Revista Studenteasca

MINISTERUL EDUCAŢIEI
UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE SOCIALE
DEPARTAMENTUL DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI
ADMINISTRATIVE
ASOCIAŢIA „JUS ALBA”
PRO JURE
1/2017
EDITURA AETERNITAS
ALBA IULIA
2017
PRO JURE nr. 1/2017
PRO JURE
1/2017
COMITET ŞTIIŢIFIC/REFERENŢI
Prof. univ. dr. Lazăr Augustin

Prof. univ. dr. Vasile Luha
Conf. univ. dr. Ioan Gânfălean
Conf. univ. dr. Ioan Lazăr
Conf. Univ. dr. MirunaTudorascu, Decan Facultatea de Drept şi Ştiinţe Sociale
Conf. Univ. dr. Laura Cetean-Voiculescu, Director Departament Ştiinţe Juridice şi
Administrative
Conf. univ.dr. Ada Hurbean
Dr. Ioana Nicoleta Gheberta
COLEGIUL REDACŢIONAL
Editor Şef: Conf. univ. dr. Ada Hurbeam

Editor Şef adjunct: Conf. univ. dr. Laura Cetean-Voiculescu
Membri: Dr. Ioana Nicoleta Gheberta, Andrei Hentea, Cristina-Ioana Trifan, Oana-Maria
Galdea, Ioan-Paul Sumuțiu.
Copyright © 2017, Editura Aeternitas Alba Iulia, Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba
Iulia
RO – 510009 ALBA IULIA
Str. Nicolae Iorga, nr. 11-13
Tel. 00-40-258- 813994; fax: 00-40-258-812630
E-mail: catedra.drept@yahoo.com
Tiparul executat la Editura Aeternitas Alba Iulia
ISSN 2559 – 222X

ISSN-L 2559 – 222X
2
PRO JURE nr. 1/2017
CUPRINS
PARTIDELE POLITICE
Bălțat Patricia, Tordatfalvi Iulia............................................................................................... 6
ADOPŢIA: AVANTAJ SAU DEZAVANTAJ?

Bejinariu Lorena- Corina........................................................................................................ 13
ZONE CU REGIM TERITORIAL SPECIAL: ARCTICA ȘI ANTARCTICA

Buligă Maria Florentina.......................................................................................................... 30
DREPTURILE OMULUI ÎN VIZIUNEA ISLAMICĂ

Buricel Adriana-Marina.......................................................................................................... 34
VOTUL UNINOMINAL-SOLUȚIE PENTRU REPUBLICA MOLDOVA?

Dumitru Chepteni..................................................................................................................... 40
HOTĂRÂREA PRIN CARE SE ÎNCUVIINŢEAZĂ ÎNVOIALA PĂRŢILOR

Chiș Alexandra – Paula........................................................................................................... 47
ANALIZĂ ASUPRA PARTICIPĂRII TINERILOR ÎN PROCESUL DECIZIONAL

Ciobanu Octavian.................................................................................................................... 55
LIBERTATEA INDIVIDUALĂ ÎN JURISPRUDENȚA CEDO

Daj Claudiu Ioan..................................................................................................................... 63
NOUA PROCEDURĂ DE ORGANIZARE ȘI DESFĂȘURARE A ALEGERILOR ÎN

ROMÂNIA – PUNCTE FORTE ȘI PUNCTE SLABE
Diculescu Irina-Maria............................................................................................................. 68
PREZUMŢIA DE NEVINOVAŢIE ŞI MĂSURA ARESTĂRII

Doţ Adriana Carmen şi Mihacea Ofelia Bianca...................................................................... 79
SCURTE CONSIDERAŢII PRIVIND RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE

CAUZATE PRIN FAPTA ALTUIA
Duţă Andreea Diana................................................................................................................ 85
DREPTUL LA VIAŢĂ ŞI LA SĂNĂTATE

Georgică Maria Mădălina....................................................................................................... 90
ÎMBOGĂȚIREA FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ. ASPECTE TEORETICE ȘI PRACTICE

Ghencea Cătălina-Ioana.......................................................................................................... 95
TERITORIILE CU STATUT SPECIAL DIN COMUNITATEA INTERNAȚIONALĂ –

TRANSNISTRIA ȘI KOSOVO
Gîncu Alina............................................................................................................................ 104
3
PRO JURE nr. 1/2017
ARTICOLUL 3 DIN CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI.

ANALIZĂ OBIECTIVĂ ASUPRA JURISPRUDENŢEI CEDO ÎN CAUZELE
ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
Gligor Raluca Clarisa............................................................................................................ 112
INFLUENȚA RELIGIEI ASUPRA MARILOR SISTEME DE DREPT ALE LUMII

Gologan Liliana..................................................................................................................... 120
HĂRȚUIREA MORALĂ
Groza Monica, Ilea Nadia..................................................................................................... 129
EROAREA – VICIU DE CONSIMȚĂMÂNT ÎN VECHEA ȘI ACTUALA

REGLEMENTARE
Hentea Andrei........................................................................................................................ 134
RĂSPUNDEREA ŞEFULUI DE STAT

Ianoş Lidia, Lula Roxana....................................................................................................... 144
IMPREVIZIUNEA ACTULUI JURIDIC

Ionescu Ioana......................................................................................................................... 151
REINTEGRAREA PE PIAŢA MUNCII A PERSOANELOR CARE AU EXECUTAT O

PEDEASPSĂ PRIVATIVĂ DE LIBERTATE
Mărginean-Gheţău Elisabeth Maria, Rus Răzvan Darius..................................................... 162
LIBERTATEA DE EXPRIMARE
Marin Sorina-Mihaela........................................................................................................... 170
ASPECTE COMPARATIVE PRIVIND UNITĂȚILE ADMINISTRATIV-

TERITORIALE
DIN REPUBLICA MOLDOVA ȘI ROMÂNIA
Mițcul Oxana, Purciuc Valeria……………………………………………………………………. 178
REGIMUL POLITIC DIN ELVEŢIA

Mogoş Flavius........................................................................................................................ 185
DREPTUL LA VIAȚA PRIVATĂ – DREPT AL PERSONALITĂȚII

Negru Andreea Geanina........................................................................................................ 192
CÂTEVA REFLECȚII PRIVIND DREPTUL OMULUI DE A DISPUNE DE SINE

ÎNSUȘI
Nicolae Valentina Alexandra……………………………………………………………….……… 199
DREPTUL COPILULUI LA PROPRIA IMAGINE

Olaru Gabriela, Dumitrescu Aurelian................................................................................... 204
RАPОRTURILE PАRLАMENT-GUVERN
Purciuc Valeria, Pulev Serghei……………………………………………………………………. 214
4
PRO JURE nr. 1/2017
TENDINȚELE DEZVOLTĂRII INSTITUȚIEI CONTENCIOSULUI

ADMINISTRATIV ÎN REPUBLICA MOLDOVA
Roșca Eugenia........................................................................................................................ 222
DREPTUL NOILOR TEHNOLOGII. PRIVIRE SPECIALĂ ASUPRA

INTERVENŢIILOR GENETICE
Stan Andrei-Mihai.................................................................................................................. 231
CONFLICTE JURIDICE DE NATURĂ CONSTITUȚIONALĂ ÎNTRE

AUTORITĂȚILE STATULUI
Trifan Cristina Ioana, Galdea Oana Maria........................................................................... 241
5
PRO JURE nr. 1/2017
PARTIDELE POLITICE
Bălțat Patricia, Tordatfalvi Iulia, studente, Facultatea de Drept Științe Sociale,

Universitatea ,,1 Decembrie 1918” din Alba Iulia
Coordonator: Lector univ. dr. Simiоn Mihаelа Bоgdаnа, Facultatea de Drept Științe
Sociale, Universitatea ,,1 Decembrie 1918” din Alba Iulia
Abstract
This work contains aspects regarding: political party formation, the concept of it and
how it started to be created in Romania together with their functions and classifications.
In the introduction, it’s related to a need of people associating together and because of this it
sparked another idea, which from an ideological point of view, states that:
The existence of multiple parties creates a societal progress. Parties are considered “a
product of representative liberal democracy”. It is said that the political party influences
society or the constitutional regime but also society has an influence on political parties.
Further along, it is necessary to explain the concept of a political party. This is considered to
be the result of the free association of citizens. As any other type of association, a political
party represents the citizens rights to it, as a free will manifestation to be part of a party.
The Constitution itself uses the notion of a political party. Another important aspect is both
their organization and operation, as described under Law 14/2003. It exists also a
classification of political parties, after a specific system, according to the degree of
organisation, of the size or the way they exercise political power among society and also after
the ways of solving big political issues. There can be other criteria also.
Keywords: political party formation, parties, influences, citizens.
INTRODUCERE
Din totdeauna oamenii au simţi nevoia să se asocieze. Dorinţa asocierii este
explicabilă deoarece omul, prin structura sa bio-psiho-socială aspiră la satisfacerea
trebuinţelor sale. Îndeplinirea acestor trebuinţe se putea realiza, doar prin conjugarea
eforturilor tuturor oamenilor existenţi într-o anumită arie geografică. Aşa au apărut primele
forme de asociere umană. Dar nici o societate nu putea dăinui fără o anumita ordine. Aşa a
apărut statul, înţeles ca formă superioară de organizare a unei colectivităţi umane, în care
existau anumite structuri specializate separate de restul vieţii sociale, fiecare având o
competenţă bine delimitată. Începând din secolul al XVIII-lea, s-a vorbit tot mai mult de
“statul de drept”. Conceptul de “stat de drept” evocă astăzi, în sensul său cel mai general,
faptul că, organele statului nu se pot sustrage în activitatea lor exigenţelor dreptului.În felul
acesta se asigură garantarea libertăţii umane.
Pentru a exista un stat de drept nu este suficient să se instaureze un mecanism juridic
care să garanteze respectarea legii ci este necesar ca acestei legi să i se dea un anumit
conţinut, inspirat de ideea promovării drepturilor şi libertăţilor umane în spirit liberal şi
democratic cuprinzând reglementări bazate pe eficienţa drepturilor şi libertăţilor proclamate.
6
PRO JURE nr. 1/2017
Astăzi, statele care se proclamă “de drept” au prevăzute în constituţii următoarele

principii fundamentale: separaţia puterilor, democratismul, ocrotirea formelor diversificate ale
proprietăţii, garantarea drepturilor şi libertăţilor pentru toţi cetăţenii, independenţa justiţiei,
pluralismul politic, eligibilitatea reprezentantului puterii S-a crezut că, societatea în care îşi
exprimă voinţa un singur partid, nu poate progresa corespunzător.Progresul este expresia
concurenţei cu “altul” şi nu cu “sine însuşi”. Existenţa mai multor partide conduce (cel puţin
din punct de vedere ideologic) la un progres al societăţii. Partidele politice sunt considerate a
fi un produs al democraţiei liberale reprezentative. Chiar dacă azi, ele nu pot exista în absenţa
unui text constituţional, iniţial, partidele au luat naştere în absenţa unor asemenea
reglementări. Ele au apărut prin asocierea mai multor persoane, care urmăreau mai buna
reprezentare a intereselor lor.
Accesul la putere a acestora, a făcut şi face posibilă, îndeplinirea scopurilor propuse.
Motivele ce au stat şi stau la baza constituirii partidelor sunt diverse; ele corespund
necesităţilor psiho-economice ale membrilor săi. Unele dintre partidele apărute, au reprezentat
interesele unui grup restrâns de indivizi, aceasta, în dauna interesului general. De aceea,
pentru a preîntâmpina apariţia pe viitor a unor astfel de partide politice, s-au instituit
numeroase garanţii juridice (legi care interzic înfiinţarea unor partide politice sau mişcări ce
contravin ordinii de drept existente în societate).
1
Primele partide politice datează din secolul al XVIII-lea, dar ele s-au fundamentat de-
abia în secolul al XIX-lea. Se apreciază în literatura de specialitate că, partidele politice au
cunoscut o evoluţie continuă. Această evoluţie este relativă, ea trebuind privită sub aspectul
condiţiilor social- politice existente. Se spune că partidul influenţează societatea sau regimul
constituţional, dar şi societatea are o influenţă asupra partidelor. “Partidele vin şi trec”, spunea
cineva. Important este însă rolul, contribuţia pe care o au acestea în societate. Din perspectiva
dreptului constituţional, partidele politice sunt analizate sub aspectul constituţionalităţii şi
legalităţii lor. Se cuvine, aşadar, să aruncăm o privire în lumea partidelor politice, analiza
acestora fiind destul de interesantă.
CONCEPTUL DE PARTID POLITIC

Stabilirea conceptului de partid politic este necesară pentru explicarea, interpretarea şi
desigur aplicarea unor prevederi constituţionale şi legale.Constituția actuală a României
utilizează noțiunile de partide politice în art. 8 alin. (2),art.40 alin. (3), în art 73 alin.(3) lit, în
art.146lit.
Conceptul de partid politic trebuie să permită o clară delimitare de alte grupări politice
cunoscute în evoluția politică a statelor,toate denumite generic partide,precum: fracțiuni( care
au divizat republicile antice), cluburi ( condotierii intalieni), comitete ( care pregăteau
alegerile cenzitare în monarhiile constituționale), vastele organizații populare care cuprind
opinia publică în democrațiile moderne.Deși toate aceste grupări și asociații aveau sau au ca
scop cucerirea și exercițiul puterii politice,ele nu sunt unul și același lucru cu partidele
politice,acestea din urmă existând de mai puțină vreme.
Definirea partidului politic nu poate fi concepută fără nominalizarea scopului
acestuia.În doctrină scopurile partidelor sunt prezentate ca fiind: promovarea prin eforturile
comune ale membrilor a interesului național pe baza unui oarecare principiu particular asupra
căruia ei sunt de acord, să procure șefilor lor puterea în sânul unui grup și militanților activi
1
http://www.lucraredelicenta.com/articlen.php?article_url=partidele-politice-si-rolul-lor-in-viata-sociala.
7
PRO JURE nr. 1/2017
șanse,ideale sau materiale ,de a urmări scopuri obiective ,de a obține avantaje personale sau
de a le realiza pe amândouă, realizarea unui program politic,urmărirea realizării unei filosofii
sau ideologii, cu finalitatea exercițiului puterii,contribuția la exprimarea sufragiului(drept de
vot), propunând programe și prezentând candidați în alegeri.
Legea partidelor politice, nr. 14/2003 în capitolul I ne prezină următoarele aspecte1:
Art.1
Partidele politice sunt asociații cu caracter politic ale cetățenilor români cu drept de vot, care
participă în mod liber la formarea și exercitarea voinței lor politice, îndeplinind o misiune
publică garantată de Constituție. Ele sunt persoane juridice de drept public.
Art.2
Prin activitatea lor, partidele politice promovează valorile și interesele naționale, pluralismul
politic, contribuie la formarea opiniei publice, participă cu candidați în alegeri și la
constituirea unor autorități publice și stimulează participarea cetățenilor la scrutinuri, potrivit
legii.
Art.3
1. Pot funcționa ca partide politice numai asociațiile cu caracter politic, constituite potrivit
legii, și care militează pentru respectarea suveranității naționale, a independenței și a unității
statului, a integrității teritoriale, a ordinii de drept și a principiilor democrației constituționale.
2. Sunt interzise partidele politice care, prin statutul, programele, propaganda de idei ori prin
alte activități pe care le organizează, încalcă prevederile art. 30 alin. (7), art. 40 alin. (2) sau
(4) din Constituția României, republicată.
3. Este interzisă afilierea partidelor politice la organizații din străinătate, dacă această afiliere
încalcă valorile prevăzute la alin. (1)
4.Partidele politice nu pot organiza activități militare sau paramilitare și nici alte activități
interzise de lege.
Art.4
1. Partidele politice se organizează și funcționează după criteriul administrativ-teritorial.
2. Sunt interzise constituirea de structuri ale partidelor politice după criteriul locului de
muncă, precum și desfășurarea de activități politice la nivelul operatorilor economici sau al
instituțiilor publice.
3. Desfășurarea de activități politice la nivelul operatorilor economici sau al instituțiilor
publice este permisă, cu acordul acestora, numai în campania electorală, în condițiile legii.
4. În cadrul organizațiilor teritoriale partidele politice își pot organiza structuri care se vor
ocupa de problemele specifice unei anumite categorii sociale sau profesionale.
Comparativ partidele politice în România, Republica Moldova și Spania2:
În Romania partidele politice se formează și își desfașoara activitatea conform
legii.Acestea au rolul de a defini și a exprima voința politică a românilor respectând în același
timp suveranitatea națională integritatea teritorială ordinea de drept si principiile democrației.
În Republica Moldova cetățenii au dreptul de a face parte liber din partide sau alte
organizații ale statului. Partidele politice au rolul de a defini si exprima voința politică a
1
http://lege5.ro/Gratuit/gm4tonbvgi/legea-partidelor-politice-nr-14-2003.
2
Curs universitar “ Drept constituțional și instituții politice” Elena Simina Tănăsescu.
8
PRO JURE nr. 1/2017
cetățenilor țării și în condiții legale de a participa la alegeri. Acestea sunt egale în fața legii,
iar statul le asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime.
În Spania partidele politice exprimă pluralismul politic contribuie la formarea și
exprimarea voinței cetățenilor și constituie un mecanism esențial al participării politice. Orice
cetățean are dreptul de a participa sau de a înființa un partid politic, dar trebuie să respecte
Constituția și legea. Acestea trebuie să fie conform principiilor democrației.
ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA PARTIDELOR POLITICE

Partidele politice se organizează întotdeauna pe baza unui statut sau a unor norme
juridice acceptate de membrii săi.
Dar, pentru a putea fiinţa, trebuie ca acestea să îndeplinească anumite condiţii prevăzute
în Constituţii şi legi speciale. Astfel, legea partidelor politice nr. 14/2003, în art. 8, prevedea
că partidele politice sunt obligate să aibă statut şi programe politice proprii. Art. 9 se referă la
statutul partidului politic care cuprinde în mod obligatoriu:
a) denumirea integrală şi prescurtată, însemnul partidului şi semnul electoral;
b) sediul central;
c) menţiunea expresă că urmăreşte numai obiective politice;
d) drepturile şi îndatoririle membrilor;
e) sancţiunile disciplinare şi procedurile prin care acestea pot fi aplicate membrilor;
f) procedura de alegere a organelor executive şi competente ale acestora;
g) competenţa adunării generale a membrilor sau a obligaţiilor acestora;
h) organele împuternicite să prezinte candidaturi în alegerile locale, parlamentare şi
prezidenţiale;
i) organul competent să decidă fuziunile cu alte partide politice, cu alianţe politice sau alte
forme de asociere;
j) condiţiile în care îşi încetează activitatea;
k) modul de administrare a patrimoniului şi sursele de finanţare stabilite în condiţiile prezentei
legi;
l) organul care reprezintă partidul în relaţiile cu autorităţile publice şi terţii.
În ceea ce priveşte programul politic, art. 10 prevede că, programul politic al

partidului trebuie să se prezinte în formă scrisă şi să fie aprobat de adunarea generală a
membrilor săi, de adunarea delegaţilor acestora sau de organele împuternicite prin statut.
Aceeaşi lege, în art. 12 (1), prevede că, formele obligatorii de conducere a oricărui
partid politic şi ale organizaţiilor sale teritoriale sunt:
a) Adunarea generală a membrilor;
b) Organul executiv.
Alin. (2) prevede că, celelalte organe de conducere se stabilesc de către membrii fondatori şi
sunt prevăzute în statut.
Adunarea generală a membrilor partidului politic sau a delegaţilor acestora este organul
suprem de decizie, la nivel naţional al partidului. El se întruneşte cel puţin odată la 4 ani dar
se pot convoca atunci când este cazul şi adunări extraordinare.
Delegaţii la adunări sunt aleşi de organizaţiile teritoriale prin vot secret. Numărul acestora se
stabileşte în funcţie de numărul de membri. Procedurile de desemnare şi de alegere a acestora
trebuie prevăzute în statut.
9
PRO JURE nr. 1/2017
Art. 14:
1.În cazul în care, între membrii unui partid politic sau între aceştia şi conducerile
organizaţiilor partidului apar diferende, soluţionarea acestora se va face de către anumite
organe special constituite, numite organe de arbitraj.
2. Membrii organului de arbitraj se aleg pe o durată de cel mult 4 ani.
3. Organul de arbitraj lucrează conform unui regulament care trebuie să asigure părţilor
dreptul de a fi ascultate şi proceduri echitabile de decizie.
Art. 15
1.Primirea de membri în partid se face de către organul împuternicit de partid şi doar în
condiţiile stabilite de statut.
2. Membrii au dreptul de a demisiona din partid în orice moment, cu efect imediat (prin
demisie)
3. Excluderea unui membru din partid se poate face, numai dacă acesta a încălcat statutul în
mod deliberat sau a adus prejudicii partidului prin comportamentul său.
Art. 16
1. Hotărârile partidului politic şi ale organizaţiilor sale teritoriale se adoptă cu votul
majorităţii prevăzut în statut.
2. Alegerea membrilor conducerii partidului politic şi ai conducerilor organizaţiilor sale
teritoriale se face prin vot secret.
3. Statutul trebuie să prevadă dreptul fiecărui membru la iniţiativa politică şi posibilitatea
examinării acesteia într-un cadru organizat.
Tot legea 14/2003 pretinde că, partidele politice se pot asocia între ele pe baza unui
protocol, constituind o alianţă politică. Dar, partidele politice şi alianţele politice pot constitui
şi alte forme de asociere, împreună cu formaţiunile nepartidice, legal constituite, cu scopul
promovării unor obiective comune.
Un partid politic îşi încetează activitatea ca urmare a autodivizării, a dizolvării
pronunţate pe cale judecătorească ori prin hotărâre a Curţii Constituţionale sau ca urmare a
inactivităţii constatate de Tribunalul Municipiului Bucureşti 21.
Chemată să se pronunţe asupra constituţionalităţii partidelor este Curtea
Constituţională.Decizia Curţii nu este supusă nici unei căi de atac şi se publică în Monitorul
Oficial al României.Dacă contestaţie este admisă ea se comunică Tribunalului Municipiului
Bucureşti pentru radierea partidului politic neconstituţional din evidenţa partidelor politice
legal constituite
CLASIFICAREA PARTIDELOR POLITICE
Partidele pot funcţiona într-un sistem mono-, bi- sau multipartinic1:

Monopartidismul se caracterizează prin aceea că un singur partid monopolizează puterea. El
poate fi singurul partid legal recunoscut sau poate fi partidul dominant, celelalte formaţiuni
politice având doar rolul de satelit al său.
1
Supоrt de сurs ,,Drept соnstituțiоnаl’’ -Leсt. univ. dr. Simiоn Mihаelа Bоgdаnа.
10
PRO JURE nr. 1/2017
Bipartidismul presupune existenţa sau cvasi-existenţa a doar două partide (alte

partide, chiar dacă există, nu participă la guvernare). Efectul principal al acestui sistem este
alternanţa la conducerea statului.
Multipartidismul presupune existenţa a trei sau mai multe partide care participă la
actul de guvernare, ceea ce aduce cu sine o distribuire mai mare a opiniei politice.
În funcţie de modul de exercitare a puterii, partidele pot fi caracterizate de
liberale sau autoritare1:
Partidele liberale, într-un sens larg, sunt partide pluraliste, tolerante şi cel mai adesea
democrate, chiar dacă ele pot exista şi în cadrul formei oligarhice de guvernământ.
Partidele autoritare, opuse celor liberale, neagă libertatea de opinie şi au ca scop
principal desfiinţarea celorlalte partide, urmărind instaurarea regimului partidului unic.
Partidele totalitare urmăresc instaurarea statului totalitar, încercând să aducă sub
conducerea lor exclusivă sau mai bine zis sub conducerea şefilor partidului toate domeniile
vieţii sociale.
Partidele mai pot clasificate în funcţie de gradul lor de organizare: partide organizate și
partide neorganizate:
Partidele organizate pot fi fie democrate, fie autoritare. Despre acestea din urma
tocmai am făcut vorbire mai sus. Cât despre partidele democrate, ele se caracterizează printr-o
structură internă democratică şi perfecţionată.
Partidele organizate trebuie să dispună de resurse financiare mult mai importante decât
partidele care nu sunt organizate.
În unele ţări, statul însuşi intervine în susţinerea materială a partidelor, ceea ce scoate în
evidenţă:
- recunoaşterea de către stat a importanţei ce o au partidele în desfăşurarea jocului
politic în limitele democraţiei, şi legat de aceasta recunoaştere,
- preocuparea statului de a nu vedea aceste forţe sociale, reduse la situaţia de clientelă a
unor grupuri potente financiar sau ale căror interese diferă de interesul general social.
Partidele neorganizate se caracterizează prin existenţa doar a unui stat major compus din
parlamentari reuniţi în jurul unei personalităţi ce se bucură de un prestigiu aparte sau în jurul
unor oameni politici exercitând o influenţă puternică.
În funcţie de dimensiunile lor, partidele sunt partide mici şi partide mari sau cu
vocaţie majoritară:
Partidele mici, având mai puţin de 15 % din voturi, au în general puţin aderenţi şi
militanţi. Din această cauză, le este mai greu să se organizeze de o manieră mai perfecţionată
şi să concureze cu marile partide. De manieră generală, partidele mici nu participă la
constituirea majorităţii parlamentare şi deci la exerciţiul guvernării.
Marile partide sunt constrânse a se organiza în mod democratic la toate nivelele şi de
a fi receptivi la doleanţele şi semnalele numeroşilor săi membrii. Aceştia fiind recrutaţi din
medii foarte diverse, partidele mari sunt partide de opinie, tolerante, predispuse chiar spre un
oportunism care să le permită nu numai de a-şi păstra membrii săi atât de neomogeni, dar şi să
atragă membrii noi.
Tendinţele atât de diferite care formează partidele majoritare fac ca în rândul lor să
nu apară partide extremiste. Nevoia de a concilia tendinţele din interiorul lor fac din partidele
1
11
PRO JURE nr. 1/2017
mari, în genere partide moderate. Această trăsătură este dată şi de faptul că de la extremele
societăţii nu se pot culege voturi importante.
După criteriul căilor folosite pentru rezolvarea marilor probleme politice,
partidele pot fi clasificate în partide de dreapta și partide de stânga:
Dreapta are la bază ideea potrivit căreia individul primează înaintea societății. În
consecință, trebuie încurajate cu prioritate interesele individuale, pentru că numai astfel se
poate realiza și interesul general. Interesul general este suma intereselor individuale. Cu cât
individul face mai mult bine, cu atât societatea are mai mult de câștigat.
Stânga, dimpotrivă, pune accentul pe dezvoltarea societății în ansamblu, dezvoltarea
individuală decurgând din aceasta. Omul este o ființă socială, este rodul societății în care
apare și se dezvoltă. De nivelul de civilizație și de progres al societății depinde formarea
individuală. În cadrul unui grup organizat, individul se poate realiza mai mult și mai bine
decât în mod individual. De asemenea, în viziunea stângii, trebuie susținută dezvoltarea
tuturor claselor sociale, pentru a nu mai exista discrepanțe de nivel de trai.
Desigur acestea sunt doar câteva clasificări, partidele politice fiind clasificate după
mai multe criterii.
BIBLIOGRAFIE
Curs universitar “ Drept constituțional și instituții politice” Elena Simina Tănăsescu

http://lege5.ro/Gratuit/gm4tonbvgi/legea-partidelor-politice-nr-14-2003
http://www.lucraredelicenta.com/articlen.php?article_url=partidele-politice-si-rolul-lor-in-
viata-sociala
Supоrt de сurs ,,Drept соnstituțiоnаl’’ -Leсt. univ. dr. Simiоn Mihаelа Bоgdаnа
12
PRO JURE nr. 1/2017
ADOPŢIA: AVANTAJ SAU DEZAVANTAJ?
Bejinariu Lorena- Corina, studentă, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Sociale

Universitatea "1 Decembrie 1918" din Alba-Iulia
Coordonator: Conf. univ. dr. Laura Cetean- Voiculescu, Facultatea de Drept şi Ştiinţe
Sociale
Universitatea "1 Decembrie 1918" din Alba-Iulia
Abstract
Every child deserves and has the right to have a family to love him/her and protect
him/her. Unfortunately, not all the children get plenty of this thing, a fact which led to a
special form of protection, among which adoption is included. Adoption is a form of
protection for the adopted one, through which an affiliation is established between the
person/persons who adopts/adopt and the adopted one, along with the kinship between the
child and the family that adopts. How is adoption seen? Is it an advantage or a disadvantage?
In my opinion, adoption offers the child (who might be abandoned or mistreated) a
new chance to reestablish in a family and also offers the opportunity of a better life than the
previous one the child had. This procedure is established on particular principles which are
regulated by the Civil Code and the 273/2004 Law. According to these, the adoption is done
in the superior interest of the child, for him/her to benefit and enjoy a good raising and
education into a family environment, having continuity on both educational and personal
plan.
Another benefit that this procedure has is the fact that the informing and listening the
child is essential, which in several cases is even taken in consideration. It is important that
the procedure to progress according to the established and required conditions, thus being
respected also the privacy of all acts that represent both the person of the adopted and the
child’s family. For this adoption procedure to be available, there must be accomplished
background and form conditions. These conditions are addressed both to the interested
persons’ consent and to what kind of persons can adopt, in what conditions they can do it, but
its impediments as well. Let us not forget about the fact that the procedural document’s
legality and correctness must be verified by a competent authority in order to check whether
the background conditions are violated or not. Why would adoption be a disadvantage? Most
probably because of the vast procedure through which a person or an adopting family should
go. The adoption procedure is divided in two steps: administrative procedure and judicial
procedure. Worth mentioning is the fact that, although this proceeding proposes a great
effort, it is performed only to determine the right person who wants to adopt and also the
child’s superior interest. Hence, it is still an advantage. The adoption process is highly
complex not only from the perspective of its formation mechanism, but also because of the
effects born from it. Thus the adoption brings its advantages related to kinship, parents’
rights and duties, the adopted child’s norms, cleaning, the adopted child’s home, the support
obligation and the right of inheritance. If the adoption is fictitious, meaning that it does not
follow the child’s superior interest, the institution can disband the adoption, with the mention
that neither the background conditions, nor the conditions of form were respected and, as a
13
PRO JURE nr. 1/2017
result, the above mentioned effects cease and will be taken by the biological parents. The
unbinding of the adoption is possible only if the person who wants to adopt or the parents
who want to adopt die, or when through court order is acquiesced another adoption.
Concluding, one can affirm that adoption is rather a benefit, a benefit which is seen as
a present from the adoptive parents for their child. Thus, this form of protection developed
and formed in the child’s superior interest, for him/her to have a more decent life, more
favorable for his/her raising. In my opinion, adoption solves the abuse, the negligence and/or
the abandon.
Keywords: children, adoption, procedure.
SCURT ISTORIC
Adopția este o măsură de protecție pentru copilul aflat în lipsa unei familii. Ea nu face
parte dintr-un drept al adultului, ci este un drept esențial al copilului. Prin adopție cel care
adoptă trebuie să-i ofere copilului adoptat toată atenția care i se cuvine acestuia, ca și cum ar fi
copilul biologic al acelei familii/persoane adoptatoare.
Despre adopţie găsim documente, chiar dovezi, că a existat din cele mai vechi timpuri. Unul
din cazuri, care ne dovedeşte longegivitatea acestei proceduri, este pilda cunoscută din Biblie,
unde ne este prezentat faptul că Moise a fost luat în creştere de fiica faraonului, găsindu-l în
apele Nilului.
Alte exemple:
-adopţia regelui din Babilon, adoptat de către un ţăran;
- regele Corintului, care nu a avut urmaşi proprii, motiv pentru care l-a adoptat pe Oedip;
-Iulius Cezar şi-a adoptat propriul nepot pe Augustus Caesar (în imperiul Roman, prin
adopţie, se acceda la tron).
Primul document care reglementa adopţia este Codul lui Hamurabi din Babilon, fiind
ulterior reglementată şi recunoscută în majoritatea sistemelor legislative. Deşi adopţia nu era
foarte bine definită, legislaţia modernă a venit cu noi idei şi noi reglementări. Aceste
documente legislative au apărut abia la jumătatea secolului al XIX-lea, iar primul stat care a
adoptat această lege a fost Massachusetts în 1851, ca fiind un proces social-juridic, care
priveşte interesul superior al copilului şi bunăstarea acestuia. Treptat toate celelalte state au
început să recunoască această procedură şi să o aplice în cazurile speciale de protecţie, pentru
îmbunătăţirea cresterii unui copil lipsit de o familie sau in cazul celei existente, aceasta nu îi
oferă bunăstarea de care copilul are nevoie.
Odată cu apariţia războiului, motiv ce a dus la creşterea epidemiilor şi a modificărilor
demografice, adopţia a cunoscut două forme: adopţie închisă şi practica potrivirii (celor care
solicitau spre adopţie un copil adoptat). După ce procedura de adopţie închisă se finaliza,
contactul dintre copil şi părinţii biologici trebuia să se sfârşească, legăturile dintre aceştia
trebuiau să dispară. Spre deosebire de adopţia închisă, practica potrivirii permitea ca
substituirea părinţilor biologici cu cei adoptatori să fie mai vizibilă.
Odată cu apariţia celui de-al doilea război mondial, apare o nouă formă a adopţiei,
aceea a adopţiei internaţionale. Dacă adopţia naţională era mult mai închisă, această nouă
formă a adopţiei era mult mai vizibilă. După cum se poate observa, încă de prin perioada celui
de-al doilea război mondial a existat diferenţa dintre adopţia naţională (adopţia domestică) şi
cea internaţională. Adopţia naţională presupunea adoptarea copiilor în statul de origine, de
14
PRO JURE nr. 1/2017
către persoane cu aceeaşi cetăţenie, pe când adopţia internaţională viza căutarea şi adoptarea
copilului dintr-o altă ţară de origine a adoptatorilor.
De-a lungul timpului adopţia a evoluat foarte mult, astfel că deja putem vorbi de
adoptarea unui copil cu nevoi speciale (copiii cu vârstă de peste 3 ani, copiii de culoare, copiii
cu probleme emoţionale, cu dizabilităţi fizice şi/sau mentale), un copil care a fost atât părăsit
cât şi abuzat de părinţii biologici (copii cu istoric social negativ), în această categorie mai pot
intra şi acei copii care au fost sever neglijaţi de către părinţii acestora.
Că şi concluzie putem spune că această formă de protecţie s-a format şi dezvoltat în
interesul copilului, de a avea o viaţă cât mai decentă, favoravila creşterii lui, atât emoţionale
cât şi fizice. Astfel că prin adopţia se doreşte combaterea abuzului, neglijării şi/sau
abandonului.
ADOPŢIA ESTE UN AVANTAJ SAU UN DEZAVANTAJ?

