Carte Albastra PDF

Bârzu Mariana Valentina
Editura Mirton
Timişoara 2002
CUPRINS :
Energetica lumii vii……………………………………………….……... 1
Procese biochimice energo-producătoare……………………………….. 11
Structura fibrei musculare……………………………………………….. 15
Eforturile fizice sportive şi sistemele funcţionale angrenate în activitate.. 23
Modificările induse de efortul fizic la nivelul aparatului cardio-vascular.. 25
Modificările induse de efortul fizic la nivelul aparatului respirator……... 28
Oboseala în sport………………………………………………………… 31
Knock down şi knock out………………………………………………... 42
Nevrozele sportive……………………………………………………….. 44
Stări psihice limită……………………………………………………….. 48
Pregătirea biologică pentru concurs……………………………………... 53
Refacerea după efortul sportiv…………………………………………… 55
Aclimatizarea la temperaturi diferite, la altitudini diferite; deplasarea

peste mai multe fuse orare……………………………………………….. 61
Consumul maxim de oxigen……………………………………………... 70
Copilul şi sportul………………………………………………………… 78
Femeia şi sportul…………………………………………………………. 87
Bibliografie………………………………………………………………. 97
Fiziologia Efortului - Note de curs
ENERGETICA LUMII VII
Viaţa înseamnă mişcare, mişcarea înseamnă consum dar şi

producţie de energie.
Energia eliberată din trofine pe calea reacţiilor metabolice, se
transformă în energie de mişcare - în principal şi în energie calorică, o
parte fiind utilizată în procesele de resinteză metabolică.
Energia chimică consumată prin transformarea în energie
mecanică, rezultă din transformările biochimice la care sunt supuse
trofinele alimentare în interiorul organismelor vii la nivel celular.
Trofinele energoproducătoare, în mod direct sau indirect, sunt:
glucidele, lipidele, protidele, vitaminele, sărurile minarale şi apa.
Energia eliberată este măsurată în calorii - kilocalorii şi/sau jouli -
kilojouli.
kilocalorie este cantitatea de căldură necesară ridicării temperaturii unui
litru de apă cu un grad celsius, de la 15°C la 16°C, în condiţii standard
(Condiţii standard înseamnă - la o temperatură de O°C, la nivelul mării
adică o altitudine de zero metrii şi presiune atmosfericã de o atmosferă =
760 mm Hg). Un kilojoule este cantitatea de energie cheltuită pentru
deplasarea unei mase de 1 Kg pe o distanţă de 1 m cu o forţă de 1 N
(newton)1.
1 Kcal = 4,184 J
1J = 0, 239 Kcal
Prin ardere “in vivo”, trofinele eliberează o anumită cantitate de

energie, diferită, mult inferioară celei eliberate “in vitro”, în bomba
calorimetrică.
1
Un Newton este forţa imprimata unei mase de 1 Kg de catre o acceleratie de 1m/s2
1
1 g glucide 4,1 Kcal

1 g lipide 9,3 kcal
1 g proteine 4,1 Kcal
1 g alcool 7,1 kcal
În urma arderilor trofinele mai eliberează şi apă, care va constitui

sectorul apei endogene, din cadrul aportului hidric zilnic al
organismului, care este aproximativ egal cu necesarul (consumul)
energetic zilnic.
10 g glucide 6,1 g apă

10 g lipide 10,7 g apă
10 g proteine 4,1 g apă
Necesarul zilnic energetic al individului, se poate calcula în funcţie

de parametrii săi antropometrici (T,G), corelati cu vârsta, totul corelat cu
efortul depus, deci cu energia cheltuită în cursul diverselor activităţi
cotidiene.
Pentru calculul greutăţii ideale a subiectului, se poate utiliza una
din formulele de mai jos :
G = K + 3/4(T-150) + 1/4(V-20) (Vague)
G = T-100 + 1/4(T-150) (Lorentz) 2
Individul în stare de repaos absolut într-o incintă care asigură

echilibrul termic, fiind şi în repaos digestiv, consumă energie doar
pentru menţinerea funcţiilor vitale.
Acest consum energetic va reprezenta deci necesarul pentru
metabolismul bazal, fiind de aproximativ 1 kcal / Kg corp / oră.
Odată alimentele ingerate, organismul,va depuneun efort
suplimentar, invizibil, necesar prelucrării acestora şi care reprezintă în
medie 10% din totalul cheltuielilor energetice pe 24 de ore, ce poartă
numele de “acţiune dinamică specifică a alimentelor”.
În funcţie de perioada fiziologică, din punct de vedere al vârstei,
cât şi în funcţie de temperatura mediului ambiant, la calculul necesarului
2
G = greutatea în kg, T= talia în cm, V = vârsta în ani, K = constantã de calcul, care
pentru sexul masculin este egalã cu 50, iar pentru sexul feminin este egalã cu 43.
2
energetic zilnic se vor mai adăuga ori scădea 5 - 10 - 15% din totalul
calculat în condiţii obişnuite pentru subiectul luat în considerare.
Necesarul energetic cât şi raportul dintre trofine variază destul de
mult în raport cu natura efortului sportiv depus :
Grupa Kcal/Kg Nec

Exemple G G% P% L%
sportivă corp/zi E/zi
alergare pe
Sporturi de
distanţe medii 75 66 5500 60 15 25
rezistenţă
şi lungi
conducători
Sporturi cu
de cursă, 74 72 5800 56 17 27
variaţie de E.
patinaj viteză
Jocuri baschet,
70 72,5 5500 54 18 28
sportive fotbal
Sporturi de
box, lupte 70 75 5800 50 20 30
luptă
alergare pe
Sporturi de distanţe
66 72 5200 52 18 30
viteză şi forţă scurte, patinaj
artistic
Sporturi cu haltere,
solicitarea aruncarea 76 89 6800 42 22 36
puterii greutăţii
La calculul raţiei alimentare se va ţine cont deci, de o anumită

repartiţie procentuală ideală a trofinelor de bază, în funcţie de momentul
sportiv cât şi, mai ales, de ramura sportivă practicată.
Astfel, după cum reiese şi din tabel:
glucide 42 - 60%
lipide 25 - 36%
protide 15 - 22%
Din punct de vedere al alimentelor, vom ţine cont şi la acestea, de o

anumită repartiţie procentuală, în funcţie de grupa din care fac parte:
carne şi derivate 4 - 8%
lapte şi derivate 10% (3 - 35% în funcţie de vârstă)
ouă 3 - 4%
grăsimi 12 - 17%
3
pâine şi cereale 25 - 45%

legume, fructe 17 - 18%
zahăr şi derivate 7 - 8%
Se va mai ţine cont şi de raportul optim dintre trofinele de origine

vegetală şi cele de origine animală, cât şi dintre grupa mono- şi
dizaharidelor faţă de cea a polizaharidelor :
70% polizaharide
glucide
30% mono- şi dizaharide
70% animale
lipide
30% vegetale
60% animale
protide
40% vegetale
Am arătat mai sus, că din toate aceste elemente ingerate, în urma

transformărilor metabolice, biochimice, rezultă energie utilizată în
principiu pentru mişcare, o mare parte fiind eliberată sub formă de
căldură.
La un muşchi, procentul de energie consumat (energia chimică a
trofinelor), care poate fi transformat în lucru mecanic este mic, de numai
20% - 25%, restul transformându-se în căldură.
Cauza acestei eficienţe reduse este pierderea a cca. Jumătate din
acestă energie în procesele de formare a ATP.
Chiar şi aşa, doar 40% - 45% din energia înmagazinată în ATP va
putea fi utilizată ulterior.
Eficienţa maximă se poate oţine doar la muşchiul care se contractă
cu viteză medie (moderată).
Dacă muşchiul se contractă cu viteză redusă sau fără deplasare, se
vor elibera cantităţi mari de “căldură de întreţinere”, chiar dacă lucrul
mecanic este minim sau chiar nul.
Pe de altă partze, dacă contracţia este foarte rapidă, cantităţi mari
de energie sunt utilizate pentru învingerea fricţiunii vâscoase din
interiorul muşchiului însuşi, reducându-se astfel din nou, eficienţa
contracţiei.
4
În mod obişnuit eficienţa maximă se obţine atunci când viteza de

contracţie a muşchiului este în jur de 30% din viteza maximă de
contracţie a aceluiaşi muşchi.
Energetica contracţiei musculare
De-a lungul timpului, au existat o serie de teorii care au încercat să

explice mecanica şi energetica contracţiei musculare.
În ceea ce priveşte energetica contracţiei musculare, se pare că
ultimele cercetări au reuşit să elucideze, aproape în totalitate, problema.
Marea majoritate a energiei biochimice este depozitată în aşa
numitele legături fosfat-macroergice, situate în principal la nivelul ATP,
ADP şi PC. Fiecare din aceste legături, notată cu semnul (~),
depozitează în jur de 11 Kcal / mol energie.
Formula generală a Acidului Adenozintrifosforic (ATP) este:
ATP = adenozină - PO4~PO3~PO3
Cele trei sisteme metabolice importante în furnizarea energiei

pentru contracţia musculară sunt:
I Fosfocreatina → Creatina + PO3 ATP

II Glicogen → Acid lactic ↑↓ Energie
III Glucoză ADP de
Acizi graşi + O2 → CO2 + H2O ↑↓ contracţie
Aminoacizi ↓ AMP
uree
Fosfocreatina se poate descompune în creatină şi ion fosfat,

eliberând astfel o cantitate mare de energie.
De fapt, legătura macroergică a PC are o cantitate uşor crescută de
energie faţă de acelaşi tip de legături din ATP.
Din acest motiv, PC poate furniza uşor, energie suficientă pentru
reconstituirea legăturilor macroergice ale ATP-ului.
Majoritatea fibrelor musculare conţin de două, chiar de trei ori mai
multă fosfocreatină decât acid adenozintrifosfat.
Fosfocreatina alături de acidul adenozintrifosforic reprezintă
sistemul energetic fosfagen, care poate susţine puterea maximă a
contracţiei musculare pentru 10 - 15 s, echivalentul unei curse de 100 m
plat. Vorbim, în acest caz, despre metabolismul anaerob alactacid.
5
Sistemul glicogen - acid lactic, reprezintă etapa metabolismului

anaerob lactacid. În această etapă se produc mari cantităţi de ATP, fără
consum de O2.
Deşi în cadrul metabolismului anaerob lactacid se formează de 2,5
ori mai multe molecule de ATP decât în cadrul ciclului Krebs, viteza de
elaborare a ATP este doar de ˝ din viteza sistemului fosfagen.
În condiţii optime, sistemul glicogen - acid lactic poate furniza
energia necesară contracţiei musculare în următoarele 30 - 40 s, după
cele 10 - 15 s acoperite de sistemul fosfagen.
Sistemul aerob, adică etepa de oxidare a trofinelor în mitocondrie,
va produce energie pentru eforturile de rezistenţă.
Trofinele din alimente, după o serie de etape intermediare, se
combină cu oxigenul, pentru a elibera cantităţi mari de energie, care vor
fi utilizate pentru - reconvertirea AMP în ADP, apoi a ADP în ATP cât
şi furnizarea energiei de mişcare.
Prin compararea celor trei sisteme energetice în ce priveşte rata
maximă de refacere a ATP, vom avea următoarea imagine :
sistem aerob 1 moleculă ATP / min

sistem glicogen - acid lactic 2,5 molecule ATP / min
sistem fosfagen 4 molecule ATP / min
În ce priveşte valorile relative pentru anduranţă, din punctul de

vedere al energiei furnizate de sistemele metabolice mai sus amintite,
vom avea următoarea imagine :
sistem fosfagen 10 - 15 secunde

sistem glicogen - acid lactic 30 - 40 secunde (în plus)
sistem aerob timp nelimitat, practic, atât cât ţin
rezervele nutritive ale organismului.
Deci, sistemul fosfagen este cel mai utilizat de muşchi pentru

răbufnirile de putere iar sistemul aerob pentru activitatea sportivă
prelungită. Între acestea două, sistemul glicogen - acid lactic, care
furnizează energia în poziţia a doua, este extrem de important în cursele
intermediare.
6
7
8
9
Ce sistem energetic este utilizat în diverse activităţi ?
Studiind energia cheltuită în diferite activităţi sportive cât şi durata

acestora, se poate estima aproape în amănunt sistemul energetic utilizat
pentru fiacare activitate.
• sistemul fosfagen - aproape în întregime

100 m plat alergările din fotbal
sărituri aruncarea greutăţii
scufundări
• sistemul fosfagen + sistemul glicogen acid lactic

200 m plat baschet
alergarea din baseball gimnastică
cursele din hockey - ul pe gheaţă
• sistemul glicogen acid lactic, în special

400 m plat tenis
100 m înot fotbal
• sistemul glicogen acid lactic + sistemul aerob

800 m plat 1500 m patinaj
200 m înot 2000 m vâslit
400 m înot 1 milă alergare
box
• sistemul aerob
10000 m patinaj jogging
ski fond walking
maraton (26,6 mile, 42,2 km)
10
PROCESE BIOCHIMICE ENERGO-PRODUCĂTOARE
Pentru înţelegerea corectă a fenomenelor menţionate anterior,

trebuie să amintim legile care guvernează modificările energetice ale
lumii vii şi care poartă numele de "Legile termodinamicii".
I. Principiul transformării - În orice proces, energia totală a
universului se conservă sau, altfel spus, energia nu poate fi creată, nici
distrusă, ea poate suferi transformări dintr-o formă în alta sau poate trece
de la un sistem la altul.
II. Principiul evoluţiei, stabileşte sensul în care au loc
transformările însoţite de schimburi de energie. Energia universului
creşte. Altfel spus : Orice transformare liberă şi spontană se face în
direcţia creşterii entropiei ansamblului constituit din sistem şi mediul
înconjurător.
ENTROPIA redă gradul de dezordine al unui sistem; unei stări

ordonate îi corespunde o entropie mică, pe cînd unei stări dezordonate îi
corespunde o entropie mare. Deci transformările spontane decurg în
sensul creşterii entropiei, a dezordinii.
"Energia liberă" este aceea parte din energia internă (totală) a
sistemului care este capabilă să efectueze un travaliu asupra mediului, în
condiţii constante de temperatură şi presiune.
∆ G = ∆ E - T ∆S
∆G = variaţia energiei libere

∆E = variaţia energiei interne
∆S = variaţia entropiei
T = temperatura absoluză la care are loc transformarea
11
In organismele vii, deci în biologic, vorbim despre variaţia

căldurii, adică despre ENTALPIE. În acest caz, formula devine:
∆ G = ∆ H + T ∆S
∆H = entalpia
Orice reacţie biocghimică va păstra un echilibru între elementele

care intră şi cele care rezultă dintr-o reacţie, echilibru calculabil sub
forma unei funcţii logaritmice, care reprezintă de altfel o constantă a
reacţiei respective. Se notează cu Ke.
Atunci cînd:
∆ S → S2 - S1 = ∆ S > 1
∆ S → G2 - G1 = ∆ S < 0
Vom avea o reacţie exergonică, cu eliberare de energie deci, în

care caz Ke este mai mare decît 1 ( Ke > 1).
Cînd reacţiile se produc în condiţii standard, adică, concentraţia
tuturor reactanţilor şi a produşilor de reacţie sunt egali cu 1 molar, se
lucrează la o temperatură de T = 25°C sau 298°K, la o presiune de 1
atm. şi pH=1, vom vorbi de energie liberă standard (∆G°).
Deci ∆ G = ∆ G°
În viu, reacţiile au loc la pH=7, variaţia energiei libere notîndu-se
cu ∆ G°′.
 Deci ∆ G = ∆ G°'

 Astfel :
∆ G°′ < 0 Κe > 1 Reacţie exergonică
∆ G°′ > 0 Ke < 1 Reacţie endergonică
∆ G°′ = 0 Ke = 0 Stare de echilibru
∆G<0 Procesul este exergonic, se produce spontan de la

stînga la dreapta, cu eliberare de energie.
12
∆G>0 Procesul este endergonic, se produce cu consum de

energie de la stînga la dreapta.
∆G=0 Stare de echilibru. Procesul nu se deplasează în nici o
direcţie, nu are loc nici producţie nici consum de energie.
EXEMPLE:
ATP + H2O → ADP + P Reacţia este o hidroliză.

∆G°′ = -7,3 Kcal / mol P = fosfor anorganic, eliberat sub formă
de acid fosforic H3PO4 sau fosfaţi.
PEP + ADP → Pi + ATP PEP = fosfoenolpiruvat

∆G°' = -7,5 Kcal / mol Pi = piruvat
3 PGP + ADP → 3PG + PGP = fosfogliceroidfosfat

ATP
∆G°' = -11,8 Kcal / mol PG = glicerofosfat
PC + ADP → C + ATP PC = fosfocreatină

∆G°' = -10,3Kcal / mol C = creatină
Reacţii cuplate :
PEP + H2O → Pi + P Proces exergonic
∆G°' = -14,8 Kcal / mol
+
ADP + P → ATP + H2O Proces endergonic
∆G°′ = +7,3 Kcal / mol
⇓
PEP + ADP → Pi + ATP
∆G°' = -14,8 + 7,3 = -7,5 Kcal / mol
ATP + H2O →ADP + Pi Proces exergonic

∆G°' = -7,3 Kcal / mol
+
G + P → G-1-P + H2O Proces endergonic
∆G°′ = +5Kcal / mol
⇓
G + ATP → G-1-P + ADP
13
∆G°' = -7,3 + 5 = -2,3 Kcal / mol

În organism energia utilă este depoyitată sub forma :
PC = rezerva energetică a organismului

ATP = stoc, cu rol intermediar
PEP 14,8
3PGP 11,8 Energie de hidrolizare mai mare decât a ATP
PC 10,3
Acetil CoA 7,5
ATP 7,3
G-1-P 5
F-1-P 3,8 Energie de hidrolizare mai mică decât a ATP
G-6-P 3,3
Potenţialul maxim de transfer al grupării fosfat, îl are sistemul

ATP./.ADP.
Transferul radicalului de acid fosforic este condiţionat nu numai de
valoarea lui ∆ G0’ ci şi de existenţa unor enzime specializate, lipsa
cărora făcând imposibil transferul în sus sau în jos.
Cuprinzând numai o parte din căile degradative aerobe, căile
anaerobe produc puţină energie şi puţin ATP.
∆ G0’ = 685 Kcal / mol glucoză degradată aerob

∆ G0’ = 47 Kcal / mol glucoză degradată anaerob
Producerea de ATP corelată cu degradarea anaerobă are loc în

întregime prin procesul denumit "fosforilare la nivel de substrat" pe
când cea aerobă se realizează prin cuplarea proceselor "lanţ respirator"
şi "fosforilare oxidativă", mai puţin "fosforilarea la nivel de substrat".
14
STRUCTURA FIBREI MUSCULARE.
Aproximativ 40% din greutatea corpului este reprezentată de

muşchiul scheletic, muşchiul cardiac şi cel neted reprezentând doar
10%.
Muşchiul scheletic este format din numeroase fibre musculare cu
diametrul cuprins între 10 - 80 µ.
Fibrele musculare, la rândul lor, sunt alcătuite din o serie de
elemente, după cum vom vedea în continuare.
La majoritatea muşchilor, fibrele musculare se întind pe întreaga
lungime a muşchiului şi cu excepţia unui procent de 2%, fiecare fibră
musculară este inervată de o singură terminaţie nervoasă, situată în
apropierea mujlocului fibrei.
Sarcolema
Sarcolema este membrana celulară a fibrei musculare. Ea este
formată dintr-o membrană celulară adevărată, denumită membrană
plasmatică, acoperită în exterior de o pătură subţire de material
polizaharidic, ce conţine numeroase fibrile subţiri de colagen. La capătul
fibrei musculare, acest strat superficial al sarcolemei, fuzionează cu
fibrele tendinoase, care se unesc în benzi, pentru a forma tendonul
muşchiului, care în final se inseră pe os.
Miofilamentele.
Fiecare fibră musculară conţine mai multe sute până la mii de
miofibrile; fiecare miofibrilă are la rândul său una lângă alta, până la
1500 filamente de miozină şi 3000 filamente de actină, care sunt
molecule de proteină înalt polimerizată, răspunzătoare de contracţia
musculară.
Filamentele de miozină şi actină, se întrepătrund, fenomen ce
generează apariţia benzilor clare şi a celor întunecate. Benzile clare, care
conţin doar filamente de actină, se notează cu ‘’I’’, deoarece polarizează
15
lumina izotrop, iar benzile întunecate, care conţin filamentele de

miozină cât şi capetele libere ale filamentelor de actină, care se suprapun
celor de miozină, benzi ‘’A’’, deoarece polarizează lumina anizotrop.
Discurile ‘’Z’’, care delimitează sarcomerele, unesc zonele fixe

ale filamentelor de actină şi sunt continui până la nivelul membranei
sarcolemei.
Filamentele de miozină, sunt formate din molecule de miozină. O

moleculă de miozină este alcătuită din spiralarea helicoidală a două
lanţuri grele polipeptidice, fiecare cu greutate moleculară de 200 000
daltoni, care la un capăt se depărtează una de cealalta, fiecare
plicaturându-se pe sine.
În dreptul fiecărui braţ astfel format, se plasează câte două lanţuri

polipeptidice uşoare, cu greutate moleculară de 20 000 daltoni, fiecare,
16
ca care împreună se realizează ‘’capul polar’’ al moleculei de miozină

