Politica lui Aristotel

Politica este unul din cele mai renumite tratate create de Aristotel, consacrat concepțiilor sale
despre stat. El a fost scris în ultimii ani de viață ai gânditorului Greciei Antice (335-322 a.Chr.)
în Atena, căzută deja sub influența regatului Macedoniei.

Lucrarea este constituită în conținutul său din opt cărți:

Cartea I. Despre stat. Despre sclavie. Despre proprietate

Cartea II. Principalele teorii asupra statului și cercetarea lor din punct de vedere critic

Cartea III. Despre stat și cetățean. Despre regalitate

Cartea IV. Despre formele de guvernare a statului

Cartea V. Despre revoluții

Cartea VI. Despre democrații și oligrahii

Cartea VII. Despre statul ideal

Cartea VIII. Despre educație în statul ideal

I.I.1. Aristotel consideră că orice comuniune este creată pentru urmărirea unui benefeciu, iar cel
mai mare benefeciu este urmărit de acea comuniune, care le înglobează pe restul în dimensiunile
sale. Această entitate este statul sau comuniunea politică, în viziunea autorului.

I.I.2-3. Aristotel nu este de acord cu conceptul despre similituidinea noțiunilor de om de stat,

rege, gospodar și stăpân (diferențiate doar sub aspect cantitativ al controlului lor), propunându-și
să le reevalueze din punct de vedere teoretic, începând de la origini.

I.I.4-6. Autorul pornește de la comuniunea dintre bărbat și femeie, născut din necesitatea în a
continua specia umană. Totodată, el stabilește o altă relație naturală dintre stăpân și sclav în
virtutea calităților pe care le posedă cei doi (stăpânul grație capacității de a prevedea lucrurile, iar
sclavul – de a realiza sarcinile primite) și beneficiului lor comun. Totuși, Aristotel nu
echivalează femeia și sclavul în esența lor, ambii având o menire diferită. Însă societatea barbară
ei ocupă aceeași poziție, fiindcă ei nu au un element de conducere natural. Din această cauză,
concluzionează filosoful, barbarul și sclavul sunt noțiuni-sinonime. (NB: grecii antici și egoismul
lor civilizațional...)

I.I.7-9. Prima formă de comuniune la Aristotel este familia. Câteva familii formează o comună,
bazată pe relațiile de rudenie și condusă de cel mai mare membru cu funcții asemănătoare unui
rege. Societatea ce reunește mai multe comune constituie un stat. Statul, în viziunea lui Aristotel,
este un produs natural final al tendinței de a obține o viață îmbelșugată. De aici și provine
renumitul citat al filosofului antic: „Omul după natura sa este o ființă politică”. Cel care trăiește
în afara statului este fie un supraom, fie o fiară. Ideea dată este asociată în lucrare cu citatul lui
Homer despre asemenea oameni: „Duşman al lumii, al legii şi-al traiului casnic”, fiind dornici
doar de război.
I.I.10-12. Omul, care își împlinește menirea de a organiza comuniunea supremă a statului, este
făuritorul celui mai mare beneficiu pentru omenire. Acest om este cel mai perfect dintre toți, pe
când cel care trăiește în afara legilor și dreptului – cel mai nefericit. Noțiunea dreptății este strâns
legată de cea a statului, fiindcă dreptul este norma ce regulează comuniunea politică.

I.II.1. Aristotel diferențiază trei tipuri de relații în cadrul familiei: stăpân-sclav, soț-soție, părinți-
copii.

I.II.4. Pentru un gospodar, proprietatea este un instrument pentru existență, iar obținerea ei
necesită o mulțime de instrumente, iar sclavul în calitate de instument însuflețit se poziționează
înaintea lor.

I.II.5. Dacă fiecare instrument ar fi fost capabil de sinestătător (gr. automatos) să-și realizeze
funcțiile, atuncii meșterii nu ar fi avut nevoie de muncitori, iar stăpânii de sclavi. (NB: aluzie la
ideea roboților?)

I.II.6-7. Din această cauză, Aristotel consideră că sclavul este instrumentul stăpânului,
aparținându-i complet din cauza naturii sale productive, iar stăpânul are sclavi din cauza naturii
sale folositoare.