Conform legii, procedura de adopţie este realizată de o formă specială de protecţie
pentru cel adoptat, prin care se stabileşte filiaţia între persoană/persoanele care adopta şi cel
adoptat, totodată şi de rudenie între copil şi familia adoptatului. Altfel spus, prin adopţie
copilul adoptat stabileşte legături de familie cu cel ce îl ia spre creştere, dar şi cu famili
acestuia. Din punctul meu de vedere adopţia este un avantaj, deoarece prin această formă
specială de protecţie copilul îşi descoperă noi abilităţi, dobândeşte încredere în persoana lui,
dar şi primeşte iubirea şi susţinerea de care are nevoie.
De-a lungul timpului adopţia a preluat mai multe fome: adopţia naţională (reşedinţa
obişnuită în România, cetăţean român sau cetăţean străin, dar cu permis de şedere permanent,
atât adoptatorul, cât şi cel adoptat să aibă cetăţenia în aceeaşi ţară în care are loc adopţia) şi
adopţia internaţională(presupune că unul dintre soţi să fie cetăţean român,cu reşedinţa într-un
stat străin,iar minorul să aibă resedinta în România). Pentru a distinge adopţia naţională de cea
internaţională, trebuie să înţelegem diferenţa dintre acestea. Adopţia internaţională presupune
operaţiunea juridică, care pentru realizarea ei este necesar a exista unul sau mai multe
elemente de extraneitate, cum ar fi: cetăţenia, domiciliul sau reşedinţa celui care adopta, ori a
celui adoptat cu primirea în stat ca şi cetăţean. Altfel spus adopţia naţională nu presupune
existenţa acestor elemente de extraneitate, pe când cea internaţională, da.
Potrivit Codului civil şi a Legii nr.273/2004, procedura adopţiei se bazează pe respectarea
principiilor, chiar dacă nu au fost clar determinate, prin analiza celor două acte normative
putem concluziona că acestea sunt:
1. Principiul interesului superior al copilului;
2.Principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial;
3.Principiul continuității în educarea copilului;
4.Principiul informării copilului și luării în considerare opinii acestuia în raport cu vârsta și
gradul său de maturitate;
5.Principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției;
6. Principiul confidențialității.
După cum putem observa, pe primul loc se află interesul superior al copilului, ceea ce
ne arată că această procedură nu priveşte persoană care adopta, ci copilul adoptat. Orice
alegere/ acţiune care priveşte în mod direct copilul, trebuie privită ca cel mai bun lucru care i
15
PRO JURE nr. 1/2017
se poate întâmpla, ci nu doar ceva la întâmplare. În rândurile ce vor urma voi detalia
principiile adopţiei, dupa cum urmeaza:
1. Principiul interesului superior al copilului

Acest principiu este reglementat de Legea 273/2004în art.1 lit. a și de art.452 din NCC,
intrând în vigoare, în legislația românească, odată cu intrarea în vigoare a Legii
273/2004(art.1), astfel punerea în aplicare a acestui articole este imediată. Potrivit acestui
principiu, orice procedură ce se realizează, în vederea luării unei măsuri care vizează copilul,
indiferent de persoana care efectuează acea procedură, trebuie să respecte și să ia în
considerare interesul superior al copilului.
Procedura privind relațiile dintre părinți și copii trebuie să ofere, dar și să garanteze că
dorințele și interesele referitoare la copil sunt luate în considerare de către autoritatea
competentă, fără a se uita însă, că toate aceste proceduri trebuie să se desfășoare într-un timp
rezonabil, pentru a nu pune in pericol interesul superior al copilului, dar nici să afecteze
relațiile de familie ale acestuia.
Pentru a determina interesul superior al copilului, instanța ia in considerare anumite
criterii ce privesc persoana adoptatorului, cum ar fi:
• Nevoile fizice, emoționale și psihologice ale copilului, nevoia de stabilitate, luând în
considerare vârsta copilului și etapa de dezvoltare a minorului;
• Identitatea cultural lingvistică, religioasă, inclusiv etnia copilului;
• Competența persoanelor în a avea grijă de copil si de a răspunde tuturor nevoilor
copilului;
• Antecedentele persoanelor care doresc să ia spre îngrijire un copil, dar și competența
acestora de a-l putea crește într-un mediu potrivit;
• Starea de sănătate a adoptatului și a adoptatorului.
Ca și concluzie asupra acestui principiu, trebuie să înțelegem că orice procedură care vizează
luarea unei măsuri de protecție a unui copil, sau orice altă procedură, este necesar și
obligatoriu ca autoritatea competentă să respecte interesul superior al copilului.
2. Principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial

Este reglementat de art.1, lit. b) din Legea nr.273/2004 și de către art.452, lit. b) NCC.
Acest principiu ne arată și încearcă să ne facă să înțelegem că orice copil simte necesitatea de
a i se asigura creșterea și educarea lui într-un mediu familial. Potrivit acestui principiu toți
copiii au dreptul să crească alături de părinții lor, iar aceștia la rândul lor trebuie să le asigure
un mediu corespunzător prin care să își dezvolte capacitatea de creștere, îndrumându-i în
exercitarea drepturile într-un mod corespunzător.
Art.39 alin 2 din Legea 272/2004 prevede ca mediul familial trebuie să asigure tuturor
copiilor, indiferent dacă se află temporar sau definitiv în ocrotirea părinților, instituirea tutelei,
măsuri de protecție socială și/sau adopție.
Ca și concluzie putem spune că educarea și creșterea unui copil este mai favorabilă
atunci când se află în mediul său familial, iar în cazul în care ia fost luat dreptul de a creste
într-o familie biologică, acest principiu ne arată că adopția este o alternativa favorabila pentru
copil.
16
PRO JURE nr. 1/2017
3. Principiul continuității în educarea copilului

Acest principiu este reglementat în art.1 lit. c) din Legea 273/2004 și de către art.452
lit. c) NCC. Potrivit acestui principiu, pe lângă celelalte două principii care ne descriu
necesitatea aparținerii unei familii, sau o înlocuire a acesteia, ori punerea pe primul loc
interesul superior al copilului, orice copil are nevoie ca educarea lui să conțină o continuitate,
fie că vorbim despre educare lingvistică, culturală, sau cea etnică, orice copil are dreptul de a-
și dezvolta calitățile, și de ce nu sa le dezvolte prin această cale.
Se observă că legiuitorul nu a amintit în mod expres despre continuitatea religioasă
(amintită de art.39 alin.2 din Legea 272/2004), însă necesitatea acesteia este în egală măsură
cu cea lingvistică, etnică și culturală. Rezultă că NCC a unit cele două texte de lege specială,
aducând astfel o completare acestui principiu.
4. Principiul informării copilului și luării în considerare opinii acestuia în raport cu vârsta

și gradul său de maturitate
Este reglementat de art.1 lit. d) din Legea 273/2004, scopul acestui principiu este de a
stipula că dezvoltarea copilului să se facă într-un mod armonios, fiind informat, totodată și cu
privire la măsurile ce se vor lua asupra persoanei sale. Această informare trebuie făcută din
timp, fără ca dezvoltarea acestuia să fie afectată, iar în condițiile în care acesta are de spus
ceva legat de persoana lui, opinia acestuia trebuie luată în considerare analizându-se câteva
criterii, și anume: vârsta și gradul de maturitate al copilului.
Este de precizat faptul că, potrivit art.24 din Legea 272/2004, ascultarea copilului care
a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie, indiferent de procedurile care se răsfrâng asupra
persoanei copilului, fie ca aceste proceduri sunt juridice sau administrative. Acest drept, de a
fi ascultat, oferă atât legiuitorului, cât și copilului, posibilitatea de a cere mai multe informații
și de a afla ce fel de efecte vor avea alegerile pe care le va face, atât asupra lui cât și a deciziei
care se va lua în vederea adopției sau a oricăror acțiuni.
În cazul în care informațiile oferite copilului au fost și sunt eronate, efectele asupra
copilului vor fi de natura dezvoltării lui educative. De exemplu: dacă este ascultat în urma
informării eronate asupra efectelor deciziei lui, acesta poate opta pentru un mediu vicios,
neadecvat educării si dezvoltării personale, dar și intelectuale. De aceea este necesar ca atât
informarea, cât și luarea în considerare a opiniei copilului să fie cât mai adecvată dezvoltării
acestuia.
5. Principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției

Este reglementat de art.1 lit. e) din Legea 273/2004 si de art.452 lit. d) NCC. Acest
principiu a apărut odată cu necesitatea de a ajuta copilul în găsirea unei familii, în cazul în
care copilul este lipsit de ocrotirea părintească, sau aceasta (familia) nu își îndeplinește
corespunzător rolul pe care îl are în viața copilului, legiuitorul a considerat ca este un motiv
temeinic pentru accelerarea procesului de îngrijire și de educare al copilului.
Această procedură, cea identificării unei familii, trebuie să aibă ca rezultat dezvoltarea
copilului într-un mod normal, iar existența condițiilor potrivite în vederea dezvoltării fizice,
psihice, spirituale, morale sau sociale, nu trebuie sa lipsească.
6. Principiul confidențialității
Deși acest principiu nu apare în Legea 273/2004, nici nu este amintit în NCC, el a fost
introdus în O.U.G nr.102/2008, prin care se precizează că atât datele de identificare ale
17
PRO JURE nr. 1/2017
adoptatorului, cât și al adoptatului trebuie să fie confidențiale, acest principiu se referă și la

confidențialitatea privind identitatea părinților firești.
Aceste date pot fi divulgate doar in cazuri extreme (de ex: boli grave care au fost
dobândite genetic), care privesc strict persoana copilului. În acest caz identitatea părinților
firești trebuie dezvăluită.
A. Caracterele juridice ale adopției

Adopția este:
-un act solemn
-se face privind interesul superior al copilului
1. Act solemn deoarece:
Pentru încuviințarea adopției este nevoie de o autoritate competentă;
• Consimțământul adoptatorului trebuie exprimat în fața instanței judecătorești, iar dacă
legea nu prevede astfel, consimțământul se face pe cale autentică;
• Atunci când o familie/ persoană vrea să adopte, aceasta primește un document care
atestă capacitatea de a adopta (acest document este oferit de Direcția Generală de Asistență
socială și Protecția copilului), document care intră în evidența ANPDCA;
• Datorită acestui document, DGASPC identifică cel mai potrivit adoptator/familie
adoptatoare, urmând ca mai apoi Instanța de judecată să încuviințeze adopția;
• Intenția tuturor celor implicați în această procedură este ca procesul de adopție să se
desfășoare cât mai repede și în interesul superior al copilului.
2. Privește interesul superior al copilului:
Fiecare copil trebuie să se dezvolte într-un mod normal și benefic lui, astfel fiecare procedură
care îl privește, trebuie realizată în interesul superior al acestuia, ținându-se cont și de
drepturile fundamentale ale acestuia.
Foarte important de precizat este faptul că interesul superior al copilului nu ține doare
de respectarea acestor drepturi, ci și de parcurgerea conviețuirii ale adoptatului cu familia
adoptatoare.
Adopţia este un act solemn şi se face privind interesul superior al copilului. Este act solemn
deoarece:
-Pentru încuviinţarea adopţiei este nevoie de o autoritate competentă;
-Consimţământul adoptatorului trebuie exprimat în faţa instanţei judecătoreşti, iar dacă legea
nu prevede astfel, consimţământul se face pe cale autentică;
-Atunci când o familie/ persoană vrea să adopte, aceasta primeşte un document care atestă
capacitatea de a adopta (acest document este oferit de Direcţia Generală de Asistenţă socială şi
Protecţia copilului), document care intră în evidenţă ANPDCA);
-Datorită acestui document, DGASPC identifică cel mai potrivit adoptator/familie
adoptatoare, urmând că mai apoi Instanţa de judecată să încuviinţeze adopţia;
-Intenţia tuturor celor implicaţi în această procedura este ca procesul de adopţie să se
desfăşoare cât mai repede şi în interesul superior al copilului.
Fiecare copil trebuie să se dezvolte într-un mod normal şi benefic lui, astfel fiecare procedură
care îl priveşte, trebuie realizată în interesul superior al acestuia, ţinându-se cont şi de
drepturile lui fundamentale.
18
PRO JURE nr. 1/2017
Foarte important de precizat este faptul că interesul superior al copilului nu ţine doar de
respectarea acestor drepturi, ci şi de parcurgerea convieţuirii ale adoptatului cu familia
adoptatoare.
Pentru ca procedura adopţiei să fie valabilă, este necesar a se îndeplini anumite
condiţii, condiţii ce privesc atât persoana/persoanele care adoptă, consimţământul acestora,
cine poate adopta şi cine nu poate adopta, dar şi condiţii ce privesc legalitatea actelor şi a
impedimentelor în vederea încuviinţării adopţiei. Astfel că aceste condiţii se împart în două
feluri: condiţii de fond şi condiţii de formă.
1. Condiţiile de fond privind adopția sunt cerinţe întemeiate şi cerute de către lege,
fiind prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, care trebuie îndeplinite atât de adoptator, cât
şi de cel adoptat/urmează să fie adoptat.
Se împart în două categorii:
Condiţii de fond în sens larg: sunt acele condiţii formulate pozitiv, dar şi negativ
(impedimente la adopţie);
-aceste condiţii nu ar trebui să existe pentru că adopţia să fie valabilă.
Condiţii de fond în sens restrâns: sunt opusul condiţiilor de fond în sens larg;
-aceste condiţii trebuie să existe pentru că adopţia să fie valabilă.
Pentru că o persoană să poată adopta trebuie obligatoriu să aibă posibilitatea atât
morală, cât şi financiară pentru a-i oferi celui adoptat mediul necesar şi normal pentru a se
dezvoltă multilateral şi armonios.
Nu pot adopta persoanele care:au fost decăzute din drepturile părinteşti, starea de
sănătate nu le permite îndeplinirea obligaţiilor şi responsabilităţilor privind educare şi
creşterea copiilor, sau au fost condamnaţi pentru săvârşirea unor infracţiuni intenţionate contra
vieţii şi sănătăţii persoanei adoptate.
Interdicţii privind adopţia:
• fraţilor le este interzis să se adopte între ei;
• nu poate fi adoptat un copil de către mai mulţi adoptatori, decât dacă cei care adopta
sunt soţi;
• părinţii fireşti nu îşi pot adopta proprii copii;
• două persoane de acelaşi sex care au încheiat o căsătorie, nu pot să adopte un copil,
potrivit art.462 alin.3) NCC.
2. Condiţii de formă privind adopţia se referă strict la formă solemnă a actelor necesare
privind adopţia. Autoritatea competenţă trebuie să verifice autenticitatea actelor care sunt
prezentate pentru a se finaliza procedura adopţiei, dacă nu s-a încălcat nici o condiţie de fond
prezentate mai sus, să fie respectate aceste condiţii şi să sesizeze existenţa impedimentelor.
Procedura administrativă este acea parte dintr-un proces de încredințare a copilului
spre familia/persoana care a înaintat o cerere privind adoptarea unui copil. Această parte
necesară încuviințării constă în pregătirea tuturor documentelor necesare dosarului ce va fi
înaintat instanței, în vederea soluționării acelui dosar. După depunerea actelor, instanța poate
să încuviințeze adopția, doar dacă actele s-au dovedit a fi eligibile, îndeplinind astfel toate
condițiile de fond. În cazul nerespectării acestor condiții, instanța poate să refuze încredințarea
copilului adoptabil.
19
PRO JURE nr. 1/2017
Procedura judiciara este acea parte dintr-un proces de incuviintare a copilului spre
familia/persoana care a inaintat o cerere privind adoptatrea unui copil. Aceasta parte necesara
incuviintarii adoptiei consta in competenta instantelor judecatoresti de a judeca cererile
prevazute de Legea nr. 273/2004. Astfel ca ultima etapa a acestei proceduri este ca instanta de
judecata sa ofere copilul spre adoptie dupa analizarea tuturor documentelor depuse in dosar.
Dacă tot vorbeam de avantaje, aş vrea să aduc în discuţie un posibil dezavantaj al
acestei forme de protecţie. Pentru anumite persoane, procedura adopţiei reprezintă un
dezavantaj. De ce? Deoarece necesită mult timp, se desfăşoară pe o perioada îndelungată, şi
poate produce anumite circumstanţe ce duc la renunţare. Da, este destul de vastă această
procedură, dar oare copilul nu are nevoie de dragoste, sprijin, afecţiune şi de securitate?
Copilul care a suferit o formă de risc, caracterizată prin abuz sau abandon, nu merită un mic
efort? Efort care ar avea că rezultat integrarea lui într-un mediu familial care i-ar satisface
toate nevoile? Consider că merită să luptăm pentru acea viaţă, acel copil, care ne-ar face viaţă
mai frumoasă, dându-ne seama că este un nou motiv de a lupta.
Astfel că, procedura adopţiei se desfăşoară atât în faţă organelor administrative
(procedura administrativă) cât şi în faţă instanţelor judecătoreşti (procedura judiciară).
Procedura administrativă este acea parte dintr-un proces de încredinţare a copilului
spre familia/persoana care a înaintat o cerere privind adoptarea unui copil. Această parte
necesară încuviinţării adopţiei, constă în pregătirea tuturor documentelor necesare dosarului,
dosar ce va fi înaintat instanţei, în vederea soluţionării. După depunerea actelor, instanţa poate
să încuviinţeze adopţia, doar dacă actele s-au dovedit a fi eligibile, îndeplinind astfel toate
condiţiile de fond. În cazul nerespectării acestor condiţii, instanţa poate să refuze încredinţarea
copilului adoptabil.
Procedura judiciară este acea parte dintr-un proces de încuviinţare a copilului spre
familia/persoană care a înaintat o cerere privind adoptatrea unui copil. Această parte necesară
încuviinţării adopţiei constă în competenţă instanţelor judecătoreşti de a judecă cererile
prevăzute de Legea nr. 273/2004. Astfel că, ultima etapă a acestei proceduri constă în
competenţa instanţei judecătoreşti de a analiza toate documentele dosarului, urmând a da un
răspuns favorabil în vederea încuviinţării adopţiei.
Până la încuviinţarea adopţiei, de către instanţa de judecată există etape ce trebuie
parcurse, etape ce sunt conform legii, şi stabilite expres de aceasta:
1. Întocmirea dosarului în vederea adopţiei şi a dosarului de atestare că

persoană/familie adoptatoare
În momentul în care o persoană/familie a luat hotărârea de a adopta, acestea trebuie să
îşi exprime intenţia în faţă DGASPC-ului sau a organismelor private autorizate conform legii.
Acestea la rândul lor au obligaţia de a-i informa cu privire la documntele necesare dosarului
ce priveşte adopţia, demuersurile ce trebuie realizate, şi durata adopţiei respective.
Dosarul trebuie să cuprindă acte necesare adopţiei, cum ar fi : cererea persoanei şi
familiei pentru eliberarea atestatului în vederea adopţiei, copii după actele de stare civilă ale
solicitanţilor, certificate medicale (diagnosticul medical în vederea plasării copilului, fiind
important nu doar pentru copil, ci şi pentru părinte), certificate de cazier judiciar, anchetă
psihosocială, atestatul comisiei pentru Protecţia Copilului, dovadă adaptilitatii copilului,
consimţământul persoanei/familiei care doreşte să adopte, anchetă socială la domiciliul
părinţilor biologici, acte de sănătate pentru copii, Hotărârea de încredinţare a copilului în
20
PRO JURE nr. 1/2017
vederea adopţiei, consimţământul copilului (dacă acesta a împlinit 10 ani),confirmarea

Comitetului Român de Adopţii (înafara de cazurile în care soţul adopta copilul celuilalt soţ,
sau cel care adopta sunt rude de gradul IV cu copilul).
2. Evaluarea în vederea obţinerii atestatului

Conform art.18 din Legea nr. 273/2004, această etapă a procesului, se realizează
pentru a se identifica abilităţile parentale. pe care cel care adoptă trebuie să le aibă, se
analizează îndeplinirea garanţiilor morale şi a condiţiilor materiale ale adoptatorului sau a
familiei adoptatoare, precum şi pregătirea acestora pentru asumarea rolului de părinte.
Această etapă cuprinde:
• evaluarea socială, realizată de responsabilul de caz;
• evaluarea psihologică, realizată de psihologul echipei de evaluare;
• pregătirea pentru asumarea tuturor obligaţiilor ce îl privesc pe copilul adoptat, realizat
de comprtimentul de specialitate sau de către organismul de specialitate autorizat.
3. Acordarea atestatului
În cazul în care evaluarea s-a dovedit a fi favorabilă în vederea adoiptiei, DGASPC-ul,
în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul adoptatorul sau familia adoptatoare, eliberează
atestatul de persoană/familie aptă să adopte, atestat ce va constitui că anexă la dispoziţia
directorului general: executiv al Direcţiei.
Atestatul eliberat persoanei/familiei adoptatoare este valabil pentru o perioada de 2 ani.
Poate fi prelungit dacă:
• cererea de încuviinţarea a adopţiei fost introdusă pe rolul instanţei judecătoreşti, pentru
copilul aflat în plasament de cel puţin 1 an;
• cererea de încredinţare, în vederea adopţiei, a fost introdusă pe rolul instanţei h-
judecătoreşti;
• persoană/familia adoptatoare are deja în încredinţare unul sau mai mulţi copii, în
vederea adopţiei.
Atestaul poate fi retras dacă persoană/familia adoptatoare a recurs la ascunderea sau
furnizarea unor informaţii, care s-au dovedit a fi false, în momentul evaluării, iar condiţiile
conform căreia a luat naştere atestatul nu sunt îndeplinite, sau când ANPDCA a constatat că
eliberarea acestuia s-a făcut în mod nelegal sau că fiind netemeinică.
4. Potrivirea dintre copil şi persoană/familia adoptatoare

Potrivirea este o etapă premergătoare încredinţării în vederea adopţiei, prin care se
identifică şi se selectează persoană/familia atestată în vederea adopţiei, stabilindu-se
compatibilitatetea dintre aceştia şi copilul adoptabil. Acestei etape li se acordă prioritate
rudelor copilului până la gradul IV şi a persoanelor alături de care copilul a convieţuit minim
6 luni. Această prioritate există doar dacă nu afectează interesul superior al copilului.
Dacă adoptatorul/familia adoptatoare doreşte continuarea potrivirii practice, aceştia
vor stabili împreună cu responsabilul de caz prima întâlnire dintre copilul pe care doresc să îl
adopte şi ei.
21
PRO JURE nr. 1/2017
5. Întocmirea documentaţiei pentru sesizarea instanţei

După finalizarea etapei de potrivire, compartimentul de adopţii şi postadoptii din
cadrul DGASPC-ului, întocmeşte un raport de potrivire,consemnând concluziile referitoare la
compatibilitatea dintre copil şi adopatorul/ familia adoptatoare.
După întocmirea acestui raport, DGASPC-ul înaintează un document către instanţa de
judecată pentru încredinţarea copilullui în vederea adopţiei.
6. Încredinţarea copilului în vederea adopţiei

Instanţa de judecată nu poate încuviinţa adopţia, decât după ce copilul a fost
încredinţat pentru o perioada de 90 de zile familiei/persoanei adoptatoare. Acest fapt permite
instanţei competente de a aprecia în mod raţional compatibilitatea dintre cei doi (copilul
adoptabil şi adoptator/adoptatori).
Încredinţarea copilului este o etapă premergătoare adopţiei, iar în timpul acestei etape,
reprezentanţii DGASPC-ului efectuează vizite periodice (bilunare), pentru a urmări evoluţia
copilului încredinţat, în vederea adopţiei, dar şi evoluţia relaţiei care s-a creat între copil şi
familia/persoană adoptatoare.
7. Sesizarea instanţei judecătoreşti

Această etapă a sesizării instanţei începe doar în momentul în care etapa încredinţării a
decurs bine şi s-a dovedit favorabilă interesului superior al copilului. Astfel că, DGASPC-ul
întocmeşte un raport final, prin care evidenţiază modul în care copilul s-a adaptat noului
mediu de viaţă, alături de adoptatori/adoptator, moment în care reprezentaţii cazului sesizează
instanţa de judecată pentru încuviinţarea adopţiei.
Cererea de încuviinţare a adopţiei este însoţită de următoarele acte (art. 48, alin. 2 din
Legea nr. 273/2004) :
• certificatul de naştere al copilului, în copie legalizată;
• certificatul medical privind starea de sănătate a copilului, eliberat de către unităţi
publice nominalizate de către direcţia de sănătate publică;
• atestatul valabil al adoptatorului sau familiei adoptatoare;
• hotărârea judecătorească irevocabilă de încredinţare în vederea adopţiei;
• certificatele de naştere ale adoptatorului sau ale soţului şi soţiei din familia
adoptatoare, în copie legalizată;
• certificatul de căsătorie al adoptatorului sau al soţilor din familia adoptatoare, în copie
legalizată;
• cazierul judiciar al adoptatorului sau, după caz, al fiecărui membru al familiei
adoptatoare;
• certificatul medical privind starea de sănătate a adoptatorului, eliberat de medicul de
familie pe lista căruia este înscris;
• hotărârea judecătorească irevocabilă de deschidere a procedurii adopţiei interne a
copilului;
• raportul de consiliere şi informare a părinţilor fireşti în cazul adopţiei copilului de către
soţul părintelui firesc;
• documentul care consemnează rezultatul expertizei pentru confirmarea filiaţiei faţă de
22
PRO JURE nr. 1/2017
tată, realizată prin metodă serologică ADN, în cazul adopţiei copilului de către soţia
părintelui firesc atunci când copilul a fost recunoscut de tată pe cale administrativă,
precum şi în cazul în care paternitatea copilului a fost stabilită prin hotărâre
judecătorească prin care s-a luat act de recunoaşterea de către tată sau care consfinţeşte
învoială părţilor, fără a se fi cercetat temeinicia cererii;
• declaraţia notarială pe propria răspundere (prevăzută la art. 6 alin. (2) lit. c, din Legea
nr. 273/2004).
8. Monitorizarea post-adopţie
Deşi procedura adopţiei a fost încheiată, prin încuviinţarea adopţiei de către instanţa de
judecată, DGASPC-ul continuă monitorizarea copilului şi a adoptatorului/adoptatorilor.
Această monitorizarea se face asupra evoluţiei relaţiei dinte cele două părţi, desfăşurându-se
pe o perioada de 2 ani.
Monotorizarea post-adopţie, are că scop determinarea integrării reuşite a copilului
adoptat în noua familie, dar şi de a-i ajuta şi sfătui pe adoptatori, în cazul în care aceştia se
confruntă cu probleme, având parte de sprijin specializat în prevenirea şi rezolvarea acestor
situaţii problematice.
În urma adopţiei, efectele care se produc, se răsfrâng asupra numelui( copilul preia
numele celui ce l-a adoptat; dacă adopţia se realizează de soţi care nu au un nume de familie
comun, sunt obligaţi să declare instituţiei numele pe care copilul urmează să îl poarte), asupra
certificatului de naştere( se întocmeşte un nou act de naştere, în care părinţii adoptivi sunt
trecuţi că părinţi naturali, certificatul vechi de naştere se păstrează, urmând a se menţiona că
actul cel nou s-a întocmit pe marginea acestuia), asupra filiaţiei/rudeniei( în urma adopţiei
rudenia firească dintre copil şi rudele acestuia încetează,născându-se astfel rudenia civilă
dintre copilul adoptat şi adoptator/adoptatori), asupra drepturilor şi îndatoriilor părinteşti(
drepturile pe care părintele firesc le au asupra copilului, trec la părinţii adoptatori, urmând că
aceştia din urmă să se dedice în totalitate creşterii şi educării copilului; părinţii adoptatori au
faţă de copilul adoptat aceleaşi drepturi şi îndatoriri pe care le au faţă de copilul firesc), asupra
domiciliului(domiciliul copilului adoptat va fi acolo unde părinţii adoptivi îşi au domiciliul,iar
după caz, la unul dintre adoptatori, dacă aceştia au domiciliu separat),asupra cetăţeniei(
copilul va dobândi cetăţenia părinţilor adoptivi, iar dacă aceştia au cetăţenie diferită, aceştia se
vor punde de acord în privinţa cetăţeniei copilului).
Sunt cazuri în care relaţiile dintre cel adoptat şi adoptator/adoptatori nu pot
continua,motiv ce poate declanşa desfacerea adopţiei sau desfiinţarea acesteia. Desfiinţarea
adopţiei se face prin nulitate( absolută sau relativă), iar desfacerea adopţiei este posibilă doar
la decesul părinţilor adoptivi sau când este încuviinţată o altă adopţie prin hotărâre
judecătorească. În ceea ce priveşte desfiinţarea adopţiei, nu se poate realiza decât dacă copilul
a împlinit vârstă de 10 ani şi solicită acest lucru, dacă asupra lui s-au săvârşit fapte penale sau
dacă în urmă unor fapte săvârşite de cel adoptat au dus la decesul persoanei care a adoptat(
Art.477, alin.1 si 2,Codul Civil),sau în momentul în care Comisia pentru Protecţia copilului
consideră că acest demers se face în interesul superior al copilului.
Fiecare instituţie care se ocupă de realizarea şi de procedura adopţiei au un signgur tel,
acela de a oferi fiecărui copil adoptabil o familie.
A te preocupa de grijile unui copil înseamnă a-i accepta suferinţa, de a-i oferi
încrederea de care are nevoie, de a nu rămâne pasiv asupra faptului că acel copil trăieşte într-
23
PRO JURE nr. 1/2017
un mediu monitorizat, într-o instituţie de stat, unde nu îi sunt oferite condiţii de dezvoltare
moorală şi socială, sau de a nu lăsa procedura adopţiei neterminată, pe motiv că este prea
dificil de realizat. Orice copil trebuie adoptat, indiferent de vârstă, culoare, religie, sau
dificultăţi fizice, ori mentale. După cum bine ştim cu toţii, există foarte mulţi copii ce speră şi
aşteaptă o familie, deoarece lumea lor este fie plină de suferinţă, ori nu primesc condiţii
necesare creşterii lui, iar ca şi efect, adopţia poate fi unica lor salvare.
Cum se prezentau acele timpuri în care adopţia nu exista la un aşa nivel?
Pentru a înţelege cât de importantă este această măsură specială de protecţie, trebuie
doar să ne aminitim de anii `90, când singurul mod de protecţie era atunci când copilul
abandonat, sau fără familie, trăia în centre de copii, leagăne, sau şcoli speciale pentru copii cu
dizabilităţi, considerându-se că doar acest mod reprezenta o soluţie pentru acei copii. Adopţia
a evoluat în timp. Dar cum a evoluat? Şi de ce a început să reprezinte importantă în vederea
realizării unei familii?
Scăderea numărului de adopţii, în special al celor internaţionale, s-a datorat, aplicării
deficitare a procedurii cunoscute, a fraudelor existente sau a corupţiei. Existenţa acestor
elemente (fraudă,corupţie) este dovedită prin indici a traficului de persoane şi a traficului de
organe( reprezentatnd în ultimul timp o creştere devastatoare). Un alt motiv al scăderii
numărului de adopţii este reprezentat de inconştienţa de care dau dovadă unele state, fiind
posibil că această formă de adopţie să nu fie cunoscută în totalitate , urmând a nu fi
conştientizată importanta acesteia. .
În concluzie putem spune că adopţia este o măsură salvatoare, faţă de copilul
abandonat, neglijat sau ocrotit într-un mediu instabil. Din punctul de vedere al copilului,
avantajele adopţiei se restrâng asupra siguranţei, continuitatii relaţiei cu părinţi ce îi oferă un
mediu social bun, şi gradul de paternitate pe care acesta simte că îi este oferit. O adopţie de
succes este aceea în care părinţii adoptatori răspund sentimentelotr copilului, de a-l înţelege,
de a-l ajuta să treacă peste traumele suferite ( într-un cuvânt de a-l trata că pe propiul copil,cu
bune şi rele.
24
PRO JURE nr. 1/2017
ANEXE:
STATISTICĂ ADOPȚII
date existente în Registrul Naţional pentru Adopţii
la data de 30.06.2016
1. Numărul copiilor adoptabili la data de 30.06.2016: 3.250 copii

Sex Grupa de vârstă
F M 0 – 2 ani 3–6 7 – 13 14 – 17
ani ani ani
Număr total de copii adoptabili 1.504 1.746 546 830 1.511 363
3.250 46% 54%
din care:
1. Număr de copii adoptabili încadrați în grad de handicap 698
2. Fraţi adoptabili împreună: 813
Copii adoptabili care au un frate adoptabil (318 grupuri a 636

câte 2 fraţi adoptabili împreună)
Copii adoptabili care au doi frați adoptabili (42 grupuri a 126
Copii adoptabili care au trei frați adoptabili (9 grupuri a 36
Copii adoptabili care au patru frați adoptabili (3 grupuri a 15
Copii adoptabili pe tipuri de măsuri de protecţie specială
Total copii Din care, măsura de protecţie specială stabiliă la:

adoptabili A.M.P Familie/persoană Rudă până Tutore Case de tip Centru de
la gradul 4 familial plasament
3.250 2.710 173 7 1 131 228
25
PRO JURE nr. 1/2017
Grupa de vârstă
Număr total de copii adoptabili, 3.250 din care: 0 – 2 ani 3 – 6 ani 7 – 13 ani 14 – 17
ani
546 830 1.511 363
o copii eligibili pentru adopţia naţională – 546 761 1.162 247

2.716
o copii eligibili pentru adopţia 0 69 349 116
internaţională – 534
1.1 Copii adoptabili naţional la data de 30.06.2016- 2.716 copii
F M 0 – 2 ani 3 – 6 ani 7 – 13 14 – 17
ani ani
Număr total de copii adoptabili 1.277 1.439 546 761 1.162 247
2.716 47% 53%
din care:

Copii adoptabili care au doi frați adoptabili (42 grupuri a 126
Copii adoptabili care au trei frați adoptabili (9 grupuri a 36
Copii adoptabili care au patru frați adoptabili (3 grupuri a 15
Copii adoptabili naţional pe tipuri de măsuri de protecţie specială
Total copii din care, măsura de protecţie specială stabiliă la:

adoptabili A.M.P. Familie/persoană Rudă până Tutore Case de tip Centru de
naţional la gradul 4 familial plasament
2.716 2.275 164 7 1 99 170
26
PRO JURE nr. 1/2017
1.2 Copii adoptabili internaţional la data de 30.06.2016– 534copii
F M 0 – 2 ani 3 – 6 ani 7 – 13 14 – 17
ani ani
Număr total de copii adoptabili 227 307 0 69 349 116
internaţional 534 43% 57%
din care:

Copii adoptabili internaţional pe tipuri de măsuri de protecţie specială
Total copii din care, măsura de protecţie specială stabiliă la:

adoptabili A.M.P Familie/persoană Rudă până Tutore Case de tip Centru de
internaţional la gradul 4 familial plasament
534 435 9 0 0 32 58
2. Numărul familiilor/persoanelor atestate pentru adopție cu atestate în vigoare la data de

30.06.2016
din care:
Total familii atestate, cu atestate pentru adopția naționalã atestate pentru adopția
atestate în vigoare la data de internaționalã
30.06.2016
1.881 1.800 81
27
PRO JURE nr. 1/2017
3. Adopții încuviințate în perioada: 1999 –30.06.2016
pentru copiii care au avut stabilitã mãsurã de protecþie specialã

(sentinþe definitive înregistrate în R.N.A pânã la data de 30.06.2016)
3500
3035
3000
2500
2575
2000
1710
1521
1422
1500 1291 1346 1383
1274 1136
1052 1041 1057 1061
976 995
832 884 892
1000 752
407
500 279 251 313
2 7 23
14
0 0 0 0 0 0 0 0 5
adopții naționale adopții internaționale
Note:
2015* date parţiale. Sentinţe definitive înregistrate în R.N.A până la data de 30.06.2016,
conform documentelor transmise de către D.G.A.S.P.C.
2016** date parţiale. Sentinţe definitive înregistrate în R.N.A până la data de 30.06.2016,
conform documentelor transmise de către D.G.A.S.P.C.
28
PRO JURE nr. 1/2017
Bibliografie
1. Véronique Barrelet, Christine Piffaretti, Volum coordonat de Stéphanie Kolly,
Cătălina Rădulescu, Monica Anghel, Manual de formare a specialistului în copilăria
timpurie, Ed. Hamangiu
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Interesul_superior_al_copilului
3. Laura Cetean -Voiculescu, Dreptul Familiei, ed. Hamangiu
4. Codul civil, art.451-482;
5. Legea nr.273/2004, privind regimul juridic al adopţiei, Publicat în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 557 din 23 iunie 2004
6. Legea nr. 272/2004, privind protecţia şi promovarea drpturilor copilului Publicat în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 23 iunie 2004;
7. Adam Drăgoi, Laura Voiculescu, ADOPŢIA, Reglementare Juridică, Monografie , Ed.
Ulise, Alba-Iulia 2005
8. https://fr.scribd.com/document/48782509/referat-adoptie
29
PRO JURE nr. 1/2017
ZONE CU REGIM TERITORIAL SPECIAL