(cuprinsă ca într-o masă gelatinoasă). Întreaga moleculă de miozină are
o greutate moleculară de 480 000 daltoni.
Mai multe molecule de miozină se alătură, având capetele polare
orientate spre exterior şi corpurile una lângă alta, pentru a realiza
miofilamentul de miozină.
Filamentul de miozină este constituit din aproximativ 200

molecule individuale de miozină.
Capetele polare fixate pe mici braţe care se orienteză lateral de
moleculă, respectiv de filament, vor forma ‘’punţile de legătură’’ dintre
miozină şi actină, din cursul fenomenului contractil. Se presupune că
aceste punţi de legătură prezintă fiecare câte două ‘’zone mobile’’,
flexibile, numite ‘’arcuri’’, situate - una la emergenţa braţului din corpul
filamentului miozinic, iar cealaltă, la nivelul unirii capului miozinic
(dublu polar), de braţ.
Braţele arcuate permit capetelor polare să se extindă lateral,

departe de corpul filamentului de miozină sau să fie aduse aproape de
corp. Se presupune că aceste capete arcuate ale moleculelor de miozină,
participă la procesul de contracţie în sine.
Lungimea totală a filamentului de miozină este de 1,6 µ. În
centrul filamentului miozinic, pe o distanţă de 0,2 µ, nu găsim capete
polare, datorită extinderii braţelor arcuate cu capetele polare respective,
spre capetele filamentului miozinic. În zona centrală deci, vom găsi doar
corpuri, cozi de molecule de miozină, zona rrespectivă purtând numele
de “bandă H”.
17
Răsucirea filamentui de miozină, este de aşa manieră realizată,

încât un set de punţi succesive formează cu următorul set, un unghi de
120°, asigurând în acest fel extinderea punţilor în toate direcţiile în jurul
filamentului.
Filamentele de actină, sunt complexe realizate din trei
componente : actină, troponină şi tropomiozină.
Coloana vertebrală a filamentului de actină este o moleculă
proteică de F-actină, dublă. Cele două şuviţe de F-actină sunt răsucite
într-un dublu helix, asemănător miozinei, prezentând câte o răsucire
completă la fiecare 70 nm.
Fiecare şuviţă a dublului helix de F-actină este compusă din

molecule de G-actină polimerizată, fiecare având o greutate moleculară
de 42 000 daltoni. Fiecare răsucire a şuviţei de F-actină, cuprinde 13
molecule de G-actină.
Ataşat de fiecare moleculă de G-actină este câte o moleculă de
ADP, despre care se presupune că reprezintă locusurile active ale
actinei.
Găsim câte un astfel de locus activ, la fiecare 2,7 nm. Fiecare
filament de actină are o lungime de aproximativ 1 µ.
În şanţurile de torsiune ale dublului helix actinic, se găsesc două
fâşii de proteină adiţională, polimeri ai moleculelor de tropomiozină,
fiecare având o greutate moleculară de 70 000 daltoni şi o lungime de 40
nm.
Se presupune că fiecare moleculă de tropomiozină este ataşată lax

de câte o şuviţă de F-actină, acoperind “fizic” locusurile active ale
actinei.
18
Astfel, în repaus, nu apare interacţiune între miozină şi actină -

generatoare de contracţie a muşchiului.
Ataşate la aproximativ treimea mijlocie a fiecărei molecule de
tropomiozină, găsim un complex format din trei molecule globulare
numite troponine. După afinitatea diferită faţă de substrat, deosebim
troponina “I” cu afinitate pentru actină, troponina “C” cu afinitate pentru
calciu şi troponina “T” cu afinitate pentru tropomiozină. Se presupune
că tocmai acest complex troponinic, are rolul de a lega tropomiozina de
actină.
Reticulul sarcoplasmatic sau reticulul endoplasmatic al fibrei
musculare, este format din două părţi : tubulii longitudinali care se
termină în nişte zone camerale dilatate numite cisterne terminale (1),
care se învecinează cu tubulii transversali (2).
Tubulii transversali traversează în întregime fibra musculară,
dintr-o parte în alta, se ramifică şi se leagă între ele, formând o
adevărată reţea de tubuli, care se înlănţuie printre miofibrile. Sistemul
tubular “T” se naşte din membrana celulară, fiind practic cu deschidere
spre exteriorul celulei, deci a fibrei musculare. Reţeaua comunică deci
cu exteriorul, astfel că în interiorul reţelei tubulare “T” găsim de fapt
lichid extracelular. Cu alte cuvinte, sistemul tubular “T” este o
prelungire în interior a membranei sarcoplasmetice. În acest fel, un
potenţial de acţiune, de la nivelul membranei se va putea propaga, pe
această cale, în profunzimea celulei.
Reticulul sarcoplasmatic, prin dilataţiile camerale numite cisterne,

ale tubulilor longitudinali, care se învecinează cu tubulii “T”, va da
naştere la aşa numitele triade. O triadă este formată din învecinarea unui
19
tubul “T” cu două cisterne terminale. De fapt cisternelele centrează

tubulul “T”.
Cisternele terminale sunt zonele de depozit ale ionilor de calciu,
cu rol important în contracţia musculară.
Muşchiul scheletic al mamiferelor, prezintă câte două reţele
tubulare pentru fiecare sarcomer, localizate la cele două capete ale
filamentelor de miozină, zone unde se creează de fapt forţele active de
declanşare şi efectuare a contracţiei musculare.
Modul de producere a contracţiei musculare.

În momentul apariţiei unui potenţial de acţiune membranar,
curentul de depolarizare se scurge şi în interiorul celulei pe calea
sistemului tubular “T”. Cisternele “proiectează” nişte “picioruşe
joncţionale” ce înconjoară tubulul “T” al triadei, facilitând probabil
trecerea curentului de depolarizare de la tubul la cisterne. Acest val de
curent, produce eliberarea rapidă a ionilor de calciu din cisterne şi
probabil din tubulii longitudinali, în citoplasmă.
Ionii de calciu în continuare, difuzează la miofibrilele adiacente,
unde se leagă strâns cu troponina “C”.
Un filament de actină pură, lipsită de complexul troponină -
tropomiozină, se leagă strâns de moleculele de miozină în prezenţa ATP
şi a ionilor de magneziu (Mg++), amândouă abundente în mod normal în
miofibrile. Dacă însă, se adaugă complexul troponină - tropomiozină
filamentului de actină, această legare nu mai are loc, motiv pentru care
se presupune că situsurile active de pe filamentul normal de actină, sunt
inhibate la nivelul muşchiului relaxat, ori poate “fizic” acoperite, de
complexul troponină - tropomiozină, motiv pentru care, nu mai pot
interacţiona cu filamentele de miozină.
Mecanismul producerii fenomenului contractil, în sine, nu este
încă cunoscut, motiv pentru care se propune următoarea secvenţă.
Când troponina “C” se combină cu ionii de calciu (Ca++), a cărei
fiecare moleculă poate lega 4 (patru) ioni de Ca++ în mod strâns, chiar şi
în prezenţa unei cantităţi reduse de calciu, se presupune că are loc o
activare a complexului troponinic, care trage tropomiozina mai adânc în
şanţul de torsiune a filamentului de actină, “descoperind” locusurile
active ale acesteia. Concomitent are loc legarea capetelor polare
miozinice de aceste locusuri active.
Să vedem în continuare ce se petrece la nivelul miozinei.
Înaintea începerii contracţiei, capetele punţilor laterale se leagă de
ATP. Capul activ polar al moleculelor de miozină, având şi activitate
20
enzimatică, ATP-azică, clivează instantaneu ATP-ul, în ADP şi Pi, ce

vor rămâne înpreună cu energia eliberată din reacţie, la nivelul capului
polar. În acest stadiu, capul polar miozinic se extinde perpendicular spre
filamentul de actină, fără să se ataşeze de acesta, încă. Capul polar
miozinic, din punct de vedere electric poartă o încărcătură negativă.
În continuare sunt “vizualizate” situsurile active de pe actină, prin

“inhibarea” cu ajutorul ionilor de calciu a complexului troponină -
tropomiozină. Are loc fixarea capetelor polare de aceste situsuri active.
Din punct de vedere electric, situsurile active actinice, prezintă
încărcătură pozitivă.
Legătura dintre capul polar al punţii şi situsul activ actinic,
produce o schimbare conformaţională a capului, producând îndoirea
spre înapoi , asupra braţului punţii. (Atunci când capul polar se leagă de
un locus activ, această legătură produce simultan modificări ale forţelor
intramoleculare în capul şi braţul punţii miozinice. Noua dispoziţie a
forţelor determină înclinarea capului pe braţ şi odată cu aceasta,
tracţiunea filamentului de actină în direcţia înclinării. Această mişcare
de înclinare a capului punţii miozinice, poartă numele de “power stroke”
- descărcare, “atac” energetic.
Mişcarea de aplecare a capului miozinic pe braţ, va furniza forţa
necesară tracţiunii filamentului de actină (“power stroke”). Energia
utilizată în acest moment, este cea înmagazinată în capul miozinic în
momentul reacţiei de transformare a ATP în ADP + Pi .
Odată capul punţii aplecat pe braţ, este permisă eliberarea ADP-
ului şi a Pi, de pe capul polar, expunându-se în acest fel, un situs activ
de pe cap, unde se va putea ataşa o nouă moleculă de ATP. În urma
acestei noi legături cu o moleculă de ATP, are loc desfacerea capului
polar de situsul activ actinic.
După desprinderea capului polar de locusul activ actinic, are loc
clivarea unui nou ATP cu reţinerea energiei, a ADP şi a Pi pe capul
polar miozinic, acesta se extinde din nou la verticală ajungând în dreptul
21
unui nou situs activ actinic, se produce legarea capului polar miozinic de
situsul activ actinic, reluându-se ciclul descris anterior.
La rândul său situsul activ actinic, eliberat anterior, ajunge în
dreptul unui nou cap polar “activat”, cu care va relua ciclul.
Acest mecanism de glisare, de “hai cu mine” (walk along), are loc
atâta vreme cât există Ca++ în citoplasmă, acesta fiind prezent atâta
vreme cât există potenţial de acţiune.
Mecanismul are loc de atâtea ori, până ce filamentele de actină
trag membrana “Z” până pe capetele filamentelor de miozină ori până ce
încărcătura pe muşchi devine prea mare, depăşind puterea de contracţie
a muşchiului.
22
EFORTURILE FIZICE SPORTIVE ŞI SISTEMELE

FUNCŢIONALE ANGRENATE ÎN ACTIVITATE
Eforturile fizice de tip sportiv, în funcţie de caracteristicile lor

fizice - intensitate, durată - produc o serie de modificări caracteristice la
nivelul organismului individului care le efectuează.
Aceste modificări pot fi definite prin prisma sistemelor funcţionale,
suport al mişcării biologice şi anume :
• circulaţia coronariană - exprimată prin frecvenţa cardiacă
(FC), este expresia adaptării la efortul fizic sportiv al aparatului cardio-
vascular.
• consumul de oxigen - exprimat prin VO2 max. exprimă
adaptarea aparatului respuirator la efort, de fapt în mod indirect,
exprimând de fapt puterea de extracţie tisulară a O2 din sângele circulant
şi utilizarea lui în reacţiile biochimice celulare.
• consumul energetic total - exprimă cantitatea globală de
energie cheltuită de organismul aflat în activitate (fizică, intelectuală).
• scăderea glicogenului muscular - exprimat prin procentul de
glicogen muscular consumat din muşchi, în cursul efortului fizic de tip
sportiv.1
• glicoliza (anaerobă) - exprimată prin cantitatea de acid lactic
în sângele capilar, având ca unitate de măsură - mmol acid lactic / litru.
• lipoliza - exprimată prin cantitatea de acizi graşi liberi (AGL)
din sângele capilar, cu unitate de măsură - mmol AGL / litru.
• proteinoloiza - exprimată prin cantitatea de produşi metabolici
- catabolici, ai aminoacizilor : uree, acid uric, creatinină în produsele
biologice - sânge, urină.
Alături de aceste opt “sisteme funcţionale” mai trebuie să amintim
şi “sistemul” compuşilor fosfat macroergici, ATP şi PC care asigură
energia în eforturile de foarte scurtă durată (1” - 10”); după unii autori
1
Rezerve de glicogen = glicogen muscular 300 - 400 g; glicogen hepatic 150 - 200 g.
23
până la 120” după alţii doar până la 35”, vom avea efort anaerob cu
contribuţie de PC.
În principiu, nu există efortuir pure, strict aerobe ori strict
anaerobe.
Din punct de vedere didactic putem spune că:
• între 1” - 10” efortul este anaerob alactacid, energia fiind
furnizată de ATP
• între 10” - 35” efortul este tot anaerob alactacid, energia fiind
furnizată de PC care reface ATP, care la rândul ei prin reacţia ATP ®
ADP+Pi+E, va furniza energie de mişcare
• între 35” - 120” intrăm în domeniul efortului bazat pe glicoliza
anaerobă, deci care se produce în absenţa oxigenului şi care se opreşte la
etapa: acid piruvic®acid lactic
• între 2’ - 10’ intrăm în domeniul efortului aerob, al glicolizei
aerobe, care se petrece în prezenţa oxigenului (O2), produşii finali fiind
bioxidul de carbon (CO2) şi apa (H2O) cu eliberare de energie. Eforturile
cuprinse în domeniul 2’ - 10’ se mai numesc şi eforturi de anduranţă
medie.
• în continuare, în funcţie de durată, eforturile se vor clasifica în:
eforturi de anduranţă lungă I → 10’ - 35’
eforturi de anduranţă lungă II → 35’ - 90’
eforturi de anduranţă lungă III → 90’ - 360’
eforturi de anduranţă lungă IV → >360’
24
MODIFICĂRI INDUSE DE EFORTUL FIZIC LA NIVELUL

APARATULUI CARDIO-VASCULAR
Odată cu începerea efortului, în organism se produc o serie de

modificări fiziologice, rezultate în urma acţiunii adrenalinei revărsate în
sânge, pe cale reflexă, într-o cantitate sporită, precum şi datorită
excitaţiilor venite de la proprioceptorii din muşchi, tendoane şi
articulaţii.
Modificări imediate.
a. Frecvenţa cardiacă (FC) :

• Repaus clinostatic : 70 - 76 bătăi / min
• Repaus ortostatic : plus 10 -20 bătăi / min faţă de valoarea FC
din repaus clinostatic
• Efort moderat : 100 - 120 bătăi / min
• Efort intens, prelungit : 180 - 200 bătăi / min
• FC reprezintă cel mai important indice (parametru) prin care se
poate aprecia intensitatea efortului de durată. FC poate da indicaţii în ce
priveşte starea în care se realizează efortul şi felul în care organismul
suportă efortul la care este supus.
• Revenirea FC după încetarea efortului la valorile de repaus se
face în funcţie de :
- Tipul şi mărimea efortului realizat
- Valorile maximale atinse de FC în cursul efortului respectiv
• Revenirea FC la valorile de repaus după încetarea efortului se
face în două etape:
- O etapă de revenire rapidă de 2 - 3 minute,
- Urmată de o etapă de revenire lentă de 4 - 5 minute
b. Volumul sistolic (VS) :

• Repaus clinostatic : 60 - 80 ml / bătaie
25
• Repaus ortostatic : minus 10 - 40% / bătaie din valoarea VS în

repaus clinostatic
• În efort poate ajunge la valori de : 120 - 130 ml / bătaie
• În efort foarte intens, de durată : 130 - 150 ml / bătaie
• VS NU poate depăşi valoarea de 200 - 250 ml / bătaie, nici la
subiecţii foarte bine antrenaţi
• VS creşte în efort datorită contracţiilor mai puternice ale
muşchiului cardiac ventricular, care realizează în acest fel o mai bună
golire ventriculară.
• VS nu creşte proporţional cu creşterea FC în cursul efortului,
deoarece, cu cât FC este mai mare, cu atât timpul diastolic este mai
scurt, ceea ce înseamnă o scurtare a timpului de umplere cardiacă, deci o
umplere incompletă ventriculară, ceea ce va duce la o stagnare, sau în
ultimă instanţă, la o scădere a VS.
c. Debitul cardiac (DC) :

• Repaus : 4 - 5 litri / min
• Efort : 20 - 25 litri / min
d. Volumul inimii :
Volumul inimii înregistrează modificări imediat după efort, în
raport direct cu intensitatea efortului şi cu reactivitatea organismului faţă
de efort :
• Efort obositor : volumul inimii rămâne nemodificat după efort
• Volumul inimii a crescut imediat după efort : efortul a depăşit
posibilităţile de adaptare ale organismului
• Volumul inimii a scăzut imediat după efort : adaptare bună a
organsimului la efortul realizat
e. Volumul de sânge circulant :

• Repaus : 3 - 4 litri
• Effort : creşte cu 1 - 2 litri prin mobilizarea volumelor de
depozit din ficat, splină, piele, etc., datorită vasoconstricţiei reflexe
indusă de efortul fizic la aceste nivele.
f. Viteza de circulaţie a sângelui :

• În repaus, un circuit complet este efectuat în 21 secunde
• În eforturile mari, un circuit complet este efectuat în 7 secunde
26
g. Tensiunea arterială (TA) :

• TA se modifică atât în cursul efortului cât şi după încetarea
acestuia
• TA sistolică :
- Eforturi moderate şi statice : 140 - 160 mm Hg
- Eforturi maximale : 180 - 200 mm Hg
• TA diastolică :
- Eforturi intense : scade cu 10 - 15 mm Hg faţă de valorile din
repaus
- Eforturi intense : poate ajunge la ton infinit
• TA diferenţială :
- Se măreşte atunci când organismul se adaptează bine la
efortul realizat
- Rămâne nemodificat sau se pensează atunci când organismul
nu se adaptează bine la efortul realizat
• Revenirea la valorile de repaus :
- Primele minute după încetarea efortului : revenire rapidă
- Următoarele minute după încetarea efortului : revenire lentă
De obicei FC revine mai repede la valorile de repaus, fiind urmată

de TA; un astfel de comportament se consideră o adaptare bună la efort
a organismului.
Modificări tardive sau "de antrenament"
a. Frecvenţa cardiacă (FC) :

• Repaus : FC este scăzută la 40 - 50 bătăi / min, uneori putând
ajunge la 30 - 40 bătăi / min. Vorbim despre "bradicardia sportivului".
b. Volumul sistolic (VS) :

• Repaus : 40 - 50 ml / bătaie
• Efort : 180 - 200 ml / bătaie
c. Debitul cardiac (DC) :

• Repaus 2,5 - 3 litri / min
• Efort moderat : 10 - 15 litri / min
• Efort intens : 35 - 40 - 45 litri / min (la sportivii care depun
eforturi de rezistenţă).
27
d. Volumul inimii :
• Hipertrofie cardiacă - la sportivii care practică sporturi de
rezistenţă
• Inima normală, de "nesportiv" are o greutate medie de 300g
• Inima "sportivă" poate ajunge la o greutate de 500g
• Avem de-a face cu o hipertrofie cardiacă prin creşterea
diametrului fibrelor musculare cardiace, şi nu cu o hiperplazie, care ar
însemna o creştere a numărului de fibre musculare.
e. Volumul de sânge circulant :