I.II.8. Unele ființe din naștere sunt predispuse către conducere, iar altele – către supunere,
consideră Aristotel.

I.II.10. Orice ființă este constituită din suflet și corp, primul dominând pe celălalt în cazul unui
om normal. În cei, care sunt corupți în natura lor nesănătoasă, pare că corpul domină sufletul.

I.II.14. Natura cere ca organizarea oamenilor liberi să se difere de cea a sclavilor. Cei din urmă
sunt adaptați la realizarea eforturilor fizice, pe când stăpânii lor nu pot realiza aceste sarcini, dar
sunt pregătiți pentru viața politică, ale căror activități se împart în cele pe timp de pace și în cele
de război.

I.II.15. După natura lor, unii oameni sunt liberi, iar alții – sclavi, și a fi sclav pentru cei din urmă
este util și corect.

I.II.21. Pentru stăpân și sclav sunt utile relațiile prietenoase dintre cei doi, dacă raportul dintre ei
este unul natural, pe când în cazul bazării relațiilor mutuale pe legi și violență, se observă un
rezultat opus. Din această cauză, Aristotel conclude că puterea stăpânului asupra sclavului și
demnitarului de stat sunt diferite după origine: prima ține de cei supuși, pe când cealaltă de cei
liberi și egali între ei.

I.III.7. Aristotel remarcă următorul fapt: plantele există pentru binele ființelor vii, iar animalele –
pentru binele oamenilor. Dacă natura nu creează nimic în zadar, atunci putem să credem că ea
produce totul pentru binele oamenilor.

I.III.8. Arta războiului este la fel o cale de câștigare a proprietății – precum vânătorii urmăresc
animalele sălbatice, așa și oamenii vânează pe cei predispuși pentru supunere. Un asemnea
război este un act natural drept, conform filosofului grec.
I.III.9. Averea adevărată constă în totalitatea resurselor, necesare atât pentru stat, cât și pentru
comuna familială. Ea are anumite limite, ca și în oricare altă artă cunoscută de oameni, însă
averea propriu-zisă reprezintă suma uneltelor politice și economice disponibile.

I.III.10-11. Pe lângă aceasta, există arta de a se înavuți, din cauza căreia se crede că averea și
proprietatea nu au nici o limită în acumularea lor. Orice obiect are de fapt două valori: valoarea
de folosință (când obiectul este utilizat după scopul său primar) și de schimb (utilizat în relațiile
de comerț).

I.III.12-13. Comerțul de barter, conform lui Aristotel, nu era împotriva naturii și nici o artă de a
se înavuți, fiind des practicată de către triburile barbare. Însă odată cu creșterea necesității
importării mărfurilor deficitare și exportării surplusului, au apărut condițiile pentru introducerea
monedei mult mai ușoare pentru transport.

I.III.17-18. Arta de a înmulți proprietatea și cea de a se înavuți sunt diferite în scopurile și

limitele pe care le au. Prima ține de gospodărie și agricultură, având limite naturale distincte.
Însă arta de a se înavuți își propune ca scop acumularea infinită a banilor prin comerț.

I.III.19-20. Arta de a se înavuți până la infinit potolește setea infinită a unor oameni față de tot
mai multe plăceri de ordin fizic. Dacă aceste dorințe nu sunt îndeplinite complet cu ajutorul
câștigării bogăției/proprietății, atunci se recurg la orice mijloace disponibile, folosindu-se de
talentele sale în căi nenaturale. Artele militară și medicală sunt reorientate în scopurile sale finale
de la victorii și tratarea sănătății spre acumularea banilor, ceea ce nu este natural, în opinia lui
Aristotel.

I.III.23. Din această cauză, arta de a se înavuți cu bani este complet insuportabilă pentru
Aristotel, fiindcă ea se află în contradicție cu ordinea naturală. El nu condamnă comerțul barter,
format din necesitățile cotidiene ale membrilor comunelor, însă exprimă dezacordul său cu
cămătăria, care transformă banii într-un obiect al proprietății și devalorizează funcția lor primară.