ARCTICA ȘI ANTARCTICA
Buligă Maria Florentina, studentă, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Sociale,

Universitatea “ 1 Decembrie 1918 “ din Alba Iulia
Coordonator: Conf. univ. dr. Hurbean Ada, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Sociale
Universitatea “ 1 Decembrie 1918 “ din Alba Iulia
Résumé
Sur la base des coutumes, des traités internationaux ou de certaines régions du globe
ont atteint un statut spécial. Les grands territoires entourant les deux pôles de la planète
présente des particularités géographiques et démographiques qui ont causé leur statut
juridique de mettre certains problèmes particuliers et, enfin, être différent. l’Arctique et
l’Antarctique étaient difficiles à déchiffrer, un mystère pour la plupart des gens. Les plus
courageux ont été attelé à des tâches difficiles qui devaient établir découvrir les points les
plus éloignés de la Terre. En raison de ces chercheurs, les deux pôles sont venus à ne posent
plus de mystère aujourd'hui, mais beaucoup de choses et travaille sur le Nord et le Sud ne
sont pas connus du grand public.
Mots-clés: traités internationaux, Antarctique, Arctique, territoire spécial,

démilitarisation, dénucléarisation, neutralisation.
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
Lucrarea abordează problematica zonelor ce au regim juridic special. Sunt considerate
zone cu regim juridic special: zonele demilitarizate, zonele neutralizate și zonele
denuclearizate, iar pe de altă parte zonele polare.
În istoria dreptului internațional și relațiilor internaționale se regăsesc numeroase
cazuri în care statele au intrat în controverse pentru posesia unui teritoriu. Unele controverse
sunt rezolvate prin negociere diplomatică și încheierea tratatelor în care se dă sau vinde un
teritoriu controversat, în timp ce altele au fost soluționate prin arbitraj și proceduri judiciare în
fața Curții Internaționale de Justiție.
În baza unor cutume, sau prin tratate internaţionale anumite zone ale globului
pământesc au obținut statut special. Teritoriile ce înconjoară cei doi poli ai planetei prezintă
particularităţi geografice şi demografice care au determinat ca statutul lor juridic să pună
unele probleme deosebite şi în final să fie diferit.1
În ceea ce privește caracteristicile fizice, Arctica și Antarctica diferă în mod
considerabil, din moment ce primul este un ocean al cărui lungime atinge 14 milioane de
kilometri pătrați, și este alcătuit dintr-un număr mare de insule și arhipelaguri. Antarctica, pe
de altă parte, este o extensie de teren circular, care are o peninsulă al cărui diametru este de 4
500 de km pătrați. Practic întregul continent este acoperit de gheață ce are grosimea medie de
1
Dragoș Chilea, Drept internațional public, Editura Hamangiu, București, 2007, p. 217.
30
PRO JURE nr. 1/2017
2 500 de metri, iar la unele puncte se ajunge la 4776 de metri. Antarctica este o zona extrem
de muntoasa, cu unele vârfuri de peste 4.000.de metri.
Deși încă adevăratul potențial al resurselor naturale nu este cunoscut în Arctica și
Antarctica, unii cercetători spun că aceste două regiuni au rezerve abundente de resurse
naturale. Astfel, în regiunea arctică sunt mari rezerve de petrol, gaze, și zăcăminte minerale
importante, cum ar fi: aurul, nichel, plumb, platină, staniu și mangan. La rândul său,
Antarctica are: depozite de fier, mangan, aluminiu, nichel, carbon, posibilă existență a
petrolului și aproximativ 70% din apa dulce din lume, care ar putea fi pierdute datorită topirii
și încorporarea ulterioară în apele sărate ale oceanului. În plus, solul și subsolul în Antarctica
are o mulțime de microorganisme valoroase pentru industria farmaceutică. Datorită
progreselor tehnologice, resursele naturale din aceste regiuni ar putea fi accesibile omenirii
după o perioada de 50 de ani.
În ceea ce privește statutul juridic al celor două zone polare putem afirma că a rămas
nedefinit din cauza marilor interese politice și economice care amenință ambele regiuni.
Importanța geopolitică și geostrategică a acestor două regiuni ale planetei este de necontestat.
Posesia unei porțiuni geografice a acestor spații din partea oricărui stat ar avea drept
consecință directă: controlul traseelor maritime și aeriene, controlul spațiului aerian,
posibilitatea de a avea rute de transport alternative, transportul rapid de marfă, creșterea
teritoriului național, prin urmare, a puterii de stat, utilizarea avantajelor geografice ale acestor
regiuni la lansarea aeronavelor spațiale, controlul efectiv asupra exploatării resurse naturale,
monopolul de brevete rezultate din descoperiri și de cercetare în aceste regiuni, beneficii
impactul economic al activităților companiilor transnaționale la poli și creșterea atractivității
turistice a acestora.
Datorită inaccesibilității în aceste zone, statele au dat o mare valoare geopolitică și
geostrategică insulelor și arhipelaguri situate în jurul celor doua zone polare. Aceste insule nu
sunt doar o extensie a puterii politice a statului dincolo de frontiere, dar și puterii lor legale
asupra apelor teritoriale, zona contiguă, zona economică exclusivă și platoul continental, dar,
de asemenea ele reprezintă principala legătură juridică pe care o poate utiliza pentru a susține
pretențiile sale de a dobândi teritoriu în regiunile polare bazată pe teoria discutabilă a
contiguității și prelungirea platoului continental.
În continuare, ne vom îndrepta atenția asupra regimurilor juridice speciale și impactul
pe care acestea îl au asupra regiunilor polare.
Demilitarizarea este regimul juridic conform căruia pe un teritoriu nu este permisă
prezenţa forţelor armate sau a unor instalaţii militare. Poate să fie parţială sau totală (în
funcţie de zona acoperită), completă sau limitată(în funcţie de tipurile de armament)1
Neutralizarea este regimul juridic potrivit căruia statele îşi asumă obligaţia că în timp
de război să nu desfăşoare operaţii militare pe un anumit spaţiu geografic şi în timp de pace să
nu transforme acel teritoriu într-o bază militară. Neutralizarea poate să fie proclamată separat,
dar poate să fie şi însoţită de demilitarizare. În prezent, Antarctica este demilitarizată şi
neutralizată. 2
1
Aurel Preda Mătăsaru, Tratat de drept international public, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2010,
p.178-179.
2
p.178-179.
31
PRO JURE nr. 1/2017
Denuclearizarea - potrivit acestui regim juridic statele implicate au obligaţia de a nu

produce, achiziţiona, deţine, utiliza sau experimenta arme nucleare, iar celelalte state se obligă
să nu amplaseze, să nu experimenteze sau să folosească arme nucleare în zona respectivă şi să
nu atace sau să ameninţe cu atac nuclear statele din zona. 1
-America latină a fost denuclearizată prin Tratatul de la Tlatelolco, din 1963;
-Tratatul de stat din 1955, prin care s-a recunoscut independenţa Austriei, interzice că această
ţară să producă şi să depoziteze arme nucleare;
-Prin alte tratate internaţionale, care stabileau regimul juridic general al unor teritorii sau
spaţii, s-a stabilit ca zonele respective să fie lipsite de arme nucleare. Asemenea tratat este cel
cu privire la Antarctica(1959).
În prezent, Antarctica este demilitarizată, neutralizată și denuclearizată.
TEORIA CONTINUITĂȚII ȘI CONTIGUITĂȚII

Acestea sunt teorii geopolitice menite să valideze unirea în ansamblu a două sau mai
multe teritorii, datorită proximității lor sau caracteristici geografice comune. Teoria
continuității este invocată în cazurile de delimitare a terenurilor a unui spațiu geografic, în
timp teoria contiguității este invocată pentru a determina limita unei insule cu alta sau o zonă
geografică mai mare. Nici una dintre aceste teorii nu stabilește care este distanța ce trebuie să
existe între o zonă geografică și alta pentru a le invoca. Aceste teorii nu sunt recunoscut de
dreptul internațional contemporan.
ARCTICA (POLUL NORD)

Polul Nord, zona denumită Arctica este constituită din Oceanul Îngheţat de Nord, care
cuprinde 2/3 apă şi 1/3 pământ reprezentând mai multe insule, în mare parte acoperite de o
calotă de gheaţă.
Conform principiului contiguităţii geografice, din teritoriul unor state fac parte şi
zonele limitrofe din sectoarele polare ale Arcticii, spaţiul situat între Polul Nord şi ţărmurile
nordice ale Europei, Asiei şi Americii de Nord. Aceste sectoare, care pornesc de la limitele
graniţelor ţărilor limitrofe şi, de-a lungul meridianelor geografice corespunzătoare, se nasc la
Polul Nord, formând triunghiuri, aparţin SUA, Canadei, Danemarcei, Norvegiei şi Rusiei.
Cele mai importante revendicări de suveranitate asupra acestui teritoriu au aparţinut Canadei
şi fostei URSS.
În 1907, senatorul canadian Pascal Poirier a propus pentru prima dată în istorie, să fie
împărțită Arctica în sectoare.
Potrivit lui Poirier:
“O țară a cărei posesie efectivă se extinde până la regiunile arctice va avea dreaptul, sau ar
trebui să aibă un drept, asupra tuturor terenurilor ce se găsesc în apele situate între o linie care
se extinde la capătul său de Nord-Est, și o altă linie se extinde din capătul său de nord-vest.
Toate teritoriile între cele două linii la Polul Nord ar trebui să aparțină de țara al cărui teritoriu
se învecinează.”2
1
p.178-179.
2
Leonid Timtchenko, “The Russian Artic Sectorial Concept: Past and Present” , American Journal of
International Law, Statele Unite ale Americii, vol. 50, nr. 1, martie 1997, p. 29.
32
PRO JURE nr. 1/2017
ANTARCTICA (POLUL SUD)

Polul sud are o suprafaţă de 14.000.000 kmp ce este acoperită cu gheaţă şi o porţiune
de mare ce uneori este navigabilă.
După primul război mondial, interesul pentru această zona a început să crească, state
precum Anglia, Franţa, Norvegia au încercat prin acte unilaterale să obţină suveranitate
asupra unor porţiuni din teritoriu. De asemenea în baza principiului contiguităţii Nouă
Zeelandă, Chile, Australia şi Argentina au ridicat pretenţii. Singură porţiune ce nu a format
obiectul solicitărilor de suveranitate a fost o porţiune ce poartă numele de Marie Byrd Land
revendicată de către amiralul Byrd pentru SUA. 1
Regimul juridic al acestei zone este stabilit de numeroase documente internaţionale:
-Convenţia privind protejarea resurselor marine vii din Antarctica (1982) ce a fost semnată de
27 de părţi;
-Convenţia privind reglementarea exploatării resurselor minerale din Antarctic (1988) nu este
intrată în vigoare din cauza numărului mic de ratificări din partea celor 20 de state prezente la
Conferinţă de adoptare. Datorită opiniei internaţionale majoritare potrivit căreia orice
exploatări ale resurselor naturale în Antarctica ar trebui interzis, convenţia nu a primit nici o
ratificare încă; 2
-Convenţia privind protecţia focilor din Antarctica (1978) având 16 părţi semnatare;
-Convenţia privind pescuitul de balene (1948)
-Protocolul privind protecţia mediului, la Tratatul privind Antarctica 1991 prin care este
interzis timp de 50 de ani, mineritul şi prospectare. 3
-În 1959, a fost încheiat la Washington, Tratatul privind Antarctica, semnat de 12 părţi
(Argentina, Australia, Chile, Franţa, Nouă Zeelandă, Norvegia, Marea Britanie, Belgia,
Japonia, Africa de Sud, Statele Unite şi Rusia) şi încă 14 state ce au aderat mai târziu care
efectuează activităţi ştiinţifice în Antarctica. România a devenit parte la Tratatul privind
Antarctica în 1971;4
Problema regimului Antarcticii rămâne în continuare în atenţia comunităţii
internaţionale, regimul său juridic şi soluţionarea problemelor economice în zona impunând
noi reglementări internaţionale. Din 1983 această problema figurează pe ordinea de zi a
Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite.
BIBLIOGRAFIE
1. Leonid Timtchenko, “The Russian Artic Sectorial Concept: Past and Present”,
American Journal of International Law, Statele Unite ale Americii, vol. 50, nr. 1, martie 1997
2. Bianca Selejan Guțan , Laura Maria Crăciunean, Drept internațional public, Editura
Hamangiu, 2014
3. Aurel Preda Mătăsaru, Tratat de drept international public, ediția a 2-a, Editura
Hamangiu, București, 2010
4. Stelian Scăunaș, Drept internațional public, Editura ALL BECK, Bucuresti, 2002
5. Dragoș Chilea, Drept internațional public, Editura Hamangiu, București, 2007
1
Bianca Selejan Guțan , Laura Maria Crăciunean, Drept internațional public, Editura Hamangiu, 2014 ,p. 196
2
Ibidem
3
Dragoș Chilea, Drept internațional public, Editura Hamangiu, București, 2007, p. 217
33
PRO JURE nr. 1/2017
DREPTURILE OMULUI ÎN VIZIUNEA ISLAMICĂ
Adriana-Marina Buricel, Facultatea de Ştiinţe Economice şi Drept,

Universitatea din Piteşti
Coordonator: Lect.univ.dr. Andra Nicoleta Puran, Facultatea de Ştiinţe Economice şi
Drept,
Abstract
Islamic world can be described as a complex one due to religious implications in all
systems. Human rights are subject to islamic law. Therefore we find rights, such as respect
for chastity of women, legal and social protection of honor, the right to avoid sin, but also
rights found in the Universal Declaration of Human Rights, such as right to life, freedom of
expression or freedom association.
Keywords: islam, human rights, islamic law
SECȚIUNEA I. ASPECTE INTRODUCTIVE

Problematică destul de complexă, viu discutată şi controversată, abordată cel mai
adesea de pe poziţii civilizaţionale, drepturile în lumea musulmană reprezintă un subiect greu
de abordat datorită particularităţilor juridice care diferenţiază această lume de ceea ce este
bine cunoscut în spaţiul civilizaţiei occidentale.1
Din punct de vedere juridic, religia musulmană este implicată în toate aspectele vieţii
adepţilor ei; statutul persoanei, familia, viaţa socială, culturală, instituţiile sunt supuse
preceptelor cuprinse în izvoarele religioase proprii dreptului musulman.2
Evoluţiile din ultimele decenii au făcut ca dreptul musulman să nu mai fie aplicat
exclusiv astăzi decât în două state: Afganistan şi Maldive. Toate celelalte state, cu populaţie
majoritar musulmană au sisteme mixte în care, alături de dreptul musulman, care se aplică
mai ales statutului persoanei, funcţionează şi alte sisteme; precum cel romano-germanic,
sistemul common-law, ambele sisteme, uneori coexistând cu aceste sisteme şi cu sistemul
cutumiar. Sunt state care, chiar cu populaţie minoritară de religie musulmană acceptă
aplicarea dreptului musulman pentru aceasta.3
SECȚIUNEA A II-A. ANALIZA DREPTURILOR ÎN SPAȚIUL ISLAMIC

Drepturile individului nu pot fi absolutizate în Islam, pentru că totul este un dat al
izvoarelor istorice, Coranul şi Sunna. Aceasta nu înseamnă că dreptul musulman ar nega
statutul de protecţie a individului uman. Chiar dacă dreptul Islamic nu face distincţie între
1
europa2020.spiruharet.ro/wp-content/uploads/2015/04/CAPITOLUL-6.-Drepturile-omului.pdf, accesat la 29
martie 2017, ora 18:01.
2
id-hyperion.ro/cursuri/cursuri%20drept/DREPT%20INTERNATIONAL%20PUBLIC%20-
%20an2,%20sem%201.pdf, accesat la 29 martie 2017, ora 19:15.
3
europa2020.spiruharet.ro/wp-content/uploads/2015/04/CAPITOLUL-6.-Drepturile-omului.pdf, accesat la 29
martie 2017, ora 18:01.
34
PRO JURE nr. 1/2017
diferitele categorii de drepturi ale omului civile, politice, economice, sociale sau culturale,
precum în dreptul occidental şi dreptul internațional public, există multe reguli care sunt
fundamentale, în mod esenţial, pe iertare, indulgenţă, compasiune şi demnitatea omului, dar
toate îşi trag forţa din autoritatea divină, şi nu dintr-o ordine juridică secularizată.1
Din momentul adoptării Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, o parte a ţărilor
de religie islamică au manifestat interes pentru ceea ce avea să se nască sub egida ONU – un
sistem cu vocaţie universală de protecţie a drepturilor omului. Mai mult, la sfârşitul deceniului
şapte al secolului trecut, au apărut primele semne de conturare a unui sistem arab al
drepturilor omului.
Sunt exemple de state cu populaţie majoritar musulmană din Europa – Albania,
Azerbaidjan şi Turcia – care sunt membre ale Consiliului Europei, şi care au ratificat
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale,
din anul 1950, şi recunosc competenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.2
În ultimele două decenii, dezbaterile pe tema drepturilor omului au capătat noi
nuanţări în spaţiul islamic şi, chiar dacă nu putem discuta azi de un sistem al drepturilor
omului, cele câteva încercări de a adopta o Declaraţie a drepturilor omului în Islam şi chiar a
unei Carte arabe a drepturilor omului sunt demne de toată atenţia. Constatăm că multe state
islamice doresc o armonizare a politicilor lor, inclusiv în domeniul drepturilor omului, şi, în
acest scop, au creat mai multe organisme regionale, precum Conferinţa Lumii Musulmane,
Liga Statelor Arabe, Liga Mondială Musulmană sau Organizaţia Conferinţei Islamice. 3
Subsecțiunea I. Declaraţia islamică a drepturilor omului

Această Declaraţie este bazată pe realitatea că Islamul este credinţa pur monoteistă, în
care toţi oamenii sunt invitaţi să-L adore numai pe Allah-Muta’ali (Preaînaltul), fără să-I
asocieze niciun fel de partener în adorare.
Vă voi expune câteva dintre articolele Declaraţiei:
● Articolul unu
Întreaga omenire este ca și o mare familie. Oamenii sunt uniţi prin faptul că sunt toţi
robii lui Allah Al-'Aziz (Atotputernicul) şi fiii lui Adam (Pacea lui Allah fie asupra sa!). Toți
sunt egali în termenii demnității umane şi a onoarei. De asemenea, toţi sunt egali în termeni
de responsabilitate. Nu există rasă, culoare limbă, sex, convingere religioasă, culoare politică,
statut social sau oricare alt factor de diferenţiere între ei. Credinţa adevărată şi puternică este
singura garanţie pentru dezvoltarea acestei integrităţi a integrării umane.
Toţi oamenii sunt egali în Islam şi nu este nicio preferinţă pentru unul sau altul, cu
excepția căinţei şi a faptelor bune.
● Articolul doi
Viaţa este un dar de la Allah Al-'Alaa (Preaînaltul) şi este garantată fiecărui om. Toţi
membrii societăţii şi toate ţările trebuie să ia măsuri pentru a proteja aceste drepturi împotriva
oricăror agresiuni. Nicio viaţă nu trebuie să fie luată fără un motiv legal.
1
www.usem.md/uploads//files/Note_de_curs_drept_ciclul1/030_-
_Protectia_internationala_a_drepturilor_omului.pdf, accesat la 29 martie 2017, ora 16:29.
2
id-hyperion.ro/cursuri/cursuri%20drept/DREPT%20INTERNATIONAL%20PUBLIC%20-
%20an2,%20sem%201.pdf, accesat la 29 martie 2017, ora 19:15.
3
S.Scăunaș, Dreptul internațonal al drepturilor omului, Ed. All Beck, București, 2003, p.141.
35
PRO JURE nr. 1/2017
Nu este permis ca oamenii să se folosească scopuri sau mijloace pentru a ucide fiinţa
umană. Menţinerea şi conservarea rasei umane este o obligaţie legală.
Siguranţa fizică a omului este respectată. De asemenea, nimeni nu are dreptul să se
atingă de siguranţa omului fără a avea un motiv legal. Statul trebuie să îi asigure omului acest
drept.
● Articolul patru
Fiecare fiinţă umană are dreptul la integritate şi onoare, atât în timpul vieţii, cât şi
după moarte. Statul şi societatea trebuie să protejeze corpul (decedatului) şi locurile de veci.
● Articolul cinci
Familia este unitatea de bază a societăţii. Căsătoria este baza pentru construirea şi
formarea unei familii. Bărbaţii şi femeile au dreptul să se căsătorească. Nu trebuie să le fie
impuse restricţii în ceea ce priveşte căsătoria lor, bazate pe rasă, culoare sau naţionalitate.
Societatea şi statul trebuie să acţioneze pentru a elibera toate barierele pentru
căsătorie. Mai mult, ele trebuie să încerce să uşureze, să îngrijească şi să protejeze familia.
● Articolul şase
Bărbaţii şi femeile sunt egali în ceea ce priveşte integritatea morală şi onoarea. Femeia
are drepturi şi obligații legale egale cu cele ale bărbatului. Ea are dreptul la independenţă
financiară şi are dreptul de a îşi menţine numele şi prenumele. Bărbaţii trebuie să se
îngrijească de toate nevoile financiare ale familiilor lor şi trebuie să le ofere toate măsurile de
protecţie şi îngrijire.1
Subsecțiunea a II- a. Carta arabă a drepturilor omului

Deşi drepturile enunţate de Cartă sunt formulate într-o manieră aparent laică, larg
inspirate din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi din Pactele internaţionale relative
la drepturile omului, din 1966, motivaţiile preambulului duc la concluzia că acest document
are un profund caracter religios.
Carta arabă a drepturilor omului este alcătuită din 43 de articole structurate pe patru
părţi.
Prima parte consacră dreptul la autodeterminare al popoarelor, drept colectiv la care se
adaugă, în aceeaşi categorie, şi dreptul minorităţilor de a beneficia de cultura lor şi de a-şi
manifesta propria religie. În această primă parte, Carta condamnă rasismul, sionismul,
ocupaţia şi dominaţia străină, pe care le consideră practici care sfidează demnitatea umană şi
care constituie un obstacol major în calea drepturilor fundamentale ale popoarelor.
A doua parte consacră câteva principii generale şi drepturile civile, politice,
economice, sociale şi culturale.
Drepturile civile şi politice enunţate de Cartă sunt următoarele:
a) dreptul la viaţă, la libertate, la siguranţa persoanei, pe care legea trebuie să le
protejeze. În legătură cu acest drept, Carta stabileşte următoarele imperative:
b) aplicarea principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, al neretroactivităţii
legii penale şi non bis in idem;
c) aplicarea prezumţiei de nevinovăţie;
d) interzicerea arestării sau detenţiei arbitrare;
e) dreptul la egalitate în faţa tribunalelor şi la un recurs efectiv.
1
https://d1.islamhouse.com/data/ro/ih_books/single/ro_hokok_ensam_in_islam.pdf, accesat la 29 martie, ora
20:25.
36
PRO JURE nr. 1/2017
Carta consacră şi un catalog al drepturilor economice, sociale şi culturale. Acestea

sunt:
a) dreptul la muncă cu asigurarea unei existenţe conforme cu exigenţele necesare
vieţii şi, în caz de angajare în muncă, asigurarea protecţiei sociale complete;
b) libertatea de a alege munca; munca forţată este interzisă;
c) dreptul la egalitate de şanse, la salariu echitabil şi la o remuneraţie egală pentru
muncă egală;
d) dreptul la educaţie; alfabetizarea este o obligaţie şi o datorie;
e) dreptul de a profita de mijloace intelectuale şi culturale care să glorifice
naţionalismul arab, să respecte drepturile omului şi să consolideze cooperarea
şi pacea mondială, condamnând discriminarea rasială, religioasă şi orice altă
formă de discriminare.1
Secţiunea a treia are în vedere constituirea unui Comitet de experţi în drepturile
omului. Acesta urmează să funcţioneze în subordinea Ligii, fiind compus din şapte membrii
numiţi şi acceptaţi de statele membre pe baza „ experienţei şi capabilităţii financiare ”. Rostul
lor ar fi acela de a monitoriza respectarea prevederilor Cartei şi a altor documente recunoscute
de Liga arabă. Statele trebuie să trimită câte un raport la fiecare 3 ani. Aceşti experţi trebuie să
centralizeze, să analizeze şi să-şi exprime opinia într-un raport scris, adresat statelor membre.
Nu este prevăzută nici o posibilitate de sancţionare, nici înfiinţarea vreunui organ de
jurisdicţie. Prin urmare, fiecare stat membru este liber să decidă în ce măsură va ţine cont de
raportul experţilor şi dacă va lua vreo măsură.2
Subsecțiunea a III-a. Alte drepturi islamice

a) Drepturile oamenilor în statul Islamic
Musulmanii din statul Islamic au anumite drepturi, care se pot rezuma în felul
următor:
Dreptatea absolută: Aceasta implică faptul ca fiecărei persoane să i se ofere un
tratament egal în societatea Islamică. Oamenii au anumite drepturi care trebuie să li se
asigure.
Consultarea: Acest proces de consultare trebuie să fie făcut într-o manieră naturală,
tuturor oferindu-li-se posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere şi ideile cu privire la
aspectele legate de comunitate şi societate, iar acestea ar trebui acceptate dacă servesc
interesului public.
Politica uşilor deschise: Un conducător musulman trebuie să fie apropiat poporul său
şi să nu desemneze persoane pentru mijlocire care sunt parţiale, permiţând unor oameni să
intre la conducător, iar altora nu.
b) Drepturile vecinilor
Islamul clasifică vecinii în trei categorii:
Un vecin care îţi este rudă. Acest tip de vecin are 3 drepturi: dreptul rudei, dreptul
vecinului şi dreptul musulmanului.
Un vecin musulman, care are două drepturi: dreptul vecinului şi dreptul
musulmanului.
1
S. Scăunaș, op.cit., pp143-145.
2
L. Gheorghiu, Protecția drepturilor omului în lumea islamică, Analele Universității de Vest din Timișoara,
nr.1/2012, p.87.
37
PRO JURE nr. 1/2017
Un vecin nemusulman – are dreptul vecinului.

c) Drepturile celorlalte creaturi şi a mediului înconjurător
Animalele nu trebuie să fie supraîncărcate cu marfă (pe spatele lor) în aşa fel încât ele
să nu poată suporta greutatea. Animalele nu trebuie să fie torturate, rănite sau bătute pentru
niciun motiv.
Nu este permis să se ascută cuţitul în faţa animalului care va fi sacrificat sau în
prezenţa altor animale. Nu este permisă omorârea lor prin ruperea gâtului, lovire,
electrocutare etc., sau a se începe jupuirea acestora înainte ca ele să fie moarte.
Islamul permite să benificiem de fructele pomilor, dar interzice tăierea sau ruperea
ramurilor acestora fără un motiv real. Din contră, Islamul porunceşte păstrarea copacilor şi
încurajează orice proces de reproducere sau activităţi care ajută la creşterea mai multor
copaci.
Islamul consideră plantarea unei plante folositoare sau a unui copac drept o caritate,
pentru care musulmanul este răsplătit.1
d) Dreptul de a evita păcatul
Islamul îi conferă fiecărui cetățean dreptul de a refuza să comită un păcat sau o crimă.
Dacă un guvern sau un conducător îi ordonă unui individ să facă rău, el poate refuza să se
conformeze. Nu numai că refuzul lui nu este o ofensă, dar a da ordin unui subordonat să
comită un păcat sau să facă rău este în sine o ofensă, și înca atât de gravă încat ofițerul care o
dă, indiferent de rangul său, este pasibil de demitere urgentă.2
e) Protejarea juridică și socială de onoare
În << legea >> islamică, dacă se dovedește că cineva a atacat onoarea altcuiva,
indiferent dacă victima poate dovedi că este o persoană respectabilă și onorabilă, vinovatul va
fi pedepsit. Islamul a declarat defăimarea o crimă, indiferent dacă acuzatul este om de onoare
sau dacă prin cuvintele spuse s-a dăunat într-adevăr victimei și i-au stricat reputația.3
f) Respect pentru castitatea femeilor
Acest concept, al sanctității castității și protecției femeilor, nu se regășește în niciun alt
loc decât în Islam. Armatele puterii occidentale au nevoie ca fiicele propriilor lor națiuni să le
satisfacă poftele carnale în chiar țările lor, iar dacă se întâmplă să ocupe o altă țară, soarta
populației feminine a acesteia poate fi mai bine imaginată decât descrisă.
Dar istoria Islamului, în afară de scăpări individuale, nu a cunoscut astfel de crime
împotriva femeilor. Nu s-a întâmplat niciodată ca, după cucerirea unei țări străine, armata
musulmană să violeze femeile poporului cucerit, sau ca, în propria lor țară, guvernul să fi
aranjat să le furnizeze prostituate.4
1
https://d1.islamhouse.com/data/ro/ih_books/single/ro_hokok_ensam_in_islam.pdf, accesat la 29 martie, ora
20:25.
2
M.C. Eremia, A.T. Stoian, Drepturile indivului în Islam, Analele Universității București, nr.1/2005, p.124.
3
Ibidem, pp.117-118.
4
M.C. Eremia, A.T. Stoian, op. cit., p.114.
38
PRO JURE nr. 1/2017
CONCLUZII
Drepturile omului în acest spaţiu au fost viu discutate, deoarece au ca unic izvor legea
islamică, denumită şi Shari’ah ( Coran şi Sunna ). Se consacră drepturi precum, drepturile
soţiei, ale soţului, dar şi ale musafirilor, prietenilor şi rudelor.
Deşi în lumea islamică, drepturile omului nu sunt consacrate precum în celelalte
declaraţii sau convenţii, ele oferă o oarecare protecţie a acestora, atâta timp cât oamenii nu
încalcă preceptele legii Shari’ah.
Acest articol a dorit să evidenţieze faptul că, omul este centrul acestor drepturi, deşi în
cultura islamică sunt şi drepturi rezervate lui Allah şi profetului său Mohammed, dar se pune
și un mai mare accent pe familie și societatea în care acesta trăiește.
BIBLIOGRAFIE
Tratate, cursuri şi monografii
1. S.Scăunaș, Dreptul internațonal al drepturilor omului, Ed. All Beck, București, 2003.
Articole ştiinţifice
1. L. Gheorghiu, Protecția drepturilor omului în lumea islamică, Analele Universității de Vest
din Timișoara, nr.1/2012.
2. M.C. Eremia, A.T. Stoian, Drepturile indivului în Islam, Analele Universității București,
nr.1/2005.
Surse web
1. europa2020.spiruharet.ro/wp-content/uploads/2015/04/CAPITOLUL-6.-Drepturile-
omului.pdf.
2. https://d1.islamhouse.com/data/ro/ih_books/single/ro_hokok_ensam_in_islam.pdf.
3. id.hyperion.ro/cursuri/cursuri%20drept/DREPT%20INTERNATIONAL%20PUBLIC%20-
%20an2,%20sem%201.pdf.
4. www.usem.md/uploads//files/Note_de_curs_drept_ciclul1/030_-
_Protectia_internationala_a_drepturilor_omului.pdf.
39
PRO JURE nr. 1/2017
VOTUL UNINOMINAL-SOLUȚIE PENTRU REPUBLICA MOLDOVA?
Chepteni Dumitru, Facultatea de Drept, Universitatea de Stat din Moldova