• Nu se raportează modificări "de antrenament" la acest
parametru.
f. Viteza de circulaţie a sângelui :

parametru.
g. Tensiunea arterială (TA) :

parametru.
• Inconstant, poate să apară o uşoară scădere a TA sistolice de
repaus, la valori de 100 - 110 mm Hg.
NOTĂ :
1. Debitul cardiac : la eforturi identice, realizate de un nesportiv şi
un sportiv antrenat, DC creşte faţă de valorile de repaus în mod diferit :
• La nesportiv creşterea DC se realizează pe seama creşterii FC
• La sportiv creşterea se realizează pe seama creşterii VS
2. Volumul sistolic :
• Nu creşte proporţional cu FC decât până la o anumită valoare a
acesteia
• La FC mare, umplerea diastolică este incompletă datorită
scurtării diastolei
• Volumul sistolic variază cu sexul, fiind mai mic la sexul
feminin
28
3. Bradicardia "de antrenament" duce la o relaxare mai bună a

miocardului în cursul diastolei, permiţând în acest fel o mai bună
refacere a potenţialului biologic al inimii.
4. În repaus, în urma sistolei în ventriculi rămâne întotdeauna un

volum de sânge, care poartă numele de "sânge de rezervă". Sângele de
rezervă este mobilizat în cursul sistolelor în primele momente ale
efortului fizic, atunci când întoarcerea venoasă este încă stânjenită de
hiperpresiunea intratoracică.
5. În cursul eforturilor fizice intense, VS şi DC cresc, mai ales la

sportivii bine antrenaţi, prin golirea mai completă a ventriculelor, deci,
prin mobilizarea "sângelui de rezervă".
6. Hipertrofia cardiacă "de antrenament" apare la sportivii care

realizează eforturi de rezistenţă.
Eforturile de rezistenţă, desfăşurate în aerobioză, vor dezvolta FC
cuprinse între 130 - 180 bătăi / min.
Eforturile care se realizează la FC sub 130 bătăi / min sau peste 180
bătăi / min, nu induc hipertrofie miocardică "de antrenament"
7. O dată cu întreruperea activităţii sportive, modificările de

antrenament induse la nivelul aparatului cardio-vascular dispar.
În principiu, adaptările "de antrenament" dispar pe neobservate,
cam în acelaşi timp în care au apărut, cu condiţia ieşirii din activitate în
mod progresiv (prin "dezantrenarea organismului").
În caz de întrerupere bruscă şi definitivă a efortului fizic,
hipertrofia cardiacă nu dispare întru totul, producându-se în schimb o
scădere a tonusului muscular (prin neutilizare) şi o subţiere a pereţilor
ventriculari. Consecinţa, vor fi diferite forme de insuficienţă cardiacă.
29
MODIFICĂRI INDUSE DE EFORTUL FIZIC LA NIVELUL

APARATULUI RESPIRATOR
La fel ca la nivelul aparatului cardio-vascular, o dată cu realizarea

unui efort, dar şi după încetarea acestuia, se vor înregistra o serie de
modificări adaptative la nivelul aparartului respirator. Şi în acest caz,
putem vorbi despre modificări "imediate" la efort şi de modificări "de
antrenament".
Modificări imediate
a. Frecvenţa respiratorie (FR) :

• Repaus : 16 - 18 respiraţii / min
• Efort : FR optimă în efort, este de 30 respiraţii / min. la această
FR, se păstrează un raport optim între inspiraţie şi expiraţie.
• După eforturi moderate, FR : 25 - 30 respiraţii / min
• După eforturi intense, de lungă durată, FR : 30 - 40 respiraţii /
min
• După eforturi maximale, de scurtă durată, FR : 40 - 50 respiraţii
/ min
b. Raportul dintre inspiraţie şi expiraţie, la subiectul normal este

următorul :
Inspiraţie / expiraţie = 1 / 1,5
c. Amplitudinea mişcărilor respiratorii (AMR) :

• Creşte atât în cursul, cât şi după încetarea efortului
• Creşterea AMR se produce paralel cu creşterea FR, până la o
anumită valoare a acesteia din urmă.
30
• La valori mari ale FR (50 - 60 respiraţii / min), AMR

diminuează.
d. Debitul respirator (DR) :

• Repaus : 8 litri / min
• Eforturi medii : 60 litri / min
• Eforturi submaximale aerobe : 100 - 150 litri / min
• Eforturi maximale aerobe : 150 - 180 litri / min
e. Consumul de oxigen :
• Repaus : 250 ml O2 / min
• Eforturi medii : 1500 ml O2 / min
• Eforturi submaximale earobe 2500 ml O2 / min
• Eforturi maximale aerobe 3000 - 3500 ml O2 / min
f. Coeficientul de împrospătare al aerului (CÎ) :

• CÎ este raportul dintre aerul proaspăt inspirat ajuns la nivel
alveolar şi aerul "poluat", alveolar.
• CALCUL :
- În repaus, în urma unui inspir normal, ajunge în alveole un
volum de aer de cca. 350 ml.
- În alveole se găseşte :
- aerul "rezidual" de cca. 1000 ml (şi)
- aerul "expirator de rezervă", de cca. 1500 ml
- deci, un volum total de 2500 ml aer.
- În acest caz, coeficientul de împrospătare al aerului, va fi :
CÎ = 350 / 2500 = 1 / 7
- În urma unei inspiraţii profunde, creşte volumul de aer

proaspăt ajuns în alveole, prin adăugarea la volumul curent (cca. 350 ml
aer), a volumului inspirator de rezervă (VIR, egal cu cca. 1500 ml aer).
În acest caz, CÎ va fi :
CÎ = 1850 / 2500 = 3,7 / 5
Modificări tardive sau "de antrenament"
a. Frecvenţa respiratorie (FR) :

31
• Repaus : 10 - 12 respiraţii / min. Vorbim despre "bradipneea de

antrenament)
b. Raportul dintre inspiraţie şi expiraţie :

• Sportivi bine antrenaţi = 1 / 1,8 sau chiar 1 / 2 (prin prelungirea
timpului expirator)
c. Amplitudinea mişcărilor respiratorii (AMR) :

• AMR creşte, la sportivii antrenaţi
d. Debitul respirator (DR) :

• Repaus : 8 litri / min
• Efort mediu - subiect neantrenat : 80 - 120 litri / min
• Efort mediu - sportiv : 150 - 180 litri / min
e. Consumul de oxigen :
• Creşte în efort
• La sportivii bine antrenaţi ajunge la valori de : 5000 - 6000 ml /
min
f. Capacitatea vitală (CV) :

• Creşte la 6500 - 7000 ml
NOTĂ :
La eforturi identice, realizate de un sportiv şi un nesportiv, aparatul
respirator al sportivului reacţionează în felul următor :
• Lucrează mai economic
• FR este mai redusă după effort
• AMR este mai mare în effort
• Ventilaţia pulmonară este mai mică
• Consumul de oxigen în repaus este egal sau mai mic
• Consumul de oxigen în efort este mai mare
• Adaptarea la efort se face mai rapid
• Revenirea la valorile de repaus, după încetarea efortului, este
mai rapidă
32
OBOSEALA ÎN SPORT
Starea de oboseală în general exprimă o reacţie fiziologică, o

reacţie de inhibiţie de protecţie la nivelul cortexului, a SNC, care
urmează logic şi legic unei activităţi psiho-fizice.
O astfel de stare de disconfort fiziologic, denumită şi oboseală
fiziologică, este combătută de organism prin mecanismele aşa zisei
“refaceri naturale”, spontane, care înlătură cauzele intrinseci, deci
simptomatologia indusă de efort.
În efortul sportiv, până la un punct, lucrurile evoluează în acelaşi
fel.
Se ştie că, performanţa sportivă este condiţionată de performanţa
biologică individuală, care este dependentă de trei factori:
• substratele energetice
• integritatea funcţională artro-neuro-musculară
• funcţii psihice la parametrii optimi
Orice perturbare la nivelul unuia din aceşti factori şi necorectată în
timp util, va duce cu timpul la instalarea oboselii patologice.
Oboseala patologică reprezintă o stare de disconfort fizic însoţită

de senzaţii neplăcute şi scădere a randamentului fizic, psihic ori a
amândurora.
- oboseala fiziologică se previne şi se corectează prin mijloacele
refacerii post efort;
- oboseala patologică, care este o depăşire a raportului optim
dintre antrenare şi refacere, poate duce până la abandon.
Au existata în principal trei teorii care să explice geneza oboselii
patologice:
• teoria epuizării substratului energetic (ATP, PC şi glicogen)
33
• teoria autointoxicării cu produşi de metabolism intermediar, în

special la nivel muscular, prin acumulare de acid lactic, care ar duce la
blocarea contracţiei musculare
• teoria heterocromismului, care explică oboseala prin blocarea
sinaptică neuromusculară, deci a plăcii neuromotorii, care induce în
acest fel blocarea transmiterii influxului de la nerv la muşchi.
Are loc deci, o dereglare a raportului dintre hiperexcitabilitatea
nervului şi a muşchiului.
• Weichardt, a enunţat şi teoria toxinei specifice a efortului,
chemotoxina.
În 1988, Newsholme E. şi Leech T. precizează drept cauze ale

oboselii următoarele:
Oboseala fizică:
• depleţia de PC pentru eforturile până la 35”
• pentru eforturile de anduranţă scurtă:
- acumularea de protoni - acid lactic
- depleţia de PC
• pentru eforturile de anduranţă medie
- acumulare de protoni - acid lactic
- amoniac
• pentru eforturile de anduranţă lungă I
- depleţie de glicogen
• pentru eforturile de anduranţă lungă II, III şi IV
- depleţie de glicogen
- acumulare de peroxizi lipidici
Oboseala centrală, psihică
• scăderea glucozei circulante (creierul utilizează 5g glucoză /
min., fiind foarte sensibil la scăderea glicemiei)
• creşterea concentraţiei unor aminoacizi în sânge : leucină, valină,
triptofan şi
• creşterea concentraţiei lor în creier printr-un deficit funcţional al
enzimei 5 hydroxiamintriptoxină
• factori neuropsihici, în special stressul.
În urma cercetărilor de neurofiziologie, Ulmeanu, Demeter,

Parteniu, Solomon consideră oboseala drept un fenomen complex, a
cărui etiopatogenie s-ar găsi în perturbarea activităţii sistemului
integrator, SNC, de unde vor decurge răspunsuri inadecvate, complexe,
34
ale organismului, prin toate verigile sale, ca urmare a unui excitant

supraliminar exagerat, îndelungat, pe un fond de oboseală reziduală.
Simptomatologia este polimorfă, putându-se manifesta prin
oboseală psihică, cu astenie psihică, instabilitatea şi scăderea atenţiei
concentrate, a psihoreactivităţii, scăderea rezistenţei la stress sau / şi prin
oboseală fizică cu astenie fizică, scăderea randamentului fizic, tulburări
de comportament, de apetit, de somn, etc.
Supraâncordarea
Discordanţa dintre solicitare şi capacitatea de răspuns pe moment a
organismului, o reprezintă supraâncordarea, definită ca formă acută a
oboselii patologice.
Într-o astfel de stare, organismul este “depăşit”.
Supraâncordarea poate să apară mai ales la neantrenaţi, în
convalescenţă după boli infecto-contagioase, în cazuri de dopaj, când
inhibiţia de protecţie este afectată de droguri.
Simptomatologia este cea impusă de aparatul sau sistemul
suprasolicitat:
• inimă forţată şi clacaj cardiac - deci dereglări cardio circulatorii
prin insuficienţă;
• dereglări neurologice, neurovegetative - diminuarea reflexelor
osteo tendinoase, modificări de tonus muscular, parestezii,
tulburări de coordonare şi echilibru, tulburări de mers, tulburări
de ortostatism, tulburări senzoriale - vizuale, auditive,
vestibulare;
• clacaj muscular;
• tulburări neuro psihice manifestate prin senzaţia de epuizare
totală, tulburări de orientare în timp şi spaţiu, uneori stare de
stupoare şi obnubilare.
Deci, simptomatologia este foarte variată, putând ajunge până la
lipotimii.
Dacă se depăşeşte acest moment al fazei acute, tulburările descrise
dispar treptat, sportivul rămâne marcat 3 - 4 săptămâni, după care treptat
şi numai după o expertiză (bilanţ medico-sportiv minuţios), va putea
relua antrenamentele.
După un astfel de “eveniment”, sportivul devine “caz problemă”,
dispensarizat pe toată durata ulterioară a activităţii sportive.
35
Supraantrenamentul
Denumit şi nevroză de suprasolocitare, supraantrenamentul
reprezintă forma clinică a oboselii patologice devenită cronică, care
constă dintr-o afectare profundă a întregului organism.
După Miron Geogescu, supraantrenamentul poate să apară în trei
situaţii distincte:
1. după obţinerea formei sportive;
2. înainte de obţinerea unui grad superior de antrenament, în
urma unor greşeli metodice de pregătire, de obicei - suprasolicitări. Se
propune în acest caz termenul de “surmenaj”;
3. cazuri care nu justifică instalarea bolii, în condiţiile unor
eforturi reduse ca volum - intensitate, dar la care există asocierea unor
stări de stress - stări conflictuale, solicitări şcolare, solicitări psihice; sau
pe fondul unor greşeli în regimul de viaţă sportivă.
Această ultimă categorie, tot mai “bine reprezentată” în ultimul
timp, confirmă şi subliniază rolul SNC în apariţia afecţiunii.
Randamentul sportiv este constant scăzut în supraantrenament,
fiind descrise două forme clinice majore, în funcţie de simptomatologia
dominantă:
• forma tiroidiană - hiperfuncţie
• forma suprarenaliană - hipofuncţie
Caracterele generale ale supraantrenamentului
a) Supraantrenamentul tiroidian (reactiv) - de tip Basedovian.

• apetit scăzut
• oboseşte uşor
• stare de excitaţie
• tulburări de somn
• scădere în greutate
• tendinţă la transpiraţie, transpiraţie nocturnă, mâini umede
• exoftalmie
• paloare
• predispoziţie pentru dureri de cap
• palpitaţii, dureri şi senzaţie de presiune cardiacă
• puls de repaos accelerat
• metabolism bazal crescut
• temperatura uşor crescută
• dermografism foarte marcat
36
• revenirea FC post efort foarte înceată

• presiune sanguină - atipică
• hipepnee de efort anormală
• hipersensibilitate la stimuli senzoriali, mai ales auditivi
• mişcări mai puţin coordonate, care de multe ori depăşesc
scopul
• timp de reacţie scurtat, dar multe reacţii neadaptate
• tremurături
• recuperare prelungită
• tensiune internă, uşoară excitabilitate, iritabilitate, depresie
b) Supraantrenamentul suprarenalian (astenic) - de tip Addisonian

• oboseşte anormal de uşor
• stare de inhibiţie
• somn bun
• apetit normal
• greutate stabilă
• termoreglare normală
• “cap limpede”
• bradicardie
• metabolism bazal normal
• temperatură normală
• revenire rapidă la normal a FC şi TA, după efort
• frecvent în efort şi după, TA diastolică este mai mare de 100
Torr
• fără tulburări respiratorii de efort
• mişcări stângace şi insuficient coordonate
• timp de reacţie normal sau prelungit
• recuperarea stării de “voie bună” excelentă
• dispoziţie “normală”, “sânge rece”
Tulburări obiective întâlnite în stările de supraantrenament

• hiperreflectivitate osteo-tendinoasă
• tremor rapid şi neregulat al degetelor sau / şi a pleoapelor
• contractilitate idiomusculară cresută
• metabolism bazal crescut pe seama catabolismului
• dispnee, sete de aer
• scade timpul de apnee
37
• scade capacitatea vitală

• creşte frecvenţa cardiacă de repaos
• dereglări vegetative la proba Schellong, cu creşterea diastolei
de repaos sau de efort
• dereglări hipotone la efort standard sau specific, aproape
patognomonic pentru diagnosticul de supraantrenament
• reveniri întârziate ale FC şi TA după efort
• aritmii extrasistolice
• EKG - tulburări de repolarizare
• tulburări vasomotorii
• modificări funcţionale hepato renale cu pozitivări ale testelor
funcţionale hepatice, proteinurii şi hematurii ce simulează afecţiuni
renale
• tulburări de tranzit gastro duodenal
• diskinezii duodeno biliare
Tratamentul stărilor de supraantrenament

Cel mai eficace mijloc terapeutic pentru evitarea apariţiei stării de
supraantrenament, este profilaxia, prevenireaei, prin controale periodice
la 3 - 4 luni, alături de urmărirea în efort specific săptămânal,
complectarea zilnică a jurnalului de autocontrol medico-sportiv şi
prezentarea periodică a jurnalului - antrenorului cât şi medicului de
medicină sportivă în momentul controalelor periodice ori la nevoie, cât
şi evitarea stărilor conflictuale, a stărilor de stress de orice natură.
Boala, o dată diagnosticată, impune următoarele măsuri:
• scoaterea din mediu
• scoaterea din mediul sportiv
• trimiterea pentru un interval de 2 - 3 - 4 săptămâni a
sportivului într-o staţiune, la altitudine medie (600 - 800 m), unde va
avea o activitate tip “odihnă activă”.
În funcţie de tipul de supraantrenament, se pot recomanda

următoarele:
Tipul Basedovian
1. reducerea volumului antrenamentului
• antrenament cu alternanţă, cu intervale, cu puţine repetări de
mare intensitate
• jocuri, gimnastică - creşterea supleţii, exerciţii de forţă, viteză
38
2. eliminarea tutror factorilor sociali şi biologici care au favorizat

apariţia supraantrenamnetului
3. eventual schimb al mediului
4. stimuli de lumină şi temperatură
5. masaj profund
6. hidroterapie intensivă - duş în jet
7. băi cu CO2
8. utilizare saunei intensive, cu scurte aplicaţii intercurente de
apă rece
9. alimentaţie echilibrată, completă, care corespunde la nevoi, cu
caracter acidifiant, bogată în proteine, vitamine
10. fără medicamente
11. cafea în jur de 0,2 g cofeină
12. psihoterapie stimulantă.
Tipul Addisonian
1. eliminarea tuturor factorilor sociali şi biologici care au
favorizat apariţia supraantrenamentului
2. reducerea marcată a antrenamentului specific
3. antrenament de anduranţă de bază, fără intensitate
În cazuri severe se va face o tranziţie spre o recuperare activă prin :
• înot
• jocuri dinamice
• activitate fizică generală uşoară
4. utilizarea schimbării de mediu, cu trimitere la munte, la
altitudine medie (600 - 800 m)
5. iradierea cu raze ultra violete uşoare
6. masaje uşoare
7. băi cu temperatura indeferentă, cu aditive de tip - brom,
valeriană
8. utilizarea moderată a saunei
9. alimentaţie bogată şi completă în :
10. nutrimente de bază (plus)
11. preparate polivitaminizate
12. suplimente cu preparate proteice, nu mai mult de 2g / zi
13. se mai pot utiliza produse medicamentoase cu efect
psiholeptic:
• sedative
• tonice
39
• alcool în doze mici

• somnifere
14. psihoterapie de liniştire, de relaxare.
15. alimentaţie
- hiper / normoproteică
- hiperglucidică
- hiperlipidică
16. adaosuri de substanţe energogene sub forma comprimatelor
energizante
17. reechilibrare hidroelectrolitică prin:
• lactate
• sucuri de fructe
• săruri de potasiu, fosfor, calciu, magneziu
• complexe de vitamine
• produse cu Fe, Cu, Mn
18. medicaţie roborantă şi susţinătoare a efortului muscular
• lecitina
• glicocolul
• sărurile acidului glutamic
• săruirle acidului aspartic
care se găsesc în produse medicamentoase de tipul :
- Alglutol
- Vitaspol
- Crelizin
- Actifos
- Hematodin
19. medicaţie tranchilizantă
20. fizioterapie - magnetodiaflux sedativ
21. hidroterapie cu plante ori sare de Bazna
22. aeroionizare negativă
• naturală
• artificială 10’ - 15’ , de 2x / zi
23. psihoterapie
• convorbiri
• sugestia
• autosugestia
• training autogen Schultz
• tehnici de relaxare neuromusculară
40
În cazul unui diagnostic precoce al supraantrenamentului şi al

aplicării unui tratament coract, evoluţia în general este favorabilă,
reintegrarea sportivului în activitatea sportivă putând avea loc după cca.
6 - 8 săptămâni.
Se recomandă reluarea efortului în mod progresiv, sub
supraveghere medicală.
Sportivul este considerat “caz problemă”, care este dispensarizat pe
tot restul carierei sportive, (sau cel puţin un an).
Graba în reinserţia sportivă, puternic motivată de considerentele
financiar-economice ori cele de “om de bază în echipă” ale antrenorului,
poate avea efecte nu numai negative ci chiar dezastruoase, ducând la
recăderi, uneori fără posibilitatea de a mai reveni în elita sportului de
performanţă.
Astfel, în condiţii normale, putem să considerăm că un
supraantrenament este recuperabil în 4 - 6 luni, sfera psihică având un
loc privilegiat în ce priveşte tehnicile de recuperare.
Deci, în concluzie, putem spune că geneza supraantrenamentului
are loc la nivelul cortexului cerebral, unde se întâlnesc următoarele
situaţii :
• supraâncordarea proceselor de excitaţie datorită volumului,
intensităţii sau complexităţii efortului
• supraâncordarea proceselor de inhibiţie prin elaborarea unor
diferenţieri foarte fine, de detaliu sau prin acţiunea excitantului de
diferenţiere
• supraâncordarea mobilităţii proceselor nervoase
• schimbarea stereotipului dinamic
• schimbarea tehnicii
• valoare scăzută funcţională a scoarţei cerebrale.
41
KNOCK DOWN ŞI KNOCK OUT
Knock down, sau căderea la pământ, este o pierdere trecătoare a

cunoştinţei, se poate spune chiar “instantanee”, cu o durată de 1 - 3
secunde.
Are loc o pierdere a controlului central asupra poziţiei ortostatice în
urma unui traumatism, prin contact direct, a unei regiuni reflexogene.
Se produce o cădere bruscă, imagine de “secerat”, urmată de
ridicare rapidă în picioare, mişcare care este reflexă de fapt şi care ar
pleda în favoarea ideii că nu s-a produs nici o pierdere de cunoştinţă, ori
că ea a fost de foarte scurtă durată, 1 - 3 secunde.
Fenomenul este frecvent întâlnit în box, zonele reflexogene vizate
fiind :
- sinusul carotidian
- plexul solar
- hipocondrul drept, unde se află ficatul
- bărbie, respectiv menton
- mandibulă
Când are loc un knock down, arbitrul are obligaţia de a controla

luciditatea sportivului, starea generală şi poziţia de gardă.
Knock out este o cădere la podea cu pierderea cunoştinţei pe o

durată mai mare de 9 secunde.
Se produce în urma unor traumatisme aplicate în zonele reflegene
amintite la knock down, ori în regiunea scrotală sau lombară.
Knock out reprezintă o formă de şoc cu pierderea cunoştinţei, care
se poate însoţi imediat sau la distanţă de complicaţii grave ce pot duce
chiar la deces.
Atitudine :
1. asistenţă de primă urgenţă pentru susţinerea funcţiilor vitale
2. EEG pentru depistarea apariţiei unor hematoame imediate sau
în doi timpi
42
3. repaos sportiv :
• zi, după knock down sau 3 - 6 zile după knock out, sportivul
fiind ţinut sub observaţie medicală
• lună, după 2 - 3 knock down-uri sau 1 knock out
• recontrol cu realizarea unui EEG, tratament medicamentos
4. în caz de hematoame intracraniene se practică intervenţie
operatorie, la neurochirurgie, de eliminare a acestora
5. în caz de knock out-uri repetate se recomandă ieşirea din boxul
competiţional, contraindicându-se chiar practicarea acestuia
6. se poate indica practicarea unei forme de activitate sportivă cu
scop de întreţinere.
43
NEVROZELE SPORTIVE
Stări morbide, nu neapărat specifice activităţii sportive, “nevrozele

sportive” sunt totuşi legate direct sau indirect de activitatea sportivă.
Factorul declanşant al nevrozelor, este stressul psihic care
acţionează pe un sistem nervos suprasolicitat, pe fondul unei stări de
oboseală cvasicronică, indusă de antrenament şi competiţii.
Factorii favorizanţi sunt :
• tipul de sistem nervos
- flegmatic
- apatic
- slab
- neechilibrat
• terenul genetic, ereditar
• terenul somato - psihic
Antonelli, F., descrie următoarele forme clinice:
(A) Psihonevroza anxioasă