I.IV.2. Aristotel distinge trei tipuri de activități de a câștiga averea prin intermediul schimbului
de bunuri: comerțul, cămătăria și munca salarizată. Ultima dintre ele se poziționează la mijloc
între primele două, parțial având ca scop câștigarea averii prin interacțiune cu natura, parțial –
prin schimbul de bani.

I.IV.5-6. Aristotel relatează o întâmplare legată de Thales din Milet, indicând că ea servește ca
un exemplu general. Când renumitul filosof a fost învinovățit în sărăcia sa din cauză că filosofia
nu este profitabilă, acesta, caluclând în baza cunoștințelor astronomice o roadă bogată de
măsline, dădu arvună tuturor muncitorilor de măsline din Milet și Chios și-i închirie cu o sumă
mică. Când la culesul roadei a crescut oferta la acești muncitori, Thales i-a reînchiriat cu prețul
mare convenabil, obținând o avere considerabilă. Aristotel conclude că este profitabil să obții o
monopolie, comentând că statele cu finanțe deficitare la fel deschid monopoluri de vânzări a
unor anumite bunuri.

I.IV.7-8. Într-un alt caz similar, un locuitor al Siciliei a devenit monopolist pe vânzările de fier
din regiune. Auzind despre acest fapt, Dionisie al Siracuzei i-a permis să părăsească țara cu banii
câștigați, cu condiția ca să nu se mai reîntoarcă pe insulă. Aristotel oferă acest exemplu pentru a
demonstra cum demnitarii de stat luptă cu cei care găsesc surse de venit dăunătoare intereselor
liderilor de stat. Unii conducători își dedică întreaga activitate pentru a obține asemenea venituri.

I.V.2. Puterea soțului asupra soției este asemănătoare cu puterea unui conducător politic, iar cea
a părintelui asupra copiilor – cu cea a unui rege.

I.V.5-6. Atât omul conducător, cât și cel supus trebuie să dispună de virtuți, însă ele sunt diferite
între cei doi în același fel, în cât se diferă natura lor de conducător sau supus. Aristotel leagă
aceste observații de trăsăturile sufletului. Din această cauză, unele virtuți au la bază partea
rațională, iar altele – cea irațională. Această legitate se referă și la relațiile bărbat-femeie, părinți-
copii, stăpân-sclav. Sclavul nu are capacitatea de a reflecta și decide; femeia o are, însă nedecisă;
iar copilul la fel o are, însă nu este încă perfectă.

Analiza aristoteliană a proiectelor lui Plato

II.I.4. Aristotel critică ideea unității desăvârșite din Statul lui Plato, afirmând că statul prin natura
sa elemente multiple: cetățeni, familii, ceea ce contravine gândurilor expuse de mentorul său.

II.I.7. În continuarea criticii sale, filosoful remarcă că statul există atât timp, cât poate satisface
toate cerințele grupării asociate ei. Cetățenii sunt cointeresați să fie parte a statului (cedând o
parte a independenței lor), însă unitatea excesivă nu este preferabilă, optând pentru o unitate mai
puțin strictă.

II.I.8-11. Deasemenea, Aristotel atrage atenția asupra semnificației cuvântului „toți” în lucrarea
lui Plato. El este de părere că cuvântul dat nu este echivalent cu „fiecare” – în alte cuvinte,
cetățenii Statului lui Plato trăiesc într-un spirit colectiv, dezicându-se de principiul individualist.
Mai mult decât atât, grija față de proprietatea comună este una mult mai mică, decât față de
proprietatea privată. Același lucru se referă și în cazul femeilor, copiilor comuni.

II.I.16. Aristotel consideră că relațiile prietenoase sunt cel mai mare bine pentru state, excluzând
astfel neînțelegerile posibile.

II.I.17. Oamenii iubesc și au grijă cel mai mult de ceea ce le aparține și ce le este scump, fapt
care este incompatibil cu Statul lui Plato.