Coordonator: conf.univ. dr. Borș Vladimir, Facultatea de Drept, Universitatea de Stat
din Moldova
Résumé
Cette comunication est destinée de donner une réponse a tous qui sont intéressés au
développement du système électoral moldave. Ici on peut trouver la caractéristique générale
du système proportionnel et aussi l’evolution électorale moldave. Aujourd'hui dans la
république on parle beaucoup de ce projet de changer le système électoral. Bien sûr que ce
projet a provoqué nombreuses discussions et maintenant la population moldave est confuse.
Voilà pourquoi j’ai décidé de caractériser ce système et me prononcé pro ou contre le scrutin
majoritaire uninominal et donner une alternative.
Mots-clés: système électoral moldave, scrutin majoritaire uninominal, système

proportionnel
Pornind de la necesitatea asigurării realizării puterii suverane a poporului, statele

democratice stabilesc reglementări coerente prin care este realizată puterea poporului. Astfel
de reglementări sînt înglobate în sisteme prin care poporul soluţionează problemele publice
prin reprezentanţii săi special împuterniciţi. Suntem, deci, în prezenţa alegerilor
reprezentanţilor în autorităţile publice reprezentative.
Pentru discuţiile noastre un interes deosebit prezintă modalitatea de investire cu putere
publică de către popor a reprezentanţilor săi. În vederea soluţionării mai eficiente a
problemelor publice, statele democratice investesc aceşti reprezentanţi prin intermediul
alegerilor, folosind în acest sens un sistem electoral, de care depinde obţinerea mandatelor
pentru participanţii la scrutin.
Astfel, după desfăşurarea votării şi numărarea voturilor alegătorilor ce au participat la
exprimarea lor intervine una din cele mai importante şi responsabile etape ale procesului
electoral – determinarea învingătorilor. Ordinea şi modalităţile determinării rezultatelor
alegerilor joacă un rol deosebit de important şi depind în mare măsură de sistemul electoral
existent şi aplicat la momentul respectiv.
Deşi apare ca o problemă de ordin tehnic, acest element al procesului electoral are de
obicei, o profundă culoare politică, deoarece, repartizarea unora şi aceloraşi voturi între
concurenţii electorali aduce, în diferite sisteme electorale, la rezultate finale cu totul şi cu
totul deosebite. Şi iată că anume la această etapă se hotărăşte definitiv componenţa partinică
şi personală a organelor eligibile, deci - şi politica activităţii lor şi a ţării pe următorii cel
puţin 4 ani.
Esenţa oricărui sistem electoral constă în caracterul raportului dintre numărul de
voturi ale alegătorilor date pentru un candidat sau pentru o listă de partid şi numărul de
mandate primite de candidatul sau partidul respectiv.
Pînă în prezent, nu există un punct de vedere unanim în ceea ce priveşte clasificarea
sistemelor electorale. Totuşi, în toată lumea se folosesc cu precădere trei sisteme: majoritar,
40
PRO JURE nr. 1/2017
proporţional şi mixt (simbioză între majoritar-proporţional). Fiecare ţară este liberă să aleagă
unul din sistemele menţionate, ori să le combine după cum doreşte.
Stabilirea unui sau altui sistem electoral este rezultatul unei alegeri subiective,
determinate de raportul forţelor politice în organul legislativ. Unor anumite forţe politice le
poate fi favorabil, la un anumit moment, un anumit sistem de repartizare a voturilor
electoratului, de aceea, ele includ în legislaţia electorală anume acel sistemul convenabil.
Ulterior însă, alegerea făcută poate lovi chiar în partidul care a stabilit un anumit sistem
electoral.
Dat fiind faptul că Republica Moldova dispune de un sistem electoral de tip
proporțional este necesar de a oferi o caracteristică a acestuia.
Sistemul Reprezentării Proporţionale a fost aplicat prima dată în 1889, în Belgia şi pînă
în prezent este cel mai popular obiect de studiu.
Esenţa sistemului reprezentării proporţionale pleacă de la ideea că alegerile trebuie să
reproducă cît mai fidel raportul de forţe dintre partidele politice, adică, să fie asigurată
reprezentarea diferitor partide politice care participă la competiţia electorală, corespunzător
voturilor obţinute de fiecare din aceste partide. Există o formulare a sistemului reprezentării
proporţionale prin considerarea sa drept “o fotografie a peisajului politic existent într-o ţară în
momentul efectuării alegerilor”.
În dependenţă de scopul urmărit de către reprezentaţii puterii şi de electorat sistemul
reprezentării proporţionale poate fi prezent sub mai multe forme: scrutin uninominal (pe un
număr de circumscripţii corespunzător numărului de mandate); scrutin plurinominal (pe mai
multe circumscripţii în care se dispută cîteva mandate sau într-o singură circumscripţie
naţională).
În cadrul scrutinului proporţional plurinominal se formează circumscripţii
electorale cu un teritoriu relativ întins, alegătorii urmînd să desemneze prin voturile lor mai
mulţi reprezentanţi, grupaţi pe o listă. Sistemul scrutinului plurinominal este aplicabil,
evident, numai în cazul alegerii organelor colegiale din cadrul statului.
Cea mai populară formă a scrutinului plurinominal este pe liste blocate – alegătorii
sînt puşi în faţa mai multor liste de candidaţi incluşi în buletinele de vot şi urmează să aleagă
o singură listă, fără a o modifica sau completa.
1. Dacă se doreşte asigurarea reprezentării în Parlament se utilizează sistemul scrutinului
plurinominal, cu mai multe circumscripţii electorale.
Astfel, teritoriul ţării este împărţit în mai multe circumscripţii electorale, în cadrul cărora sînt
repartizate cîteva mandate de deputaţi. Partidele şi/sau candidaţii independenţi care
acumulează cele mai multe voturi în circumscripţiile respective sînt consideraţi aleşi.
2. Dacă se doreşte asigurarea reprezentării forţelor politice la nivel central tot teritoriul ţării se
formează o circumscripţie electorală sigură în cadrul căreia se dispută atîtea mandate, cîte
locuri sînt în Parlament.
În cadrul scrutinului proporţional uninominal se creează circumscripţii electorale cu o
întindere teritorială destul de redusă, alegătorii cărora sînt chemaţi să desemneze prin votul lor
un singur reprezentant în parlament.
Scrutinul uninominal, spre deosebire de sistemul scrutinului plurinominal, este aplicabil
atît la formarea organelor colegiale alese din cadrul statului (parlament şi consilii locale), cît
şi a organelor unipersonale (preşedinte şi primari).1
1
https://www.scribd.com/document/345088982/sisteme-electorale
41
PRO JURE nr. 1/2017
Dacă este să ne referim la istoria electorală a Republicii Moldova nu putem să trecem cu

vederea Legea URSS cu privire la alegerea deputaţilor poporului. Actul în cauză a stabilit
cadrul juridic în vederea desfăşurării viitoarelor alegeri (1990) în Sovietul Suprem
al RSSM. Conform prevederilor articolului 15 al acestei legi, ţara era împărţită în 380 de
circumscripţii uninominale.
Primul articol al actului normativ stipula faptul că alegerile deputaţilor poporului ai
RSSM se vor efectua pe baza sistemului electoral majoritar. „Alegerile de deputaţi se
efectuează în circumscripţii electorale cu un singur mandat pe baza dreptului de vot universal,
direct, egal, liber şi secret.”Astfel prima practică electorală a Republicii Moldova s-a produs
prin intermediul scutinului uninominal.1
Reforma electorală în Republica Moldova a început în 1993,odată cu adoptarea
Legii privind alegerea Parlamentului. Scopul reformei electorale adoptate era substituirea
sistemului electoral majoritar cu sistemul electoral al reprezentării proporţionale.2
Deşi s-a propus iniţial efectuarea alegerilor parlamentare pe mai multe circumscripţii
electorale, cu mai multe mandate, în Republica Moldova practica respectivă nu s-a încetăţenit,
principalul motiv invocat în cadrul alegerilor parlamentare din 1994 fiind nesoluţionarea
diferendului transnistrean şi necesitatea asigurării reprezentării la nivel naţional a alegătorilor
din teritoriul separatist.
Respectiv, începînd cu 1994, alegerile parlamentare care au avut loc s-au desfăşurat în
baza scrutinului proporţional plurinominal, cu o singură circumscripţie electorală de nivel
naţional.
De fapt, dacă se adoptă scrutinul proporţional plurinominal regula principală ar fi ca
“circumscripţiile să fie cît mai mari”. În Republica Moldova sistemul respectiv a fost
legiferat prin adoptarea Codului electoral, care, în art.73 alin.(2) prevede că “Alegerile
Parlamentului se desfăşoară într-o singură circumscripţie electorală naţională, în care se
aleg 101 deputaţi”.
Avantajele generale ale sistemului reprezentării proporţionale(scrutinul
plurinominal) sunt:
• Este un sistem echitabil, - după cum este susţinută forţa politică de electorat, aşa este
şi reprezentată.
• Nici un segment politic nu deţine monopolul puterii, toate forţele care au o pondere
minimă sînt reprezentate.
• Este asigurat un cîmp mai larg pentru competiţia electorală, în cuprinsul căruia
candidaţii nu se înfruntă direct ca persoane, dar sînt puse faţă în faţă ideile şi
platformele politice.
• Pentru Republica Moldova sistemul scrutinului proporţional cu mai multe mandate
prezintă încă un avantaj specific, deoarece, permite să fie reprezentată toată republica,
inclusiv Transnistria şi Găgăuzia. În cazul sistemului majoritar (ba chiar şi în cazul
scrutinului proporţional uninominal), unităţile teritoriale cu statut special ar putea
boicota alegerile şi circa 30 de mandate ar rămîne nerepartizate, ceea ce ar provoca
alegeri noi
1
MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Partea XXII. / USM. – Chișinău, 2003
2
http://pprm.md/?view=debates&id=1185
42
PRO JURE nr. 1/2017
Deşi are o serie de avantaje care nu pot fi trecute cu vedere, sistemul reprezentării
proporţionale(scrutinul plurinominal) prezintă totuşi şi multe dezavantaje, a căror efect
negativ este uneori destul de mare:
• În cazul scrutinului proporţional plurinominal este anihilată libertatea de opţiune a
alegătorului, deoarece, pentru a putea alege un sigur candidat, alegătorul este nevoit să
voteze o listă întreagă, multe din persoane fiindu-i necunosute, iar unele chiar
nedorite.
• Succesul în alegeri al unui partid depinde de felul în care au fost selectate persoanele
aflate în fruntea listelor. Popularitatea unor persoane determină votarea de către
alegători a întregii liste de candidaţi, mulţi dintre care pot fi nişte mediocrităţi care nu
sînt capabili să asigure o înaltă calitate a activităţii Parlamentului.
• Numai partidele mari au şanse să fie reprezentate în parlament, partidele mai mici dar
cu un electorat stabil nu prea au şanse să ajungă la guvernare.
• Alegătorul este înstrăinat de cel ales, deoarece votează listele de candidaţi ai
partidului.
• Spectrul politic se fragmentează şi uneori poate fi imposibilă alegerea organelor
legislative şi executive viabile şi stabile.
• Sistemul reprezentării proporţionale este destul de democratic numai în ţările în care s-
a format şi instalat demult sistemul pluripartinic.1 [4]
Astfel,pe parcursul a 20 de ani de scrutin al sistemul reprezentării proporţionale,în
procesul de guvernare s-au evidențiat mai mult dezavantajele decît avantajele acestuia.Este o
experiență care ar trebui să ne pună pe gînduri? Ori este ceva caracteristic unei societăți într-o
perioadă de tranziție?
Opinia mea reiese din ceea că:dacă o lecție este studiată în nerepetate rînduri și rămîne
tot neînvățată, poblema pusă astfel este,fie în profesor,fie în capacitățile elevului de a
învăța.Și cred că știm cu toții ce am făcut pentru a ne învăța lecția.
Tot aici se impune și factorul uman care după obișnuință voblează între extremele
geopolitice la care Moldova este supusă.Este de menționat că din perioada anului 2009 pînă în
prezent arena politică moldovenească a fost furnizorul celei mai instabile guvernări.Astfel de
probleme,precum și multe altele au stîrnit o ură în masă față de tot ceea ce e
politic,considerînd-o: „Ceva murdar”.Un sondaj din anul 2015 arată că încrederea în clasa
politică este sub 20%.Instant este pusă problema legitimității guvernării,ori 20% încredere a
populației este suficient?2
Compromițîndu-se prin acțiunile lor,pentru a menține puterea în continuare, partidul/
partidele de guvernare tind cu orice preț să reziste la locul de frunte și pentru a-și păstra titlul
onorific de deputat.Din aceste considerente,cum am menționat anterior,partidul/partidele de
guvernare modifică după bunul lor plac sistemul prin care să fie investiți cu puterea publică.
Actualmente,suntem deci în prezența modificării sau mai bine zis a unei tentative de
modificare a scrutinului proporțional plurinominal cu cel propoțional uninominal.
Fiind viitor funcționar public trebuie să dau dovadă de imparțialitate și să fiu cît se
poate de obiectiv și echidistant.Astfel evidențiez avantajele și dezavantajele scrutinului
proporțional uninominal.
1
2
http://www.jurnal.md/ro/politic/2015/4/22/studiu-sociologic-justitia-si-partidele-politice-au-cea-mai-mica-
cota-de-incredere-a-populatiei/
43
PRO JURE nr. 1/2017
Avantajele sistemului reprezentării proporţionale(scrutinul uninominal) sunt:

• Asigură strîngerea legăturilor dintre alegători şi aleşi.În acest fel, alegătorii vor putea
mai lesne urmări modul în care alesul lor îşi îndeplineşte mandatul şi justifică
încrederea acordată.
• Prin contactele sale persoanele alesul poate cunoaşte opiniile, problemele şi
preocupările alegătorilor, nu numai în momentul desfăşurării alegerilor, dar şi în tot
timpul exercitării mandatului său, devenind în acest mod un adevărat “reprezentant al
alegătorilor”.
• În cazul scrutinului proporţional uninominal candidatul este pus faţă în faţă cu un
număr redus de alegători şi le poate face lesne cunoscute calităţile sale personale şi le
poate împărtăşi ideile sale politice.1
• Cetăţenii aleg direct deputatul care să-i reprezinte în Parlament. Elementul de bază al
votului uninominal înseamnă alegerea unui candidat în loc de o listă de partid.
• Votul uninominal înseamnă un control mai bun al cetăţenilor asupra politicienilor.
Politicienii vor trebui să iasă în faţa oamenilor, ca să primească votul în mod direct.
• Raioanele vor fi reprezentate în Parlament. În felul acesta, problemele raioanelor vor fi
cunoscute şi soluţionate mai bine.
• Diaspora va avea deputaţii ei în Parlament. Vocile moldovenilor din străinătate se vor
auzi mai bine la Chişinău. Asta înseamnă că diaspora îşi va putea alege deputaţii ei,
chiar dintre cetăţenii moldoveni care locuiesc peste hotare.2
Și pentru că orice medalie are 2 părți scrutinul uninominal are și el o serie de
dezavantaje,care pot fi definitorii în selectarea sau nu acestui tip de scrutin:
• În cazul scrutinului proporţional uninominal alegerile sînt transformate într-o luptă
între persoane, în loc să se rezume la o dezbatere de idei şi programe.
• Spectrul politic se fragmentează şi uneori poate fi imposibilă alegerea organelor
legislative şi executive viabile şi stabile.
• Faptul că un singur deputat în circumscripţie este ales, duce la situaţii în care
majoritatea alegătorilor din circumscripţie rămân nereprezentaţi, în condiţiile obţinerii
unui scor de sub 50% de către câştigător.
• Scrutinul uninominal nu este optim pentru exprimarea pluralismului politic. El poate
genera o stare conflictuală extrem de periculoasă prin faptul că asigură ca partidul ce
are o majoritate relativă a opţiunilor să deţină o majoritate absolută a mandatelor.
• Datorită numărului mare de circumscripţii electorale, scrutinul uninominal implică
mari cheltuieli cu operaţiunile electorale şi cu structurile care organizează şi conduc
aceste operaţiuni.
• Scrutinul uninominal implică cheltuieli mari pentru candidaţi în scopul susţinerii
campaniei electorale, astfel încât în mod cert favorizează pe cei care le pot suporta.
• Parlamentul rezultat prin scrutinul uninominal este mai mult un corp de elită,
micşorându-se evident caracterul politic.3
În virtutea celor menționate mai sus,reieșind din situația de facto a Republicii Moldova
este necesar de a oferi o poziție rapotată la proiectul de lege cu privire la modificarea şi
1
http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/reviste_drept/annales_10_2007/macavei_ro.pdf
2
http://www.votuninominal.md/ro/avantajele-votului-uninominal/
3
44
PRO JURE nr. 1/2017
completarea unor acte legislative(Codul electoral) și de a da un răspuns la întrebarea:”Votul

uninominal este o soluție pentru Republica Moldova?”
Răspunsul la aceasă întrebare trebuie să fie concis,exact ca la referendum.
-NU.Motivez decizia astfel:
• Votul uninominal face nereprezenată o mare parte din populație.Drept exemplu
apelăm la practica internațională și constatăm că în alegerile parlamentare din Marea
Britanie din 2005, Partidul Laburist s-a situat pe primul loc cu 35% din voturi, dar a
obţinut 55% dintre mandatele de deputaţi, adică s-a situat pe primul loc în 55% dintre
circumscripţii. În Franţa, la alegerile parlamentare din 2002, Uniunea pentru o Mişcare
Populară a înregistrat în primul tur 33,8% din voturi, obţinând în final 357 de mandate,
adică 62% din total.
• Tirania majorității nu-și mai găsește locul!Pe cât de avantajos este scrutinul majoritar
uninominal pentru partidele mari, pe atât de dezavantajos este pentru partidele mici.
De pildă, în 2005 în Marea Britanie, Partidul Liberal Democrat a fost creditat cu un
scor de 22%, dar ocupă doar 62 de circumscripţii din 646, adică sub 10 la sută. În
Franţa efectul este şi mai pervers, Frontul Naţional a obţinut 11% din voturi, dar nu
are nici un deputat, pe când Uniunea pentru Democraţia Franceză şi Partidul Comunist
au obţinut câte 4,8 %, deci împreună mai puţin decât F.N., dar au câte 29 şi respectiv
21 de deputaţi.De ce fel de proporționalitate poate fi vorba aici?!1
• Un alt argument contra reiese din fapul că fiecare palamentar va pleda pentru
satisfacerea intereselor poprii,astfel transformîndu-se acest ogran colegial într-o piață
a intereselor,unde drept plată pentru satisfacerea intereselor va servi ”O mînă
ridicată”.
• Acest proiect,în opinia mea contravine prevederilor constituției,care prevede expres în
art.68 cum că” În exercitarea mandatului, deputaţii sunt în serviciul poporului.”
Astfel mandatarul în luarea deciziilor sale nu trebuie să exprime voința corpului său
electoral,ci a întregului popor,ba mai mult iniţiativa de a introduce un sistem de
“rechemare” a alesului poporului este neconstituţională şi vine în contradicţie cu
articolul 68 (alin.2) din Constituţie care stabileşte că ”Orice mandat imperativ este
nul.” Această iniţiativă comportă în esenţă revenirea la practica sovietică a mandatului
imperativ, în care alesul poporului devine un instrument în mâinele celor care deţin
controlul asupra puterii politice, iar riscul revocării limitează independenţa mandatului
de deputat.2
• Sistemul prevede un risc sporit de imposibilitate de formare a guvernului.
Statele în care s-a înrădăcinat acest sistem(SUA,Marea Britanie,Franța) au o tradiție
democratică ce le permite acest lux de a-și alege pesonal repreentanții.Pe de altă parte statele
din spațiul ex-sovietic,chiar și România au renunțat la acest tip de scrutin.
Acest tip de scrutin nefiind o soluție,care ar fi aceasta atunci?
În ţările unde abia se formează sistemul pluripartinic (fostele state sovietice-socialiste)
sînt recomandabile sisteme mixte de alegeri. Şi la noi se pune tot mai accentuat această
1
http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/reviste_drept/annales_10_2007/macavei_ro.pdf
2
http://jurnal.md/ro/politic/2017/4/8/andrei-nastase-despre-votul-uninominal-intentia-de-schimbare-a-legislatiei-
electorale-de-catre-o-guvernare-cu-grave-probleme-de-legitimitate-este-un-atentat-direct-la-adresa-democratiei-
din-tara/
45
PRO JURE nr. 1/2017
problemă (încă în 1997 Preşedintele Republicii Moldova a propus pentru I dată ca în Codul
electoral să fie prevăzut un sistem mixt de alegere a deputaţilor în Parlament.
Tot mai des în ultimul timp se vorbeşte la nivel oficial despre necesitatea unui sistem
mixt de alegeri ale Parlamentului şi despre faptul că sistemul electoral trebuie inclus în
Constituţie.
În general, sistemul mixt de alegeri este foarte nou şi se utilizează în prezent de circa
20 de ţări, deşi se observă o tendinţă clară spre utilizarea sistemului respectiv în tot mai multe
state.
Esenţa sistemului mixt de alegeri constă în aceea că se utilizează atît principiile
sistemului reprezentării proporţionale (uninominal şi plurinominal) cît şi principiile sistemului
majoritar, prin diferite metode. Sistemul mixt,rezultat din combinarea scrutinului uninominal
cu cel plurinominal,este un sistem modern, ale cărui principii sînt utilizate în cadrul alegerilor
parlamentare (şi locale) din astfel de ţări ca Germania, Ungaria, Bulgaria, Italia, Rusia,
Georgia, Lituania etc.
Acest sistem ar presupune ca o parte (jumătate sau un alt număr) din deputaţi să fie
aleşi prin vot uninominal în mai multe circumscripţii, iar cealaltă parte, pe baza unor liste de
candidaţi prezentate în aceleaşi circumscripţii. Alegătorul ar dispune de două voturi, unul
pentru scrutinul uninominal, iar celălălt, pentru scrutinul de listă. În buletinul de vot se
imprimă 2 coloane: una cuprinzînd candidaturi individuale, iar cealaltă – diferite liste de
candidaţi ai partidelor.
„Candidatul pentru funcţia de deputat în Parlament se consideră ales dacă a întrunit
majoritatea voturilor valabil exprimate.”1
Voturile exprimate pentru listele de candidaţi prezentate de partide se totalizează pe
întreaga ţară, iar repartizarea mandatelor se face pe criteriul reprezentării proporţionale.
Sistemul respectiv asigură justeţea în reprezentare, influenţa partidelor, libertatea
alegătorului şi a candidatului.
În Republica Moldova sistemul mixt ar putea fi aplicat astfel ca 70 (60-50) de deputaţi
să fie aleşi pe circumscripţii pluri sau uninominale, iar 31(41-51) de deputaţi să fie aleşi pe o
circumscripţie naţională unică.
În dependenţă de modalitatea de votare şi condiţiile concrete de aplicare, sistemul mixt
este mai mult sau mai puţin democratic, principalul merit al său constînd în faptul că nu
reduce alegerile la lupta dintre partide politice, dar permite şi alegerea unor
personalităţi marcante, lichidînd monopolul partidelor.2
În concluzie pot spune că modificarea sistemului de scrutin este cu siguranță o tenativă
bună de depășire a instabilității politice în țară, temerile însă se trag din perspectiva factorului
uman.Firea personajului politic moldovenesc este de natură egoistă și mercantilă(tot se
cumpără,se vinde) .Gadul înalt de cultură politică este ceea ce ne lipsește cu desăvîrșire nu alt
sistem electoral.În fond ce contează care este sistemul electoral abordat? Practicile
internaționale dau de înțeles că oricare ar fi acesta unul majoritar,proporțional sau mixt
viabilitatea și eficacitatea acestuia este condiționată exclusiv de factorul uman și îndeoseboi
de dorința acestuia.Tot mai des se aude fraza:”Cine știa că vor fi niște hoți?” Răspunsul la
această întrebare este simplu:”-Nimeni.” Acest lucru însă nu ne scutește de responsabilitatea
pe care o purtăm pentru cei investiți.
1
http://www.votuninominal.md/ro/proiectul-de-lege/ (art.87)
2
46
PRO JURE nr. 1/2017
HOTĂRÂREA PRIN CARE SE ÎNCUVIINŢEAZĂ ÎNVOIALA

PĂRŢILOR
Chiș Alexandra – Paula, Master Carieră Judiciară, Facultatea de Drept, Universitatea

de Vest Timișoara
Abstract
Consent judgement is an expression of contractual freedom and non ultra petita
principle. These characteristics attract the need of balanced rules that give the parties enough
leeway, but also provide the civil circuit with security.
This paper proposes is to create a review of all rules governing consent judgement in
order to provide a broad picture of the institution.
The subject of this article was chosen to underline the effects that consent judgement are
able to produce.
Keywords: contractual freedom, rules, institution
1. NOȚIUNE
Hotărârea prin care se încuviințează învoiala părților constituie un contract judiciar și este
denumită și hotărâre de expedient1.
Potrivit art. 438 C.pr.civ. părțile pot pune capăt unui litigiu prin încheierea unei tranzacții
în fața instanței de judecată.
În acest caz, instanța este ținută să ia act de înțelegerea părților și să pronunțe o hotărâre
conformă cu aceasta.
Soluția este identică și în cazul în care părțile aleg să apeleze la procedura medierii, aspect
menționat expres de legiuitor prin reglementarea art. 441 C.pr.civ. - Dispoziţiile prezentei
secţiuni se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care învoiala părţilor este urmarea
procedurii de mediere.
O primă observație cu privire la hotărârea prin care se încuviințează învoiala părților este
aceea că legiuitorul conferă părților un drept de dispoziție cu privire la un proces început,
astfel că simplul acord de voință al părților are puterea de a stinge litigiul.
O altă observație demnă de menționat este dreptul de opțiune al părților în ceea ce privește
modalitatea de a pune capăt procesului dedus judecății. În această privință, părțile pot alege să
încheie o tranzacție sau să apeleze la procedura medierii.
Conform art. 2267 C.civ., tranzacţia este contractul prin care părţile previn sau sting un
litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunţări reciproce la drepturi ori
prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă. Prin tranzacţie se pot naşte, modifica sau
stinge raporturi juridice diferite de cele ce fac obiectul litigiului dintre părţi.
1
Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Ediția a-2-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu,
București, 2015, pp. 544-545.
47
PRO JURE nr. 1/2017
În cazul în care părțile aleg calea medierii, la finalizarea procedurii, mediatorul întocmește
un proces-verbal semnat de părți, prin care se arată modalitatea de încheiere și soluția
procedurii.1
Conform prevederilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, când părțile aflate în
conflict au ajuns la o înțelegere, se poate redacta un acord scris, care va cuprinde toate
clauzele consimțite de acestea și care are valoarea unui înscris sub semnătură privată.
Prevederile sus menționate conduc la concluzia că atât în cazul în care părțile aleg să
încheie o tranzacție, cât și în cazul în care acestea recurg la procedura medierii, actul care
cuprinde acordul lor de voință în sensul încetării procesului, reprezintă un veritabil contract.
Această natură juridică a înțelegerii părților nu se pierde ulterior prin pronunțarea hotărârii
prin care instanța ia act de acordul lor.
2. CONDIȚII
Natura juridică de contract a tranzacției judiciare impune părților condiții de fond și de
formă pentru încheierea sa valabilă. În acest sens, prevederile art. 2271 C.civ. impun ca părțile
să dețină deplina capacitate de a dispune de drepturile care formează obiectul contractului, iar
cei care nu au această capacitate pot tranzacţiona numai în condiţiile prevăzute de lege.
Din norma sus citată se desprind o serie de consecințe.
Părțile trebuie să dețină puterea de a dispune de drepturile tranzacționate, deci drepturile
care formează obiectul contractului nu pot fi dintre cele sustrase de legiuitor dispoziției
părților. În acest sens, art. 2268 C.civ. interzice subiectelor de drept de a dispune de drepturi
ce aparțin domeniului capacității sau stării civile a persoanelor, precum și altor domenii
prohibite de lege.
Dispoziția asupra drepturilor constituie regula, astfel legiuitorul prevede expres situațiile
în care subiectele de drept nu dețin acest drept. Cu titlu exemplificativ menționez prevederile
art. 58 C.civ care interzic transmiterea drepturilor aferente personalității.
Părțile contractului judiciar trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu. În cazul în care
părțile sunt lipsite de capacitate de exercițiu sau au capacitate de exercițiu restrânsă,
contractul se încheie de reprezentantul legal sau cu încuviințarea ocrotitorului legal, precum și
cu încuviințarea instanței de tutelă, dacă este cazul.
Tranzacția trebuie să îmbrace forma scrisă ad probationem, condiție impusă de
prevederile art. 2272 C.civ. - Pentru a putea fi dovedită, tranzacţia trebuie să fie încheiată în
scrisă.
Cu privire la acordul de mediere, art. 61 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 prevede
obligativitatea mediatorului de a informa instanța, în formă scrisă, despre rezultatul procedurii
de mediere. Această formalitate impusă mediatorului este aplicabilă în situațiile în care
procedura medierii a debutat după momentul sesizării instanței judecătorești.
Părțile se pot adresa instanței în vederea pronunțării unei hotărâri care să consfințească
înțelegerea lor și în mod direct cu acordul de mediere.2
Din punct de vedere procesual, prevederile art. 439 C.pr.civ. impun părților forma scrisă
a tranzacției, iar instanței îi impun ca dispozitivul hotărârii pe care o va pronunța să fie
alcătuit din înțelegerea părților.
1
Art. 57 Legea nr. 192/2006 actualizată privind medierea și organizarea profesiei de mediator.
2
Art. 59 din Legea nr. 192/2006.
48
PRO JURE nr. 1/2017
Legiuitorul permite părților să se înfățișeze oricând în vederea solicitării instanței de a

pronunța o hotărâre de expedient. Dacă părţile se înfăţişează la ziua stabilită pentru judecată,
cererea pentru darea hotărârii va putea fi primită chiar de un singur judecător. Dacă părţile se
înfăţişează într-o altă zi, instanţa va da hotărârea în camera de consiliu.1
Instanța nu este competentă să respingă cererea părților de a pronunța o hotărâre prin care
să consfințească înțelegerea lor fără să verifice condițiile de valabilitate ale
tranzacției/acordului de mediere. Numai în măsura în care constată că nu sunt îndeplinite
condițiile impuse de lege pentru valabilitatea tranzacției/acordului de mediere, instanța trebuie
să respingă solicitarea părților de a pronunța hotărârea de expedient și să continue judecata. 2
Consider demnă de menționat opinia conform căreia instanța nu va putea respinge cererea
părților în situațiile în care sunt încălcate norme de ordine privată pentru că s-ar depăși sfera
disponibilității instanței judecătorești.3
O ultimă mențiune referitoare la condițiile impuse hotărârii de expedient este necesitatea
respectării tuturor condițiilor privitoare la competența, constituirea, compunerea instanței,
precum și oricăror alte norme procesuale de ordine publică impuse pentru legalitatea hotărârii
ce se va pronunța.
3. EFECTE
Din punct de vedere al dreptului material, tranzacția este indivizibilă. Ea nu poate fi
desființată în parte în lipsa unei prevederi contrare.4 De asemenea, tranzacția produce efecte
doar cu privire la drepturile care au făcut obiectul contractului și privesc doar cauza asupra
căreia s-a contractat.5
Conform art. 2274 C.civ., este nulă tranzacţia încheiată pentru executarea unui act juridic
lovit de nulitate absolută, în afară de cazul în care părţile au tranzacţionat expres asupra
nulităţii. În cazul în care tranzacţia s-a încheiat pentru executarea unui act anulabil, anularea
tranzacţiei poate fi cerută doar de partea care la data încheierii tranzacţiei nu cunoştea cauza
de anulabilitate.
Legiuitorul prevede de asemenea sancțiunea nulității absolute a tranzacției în cazul în
care tranzacția s-a încheiat având la bază înscrisuri dovedite ulterior ca fiind false și în cazul
în care ulterior tranzacției s-au descoperit înscrisuri necunoscute părților la momentul
încheierii din care rezultă că o parte sau ambele nu deținea/dețineau dreptul asupra căruia s-a
tranzacționat.6
În cazul în care părțile au tranzacționat asupra unui litigiu soluționat prin hotărâre
judecătorească, partea care nu a cunoscut că litigiul fusese soluționat se poate prevala de
prevederile art. 2277 C.civ. pentru a invoca nulitatea relativă a tranzacției. Din redactarea
acestui articol nu trebuie să se înțeleagă că părțile nu ar putea tranzacționa asupra drepturilor
deduse judecății în cazul în care instanța s-a pronunțat asupra cauzei, ci că ele trebuie să-și
manifeste voința în sensul încheierii unei tranzacții în cunoștiință de cauză pentru ca acordul
lor de voințe să fie valabil format.
1
Art. 438 C.pr.civ.
2
G. Boroi, M. Stancu, op. Cit., p .546.
3
Ibidem.
4
Art. 2269 C.civ.
5
Art. 2270 C.civ.
6
Art. 2275, art. 2276 C.civ.
49
PRO JURE nr. 1/2017
Din punct de vedere procesual, hotărârea de expedient nu are autoritate de lucru judecat
deoarece instanța nu pronunță o hotărâre prin care să soluționeze cererea de chemare în
judecată pe baza cercetării judecătorești, ci ia act de înțelegerea dintre părți constituindu-se
astfel un veritabil contract cu caracter judiciar.1
Tranzacția judiciară fiind constatată printr-o hotărâre judecătorească are forma unui
înscris autentic și constituie titlu executoriu în condițiile legii. 2 Aceasta este de asemenea
obligatorie între părți.3
Caracterul obligatoriu al hotărârii judecătorești este dublat în cazul tranzacției judiciare
de forța obligatorie a contractului întrucât hotărârea de expedient constituie un veritabil
contract între părți.
4. CALE DE ATAC. ACȚIUNI ÎN JUSTIȚIE