Psihonevroza anxioasă este considerată ca cea mai frecvent
întâlnită formă de nevroză din patologia sportivă.
Se caracterizează prin :
• stare de nelinişte
• nesiguranţă
• tulburări de somn
• tulburări de apetit
• tulburări de digestie
• sportiv mereu preocupat
• copleşit de răspundere faţă de rezultatul sportiv
• acuză mereu adversităţile publicului şi / sau ale arbitrului
• este preocupat mereu de reacţiile :
- presei scrise
- radio, televiziune
44
- familiei, cunoştinţelor şi a prietenilor

• reacţionează hipertrofiat la problemele familiare sau / şi de
club, care îl marchează profund
• mereu este într-o stare favorabilă pentru apariţia crizelor de
anxietate
• retrăieşte cu ocazia unor momente similare, anumite momente
negative, cu mare intensitate
O variantă a nevrozei anxioase este teama de succes sau nikefobia.
Ea se manifestă prin :
- depresie
- inhibiţie faţă de succes, deşi starea de antrenament şi
valoarea sportivului îl recomandă din plin pentru “realizarea maximă”
Aceşti sportivi nu rezistă la ritm, cedează psihic şi pierd.
De multe ori starea apare pe un fond constituţional nevrotic, fiind
destul de greu de corectat.
(exemplu: la tir, în prima zi sportivul obţine punctaj maxim. A
doua zi, ratează şi nu numai că nu se clasifică printre primii tri, dar poate
ajunge să se claseze printre ultimii, căzând în anonimat. Alte sporturi -
un titlu cucerit la un concurs, devine o povară foarte greu de apărat la
întâlniri ulterioare).
Deci sportivul este “copleşit” de responsabilitatea apărării poziţiei
obţinute şi cedează psihic prin abandon.
(B) Nevroza hipertensivă

Nevroza hipertensivă este o hipertensiune psiho somatică care se
manifestă prin hipertensiune temporară psihogenă şi modificări de
comportament cu tendinţă de dominare, de agresivitate faţă de colegi şi
adversari sau anturj, cu lipsă de control.
În general este o formă de nevroză în totalitate reversibilă.
(C) Nevrozele de coordonare

Nevrozele de coordonare sunt nevroze profesionale care se traduc
prin imposibilitatea subiectului de a îndeplini acte motorii complexe,
bine cunoscute, cu toată integritatea morfo-funcţională (anatomică
neuro-musculară).
Fenomen nevrotic analog cu “crampa scriitorului” la sportivi apare
sub formă de : spasme digitale involuntare la gimnaşti, tenismani,
ciclişti, canotori, trăgători, etc.
45
Legat doar de activitatea voluntară specifică, permite sportivului

executarea fără probleme a altor activităţi : cântat la un instrument
muzical, cusut, tricotat, etc
(D) Nevroza isterică sau nevroza pitiatică

Nevroza pitiatică se întâlneşte destul de des în sport, cu o frecvenţă
uşor crescută la sportive.
Se manifestă prin :
• stări de plâns nemotivat de intens
• stări de leşin (ambele în caz de insucces sau contrarietate)
• preţiozitate
• pozare în stare de victimă
• crize de plâns patetic
• manifestări ipohondrice
Nevroza isterică poate fi corectată sau măcar ameliorată, cu tact şi
multă răbdare.
(E) nevroza obsesivo - fobică

Nevroza obsesivo-fobică se caracterizează prin frică obsedantă
asociată sau nu cu acţiuni obsesive.
Deşi rară în rândul sportivilor, se descriu următoarele forme :
• claustrofobia - frica de spaţiile închise
• agorafobia - frica de spaţiile deschise
• nosofobia - frica de boală
• acrofobia - frica de înălţime
• nikefobia - frica de succes.
• arahnofobia - frica de păianjen
• ipsofobia - frica de abis, etc.
Stările descrise în cadrul nevrozei obsesivo - fobice, se pot însoţi

de manifestări superstiţioase cu gesturi, formule, ritualuri, care să
prevină sau să combată eventualele eşecuri sau “ghinioane” (N.
Ieremia).
Suportul fiziologic al nevrozelor, pare să fie un metabolism

neuronal deficitar care induce o scădere a numărului de neuroni care
acţionează sincron.
Profilaxia stărilor nevrotice se realizează prin :
• igienă mentală adecvată
46
• antrenamnet sportiv corect realizat

• control medico - sportiv periodic (la cabinet, în teren)
• refacere adecvată, complexă
• accent pe refacerea neuropsihică
• încredere şi colaborare sportiv - antrenor - medic - psiholog -
coechipieri
În caz că nevroza devine manifestă, se recomandă :

• scoaterea din mediu
• cură de recuperare la altitudine medie (600 - 800 m), timp de 2
- 3 săptămâni
• relaxare psihică asociată cu aeroionizare negativă naturală
• tratament medicamnetos, recomandat şi strict supravegheat de
medic.
47
STĂRI PSIHICE LIMITĂ
Sistemul nervos al sportivului este solicitat din plin în cursul

activităţii competiţionale, fiind supus unui mare consum energetic, prin
trăiri psiho-afective intense, cu mobilizarea tuturor resurselor
organismului, în scopul atingerii performanţei propuse,
Psihicul sportivului se poate adapta în mod eficient şi economic la
solicitări, însă, de multe ori numărul mare de excitanţi, factorii
stressanţi, pot genera o slăbire a reacţiilor de adaptare, ce pot duce la o
epuizare totală a sistemelor organismului.
Cele mai importante stări psihice limită descrise în cadrul activităţii
sportive sunt :
• starea de start
• punctul mort
• a doua respiraţie
(A) Starea de start

Starea de start este starea specială care se instalează înaintea unei
competiţii sau chiar antrenament.
Reprezintă reacţia organismului la stressul indus de competiţie sau
antrenament.
Starea de start sau sindromul precompetiţional, este o sumă de
modificări evidenţiabile clinic la nivelul scoarţei cerebrale, a sistemului
neuro-vegetativ şi neuro-endocrin.
Se manifestă prin o serie de modificări de comportament asociate
cu modificări în funcţia aparatelor şi sistemelor integratoare ale
organismului în efort.
Clinic se descriu trei forme ale stării de start :
• starea de start pozitivă, mobilizatoare, “gata de luptă”
• febra de start
• apatia de start
48
În stările de start “negative”, sportivul nu se poate elibera de

gândul concursului, având loc totodată şi o inversare a ritmului veghe -
somn.
Starea de start pozitivă, caracterizează un sportiv care:

• simte concursul în mod pozitiv
• emoţiile îi stimuleazăcurajul
• este lucid
• combativ
• are energie sporită
• rezistenţă bună
• are dorinţa de a învinge
• are randament sportiv bun
• prezintă un grad de pregătire sportivă bună
• are motivaţie de a câştiga
Febra de start se caracterizează prin :

• hiperexcitabilitate corticală
• reacţii neeconomice, neechilibrate
• manifestări de comportament şi vegetative - vii
Este vorba de sportivi cu un sistem nervos central puternic
neechilibrat, care :
• sunt “depăşiţi”
• publicul ostil îi demoralizează
• au un fond de emotivitate hiperstenică
• sunt anxioşi, iritabili, agitaţi, impulsivi
• prezintă afectivitate labilă
• lipsă de atenţie şi de concentrare
• prezintă manifestări vegetative hipersimpatice :
- FC şi FR accelerate
- palpitaţii
- transpiraţii
- tremor al extremităţilor şi al corpului
- răcirea extremităţilor
- senzaţii de tensiune musculară
- vertij
- lipotimie
49
Apatia de start apare în general pe un fond de emotivitate

astenică, negativă, la sportivi cu un sistem nervos slab, neechilibrat.
• dispoziţie depresivă
• apatie
• indolenţă
• somnolenţă
• lipsa dorinţei de participare
• abandon
• reacţii hipotone uneori bizare
• reacţii reduse faţă de ce se petrece în jur, faţă de anturaj
(B) Punctul mort.

Se defineşte ca o stare de disconfort fiziologic care apare în cursul
efortului, la eforturi fizice cu durata mai mare de 1 minut.
Apariţia punctului mort nu este obligatorie, existând însă şi
posibilitatea apariţiei repetate în cursul unui efort de lungă durată.
Substratul morfo-fiziologic al fenomenului este inhibiţia difuză la
nivelul scoarţei cerebrale, apărute în urma dereglării stereotipului
dinamic.
Manifestări :
• senzaţie marcată de oboseală
• lipsa dorinţei de a continua efortul
• tendinţa la abandon
• dispnee
• arsură retrosternală
• tahicardie
• tahipnee
• respiraţii superficiale
• creşterea exagerată a TA, mai ales sistolica
• curbatură generalizată (picioare grele, dureroase)
• tulburări de comportament
- tulburări senzoriale (auditive, vizuale)
- halucinaţii
- delir
- obnubilare
- pierderea cunoştinţei
- abandon sportiv
50
Modificări de laborator, decelate la cazurile de abandon sportiv :

- acidoză metabolică crescută (lactacidemie crescută)
- proteinurie
- hematurie
- hipopotasemie
- hipoglicemie
Acidoza este agravată şi prin tulburarea respiraţiei tisulare prin

dezechilibrul câtului respirator, datorită unui aport insuficient de O2 şi
producţie crescută de CO2. Se va acorda atenţie mărită acelor cazuri de
abandon, care prezintă situaţii limită, manifestate prin colaps. În aceste
cazuri se procedează la :
• scoaterea sportivului din teren, stadion
• izolarea acestuia într-o încăpere cu echilibru termic, ferit de
soare, vânt
• se administrează oxigen şi analeptice cardiorespiratorii
• dacă a fost cald în cursul efortului -
- pungă cu gheţă în regiunea occipitală, precordială
- se administrează lichide la temperatura camerei
- clinostatism cu capul uşor ridicat
• după revenirea parametrilor funcţionali la valorile normale de
repaos, se trece la refacerea sportivă post efort, complexă
• seara, se administrează un hipnosedativ uşor
• reluarea activităţii sportive a doua zi, se face doar după un
examen medical minuţios.
(C) A doua respiraţie

A doua respiraţie sau “al doilea suflu”, reprezintă depăşirea
momentului critic al “punctului mort”, fiind o nouă stare calitativă în
care sportivul simte :
• o uşurare a respiraţiei
• ameliorarea FC cu o uşurare a circulaţiei
• dispar sau diminuă mult tulburările afectivo senzoriale
• dispare senzaţia de oboseală
• dispare dorinţa de renunţare la efort
• reapare dorinţa de a continua efortul, de a concura
• reapare dorinţa de a învinge
• efortul poate fi continuat în bune condiţii
51
O asemenea succesiune a evenimentelor presupune un antrenament

raţional, voliţional, în aşa fel încât unii sportivi reuşesc nu numai să
menţină tempoul până după competiţie, dar pot provoca apariţia
“punctului mort” la adversar.
52
PREGĂTIREA BIOLOGICĂ DE CONCURS
Într-o exprimare metaforică, Prof. Ioan Drăgan defineşte pregătirea

biologică de efort drept “o “încărcare a bateriilor biologice” pentru a se
putea dezlănţui, a elibera energie la momentul potrivit”.
În metodica antrenamentului sportiv contemporan, pregătirea
biologică de concurs alături de refacerea după efortul sportiv, s-au
impus două laturi importante ale antrenamentului sportiv.
Ele urmăresc, atât ridicarea standardului biologic al sportivului,
mai ales în etapa de pregătire precompetiţională, cât şi atingerea
“supracompensării” din fazele de refacere.
“Supracompensarea” reprezintă o formă ergotropă de

suprasaturare energetică, energie care se poate elibera în organism în
momentele de solicitare maximală din competiţii.
Prof. Ioan Drăgan arată că “în mod concret, didactic, se poate
defini pregătirea biologică de concurs, drept sumumul factorilor
fiziologici naturali sau artificiali, aplicaţi în pregătirea sportivului de
performanţă, cu cca. 7 - 10 zile înaintea unei competiţii de vârf”.
Sau altfel spus “pregătirea biologică de concurs, se poate defini, ca
o componentă a procesului de antrenament, care prin folosirea raţională
a unor mijloace naturale sau de sinteză, provenite din mediul intern sau
extern - în majoritate - urmăreşte să stimuleze sursele eliberatoare de
energie, atât de necesară în timpul eforturilor maximale” (Ioan Drăgan,
1994).
Mijloacele pregătirii biologice de concurs sunt multiple, unele

utilizate în egală măsură şi în refacerea după efortul sportiv. Acestea
sunt :
• antrenamentul sportiv cu :
- dominanţa efortului specific în dauna efortului nespecific
- reducerea marcată a volumului efortului
- cu menţinerea la nivel înalt şi chiar creşterea intensităţii
efortului la nivel de 100%
53
• ca mijloc de refacere se recomandă odihna activă

• antrenamnet la altitudine medie timp de 2 - 3 săptămâni.
Altitudinea medie, este un excitant biologic care poate duce la creşterea
capacităţii aerobe la distanţă, după revenire (la aproximativ 10 zile), cu
până la 15% (faţă de numai 7% prin autohemotransfuzie, interzisă
dealtfel, fiind o metodă inclusă în lista metodelor dopping).
Antrenamentul la altitudine medie realizează şi o creştere a parametrilor
forţă - viteză.
• electrostimularea maselor musculare prin curenţi electrici,
duce la creşterea maseişi forţei musculare, cu eficienţă în timp (ceea ce
se realizează prin câteva şedinţe de electrostimulare, ar necesita ore
întregi de antrenamnet)
• pregătirea psihologică va avea ca obiective :
- crearea motivaţiei de luptă
- atenuarea stărilor negative de start
- crearea unei stări de “agresivitate controlată”, fiziologică,
pentru realizarea unui randament sportiv superior
• alimentaţia echilibrată specifică scopului momentan
- hiperproteinică
- “foamea de glucide”
• susţinerea farmacologică cu produse cu efect ergotrop, cu
acţiune imediată sau la distanţă.
Caracteristicile unei bune pregătiri biologice de concurs, traduc

gradul superior de antrenamnet atins, ori chiar “forma sportivă”. Acestea
sunt :
• bradicardia de repaos
• revenirea rapidă după efort a parametrilor vegetativi
• indicatori ai capacităţii de efort aerob - buni
• indicatori ai capacităţii de efort anaerob - buni şi foarte buni
• echilibru neuro - endocrino - vegetativ
• echilibru cortical în ce priveşte excitaţia şi inhibiţia
• reactivitate bună şi foarte bună
• atenţie concentrată bună şi foarte bună
• rezistenţă foarte bună la stress
• echilibru psiho-afectiv
• motivaţie puternică
• dorinţă lucidă de victorie
54
REFACEREA DUPĂ EFORTUL SPORTIV
Antrenamentul sportiv recunoaşte două aspecte de bază care se

intercondiţionează reciproc : antrenamentul propriu-zis, care se bazează
pe mecanisme ergotrope şi refacerea după efort, care se bazează pe
mecanisme trofotrope.
Refacerea dirijată nu substituie refacerea naturală, o accelerează şi
o completează având ca scop reeditarea homeostaziei organismului
dinainte de efort şi în măsura posibilului, depăşirea acestui nivel, prin
realizarea “supracompensării funcţionale” (Folbort).
Refacerea naturală a organismului se realizează într-o anumită
ordine, succesiune, în felul următor :
• indicatorii vegetativi revin în câteva minute după încetarea

efortului
• indicatorii metabolici revin la valorile de repaos în câteva ore
• indicatorii neuro-hormonali, enzimatici, revin în câteva zile (1
- 3 zile)
Eficienţa celor două forme de refacere, naturală şi artificială

dirijată, depinde de rolul integrator şi coordonator al sistemului neuro-
endocrino-vegetativ, de caracterul antrenamentului, de vârstă, sex, stare
de sănătate, grad de antrenament, condiţii de mediu, starea de stress,
măiestria şi experienţa competiţională, intensitatea şi durata efortului
depus, etc.
Să nu uităm însă, că refacerea se adresează unor organisme
sănătoase, cu integritate morfo-funcţională, afectate de efortul sportiv,
spre deosebire de recuperare, care se adresează unor organisme afectate
de boală sau traumatism.
Recuperarea spre deosebire de refacere, nu va atinge niciodată faza
de supracompensare.
55
În funcţie de momentul aplicării, a duratei şi intensităţii etapei de

efort anterioară, vom vorbi despre refacere după :
• antrenament
• o zi de efort sportiv
• ciclu săptămânal
• etapă sportivă
• an sportiv
• ciclu olimpic
În general, refacerea dirijată, pune accent pe acele mijloace care

acţionează rapid şi eficient pe substratele fiziologice stressate de efortul
din antrenament şi/sau competiţie.
Mijloacele refacerii se pot clasifica după efectele exercitate şi după
apartenenţă.
1. după efecte, mijlocele de refacere sunt:

• neuro - psihice
• neuro - musculare
• endocrino - metabolice
• cardio - respiratorii
2. după apartenenţă, mijloacele de refacere sunt:
• balneofizioterapie
hidroterapie caldă
saună
masaj - automasaj
oxigenare naturală / artificială
aeroionizare negativă naturală / artificială
acupunctură, presopunctură
• psihoterapie
yoga
sugestie
autosugestie
training autogen
relaxare neor musculară
medicaţie neurotropă, psihotropă
• dietetice
regimuri alcalinizante
bogate în alimente hidro zaharate
56
bogate în vitamine şi oligoelemente

regimuri normocalorice
• farmacologice
compensatorii
substitutive
• odihnă activă (antrenamnet de refacere) / pasivă (somn)
Mijloacele de refacere pot fi grupate şi după substratul căruia i se

adresează, în felul următor:
1. mijloace care accelerează refacerea neuro psihică

• psihoterapia
convorbiri
sugestia - autosugestia
training autogen
tehnici de relaxare neuro - psihică
yoga
• acupunctură / presopunctură
• oxigenare naturală şi / sau artificială
• aeroionizare negativă naturală şi / sau artificială
• odihnă activă / pasivă
• hidroterapie caldă
duş 10 - 15 - 20 minute
cadă
bazin cu plante, sare de Bazna, minerale
• masaj
manual
hidromasaj
subacvat
vibromasaj
• medicaţie
glucoză / fructoză
P, Mg, Ca
vitaminele din grupul B
lecitină
glicocol
săruri ale acidului aspartic
săruri ale acidului glutamic
piracetam
57
piravitam
vitaspol
hipnosedative
2. mijloace care accelerează refacerea neuro-musculară

• saună
• masaj
• training autogen
• yoga
• acupunctură, presopunctură
• baropresiune musculară
• dietă - alcalină, hidro zaharată, bogată în vitamine şi
minerale
• farmacologice
glucoză
glicocol
Na, K, Ca, P, Mg
vitamine din grupul B, vit. C
ATP
miorelaxante
folcisteină
carnitină
3. mijloace care accelerează refacerea endocrino-metabolică

• oxigenare
• aeroionizare negativă
• tehnici de relaxare neuro-musculară
• reechilibrare hidro electrolitică
• psihoterapie
• masaj, acupunctură, presopunctură
• odihnă activă (eventual la altitudine de 600 - 800 m)
• medicaţie
piracetam
piravitan
aspartat de Mg
vitamine şi minerale
extracte de suprarenală ATP
58
fosfocreatină
4. mijloace care accelerează refacerea cardio respiratorie

• pxigenare naturală / artificială
• reechilibrare hidro-electrolitică
• saună (15 minute / săptămână)
• masaj (zilnic)
• training autogen
• acupunctură, presopunctură
• yoga
• dietă (alcalină, bogată în glucide, vitamine şi
oligoelemente)
• farmacologice
ATP
fosfocreatină
K, Mg, Na
aspartat de arginină
carnitină
lizină
glucoză
vitamine B, C, E
tirozină
Mijloace de refacere utilizate, în funcţie de natura efortului

depus :
1. eforturi anaerobe (până la 2 minute)

• refacere neuro musculară
• refacere neuro psihică
• refacere endocrino metabolică
2. eforturi aerobe ( peste 3 minute)

• refacere metabolică
• refacere cardio respiratorie
3. eforturi mixte (jocuri sportive)

59

• refacere cardio respiratorie
• refacere metabolică
4. eforturi neuro psihice

(după prof. Dr. Ioan Drăgan)
Controlul biomedical al refacerii se face atât prin autoverificare de

către sportiv prin complectarea reală şi conştiincioasă a jurnalului de
autocontrol medical cât şi prin examen complet medico biologic şi de
adaptare la efort nespecific, în cadrul laboratorului de medicină sportivă.
60
ACLIMATIZAREA LA TEMPERATURI DIFERITE,

LA ALTITUDINI DIFERITE;
DEPLASAREA PESTE MAI MULTE FUSE ORARE
Prin aclimatizare se înţelege, în general, adaptarea la condiţii de

existenţă diferite de cele cu care eram obişnuiţi.
Aclimatizarea omului la condiţii noi de existenţă prevede pe de o
parte o adaptare fiziologică şi pe de altă parte, crearea unor condiţii
social organizatorice care să uşureze procesul.
Adaptarea fiziologică constă în elaborarea unor reacţii adaptative
care să ridice capacitatea de lucru, pe baza ameliorării stării generale,
care prezintă o înrăutăţire apreciabilă în primele zile de existenţă în
noile condiţii.
Aclimatizarea la temperaturi diferite.