(NB: Pe parcursul întregului fragment, Aristotel critică detaliile idealului statului lui Plato, în
special problemelor practice legate de divizarea comunității în trei grupe: agricultori, războinici
și conducători aleși din rândul celor din urmă)

II.II.5-6. Varianta preferabilă în chestiunea proprietății este ca aceasta să fie privată, fiind
utilizată din când în când în mod comun. În exemplul lui Aristotel, este greu de descris plăcerea
imensă în urma posedării unui obiect, precum și acordarea ajutorului prietenilor și apropriaților
prin împărțirea cu ei a acestei proprietăți.

II.II.9. Eroarea în proiectul din Statul constă în condiția unei unități absolute a familiei și statului.
Această unitate extremă duce la distrugerea atât a familiei, cât și a statului, precum și a virtuților
asociate cu ele.
II.III.9. Politia, în viziunea lui Aristotel, este o formă de stat contopită din trăsăturile pozitive
democrației și oligarhiei, unde drepturi egale au cei, care poartă arme.

II.III.10. Unii contemporani ai filosofului grec considearu cea mai bună formă de guvernare
combinarea elementelor democrației, oligarhiei și monarhiei, ca în cazul Spartei.

II.III.11. În cazul proiectului lui Plato, statul său ideal în concept combină democrația cu tirania,
care sunt cele mai rele forme de guvernare, după Aristotel. În realitate, forma ei de organizare se
înclină spre oligarhie.

Proiectele lui Phaleas de Chalcedon și Hippodamus de Milet

II.IV.5. Menționând ideea lui Phaleas despre reîmpărțirea egală a proprietății între cetățeni,
Aristotel își expune părerea că ea va fi fie prea mare (ceea ce va duce la exces de lux), fie prea
mică (ceea ce va sărăci viața tuturor). Chiar dacă s-ar ajunge la un nivel moderat de proprietate
pentru toți, acest fapt nu ar fi util fără egalarea dorințelor oamenilor. Acest lucru poate fi posibil
doar datorită educației prin legi.

II.IV.7-8. Criticând ideea propusă de Phaleas referitor la o educație egală pentru toți, Aristotel
indică incapacitatea acestui concept de a remedia cele trei mari probleme într-o societate –
dorința nesaturată față de bani, față de onoruri și față de ambele în același timp. Marile crime se
comit din ambiția spre surplus și nu pentru obiectele de primă necesitate – din această cauză,
soluția lui Phaleas este capabilă de a remedia doar nedreptățile mici.

II.IV.11. În concluzie, Aristotel afirmă că egalitatea proprietății tuturor cetățenilor este

binefăcătoare până la o limită pentru relațiile interpersonale, însă oamenii talentați vor fi ostili
față de această egalitate, considerând-o nedreaptă față de ei și devenind focarul dezordinilor. Mai
mult decât atât, această egalitate nu va satisface setea infinită a oamenilor față de dorințe tot mai
mari.

II.V.11-12. Discutând despre utilitatea schimbărilor în stat, Aristotel menționează că, aparent,
domeniul politicii se aseamănă în această privință cu alte științe (medicina, gimnastica etc.), ceea
ce confirmă vechile legi, asemănătoare în multe aspecte cu legile barbarilor. Păstrarea în aceeași
formă a legilor precedente nu ar fi un lucru bun, fiindcă nu este posibil de a expune în scris totul
cu exactitate.

II.V.13. Însă, continuă Aristotel, schimbarea legii aduce un mic bine și nasc obiceiul periculos de
nespunere față de orânduirea existentă a lucrurilor. Abuzul față de promovarea schimbărilor
poate fi periculoasă pentru puterea legii și, în consecință, a statului.

Analiza orânduirii de stat a lacedemonienilor

II.VI.5-7. Aristotel critică în legislația spartană a lui Licurg absența în cadrul legii a oricăror
prevederi despre femei, care ar căli populația feminină în același fel în care era populația
masculină. Din această cauză, ele duceau un mod de viață luxos și liber. În consecință, influența
femeilor asupra funcționarilor spartani era imensă, ceea ce s-a remarcat în timpul hegemoniei
Spartei.

II.VI.11-12. Dreptul de a lăsa moștenire și zestrea fiicelor a devenit metoda principală de a evita
legea lui Licurg despre interzicerea operațiilor vânzare-cumpărare, ceea ce a dus la trecerea a 2/5
din pământurile spartane sub controlul femeilor. La rândul său, acest fapt a afectat capacitatea de
mobilizare maximă a oștenilor, ceea ce s-a observat după înfrângerea Spartei în fața Thebei.

