Etica si deontologie

Cunostiinta morala
Ne nastem cu capacitatea de a afla ce este binele, dar continutul acestei notiuni
Etica nu este o stiinta
Notiunea de bine nu este invatata sistematic, unitar. Ideea de concurenta este prezentata in
economie si sport ca o valoarea, pe cand in cadrul religiei sau psihologiei dobandeste nuante
negative.
Deontologia
Deontologia este o preocupare filosofica ce priveste acele teorii morale care pun accentul pe
relatia dintre datorie si actiunea umana. O actiune este morala in sine, indiferent de consecinte.
Teleologia etica sustine ideea contrara: o actiune este buna daca are consecinte bune.
Sistemele morale pot fi deontologice sau teleologie.
Codul deontologic este un set de reguli de conduita intr-un anumit domeniu. (deobicei asociat
unor bresle)
Originile eticii
Care sunt originile eticii?
- istoric: precizeaza inceputurile societatii omenesti si primele relatii dintre oameni
- justificativ: precizeaza temeiurile pe care se bazeaza valorile morale
T. Hobbees (1588-1679) considera ca morala apare din nevoia de a inlatura starea originara a
societatii, anarhica.
J.J. Rousseau (1721-1778) considera ca etica rezulta din prudenta egoismului.
Dalai Lama (al XIV-lea, 1935) considera ca egoismul inteligent poate genera valori precum
compasiunea.

28.11.14

Aristotel

Ideea fericirii
Strans legata de politica "stiinta conducatoare" in domeniul pratic, ba chiar considerata uneori ca o
parte a acesteia, etica aristotelica cerceteaza binele cel mai inalt in sfera actiunii, scopul ei final.
Acest scop final, caruia ii sunt subordonate toate celelalte scopuri pe care si le poate propune
omul, este fericirea. Caci "pe ea o vrem intotdeauna pentru sine, niciodata pentru altceva" (Etica
nicomahica, I, 5, 1097b);
Etica este parte a domeniului practic. Prin "practic" in filosofie nu se intelege ceva cu finalitate

utila. Nu vorbim despre activitatile lucrative sau despre mestesuguri, ci despre orice activitate care
poate fi buna sau rea din punct de vedere moral.
Sarcina eticii este sa descopere adevarata natura a fericirii si sa indice, pe aceasta baza, calea de
urmat pentru dobandirea ei.
Fericirea, dupa Aristotel, rezida in activitate si anume este perfectiunea sau binele activitatii
specifice omului ca om.
Fiecare activitate are un bine sau o perfectiune proprie, catre care tinde si a carei atingere
inseamna realizarea naturii specifice a subiectului acelei activitati.
Activitatea si subiectul ei dobandesc atunci nota unei destoinicii superioare, a unei excelente
diferentiale.
Atunci cand activitatea realizeaza perfectiunea ce-i este proprie, ei i se adauga o placere
corespunzatoare. Placerea este deci desavarsirea unei activitati. Mai precis, ea se adauga activitatii
desavarsite ca un surplus, "asa cum frumusetea se iveste insotind dezvoltarea trupeasca
desavarsita". De aceea, "fara activitate nu se iveste nici o placere si fiecare activitate e desavarsita
prin placere".
Teoria virtutii
Daca vom intelege prin virtute perfectiune proprie vietii omenesti, ca viata calauzita de ratiune,
atunci vom putea spune ca "binele uman este activitatea sufletului potrivita cu virtutea", adaugand
conditia ca ea "sa dureze o viata plina; caci asa cum o randunica si o zi inca nu fac o primavara,
asa nici o zi sau un rastimp scurt inca nu fac pe nimeni deplin fericit". Virtutea poate fi dobandita
numai prin activitate.
Daca fericirea este activitatea sufletului onforma virtutii, cercetarea morala trebuie sa faca din
aceasta din urma obiectul sau principal. Virttea este mai intai o (hexis), un habitus, adica o
caracteristica de comportament dobandita prin exercitiu. Ea nu e un dat natural, dar nici nu e
impotriva naturii. noi avem dispozitia naturala de a dobandi, insa aceasta dispozitie devine
realitate numai prin deprindere. De aici provine importanta deprinderii si deci a exercitiului in
viata morala si totodata importanta educatiei si a unei bune legislatii.
Ca semn al habitusului trebuie sa consideram placerea sau neplacerea in functie de fapte.