Organismul transferat în afara zonei neutre de temperatură la care
este adaptat, este supus unor condiţii climatice de disconfort, de stress,
faţă de care trebuie să-şi modeleze funcţiile termoreglatoare.
Aclimatizarea, în general, prezintă trei etape distincte în suita
reacţiilor adaptative la noile condiţii de viaţă care sunt :
• compensarea - prin modificări imediate survenite în funcţia

aparatelor şi sistemelor care realizează integrarea organismului în mediu
• acomodarea - este reacţia aparatelor şi sistemelor în primele
zile de expunere a organismului la noile condiţii, când reacţiile
compensatorii scad uşor din intensitate, starea “de bine” a organismului
este aproape de valorile anterioare, se şterg senzaţiile de disconfort faţă
de noile condiţii. Organismul începe să se “obişnuiască” cu parametrii
noului mediu.
• aclimatizarea propriuzisă reprezintă faza finală a procesului de
adaptare, cu care pe lângă echilibrarea mecanismelor funcţionale ce
61
menţin la valori constante temperatura centrală, în ultima instanţă, apar

şi o serie de modificări tisulare structurale.
Din punct de vedere semantic, DEX oferă următoarele definiţii :

adaptare - proces de modificare a organismelor vii, în urma căruia
rezultă o corelare a structurii morfologice şi a funcţiunilor fiziologice ale
vieţuitoarelor în raport cu mediul înconjurător.
acomoda - a se deprinde cu noile condiţii de viaţă; a se obişnui, a
se adapta
aclimatiza - adaptare, acomodare la un nou mediu de viaţă
compensa - echilibra; a face să-şi revină sau a-şi reveni la o stare
de funcţionare normală, de echilibru.
Aclimatizarea la condiţii termice diferite faţă de cele cu care este
obişnuit organismul, reprezintă un complex de schimbări fiziologice
reversibile, care au loc la trecerea organismului în altă zonă de climă şi
care au ca rezultat deplasarea nevelului de confort termic.
Confortul termic se realizează de regulă pe un interval restrâns, de
numai câteva grade Celsius.
Aclimatizarea la “temperatură”, reprezintă în ultimă instanţă,
complexul de mecanisme fiziologce care realizează menţinerea
temperaturii apei în organism constantă, cu rol major în homeotermie.
În concordanţă cu factorii care caracterizează diferitele zone
climaterice, putem vorbi de aclimatizare la - temperatură ridicată cu
umiditate normală, scăzută sau ridicată, la temperatură scăzută cu
umiditate ridicată, normală sau scăzută, la presiune atmosferică ridicată
sau scăzută, la exces sau carenţă de radiaţii ultraviolete, la tulburarea
ciclului normal de schimburi din natură, cum sunt ziua şi noaptea polară.
Uneori termenul de “aclimatizare” se utilizează pentru explicarea
variaţiilor periodice ale funcţiilor fiziologice în raport cu schimbările de
anotimp, vorbindu-se de o aclimatizare la vară, la iarnă, etc.
Aşa cum arată Mănescu, termenul de aclimatizare trebuie delimitat
într-un anumit fel, de noţiunea de adaptare şi antrenament.
Adaptarea, se incadrează într-o noţiune mai largă care cuprinde şi
pe cea de aclimatizare pe lângă o serie de alte compartimente de muncă,
de învăţătură, etc.
Aclimatizarea, se referă în mod concret la mecanismele de adaptare
la factorii climatici, însemnând un asemenea grad de adaptare încât
factorii climatici să nu mai reprezinte un factor de stress pentru
organism, el putând reacţiona la alţi stimuli în mod normal, nestânjenit.
62
Aclimatizarea termică se află în ultima instanţă sub controlul

sistemului nervos, prin intermediul centrelor termoreglatorii.
Centrul termogenetic este situat în hipotalamusul postero lateral iar
centrul termolitic în hipotalamusul anterior, aria preoptică şi
supraoptică.
Excitarea centrului termogenetic produce intensificarea activităţii
musculare, piloerecţie, vasoconstricţie cutanată, hipersecreţie de
adrenalină, hiperglicemie, creşterea temperaturii sângelui, creşterea
metabolismului.
Centrul termogenetic este un centru reflex integrativ, a cărui
aferentaţie porneşte de la nivelul temoreceptorilor tegumentari şi din
mucoase.
Informaţiile ajunse la acest nivel, vor declanşa în mod reflex
răspunsurile adaptative optime transmise apoi la efectori :
• pe calea SNV simpato adrenergic se comandă vasoconstricţia
cutanată, piloerecţia şi intensificarea metabolismului, atât în nucleul
central - organe interne, cât şi în cel periferic - musculatura striată
scheletică.
• pe calea neuroendocrină se acţionează prin intermediul
neurosecreţiei hipotalamice, în felul următor :
neuroincretul CRF - corticotrophin realising facotr, va
produce la nivelul hipofizei anterioare o creştere a
secreţiei de ACTH şi TRF - tireotrophin realising factor
ACTH şi TRF vor activa secreţie de hormoni tropi la
nivel de suprarenală şi tiroidă, cu efect metabolic
accelerator şi implicit calorigen
în acest fel, termogeneza poate să crească cu 20 - 40 %
• pe cale neurosomatică se declanşează frisonul termic
Excitarea centrului temolitic, va produce prin aceleaşi mecanisme

reflexe, vasodilataţie cutanată, polipnee, inhibarea tremurăturii, uneori
somn. Centrul termolitic este strâns legat de activitatea SNV -
parasimpatic.
Centrul termogenetic şi cel termolitic nu acţionează în mod
independent unul de celălalt, ci în mod integrat, având practic o funcţie
unitară ca centru termoreglator.
Aclimatizarea la temperaturi ridicate se va face prin reducerea

treptată a metabolismului bazal cu 10 - 15%, reducerea treptată a
tensiunii arteriale cu 15 - 25 mm Hg şi o creştere concomitentă a
63
eficienţei transpiraţiei, adică a raportului dintre suprafaţa corpului faţă

de cantitatea totală excretată.
În condiţii de umiditate atmosferică crescută, scade rata evaporării
transpiraţiei, scăzând şi posibilităţile de adaptare la temperatura ridicată.
În acest caz se poate ajunge la epuizare termică prin
suprasolicitarea sistemelor de termoreglare.
Alimentaţia în condiţii de temperatură ridicată este în principal
hidrozaharată, cu conţinut de proteine bogate în aminoacizi esenţiali,
bogată în vitamine şi săruri minerale.
Aclimatizarea la temperaturi joase se realizează prin creşterea

treptată a metabolismului bazal cu 15 - 30%, mărirea fluxului sanguin la
nivelul extremităţilor cu 50 - 75%, creşte producţia de căldură, creşte
eficacitatea termoreglării fizice, creşte volumul sângelui circulant cu
toate că apare o uşoară scădere a presiunii sanguine.
Alimentaţia va realiza un aport caloric crescut cu 10 - 15% cu
preponderenţa alimentelor de origine animală cu procent crescut de
lipide.
Se va asigura şi aportul de vitamine şi săruri minerale pe cale
medicamentoasă, resursele naturale fiind reduse în anotimpul rece cât şi
în zonele geografice caracterizate de o climă rece.
În general persoanele din zonele temperate se aclimatizează mai
uşor la climatul rece decât la cel tropical, mai ales din cauza umidităţii
mari de la tropice.
Persoanele din zona tropicală se aclimatizezaă greu la climatul rece
şi la cel temperat, în timpul sezonului rece.
Mai trebuie menţionat că, adaptarea se face mai greu la condiţiile
climatelor excitante - alpin, de stepă, marin decât la cele indiferente - de
şes, de deal, subalpin.
Aclimatizarea la altitudine
Destul de des, activitatea cotidiană sau sportivă necesită deplasări
la altitudine, care supun organismul nu numai la variaţii destul de mari
de temperatură, dar şi la presiuni atmosferice scăzute, presiune parţială a
oxigenului atmosferic redusă, etc.
În general se consideră altitudine joasă înălţimea de 500 - 600m,
altitudine mică înălţimea de 1200 - 1800m, altitudine medie înălţimea de
1800 - 2400m, altitudine mare înălţimea de 2800 - 4200m şi zone înalte
peste 4500m.
64
În medicina sportivă şi antrenamentul sportiv, se iau în consideraţie

altitudinea joasă pentru refacere şi altitudinea medie pentru creşterea
capacităţii de efort.
Se ştie că presiunea atmosferică scade cu 1 mmHg la fiecare 10,5m
înălţime, până la altitudinea de 1000m, după care scăderile sunt mai
mici. Astfel, dacă presiunea atmosferică la nivelul mării este de 760
mmHg, la o altitudine de 2000m ea va fi de 596 mmHg.
O dată cu scăderea presiunii atmosferice scade şi presiunea parţială
a oxigenului. Dacă la şes, presiunea parţială a oxigenului este de cca.
160 mmHg, la o altitudine de 2000m va fi de numai 111 mmHg.
O dată cu scăderea presiunii parţiale a oxigenului, scade şi volumul
total de oxigen din unitatea de volum de aer, astfel că dacă la nivelul
mării oxigenul reprezintă cca. 20,95%, la altitudinea de 2000m, va
reprezenta doar 15,8% din volumul de aer. O dată cu ridicarea pe
verticală scade progresiv şi temperatura ambiantă, cu cca. 0,5°C pentru
fiecare 100m iarna şi 0,7°C pentru fiecare 100m vara.
Şi umiditatea relaitvă scade o dată cu creşterea altitudinii, la 2000m
fiind de aproximativ 80 - 90% iarna şi 50 - 60% vara.
Alte modificări ambientale notabile, datorate altitudinii sunt :
creşterea radiaţiilor ionizante, a ultravioletelor, a aeroionizării negative,
a mişcărilor aerului atmosferic - vânturi, a electricităţii atmosferice şi a
ozonizării.
Toate aceste particularităţi fac din altitudinea medie un climat
excitant, utilizat astăzi în pregătirea sportivă pentru creşterea capacităţii
de efort, a anduranţei.
Aclimatizarea la altitudine, parcurge de fiecare dată cele trei etape
descrise la aclimatizarea la temperaturi diferite, cu menţiunea reducerii
în intensitate şi durată a primelor două etape, datorită “memoriei de
aclimatizare”.
Organismul uman reacţionează complex la modificările ambientale,
încercând să contracareze deficienţele, prin toate mijloacele, posibil.
Presiunea atmosferică scăzută, hipoxia şi scăderea temperaturii, vor
produce următoarele modificări : ca reacţii compensatorii, în primele ore
şi până la 1 - 2 zile, se produce o accelerare a activităţii aparatului cardio
vascular cu mobilizarea sângelui de rezervă, deshidratarea organismului,
accentuarea hemolizei, începutul accentuării hemostazei, creşterea
tonusului simpatic, hiperventilaţie, creşterea activităţii hormonale;
reacţia urinei virează uşor spre alcalin, pentru a compensa pierderile de
bioxid de carbon prin plămâni datorită hiperventilaţiei; are loc o creştere
a secreţiei glandelor sebacee, o reudcere a secreţiilor salivare, a celor
65
gastrice, o scădere a motilităţii tubului digestiv; se produce o

hiperexcitabilitate a SNC, etc.
În general s-a constatat că persoanele care prezintă creşteri
însemnate ale ventilaţiei pulmonare se adaptează mai repede şi mai
complet la hipoxia de altitudine.
O dată cu prelungirea timpului de şedere la altitudine, apar o serie
de modificări adaptative tisulare, cu diminuarea intensităţii modificărilor
compensatorii şi realizarea aclimatizării.
Se produce o reducere a frecvenţei cardiace la valorile de la şes cât
şi a frecvenţei respiratorii, se înbunătăţeşte respiraţia celulară printr-o
mai bună extracţie a oxigenului din sângele arterial, are loc o creştere a
hematopoezei, activitatea aparatelor reno-urinar şi digestiv, revin la
parametrii normali, se păstrează o uşoară hiperexcitabilitate a sistemului
nervos şi a secreţiilor endocrine.
Durata minimă de şedere la altitudine, pentru realizarea
aclimatizării, este de 14 - 21 zile.
În primele 12 - 24 ore după revenirea la şes, organismul se
manifestă la parametrii maximali, uneori supramaximali, pentru ca în
următoarele 7 - 10 zile, numită şi perioadă de reaclimatizare, parametrii
fiziologici să se înrăutăţească. La sfârşitul perioadei de reaclimatizare,
pentru alte câteva zile se intră într-o perioadă de supracompensare în
care parametrii fiziologici sunt din nou la valori optime. În această
perioadă randamentul aerob este crescut cu aproximativ 15%.
Adaptarea la diferenţele de fus orar

Viaţa şi activitatea pe pământ este ritmată de alternanţa zi / noapte,
indusă de rotaţia globului terestru în jurul axului magnetic şi care poartă
numele de ritm circadian.
În funcţie de aceasta, funcţiile organismului uman cunosc perioade
de intensificare a activităţii, mai intense în cursul zilei şi perioade de
diminuare a activităţii, în care predomină fenomenele de reconstrucţie,
de refacere a structurilor, mai intense în cursul nopţii.
Fiecare individ îşi are propriul ritm circadian biologic, ajustat în
funcţie de activitatea cotidiană.
Pentru realizareaunui consens orar al activităţii umane, globul
terestru a fost împărţit arbitrar în “felii longitudinale2 de timp, începând
cu meridianul 0° ce trece prin Greenwich, Anglia. Din 15° în 15°
longitudine, se consideră câte un fus orar, astfel ca ora 12 să fie atunci
când soarele luminează vertical zona respectivă.
66
Activitatea umană cât şi cea sportivă competiţională, de multe ori

impune traversarea rapidă a mai multe fuse orare, punând organismul în
situaţie de stress, prin trecerea bruscă de la un ritm circadian la un alt
ritm circadian, mai mult sau mai puţin decalat.
Cu cât decalajul este mai mare, peste 6 fuse orare, cu atât stressul
de adaptare va fi mai mare.
Deplasările spre Est sunt mai greu suportate decât cele spre Vest.
Parametrii ce caracterizează aceste deplasări sunt :
∗ timpul local de plecare
∗ durata deplasării - înregistrat de individ ca timp propriu
∗ ora, timpul local de sosire
Organismul nu poate să-şi reajusteze spontan ciclurile fiziologice la
noul ritm circadian, defazat faţă de cel propriu cu un număr de ore egal
cu numărul fusurilor orare traversate.
În general, adaptarea se va face în timp, fiind nevoie de un număr
de zile egal cu numărul fusurilor orare travesate.
Revenirea în zona orară proprie, va produce o reacţie mult mai
atenuată, de adaptare, decât cea suferită în “deplasare”.
Tulburările fiziologice prin care se manifestă criza de adaptare sunt
: agitaţie psiho-motorie sau adinamie, tulburări de somn, uneori tulburări
de comportament, tulburări digestive, stare de discomfort general.
Pentru realizarea unei cât mai rapide şi mai eficiente adaptări a
organismului la noul ritm circadian, se recomandă evitarea somnului în
cursul deplasării, pe cât posibil programarea orei sosirii seara, la nevoie
somnul nocturn, pentru 1 - 2 zile va fi ajutat medicamentos, se va
asigura o alimentaţie normocalorică, uşor de digerat, bogată în vitamine
şi săruri minerale, fără noutăţi culinare; dacă ora sosirii este în cursul
zilei se va împiedica somnul printr-un program lejer, deconectant.
Adaptarea sportivilor la condiţii de efort variate

Se ştie că temperatura internă a corpului este proporţională cu
intensitatea relativă a lucrului mecanic, exprimată ca procent din puterea
maximă aerobă a individului.
Se mai ştie că organismul uman poate efectua un efort maxim, mai
bine, dacă este “încălzit” activ sau pasiv, încălzire care se realizează
deci, datorită activităţii şi nu insuficienţei mecanismelor termoreglatorii.
Cu cât efortul este mai intens cu atât cheltuielile energetice
necesare menţinerii funcţiilor organismului la noile nivele, va fi mai
mare.
67
Dacă efortul se desfăşoară în mediu rece, mecanismele de

contracarare a pierderilor de căldură prin transpiraţie, vasoconstricţie
periferică, reducerea gradului de sudoraţie vor trebui ajutateprin
limitarea suprafeţei libere cutanate şi crearea unor straturi izolatoare faţă
de mediu prin intermediul vestimentaţiei, la care se va adăuga şi o
alimentaţie adecvată.
Dacă efortul se desfăşoară în m,ediu cald, organismul are mai
multe posibilităţi de adaptare : accentuarea activităţii cardio-vasculare,
creşterea deperdiţiei calorice prin transpiraţie, vasodilataţie cutanată.
Pierderile hidrice mari, totuşi (2 - 3 litri / oră), pot duce la tulburări
funcţionale traduse prin : deshidratare, hemoconcentraţie, dezechilibre
hidroelectrolitice ca urmare a pierderilor mari de electroliţi prin lichidele
de transpiraţie (Cl, Na, K, Ca, Mg).
Dezechilibrele vor fi contracarate prin rehidratare corectă,
alimentaţiehidrozaharată, alimentarea pe parcurs la puncte fixe sau la
cerere a sportivilor participanţi la probele de rezistenţă.
În ce priveşte activitatea sportivă la altitudine medie (1800 -
2400m), se realizează o înbunătăţire a calităţilor de forţă, viteză, chiar în
timpul şederii la această altitudine, cu o uşoară diminuare a anduranţei.
După coborâre însă, în perioada de supracompensare, anduranţa
prezintă un salt de chiar 15%, mult mai bun, mai eficient şi cu
persistenţă mai mare decât cel oferit de doppingul cu sânge, (care este
de cel mult 7%).
Ca recomandări medico-sportive, pentru realizarea unei
aclimatizări cât mai eficiente a sportivului la condiţiile diferite în care
este nevoit să activeze amintim :
• deplasarea sportivului, se va face în stare de sănătate deplină
(la munte, în altă zonă orară)
• focarele de infecţie vor fi asanate din timp
• sportivul să fie cât mai aproape de forma sportivă sau chiar în
formă sportivă
• să ducă o viaţă sportivă cu evitarea toxicelor - alcool, tutun,
droguri
• în primele 24 de ore se vor evita eforturile mari, fiind program
de acomodare, ajustare, cu activităţi deconectante
• din a doua zi se reiau antrenamentele în ritmul cunoscut,
eventual cu intensitate uşor diminuată la început
• se va evita expunerea prelungită la soare, se vor utiliza
ochelari de soare cu protecţie UV
68
• alimentaţie echilibrată, normocalorică, bogată în vitamine şi

săruri minerale
• refacere post efort complexă
Aprecierea obiectivă a formei sportive şi a aclimatizării se poate

face cu ajutorul unor teste :
• datele caietului de autocontrol medical, înregistrate zilnic,
dimineaţa - FC şi TA în clino şi ortostatism, curba ponderală, somn ca
durată şi calitate, etc.
• FC şi TA după un efort standard
• FC şi TA în repaos, efort specific, revenire
• PWC170 extrapolat din VO2 max.
69
CONSUMUL MAXIM DE OXIGEN