Calea de atac împotriva hotărârii de expedient este recursul exercitat numai pentru motive
procedurale. Observăm că legiuitorul a instituit un regim juridic derogator în cazul hotărârii
de expedient suprimând calea de atac ordinară a apelului.
Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare și nesuspensivă de executare prin
intermediul căreia „se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate”4.
Recursul poate fi exercitat numai pentru motivele prevăzute de lege și numai împotriva
hotărârilor date în apel, fără drept de apel sau în cazurile expres prevăzute de lege.5
Prevederile art. 483 alin. (2) teza I C.pr.civ. sustrag de la aplicarea recursului hotărârile
pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) – j), în cele privind navigația civilă și
activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în
cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri
evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei. Această prohibiție se va aplica indiferent
că hotărârile enumerate sunt pronunțate în primă instanță ori în calea de atac a apelului.
În ceea ce privește hotărârea de expedient, recursul este calea de atac prevăzută în mod
expres de legiuitor, deci această cale de atac va avea incidență legală asupra hotărârilor prin
care se încuviințează înțelegerea părților chiar dacă înțelegerea lor va privi drepturi care ar
avea incidență în cererile la care se referă art. 483 alin. (2) teza I C.pr.civ.
Calea de atac a recursului este aplicabilă hotărârii de expedient și datorită caracterului de
normă specială a art. 440 C.pr.civ. față de norma instituită prin art. 483 alin. (2) teza I
C.pr.civ. care are caracter general în domeniul recursului.
Conform art. 2278 C.civ., tranzacţia care, punând capăt unui proces început, este
constatată printr-o hotărâre judecătorească poate fi desfiinţată prin acţiune în nulitate sau
acţiune în rezoluţiune ori reziliere, precum orice alt contract. Ea poate fi, de asemenea, atacată
cu acţiune revocatorie sau cu acţiunea în declararea simulaţiei.
Această prevedere apare ca firească din moment ce tranzacția, chiar consfințită printr-o
hotărâre judecătorească, este un contract.
În ceea ce privește acțiunea în nulitate, conform art. 1251 C.civ., este anulabil contractul
prin care au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la capacitatea de exerciţiu, când
1
G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pp. 546- 547.
2
Art. 433, 434 C.pr.civ.
3
Art. 435 C.pr.civ.
4
G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 646.
5
Art. 483 alin. (1) C.pr.civ.
50
PRO JURE nr. 1/2017
consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de
lege.
Referitor la viciile de consimțământ, acestea urmează regimul general reglementat de
Codul civil, cu excepția viciului leziunii care este inaplicabil tranzacției.1
Inaplicabilitatea leziunii cu privire la tranzacție decurge (pe lângă prevederea legală) din
definiția tranzacției, anume concesii reciproce între părți. Concesiile făcute de părți pentru a
stinge un litigiu nu pot fi reproșate ca fiind lezionare ulterior încheierii tranzacției.
Viciul de consimțământ al unei părți poate fi înlăturat și fără anularea tranzacției.
Contractantul al cărui consimțământ este valid exprimat, poate declara că va executa sau
poate executa direct contractul așa cum a fost înțeles de partea al cărei consimțământ a fost
viciat.2 Această adaptare a contractului poate avea loc în cazul viciului erorii sau dolului cu
mențiunea că în cazul dolului victima viciului poate opta pentru menținerea contractului și
prin reducerea corespunzătoare a propriei prestații cu valoarea daunelor-interese la care ar fi
îndreptățit.3
În cazul vicierii consimțământului prin violență, legiuitorul instituie prin prevederile art.
1257 C.civ. doar menținerea contractului prin echilibrarea acestuia, în sensul că partea
îndreptățită să invoce nulitatea relativă a contractului poate să solicite instanței reducerea
propriei prestații cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățit.
Nulitatea relativă, indiferent de cauza de nulitate, poate fi acoperită prin confirmare, deci
părțile pot confirma o tranzacție afectată de o cauză de nulitate relativă pentru ca acordul lor
de voințe să producă totuși efecte.
Confirmarea trebuie să respecte următoarele condiții pentru a fi valabil făcută: să fie
făcută de titularul dreptului de a invoca nulitatea relativă; cauza de nulitate să fi încetat; să
cuprindă obiectul, cauza, natura obligației și să menționeze motivul acțiunii în anulare,
precum și intenția de a înlătura viciul.4
Referitor la nulitatea absolută, conform art. 1247 C.civ., nulitatea absolută intervine
atunci când contractul a fost încheiat cu nerespectarea unei dispoziții legale prin care se
ocrotește un interes general. Aceasta poate fi invocată de orice persoană interesată, inclusiv de
instanță, care este obligată să o invoce din oficiu.
Prevederile art. 1247 alin. (4) C.civ. instituie posibilitatea confirmării nulității absolute,
însă limitează această posibilitate numai la cazurile prevăzute de lege.
Conform art. 2274 alin. (1) C.civ., este nulă tranzacția încheiată pentru executarea unui
act juridic lovit de nulitate absolută, în afară de cazul în care părțile au tranzacționat expres
asupra nulității.
Având în vedere prevederile art. 1247 alin. (4) C.civ. și art. 1261 C.civ. care prevede că
un contract afectat de o cauză de nulitate este validat atunci când nulitatea este acoperită, iar
nulitatea este acoperită prin confirmare sau prin alte moduri anume prevăzute de lege, putem
interpreta ca art. 2274 alin. (1) C.civ. instituie o situație în care nulitatea absolută poate fi
confirmată.
1
Art. 1224 C.civ.
2
Art. 1213 alin. (1) C.civ.
3
Art. 1257 C.civ.
4
Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ediția a 2-a revizuită și
adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2010,
51
PRO JURE nr. 1/2017
Confirmarea nulității absolute este prevăzută expres de legiuitor prin redactarea normei
cuprinse în art. 2274 alin. (1) îndeplinind astfel cerința impusă de prevederea generală în
materie cuprinsă de art. 1247 alin. (4) C.civ.
Normele care reglementează nulitatea absolută sunt de ordine publică, deci acestea nu pot
suferi schimbări prin voința părților. Cu toate acestea, legiuitorul a permis părților în mod
expres să modifice efectele nulității absolute, însă doar față de ele, fără a afecta drepturile
terților.
Consider că posibilitatea părților de a confirma nulitatea absolută trebuie interpretată cu
rezerve. În acest sens, trebuie să avem în vedere imprescriptibilitatea acțiunii1 în constatarea
nulității, dar și legitimarea procesuală a oricărei persoane care are interes să invoce o astfel de
nulitate.
În cazul în care tranzacția este desființată ca urmare a nulității relative sau absolute face
ca hotărârea prin care s-a constatat înțelegerea părților să fie lipsită de orice efect. 2 Această
prevedere legală apare ca firească întrucât hotărârea de expedient cuprinde înțelegerea
părților, iar în cazul în care această înțelegere este desființată, hotărârea prin care s-a
încuviințat este golită de conținut.
Referitor la acțiunea în rezoluțiune sau reziliere, art. 1549 alin. (1) C.civ. prevede că în
cazul în care creditorul nu cere executarea silită a obligațiilor contractuale, acesta are dreptul
la rezoluțiune sau, după caz, reziliere, precum și la daune-interese, dacă i se cuvin.
Prevederile art. 2278 alin. (1) C.civ. oferă părților unei tranzacții judiciare de a solicita
instanței desființarea contractului prin pronunțarea rezoluțiunii sau rezilierii.
Prin urmare, în cazul în care ulterior pronunțării hotărârii de expedient, una dintre părți
nu execută prestația sau prestațiile la care s-a obligat, cocontractatul este îndreptățit să ceară
executarea silită a obligațiilor asumate prin încheierea tranzacției sau, în cazul în care nu mai
este interesat de o astfel de executare, rezoluțiunea sau rezilierea tranzacției judiciare.
Desigur, creditorul are dreptul la acțiunea în rezoluțiune sau reziliere în măsura în care
neexecutarea debitorului îndeplinește condițiile impuse de lege pentru o astfel de cerere.
Rezoluțiunea sau rezilierea poate fi pronunțată de instanță, poate fi declarată unilateral de
către partea îndreptățită sau poate opera de plin drept dacă părțile au convenit astfel prin
tranzacție.3
Rezoluțiunea sau rezilierea unilaterală poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului
atunci când părțile au convenit astfel, atunci când debitorul este de drept în întârziere sau când
debitorul nu a executat obligația în termenul acordat prin punerea în întârziere.4
Este important de menționat că rezoluțiunea sau rezilierea unilaterală nu se confundă cu
activarea pactului comisoriu.5
În timp ce declarația unilaterală de rezoluțiune sau de reziliere este un mod propriu-zis de
operare a acestora, declarația de invocare a pactului comisoriu reprezintă o modalitate de
activare a pactului. Consecința este că în cazul pactului comisoriu, chiar dacă sunt îndeplinite
1
Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil. Comentariu pe
articole, Ediția 2 – revizuită și adăugită- , Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 1386.
2
3
Art. 1550 C.civ.
4
5
Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), op. cit., p. 1757.
52
PRO JURE nr. 1/2017
toate condițiile prevăzute de lege și de părți, rezoluțiunea sau rezilierea nu va opera în lipsa
manifestării de voință a creditorului și a comunicării acesteia debitorului.1
În cazul în care tranzacția judiciară este desființată ca urmare a rezoluțiunii sau rezilierii,
hotărârea prin care este constatată va fi lipsită de orice efect.2
Tranzacția judiciară poate fi atacată cu acțiune revocatorie.3
Conform art. 1562 alin. (1), creditorul poate cere să fie declarate inopozabile față de el
actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, dacă dovedește un prejudiciu.
Aceeași prevedere legală oferă exemple de acte juridice frauduloase pentru creditor actele
prin care debitorul își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate.
Acțiunea revocatorie impune îndeplinirea unor condiții pentru a fi admisibilă. Astfel, se
impune să existe un prejudiciu ca urmare a încheierii de către debitor a actului juridic, să
existe o fraudă din partea debitorului și să existe complicitatea la fraudă a terțului contractant
în cazul în care contractul este cu titlu oneros sau atunci când constă într-o plată făcută în
executarea unui astfel de contract.4
Prevederile art. 2278 alin. (1) C.civ. permit ca tranzacția judiciară să fie atacată și cu
acțiune în declararea simulației.
Conform art. 1289 alin. (1). C.civ., contractul secret produce efecte numai între părți și,
dacă din natura contractului ori din stipulația părților nu rezultă contrariul, între succesorii lor
universali sau cu titlu universal.
Simulația presupune îndeplinirea unor condiții: să existe două acte juridice, să existe
intenția de a simula, actul secret să fie anterior sau concomitent cu actul aparent.5
Existența intenției de a simula este deosebit de importantă deoarece în lipsa acesteia
discutăm despre o modificare a actului juridic încheiat anterior, iar nu despre o simulație.
Anterioritatea sau concomitența actului secret se referă în realitate la acordul simulatoriu
în sens de negotium iuris, iar nu la contraînscris, care în sens de instrumentum poate fi
încheiat și ulterior.6
În doctrină se diferențiază acțiunea în simulație cu privire la tranzacție și cea cu privire la
hotărârea de expedient. În acest sens, se învederează că este totuși posibil ca părțile să fi
simulat însuși litigiul, caz în care acțiunea în simulație va viza hotărârea.7
1
Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), op. cit., p. 1758.
2
3
4
Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), op. cit., pp. 1770-1771.
5
Idem, pp. 1432-1433.
6
L. Pop ș.a., Obligațiile, p. 221; L. Pop, Obligațiile, vol II, p. 619; G. Chivu, Simulația, p. 19 apud Fl. A. Baias,
E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), op. cit., pp. 1432-1433.
7
Fl. A. Baias, Simulația, Studiu de doctrină și jurisprudență, Ed. Rosetti, București, 2003, pp. 261,262 apud Fl.
A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), op. cit., p. 2367.
53
PRO JURE nr. 1/2017
BIBLIOGRAFIE
1. Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod
civil Comentariu pe articole Ediția 2 – revizuită și adăugită- , Ed. C.H. Beck, București, 2014.
2. Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil Ediția a-2-a, revizuită și adăugită,
Ed. Hamangiu, București, 2015.
3. Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală Ediția
a 2-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2010.
54
PRO JURE nr. 1/2017
ANALIZĂ ASUPRA PARTICIPĂRII TINERILOR ÎN PROCESUL

DECIZIONAL
Octavian CIOBANU, student, Facultatea de Drept, Universitatea de Stat din Moldova

Coordonator: Lector univ. dr. Gheorghe GUȚU, Facultatea de Drept, Universitatea de Stat
din Moldova
Motto:
Există o formă de cunoaştere pe care nu poţi să o obţii
decât prin participare: nu ai cum s-o obţii stând pe margine,
privind şi comentând.
( Frank Herbert)
Abstract
In contemporary society where democracy and transparency of decisions underlying the
formation of youg people as active citizens, participation in the Community and making
decisions have become a necessity. For me, youth participation in decision
making,dialoguing with public authorities is a method to tell public authorities about the
needs of young people. Such Youth Councils are the representative bodies of young
people who know exactly how to translate and present needs of youth to the public
authorities.
YouthCouncil’s mission is to lobby the needs of young people and forward mechanisms to
resolve it. This exercise is beneficial not only for youth but also for public authorities. Public
authorities should not invent activities for youth and these should not totally be avoided by
young people, but they do have to take initiatives and implement them together with youth.
Having a welldefined timetable and process that lasted a year we managed to lobby interests
of youth and their needs to get on the agenda of the Local Authorities. The final result of this
activity was to achieve the major objective, that young shares are included in the plan of
public authorities.
Keywords:democracy, transparency of decisions, Youth Councils, initiatives,

participation in the Community
Lucrarea ,, Participarea tinerilor în procesul decisional ” reprezintă un studiu de caz

complez în care am abordat importanța implicării tinerilor în viața de zi cu zi în cadrul
comunităților, din prizma unor gânduri ce mă frământă de ceva timp.
În urmă cu câțiva ani credeam că a fi un tânăr responsabil înseamnă doar să-ți cunoști
drepturile și să-ți îndeplinești obligațiunile cetățenești, astfel încât nu mi-am dat seama că
mentalitatea tinerilor se dezvoltaseră atât de mult în ultima perioadă încât aceștia vor dori un
impuls participativ în cadrul societății a cărei parte sunt.
Din propria experiență dar și din rapoartele analizate la nivel național privind
atingerea indicatorilor necesari pentru o bună participare a tinerilor în procesul decizional la
55
PRO JURE nr. 1/2017
nivel local/raional/municipal sau național am identificat că conceptual de participare a

tinerilor în procesul decizional este unul superficial. Făcând o ușoară trimitere asupra
participării tinerilor, teoriei lui Roger Hart care clasa această participare a tinerilor ca una
formală, tinerii devenind un decor pentru autorități, acestea fiind catalogată la general ca o
non-participare.
În viziunea unor funcționari publici, creatori ai primelor Strategii de Dezvoltare a
Sectorului de Tineret din Moldova (2002-2008, 2009-20013) participarea tinerilor a fost mai
degrabă un imbold către tineri în vederea organizării evenimentelor de tineret pe care APL le
prioretiza în planul bugetar annual, promovarea activismului civic prin salubrizarea
terenurilor, participarea activă în cadrul cercurilor de creație, activități cartabile dar și multe
altele. Toate acestea sunt practice bune, necesare în comunități și care au făcut posibilă
evidențierea liderilor comunitari din rândul tinerilor. Însă în viziunea mea acestea nu
reprezintă o participare activă a tinerilor în procesul decizional și doar o manifestare de
activism și civism.
Dat fiind faptul că și intituțiile publice, ONG-uri pun o importanță exagerată asupra
certificării tinerilor i-au făcut pe aceştea să se transforme în adevărați zombi ai diplomelor și
certificatelor de excelență oferite la orice ocazie și de orice instituție, fiind o abordare greșită
atât a tinerilor cât și a acestor mecanisme de certificare. Dar totuși aceste politici consider că
au fost importante și că doar prin implementarea lor astăzi putem vedea partea mai puțin plină
a paharului.
Cercetând într-o amplă avengură însăși tinerii conform legislației sunt acele
persoane cu vârsta cuprinsă între 14-35 de ani1, care au aceleași drepturi și obligații în fața
legii, acces liber la serviciile sociale, egalitate în drepturi civile și politice. Necătând la toată
libertatea-n exprimare, acces liber la instituțiile statului, deschiderea autorităților spre
colaborare, tinerii continuă a fi pasivi din punct de vedere al implicării acestora în dezvoltarea
societății contemporane, invocand diverse motive.
Un imbold major de motivare al tinerilor au fost exercițiile din anul 2002 care
reflectând obiectivele prioritare a Strategiei de Tineret unde au fost puse în practică exerciții
de implicare a tinerilor, reflectând idealurile europene. La baza legislației cu privire la tineret,
dar și a Strategiilor de Dezvolatere a Sectorului de Tineret, au stat Carta Europeană privind
participarea tinerilor2, adoptată la Conferința Permanentă prin Rezoluția 237 și articolul 22
privind adoptarea Cartei din martie 1992, fiind o continuitate a discuțiilor puse la prima și a
doua Conferință Permanentă a Autorităților Publice Locale și Regionale din Europa la
Lausanne (iunie 1988) și respective la Liangollen (septembrie 1991).
Începând din anul 2002 ca metodă de educare și implicare al tinerilor au fost
propuse crearea Consiliilor Locale ale Tinerilor. Fiind ințelese ca o metodă de participare a
tinerilor în procesul de luare a deciziilor la nivel local, un proiect impemns implemenat cu
supotul Asociației Master Forum din Romania3, dar care nu a dat roade decât pe o perioadă
scurtă de timp.
Pentru a înţelege mai bine participarea tinerilor consider că este necesar să
înţelegem care sunt mecanismele necesare şi reglementatorii a participării tinerilor, astfel în
1
Legea Nr. 215 din 29.07.2016 cu privire la tineret , Capitolul I, Art.2.
2
Carta Europeană revizuită privind Participarea Tinerilor în viața locală și regională, Introducere, pag. 5.
3
Ghidul Tânărului Consilier, Chișinău 2006, pag.5.
56
PRO JURE nr. 1/2017
lucrările de specialitate întâlnim doi termeni diferiţi. Unii îi spun „politica de tineret”, alţii
„politici de tineret”. Însă permanent întâlnim o dilemă şi anume care este termenul corect?
La înaintarea explicaţiei asupra diferenţei dintre aceşti termeni, trebuie să definim
iniţial echivalentul acestora din limba engleză: “politics” şi “policy”. Politics presupune o
activitate legată de cucerirea şi păstrarea puterii (lupta pentru putere, jocul politic), iar policy
provine de la grecescul “polis” (cetate) - o activitate de decizie, în principal legată de
colectivitate (la nivelul societăţii); sensul managerial (legat de conducere, organizare şi
control).
Pentru o mai bună înţelegere, o politică publică (politici) reprezintă „o reţea de
decizii legate între ele privind atingerea obiectivelor, a mijloacelor şi a resurselor alocate
pentru atingerea lor în situaţii specifice”1 . În viziunea Oxford, o politică publică este „o
poziţie comună, şi / sau o direcţie ghidată de către un plan de acţiuni, care este susţinut şi
continuat de către guvernare, partide politice sau persoane individuale” 2. Astfel, politicile
publice (în sensul de decizie colectivă, arta deciziei colective) urmăresc organizarea unor
sectoare sociale, domenii. Ex.: politici externe, politici demografice, politici agricole, politici
de tineret etc. Presupun o suită de decizii, nu se referă doar la o decizie singulară, limitată.
În limba română (la fel ca şi în alte limbi romanice) aceşti doi termeni se confundă.
Termenulde politică se foloseşte în ambele sensuri şi nu poate fi distins decât analizându-se
contextulîn care a fost folosit. Pentru o mai bună înţelegere, în limba română se foloseşte
politici(sau “politici publice”) ca echivalent pentru engl.policy (sensul decizional colectiv şi
celmanagerial, elaborare de strategii); şi se traduce politics prin politică, care se referă la
joculde cucerire şi de gestionare a puterii.
Deci, în esenţă, aceşti doi termeni sunt foarte diferiţi.Astfel, pentru o distincţie din
start, serecomandă utilizarea termenului de politici de tineret.Subliniez încă o dată că prin
acesttermen se înţelege politicile publice în domeniul tineretului şi reprezintă o traducere
exactă a termenului englezesc youth policy.
Potrivit Organizaţiei Naţiunilor Unite „tinerii din întreaga lume reprezintă atât o
sursăenormă de resurse umane pentru dezvoltare cât şi factorii cei mai importanţi în
schimbareasocială, în dezvoltarea economică şi în inovaţiile tehnologice. Imaginaţia, idealurile,
capacităţileintelectuale considerabile şi concepţiile lor sunt esenţiale pentru dezvoltarea continuă a
societăţiiîn care trăiesc. Problemele ivite în viaţa tinerilor cât şi concepţiile şi aspiraţiile lor
reprezintăcomponentele esenţiale ale provocării şi ale perspectivelor pe care societatea le are în
prezent câtşi cele ale viitoarelor generaţii.”
Forumul European de Tineret (YFJ), organizaţie umbrelă a tinerilor asociaţi din
Europa,completează definiţia politicilor de tineret. „E necesar să înţelegem tânăra generaţie ca
oresursă, care poate oferi soluţii durabile pe termen lung. În acest sens, urmează să le fie
identificatenecesităţile şi să fie dezvoltate politici care să permită tinerilor să-şi realizeze pe deplin
potenţialulca cetăţeni, iar societatea să poată beneficia la maxim de capitalul intelectual al
acestora”3.
Consiliul Internaţional al Politicilor de Tineret (ICNYP) oferă următoarea
1
Miroiu, Adrian; Radoi, Mireille; Zulean, Marian. – „Politici Publice” – Bucureşti: Editura Politeia-SNSPA,
2002, p. 24
2
Definiţie conform Concise Oxford Dictionary, Oxford University Press.
3
11 indicatori de evaluare a politicilor de tineret, document elaborat de către Peter LAURITZEN, European
Youth Forum, iunie 2001.
57
PRO JURE nr. 1/2017
definiţiepoliticilor de tineret: „O declaraţie a priorităţilor şi direcţiilor, pe care ţara le-a

formulatpentru dezvoltarea tineretului. Politicile de tineret la nivel naţional includ o viziune, un plan
deacţiuni, realist şi orientat în timp, care permite şi facilitează participarea tinerilor la
dezvoltareaţării” 1.
Conform Legii Nr.215 din 29.07.2016 cu privire la tineret, politicile de tineret reprezintă
„ansamblu de principii, metode și măsuri menite să asigure tinerilor oportunități de participare, de
bunăstare, dezvoltare personală și profesională”2 .
E important să înţelegem că tinerii reprezintă o comunitate a cărei nevoi şi aspiraţii cer
oatenţie deosebită. Ei au nevoie de sprijin şi de un mediu care să-i ajute să treacă cu succes dela
dependenţa din copilărie la autonomia şi responsabilităţile adulţilor. Astfel observăm o recunoaştere
crescândă pe plan mondial a faptului că tinerii auun rol important în dezvoltare atât la nivel regional,
naţional, câtşi internaţional. Forurile internaţionale încurajează în mod constant toate ţările lumii
săinstituie mecanisme politice corespunzătoare pentru a satisface nevoile tinerilor.
În diferite ţări europene, datorită tradiţiei istorice în zona politicilor de tineret, există o
largăvarietate a conceptelor utilizate de către diverse structuri responsabile de politicile de
tineret.Unele ţări consideră tinerii ca fiind cei care au vârsta de până la 25 de ani, în timp ce alţii
iauîn consideraţie persoanele care au de la 13 până la 25/30 de ani. Parlamentul European
şiConsiliul Europei consideră termenul “tineret” ca fiind perioada de viaţă cuprinsă între 15şi 25 de
ani3 . În timp ce în Republica Moldova a fi „tânăr” înseamnă să ai o vârstă cuprinsă între 14 – 35 de
ani 4. La un nivel mai înalt, Organizaţia Naţiunilor Unite a declarat oficialîn 1985 că tinerii sunt
persoanele care au vârsta cuprinsă între 15 şi 24 de ani 5.
Există şi diferite concepte referitoare la împărţirea pe sectoare a lucrului cu tineretul. În acest
sens, putem defini trei modele 6:
a) centralizat – se întâlneşte în ţări ca Germania, Grecia, Spania, Portugalia sau Slovenia, care au
un Minister de Tineret sau un minister, care include şi tineretul;
b) parţial-centralizat – politicile de tineret sunt doar parţial în sarcina unei instituţii specializate şi
parţial în sarcina altor ministere (ex.: Franţa, Olanda, Finlanda, Estonia, Republica Cehă, etc.);
c) local – se întâlneşte în ţările unde nu există o agenţie de stat specializată şi problemele tineretului
sunt incluse simultan la mai multe ministere de resort, cum ar fi cel al muncii, sănătăţii, educaţiei
etc. (ex.: Danemarca, Italia sau Islanda etc.).
Reieşind din această clasificare, deducem că Republica Moldova poate fi încadrată în
modelul „centralizat”, deoarece avem un minister specializat (Ministerul Tineretului şi Sportului). E
important de remarcat că sunt şi alte ministere care au programe adresate tinerilor.
Reieşind din cele expuse mai sus, am formulat o definiţie proprie. Politicile de tineret
reprezintă o viziune, însoţită de un plan de acţiuni realist şi orientat în timp, care reiese din
necesităţile tinerilor şi în care tânăra generaţie este înţeleasă ca o resursă ce poate oferi soluţii
1
World Alliance of Young Men’s Christian Associations, World Young Women’s Christian Association.
National Youth policies,Produced by the Chief Executive Officers of: Towards an autonomous, supportive,
responsible and committed youth, pag. 9.
2
Legea Nr.215 din 29.07.2016 cu privire la tineret, Articolul 2 Noţiuni generale
3
Cartea Albă a Comisiei Europene. Un nou elan pentru tineretul european, elaborată în noiembrie 2001 şi
adoptată în Iunie 2002.
4
Legea Nr.215 din 29.07.2016 cu privire la tineret.
5
Pagina web a ONU - http://www.un.org/esa/socdev/unyin/qanda.htm.
6
“Studiul asupra condiţiei tinerilor şi a politicilor de tineret din Europa” din ianuarie 2001, studiu comandat de
Comisia Europeana şi desfăşurat de către un institut italian, IARD.
58
PRO JURE nr. 1/2017
durabile pe termen lung. Politicilede tineret sunt asumate de către de instituţiile statului şi societatea
civilă din domeniul tineret, prin care se urmăreşte crearea unui mediu corespunzător în care tinerii
îşi pot realiza potenţialul, aspiraţiile şi pot contribui la dezvoltarea ţării.
Totalitatea Politicilot de tineret, existente la nivel naţional nu vor fi eficiente atât timp cât
societatea nu va înţelege semnificaţia participării tinerilor, dar şi conceptul participării care este atât
de vast dar la fel şi de important. Datorită practicii acumulate pe parcursul anilor, participării active
în procesele de luare a deciziilor am realizat următoarele concluzii referitor la domeniul participării
tinerilor, şi pornind de la semnificaţia cuvântului participare deducem următoarele:
- A participa reprezintă - a lua parte la o activitate, la o acțiune, la o discuție, a acționa alături
de altcineva (la realizarea unui lucru, a unei acțiuni)
-Participarea – proces & principiu
- Participarea în diferite politici sectoriale - Participarea economică; Participarea la
sănătate; Participarea culturală; Participarea la educaţie, Participarea politică etc.
Însă o abordare prioritară este că - Participarea în procesul de luare a deciziilor - contribuie
la stimularea participării tinerilor la viața democratică și cetățeniei active.
Prin participare a tinerilor în procesul decizional distingem 2 tresături distincte:
- Participarea tinerilor se referă la crearea de oportunităţi prin care tinerii să se implice direct
în influenţarea şi elaboarea politicilor şi serviciilor care îi privesc.
- Participarea presupune ca tinerii să fie informaţi, părerea lor să conteze în rezultatul final, iar
tinerii să se organizeze singuri şi să decidă cum vor să fie implicati în luarea deciziilor.
Ceea ce este de remarcat este faptul că tinerii percep această participare în procesul de luare
a deciziilor în modul corect, această percepere fiind comparată ca un incredient pentru un bun
proiect de participare, acestea ar fi:
➢ Tinrii sunt consultaţi.
➢ Tinerii au putere de decizie.
➢ Tinerii au şansa să se reprezinte.
➢ Alegerile tinerilor sunt sprjinite.
➢ Tinerii sunt trataţi ca parteneri egali.
➢ Tinerii analizează situaţia şi propun soluţii.
Analizând Teoria lui Roger Hart privind cele 8 trepte de participare a tinerilor care pot fi
grupate în 3 categorii precum: nonparticipare, tokenism (reconsiliere) şi puterea cetăţenilor.
 Treapta 8: Tinerii iniţiază, iar la luarea deciziilor participă împreună adulţii şi

tinerii Puterea
cetățenilor
 Treapta 7: Tinerii iniţiază şi conduc acţiunile
 Treapta 6: Deciziile iniţiate de adulţi, sunt luate în comun cu tinerii
 Treapta 5: Tinerii sunt consultaţi şi informaţi

Tokenism
 Trepata 4: Tinerii sunt abilitaţi de a pune întrebări şi a fi informaţi (reconcili
ere)
 Treapta 3: Tinerii sunt simbolizaţi/ participare formală
 Treapta 2: Participarea tinerilor este un decor

Nonpartic
ipare
59
PRO JURE nr. 1/2017
 Treapta 1: Tinerii sunt manipulaţi
Pentru a promova tinerii şi ai abilita ca aceştea să ajungă la cea de-a 8 treaptă a

participării, propun următoarele structuri de participare:
- Consilii locale/ raionale ale tinerilor
- Structuri de Co-management/paritate (comisii, consilii, comitete de tineret)
- Cluburi de tineret
- Grupuri de inițiativă
- Parlamente ale tinerilor
- Forumuri de tineret
- Etc.
Cea mai eficientă structură de participare a tinerilor în opinia mea este Consiliul
Local/Raional al Tinerilor. Iar dacă am fi să analizăm o dinamică a creării Consiliilor Locale ale
Tinerilor în Republica Moldova atunci rezultatele ar fi arătat astfel :
400
350
300
250
200
150
100
50
0
2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011
Totalitatea Consiliilor Locale dintr-un Raion formează o reţea Raională a Consiliilor Locale
ale Tinerilor numită în continuare Consiliul Raional al Tinerilor, în prezent în Republica Moldova
sunt 10 astfel de structuri care formează Reţeaua Naţională a Consiliilor Locale ale Tinerilor din
Moldova.
Consiliul Local (Raional) al Tinerilor este o structură de reprezentare, consultare şi de
împuternicire a tinerilor pentru asigurarea participării lor la dezvoltarea comunitară, în special
60
PRO JURE nr. 1/2017
în procesul decizional şi este recunoscut prin decizia Autorităţii Publice Locale.1

Consiliul este organizat şi funcţionează independent, este apolitic, are rol consultativ,
iar scopul acestuia este altul decît obţinerea de venit. își desfășoară activitatea în conformitate
cu Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, Carta Europenă cu privire la participarea
tinerilor la viaţa comunităţilor locale şi regionale, Constituţia Republicii Moldova, Legea cu
privire la drepturile copilului, Legea cu privire la tineret, alte acte normative în vigoare,
Strategia naţională de dezvoltare a sectorului de tineret, Strategia raională de tineret, deciziile
autorităților publice locale și centrale, precum și în conformitate cu regulamentul cadru de
funcţionare a acestuia.2
În asigurarea participării în procesul decizional Consiliile Tinerilor se bazează pe trei
principii prioritare de activitate: participarea în elaborarea bugetelor locale pe componenta de
tineret, dezvoltare instituţională şi participarea în evaluarea şi cartografierea serviciilor pentru
tineri.
Participarea tinerilor în procesul de elaborare a bugetelor locale pe componenta de
tineret reprezintă de fapt acea misiune a Consiliilor de Tineret de a transmite autorităţilor în
limbajul acestora despre necesităţile tinerilor şi mecanisme sau soluţii pentru depăşire. Acest
proces fiind unul complex care durează aproximativ un an, cu un şir de activităţi dar care într-
un final reprezintă voinţa tinerilor, iar în bugetele locale pe componenta de tineret sunt de fapt
încluse acele activităţi înaintate de către tineri pentru că tinerii îşi cunosc cel mai bine
necesităţile şi măsurile de depăşire a acestora.
Participarea în evaluarea şi cartografierea serviciilor pentru tineri este de fapt acel
proces prin care tinerii sunt implicaţi la evaluarea serviciilor destinate tinerilor în urma unor
indicatori bine stabiliţi care de fapt ar reprezenta părerea tinerilor despre aceste servicii din
localitatea lor, ceea ce ar premite membrilor Consiliului Tinerilor să vină cu recomandări în
faţa Autorităţilor Publice referitor la îmbunătăţirea acestor servicii şi ca acestea să corespundă
în totalitate necesităţilor tinerilor. Procesul de cartografiere a acestor servicii oferă
posibilitatea tinerilor de a identifica cel mai aproape disponibil serviciu de tineret şi care ar
răspunde necesităţilor acestora.
Dezvoltarea instituţională a Consiliilor de Tineret reprezintă acea instruire continuă şi
permanentă a tinerilor consilieri dar şi a resurselor implicate în activitatea acestora, acest
proces este asigurat de către Şcoala de vară privind abilitarea tinerilor consilieri organizată
atât la nivel raional de către fiecare consiliu de tineret în parte cât şi la nivel naţional a Şcolii
de Vară pentru abilitarea Consiliilor Locale ale Tinerilor organizată de către Reţeaua
Naţională a Consiliilor Locale ale Tinerilor din Moldova şi Ministerul Tineretului şi
Sportului. Necătând la aceasta tinerii membri ai Consiliilor de Tineret se întrunesc de 4 ori pe
an la Conferinţa Reţelei Naţionale a Consiliilor Locale ale Tinerilor din Moldova cât şi la
Forumul Naţional al Consiliilor Locale ale Tinerilor.
Reeşind din cele menţionate am elaborat un Calendar Cadrul al activităţilor
Consiliului de Tineret care indică şi o dată limită de realizare a acţiunilor3:
1
http://mts.gov.md/content/consiliile-locale-ale-tinerilor-0 , Regulament cadru "Consilii Locale ale Tinerilor"
Ordin T 303 din 31.10.2016, punctul 1.
2
Regulament cadru "Consilii Locale ale Tinerilor" Ordin T 303 din 31.10.2016.
3
Recomandări metodice privind planificarea și desfășurarea activităților Consiliilor Locale ale Tinerilor, Autori:
Ciobanu Octavian şi Boţan Cristina.
61
PRO JURE nr. 1/2017
06.02.2017 Organizarea și desfășurarea alegerilor în Consiliul Local al Tinerilor

13.02.2017 Aprobarea calendarului acţiunilor pentru participarea în procesul de elaborare a
bugetului public şi a planului de activități pe componenta de tineret a APL
18.02.2017 Realizarea unui sondaj/studiu privind provocările cu care se confrunta tinerii.
12.03.2017 Organizarea și desfășurarea Forumului tinerilor privind provocările cu care se
confruntă tinerii şi măsurile posibile pentru depăşirea acestora.
19.03.2017 Activitate de dialog cu APL despre provocările cu care se confruntă tinerii şi
măsurile posibile pentru depăşirea acestora realizată (masă rotundă, cafenea
publică, etc.).
25.03.2017 Elaborarea buletinului informativ despre oportunităţile de dezvoltare destinate
tinerilor pe timp de vară
09.04.2017 Inaintarea propunerilor de programe catre APL pentru implementare in anul
bugetar următor.
06.06.2017 Şedinţa plenară CR/MT desfăşurată în cadrul căreia este invitat APL sa
vorbeasca despre prioretizarea cheltuielilor în proiectul bugetului pentru anul
urmator
10.07.2017 Organizarea și desfășurarea școlii de vara Abilitarea tinerilor consilieri
25.09.2017 Proces lansat de evaluare şi cartografiere a serviciilor destinate tinerilor
01.11.2017 Activitate realizată de dialog cu APL despre provocările cu care se confruntă
tinerii şi măsurile posibile pentru depăşirea acestora (masă rotundă, cafenea
publică, etc.).
03.11.2017 CR/MT a prezentat public rezultatele procesului de evaluare şi cartografiere a
serviciilor destinate tinerilor. Este publicat catalogul serviciilor destinate
tinerilor.
04.11.2017 Şedinţa plenară CR/MT desfăşurată în cadrul căreia a fost examinat şi aprobat
planul de activitate al CR/MT pentru anul următor.
24.12.2017 Şedinţa plenara CR/MT
-prezentarea raportului anual de activitate;
-mulţumire partenerilor pentru suport şi colaborare.
În concluzie am constatat că esenţa democraţiei o reprezintă un sistem de guvernare cu

şi pentru oameni, astfel implicarea tinerilor în procesul decizional reprezintă combinaţia
acestor elemente - informaţie, comunicare şi implicare în relaţia care se stabileşte între
autorităţi şi tineri, iar activităţile autorităţilor sunt dezvoltate şi susţinute în aşa fel încât să
corespundă cât mai mult posibil nevoilor şi dorinţelor tinerilor. Aceasta înseamnă că
autorităţile locale trebuie să educe tinerii în rolul lor de participanţi activi în activităţile
autorităţilor - nu numai în alegeri, ci şi în derularea procesului de guvernare.
Participarea tinerilor în procesul decizion, de şi este esenţială în cadrul unei
democraţii, nu este întotdeauna uşor de realizat. Câteodată este necesară voinţa, perseverenţă
şi o anumită dispoziţie necesară educării atât a autorităţilor cât şi a tinerilor pe tema
responsabilităţilor ce le revin într-o democraţie.
62
PRO JURE nr. 1/2017
LIBERTATEA INDIVIDUALĂ ÎN JURISPRUDENȚA CEDO
Daj Claudiu Ioan, student, Facultatea de Drept și Științe Sociale,

Coordonator: Lect. univ. dr. Simion Mihaela Bogdana, Facultatea de Drept și Științe
Sociale, Universitatea ,,1 Decembrie 1918” din Alba Iulia
Abstract
The presentation contains information and details about how individual liberty works
in national law and also in international law. I aim to point out how liberty is directly
connected to our very basic human responsibility and how individual liberty should be
understood and put into practice. Also, one of the key elements that are presented are related
to how individual liberty can be limited or even subdued by the competent legal institutions or
rather in extreme situations how a person can be deprived of his liberty.
Key words: national law, international law, individual liberty, legal institutions
INTRODUCERE
Începem acest demers științific prin a enunța motivele pentru care am ales tema acestei
lucrări.
Exact așa cum reiese din titlu, obiectivul acestei lucrări științifice este de a scoate în
evidență dimensiunile libertății individuale atât în contextul general valabil în care libertatea
individuală are aplicare, cât și în sfera jurisprudenței.
Unul dintre motivele pentru care această tematică este relevantă și mai mult decât atât
interesantă este faptul că vom discuta despre un subiect actual care prezintă interes nu numai
din punct de vedere juridic dar și din punct de vedere filozofic. Acest subiect poartă numele
de libertate, și mai precis, în această lucrare facem referire specifică la libertatea individuală.
Din altă perspectivă, tematica prezintă importanță întrucât studiază caracterul juridic al
libertății individuale, modul în care libertatea individuală funcționează în societate și în
sistemul juridic, atât cel român cât și cel european și modul în care este respectată această
liberate, mijloace de apărare a libertății și studierea jurisprudenței pentru a înțelge mai bine
fenomenul.
Libertatea, în generalitatea ei prezintă importanță sub o serie de aspecte. Este o
caracteristică și de multe ori un motiv în existența umană.
I. DIMENSIUNEA CONSTITUȚIONALĂ A LIERTAȚII INDIVIDUALE

§ 1. Libertatea individuală ca noțiune
Exact așa cum este definită în art. 23 din Constituția României, libertatea individuală
privește libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea mișca liber, de a avea conduita
dorită și, totodată, de a nu fi lipsită de libertate.
Potrivit textului constituțional, se face referire corelativă a libertății individuale cu
siguranța persoanei. Dacă analizăm siguranța persoanei ca fiind ansamblul garanțiilor care
protejează persoana aflată în situația ori situațiile în care autoritatățile statului dispun măsuri
63
PRO JURE nr. 1/2017
privative de libertate, putem afirma cu certitudine că siguranța persoanei constituie o garanție

a libertății individuale
Potrivit CEDO, libertatea respectiv siguranța persoanei nu sunt unul și același lucru,
ele doar trebuie exemplificate și explicate împreună, întrucât sunt în strânsă legătură. Această
părere este împărtășită și de Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, mai
exact în articolul 9, paragrafele 1-5 alături de Declarația Universală a Drepturilor Omului, în
art. 9, unde se prevede faptul că ,, nimeni nu poate fi arestat, deținut sau exilat în mod
arbitrar”.
§ 2. Latura penală a libertății individuale