Clasificarea bunurilor dupa Aristotel

1. Interioare:
- Sufletesti: virtutile

Sufletul are 2 parti: rationala (virtuti dianoetice - intelectuale)

nerationala, care are la randul ei doua parti:
* vegetativa (responsabila nu nustritia si cresterea) - nu ii corespund virtuti
* apetitiva - impulsiuni, dorinte
- Corporale: frumusetea, sanatatea
2. Exterioare: putere, onoruri etc
Teoria dreptatii
Un loc special in cercetarea aristotelica a virtutilor revine dreptatii, careia ii este consacrata
intreaga carte a V-a a Eticii nicomahice. Ea este virtutea cea mai inalta, virtutea perfecta a omului
in raport cu semenii sai.
Dreptatea comutativa consta in restabilirea unei egalitati aritmetice, acolo unde echilibrul a fost
rupt printr-un prejudiciu adus unei anumite persoane; in acest caz, nu poate fi vorba decat de o
restituire sau o reparatie si nu poate fi preferat nimeni "Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte"
Dreptatea distributiva este egalitate proportionala, care presupune cel putin patru termeni: doua
persoane si doua bunuri ce urmeaza a le fi repartizate. Raportul dintre cele doua bunuri trebuie sa
fie acelasi cu raportul dintre cele doua persoane. Principiul care rezulta de aici este ca egalii sa
primeasca egal si neegalii, neegal. Connflictele dintre oameni provin din aceea ca sau egali
primesc si consuma neegal, sau neegali primesc si consuma egal.

Immanuel Kant (1724 - 1804)

Vointa buna
- fiecare actiune se supune unei maxime
Datorie si inclinatie
Prin inclinatie Kant intelege ansamblul motivelor empirice, ce-l determina pe om sa actioneze:
nevoi, sentimente, emotii, interese etc. Atunci cand actioneaza din inclinatie, omul se comporta ca
o fiinta naturala, asemanatoare celorlalte animale.

Numai actiunea din datorie il caracterizeaza ca fiinta morala si-l deosebeste de animale. Daca
intervine, de pilda, sentimentul ca factor de determinare a vointei, chiar daca in directia conforma
legii, "actiunea va continte ce-i drept legalitate (adica conformitate exterioara cu legea morala) dar
nu moralitate".

Nu este vorba aici de excluderea inclinatiilor din sfera moralitatii, ci de subordonarea lor fata de
datorie.
Legea morala vs legea naturala
Legea morala are, ca si legea naturala, un caracter universal si necesar. Adica ea este valabila nu
numai pentru oameni, ci pentru toate fiintele rationale inzestratecu vointa si este valabila pentru
aceste fiinte in mod neconditionat. Ceea ce confera universalitate si necesitate legii practice este
forma ei, adica constiinta obligativitatii sale.
In acest sens se poate accepta caracterizarea moralei kantiene ca o etica formala.
Imperativul categoric
Cel de-al doilea, imperativul categoric exprima o exigenta neconditionata, de felul: "sa nu faci
niciodata fagaduieli mincinoase" (adica promisiuni pe care nu ai de gand sa le tii). Numai in acest
imperativ ratiunea determina direct vointa (fara mijlocirea unui scop) si prin urmare legice
practice nu pot fi decat astfel de imperative.
Imperativele ipotetice, de genul celor din exemplele de adineaori, pot fi numai precepte practice,
utile, desigur, ba chiar necesare, in sensul precizat, dar ele nu pot fi legi practice. Acestea din urma
se caracterizeaza printr-o necesitate neconditionata, absoluta, pe care o detine numai imperativul
categoric.