= VO2 max =
Consumul maxim de oxigen, reprezintă una din valorile fiziologice

cele mai importante, ce deosebeşte un om antrenat de unul neantrenat.
Cosumul maxim de oxigen, VO2 max, reprezintă cantitatea de
oxigen extrasă de ţesuturile active din lichidele circulante, în vederea
realizării proceselor oxidative metabolice, de la un moment dat.
În repaus, atât la neantrenaţi cât şi la antrenaţi, consumul de O2 este
în jur de 200 - 250 ml / min, valoare ce creşte în efort la neantrenaţi
până la 1500 - 1800 ml / min, în timp ce la sportivii bine antrenaţi, în
funcţie de ramura sportivă practicată şi de vechimea în sport, poate
ajunge până la 4000 - 5000 ml / min şi chiar mai mult.
De obicei, VO2 max se raportează la greutatea corporală a
sportivului, obţinându-se puterea maximă aerobă.
Factorii care determină şi influenţează VO2 max sunt : ventilaţia
pulmonară, gradul de difuziune a O2 prin pereţii alveolari, debitul
cardiac, gradul de utilizare al oxigenului sanguin şi randamentul
muscular.
În cursul efortului fizic, creşterea arderii substanţelor alimentare se
face în paralel cu mărirea consumului de oxigen. În acest sens s-au făcut
o serie de observaţii :
1. Când organismul trece de la starea de repaos la starea de

activitate, consumul de oxigen se măreşte. Creşterea se remarcă chiar
înainte de începerea lucrului, fenomence se produce sub influenţa
scoarţei cerebrale, constituind o acţiune de pregătire a organismului
pentru efortul care va urma.
2. Între creşterea consumului de oxigen şi intensitatea
efortului există un raport direct.
3. După încetarea efortului, consumul mărit de oxigen nu
scade imediat la cifrele de bază, revenirea se face mai mult sau mai
puţin rapid, după cum intensitatea lucrului a fost mai mare sau mai mică.
70
În general, cu cât lucrul este mai intens, necesitatea de oxigen creşte

până la 10 chiar 20 de ori cantitatea din starea de repaos.
Există o limită maximă a posibilităţilor de extracţie a oxigenului,

care la sportivii bine antrenaţi este de 4 - 5 litrii O2 / minut. [Cea mai
mare valoare a VO2 max a fost citată la un canotor, 7800 ml O2 / minut
(Novacki P.)].
În cursul competiţiilor apar situaţii de efort atât de intens, încât ar
necesita 30 - 40 litrii O2 / minut. În astfel de cazuri descompunerea
substanţelor energetice se face în condiţii anaerobe iar prelucrarea
substanţelor de uzură se amână până după terminarea efortului.
Aceasta înseamnă că organismul contractează o “datorie de
oxigen” pe care o va achita după efort, în perioada de revenire.
Dacă luăm în discuţie VO2 max prin prisma puterii maxime aerobe,
după Åstrand valoarea medie este de 42 - 45 ml O2 / Kg corp / minut la
persoanele neantrenate, la sportivi această valoare fiind mult mai mare,
în special la cei care depun eforturi sistematice de rezistenţă.
Se întâlnesc destul de frecvent valori de 70 - 80 ml O2 / Kg corp /
minut la sportivii de mare performanţă, valoarea maximă găsită de
Åstrand fiind de 92 ml O2 / Kg corp / minut.
Înregistrarea simultană a consumului de oxigen şi a frecvenţei
cardiace în cadrul examenului spiroergometric, permite calcularea
raportului oxigen / puls, introdus de Lythgoe şi Pereira, raport care oferă
informaţii sintetice asupra sinergismului funcţional cardio-respirator.
În repaus valorile normale sunt de 3 - 4, adică 3 - 4 ml O2 consumat
la o pulsaţie. În efort, această valoare creşte la 10 - 15 ml O2 pentru o
pulsaţie la neantrenaţi.
La sportivii bine antrenaţi valoarea de repaos a raportului oxigen /
puls este de cca. 5 - 6 ml O2 consumat la o pulsaţie (bradicardia de
repaus) şi care poate să crească la 24 - 26 ml O2 / pulsaţie, în efort.
Cea mai mare valoare raportată în literatură este de 32 ml O2 /
pulsaţie (Novacki P.).
Rolul factorilor limitatori ai VO2 max se prezintă în felul următor :
Limitele ventilaţiei pulmonare - se pune întrebarea, cât de mult
stresăm sistemul nostru respirator în cursul efortului fizic ? O simplă
comparaţie făcută la bărbatul tânăr, ne va da răspunsul la această
întrebare.
• ventilaţia pulmonară în efort maximal este de 100 - 110 litri /
minut
• capacitatea respiratorie maximă este de 150 - 170 litri / minut
71
Deci, capacitatea respiratorie maximă este cu aproximativ 50% mai

mare decât volumul curent în cursul efortului maximal. Acest lucru va
furniza un element de siguranţă sportivilor în caz de:
• efort la altitudine mare
• efort în condiţii de temperaturi crescute
• anomalii ale sistemului respirator
În ceea ce priveşte performanţa cardiacă, valorile sale

caracteristice pentru anumite eforturi sunt :
• bărbat obişnuit în repaus → 5,5 litri / minut
• bărbat tânăr neantrenat, în efort maximal→ 23 litri / minut
• maratonist în efort maximal → 30 litri / minut
Relaţia dintre producţia de lucru mecanic, consumul de oxigen şi
performanţa cardiacă din cursul efortului fizic este de directă
proporţionalitate. Mecanismul fiziologic este următorul : lucrul
mecanic efectuat de muşchi creşte consumul de oxigen, acesta la rândul
său deschide mai multe capilare şi măreşte calibrul vaselor de sânge,
creşte întoarcerea venoasă şi implicit performanţa cardiacă.
În acest fel, un individ normal neantrenat poate prezenta o creştere
a performanţei cardiace de patru ori, în timp ce la un individ antrenat
creşterea este de aproape şase ori.
Maratoniştii solitari au demostrat creşteri de până la 35 - 40 litri /
minut.
Rolul antrenamentului asupra VO2 max, prin prisma respiraţiei,
este redus, observâdu-se o creştere de numai 10%.
La maratonişti VO2 max este cu aproximativ 45% mai mare decât
la celelalte categorii de sportivi, dar se pare că această creştere se
datorează mai mult caracterelor genetice antropometrice (torace mai
larg, muşchi respiratori mai puternici) ale sportivului, decât
antrenamentului.
În ceea ce priveşte sistemul cardio-vascular, în urma
antrenamentului îndelungat şi susţinut, la sporturile de rezistenţă apar
modificări cardiace în sensul hipertrofiei. Inima maratonistului va
prezenta dilatări ale cămăruţelor cardiace cu 40% alături de o creştere a
masei miocardului cu 40% sau chiar mai mult.
Chiar dacă inima sportivului de performanţă în sporturi de
rezistenţă este mult mărită faţă de inima unui individ neantrenat,
performanţa cardiacă de repaus este aproape la fel cu a acestuia.
Fenomenul este realizat printr-un volum bătaie crescut, în urma
72
capacităţii cardiace crescute şi a unei frecvenţe cardiace scăzute. În acest

fel, fiecare volum bătaie va avea o valoare de 40 - 50% mai mare la
sportivul bine antrenat faţă de nesportiv, dar va fi însoţit de o
bradicardie corespunzătoare.
Volum bătaie FC / minut

Repaus nesportiv 75 75
maratonist 105 50
Efort maximal nesportiv 110 195
maratonist 162 185
În cursul efortului maximal atât frecvenţa cardiacă cât şi volumul

bătaie, sunt crescute cu aproximativ 95% din valorile lor normale.
Deoarece performanţa cardiacă este egală cu produsul dintre
volumul bătaie şi frecvenţa cardiacă, se înţelege că performanţa cardiacă
va reprezenta aproximativ 90% din maximul posibil ce-l poate obţine
individul faţă de numai 65% din maximul posibil ce se poate obţine la
ventilaţia pulmonară.
Deci, rolul limitativ al aparatului cardio-vascular asupra VO2 max,
este mult mai mare decât cel al aparatului respirator.
În ultimii ani, în cadrul examenului spiroergometric, se
înregistreazădinamic şi modificările lactacidemiei, ceeace permite
determinarea exactă a pragului aerob - anaerob, ce se situează în jurul
valorii de 4 mmoli lactat / litru (Mader A. & Co.)
În cazul creşterii intensităţii efortului peste limita de 4 mmoli lactat
/ litru, cantitatea de lactat acumulat va creşte în mod vertiginos,
sportivul epuizându-şi rapid resursele anaerobe va ajunge să-şi încheie
efortul prestat, în mod fortuit. În asemenea condiţii de epuizare, lactatul
arată valori de 16 - 20 mmoli lactat / litru.
Capacitatea de difuziune a O2 la sportivi

Capacitatea de difuziune a O2 este măsurată prin rata cu care O2
poate să difuzeze din alveolele pulmonare în sânge. Se exprimă în
mililitrioxigen care vor difuza pentru fiecare milimetru coloane de
mercur diferenţă între presiunea parţială a oxigenului alveolar şi
presiunea parţială a oxigenului în sânge.
Presiunea parţială a oxigenului intraalveolar este dr 91 mmHg, pe
când în sânge este de 90 mmHg.
73
Cantitatea de oxigen care difuzează prin membrana respiratorie în

unitatea de timp, resectiv un minut, reprezintă capacitatea de difuziune a
oxigenului.
Nesportiv în repaus 23 ml / min

Nesportiv în efort fizic maximal 48 ml / min
Patinatori viteză în efort fizic maximal 64 ml / min
Înotători în efort fizic maximal 71 ml / min
Vâslaşi în efort fizic maximal 80 ml / min
Coform valorilor comparative de mai sus, se poate observa că în

efort capacitatea de difuziune a oxigenului creşte de aproximativ trei ori.
Datorită marii utilizări a oxigenului în muşchiul activ ne-am putea
aştepta ca presiunea parţială a O2 în sângala arterial să scadă în mod
evident în cursul eforturilor foarte solicitante iar presiunea parţială a
CO2 să crească peste valorile normale.
Nu se petrece însă aşa ceva. Ambele valori rămân la aproape
aceleaşi nivele, ilustrând capacitatea extraordinară a aparatului respirator
de a produce o oxigenare optimă a sângelui, chiar şi în cursul eforturilor
mari.
Câtul respirator şi semnificaţia sa

Eliminarea CO2 rezultat în urma arderilor substanţelor energetice
nu este întotdeauna egală şi paralelă cu absorbţia de oxigen, astfel încât
curbele celor două gaze nu se suprapun.
S-a stabilit un raport care rezultă din împărţirea volumuluio de CO2
eliminat la volumul de O2 absorbit.
Rezultatul acestui raport este câtul respirator sau coeficientul
respirator (a nu se confunda cu coeficientul de înprospătare al aerului
pulmonar care exprimă raportul dintre aerul nou şi aerul viciat) care în
condiţii experimentale prezintă următoarele valori :
glucide CO2 / O2 = 1 / 1 CR = 1
protide CO2 / O2 = 0,8 / 1 CR = 0,8
lipide CO2 / O2 = 0,7 / 1 CR = 0,7
Deci, valoarea câtului respirator (CR), variază în funcţie de

substanţele alimentare arse, fiind considerat un indicator al acestor
substanţe.
74
Trebuie subliniat faptul că în organism substanţele alimenatre de

bază nu se ard separat, ci se consumă în anumite proporţii împreună.
Rezultă că, în stare de repaus cât şi în cursul efortului moderat, valorile
de mai sus nu vor fi găsite ca atare.
Pe de altă parte, pe măsură ce efortul devine mai intens, câtul
respirator creşte peste 0,8, putând chiar depăşi cifra 1.
Acest lucru se datoreşte faptului că, paralel cu creşterea efortului,
se produce acid lactic mai mult.
Acidul lactic forţează CO2 să părăsească sângele pe cale
respiratorie în cantităţi mai mari decât în stare de repaus, ceeace duce la
creşterea câtului respirator.
Dat fiind că pentru eforturi egale, la indivizi neantrenaţi se
formează acid lactic mai mult decât la cei antrenaţi, valoarea câtului
respirator va fi mai mare la primii.
Prin urmare, câtul respirator ne poate da indicaţii şi asupra stării de
antrenament.
Într-un efort moderat, care poate fi susţinut timp îndelungat,
datorită stării de echilibru între circulaţie, respiraţie şi procesele de
ardere din organism, câtul respirator scade din nou.
Dat fiind faptul că în această situaţie formarea, resintetizarea şi
arderea acidului lactic se găsesc şi ele într-o stare de echilibru, oscilaţiile
câtului respirator exprimă modificările produse de arderea substanţelor
alimentare.
Scăderea valorii câtului respirator ne previne asupra faptului că,
glucidele sunt pe cale de epuizare.
Deci, pentru a obţine un lucru mecanic mai mare este necesar să
recurgem din nou la ingestia de glucide.
Coeficientul de utilizare a oxigenului

Coeficientul de utilizare a oxigenului reprezintă diferenţa dintre
concentraţia lui în sângele arterial faţă de cel venos.
Sângele arterial conţine 19,5 volume% O2 în timp ce sângele venos
conţine doar 15 volume% O2 , ceeace înseamnă că fiecare 100 ml sânge
cedează 4,5 ml oxigen.
Valoarea coeficientului de utilizare a oxigenului, se calculează
după relaţia 4,5 / 19,5 = 0,22 ceea ce reprezintă de fapt consumul tisular
al oxigenului.
Coeficientul de utilizare al oxigenului creşte în ţesuturile active
prin cedarea lui din oxihemoglobină în cantitate mai mare sub influenţa
75
CO2, H+, a temperaturii crescute şi a excesului de 2,3 d PG (2,3

difosfoglicerat), prin turtirea curbei de disociere a oxihemoglobinei.
Mecanisme fiziologice :
• cantitatea de O2 cdată ţesuturilor active, creşte
• creşte şi prin creşterea debitului cardiac
• minut volumul poate creşte în efort de cca. Şapte ori
• astfel, cantitatea de O2 transportată la ţesuturi devine mai mare
• acumularea periferică de CO2 şi H+ produce vasodilataţie
capilară
• în ţesutul activ vasodilataţia locală este ajutată şi de factorul
pasiv al creşterii presiunii sistemice
• totodată se deschid mai multe capilare
• creşterea debitului cardiac şi a circulaţiei capilare măreşte
fluxul circulator în ţesutul activ de cca 20 de ori
• numărul capilarelor deschise pe mm3 de ţesut muscular activ,
creşte de la 300 până la câteva mii
• totodată, prin deschiderea mai multor capilare, distanţa care le
desparte de ţesuturi scade oxigenul fiind preluat mai uşor.
Datoria de oxigen
Datoria de oxigen este definită ca o cantitate suplimentară de
oxigen care trebuie introdusă în organism după un exerciţiu fizic, pentru
readucerea la normal a tuturor sistemelor metabolice.
Datoria de oxigen poate fi acumulată pe două căi diferite :
Prima parte a datoriei de oxigen rezultă din utilizarea oxigenului

care este depozitată în diferitele părţi ale orgenismului. Astfel :
0,30 litrii O2 se află în muşchi, legaţ de mioglobină

1,00 litru O2 se află combinat în mod obişnuit în sânge
0,50 litrii O2 se află în aerul din plămâni
0,25 litrii O2 se află dizolvat în lichidele organismului
Majoritatea acestui oxigen, poate fi / şi este, utilizat de muşchiul în

activitate, motiv pentru care trebuie refăcută această rezervă după
încetarea activităţii musculare.
76
A doua parte a datoriei de oxigen se poate forma în urma depleţiei

ambelor sisteme metabolice, fosfagen şi glicogen-acid lactic.
Astfel, 2 litri de oxigen sunt necesari pentru refacerea sistemului
fosfagen complet epuizat şi în jur de 8 litri de oxigen pentru refacrea
sistemului glicogen-acid lactic.
În fine, un individ deci, poate dezvolta o datorie de oxigen până la
10 - 12 litrii, care va fi “plătită”, adică O2 readus în organism, într-un
interval de o oră, o oră şi ceva.
Refacerea depozitelor de oxigen, “plata” datoriei de oxigen,
recunoaşte şi ea două faze :
• o fază rapidă, de 2 - 3 minute, care nu este legată de
acumularea de acid lactic, numită datorie alactacidă de oxigen, fază în
care are loc reconstituirea de oxigen “imediate” ale organismului, cât şi
refacerea sistemului fosfagen
• o fază mai lentă, necesară îndepărtării acidului lactic din
organism, din lichidele sale, cu o durată de o oră sau chiar mai mult.
Această fază mai poartă numele şi de “datorie de oxigen lactacidă”.
77
COPILUL ŞI SPORTUL
Adultul, cu personalitate biologică şi socială bine definită, este

rezultatul parcurgerii etapelor de creştere, dezvoltare şi socializare ale
copilului, apoi a puberului şi în sfârşit a adultului tânăr.
Parcurgerea acestor etape de dezvoltare impuse de natură este
obligatorie, orice tulburare apărută în secvenţa intrinsecă sau extrinsecă,
manifestându-se sub forma unor malformaţii sau dezadaptări neuro-
funcţionale ori neuro.psihice ale produsului final - adultul.
Mişcarea, sub orice formă şi mai ales mişcarea sub forma educaţiei
fizice, are rolul întăririi sănătăţii indivizilor în contextul de faţă, al
copiilor, a creşterii rezistenţei faţă de înbolnăviri, asigurării unei
dezvoltări armonioase fizice, psihice şi morale, formării unor deprinderi
motrice de bază utilizate atât în viaţa cotidiană cât şi ca bază pentru
formarea deprinderilor motrice specifice.
Autorii de specialitate sunt în unanimitate de acord cu faptul că nu
putem considera copilul drept un adult în miniatură, deoarece
organismul lui prezintă o serie de deosebiri fundamentale faţă de adult,
cât şi o însemnată labilitate neuro-hormonală.
Creşterea şi dezvoltarea neuniformă, cu perioade de accelerare şi
încetinire, cu exacerbări temporare a proceselor neuro-vegetative şi
psihice, ne obligă să împărţim vârsta de creştere în mai multe etape cu
caractere morfo-funcţionale şi psihice particulare.
Adesea vârsta cronologică nu corespunde cu vârsta biologică,
motiv pentru care vom încerca o etapizare a dezvoltării copilului, mai
mult din punct de vedere biologic.
Se deosebesc astfel mai multe etape de bază :
• vârsta antepubertară care corespunde vârstei şcolare mici -
clasele I-V sau vârstei de 6 - 11 ani
78
• vârsta pubertară care corespunde vârstei şcolare mijlocii -

clasele V-IX sau vârstei de 11 - 15 ani
• vârsta postpubertară care corespunde vârstei şcolare mari -
clasele IX-XII sau vârstei de 15 - 18 ani.
Discutând în general, trebuie să spunem că dezvoltarea fizică a

organismului se face în greutate, lungime, diametre şi perimetre, cu
modificarea periodică a raporturilor dintre ele, până la stabilizarea din
perioada adultă.
Ritmul de creştere prezintă accelerări între :
• 0 - 3 ani
• 5 - 7 ani şi
• 11 - 14 ani, care este şi perioada pubertară, de altfel.
Dacă este să luăm în discuţie dezvoltarea organelor ca atare, va

trebui să distingem patru categorii, în funcţie de ritmul şi momentul
maxim al dezvoltării (Andronescu A.) :
1. organe cu creştere rapidă în primul an şi la pubertate, care

sunt componentele aparatului locomotor, respirator, digestiv, urinar şi
vasele mari.
2. organe care ating dimensiunile apropiate de cele definitive
în decursul primului an de viaţă, cum sunt sistemul nervos central,
ochiul, urechea internă.
3. organe cu dezvoltare explozivă în perioada pubertară, cum
sunt organele genitale.
4. organe care cresc până la vârsta de 10 - 12 ani după care
involuează, cum sunt organele limfoide şi timusul.
Tot aici va trebui să amintim şi legile generale care guvernează

creşterea şi care după Andronescu sunt următoarele :
Legile alternanţei
• osul lung se alungeşte şi se îngroaşă alternativ, pauza dintre
perioadele de creştere în lungime fiind folosită pentru creşterea în
grosime şi invers
79
• legea basculei - pentru două oase lungi consecutive ale