Poate fi definită ca fiind totalitatea restrângerilor prevăzute de lege în ceea ce privește
libertatea individuală. Aceste restrângeri înseamnă de fapt opoziții care la prima vedere sunt
în discordanță cu principiul de libertate. Principalele restrângeri ale libertății individuale sunt
percheziționarea, reținerea sau arestarea, toate acestea fiind reglementate de Codul de
Procedură Penală.
Din acest context putem evidenția faptul că libertatea individuală nu presupune
alcătuirea unei singure perspective, adică cea constituțională, ci și faptul că are strânse
legături cu legea penală și mai exact procedura penală.
Începem prin a discuta despre fiecare noțiune în parte, și anume:
1. Percheziția: reglementată de Codul de procedură penală1 aceasta constituie o
modalitate de ridicare de către organele judiciare a oricăror obiecte ori înscrisuri ce pot
constitui mijloace de probă în procesul penal. Pe lângă Codul de procedură penală, mai există
referiri la percheziție și în Constituție2, text care prevede faptul că domiciliul și reședinția sunt
inviolabile iar actul în sine nu poate fi îndeplinit fără învoirea persoanei a cărui domiciliu face
obiectul percheziției.
În aceeași idee, din punct de vedere european, Convenția europeană a drepturilor omului3
prevede faptul că orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a
domiciliului și a corespondenței. Toate aceste prevederi luate împreună vizează în mod direct
și logic și siguranța persoanei. De regulă, în practica CEDO, prin domiciliu se înțelege locul
unde o persoană trăiește în mod permanent.
2. Reținerea: originea legislativă se regăsește în Constituție4, fiind definită ca o măsură

privativă de libertate, preventivă, putând fi dispusă de judecător sau de către organul de
cercetare penală.
Din punct de vedere procedural, se dispune doar după începerea urmăririi penale. Poate fi
dispusă numai după ascultarea celui vinovat în prezența celui care îl reprezintă, adică
avocatul, numai dacă sunt probe sau indicii concludente și reale că acesta a săvârșit o faptă
prevăzută de legea penală. În condițiile în care sunt suficiente probe pentru stabilirea
vinovăției se aplică prevederile art. 148 din Codul de procedură penală care pot ajunge până la
stabilirea pedepsei cu închisoare.
1
NCPP Art. 157-168
2
Constituța României, Cap. 2, Art. 27
3
Art. 8, alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
4
Constituția României, Art. 23, alin. 2, 3
64
PRO JURE nr. 1/2017
3. Arestarea preventivă: probabil cea mai vastă și cea mai complexă restrângere a
libertății individuale, dar și cea mai gravă întrucât permite privarea de libertate pentru o
perioadă mai lungă de timp, este reglementată de Codul de procedură penală în art. 146-160.
Din punct de vedere procesual, exact ca și în cazul reținerii, luarea măsurii arestării
preventive trebuie să fie însoțită de probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a
săvârșit fapta prevăzută de legea penală, și în același timp să se constate audierea acestora în
fața avocatului, aplicându-se prevederile art. 148 din Codul de procedură penală, desigur,
când există dovezi suficiente de vinovăție.
În mod normal arestarea preventivă se poate dispune în faza urmăririi penale și numai atunci,
pentru o perioadă de 30 de zile, timp în care instanța se pronunță la primirea dosarului cu
privire faptele prevăzute în acesta. De asemenea, instanța are obligația de a comunica motivul
pentru care a fost arestat inculpatul ori pentru care a fost reținut într-un limbaj accesibil,
simplu și în același timp suficient pentru ca ulterior să le poată contesta legalitatea și
temeinicia în fața unei instanțe.
4. Principiul legalității în materie penală: este un principiu fundamental care are

aplicabilitate nu numai în domeniul penal, dar și în celelalte domenii ale dreptului național cât
și în ale dreptului internațional.
Este menționat în Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice adoptat de ONU
în 1966(art. 15), Convenția europeană a drepturilor omului(art. 7, p.1), iar în legislația internă
este prevăzut de Codul de procedură penală în art. 2 alin.. 1 și în art. 2 Cod penal.
Este un principiu care protejează libertatea individuală, întrucât în virtutea lui nimeni
nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care la momentul săvârșirii nu constituie
infracțiune potrivit legii iar de asemenea faptul că nimeni nu poate fi pedepsit în alte condiții
decât cele prevăzute de lege.
II. DESPRE CONCEPTUL DE LIBERTATE

Libertatea este concepută de obicei ca absenţa oricărei constrângeri exterioare: acest
sens uzual al cuvântului libertate (din latinescul liber) defineşte de altfel şi sensul său originar.
La originile civilizaţiei noastre, libertatea este condiţia liberă a omului care nu este sclav
(servus) sau prizonier. Prin opoziţie cu sclavul, tratat ca o unealtă neînsufleţită lipsită de
drepturi, stăpânul sau cetăţeanul dispunea în mod liber de persoana sa şi participa activ la
viaţa oraşului. Astfel, libertatea este mai întâi un statut, adică o condiţie socială şi politică,
garantată printr-un ansamblu de drepturi şi datorii, înainte de a fi concepută de către filozofi şi
teologi ca o caracteristică individuală pur psihologică şi morală.
REGLEMENTĂRI JURIDICE INTERNAȚIONALE

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a avut o însemnătate deosebită pentru
elaborarea şi dezvoltarea conceptului drepturilor omului pe plan naţional şi internaţional
înscriind, chiar în primul său alineat, ideea că „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor
membrilor familiei umane şi a drepturilor egale şi inalienabile constituie fundamentul
libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”. Declaraţia Universală, concepută în 1948, formula
drepturile universale si indivizibile ale persoanei umane, un ideal conceput pentru întreaga
omenire drept bază şi cadru pentru toate progresele plănuite pentru mai târziu. Astfel în art. 9
65
PRO JURE nr. 1/2017
se prevede că „Nimeni nu poate fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar”1. Arestarea,
deţinerea sau exilarea unui om nu sunt lucruri obişnuite; ele constituie excepţie de la regulă.
Arestarea, deţinerea sau exilarea fiind măsuri extreme care-i anulează unui om dreptul de a fi
egal cu ceilalţi, trebuie să se facă doar în temeiul legii, după cântărirea exactă a faptelor.
Altfel, se face un act de nedreptate care constituie şi el un atentat la adresa democraţiei.
Dreptul la libertate şi la siguranţă este reglementat şi în art. 5 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, astfel : „Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu
poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: a) dacă
este reţinut legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent; b) dacă a făcut
obiectul unei arestări sau al unei detenţii legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată,
conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute
de lege; c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare
competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune ori când
există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune
sau să fugă după săvârşirea acesteia; d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor,
hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală în scopul aducerii
sale în faţa autorităţii competente; e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane
susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman
sau a unui vagabond; f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane
pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe un teritoriu sau împotriva căreia se află în
curs o procedură de expulzare ori de extrădare.
Reglementări juridice interne Constituţia României, în art.23, stipulează „libertatea
individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile”. Libertatea individuală, în contextul art. 23
din Constituţie, priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se comporta şi mişca
liber, de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut decât în cazurile şi după procedurile expres
prevăzute de lege. Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează ilegal celuilalt;
astfel, exerciţiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu cunoaşte decât acele limite care sunt
necesare altor membri ai societăţii pentru a se bucura de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu
pot fi determinate decât de către lege. Legea nu are dreptul să interzică decât acţiunile
periculoase pentru societate. Tot ceea ce nu este interzis de către lege nu poate fi împiedicat şi
nimeni nu poate fi obligat să facă ceea ce legea nu ordonă În practică, libertatea individuală
poate fi limitată, corect sau incorect, prin: a) o legea dreaptă (adică o lege în care limitările
sunt făcute în numele libertăţii, ca garanţii ale libertăţii); b) o lege abuzivă; c) activităţi ale
individului sau grupului (abuz de libertate); 6 d) abuzuri ale autorităţii. Societatea admite ca
limitări ale libertăţii individuale numai acelea prevăzute de o lege dreaptă, prin care se asigură
şi libertăţile celorlalţi. Libertatea individuală nu este, nu poate şi nu trebuie să fie absolută.
Legea dreaptă, care limitează libertatea individuală în societate, o şi apără, în acelaşi timp,
faţă de abuzul de orice natură. În cazurile de la literele b, c şi d, actele de încălcare a libertăţii
individuale trebuie incriminate prin lege, descoperite, cercetate, judecate şi sancţionate.
Protecţia libertăţii individuale presupune: - o anumită limitare a exercitării libertăţii
individuale, pentru a nu deveni abuzivă, adică pentru a nu afecta libertatea altuia; - limitarea
drepturilor autorităţilor publice în aşa fel încât să nu încalce libertatea individuală, ci să o
protejeze; - reglementarea unor garanţii în cazul procedurilor de înfăptuire a justiţiei şi
administraţiei, garanţii contra eventualelor abuzuri ale autorităţilor; - instituirea drept abateri,
1
Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 9.
66
PRO JURE nr. 1/2017
contravenţii, infracţiuni sancţionate potrivit legii, a faptelor care afectează libertatea

individuală. Garantarea libertăţii individuale faţă de autorităţi presupune: - reglementarea
activităţii autorităţilor, în raport cu individul; - instituirea unor drepturi pentru justiţiabil,
învinuit, inculpat, reţinut, arestat, condamnat în raport cu autorităţile; - instituirea de
responsabilităţi şi răspunderi pentru autorităţile care încalcă libertatea individuală şi
principiile procedurilor judiciare (instituirea ca abateri, contravenţii, infracţiuni a oricăror
încălcări de către autorităţi a libertăţii individului). Garantarea libertăţii individuale faţă de
orice persoană presupune: - instituirea drept abateri disciplinare, contravenţii şi infracţiuni cu
sancţiunile corespunzătoare, a faptelor persoanei sau a persoanelor care încalcă libertatea
individuală; - descoperirea, cercetarea şi tragerea la răspundere a celor care încalcă libertatea
individuală; - stabilirea şi asigurarea îndeplinirii obligaţiilor autorităţilor publice privind
asigurarea securităţii persoanei.
BIBLIOGRAFIE
* Declarația Universală a Drepturilor Omului
* Convenția Europeană privind protecția drepturilor omului și apărarea libertăților

fundamentale
* Pactul internațional privind drepturile cetățenești și politice (18 decembrie 1966)
* Constituția României
* Codul de procedură penală al României
67
PRO JURE nr. 1/2017
NOUA PROCEDURĂ DE ORGANIZARE ȘI DESFĂȘURARE A

ALEGERILOR ÎN ROMÂNIA – PUNCTE FORTE ȘI PUNCTE SLABE
Diculescu Irina-Maria, student, Facultatea de Științe Economice și Drept, Universitatea

din Pitești
Coordonator: Lect. univ. dr. Andra Puran, Facultatea de Științe Economice și Drept,
Universitatea din Pitești
Abstract
This paper aims to realise a short analysis of the most recent changes of procedure
regarding the organising and process of the Romanian elections. In addition to the
aforementioned analysis, we aim to highlight the best and the worst features of these changes.
Consequently, a series of new changes are suggested, bearing in mind the idea of perfecting
the newly implemented systems in order for them to reach their full potential.
Keywords: elections; changes; organisation and procedure; SIMPV; postal voting.
1. ASPECTE INTORDUCTIVE
1.1 Organizarea și desfășurarea alegerilor – noțiuni și reglementări
Organizarea și desfășurarea alegerilor sunt două componente care cuprind o serie de
operaţiuni electorale, concretizate în proceduri, acte juridice și materiale, care au ca scop, în
principal, desemnarea (alegerea), de către alegători, a membrilor autorităţilor publice
reprezentative de la nivelul naţional, europarlamentar sau local.
Toate normele juridice care reglementează aceste operaţiuni electorale constituie
norme juridice electorale și care împreună formează, în unele sisteme de drept, o parte a
dreptului constituţional, în timp ce în altele, ele constituie o ramură de drept distinctă, și
anume dreptul electoral.
În unele sisteme de drept au fost adoptate coduri electorale în care au fost cuprinse
norme juridice electorale, norme care datorită complexităţii procedurii electorale, trebuie să
fie foarte detaliate, fiind foarte tehnice. Aceste norma tehnice pot fi modificate și completate
prin legi, în funcţie de cerinţele politice ale momentului. De altfel, tot datorită tehnicităţii
normelor juridice în cauză, este greu ca o lege să le cuprindă în integralitatea lor.
În funcţie de scopul și obiectul alegerilor, acestea pot fi clasificate în: alegeri
organizate pentru desemnarea parlamentarilor, naţionali sau europarlamentari, și a
președintelui de republică, alegeri pentru desemnarea primarilor și a consiliilor locale
(judeţene) sau de alte tipuri, si anume alegeri profesionale, sociale sau universitare.1
Piatra de temelie în organizarea și desfăsurarea alegerilor în România o reprezintă
Autoritatea Electorală Permanentă. Aceasta este o instituţie administrativă autonomă cu
personalitate juridică și cu competenţă generală în materie electorală, care are misiunea de a
asigura organizarea și desfășurarea alegerilor și a referendumurilor, precum și finanţarea
1
G. Iancu, V.A Iancu, Drept Electoral, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 60.
68
PRO JURE nr. 1/2017
partidelor și a campaniilor electorale, cu respectarea Constituţiei, a legii și a standardelor

internaţionale și europene în materie.1
Autoritatea Electorală Permanentă elaborează propuneri referitoare la asigurarea
logisticii necesare desfășurării alegerilor și urmăreste modul de îndeplinire a acestora. De
asemenea, urmărește realizarea din timp a dotărilor specifice secţiilor de votare: urne, cabine
tipizate, stampile, tusiere, recipiente pentru transportul buletinelor de vot si alte asemenea;
controlează modul de păstrare a acestora între perioadele electorale.
1.2 Scurtă incursiune în vechea reglementare

În România, reglementările referitoare la exprimarea opțiunii politice prin prezența
efectivă la urne se regăseseau, până în anul 2016, în Legea nr. 208/2015 pentru alegerea
Senatului și a Camerei Deputaților, precum și pentru organizarea și funcționarea Autorității
Electorale Permanente, în Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României,
modificată și completată și în Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autoritătilor administrației
publice locale, modificată și completată.
Deoarece o analiză exhaustivă a întregii proceduri de organizare și desfășurare a
alegerilor în România nu face obiectul acestui studiu, obiectivul nostru fiind cel al analizării
aspectelor de noutate apărute odată cu anul 2016, ne vom rezuma în analiza noastră la
aspectele procedurale referitoare la birourile electorale din cadrul secțiilor de votare și la
desfășurarea propriu-zisă a alegerilor în ziua votului, proceduri similare, indiferent de tipul
alegerilor, deoarece acestora li s-au adus cele mai mari schimbări prin noua reglementare.
Vom continua, prin urmare, cu o scurtă analiză a acestor elemente, în lumina vechii
reglementări, elemente care au fost păstrate și la care s-au adăugat altele noi.
1.2.1 Birourile electorale ale secţiilor de votare

Birourile electorale ale secțiilor de votare conduc operațiunile electorale care se
desfăsoară în cadrul secțiilor de votare. Ele constituie structurile electorale de la nivelul de
bază și sunt cele mai numeroase. Pentru aceste motive, organizarea și activitatea lor sunt
reglementate prin norme oarecum derogatorii de la cele referitoare la Biroul Electoral Central
și la celelalte birouri și oficii electorale. Cât privește componența lor, birourile secțiilor de
votare din tară sunt formate dintr-un președinte, un locțiitor al acestuia și alți membri.2
În funcţie de tipul de alegeri, biroul electoral al secţiei de votare are în componenţa sa,
pe lângă preşedinte şi locţiitorul acestuia, de regulă magistraţi sau jurişti, fie 7 membri
reprezentanţi ai formaţiunilor politice competitoare în alegeri, în cazul alegerilor
parlamentare, europarlamentare şi prezidenţiale, fie, pentru alegerile locale, 5 asemenea
reprezentanţi, în cazul secţiilor din comune şi oraşe, respectiv 9 în cazul secţiilor din
municipii şi din sectoarele municipiului Bucureşti. Cu excepţia alegerilor locale, în cazul
tuturor celorlalte tipuri de alegeri legiuitorul prevede că biroul electoral al secţiei de votare nu
poate funcţiona cu mai puţin de 5 membri.3
În termen de 24 de ore de la data constituirii lor, birourile electorale ale secțiilor de
votare primesc listele electorale permanente, pe baza unui proces-verbal. De asemenea, ele
primesc, pe bază de proces-verbal, de la primari buletinele de vot pentru alegătorii care
1
G. Iancu, V .A Iacu, op. cit., p. 88.
2
3
E.M Nica, Drept Electoral, Editura SITECH Craiova, 2010, p. 255.
69
PRO JURE nr. 1/2017
urmează să voteze la secții, ștampila de control și pe cea cu mențiunea „VOTAT”,

formularele de procese-verbale și celelalte materiale necesare desfăsurării efective a
procesului electoral. În același timp, mai primesc și exemplare de buletine de vot anulate de
președintele biroului secției de votare, care vor fi afișate într-n loc vizibil, în ziua
premergătoare datei alegerilor.1
1.2.2 Desfăşurarea votării

Una dintre cele mai importante atribuții ale biroului este aceea de conducere a
operațiunilor de votare și de asigurare a ordinii în localul secției și în jurul acesteia.
Desfășurarea votării se realizează în două etape.
Prima etapă cuprinde operațiunile electorale premergătoare votării, care constau în
luarea unor măsuri organizatorice și de ordin material, iar cea de-a doua etapă cuprinde
votarea propriu-zisă în ziua alegerilor.
În vederea desfășurării votării propriu-zise și anterior acesteia, Legea prevede unele
măsuri organizatorice și de ordin material deosebit de necesare, care constituie conținutul
primei etape a desfăsurării votării.
Următoarea etapă a desfășurării votării este cea care se realizează în ziua votării și
pentru care Legea cuprinde o serie de măsuri organizatorice foarte necesare.
În primul rând, este prevăzută durata votării, care începe la ora 7:00 și se sfârșește la
ora 21:00, durată care este de 14 ore. La această oră, președintele biroului secției de votare va
declara votarea incheiată și va dispune închiderea localului secției de votare. Acesta este un
interval de timp suficient pentru ca toți alegătorii să-și poată exercita dreptul fundamental de
vot. Legea nu mai prevede posibilitatea prelungirii duratei votării, dar persoanele existente la
ora 21:00, în sala în care se află secția de votare pot să își exercite dreptul de vot, ceea ce
reprezintă, în fapt, o prelungire a duratei votării. Președintele biroului va informa despre
existența unui asemenea fapt biroul electoral de circumscripție ierarhic superior, iar acesta, la
rândul, său Biroul Electoral Central, precum și despre încheierea perioadei de prelungire de
fapt. Pe ușa secției de votare se afisează orele între care se desfăsoară votarea. Activitatea
biroului secției de votare începe la ora 6:00 în ziua votării . 2
Atribuțiile biroului secției de votare în ziua alegerilor sunt diverse și privesc buna
desfășurare a acestora. Aceștia urmează proceduri specific reglementate, și constau, în
principal, în: verificarea actelor de identitate ale alegătorilor; verificarea îndeplinirii de către
alegător a condițiilor necesare pentru a putea vota (vârstă, cetățenie, capacitate) și
posibilitatea de a își exercita dreptul de vot în secția respectivă în funcție de tipul de alegeri și
de organizarea circumscripțiilor electorale specifică acestora; consemnarea pe listele
electorale a alegătorilor; asigurarea respectării caracterului secret, direct și universal al votului
și, în general, asigurarea desfășurării alegerilor într-un cadru bine organizat.
1
2
70
PRO JURE nr. 1/2017
2. ASPECTE DE NOUTATE ÎN PROCEDURA ORGANIZĂRII ȘI

DESFĂȘURĂRII ALEGERILOR
2.1 Sistemul informatic de monitorizare a prezentei la vot și de prevenire a
votului ileagal
Anul 2016 a reprezentat momentul unor schimbari drastice in desfasurarea procesului
electoral. Prin Hotărârea Autorității Electorale Permanente nr. 9/2015 din 28 octombrie 2015
pentru aprobarea Normelor metodologice privind funcţionarea Sistemului informatic de
monitorizare a prezenţei la vot şi de prevenire a votului ilegal, selecţia şi desemnarea
operatorilor de calculator ai birourilor electorale ale secţiilor de votare, cu modificările și
completările ulterioare, ce a intrat in vigoare la data de 11 aprilie 2016, se introduce Sistemul
Informatic de Monitorizare a Prezentei la Vot si de Prevenire a Votului Ileagal (denumit in
continuare SIMPV). Acesta este un sistem electronic ce are ca obiectiv, dupa cum ii spune si
numele, monitorizarea prezentei la vot cu scopul prevenirii votului ilegal. Introducerea acestui
sistem este cea care a produs cele mai mari schimbari de procedura in ceea ce priveste
desfasurarea propriu-zisa a alegerilor.
Odată cu introducerea acestui sistem electronic, la masa biroului electoral din secțiile de
votare a mai fost introdusă o persoană: operatorul de calculator. Deși acesta nu este un
membru propriu-zis al biroului electoral, el joacă, din momentul intrării în vigoare a acestei
hotărâri, un rol-cheie în desfășurarea alegerilor.
Conform Hotărârii Autorității Electorale Permanente nr. 9/2015 din 28 octombrie
2015 pentru aprobarea Normelor metodologice privind funcţionarea Sistemului informatic de
completările ulterioare, SIMPV are urmatoarele funcţionalităţi principale:
a) facilitează verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru exercitarea
dreptului de vot;
b) semnalează cazurile în care datele de identificare ale alegătorilor care se prezintă la
vot figurează deja ca fiind înscrise în SIMPV;
c) semnalează cazurile în care, potrivit evidenţelor, persoanele care se prezintă la vot
nu au drept de vot sau figurează cu interdicţii de exercitare a dreptului de vot;
d) facilitează exercitarea dreptului de vot;
e) asigură unicitatea înscrierii în listele electorale;
f) agregă date statistice privind prezenţa alegătorilor la vot.1
SIMPV este compus din următoarele elemente principale:
a) Sistemul informatic central;
b) aplicaţia informatică pentru verificarea dreptului de vot, denumită în continuare
ADV;
c) Centrul de suport tehnic;
d) infrastructura de comunicaţii;
e) terminalele informatice din secţiile de votare1
1
Hotărârea Autorității Electorale Permanente nr. 9/2015 din 28 octombrie 2015 pentru aprobarea Normelor
metodologice privind funcţionarea Sistemului informatic de monitorizare a prezenţei la vot şi de prevenire a
votului ilegal, selecţia şi desemnarea operatorilor de calculator ai birourilor electorale ale secţiilor de votare, cu
modificările și completările ulterioare, disponibila la URL: http://www.roaep.ro/legislatie/wp-
content/uploads/2016/05/HOT--R--RE-Nr-9-2015.pdf, accesat la data de 11.04.2017, art. 3 alin. (1).
71
PRO JURE nr. 1/2017
Sistemul informatic central reprezintă un ansamblu informatic complex compus din

servere de baze de date, servere de aplicaţii informatice, echipamente de comunicaţii de date
şi echipamente de protecţie împotriva incidentelor de securitate cibernetică şi staţii de lucru
pentru administratori, asigurat de Serviciul de Telecomunicaţii Speciale. Sistemul informatic
central funcţionează în Centrul de Date al Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, într-un
spaţiu special destinat acestui scop la care au acces reprezentanţii Autorităţii Electorale
Permanente şi membrii Biroului Electoral Central.2
ADV reprezintă un program informatic realizat de către Serviciul de Telecomunicaţii
Speciale, care asigură prelucrarea datelor de identificare ale alegătorilor culese de către
operatorii de calculator şi compararea acestora cu datele deja înregistrate, respectiv cu
evidenţele prevăzute. (Registrul electoral şi, în cazul alegerilor locale, listele electorale
complementare; registrul secţiilor de votare.)3
Pentru o mai bună înțelegere a sistemului, vom explica, pe scurt, modul de funcționare
al acestuia, văzut din perspectiva Operatorului de Calculator. Programul ADV, este instalat,
de către Serviciul de Telecomunicații Speciale, pe terminalele electronice ce urmează a fi
acționate de către Operatorul de Calculator. Câteva detalii esențiale legate de acest program și
de terminalele electronice trebuiesc menționate deoarece vor face, în continuare, obiectul unor
probleme ridicate în acest studiu.
În primul rând, este necesar să explicăm modul de funcționare propriu-zis al
terminalului: acesta este un terminal electronic mobil, prevăzut cu cameră foto-video.
Operatorul solicită Cartea de Identitate a votantului, pentru ca aceasta să fie scanată în ADV,
prin intermediul camerei foto-video. Prin scanare, sunt identificate numele, prenumele și
Codul Numeric Personal (CNP) al votantului, iar ADV verifică apartenența acestuia la secția
de votare în care se află și dacă există deja în sistem (cu alte cuvinte, dacă aceeași persoană a
votat deja).
Programul pune la dispoziția operatorului și posibilitatea introducerii manuale a CNP-
ului pentru situațiile în care acesta nu deține un act de identitate ce poate fi scanat. De
asemenea, ADV este prevăzut și cu o serie de trăsături ce permit verificarea voturilor făcute
prin intermediul urnei mobile sau de către persoane care nu au cetățenia română, dar sunt
cetățeni ai altor state membre UE (pentru alegerile europarlamentare), și pentru votul prin
corespondență.
După scanarea sau introducerea CNP-ului și verificarea realizată de către program, în
cazul în care nu sunt semnalate probleme, votul persoanei este validat de către program și
acesta primește buletinul de vot și ștampilă pentru a își putea exercita dreptul. Însă, în cazul în
care programul semnalează o situație specială (votantul este înscris la altă secție de votare ori
apare deja înscris în SIMPV), operatorul de calculator are obligația de a îl înștiința pe
Președintele Biroului Electoral al Secției de Votare, care va decide, conform legii, validarea
sau invalidarea votului persoanei în cauză, eveniment care va fi consemnat după procedurile
legale.
1
Hotărârea Autorității Electorale Permanente nr. 9/2015 din 28 octombrie 2015 pentru aprobarea Normelor
metodologice privind funcţionarea Sistemului informatic de monitorizare a prezenţei la vot şi de prevenire a
votului ilegal, selecţia şi desemnarea operatorilor de calculator ai birourilor electorale ale secţiilor de votare, cu
modificările și completările ulterioare, disponibila la URL: http://www.roaep.ro/legislatie/wp-
content/uploads/2016/05/HOT--R--RE-Nr-9-2015.pdf, accesat la data de 11.04.2017, art. 4, alin. (1).
2
Idem, art. 4 alin. (2).
3
Idem, art. 4, alin (3).
72
PRO JURE nr. 1/2017
O altă trăsătură a programului ce necesită atenție, este faptul că acesta funcționează

online, Serviciul de Telecomunicații Speciale fiind cel care se ocupă de asigurarea condițiilor
pentru ca această conexiune să fie posibilă în toate secțiile de votare. Cu toate acestea, în
cazul în care conexiunea la Internet nu funcționează pe o perioadă de timp, din motive
obiective, până la intervenția Servicului de Telecomunicații Speciale, programul poate
funcționa în continuare, baza de date urmând a fi sincronizată cu bazele de date mai sus
menționate, odată cu refacerea conexiunii.
Una dintre cele mai importante operațiuni care se realizează cu ajutorul programului
ADV și a SIMPV, este înregistrarea audio-video a numărării voturilor în fiecare secție de
votare. Această operațiune s-a îndeplinit pentru prima dată cu ocazia alegerilor parlamentare
din România din 11 decembrie 2016. Ea constă în înregistrarea cu ajutorul terminalului
electronic a operațiunilor de numărare și consemnare a voturilor de către Biroul Electoral din
Secția de Votare. Terminalul electronic va fi plasat de către operator astfel încât să surprindă
cât mai bine aceste operațiuni. Filmarea trebuie să fie realizată fără întreruperi și să înceapă
prin surprinderea momentului în care Președintele Biroului Electoral din Secția de Votare
sigilează ștampilele cu mențiunea „VOTAT” într-un recipient pus la dispoziție special în acest
scop.
Operatorii de Calculator ce utilizează programul sunt desemnați după o procedură
specială, prevăzută în Hotărarea Autoritătii Electorale Permanente nr. 9/2015. Aceștia sunt
instruiți pentru operarea programului ADV, participând la ședințe de training organizate de
către Serviciul de Telecomunicații Speciale. Aceștia trebuie să îndeplinească o serie de
condiții, reglementate de Hotărârea mai-sus amintită: să aibă cetătenia romană și domiciliul în
România; să cunoască limba romană, scris și vorbit; să aibă vârstă de minimum 18 ani
împliniți; să aibă capacitate deplină de exercițiu; să fi absolvit invătămantul general
obligatoriu; să aibă cunoștințe de bază în tehnologia informației.
2.2 Votul prin corespondență

Ce-a de-a doua modificare majoră adusă procedurii electorale în țara noastră și care și-
a produs pentru prima dată efectul în cadrul alegerilor parlamentare din 11 decembrie 2016,
este votul prin corespondență. Acesta este reglementat de Legea nr. 288/2015 privind votul
prin corespondentă, precum și modificarea și completarea Legii nr. 208/2015 privind alegerea
Senatului și a Camerei Deputaților, precum și pentru organizarea și funcționarea Autoritătii
Electorale Permanente.
Astfel, pentru exercitarea dreptului de vot prin corespondență, trebuie urmată o
procedură specială:
Alegătorul cu domiciliul sau reședința în străinătate, care dorește să își exercite
dreptul de vot prin corespondență la alegerile generale pentru Senat și Camera Deputaților,
trebuie să se înscrie în Registrul electoral cu opțiunea pentru votul prin corespondență, în baza
unei cereri scrise, datate și semnate, depuse personal sau transmise prin poștă către misiunea
diplomatică sau oficiul consular din statul de domiciliu sau reședință, la care anexează o copie
a pașaportului cu menționarea statului de domiciliu, în cazul cetățenilor români cu domiciliul
în străinătate, respectiv o copie a actului de identitate și o copie a documentului care
dovedește dreptul de ședere, eliberat de autoritățile străine.1
1
Legea nr. 288/2015 privind votul prin corespondență, precum și modificarea și completarea Legii nr. 208/2015
privind alegerea Senatului și a Camerei Deputaților, precum și pentru organizarea și funcționarea Autorității
73
PRO JURE nr. 1/2017
În cel mult 5 zile de la data expirării perioadei de inscriere, misiunile diplomatice și

oficiile consulare, prin persoanele autorizate conform legii, asigură verificarea datelor
furnizate de către alegătorul cu domiciliul sau reședința în străinătate, precum și înscrierea în
Registrul electoral cu opțiunea pentru votul prin corespondență. Verificarea datelor furnizate
de către alegător se realizează prin compararea acestora cu datele existente deja în Registrul
electoral. După expirarea termenului de 5 zile, alegătorul are dreptul să verifice on-line
înscrierea sa în Registrul electoral cu opțiunea pentru votul prin corespondență. Înscrierea în
Registrul electoral cu opțiunea pentru votul prin corespondență este valabilă numai pentru
scrutinul pentru care s-a solicitat înscrierea. În cazul în care datele furnizate sunt eronate sau
incomplete, alegătorul nu este înscris în Registrul electoral cu opțiunea pentru votul prin
corespondență.1
Se înființează câte un birou electoral pentru votul prin corespondență pentru fiecare
10.000 de alegători. În situația în care în străinătate au optat să voteze prin corespondență mai
puțin de 10.000 de alegători se înființează un singur birou electoral pentru votul prin
corespondență.
Pentru exercitarea dreptului de vot prin corespondență, alegătorilor le sunt transmise,
după înscrierea în sistem, următoarele documente:
a) un plic exterior prevăzut cu elemente de siguranță care să asigure sigilarea acestuia,
în care vor fi introduse plicul interior și certificatul de alegător;
b) un plic interior prevăzut cu elemente de siguranță care să asigure sigilarea acestuia,
în care vor fi introduse opțiunea sau opțiunile de vot, după caz. Plicul interior va conține un
autocolant cu mențiunea "VOTAT", prevăzut cu elemente de siguranță stabilite prin hotărâre
a Guvernului. Alegătorul lipește autocolantul pe opțiunea acestuia din buletinul de vot prin
corespondență;
c) certificatul de alegător;
d) instrucțiuni privind exercitarea dreptului de vot, în care se indică și termenul în care
alegătorul trebuie să depună în cutia poștală sau la oficiul poștal documentele, astfel încât
acestea să fie livrate biroului electoral competent, în termenul prevăzut de lege;
e) buletinul de vot prin corespondență.
Plicul exterior este autoadresat și este prevăzut cu elemente de siguranță care să
asigure sigilarea acestuia. Pe plicul exterior sunt imprimate numele și prenumele alegătorului,
adresa de corespondență a alegătorului, adresa biroului electoral pentru votul prin
corespondență, conform prezentei legi, precum și un cod de bare care asigură identificarea
unică a alegătorului. Documentele necesare exercitării dreptului de vot prin corespondență
sunt introduse într-un alt plic și transmise la adresa de domiciliu sau reședință a alegătorului
indicată în lista electorală pentru votul prin corespondență, pusă la dispoziție de către
Autoritatea Electorală Permanentă.2
După primirea documentelor necesare, alegătorul își va exprima votul, care va fi trimis
în țară, pentru numărare, după o procedură strict reglementată:
Electorale Permanente, disponibila la URL: http://lege5.ro/Gratuit/ha2dmmbtga/legea-nr-288-2015-privind-

votul-prin-corespondenta-precum-si-modificarea-si-completarea-legii-nr-208-2015-privind-alegerea-senatului-
si-a-camerei-deputatilor-precum-si-pentru-organizarea-si-functionar, accesat la data de 11.04.2017, art. 4, alin.
(1).
1
Legea nr. 288/2015 art. 5.
2
Idem, art. 10.
74
PRO JURE nr. 1/2017
Alegătorul introduce buletinul de vot ce conține opțiunea sa de vot în plicul interior,

pe care îl sigilează. Acesta completează, datează și semnează olograf certificatul de alegător si
introduce plicul interior sigilat și certificatul de alegător completat în plicul exterior, pe care îl
sigilează. Plicul exterior poate fi depus la orice oficiu poștal sau în orice cutie poștală. sau la
orice operator de curierat pe cheltuiala alegatorului.Plicurile exterioare sigilate trebuie
expediate cu suficient timp înaintea datei votării, pentru a asigura livrarea acestora până cu 3
zile înaintea datei votării, inclusiv, la sediul biroului electoral pentru votul prin corespondență.
Plicurile exterioare sigilate livrate după expirarea termenului prevăzut sunt anulate fără a mai
fi desigilate. Compania Națională "Poșta Română" - S.A. asigură predarea plicurilor
exterioare sigilate pe bază de borderou de predare-primire, biroului electoral pentru votul prin
corespondență.1
Birourile electorale pentru votul prin corespondență asigură verificarea codurilor de
bare imprimate pe plicurile exterioare și înregistrarea primirii acestora. După înregistrarea
plicurilor exterioare, președintele biroului electoral pentru votul prin corespondență,
locțiitorul sau membrul desemnat de către președintele biroului electoral pentru votul prin
corespondență verifică starea sigiliului plicului exterior. În cazul în care plicul exterior este
desigilat sau deteriorat în asemenea măsură încât este de natură să afecteze integritatea votului
prin corespondență, biroul electoral pentru votul prin corespondență anulează prin decizie
plicul exterior, acesta nemaifăcând obiectul procedurii de desigilare, verificare a certificatului
de alegător și extragere a plicului interior și introducerea acestuia în urna de vot. Plicurile
exterioare sigilate sunt desigilate de către biroul electoral pentru votul prin corespondență,
care va proceda la verificarea certificatelor de alegător și la verificarea integrității plicurilor
interioare și a sigiliilor acestora. Plicurile exterioare care nu conțin certificatul de alegător
sunt anulate prin decizie a biroului electoral pentru votul prin corespondență. Se procedeaza la
fel în cazul în care plicul interior este desigilat sau deteriorat în asemenea măsură încât este de
natură să afecteze integritatea votului prin corespondență. Certificatele de alegător se
grupează pe pachete, separat de celelalte materiale. Plicurile interioare sigilate sunt introduse
în urne de vot, care sunt sigilate la sfârșitul fiecărei zile de activitate și desigilate, dacă este
cazul, la începutul fiecărei zile de activitate. Urnele de vot sunt păstrate de către biroul
electoral pentru votul prin corespondență în condiții de siguranță și sub pază asigurată de către
personalul structurilor Ministerului Afacerilor Interne.2
În ziua votării după ora 21:00, biroul electoral pentru votul prin corespondență
desigilează urnele de vot una câte una și desigilează plicurile interioare. Situațiile în care în
plicul interior nu se găsește niciun buletin de vot sunt consemnate în procesul-verbal de
consemnare a rezultatelor votării. Opțiunile de vot sunt grupate pe tipuri de buletine de vot, pe
candidați și liste de candidați, după caz. În cazul în care în același plic interior au fost
introduse două sau mai multe buletine de vot, acestea sunt declarate nule de către biroul
electoral pentru votul prin corespondență.3
La încheierea operațiunilor, biroul electoral pentru votul prin corespondență
consemnează rezultatul votului prin corespondență într-un proces-verbal, pentru fiecare tip de
scrutin, încheiat în două exemplare originale.4
1
Legea nr. 288/2015, art. 14.
2
Idem, art. 15.
3
Idem, art. 16.
4
Idem, art. 17.
75
PRO JURE nr. 1/2017
3. PUNCTE FORTE ȘI PUNCTE SLABE ALE NOILOR PROCEDURI