II.VI.14, 16. Aristotel supune criticii institutul eforilor în Sparta, comparând prerogativele lor cu
cele ale unor tirani. Ei decid întrebările judecătorești majore în polis, fiind la rândul lor oameni
aleși în mod întâmplător și purtând un mod de viață prea liber într-o societate severă ca cea
spartană. Acest lucru practic submină întregul scop al orândurii statale în Lacedemonia.

II.VI.21. Deasemenea, filosoful antic nu agrea organizarea sissistiilor (prânzurile comune) de pe

contul fiecărui cetățean, fiindcă cei săraci nu vor fi capabili să ia parte la ele și vor pierde toate
drepturile sale cetățenești.

Analiza orânduirii de stat la cartaginieni

II.VIII.2. Forma de guvernare a Cartaginei se aseamănă cu cea a Spartei, conform lui Aristotel:
cartagenienii la fel au sissistiile proprii; analogul local al eforilor reprezintă Consiliul celor 104
(care sunt aleși după merit, pe când efor poate deveni prmiul venit), regii/sufeții și gerusia locală
sunt echivalenți celor din Sparta (excepție fiind cazul regilor Cartaginei, care nu trebuie să
aparțină doar unei familii, promovând principiul meritocratic).

II.VIII.3-7. Neajunsurile statului cartaginian, după Aristotel, sunt înclinațiile neprevăzute

conform legii nu în folosul aristocrației, ci în favaoarea democrației sau oligarhiei. În cazul
conflictului dintre regi și gerusie puterea de decizie trece în mâinile adunării populare. Pe de altă
parte, institutul pentarhiilor (amintit doar în lucrarea lui Aristotel) care alege Consiliul celor 104
este o înclinație spre oligarhie. Cea mai mare deviere a Cartaginei de la aristocrație la oligarhie
constă în ideea alegerii funcționarilor pe principiile celor distinși și celor bogați. Din această
cauză, funcțiile supreme în stat sunt cumpărate, ceea ce transformă statul într-o entitate lacomă
pentru avere. Acest aspect este apreciat negativ de Aristotel, fiindcă acest tip de funcționari vor
căuta în serviciul lor să înmulțească propria avere în detrimentul statului.

II.VIII.8. Un alt neajuns al Cartaginei este situația în care o persoană poate ocupa concomitent
mai multe funcții.

II.VIII.9. În pofida problemelor sale, Cartagina evită nemulțumirile poporului prin tradiția
cumpărării funcțiilor și strămutării unei părți a cetățenilor în alte orașe supuse. Totuși, Aristotel
este nesatisfăcut cu această situație, fiind de părerea că legile statului sunt menite să oprească
orice formă de nemulțumire.

III.I.8. Aristotel definește cetățeanul ca cel care participă în realizarea puterii legislative sau
executive, indiferent de forma de guvernare existentă în stat. Statul este totalitatea acestor
cetățeni în număr suficient pentru o viață mulțumită.
III.I.9-10. În această privință, Aristotel se detașează complet de vechea tradiție greacă, care
acorda cetățenia după principiul moștenirii din tată în fiu, pe parcursul a câtorva generații, sau
după schimbarea formei de guvernare în polis, ca în cazul Atenei după căderea tiraniei.

III.II.3-4. Aristotel distinge virtutea unui cetățean bun față de cea a unui om de treabă, prima
fiind absolut necesară pentru toți cetățenii în scopul atingerii unui stat ideal organizat. Această
virtute însă nu este numaidecât una și aceeași la toți cetățenii.

III.II.5. Totuși, conducătorii reprezintă o excepție, fiindcă ei necesită ambele virtuți, pe care le
pot obține printr-o educație specială.

III.II.9-10. Virtutea propriu-zisă a cetățeanului constă în capacitatea de a conduce și a se supune

în același timp. Înainte de a trece la conducere, cetățeanul trebuie să învețe să se supune, precum
înainte de a deveni un hipparh, trebuie să treci prin slujba de călăreț.

III.IV.