aceluiaşi membru, perioadele de repaus şi de activitate ale creşterii în
lungime sunt contrare
Exemplu - dacă humerusul se află în perioadă de creştere în
lungime, radiusul şi ulna cresc în grosime, în aceiaşi perioadă.
Aceasta face ca proporţiile corpului uman să varieze continuu, până
la terminarea creşterii.
Legile proporţiilor
• în evoluţia variaţiilor de proporţie dintre lungimea şi lăţimea
corpului se disting trei faze : 4 - 6 ani, 6 - 15 ani şi 15 ani - adult
• de la naştere şi până la starea adultă, fiecare segment al
corpului are felul său propriu de a se comporta faţă de înălţime
• dacă un segment al corpului are o creştere superioară
proporţional celei staturale, atunci segmentele imediat superioare sau
inferioare celui considerat, vor avea o creştere proporţională inferioară
celei staturale
Legile pubertăţii
• înainte de pubertate, talia creşte în special pe seama
membrelor inferioare, iar după pubertate, pe seama trunchiului
• înainte de pubertate este mai accentuat procesul de alungire
ososasă, pe când în timpul ei şi după, cel de îngroşare osoasă
• înainte de pubertate procesele de creştere interesează în special
oasele, în timp ce după pubertate, masa musculară
Legile asimetriei
• se aplică numai la adult
• între organele perechi există o asimetrie funcţională. La
dreptaci, membrul superior drept este mai lung şi mai gros, umărul drept
este mai coborât, în timp ce la stângaci - este invers.
• asimetria normală a organelor pereche şi a trunchiului
evoluează progresiv cu vârsta, în sens invers creşterii şi în acelaşi sens
cu funcţia
• la dreptaci, superioritatea de lungime şi grosime a membrului
superior drept faţă de cel stâng, se însoţeşte de cele mai multe ori, de o
superioritate funcţională încrucişată.
80
În afara legilor generale ale creşterii prezentate mai sus, va trebui

să amintim acceleraţia, cunoscută şi sub numele de "secular trend"
(tendinţa secolului).
În secolul XIX, dar mai ales în ultimele decenii ale secolului XX,
s-a constatat la copiii şi tinerii din majoritatea ţărilor europene cât şi din
alte continente, un fenomen biologic important, denumit de Roberts, Gh.
(1876) şi Koch, E.W., (1953) - "secular trend", caracterizat printr-o
creştere accelerată a unor indici de dezvoltare.
Valorile medii ale înălţimii şi greutăţii copiilor şi adolescenţilor de
azi sunt mai mari decât în secolul trecut, maturizarea sexuală apărând
mai de timpuriu. Deşi, procesul de creştere se încheie mai repede, totuşi
dimansiunile definitive ale adultului sunt mai mari. Viaţa sexuală s-a
prelungit printr-o pubertate mai timpurie şi printr-un climacterium mai
tardiv. A crescut longevitatea omului.
Studiul condiţiilor şi factorilor care determină fenomenele
acceleraţiei cât şi întârzierea în dezvoltare, evidenţiază influenţele vieţii
civilizate, a îmbunătăţirii alimentaţiei, progresele în profilaxia şi
tratamentul bolilor cât şi progresele în cadrul socializării individului -
respectiv, beneficiile unei activităţi organizate a timpului liber a copiilor
şi tinerilor, mai ales în ce priveşte activităţile de educaţie fizică şi sport.
Practicarea metodică a exerciţiilor fizice îşi dovedeşte tot mai mult
eficacitatea în ce priveşte creşterea şi dezvoltarea normală, armonioasă a
copiilor şi tinerilor şi nu în ultimă instanţă - creşterea capacităţilor
funcţionale aerobe şi anaerobe.
Alături de "acceleraţie", mai trebuie să amintim de "neotenie", care
defineşte al doilea fenomen biologic al secolului şi care evidenţiază
accelerarea maturizării somato-sexuale concomitent cu întârzierea
maturizării sociale, datorită şcolarizării prelungite, calificării mai tardive
prin acumularea unui volum masiv de cunoştinţe teoretice.
Adaptarea la efort şi refacerea după efort la copii şi juniori
Adaptarea la efort la copii şi juniori este influenţată, în mare

măsură, de incompleta dezvoltare a aparatelor cardio-vascular şi
rspirator, care, alături de imaturitatea aparatului locomotor şi a
sistemului nervos, reprezintă principalii factori limitativi ai efortului.
Aparatul cardio-vascular.
La copiii mici, calibrul vaselor este relativ mare, cordul este
globulos având atriile mai largi decât ventriculele. Frecvenţa cardiacă
81
este crescută, cu influenţe puternice din partea ţesutului embrionar

persistent, răspunzător de funcţia cardiacă.
Dacă la vârsta de 2 ani cordul este de 3 ori mai mare decât la
naştere, repezentând 0,8 % din greutatea corpului, la 7 ani va fi de 0,5 %
din greutatea corpului, pentru ca la 12 ani să reprezinte doar 0,4 %. Până
la vârsta adultă, cordul îşi măreşte dimensiunile de 12 ori, ciclul său de
dezvoltare încheindu-se la pubertate.
Vasele de sânge nu-şi mai măresc perimetrul decât relativ foarte
puţin, aorta spre exemplu crescând doar de 3 ori până la vârsta adultă.
Frecvenţa cardiacă prezintă o curbă cu aspect descrescător. Dacă în
copilăria mică frecvenţa cardiacă este de 120 - 130 bătăi / minut, pe la 5
- 6 ani ea scade la 85 - 75 bătăi / minut, pentru a ajunge la 13 ani la o
frecvenţă de 80 bătăi / minut. Această din urmă frecvenţă popate rămâne
nemodificată în continuare sau poate să mai scadă cu 10 - 15 bătăi /
minut până la vârsta adultă.
Minut-volumul inimii creşte o dată cu vârsta datorită măririi
dimensiunilor cardiace. Astfel, la 7 ani minut-volumul inimii poate
atinge 1,5 - 2 litri / minut, pentru ca la 12 ani să atingă 2,5 - 3 litri /
minut.
În ce priveşte tensiune aarterială, ne-am aştepta ca la o frecvenţă
cardiacă mare să avem şi o tensiune arterială mare. Nu se petrece aşa
ceva datorită elasticităţii pereţilor vasculari care preiau şi modelează
volumul, uneori uşor crescut de sânge, pompat de inimă. Tensiunea
arterială în acest fel va fi de :
090 / 60 mm Hg la 07 ani
103 / 70 mm Hg la 10 ani
105 / 72 mm Hg la 12 ani
La pubertate creşte economia activităţii aparatului cardio-vascular

în repaus, crescând posibilităţile de adaptare funcţională ale acestuia.
Tot la pubertate, datorită unei relative lipse de paralelism în
dezvoltare, între sistemul musculo-scheletic şi organele interne, pot
apărea tulburări tranzitorii manifestate prin aritmii, sufluri, care însă
dispar pe măsura încheierii ciclurilor de dezvoltare organică până la
sfârşitul pubertăţii.
Aparatul respirator.
În ce priveşte adaptarea la efort a aparatului respirator la copii şi
tineri, reţinem următoarele :
82
La copii mici, plămânii, deşi mari în raport cu capacitatea cavităţii

toracice, datorită îngustimii căilor respiratorii, vor asigura oxigenarea
necesară printr-o frecvenţă respiratorie ridicată.
Pe la sfârşitul perioadei de 5 - 6 ani, se încheie procesul de formare
al ţesutului pulmonar, continuând să se mărească numărul elementelor
elastice. În acelaşi timp se continuă perfecţionarea reglării respiratorii.
Dacă la copilul mic frecvenţa respiratorie este de 25 - 30 respiraţii /
minut, la 5 - 6 ani ea scade la 23 - 24 respiraţii / minut; la 8 ani fecvenţa
respiratorie este de 22 respiraţii / minut, la 9 ani este de 21 respiraţii /
minut, la 10 ani scade la 18 - 20 respiraţii / minut, pentru ca la adult să
ajungă la 14 - 15 respiraţii / minut.
Volumul pulmonar se măreşte de la naştere până la 7 ani de 8 ori,
până la sfârşitul celei de-a doua copilării de 10 ori, reprezentând 1/2 din
volumul pulmonar ala dultului.
La 5 - 6 ani apare diferenţierea tipului respirator, în funcţie de sex,
la băieţi predominând tipul respirator abdominal, în timp ce la fete - cel
toraco-abdominal. Tipurile respiratorii se definitivează la pubertate,
fetele adoptând o respiraţie toracică superioară, în timp ce băieţii adoptă
o respiraţie toracică inferioară sau una toraco-abdominală.
Volumul respirator maxim în repaus este la 7 ani de 3500 ml /
minut, crescând la 11 ani la valori de 4700 ml / minut.
Sistemul nervos vegetativ.

La copilul mic, sistemul nervos vegetativ este încă foarte slab
dezvoltat, motiv pentru care nu va putea coordona în suficientă măsură
activitatea sistemelor cardio-vascular şi respirator. Datorită acestui fapt,
orice efort fizic va declanşa o accelerare a frecvenţei cardiace şi
respiratorii, frecvenţa ce vor putea fi menţinute doar pentru foarte scurt
timp, activitatea fizică întrerupându-se pentru revenirea la normal.
După o perioadă mai scurtă sau mai lungă de revenire, copilul îşi
reia activitatea, aceasta îmbrăcând, din motivele mai sus amintite, un
oarecare aspect ciclic, de efort - odihnă.
Capacitatea de efort la copilul mic.

Capacitatea de efort la copilul mic este foarte redusă.
Un caracter deosebit îl prezintă reacţia organismului şcolarilor mici
la efort fizic, la care se constată valori mai mici ale consumului de
oxigen la efort prelungit, în timp ce la efort standard moderat utilizarea
oxigenului este mai mare decât la adolescenţi şi tineri.
83
Acesta este motivul pentru care consumul maxim de oxigen (VO2

max) este mai mare în cazul executării unui volum egal de efort, oxigen-
pulsul fiind în schimb mai mic.
La copiii de 6 - 11 ani se constată o capacitate limitată de a efectua
un efort în condiţiile "datoriei de oxigen", motiv pentru care capacitatea
de efort anaerob este mai scăzută decât la vărste mai avansate.
Puterea maximă de efort (VO2 max / Kg corp) este de 2 ori mai
redusă la copiii de 8 - 9 ani decât la adulţi. În jurul vârstei de 12 ani se
observă o creştere vizibilă a rezistenţei pentru efortul de intensitate
submaximală.
Toate aceste valori se înbunătăţesc la pubertate.
Capacitatea de efort pe unitatea de timp, la 14 - 15 ani, va
reprezenta deja 65 - 70% din capacitatea de efort a adultului. Apar, în
această perioadă, diferenţele datorate constelaţiei hormonale specifice
sexelor. Tot acum, în perioada pubertară, creşte capacitatea efectuării de
efort intens de scurtă durată, precum şi a efortului intens de lungă
durată.
Reacţia de adaptare la efort la adolescenţi.

Reacţia de adaptare la efort a respiraţiei şi circulaţiei la un efort
standard, depinde de vârsta biologică (I.I. Bahreh, 1975).
La preadolescenţii aflaţi în stadiul incipient sau intermediar al
apariţiei caracterelor sexuale secundare, sunt mai puternice modificările
indicilor circulaţiei şi respiraţiei, procesele de refacere desfăşurându-se
mai lent decât la preadolescenţii care nu prezintă încă caractere
secundare sexuale, sau decât la cei aflaţi în stadiul final al dezvoltării.
La preadolescenţi, capacitatea aerobă creşte mai mult decât cea
naerobă. La această vârstă, efortul se întrerupe la o datorie de oxigen de
2000 - 2500 ml faţă de perioada anterioară când se întrerupea la 800 -
1500 ml.
Consumul de oxigen standard este ceva mai mic la adolescenţi faţă
de şcolarii mici, procentul de utilizare al oxigenului fiind mai mare.
La preadolescenţii în stadiul final de dezvoltare al caracterelor
sexuale, pe lângă indicii mai mari ai cpacităţii de efort, se remarcă
reacţii de adaptare la efort fizic maximal mai eficiente, rerspectiv :
• o mai rapidă adaptare şi refacere
• o mai bună corelaţie între procesele circulatorii şi respiratorii
În perioada maturizării sexuale, destul de frecvent se întâlnesc
tulburări în evoluţia mecanismelor de adaptare la efort fizic, la nivelul
84
sistemului cardio-vascular în totalitate, manifestată prin modificări

neadecvate ale circulaţiei.
Această lipsă de concordanţă între modificările vegetative şi
intensitatea efortului se observă mai frecvent în cazurile de maturitate
sexuală întârziată.
Regimul de oxigenare în cursul efortului efectuat de preadolescenţi,
este mai puţin economic decât al adultului.
În comparaţie cu şcolarii mici, la preadolescenţi scade procentul de
consum al oxigenului, cât şi utilizarea lui la nivelul ţesuturilor. Datoria
de oxigen se lichidează destul de lent, motiv pentru care refacerea este
prelungită.
La adolescenţii de 16 - 18 ani, valorile funcţionale tind tot mai mult
spre cele ale adulţilor. La această vârstă creşte capacitatea de efort,
regimul de oxigenare al organismului devine mai economic - mai ales în
cazul eforturilor fizice de lungă durată. Creşterea rezistenţei este mai
evidentă la eforturile de durată realizate cu intensitate moderată.
Datorită creşterii capacităţii anaerobe, creşte considerabil
capacitatea de efort a organismul în condiţii de "datorie de oxigen".
La această vârstă se constată o creştere a eficienţei aparatului
cardio-respirator în cursul efortului muscular, o economie în actul
respirator şi a contracţiilor cardiace, datorită creşterii consumului maxim
de oxigen, a oxigen-pulsului, a procentului consumului d eoxigen cât şi
a utilizării lui la nivel tisular.
Totuşi, stabilitatea mai redusă a homeostaziei organismului faţă de
hipoxie, nu indică la această vârstă efectuarea de efortuir mari, timp
îndelungat.
Deci, putem spune că :

• de la 11 - 12 ani creşte capacitatea de efort a individului,
crescând şi intensitatea modificărilor vegetative
• cea mai scurtă perioadă de refacere pare să fie la băieţii de 11 -
12 ani. Odată cu creşterea vârstei, creşte şi durata perioadei de refacere,
aceasta fiind dependentă de valoarea modificărilor funcţionale şi
biochimice din cursul activităţii musculare
• după un efort de rezistenţă, durata restabilirii la tineri este mai
mare decât la adulţi, datorită faptului că, după o stare de oboseală
accentuată, nu se produce o intensificare a proceselor de refacere, ci din
contra, o frânare a lor.
85
Asta înseamnă că, durata refacerii după efortul fizic efectuat de

copii, reflectă diversele forme de adaptare la efort existente, care sunt
dependente de :
- intensitatea efortului realizat
- regimul de activitate musculară
- gradul de antrenament al subiectului
- "calificarea" sportivă a subiecţilor de diferite vârste.
86
FEMEIA ŞI SPORTUL
Multă vreme femeile au fost excluse din activitatea sportivă,

considerând că aceasta este apanajul strict al bărbaţilor. Femeia a fost
considerată aptă, doar de procreaţie - efortul fizic putând să-i anihileze
această funcţie.
Într-o altă etapă, cu totul opusă acesteia, cunoscută sub denumirea
de "etapă de emancipare a femeii", nu numai că acesteia i s-a permis
participarea la activităţi fizice dar i s-au impus şi o serie de eforturi care
îi depăşeau cu mult posibilităţile fiziologice, fiind uneori eforturi limită
chiar şi pentru bărbaţi.
Studii aprofundate longitudinale ale medicinii sportive cu privire
la activitatea fizică a femeii, arată că ea poate participa cu succes la
aproape toate formele de activitate fizică sportivă (mai puţin unele
forme de luptă cu contact direct - lupte greco-romane, sumo, care-i pun
în pericol integritatea corporală şi sănătatea), acestea asigurând
organismului feminin nu numai o optimizare a funcţiilor fiziologice dar
realizând şi o bună integrare în activitatea cotidiană.
Efortul fizic de tip sportiv, realizat în manieră constructivă, are
darul de a înfrumuseţa chiar aspectul feminin al sportivelor.
Dacă în trecut idealul feminin era ori femeia mică, slabă,
subnutrită, nedeyvoltată, ori, din contra, femeia supraponderală, cu
atributele feminităţii mult hipertrofiate prin excesul de ţesut adipos,
femeia zilelor noastre este "femeia sportivă", cu o structură corporală
echilibrată, cu un ţesut adipos care să nu depăşească 16 - 18 % din
greutatea corporală optimă.
În ce priveşte activitatea sportivă, Jocurile Olimpice ale Greciei
Antice permiteau participarea exclusiv masculină. Începând cu 1932,
femeile au început să intre în arena sportivă (4 %). La Jocurile Olimpice
de la Mexico (1968), procentul de participare a femeilor creşte la 14 %
87
(gimnastică, atletism), ponderea participării feminine crescând tot mai

mult la următoarele ediţii.
Caracteristici anatomice ale organismului feminin.

Există diferenţe de necontestat între structura anatomică a
organismului feminin faţă de cel masculin.
Scheletul femeii este în general mai fin şi mai mic decât al
bărbatului. Pelvisul femeii este mai larg, rotat în faţă, adaptat purtării
unei sarcini şi se sprijină pe membre inferioare mai scurte dar mai puţin
arcuate decât la bărbaţi.
În ce priveşte diametrele, femeile vor avea diametrul biacromial
mai redus şi cel bitrohanterian mai mare decât al bărbaţilor, la care
diametrul biacromial este foarte bine reprezentat pe când cel
bitrohanterian este redus.
Centrul de greutate al femeii este în general situat mai jos decât al
bărbatului. Braţele femeii prezintă un valgus mai accentuat la nivelul
articulaţiei cotului.
Dacă se face o comparaţie înter o femeie "medie" şi un bărbat
"mediu", se constată următoarele :
• un ţesut adipos uşor excedentar în detrimentul masei
musculare la femeie, faţă de aceleaşi caracteristici la bărbat, ceea ce la
femeie va duce la o reducere a forţei cu până la 30 %
• volumul sanguin, nivelul de hemoglobină, volumul cardiac,
absorbţia de oxigen - sunt mai reduse la femeie decât la bărbat.
Cu toată existenţa acestor diferenţe, care pun în inferioaritate
organismul feminin faţă de cel masculin, nu arre sunt cazurile în care
femeile realizează performanţe sportive superioare bărbaţilor.
Viaţa genitală a femeii şi sportul.