Modificările pe care le-am descris au avut, în mod evident, un mare impact asupra
procesului electoral în România. Considerăm că acesta a fost, în linii mari, unul pozitiv, cele
două măsuri discutate îndeplinindu-și scopurile într-un mod onorabil dată fiind noutatea lor, și
anume, decongenstionarea secțiilor de votare din străinătate și eradicarea fraudei electorale.
Procedura votului prin corespondență, deși aflată la început, este, în opinia noastră, o
inițiativă lăudabilă, punând la dispoziția cetățenilor români din străinătate un nou mijloc de a
își exercită opțiunile electorale, putându-se, astfel, evita situațiile în care aceștia sunt puși în
imposibilitatea de a vota din cauza supraaglomerarii secțiilor de votare, ce nu pot fi puse la
dispoziția acestora decât în limita resurselor disponibile.
Deși procedura este una destul de greoaie și care se întinde pe o perioadă destul de
îndelungată, considerăm că ea este o variantă bună în lipsă votului electronic, care comportă
discuții cu privire la oportunitatea unei astfel de reglementări în contextul societății românești
actuale.
De asemenea, suntem de părere că este de lăudat și modul în care s-a realizat
informarea cetățenilor cu privire la existența acestei proceduri, montaje informative fiind
difuzate în mai multe mijloace mass-media, astfel încât au putut ajunge la un număr cât mai
mare de cetățeni.
Mai multe discuții pune, însă, din punctul de vedere al punctelor sale forte dar și al
neajunsurilor, Sistemul Informatic de Monitorizare a Prezenței la Vot și de Prevenire a
Votului Ileagal.
Începem prin a pune în lumină aspectele pozitive aduse de acest sistem: în primul
rând, acesta își îndeplinește cu succes principalul scop pentru care a fost creat, și anume,
prevenirea votului ilegal. Odată cu implementarea SIMPV posibilitatea fraudei electorale a
scăzut dramatic, dat fiind faptul că sistemul semnalează orice neregulă în timp util, înainte ca
alegătorul să poată exercită un posibil vot multiplu. Mai mult, este facilitată și pedepsirea
acestei infracțiuni, deoarece orice tentativă de vot multiplu sem nalată de program poate
forma obiectul unei anchete.
Un alt plus pe care SIMPV îl aduce este mai buna monitorizare a prezenței la urne,
datorită acestui program prezența la urne putând fi urmărită în timp real, în toate secțiile de
votare din țară.
Cu toate acestea, există câteva aspecte asupra cărora am dori să ne oprim, care ar
putea forma, după noi, obiectul unor viitoare schimbări.
Primul dintre acestea este imposibilitatea corectării unei erori umane a operatorului
(și a membrilor Biroului Electoral al Secției de Votare), în cazul omiterii verificării unui act
de identitate. Deși, la nivel teoretic, procedura de organizare și desfășurare a alegerilor este
una deosebit de sistematică, trebuie totuși să ținem cont de factorul uman prezent în ecuație și
de implicațiile pe care noutatea reglementării le are asupra atitudinii alegătorilor și membrilor
Biroului Electoral al Secției de Votare. Dat fiind faptul că această procedură nu este, încă,
împământenită în mentalitatea oamenilor, există tendința de a omite verificarea actului de
identitate, alegătorul fiind tentat să înmâneze actul membrilor Biroului, după procedura
clasică . Astfel, în ciuda unei atenții sporite a operatorului și membrilor Biroului, în contextul
obiceiurilor mecanice și al numărului mare de alegători ce trec în ziua alegerilor printr-o
secție de votare, pot exista situații în care să se omită verificarea unui act de identitate de către
76
PRO JURE nr. 1/2017
Operator. Considerăm că ar fi oportună punerea la dispoziția Operatorului a unui mijloc de

corectare a acestei erori, sau cel puțin de identificare a alegătorului omis, prin asigurarea
accesului la lista cu alegătorii ale căror acte de identitate au fost scanate. Astfel, prin
compararea acesteia cu listele electorale puse la dispoziția membrilor Biroului, ar putea fi
identificate persoanele omise la timp pentru ca evenimentul să fie consemnat sau anunțat,
astfel încât alte secții de votare să fie puse în alertă pentru a nu permite un vot multiplu.
Un alt aspect pe care îl considerăm important, este asigurarea unei pregătiri temeinice
a Președinților Birourilor Electorale din secțiile de votare. Astfel, considerăm că aceștia ar
trebui să primească, cel puțin în următorii câțiva ani, până la împământenirea acestei
proceduri, un instructaj cu privire la rolul SIMPV, la modul de funcționare al acestuia, și la
responsabilitățile Operatorului față de Președinte, dar și la propriile responsabilități. Deși
Președinții sunt informați în cadrul propriilor sesiuni de instruire cu privire la o parte din
aceste responsabilități, suntem de părere că organizarea unor sesiuni strict dedicate noii
proceduri ar veni în ajutor pentru fluidizarea procesului electoral, facilitând comunicarea
dintre Președinte și Operator.
O campanie de informare, ar fi, credem noi, potrivită și la adresa publicului larg.
Astfel, suntem de părere că difuzarea de clipuri și materiale informative prin intermediul
mass-media (așa cum s-a procedat în cazul votului prin corespondență) ar conduce la o mai
bună cooperare a alegătorilor, existând situații în care aceștia sunt reticenți cu privire la
înmânarea actului de identitate către Operator, neînțelegandu-și obligația și considerându-și
datele personale aflate în primejdie. O mai bună informare a publicului ar faclita buna-
desfășurare a procesului electoral evitând îngreunarea acestuia prin momente „moarte” în care
alegătorului îi este explicată la fața locului semnificația acestei verificări electronice.
Cu privire la modul de funcționare a SIMPV, dorim să scoatem în evidență
următoarele aspecte: în cazul validării voturilor în lipsa conexiunii la Internet, despre care am
făcut vorbire mai sus, procedura este una anevoioasă, în sensul că fiecare astfel de validare
necesită consemnarea în formulare dedicate, dar și semnalarea disfuncționalității și
consemnarea acesteia. Deși la prima vedere această este o procedura ușoară și normală, în
cazurile în care conexiunea la Internet se întrerupe și revine de mai multe ori pe durata
procesului electoral, obligația operatorului de a semnala defecțiunea Biroului Electoral de
Circumscripție și a Centrului de Suport Tehnic de fiecare dată când conexiunea se întrerupe îl
indisponibilizează inutil pe acesta, îngreunând procesul electoral. Considerăm ca ar fi
suficientă o singură consemnare a semnalării defecțiunii, și consemnarea momentului validării
votului.
Un alt neajuns al sistemului este faptul că prin scanarea Cărții de Identitate, acesta nu
verifică și valabilitatea acesteia, verificare ce rămâne în sarcina operatorilor și a membrilor
comisiei. Deși această nu cauzează probleme deosebite, suntem de părere că este un aspect
care ar fi putut fi avut în vedere la crearea sistemului.
În cele din urmă, dorim să atragem atenția asupra faptului că începând cu alegerile
parlamentare din decembrie 2016, a fost pusă în sarcina operatorului constatarea faptului că
actul de identitate aparține alegătorului în cauză. Suntem de părere că aceasta nu este o
reglementare oportună, dat fiind faptul că din punct de vedere al înfățișării pot apărea
schimbări drastice între momentul eliberării actului de identitate și momentul verificării de
către operator, iar acesta este unicul criteriu pus la dispoziția operatorului pentru a stabili că
actul de identitate aparține, într-adevăr, persoanei în cauză.
77
PRO JURE nr. 1/2017
4. CONCLUZII
În încheierea acestei scurte analize, putem concluziona următoarele: organizarea și
desfășurarea alegerilor în România este în plin proces de schimbare, noile proceduri aducând
majore îmbunătățiri, în special din punct de vedere al prevenirii votului ilegal.
Suntem de părere că SIMPV este un sistem promițător, ce, cu timpul, poate fi
perfecționat, astfel încât votul ilegal să fie complet eradicat. În ciuda micilor sale neajunsuri
pe care le-am amintit mai sus, sistemul este unul bine realizat, având în vedere noutatea
acestuia, și considerăm că prin implementarea SIMPV România a făcut un adevărat salt spre
un sistem electoral foarte bine pus la punct.
În ceea ce privește votul prin corespondență, considerăm că acesta este o procedură
mai mult decât bine-venită, mai ales în contextul situatei nefericite ce a avut loc în cazul
alegerilor prezidențiale din 2014, când foarte mulți cetățeni români aflați în străinătate nu și-
au putut exercita dreptul de vot din cauza lipsei de resurse. Astfel, acest sistem aduce și el o
îmbunătățire majoră a procesului electoral, reprezentând o alternativă viabilă pentru cei care
doresc să evite riscul imposibilității exercitării dreptului de vot. Sperăm ca această procedura
să fie îmbunătățită în continuare, pentru a se ajunge la perfectarea ei, astfel încât lucrurile să
se desfășoare într-un mod cât mai fluid și sistematic.
Concludem, deci, că schimbările aduse de anul 2016 (spunem anul 2016 deoarece
acesta a fost momentul efectiv al punerii în aplicare pentru prima dată a acestor măsuri) sunt
schimbări în bine, ce ar putea duce la perfecționarea sistemului electoral. Mai mult de atât,
suntem de părere că ele au survenit în punctele sistemului electoral care aveau cea mai mare
nevoie de îmbunătățire, astfel încât, în momentul de față, putem afirma că România se bucură
de o procedură de organizare și desfășurare a alegerilor care, deși nu este încă perfectă, este în
cel mai bun punct în care s-a aflat de la organizarea primelor alegeri pe teritoriul țării noastre
și până în ziua de astăzi.
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, Cursuri, Biografii
1. G. Iancu, V.A Iancu, Drept Electoral, Ed. Universul Juridic, București, 2015
2. E.M Nica, Drept Electoral, Editura SITECH Craiova, 2010
II. Legislatie:
1. Legea nr. 288/2015 privind votul prin corespondență, precum și modificarea și
completarea Legii nr. 208/2015 privind alegerea Senatului și a Camerei Deputaților, precum
și pentru organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente, disponibila la URL:
http://lege5.ro/Gratuit/ha2dmmbtga/legea-nr-288-2015-privind-votul-prin-corespondenta-
precum-si-modificarea-si-completarea-legii-nr-208-2015-privind-alegerea-senatului-si-a-
camerei-deputatilor-precum-si-pentru-organizarea-si-functionar, accesat la data de 11.04.2017
2. Hotărârea Autorității Electorale Permanente nr. 9/2015 din 28 octombrie 2015

pentru aprobarea Normelor metodologice privind funcţionarea Sistemului informatic de
completările ulterioare, disponibila la URL: http://www.roaep.ro/legislatie/wp-
content/uploads/2016/05/HOT--R--RE-Nr-9-2015.pdf, accesat la data de 11.04.2017
78
PRO JURE nr. 1/2017
PREZUMŢIA DE NEVINOVAŢIE ŞI MĂSURA ARESTĂRII
Doţ Adriana Carmen şi Mihacea Ofelia Bianca, Facultatea de Drept și Științe Sociale,
Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia
Coordonator: Lect. univ. dr. Tatu Angela Maria, Facultatea de Drept și Științe Sociale,
Abstract:
The presumption of innocence is used in most of civilised states, it shows that a person
is considered innocent until proven guilty and aims to protect people against abusive
measures and eliminating the belief that the person against whom criminal proceedings have
started is guilty. As detention is seen as one of the most serious preventive measures, therefore
it is necessary to analyze it, and the conditions that must be met in order to be applied and the
procedure to be followed.
Keywords: presumption of innocence, preventive measures.
PREZUMŢIA DE NEVINOVAŢIE
Marea reformă a dreptului penal și a procedurii penale care a influențat apoi legislațiile
tuturor statelor de pe continent, a produs-o revoluția franceză din anul 1789. Reprezentanții
poporului francez, constituiți în Adunarea Națională, au adoptat la 26 august 1789“Declarația
Drepturilor Omului și Cetățeanului”.Printre principiile care instituie garanții de ordin
procesual menite să apere în special drepturile mai frecvent violate de regimul absolutist,
găsim consacrat principiul potrivit căruia“Orice om trebuie considerat nevinovat până la
probarea culpabilității sale. Dacă se consideră indispensabil să fie arestat, orice severitate
care n-ar fi necesară pentru a se asigura de persoana sa, trebuie să fie în mod riguros
reprimată prin lege”.Acest text este considerat ca fiindprima consacrare legală a prezumției
de nevinovăție.1
Prezumția de nevinovăție își găsește consacrarea atât în prevederile Declarației

Universale a Drepturilor Omului (art.11) cât și în cele ale Constituției României (art.23
pct.11) și ale Codului de procedură penală (art.52). Potrivit acestei prezumții, ridicată la rang
de principiu, orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale
printr-o hotărâre penală definitivă.
Importanța prezumției de nevinovăție consacrată ca un drept uman fundamental a

determinat legiuitorul constituant să înscrie printre drepturile și libertățile cetățenești și o teză
care să consacre acest principiu, ridicând prezumția de nevinovăție la nivel de regulă de bază
a procesului penal. Art.23 alin.11 din Constituție prevede că până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătorești de condamnare persoana este considerată nevinovată.
1
A. Gentimir, Evoluția reglementării principiului prezumției de nevinovătie în legislația procesual penală
română, în Analele Științifice ale Universității “Al. I. Cuza” ,Tomul LIII, Științe Juridice, 2007, pagina 12.
79
PRO JURE nr. 1/2017
Prezumția de nevinovăție decurge din cerința ca nici o persoană nevinovată să nu fie

trasă la răspundere, constituind o garanție pentru orice persoană ca, în lipsa probelor de
vinovăție, nu poate fi trimisă în judecată și condamnată.
Prezumția de nevinovăție, în forma sa renăscută, se justifica nu atât prin necesitatea

combaterii arestărilor abuzive și a abominabilei torturi, cât prin considerente ce țin de
echilibrarea raporturilor între stat și individ, a protejării echității procesuale și a salvgardării
valorilor fundamentale lezate prin condamnări nelegale.1
Prin adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază al procesului penal,

distinct de celelalte principii, procesul penal trebuie să răspundă următoarelor cerințe:
➢ vinovăția se stabilește în cadrul unui proces cu respectarea garanțiilor

procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției.
➢ sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea
probelor se face în fiecare etapă a procesului, concluziile unui organ judiciar nefiind
obligatorii și definitive pentru următoarea faza procesuala.
➢ până la adoptarea unei hotărâri de condamnare și rămânerea definitivă a
acesteia, inculpatul are statutul de persoană nevinovată. După adoptarea unei hotărâri
definitive de condamnare, prezumția de nevinovăție este răsturnată cu efecte erga
omnes.
➢ hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, iar în
caz de îndoială ce nu poate fi înlăturată prin probe trebuie să se pronunțe o soluție de
achitare.
➢ luarea măsurilor preventive nu se poate face decât în cazurile strict enumerate
de lege, asigurându-se caracterul de excepție a restrângerii libertății individului până la
stabilirea deplină a vinovăției.
Prezumția de nevinovăție este strâns legată și de aflarea adevărului și dovedirea

corectă a împrejurărilor de fapt ale cauzei, în așa fel încât vinovăția să fie stabilită cu
certitudine. Problema are deosebită importantă teoretică și numeroase implicații practice în
legătură cu administrarea și aprecierea probelor.
Prezumția de nevinovăție are caracter relativ în sensul că poate fi răsturnată prin
dovedirea vinovăției învinuitului sau inculpatului. Prezumția de nevinovăție nu este anulată
decât prin certitudinea dovedită a vinovăției învinuitului sau inculpatului. Dacă această
certitudine nu se manifestă, prezumția de nevinovăție triumfă și poate fi completată cu
principiul „in dubio pro reo” (orice îndoială este în favoarea învinuitului sau inculpatului).
Optând pentru o definiție , care să încerce a reda cât mai bine nu numai natura
juridică a prezumției de nevinovăție, dar și structura sa complexă de garanții, definim
prezumția de nevinovăție ca fiind acel principiu de drept și drept fundamental de care trebuie
să beneficieze o persoană suspectată sau acuzată de săvârșirea unei infracțiuni, în virtutea
căruia acea persoană trebuie să fie considerată și tratată ca o persoană nevinovată, beneficiind
de dreptul la tăcere și la neautoincriminare, neavând obligații probatorii în procesul penal,
1
D. Pavel, Considerații asupra prezumției de nevinovăție, în Revista Română de Drept nr. 10/1978, pagina 34.
80
PRO JURE nr. 1/2017
pentru susținerea nevinovăției sale, și având, în plus, beneficiul oricărui dubiu rezidual și
insurmontabil rezultat în urma activității de probațiune.
Prezumția de nevinovăție realizează o importantă funcție de evitare a erorilor
judiciare, de garantare a justei soluționări a cauzelor și de menținere a prestigiului justiției.Cu
tot principiul prezumtiei de nevinovatie spiritul de dreptate si justitie impune ca odata
vinovatia stabilita, sanctiunile sa fie aplicate cu toata fermitatea si severitatea, in raport de
gravitatea infractiunilor savarsite.1
I. MĂSURA REŢINERII
Prevăzută drept prima dintre măsurile preventive, în ordinea enumerării, de la art. 202,
alineat 4 Cpp, pentru luarea acestei măsuri trebuie să fie îndeplinite condițiile general-
valabile, stipulate în art. 202, alineatele 1-3 Cpp, legiuitorul reglementând și anumite condiții
specifice, valabile însă doar în situația minorilor - autori de infracțiuni sau a faptelor penale
comise în fața completului de judecată (infracțiunile de audiență).
Condițiile generale ale reţinerii, sunt următoarele:

a) să existe probe sau indicii temeinice, din care rezultă suspiciunea rezonabilă că
o persoană a săvârșit o infracțiune;
b) să fie începută urmărirea penală, atât cu privire la faptă, cât și față de autorul
infracțiunii (care devine astfel suspect), ori să se fi pus în mișcare acțiunea penală față
de acesta din urmă (care devine inculpat). Precizăm că începerea urmăririi penale față
de suspect, poate fi dispusă atât de către procuror, cât și de către organele de cercetare
penală, acestea din urmă având obligația informării procurorului de supraveghere
despre aceasta;
c) măsura reținerii să fie necesară în scopul asigurării bunei desfășurări a
procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărire
penală sau de la judecată, ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni;
d) să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea
acțiunii penale, prevăzute de art. 16 Cpp;
e) măsura reținerii să fie proporțională cu gravitatea acuzației adusă
suspectului/inculpatului, și să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin
dispunerea ei;
f) suspectul sau inculpatul să fie audiat în prealabil, în prezența unui avocat ales
sau numit din oficiu2.
De asemenea, din analiza textelor considerate ca fiind neconstituţionale curtea a arătat

că nu rezultă o încălcare a dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, republicată,
referitoare la prezumţia de nevinovăţie. Reglementând, printre cazurile în care poate fi luată
măsura reţinerii (art. 143 alin. (1) teza întâi) şi a arestării preventive [art. 148 alin. (1) lit. i)],
şi pe acela în care există „indicii temeinice”, respectiv „date sau indicii suficiente”, legea nu-l
consideră pe inculpat deja vinovat de săvârşirea infracţiunii – lucru ce nu este posibil de
1
A. Gentimir,Evoluția reglementării principiului prezumției de nevinovătie în legislația procesual penală
română, în Analele Științifice ale Universității “Al. I. Cuza” Iași, Tomul LIII, Științe Juridice, 2007, pagina 89
2
A.Boroi, M. Gorunescu, M. Popescu, Dicţionar de drept penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, pagina 198.
81
PRO JURE nr. 1/2017
stabilit decât prin hotărârea judecătorească de condamnare rămasă definitivă -, ci prevede

numai o condiţie pentru luarea măsurii reţinerii sau a arestării preventive a inculpatului,
esenţialmente diferite de privarea de libertate în executarea unei pedepse definitiv aplicate.
Măsura reţinerii, ca şi aceea a arestării preventive, constituie o restrângere provizorie a
libertăţii persoanei, permisă de Constituţie, republicată, prin art. 53, în scopul bunei
desfăşurări a instrucţiei penale, iar condiţia ca fapta să fie prevăzută de legea penală reprezintă
tocmai o garanţie împotriva luării arbitrare a acestor măsuri.
O persoană poate fi lipsită de libertatea sa dacă a fost arestată sau reţinută în vederea
aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, sau când există motive verosimile de a
bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de
a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În consecinţă, dacă prin termenul „probă” se înţelege, conform dispoziţiilor art. 63 din
Codul de procedură penală, „orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau
inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea
împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei”, în legătură cu termenul „indicii
temeinice” din conţinutul alin. 3 al art. 143 din Codul de procedură penală, rezultă că ele sunt
simple presupuneri, determinate de aparenţe mai mult sau mai puţin grăitoare.
Indicii temeinice există atunci când din examinarea atentă a unor date existente în
cauză se desprinde în mod motivat, ce trebuie justificat, analizat, presupunerea că persoana
faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapte care impun o procedură specială.
Termenul de „indicii temeinice” semnifică, astfel cum s-a arătat, faptul că din datele
concrete existente s-ar putea presupune că persoana în cauză a săvârşit cu adevărat o faptă ce
ar atrage o sancţiune penală. Indiciile trebuie să fie un multiplu, cu surse independente şi
totodată serioase, fără să conţină pure generalităţi (zvon public).
Raţionamentul procurorului trebuie, în acest sens, să fie satisfăcător, convingător, să
arate motivele pentru care măsura este necesară, pentru care este necesară. Lipsa unor
elemente reale, raţionale, cât de cât convingătoare, face ca măsura de utilizare a unor procedee
speciale de obţinere a probelor (art. 26 din Legea nr. 78) să fie ab initio ilegală. Accentul
trebuie pus pe gravitatea unei asemenea fapte, şi nu pe persoana care ar putea săvârşi - într-o
eventualitate - o faptă de corupţie. În caz de condamnare, trebuie să se dovedească, fără
echivoc, vinovăţie inculpatului, deoarece dubiile existente se interpretează în favoarea
acestuia, potrivit principiului in dubio pro reo.1
SPEŢĂ
Prin sentinţa penală nr. 345 din 25 iulie 2006 pronunţată de Tribunalul Bacău, în
temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat
inculpatul S.A. pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în
art. 183 C. pen., întrucât fapta nu a fost săvârşită de către acesta.
Prima instanţă a reţinut că, prin rechizitoriul procurorului de la Parchetul de pe lângă
Tribunalul Bacău din 21 decembrie 2005, inculpatul S.A. a fost trimis în judecată pentru
săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în art. 183 C.
pen., constând în aceea că, în seara de 31 martie 2005, a lovit-o pe soţia sa – victima S.M. -,
1
S. G. Barbu,Dimensiunea constituțională a libertății individuale, Ed. Hamangiu, București, 2011, pagina 176-
178.
82
PRO JURE nr. 1/2017
aceasta dezechilibrându-se şi căzând pe plita încinsă a sobei din locuinţă, de unde nu s-a mai
ridicat, fiind în stare de inconştienţă. Urmare a multiplelor arsuri suferite, victima a decedat.
Prima instanţă a reţinut că, pe tot acest interval de timp, de faţă la incidentul derulat
între cei doi soţi s-au aflat fiul acestora S.C. şi prietenul său D.A. În jurul orelor 1900, cei doi
tineri au plecat la un magazin din apropiere, iar când a revenit la domiciliu, în jurul orelor
2000, martorul S.C. a găsit-o pe mama sa căzută pe plita încinsă, prezentând multiple arsuri,
astfel că l-a anunţat despre cele întâmplate pe tatăl său, care dormea în camera alăturată. La
iniţiativa celor doi – tată şi fiu – victima fost transportată la spital. La 10 aprilie 2005 starea de
sănătate a victimei s-a agravat, survenind decesul.
Fiind audiat, inculpatul nu a recunoscut fapta reţinută în actul de sesizare, susţinând că
din momentul în care a plecat în camera alăturată să se uite la televizor şi până când a fost
trezit de fiul său, care i-a relatat că a găsit-o pe S.M. căzută pe plita încinsă, nu ştie ce s-a
întâmplat cu aceasta. În declaraţiile date pe parcursul cercetărilor, martorul S.C. a confirmat
versiunea tatălui său. Martorul a mai precizat că după ce a plecat din locuinţă are convingerea
că mama sa s-a dus lângă sobă să se încălzească şi, pe fondul consumului excesiv de băuturi
alcoolice,probabil a aţipit şi a căzut pe plită, variantă care, în opinia sa, este susţinută de
poziţia în care a fost găsită victima şi de împrejurarea că la locul faptei a fost descoperită o
sticlă de băutură ce fusese ascunsă de aceasta.
Prima instanţă a constatat că în cauză nu există probe directe sau indirecte, în sensul
celor reţinute în actul de sesizare a instanţei în sarcina inculpatului.Împotriva acestei hotărâri,
în termen legal, procurorul a declarat apel, criticând-o sub aspectul greşitei achitări a
inculpatului pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Prin decizia
penală nr. 57 din 6 martie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bacău a fost respins ca nefondat
apelul declarat de procuror. Împotriva acestei decizii, în termen legal, procurorul a declarat
recurs, invocând cazul de casare prevăzut în art. 385 alin. (1) pct. 18 din Codul de procedură
penală şi susţinând că s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea
unei hotărâri greşite de achitare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând atât motivele de recurs invocate, cât şi
din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385alin. (3) combinate cu art. 385 alin.
(1) şi art. 385 din Codul de procedură penală, constată următoarele:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, atât prima instanţă, cât şi cea de apel au
făcut o analiză amănunţită a tuturor probelor administrate pe parcursul cercetărilor.
Faptul că inculpatul S.A. a fost inconsecvent în declaraţiile date în faţa organelor
judiciare este irelevant, întrucât, conform art. 66 alin. (1) C. proc. pen., „inculpatul
beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.”
Că evenimentele s-au derulat în modul prezentat de inculpat rezultă din declaraţiile
martorilor S.C. şi D.A., care au relatat că au asistat la discuţia ce a avut loc între cei doi soţi,
generată de atitudinea victimei, care a refuzat să-i coasă inculpatului o pereche de pantaloni şi
de faptul că se afla sub influenţa băuturilor alcoolice; că deşi inculpatul a lovit-o cu palma
peste faţă, victima nu s-a dezechilibrat în vreun mod, întrucât stătea pe scaun; că după acest
incident, inculpatul a plecat în camera alăturată şi nu a revenit în camera în care se afla soţia
sa, până la plecarea celor doi martori din locuinţă.
Susţinerile inculpatului, în sensul că numai starea avansată de ebrietate în care victima
s-a aflat a fost cauza dezechilibrării acesteia şi a căderii peste plita sobei, se coroborează cu
concluziile actului medico-legal întocmit în cauză.
83
PRO JURE nr. 1/2017
Având în vedere că, la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze
convingerea vinovăţiei inculpatului pe bază de probe sigure, certe şi întrucât în cauză probele
în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei
nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, se impune a se da eficienţă regulii potrivit
căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).
Chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se
întrevăd ori pur şi simplu nu există, şi totuşi îndoiala persistă în ce priveşte vinovăţia,
atunciîndoiala este „echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie” şi deci inculpatul
trebuie achitat.
Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul
procurorului ca nefondat.1
BIBLIOGRAFIE
A. Gentimir, Evoluția reglementării principiului prezumției de nevinovătie în legislația

procesual penală română, în Analele Științifice ale Universității “Al. I. Cuza” Iași, Tomul
LIII, Științe Juridice, 2007
D. Pavel, Considerații asupra prezumției de nevinovăție, în Revista Română de Drept nr.

10/1978
S. G. Barbu, Dimensiunea constituțională a libertății individuale, Ed. Hamangiu, București,

2011
A.Boroi, M. Gorunescu, M. Popescu, Dicţionar de drept penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004
http://www.euroavocatura.ro/jurisprudenta/466/Prezumtia_de_nevinovatie__In_dubio_pro_re
o/spete/page/5
1
http://www.euroavocatura.ro/jurisprudenta/466/Prezumtia_de_nevinovatie__In_dubio_pro_reo/spete/page/5.
84
PRO JURE nr. 1/2017
SCURTE CONSIDERAŢII PRIVIND RĂSPUNDEREA PENTRU

PREJUDICIILE CAUZATE PRIN FAPTA ALTUIA
Duţă Andreea Diana, student, Facultatea de Ştiinţe Economice şi Drept, Universitatea

din Piteşti
Coordonator: Lect. Univ. dr. Pîrvu Adriana, Facultatea de Ştiinţe Economice şi Drept
Abstract
This article contains some considerations about liability for damage caused by
another person. The article analyzes the forms of liability, insisting on the vicarious liability,
namely indirect liability. We will analize the case when a person is called to repond for a
minor person or for a person under judicial ban which she has under her surveillance and the
case when a employer is called to repond for his employed. The article puts in discussion the
options which the victim has to repair the damage caused, after making the evidence of three
conditions. We analyze and the effects of employer liability in the two categories of reports,
the report between the employer and the victim and the report between the employer and the
employed. We present how the employer can regress. The conclusion is that the civil tort
liability is the obligation of a person to repair the damage caused for another person by an
illegal act, the person answering both for his own act, and for damage caused by a person
which she has under her surveillance, or her animals, her things.
Key words: liability for damage, effects of employer liability, illegal act, forms of
liability
Răspunderea civilă se prezintă sub două forme, şi anume răspunderea delictuală şi