În activitatea sportivă a femeii, nu trebuie să uităm atributul
principal al sexului şi anume reproducerea.
Începând cu vârste tot mai mcii, actualmente 10 - 11 ani, fetiţele
intră în pubertate, moment marcat de apariţia primului ciclu menstrual -
menarha.
În mod normal, efortul fizic de tip sportiv corect dozat, nu
influenţează negativ ciclurile mensttruale, acestea desfăşurându-se
regulat, cu o periodicitate de 24 - 26 - 28 zile.
În caz de eforturi care depăşesc posibilităţile organsimului, în
sensul că acesta nu reuşeşte să recupereze pierderile energetice (şi
uneori suficient de repede), pot apărea dereglări ale ciclului menstrual,
88
manifestate prin scurtarea neregulată a perioadei intermenstruale,

oprirea pentru una sau două luni a menstrei, urmate de o hemoragie
abundentă şi prelungită, sau chiar oprirea totală a menstrelor
(amenoree).
Amenoreea poate să apară şi în cazul unor slăbiri marcate,
intempestive (forţarea şi realizarea slăbirii în scurt timp), ajungând ca
ţesutul adipos să se reducă sub 13 %.
De multe ori hemoragia menstruală (dacă ciclurile sunt regulate se
poate realiza previziunea), poate să "cadă" pe durata unei competiţii
majore, incomodând sportiva. Deşi puţin recomandat, se poate interveni
medicamentos, utilizând un tratament hormonal. Cu ajutorul acestui
tratament, care este neinvaziv, realizat cu hormoni de sinteză, se poate
scurta sau lungi ciclul menstrual, pentru a elibera momentul concursului
de neplăcerea hemoragiei menstruale.
Fenomenele premenstruale (tensiunea premenstruală), pot să se
manifeste mai mult sau mai puţin acut, prin :
• edeme declive, edeme palpebrale, uneori edeme generalizate,
care pot fi combătute printr-o alimentaţie uşoară, hiposodată, care să
favorizeze diureza
• tensiunea nervoasă premenstruală, aparent fără motiv - poate fi
combătută prin tehnici de autosugestie, training autogen, ceaiuri
calmante, eventual cu medicamente de tip Distonocalm, Diazepam, etc.
• cefaleea premenstruală, durerile lombare cât şi cele ovariene şi
uterine pot fi combătute cu produse medicamentoase antiinflamatorii
uşoare de tip Aspirină, Paracetamol, Algocalmin, asociate cu repaus la
pat, căldură locală, manevre de masaj shiatzu.
• În general, efortul fizic de tip sportiv, practicat cu regularitate
şi corect dozat, va reduce mult, până la dispariţie - simptomatologia
premenstruală.
Viaţa sportivă, de multe ori impune întârzierea planificată a

apariţiei unei sarcini. Deşi la îndemână, anticoncepţionalele pe bază de
hormoni sintetici, utilizate în acest scop, sunt mai puţin indicate, având
pe lângă efectele pozitive clare şi o serie d efecte negative.
Anticoncepţionale - efecte pozitive :

• Acoperire contraceptivă de 85 - 95 %
• Asigură previzunea ciclurilor menstruale
• Diminuă dismenoreea
89
• Diminuă catabolismul
• Diminuă riscul de cancer endometrial şi de sân
Anticoncepţionale - efecte negative :

• Reduce, foarte posibil, performanţa aerobă maximă
• Creşte depunerile de ţesut adipos, mai ales la orirea
tratamentului
• Produce depresia sistemului hipotalamic
• Creşte riscul de tromboză
Datorită acestor motive, se recomandă utilizarea altor metode

contraceptive, cum ar fi - montarea unui sterilet, sau mai simplu,
utilizarea prezervativului, care reprezintă totodată şi o protecţie faţă de
bolile cu transmitere genitală.
Dacă totuşi apare o sarcină, este dorită şi sportiva o acceptă,
activitatea sportivă nu trebuie întreruptă. Ea va fi întreruptă fortuit în
cazul unor sarcini problemă, care reclamă repausul fizic absolut.
Sarcina cu evoluţie normală, la sportiva de performanţă, va
impune unele modificări sle programului de antrenament.
Antrenamentele pot fi continuate, sportiva putând participa chiar la
competiţii, până în luna a IV-a de sarcină, dacă nu apar tulburări de tip
disgravidic : greţuri, vărsături, hipertensiune arterială, ameţeli, sângerări
şi nu au existat avorturi spontane în antecedente.
Dezvoltarea fătului va fi optimă dacă sportiva respectă o serie de
reguli :
• Continuarea efortului sportiv la nivelul anterior sarcinii
• Pe măsura progresiunii sarcinii se recomandă reducerea
încărcăturii de lucru, iar după luna a IV-a de sarcină gravida nu va mai
participa la competiţii
• Este nevoie de reducerea intensităţii de lucru, pentru :
- A nu crea hipoxie
- A nu creşte aciditatea metabolică
- A nu creşte temperatura corpului gravidei
care toate la un loc, uneori şi individual, peste anumite limite pot avea
efecte negative asupra produsului de concepţie.
• Atât la sportive cât şi la nesportive, se recomandă practicarea
exerciţiului fizic regulat, cât mai complex, până în momentul naşterii,
cât şi reluarea cât mai repede post partum a activităţii fizice. Importanţa
exerciţiului fizic, mai ales în ultimele luni de sarcină, constă în :
90
- Mai buna oxigenare a organelor şi ţesuturilor

- Reducerea dificultăţilor înregistrate de muşchii spatelui în
susţinerea greutăţii suplimentare, reprezentate de complexul elementelor
fetale
- Reducerea dificultăţilor circulatorii manifestate mai ales la
nivelul membrelor inferioare
- Reducerea problemelor de statică vezicală
- Reducerea problemelor respiratorii apărute în urma
reducreii excursiilor diafragmatice
- Reducerea durerilor hepatice datorate compresiunii
realizate de sarcină asupra organelor vecine
• Se vor evita antrenamentele la temperaturi extreme, în special
atunci când temperatura mediului produce o creştere a temperaturii
centrale peste 38,5°C
• Frecvenţa cardiacă de effort să nu depăşească 160 bătăi / minut
• Sporul fiziologic de greutate într-o sarcină cu evoluţie
normală, este între 9 - 13 Kg, pentru care se va face o adaptare strictă a
aportului energetic printr-o alimentaţie echilibrată, normocalorică, cu
adaptarea corespunzătoare a aportului hidric, vitaminic şi de săruri
minerale, cu accent pe Ca++ şi Fe++.
Toate acestea se realizează sub control strict medical, din partea
medicului ginecolog curant.
Se pune întrebarea - când este contraindicat efortul în sarcină ?

• În sarcina multiplă (gemelară)
• Antecedente de fals travaliu
• Antecedente de avorturi spontane
• Bolicardiace, hipertensiune, diabet zaharat, anemie, tulburări
tiroidiene existente la gravidă sau sub forma de antecedente personale
• Placenta praevia în diverse variante
După naştere, timp de 2 - 3 luni, atât cât se alăpteayă la sân,

exerciţiile fizice vor fi uşoare, de tonifiere a musculaturii toracice şi
abdominale, asociate cu exerciţii respiratorii. Se vor evita exerciţiile
intense, producătoare de acid lactic, deoarece acesta trece în lapte,
modificându-i caracteristicile organoleptice, motiv pentru care sugarul
poate să refuze sânul. Nu se va uita coloana vertebrală, a cărei
musculatură va prezenta dureri datorate efortului de alăptare.
91
După această perioadă, efortul fizic va putea fi reluat, la

intensităţi normale, în curând putându-se relua activitatea sportivă de
performanţă.
Sportivele nasc mult mai uşor decât nesportivele. Revenirea la
forma iniţială este mai rapidă şi mai completă la sportive decât la
nesportive. Psihic, sportivele sunt mai echilibrate în cursul sarcinii, la
naştere şi post-partum, decât nesportivele.
În ce priveşte activitatea competiţională, de multe ori sportivele
şi-au egalat ori chiar depăşit propriile performanţe după sarcină.
Modificările spontane ale ciclului menstrual la sportive, pot fi

interpretate ca o adaptare hipotalamică cu scopul întârzierii sau evitării
procreaţiei în cursul perioadelor de stress fizic intens.
Cu toate acestea, o sportivă amenoreică sau în inovulaţie aparentă,
poate rămâne gravidă. Amenoreea la sportivă, aşa cum am mai arătat, se
poate instala şi în cazul unor pierderi mari în greutate, chiar dacă aceasta
nu s-a făcut în mod brusc, intepestiv, ci corect, dirijat şi pe un interval
lung de timp. Cauza, este diminuarea marcată a depozitelor lipidice care
pune în dificultate sistemul hormonal specific.
Orice diminuare pasageră a fecundităţii la o sportivă, datorat
pierderii în greutate este reversibilă în orice moment. În general,
întreruperea unui antrenament fizic intens va favoriza o luare în
greutate, ceea ce înseamnă şi o creştere a masei de ţesut adipos, deci
refacerea necesarului de substanţe grase ale organismului, suport pentru
hormoni, ceea ce va duce implicit la dispariţia amenoreei şi revenirea
fecundităţii la nivelul anterior stressului indus de efortul fizic.
Osteoporoza - variantă a carenţei de calciu.

Definim osteoporoya ca o demineraliyare a osului normal cu
apariţia de fracturi. Există o serie de factori, aşa yişi "favorizanţi", care
sunt incriminaţi în fenomenele de reducere a masei osoase :
• Amenorei prelungite
• Stare de menopauză
- Normală
- Artificială
• Importante antecedente familiale de osteoporoză asociate cu
un aport scăzut de calciu alimentar (cantitativ) sau cu o toleranţă scăzută
la lactoză (calitativ)
În general efortul fizic creşte densitatea ososasă; supraâncărcarea
însă, poate duce la fracturi de oboseală.
92
În cazul sportivelor şi mai ales a celor de performanţă, se

recomandă (în special în caz de amenoree, anovulaţie sau fracturi de
oboseală - frecvente şi recidivante), determinarea densităţii osoase
(osteodensitometria), mai ales la nivelul coloanei vertebrale.
Dacă rezultatul osteodensitometriei indică valori inferioare
normalului considerat pentru grupa de vârstă din care face parte
sportiva, se recomandă următoarele :
• Reducerea efortului, atât calitativ cât şi cantitativ
• Creşteera aportului de calciu la 1000 - 2000 mg / zi în total,
luat din produse alimentare şi / sau medicamentoase
• Tratamentul medicamentos hormonal, de substituire a
lipsurilor, care au indus scăderea densităţii osoase
Carenţa de fier.
La o sportivă în stare bună de antrenament, deci în formă sportivă,
apariţia unor simptome de oboseală generală cu scăderea rezistenţei,
trebuie să ridice întrebarea - există sau nu o carenţă de fier ?
Fierul este oligoelementul care intervine în mai toate procesele
vitale :
• Transportor al electroliţilor
• Transportor şi activator al oxigenului şi bioxidului d ecarbon,
prin intermediul hemoglobinei şi a mioglobinei
• Rol enzimatic (este o metaloenzimă)
Femeile în general, prezintă risc crescut pentru dezvoltarea unei

carenţe de fier, datorită nevoilor suplimentare legate de menstruaţie;
sportivele, mai ales cele care practică sporturi de rezistenţă, în special
alergătoarele, reprezintă o categorie cu risc crescut, datorită :
• Aporturi alimentare neadaptate (legumele au o slabă
biodisponibilitate în fier şi fosfaţi)
• Absorbţia intestinală deficitară prin mecanism necunoscut,
alături de efectul fitic al fibrelor şi al ceaiului negru
• Pierderi sanguine gastro-intestinale, prin mecansim necunoscut
• Pierderi de fier prin urină - s-a observat o creştere a hemolizei
la sportive ("hematuria de marş")
• Pierderi de fier prin transpiraţie
Anemia prin carenţă de fier poate surveni brusc, în caz de
hemoragie acută sau progresiv, prin mecanismele menţionate anterior.
93
Vorbim despre un dezechilibru al metabolismului fierului atunci

când aportula limentar şi / sau medicamentos asociat este sub nivelul
pierderilor.
• Epuizarea rezervelor de fier din organism
• Creşterea absorbţiei intestinale
• Prăbuşirea concentraţiei plasmatice a fierului
• Perturbarea eritropoiezei
• Anemie microcitară hipocromă
• Astenie
• Adinamie
• Somnolenţă
• Inapetenţă
• Tegumente palide, etc
Tratamentul constă în refacerea rezervelor de fier prin :

• Alimentaţie bogată în produşi cu conţinut crescut în Fe++ şi
vitamina C
• Produse medicamentoase. Tratamentul mar'ial, deci cu fier, nu
se va asocia cu administrarea per orală de calciu Ca++ sau magneziu
Mg++, datorită efectului chelator al acestora.
O alimentaţie cu conţinut crescut în carne roşie, poate preveni
carenţa de fier, dar nu constituie o garanţie absolută pentru evitarea
acesteia. Pentru prevenirea anemiei, forma cea mai gravă a carenţei de
fier, se recomandă controale periodice, de 2 - 3 ori pe an, mai ales la
sportivele de performanţă care practică sporturi de rezistenţă, în
perioada de fertilitate maximă.
Participarea femeilor la cursele de mare rezistenţă.

Colegiul American de Medicină Sportivă arată că "…femeia nu
trebuie privată de posibilitatea de a participa la probele de fond…". El
mai susţine că nu există nici o dovadă ştiinţifică sau medicală care să
permită afirmaţia că aceste probe sunt contraindicate sportivelor bine
antrenate şi sănătoase.
În general materialele care prezintă studii şi experimente realizate
în scopul demonstrării posibilităţilor adaptative ale organismului
feminin la eforturi fizice mari în condiţii diverse, arată că atât bărbatul
cât şi femeia, se adaptează în aceiaşi manieră la antrenamentul fizic.
Femeile care practică alergările de fond prezintă :
94
• Un ţesut adipos mai redus

• absorbţie maximă a oxigenului ridicată
Femeile par să tolereze mai bine sterssul indus de temperaturile
mari sau de presiunea parţială a oxigenului redusă, la altitudine.
În fine, perturbăriel ciclului menstrual sunt frecvente la femeile
sportive, dar ele par să nu influenţeze negativ sistemul reproducător al
femeii.
În consecinţă, Colegiul American de Medicină Sportivă
recomandă autorizarea participării femeilor la nivel naţional şi
internaţional la probe de aceiaşi distanţă ca şi bărbaţilor.
Controlul feminităţii.
Pentru garantarea loialităţii competiţiilor, la marile manifestări
sportive pe plan mondial, J.O. şi chiar cele cu caracter regional, se
procedează la controlul feminităţii la sportivele înscrise la concurs.
Primul control referitor la sexul sportivelor s-a făcut în 1966 la
Campionatele de Atletism de la Budapesta.
La J.O. de la Mexico s-a introdus controlul citogenetic al
sportivelor.
Procedeul standard utilizat pentru controlul feminităţii este
următorul :
• Se prelevează un frotiu bucal sau folicul pilos
• Aceste materiale biologice sunt supuse testului de depistare a
cromatinei "x" şi "y"
• În caz de rezultat concludent se eliberează sportivei un
cerificat al feminităţii
• În caz de rezultat neconcludent, sportive se va supune unor
investigaţii mai aprofundate, specificate de comisia medicală a
Comitetului de Organizare a Manifestaţiei Sportive, care pot cuprinde :
1. Examen ginecologic
2. Dozări hormonale
3. Determinarea completă a cariotipului
Sportiva are dreptul să ceară un însoţitor (medicul echipei sau un
oficial al echipei), care să fie martor la examinarea făcută.
Rezulatele controlului feminităţii nu sunt niciodată divulgate,
făcute publice, prin respect pentru drepturile individului.
• Înainte de începerea desfăşurării concursului, toate sportivele
înscrise se vor prezenta la centrul de control al feminităţii, neavând altfel
drept de participare la concurs
95
• Vor fi identificate pe baza actelor de identitate persoanle

• În caz că posedă un certificat de feminitate eliberat de foruri
autorizate, sportiva nu mai este obligată să se supună controlului
feminităţii.
Testul cromatinei "x" şi "y" (testul BARR cu fluoresceină), nu

este 100 % concludent, motiv pentru care se caută metode alternative
pentru studiul feminităţii.
96
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
01. Bloomfield, J. “Textbook of Science and Medicine in Sport”,

Fricker, P.A. Blackwell Scientific Publications,Melburn,
Fitch, K.D. Australia, 1992
02. Cooper, K.H. “The Aerobics Program for Total Well-Being”,

New-York, M. Evans & Co. Inc, 1982
03. Demeter, A. “Fiziologia contracţiilor izometrice şi

izotonice”, Ed.UCFS, Bucurşti, 1967
04. Demeter, A. “Fiziologia sporturilor”, Ed. Stadion, Bucureşti,

1972
05. Derevenco, P. “Efortul şi sistemul endocrin”, Ed.Dacia, Cluj-

Napoca, 1976
06. Enoka, M.R. "Neuromechanical basis of kinesiology”,

Human Kinetics, 1994
07. Gandelsman, A.B. “Fundamentarea fiziologică a

Smirnov, K.M. antrenamentului”, ed. Stadion, Bucureşti, 1973
08. Georgescu, M. “Contribuţii medicale la examenul calităţilor

fizice pentru selecţia sportivilor”, Ed. CJEFS,
Bucureşti, 1967
09. Guyton, A. “Textbook of medical physiology”, Saunders

Co., Philadelphia, 1986
10. Haulică, I. “Fiziologie umană”, Ed. Medicală, Bucureşti,

1989
11. Ifrim Mircea “Antropologie motrică”, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1986
12. Maglischo, W.E. “Swimming Faster”, Mayfield Publishing Co.,

California, 1982
97
13. Mincu Iulian “Alimentaţia raţională a omului sănătos”,
Editura Medicală, Bucureşti, 1978
14. Monod, H. “Physiologie du Sport – Bases physiologiques

Flandrois, R. des activites physiques et sportives”, Edtura
Masson, Paris, 2000
15. Rotaru, C-tin. “Sindromul fundamental al oboselii”, ed.

Junimea Iaşi, 1972
16. Schroers Gunter “Sportehrnährung – Allgemeine und Spezielle

Während der trainings und Wettkampfphasen”,
Lucrare prezentată în decembrie 1988 pentru
obţinerea gradului de antrenor grupa A,
Germania
17. Teodorescu Exarcu, I “Fiziologia şi fiziopatologia respiraţiei”,

Duţu Ştefan Editura Medicală, Bucureşti, 1979
18. xxx “Manuel de Medicine du Sport”, Comite

International Olympique, Comission Medicale
du CIO; une publication de la solidarite
Olympique – Hurtfort Entreprises, LTD,
Calgary, Alberta – Canada, 1990
19. xxx sub redacţia “Medicina culturii fizice”, Editura Medicală,

Ulmeanu Fl.C. Bucureşti, 1965
20. xxx sub redacţia “Medicina Sportivă”, Editura Stadion,

Drăgan Ioan Bucureşti, 1974
21. xxx sub redacţia “Medicina Sportivă”, Editura Sport Turism,

22. xxx sub redacţia “Practica medicinii sportive”, Editura

Drăgan Ioan Medicală, Bucureşti, 1989
23. xxx sub redacţia “Medicina sportivă aplicată”, Editura EDITIS,

98

Carte Albastra PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Albastra PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bârzu Mariana Valentina

Energetica lumii vii……………………………………………….……... 1

Procese biochimice energo-producătoare……………………………….. 11

Structura fibrei musculare……………………………………………….. 15

Eforturile fizice sportive şi sistemele funcţionale angrenate în activitate.. 23

Modificările induse de efortul fizic la nivelul aparatului cardio-vascular.. 25

Modificările induse de efortul fizic la nivelul aparatului respirator……... 28

Knock down şi knock out………………………………………………... 42

Stări psihice limită……………………………………………………….. 48

Pregătirea biologică pentru concurs……………………………………... 53

Refacerea după efortul sportiv…………………………………………… 55

Aclimatizarea la temperaturi diferite, la altitudini diferite; deplasarea

Consumul maxim de oxigen……………………………………………... 70

ENERGETICA LUMII VII

Viaţa înseamnă mişcare, mişcarea înseamnă consum dar şi

Prin ardere “in vivo”, trofinele eliberează o anumită cantitate de

1 g glucide 4,1 Kcal

În urma arderilor trofinele mai eliberează şi apă, care va constitui

10 g glucide 6,1 g apă

Necesarul zilnic energetic al individului, se poate calcula în funcţie

G = K + 3/4(T-150) + 1/4(V-20) (Vague)

G = T-100 + 1/4(T-150) (Lorentz) 2

Individul în stare de repaos absolut într-o incintă care asigură

Grupa Kcal/Kg Nec

La calculul raţiei alimentare se va ţine cont deci, de o anumită

Din punct de vedere al alimentelor, vom ţine cont şi la acestea, de o

pâine şi cereale 25 - 45%

Se va mai ţine cont şi de raportul optim dintre trofinele de origine

Am arătat mai sus, că din toate aceste elemente ingerate, în urma

În mod obişnuit eficienţa maximă se obţine atunci când viteza de

Energetica contracţiei musculare

De-a lungul timpului, au existat o serie de teorii care au încercat să

ATP = adenozină - PO4~PO3~PO3

Cele trei sisteme metabolice importante în furnizarea energiei

I Fosfocreatina → Creatina + PO3 ATP

Fosfocreatina se poate descompune în creatină şi ion fosfat,

Sistemul glicogen - acid lactic, reprezintă etapa metabolismului

sistem aerob 1 moleculă ATP / min

În ce priveşte valorile relative pentru anduranţă, din punctul de

sistem fosfagen 10 - 15 secunde

Deci, sistemul fosfagen este cel mai utilizat de muşchi pentru

Ce sistem energetic este utilizat în diverse activităţi ?

Studiind energia cheltuită în diferite activităţi sportive cât şi durata

• sistemul fosfagen - aproape în întregime

• sistemul fosfagen + sistemul glicogen acid lactic

• sistemul glicogen acid lactic, în special

• sistemul glicogen acid lactic + sistemul aerob

PROCESE BIOCHIMICE ENERGO-PRODUCĂTOARE

Pentru înţelegerea corectă a fenomenelor menţionate anterior,

ENTROPIA redă gradul de dezordine al unui sistem; unei stări

∆G = variaţia energiei libere

In organismele vii, deci în biologic, vorbim despre variaţia

Orice reacţie biocghimică va păstra un echilibru între elementele

Vom avea o reacţie exergonică, cu eliberare de energie deci, în

∆ G°′ < 0 Κe > 1 Reacţie exergonică

∆ G°′ > 0 Ke < 1 Reacţie endergonică

∆ G°′ = 0 Ke = 0 Stare de echilibru

∆G<0 Procesul este exergonic, se produce spontan de la

∆G>0 Procesul este endergonic, se produce cu consum de

ATP + H2O → ADP + P Reacţia este o hidroliză.

PEP + ADP → Pi + ATP PEP = fosfoenolpiruvat

3 PGP + ADP → 3PG + PGP = fosfogliceroidfosfat

PC + ADP → C + ATP PC = fosfocreatină