răspunderea contractuală. Răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic
obligaţional care izvorăşte dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul
faptei ilicite sau o altă persoană chemată să răspundă are obligaţia de a repara prejudiciul. 1
Art. 1349 prevede în alineatul 3 că “în cazuri anume prevăzute de lege, o persoană este
obligată să repare prejudiciul cauzat prin fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza
sa, precum şi de ruina edificiului”. Astfel că Noul Cod Civil reglementeză nu numai
răspunderea civilă delictuală directă, adică pentru fapta proprie, ci şi răspunderea delictuală
indirectă, în care este vorba de răspunderea
pentru fapta altei persoane, pentru prejudiciile cauzate de animale, de lucruri, de ruina
edificiului sau prin căderea ori aruncarea din imobil a unui lucru.
În continuare vom discuta despre răspunderea indirectă. Dacă răspunderea directă mai
poate fi considerată ca fiind una principală, răspunderea indirectă ar trebui tratată ca fiind una
1
Gabriel Boroi, Liviu Stăncilescu, Instituţii de drept civil în reglementarea Noului Cod Civil, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 238.
85
PRO JURE nr. 1/2017
derogatorie.1 Noul Cod Civil instituie formal două cazuri de răspundere pentru fapta altuia, în
art. 1372, răspunderea pentru fapta minorului, respectiv în art. 1373 răspunderea comitenţilor
pentru prepuşii. ”. În cazul prejudiciilor cauzate de minori răspunderea le revine părinţilor,
tutorelui, curatorului special sau oricărei alte persoane care avea obligaţia de supraveghere a
minorului în momentul săvârşirii faptei.2
De asemenea, in cazul răspunderii pentru fapta minorului se pune întrebarea dacă
pentru minorul ce a împlinit vârsta de 16 ani se poate angaja răspunderea indirectă. S-a spus
că prin căsătorie minorul devine major şi prin aceasta răspunderea indirectă a părinţilor nu
mai subzistă. În materie de răspundere delictuală nu interesează această capacitate deplină de
exercitiu a minorului ci faptul ca acesta
iese de sub autoritatea părintească iar răspunderea civilă delictuală indirectă a părinţilor ar fi
lipsită de orice temei.3
Interzisul judecătoresc reprezintă ce de-a doua categorie vizată de art. 1372. Între
faptuitor şi persoana responsabilă există o relaţie la baza căreia stă acceptarea obligaţiei de
supraveghere şi control a modului de viaţă al minorului sau al bolnavului psihic pus sub
interdicţie judecătorească.4 Obligaţia de supraveghere presupune pe lângă supravegherea
nemijlocită, şi îndrumarea, coordonarea şi controlul faptelor lor, în vederea prevenirii riscului
prejudicierii altor persoane. În ceea ce priveşte efectele răspunderii pentru fapta minorului sau
a celui pus sub interdicţie, victima prejudiciului cauzat de către aceste persoane are la
dispoziţie anumite optiuni. Victima poate să pretindă despăgubiri de la cel responsabil cu
supravegherea; să pretindă despăgubiri de la minor sau de la interzisul judecătoresc, dacă se
face dovada existenţei discernământului la data săvârşirii faptei prejudiciabile; sau poate să
cheme în judecată spre a fi obligaţi la despăgubiri, solidar, atât pe cel responsabil cu
supravegherea, cât şi pe autorul faptei. Cel ce răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce
împotriva celui ce a cauzat prejudiciul numai dacă autorul faptei prejudiciabile a acţionat cu
discernământ.
În continuare vom discuta despre răspunderea comintentului pentru fapta prepusului.
Noul Cod Civil defineşte termenul de comitent ca fiind persoana care “în virtutea unui
contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care
îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia”. Prepus este doar o
persoană fizică, care acţionează în interesul comitentului, iar fapta sa este ilicită sau
prejudiciabilă. Raportul de prepuşenie poate să izvorască din anumite situaţii juridice sau
chiar situaţii de fapt. Izvorul tipic al acestui raport este contractul de muncă, salariatul fiind în
subordonarea patronului aşa încât se prezumă existenţa raportului de prepuşenie. Dacă din
ceea ce am prezentat anterior rezultă că prepuşenia se naşte din raporturi juridice, nu este
exclus ca şi simplele stări de fapt să ducă la crearea unor raporturi de prepuşenie ocazională.
De exemplu, o persoană bolnavă roagă un vecin, care acceptă şi se subordonează celui
1
Paul Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Editura Hamangiu, Bucureşti. 2012, p. 639.
2
Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea Noului Cod Civil, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 257.
3
Mircea Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 262.
4
Flavius- Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul Cod Civil. Comentariu
pe articole, p. 1108.
86
PRO JURE nr. 1/2017
suferind, să îl ducă cu maşina la spital sau părintele încredinţează volanul maşinii, rămânând
în dreapta şoferului.1
În ceea ce priveşte condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, pentru a
răspunde comitentul, victima trebuie să dovedească existenţa faptei ilicite săvârşite de prepus,
existenţa prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia
prepusului; dar şi existenţa, la data săvârşirii faptei, a raportului de prepuşenie şi că săvârşirea
faptei are legătură cu atribuţiile şi cu scopul funcţiilor ce i-au fost încredinţate prepusului de
către comitent.2
De exemplu, L.M.R. a chemat în judecată Ministerul Apărării Naţionale, în calitate de
comitent şi UM 01057 Mihai Bravu, în calitate de comitent, solicitând despăgubiri în valoare
de un miliard de lei pentru suferinte fizice şi morale. Prepusul şi-a motivat cererea în fapt,
susţinând că, militar fiind a fost atacat şi a fost rănit, rămânând cu sechele pe toată viaţa, iar
demersurile sale pentru obţinerea titlului de revoluţionar n-au primit răspuns favorabil.
Tribunalul Bucureşti a respins cererea pe motiv ca nu au fost întrunite condiţiile răspunderii
comitentului pentru fapta prepusului. Reclamantul a facut apel, iar Curtea de Apel a respins
cererea reţinând că reclamantul nu îl cunoaşte pe făptuitor şi astfel răspunderea comitentului
nu poate fi antrenată. Reclamantul a făcut recurs susţinând că, în cadrul unităţii militare,
comandantul ar fi trebuit să ia toate măsurile necesare pentru paza perimetrului. Reclamantul
a fost rănit cu ocazoa Revoluţiei, în împrejurări caracterizate de o imposibilitate obiectivă de a
prevedea intervenţia şi evoluţia unor factori întâmplători şi imprevizibili. Instanţele de fond şi
de apel au soluţionat cauza în temeiul art. 1000 alin. 3 Cod Civil, susţinând că nu sunt
întrunite cumulativ condiţiile pentru ca în sarcina pârâtului să subziste obligaţia de a garanta
despăgubiri pentru leziunile suferite de reclamant în timp ce se afla în misiune de santinelă.
Faţă de aceste considerente, recursul a fost respins ca nefondat.
În ceea ce priveşte răspunderea comitentului în raporturile dintre comitent şi victimă,
aceasta din urmă poate cere despăgubiri comitentului, poate cere despăgubiri prepusului ori să
cheme în judecată, spre a fi obligaţi la despăgubiri, solidar, atât pe comitent cât şi pe prepus.3
Prin sentinţa nr. 101 din 16 mai 2014, Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru
cauze cu minori şi de familie, i-a obligat pe inculpaţii M.T., D.M. şi I.I., acesta din urmă şi
solidar cu partea respondabilă civilmente Compania Naţională de Căi Ferate- Sucursala C. şi
alături de asiguratorul O. să plătească părţii civile Societatea Naţională de Transport Feroviar
de Marfă C.- Centrul zonal Marfă B., suma de 878.288 lei, cu titlul de daune materiale.
Instanţa de fond a reţinut faptul că inculpatii au fost condamnaţi: M.T. la 3 ani de închisoare,
D.M. 3 ani şi I.I. la 2 ani, toţi pentru săvârşirea infracţiunii de neîndeplinire a îndatoririlor de
serviciu sau îndeplinire defectuoasă din culpă, care au avut drept consecinţă producerea unei
catastrofe pe calea ferată. Pentru a se hotărî astfel, s-a reţinut că inculpatul M.T., în calitate de
şef de manevră al convoiului CM2, la data de 5 iulie 2012, nu a asigurat saboţi de mână
aşezaţi la roţile osiilor şi strângerea a minim 5 frâne de mână, aflate în convoi, neasigurând
fixarea pe loc a convoiului contra fugirii, în condiţiile unei linii având pantă de 11,01%. Drept
urmare, a avut loc crearea unei stări de pericol pentru siguranţa circulţiei mijloacelor de
1
Tribunalul judeţului Braşov, D. Civ. Nr. 1189/ 1985, E.l. p. 366.
2
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea Noului Cod Civil, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2012, p. 262.
3
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea N.C.C. , Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.
262.
87
PRO JURE nr. 1/2017
transport ale căilor ferate, prin punerea în mişcare necontrolată a convoiului. La pasajul la
nivel cu calea ferată, cu bariera aflată în poziţia „deschis”, convoiul a intrat în coliziune cu un
autoturism condus regulamentar de numita S.G. În urma coliziunii a rezultat decesul a doua
persoane, precum şi vătămarea corporală a doua persoane, precum şi deraiarea locomotive şi a
trei vagoane. Inculpatul D.M., la aceasi dată, nu a asigurat strângerea corespunzătoare a frânei
de mână a două vagoane aflate în convoi, contribuind astfel la provocarea fugirii convoiului.
În ceea ce-l priveşte pe I.I., la aceaşi dată, avea calitatea de acar la Postul nr.1 şi acesta nu a
asigurat sabotul fix de deraiere S1 în poziţia aşezat pe şină, astfel încât convoiul să-l
întălnească şi să nu permit intrarea în pasaj a convoiului. Atât Societatea Naţională de
Transport feroviar de Marfă, cât şi Compania Naţională de Căi Ferate au invocat faptul că nu
există raport de prepuşenie intre inculpaţi şi acestea. Criticile au fost nefondate, raportul de
prepuşenie decurgând din calitate de angajat a inculpaţilor la cele două societăţi comerciale.
Aceste societăţi sunt părţi responsabile civilmente prin aceea că faptele comise în timpul
serviciului şi în legătură directă cu atribuţiile de serviciu. Obligarea comitentului la plata
despăgubirilor in solidar cu inculpaţii este angajată pentru daunele cauzate de prepus. Cererea
de scoatere din cauza a Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Marfă C., este
neîntemeiată, aceasta fiind angajator pentru inculpaţii M.T. şi D.M. În ceea ce priveşte
Compania Naţională de Căi Ferate C, funcţia de angajator pentru inculpatul I.I., subliniează
existenţa unui raport de prepuşenie, în baza căruia societatea are calitatea de parte
responsabilă civilmente în proces. În urma unui raport rezultă faptul că accidental în cauzp s-a
produs ca o consecinţă a unei înlănţuiri de încălcări ale regulamentelor. Faţă de cele ce
preced, instanţa constată că raportul de prepuşenie a fost corect stabilit în speţă, ambele
societăţi având calitatea de parte responsabilă civilmente în proces. Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a dispus obligarea Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Marfă şi Compania
Naţională de Căi Ferate C. la plata sumei de 878.288 lei daune materiale. Art. 1384 Noul Cod
Civil dispune faptul că un comitent se poate regresa împotriva prepusului său atunci când nu
este direct răspunzător pentru prejudiciul cauzat.
În concluzie, răspunderea civilă delictuală reprezintă obligaţia unei persoane de a
repara prejudiciul cauzat unei alte persoane printr-o faptă ilicită, persoana răspunzând atât
pentru propria faptă cât şi pentru prejudiciul cauzat de o persoană pe care o are sub
supraveghere ori de animalele, lucrurile sale.
88
PRO JURE nr. 1/2017
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, Cursuri, Monografii

1. Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea Noului
Cod Civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012
2. Mircea Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972
3. Paul Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012
II. Legislaţie
1. Flavius- Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul
Cod Civil. Comentariu pe articole
2. Noul Cod Civil şi legislaţie conexă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015
III. Alte surse

1. www.avocatnet.ro
2. www. Scj.ro, Decizia 77/A/2015, Decizia 3649/2002, consultate la data de 11 aprilie
2017
89
PRO JURE nr. 1/2017
DREPTUL LA VIAŢĂ ŞI LA SĂNĂTATE
Georgică Maria Mădălina, student anul I, Facultatea de Ştiinţe Economice şi Drept,

Coordonator: Lect. univ. dr. Ramona Duminică, Facultatea de Ştiinţe Economice şi
Drept, Universitatea din Piteşti
Résumé
La vie humaine est un phénomène tres complexe qui le législateur n’avait le courage
pour le définir. Il est protégé par la Convention Européenne des Droits de l’homme par
l’article deux qui stipule que „Le droit de toute personne à la vie est protégé par le loi” et
que „La mort ne peut être infligé à quinconque intentionellement, sauf en exécution d’une
sentence capitale prononcé par un tribunal au cas où le délit est puni de cette peine par le loi.
Par le article de la Convention le legislateur mentionne que „Nul ne peut être summis à la
torture ni à des peines ou tritements inhumains ou dègradants. La vie en sens juridique est
régie par les principes du l’inviolabilité du corp humain qui prétend que la vie humain est
inviolable. Tout ces fait droit à la vie l’un des plus importants.
Mots-clés: droit à la vie, intervention médical, euthanasie, avortement, génocide.
Viaţa este un fenomen atât de complex încât legiuitorul nu s-a încumetat să o

definească. De aceea, trebuie să respectăm faptul că, într-un sens foarte general, viaţa este un
proces biologic şi fiziologic al cărui sens opus este moartea1.
Dreptul la viaţă este un drept natural, primordial pe care se fundamentează toate
celelalte drepturi ale omului ca fiinţă socială, un drept inerent persoanei umane, fiind
recunoscut încă din antichitate.
Consacrarea acestui drept fundamental în România este realizată în principal prin
legea fundamentală a ţării. Într-un conţinut normativ unic, art. 22 din Constituţia României
proclamă garantarea a trei drepturi fundamentale: dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică
şi dreptul la integritate psihică2.
Legiuitorul constituant a simţit nevoia să sublinieze importanţa dreptului la viaţă,
caracterul primordial al acestuia3. Astfel, în cadrul dezbaterilor din Adunarea Constituantă, în
textul iniţial al art. 22 prin care se stabilea că: „Dreptul la viaţă şi dreptul la integritate fizică şi
psihică ale persoanei sunt garantate" s-a introdus prepoziţia „precum". În argumentarea
propunerii de completare a textului iniţial s-a arătat că „prin această prepoziţie „precum"
1
Eugen Chelaru, Drept Civil. Persoanele, Editura CH Beck, Bucureşti, 2016, p. 26.
2
Andra Dascălu, Ramona Duminică, Noi dimensiuni ale dreptului la viaţă, în volumul Dinamica dreptului
românesc după aderarea la U.E, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 665.
3
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României-comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, p. 197.
90
PRO JURE nr. 1/2017
gradăm dreptul la viaţă de celelalte drepturi cu privire la integritatea fizică şi psihică a

persoanei".1
În unele constituţii dreptul la viaţă nu apare în mod expres formulat deşi acestea, prin
reglementările lor, urmăresc ocrotirea vieţii. În această categorie se pot grupa toate
constituţiile României, cu excepţia celei actuale şi Constituţiile Franţei, Italiei, Suediei.
Constituţiile lumii reglementează nuanţat dreptul la viaţă, pentru că el are mai multe
accepţiuni. Într-o accepţiune restrânsă, dreptul la viaţă priveşte viaţa persoanei numai în
sensul ei fizic, iar într-o accepţiune largă viaţa persoanei este privită ca un univers de
fenomene, fapte, cerinţe şi dorinţe ce se adaugă, permit şi îmbogăţesc existenţa fizică, în
această accepţiune largă, dreptul la viaţă este asigurat prin întreg sistemul constituţional.
Articolul 22 din Constituţie se referă la accepţiunea restrânsă a dreptului la viaţă, această
soluţie fiind mai eficientă din punct de vedere juridic. Astfel, conform art. 22 alin. 1 din
Constituţie, "Dreptul la viaţă, precum şi la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt
garantate".
Dreptul la viaţă este consacrat încă din primele declaraţii de drepturi, precum
Magna Charta Libertatum, Petition of Right sau Declaraţia de independenţă a Statelor Unite2.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a reglementat dreptul la viaţă prin
art.2 din Convenţie urmărind astfel protecţia omului împotriva producerii morţii. Titular al
dreptului la viaţă este numai omul, deoarece este singurul care are o existenţă concretă şi care
trăieşte, nu şi persoana juridică, aceasta din urmă fiind doar o creaţie a legiuitorului. Odată cu
moartea încetează personalitatea juridică a omului, iar cel în cauză încetează să mai fie
persoană, deci să mai fie titular de drepturi şi obligaţii, inclusiv titular al dreptului la viaţă.
Lucrurile sunt simple atunci când moartea este constatată fizic şi par a se complica în cazul
declarării judecătoreşti a morţii unei persoane despre care nu se cunoştea că, în realitate, era în
viaţă. Pentru această situaţie, în doctrină, s-a arătat că până la anularea hotărârii judecătoreşti
declarative de moarte, persoanei în cauză nu i s-ar putea opune neaplicarea dispoziţiilor art.2
din Convenţie, doar pentru că ea este considerată că nu există.3 În ceea ce priveşte începutul
capacităţii de folosinţă a persoanei s-a precizat că „Dreptul la viaţă este cuprins între frontiere
imprecise fiind neclar dacă trebuie să ne referim la momentul naşterii sau la momentul
concepţiei”. Astfel spus, copilul conceput, dar încă nenăscut intră sub protecţia art.2 din
Convenţie?4.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea Vo împotriva Franţei, a statuat
că problema începutului dreptului la viaţă este una ce trebuie decisă la nivel naţional deoarece
această chestiune nu a fost decisă în majoritatea statelor care au ratificat Convenţia, iar, în al
doilea rând, pentru că nu există un consens european asupra definiţiei ştiiţifice şi legale a
începutului vieţii.
De asemenea, documentele internaţionale, nu definesc juridic nici noţiunea de „viaţă”.
Pentru a vedea limitele dreptului la viaţă plecăm de la Decizia Curţii Europene a Drepturilor
Omului din 13 mai 1980 nr.8416/1979 Xc/Royaume-Uni, Marea Britanie, privind dreptul la
1
Geneza Constituţiei României 1991, p. 343.
2
Andra Dascălu, Ramona Duminică, op. cit., p. 666.
3
Gheorghe Groza, Cornelia Precup, Dreptul la viaţă, Asistarea medicală a reproducerii umane, în Revista de
Drept Penal, nr.3/2010, p. 66.
4
Corneliu Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Ediţia a II , Editura CH Beck, Bucureşti, 2010,
p. 157.
91
PRO JURE nr. 1/2017
viaţă al copilului nenăscut. În această cauză, reclamantul s-a plâns împotriva autorizării date
soţiei sale de instanţele engleze, în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei naţionale, de a
practica o întrerupere de sarcină fără a i se cere şi acordul lui. El a susţinut că, prin
autorizarea întreruperii de sarcină, legislaţia engleză este contrară dispoziţiilor art.2 din
Convenţie, deoarece se neagă, astfel, dreptul la viaţă al copilului conceput. Sub aspectul
îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, Comisia a ajuns la concluzia că, în speţă, dorinţa
reclamantului de a deveni tată a fost afectată prin permiterea întreruperii sarcinii, astfel că
cererea a fost admisă. După examinarea plângerii de fond, Comisia a constatat că, noţiunea de
„orice personă” nu este definită de Convenţie şi că nimic nu indică faptul că aceasta s-ar putea
aplica unui subiect de drept înainte de naşterea sa. Aşa fiind, Comisia a ajuns la concluzia că,
contextul în care este reţinut art.2 din Convenţie şi sensul în care este utilizat teremenul „orice
persoană” tind a acredita teza potrivit căreia acest articol nu se aplică în privinţa copilului ce
se va naşte. Unul dintre argumente a fost dedus din interpretarea istorică a prevederilor
Convenţiei, pornind de la împrejurarea că la data semnării sale de toate statele semnatare, cu o
singură excepţie, autorizau întreruperea voluntară a sarcinii, atunci când aceasta punea în
pericol viaţa mamei.Cu atât mai mult nu au calitate de persoană şi nu sunt titulari ai dreptului
la viaţă embrionii prelevaţi de la o femeie.1
Conţinutul dreptului la viaţă şi dreptului la sănătate este determinabil în funcţie de
principiile care rezultă din ansamblul dispoziţiilor noului Cod civil consacrate drepturilor
personale nepatrimoniale care ocrotesc corpul uman şi funcţiile sale biologice şi psihice, dar
şi modul în care pot fi efectuate anumite intervenţii asupra corpului uman.
Aceste principii sunt următoarele: principiul inviolabilităţii corpului uman, principiul
nepatrimonialităţii corpului uman şi principiul interesului şi binelui fiinţei umane.
1.Principiul inviolabilitaţii corpului uman este prevăzut de art.64 alin.1 din Codul
civil. În temeiul acestui articol este interzisă orice intervenţie care ar fi de natură să lezeze
integritatea corpului uman, funcţiile sale biologice şi psihice. Viaţa umană este intangibilă, iar
orice intervenţie medicală asupra corpului uman trebuie să aibă scop terapeutic.2 Fundamentul
acestor prevederi se regăseşte în art.22 din Constituţie, care garantează dreptul la viaţă,
precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică a persoanei.3
De regulă, sunt interzise prelevările de celule, ţesuturi sau organe umane în scopul
comercializării lor, utilizarea industrială a embrionilor, folosirea mamelor substituit pentru
procreare, ca şi sterilizarea. Garantarea acestor drepturi interzice deopotrivă tortura,
pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante, precum şi pedeapsa cu moartea. Corpul
uman este inviolabil nu numai în timpul vieţii, ci şi după moartea subiectului. Excepţiile de la
acest principiu au în vedere operaţiuni ce au ca scop salvarea vieţii sau prezervarea sănătăţii
subiectului, realizate în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege sau care se
efectuează în interesul bunei administrări a justiţiei4.
2.Principiul nepatrimonialităţii corpului uman interzice evaluarea acestuia în bani şi
încheierea de acte juridice patrimoniale ce au ca obiect corpul în întregul său sau părţi
componente ale acestuia. Acest principiu îşi găseşte reglementare în art.66 din Codul civil
1
Eugen Chelaru, Drept Civil. Persoanele, Editura CH Beck, Bucureşti, 2016, p. 27.
2
Cristian Ionescu, Dreptul la viaţă. O perspectivă constituţională, în Revista Dreptul, nr.9/2016, p. 87.
3
Fl. A.Baias, R. Constantinovici, E. Chelaru, I. Macovei, Noul Cod Civil, Ediţia a II-a, Editura CH Beck,
Bucureşti, 2014, pp. 74-78.
4
Eugen Chelaru, op. cit., p. 28
92
PRO JURE nr. 1/2017
privind interzicerea coferirii unor valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau
produselor sale, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege. Elementele componente ale
corpului uman precum organele, ţesuturile, celulele deşi dobândesc caracterul de lucruri
atunci când sunt detaşate din organism, ele continuă să păstreze „amprenta umanităţii lor”, de
aceea cad sub incidenţa principiului nepatrimonialităţii corpului uman. Actele normative care
reglementează prelevarea de celule, ţesuturi şi organe umane în vederea tranplantului sunt
art.144 lit)e din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi donarea de sânge,
republicată, art.4 lit)c din Legea nr.282/2005 privind organizarea activităţii de transfuzie
sanguină, donarea de sânge şi componente sanguine de origine umană, precum şi asigurarea
calităţii şi protecţiei sanitare, în vederea lor terapeutice, republicată.1
3. Principiul priorităţii interesului şi binelui fiinţei umane este consacrat de art.61
alin.(2) din Codul civil şi este privit în raport cu interesul unic al societăţii sau al ştiinţei.
Acest principiu a rezultat din grija legiuitorului de a realiza un echilibru între obiective
aparent contrarii:pe de o parte, acela de a creşte şansele la viaţă ale persoanelor care aşteaptă
un transplant, fără a afecta nici sentimentul de solidaritate, nici dezvoltarea cercetării
ştiinţifice; pe de altă parte, de a nu permite niciodată ca utilizarea corpului uman să aducă
atingere demnităţii umane.2
Aşa cum s-a arătat în literatura juridică, reglementarea drepturilor fundamentale ale
omului urmareşte asigurarea preeminenţei drepturilor fundamentale faţă de cele sociale, iar
ştiinţa poate fi folosită numai cu respectarea demnităţii, a vieţii şi a integrităţii omului,
eliminând pericolul cauzării de decese, îmbolnăviri sau vătămări. Astfel dreptul la viaţă şi la
sănătate este ocrotit prin: interzicerea practicilor eugenice, interzicerea intervenţiilor asupra
caracterelor genetice, interzicerea creării embrionilor umani în scopuri de cercetare şi prin
interzicerea unor tehnici de reproducere umană.3
a. Interzicerea practicii eugenice este reglementată de art.62 din Codul civil. Eugenia
este disciplina care studiază aplicaţiile practice ale biologiei ereditare în ameliorarea genetică
a indivizilor. Progresul stiinţific a adus în atenţia dreptului o altă dimensiune a corpului uman,
care trebuie protejată: patrimoniul genetic. Protecţia patrimoniului genetic depăşeşte însă
interesele indivizilor, dat fiind faptul că, odată modificate caracterele genetice ale unei
persoane, aceasta poate transmite caracterele modificate.
Per a contrario, sunt permise intervenţiile medicale asupra caracterelor genetice care
au alte scopuri decât acelea de a-i modifica descendenţa. Sunt legitime acele intervenţii care
fie au scop terapeutic, fie sunt făcute în interesul ştiinţei, situaţie în care trebuie să se ţină
seama de principiul priorităţii interesului şi binelui fiinţei umane.4
b. Interzicerea clonării fiinţelor umane şi a creării embrionilor umani este reglementată
de art.63 alin.(2) din Codul civil ce conţine două teze. Potrivit primei teze, este interzisă orice
intervenţie care ar avea ca rezultat clonarea fiinţelor umane, respectiv crearea unor asemenea
fiinţe pe cale asexuală. Interdicţia vizează deopotrivă clonarea unei fiinţe umane vii sau
moarte. Este altfel interzisă orice intervenţie având drept scop crearea unei fiinţe umane
genetic identice unei alte fiinţe umane care există sau care a existat. Teza a doua interzice
1
Fl. A. Baias, Eugen Chelaru, R.Constantinovici, I.Macovei, op. cit., p. 75.
2
Cristian Ionescu, op. cit., p. 88.
3
Fl. A. Baias, Eugen Chelaru, R.Constantinovici, I.Macovei, op. cit., pp. 75-77.
4
Gheorghe Groza, Cornelia Precup, Dreptul la viaţă, Asistarea medicală a reproducerii umane, în Revista de
Drept Penal nr.3/2010, pp. 68-70.
93
PRO JURE nr. 1/2017
crearea embrionilor umani în scopuri de cercetare. Deşi embrionul uman este un corp în
devenire, el nu este totuşi o persoană decât după naştere.
CONCLUZII
În concluzie, dreptul la viaţă a fost, este şi rămâne unul din drepturile fundamentale
ale cetăţeanului, dar şi cel mai natural drept al omului, un drept inerent fiinţei umane
consacrat de documente fundamentale precum Constituţia, Codul Civil, Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului, dar şi de alte tratate şi convenţii internaţionale. În prezent, acest drept
cunoaşte noi valenţe ce determină unele consecinţe în legislaţia statelor şi anume: atitudinea
care trebuie adoptată faţă de eugenie, incriminarea genocidului, problema avortului, modul de
reglementare a transplantului de organe, admiterea sau respingerea eutanasiei.
BIBLIOGRAFIE
1.Corneliu Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Editura C.H Beck,

Bucureşti, 2010.
2. FL. A.Baias, R.Constantinovici, E.Chelaru, I.Macovei, Noul Cod Civil, Ediţia a II-a,
Editura C.H Beck, Bucureşti, 2014.
3. Eugen Chelaru, Drept Civil, Persoanele, Editura C.H Beck, Bucureşti, 2016.
4. Andra Dascălu, Ramona Duminică, Noi dimensiuni ale dreptului la viaţă, în
volumul Dinamica dreptului românesc după aderarea la U.E, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2010.
5. Gheorghe Groza, Cornelia Precup, Dreptul la viaţă. Asistarea medicală a
reproducţiei umane, Revistă de Drept Penal, Nr. 3, Bucureşti 2010.
6.Cristian Ionescu, Dreptul la viaţă. O perspectivă constituţională, în Revista Dreptul,
nr. 9/2016.
7. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României-comentariu pe
articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
8. Geneza Constituţiei României 1991.
94
PRO JURE nr. 1/2017
ÎMBOGĂȚIREA FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ. ASPECTE TEORETICE ȘI

PRACTICE
Ghencea Cătălina-Ioana, student, Facultatea de Științe Economice și Drept,

Coordonator: Lect. univ. dr. Pîrvu Adriana, Facultatea de Științe Economice și Drept,
Abstract
This work followed a systematic approach of the proposed theme both in terms of
theory and jurisprudence. It analyzes the broad scope of the principle of unjust enrichment
not only in the private sector, the action begin specific civil law, but also in the public domain
of tax law.
The recognition process of unjust enrichment at Community law was conducted
following by the discovery in practice fiscal causes, that solicited a complex process of
lawmaking by the Court of Justice of the European Union in accordance internal regulations
of the Member States.
Key words: jurisprudence, unjust enrichment, civil law.
1. CONSIDERAȚII PRELIMINARE
Pentru a putea înțelege mai bine conceptul de îmbogățire fără justă cauză ne putem
imagina o balanță ale cărei talerele cântăresc patrimoniile unor persoane distincte, iar balanța
se înclină fără temei juridic în favoare uneia (a îmbogățitului) și în defavoarea celeilalte
persoane (însărăcitului).
Din străfundurile istoriei și din conștiința umană ne vine un principiu care domină
ansamblul vieții sociale, și anume: nimeni nu trebuie sa se îmbogățească în detrimentul altuia.
Acest dicton reprezintă un precept moral care traduce ideea fundamentală a dreptului, suum
cuique tribuere, ce semnifică să-i dai fiecăruia ceea ce este al său.1
Conceptul de „îmbogățire fără justă cauză s-a cristalizat în perioada târzie a
„Republicii romane” fiind consacrat de jurisconsulții Sabinus, Celsus, Ulpian, Pomponius și
Marcian. Originile sale sunt, însă identificate în lucrările filosofilor antici greci și în special în
lucrarea lui Aristotel Etica Nicomahică. Potrivit acestuia, arta juridică se încadrează în
conceptul de justiție comutativă. Justiția particulară se descompune în două alternative, în
funcție de obiectivul și situația urmărită: fie caută egalitatea geometrică în distribuirea
bunurilor, și atunci vorbim de justiție distributivă, fie caută să corecteze ordinea și/sau
echilibrul aritmetic rupt din comutări, si atunci vorbim de justiție comutativă (se interzice
1
Ioan Adam, Drept civil. Teoria generala a obligaților, Ediția a 2-a, Revizuită și adăugită, Editura C. H. Beck,
București, 2014, p. 280.
95
PRO JURE nr. 1/2017
îmbogățirea în dauna altei persoane pentru că trebuie să existe un anumit echilibru de

comutări).1
În literatura de specialitate s-a insistat asupra anumitor cazuri în care legea obligă
expres pe cel îmbogățit fără justă cauză să-l indemnizeze pe cel sărăcit. Experiența cotidiană
ne dovedește că sunt împrejurări nenumărate în care patrimoniul unei persoane poate fi mărit
în paguba altuia, fără a exista nicio legătură contractuală între persoana căreia i s-a mărit
patrimoniul si cea căreia i s-a micșorat. Îmbogățirea fără justă cauză, în multiplele ei forme
de manifestare, este generatoare de obligații al căror izvor este extracontractual.2
2. REGLEMENTAREA ÎMBOGĂȚIRII FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ ÎN VECHIUL

COD CIVIL
Codul civil intrat în vigoare la 1 decembrie 1865 nu cuprindea niciun text în care să fi
fost consacrat expres, cu valoare de principiu, îmbogățirea fără justă cauză, izvor de sine
stătător de obligații civile. Cu toate acestea, în Vechiul Cod civil existau numeroase texte care
făceau aplicarea ideii de îmbogățire fără justă cauză si prevedeau obligația de restituire în
sarcina celui care și-a mărit patrimoniul prin micșorarea corelativă a patrimoniului altei
persoane.3
Adoptând metoda exegetică, primii comentatori ai Codului Civil francez (1804) au
încercat sa realizeze construcția juridică a îmbogățirii fără justă cauză privită în raport cu alte
izvoare de obligații, canalizând-o spre un mecanism reglementat în Codul civil; astfel,
inspirându-se în principal din lucrările jurisconsultului Pothier, considerat „redactorul anonim
al Codului civil francez” care au influențat doctrina si jurisprudența franceză în perioada
1809-1890 și au favorizat confuzia între gestiunea de afaceri și „actio de in rem verso”,
marea majoritate a doctrinarilor, precum si jurisprudența au susținut viziunea asupra
îmbogățirii fără justă cauză și au dezvoltat așa-numita teorie a „gestiunii de afaceri
imperfecte”, care s-a apreciat ca este aplicabilă în toate cazurile în care nu erau îndeplinite
condițiile prevăzute de lege pentru invocare gestiunii de afaceri propriu-zise.4
Adoptarea Codului civil francez a constituit un moment de cotitură în dezvoltarea
sistemului de drept european. Majoritatea statelor europene i-au preluat normele și au urmărit
cu mare interes dezbaterea doctrinară si jurisprudențială din spațiul intelectual francez. Lipsa
Codului civil a reglementării exprese privind îmbogățirea fără justă cauză și demersurile
doctrinei de a o argumenta prin analogie au generat o amplă analiză asupra fundamentelor
juridice ale instituției. Tezele unor autori de marcă s-au răspândit foarte repede de la Paris, la
Bruxelles, la București și la Roma.5
Calificarea îmbogățirii fără justă cauză ca fiind izvor distinct de obligații civile, în
raport cu toate celelalte categorii de izvoare reglementate de Codul civil, a fost meritul
1
Ciprian Păun, Îmbogățirea fără justă cauză. Studiu comparativ în dreptul german și român,Editura Wolters
Kluwer România, București, 2008, p. 31.
2
Ioan Adam, Drept civil. Teoria generala a obligaților, Ediția a 2-a, Revizuită și adăugită, Editura C.H.Beck,
București, 2014, pp. 280-281.
3
Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic,
4
Liviu Pop, Îmbogățirea fără justă cauză in reglementarea Noului Cod civil, în Revista Dreptul. Uniunea
Juriștilor din România, Editura Universul Juridic, 2013, 7/2013, p. 14.
5
96
PRO JURE nr. 1/2017
jurisprudenței franceze, în speță a Curții de Casație din Paris. Astfel, într-o perioadă în care
teoria gestiunii de afaceri imperfecte părea a se impune în practica judiciară, Camera de
recursuri a Casației franceze a pronunțat pentru prima dată la 15 iunie 1892 o hotărâre
favorabilă autonomiei mecanismului îmbogățirii fără justă cauză, în cauza Boudier contra
Patureau-Miran. Astfel, s-a statuat că acțiunea de in rem verso „... derivă din principiul
echității care interzice îmbogățirea în detrimentul altuia si nu a fost reglementat prin nici un
text din legile noastre, exercițiul său nefiind supus vreunei condiții determinate; pentru
admiterea restituirii este suficient ca reclamantul să pretindă și să dovedească existența unui
avantaj procurat, printr-un sacrificiu sau fapt personal, celui împotriva căruia s-a acționat în
judecată".1
Având în vedere aceste aplicații practice, precum si soluțiile adoptate în dreptul civil
francez în succesiunea si evoluția lor, doctrina juridica din țara noastră și, mai ales, practica
judiciară au consacrat pe cale pretoriană îmbogățirea fără justă cauză, privită ca fapt juridic
ilicit – izvor autonom de obligații civile, având ca fundament ideea de echitate.2
3. REGLEMENTAREA ÎMBOGĂȚIRII FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ ÎN NOUL COD

CIVIL
Spre deosebire de Codul civil din anul 1864, Codul civil în vigoare reglementează
această instituție în cadrul Capitolului III, Faptul juridic licit, Secțiunea a 3-a, Îmbogățirea
fără justă cauză, pe parcursul a patru texte de lege și anume art. 1345 – 1348 C. civ.
Potrivit art. 1.345 din Codul civil, cel care s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul
altuia este obligat la restituire, în măsura propriei sale îmbogăţiri şi în limita pierderii
patrimoniale suferite de cealaltă persoană.
Principiul îmbogățirii fără justă cauză este definit și în codurile internaționale cum ar fi
în Codul German („Oricine, prin prestația făcută de o altă persoană sau prin orice alt mod,
realizează un avantaj fără cauză juridică, pe cheltuiala altei persoane, este obligat față de ea la
restituire”), Codul civil elvețian („Cel care, fără cauză legitimă, s-a îmbogățit în dauna altuia,
este ținut la restituire”), sau în Codul civil olandez („Cel care s-a îmbogățit injust în
detrimentul altuia, trebuie, în măsura în care este acceptabil, să repare prejudiciul celui de mai
sus până la concurența îmbogățirii sale”).3
4. CONDIȚIILE ÎMBOGĂȚIRII FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ

Pentru ca îmbogățirea fără justă cauză să dea naștere raportului juridic obligațional și
pe cale de consecință, acțiunea de restituire numită actio de in rem verso să fie permisă trebuie
îndeplinite două tipuri de condiții: materiale și juridice. În literatura franceză modernă, unii
autori le-au numit condiții de ordin economic și condiții de ordin juridic.4
Condițiile materiale sau economice alcătuiesc și explica mecanismul îmbogățirii fără
justă cauză, care constă în trecerea unei valori economice din patrimoniul însărăcitului în cel
1
Liviu Pop, Îmbogățirea fără justă cauză in reglementarea Noului Cod civil, în Revista Dreptul. Uniunea
Juriștilor din România, Editura Universul Juridic, 2013, 7/2013, p. 16.
2
3
Kluwer România, București, 2008, pp. 44-54.
4
Ioan Adam, Drept civil. Teoria generala a obligaților, Ediția a 2-a, Revizuită și adăugită, Editura C.H.Beck,
97
PRO JURE nr. 1/2017
al îmbogățitului, și sunt următoarele: să existe o îmbogățire a unei persoane (a pârâtului); să

existe o însărăcire a altei persoane (a reclamantului); între îmbogățirea unuia și însărăcirea
celuilalt să existe o corelație sau legătură necesară, directă sau indirectă, în sensul că au una și
aceeași cauză. Condițiile juridice sunt tot în număr de trei: îmbogățirea și însărăcirea
corelative să fie lipsite de o cauză justă; îmbogățirea să nu fie imputabilă îmbogățitului;
însărăcitul să nu aibă la dispoziție o altă acțiune în justiție pentru realizarea dreptului său de
creanță împotriva îmbogățitului.1
5. ASPECTE TEORETICE FUNDAMENTALE

Art. 1346 C.civ. prevede exemplificativ când îmbogățirea este considerată cu justă
cauză:
a) din executarea unei obligaţii valabile (cumpărătorul plătește prețul bunului cumpărat,
chiar dacă este superior valorii acelui bun, fără a fi lezionar; locatarul execută anumite
lucrări care măresc valoarea bunului închiriat, obligație pe care și-a asumat-o prin
contractul de locațiune valabil încheiat cu locatorul);
b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit (titularul unui
drept de creanță nu introduce acțiunea în justiție în cursul termenului de prescripție
extinctivă);
c) dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său
ori, după caz, cu intenţia de a gratifica (o persoana face lucrări de prelungire a rețelei
electice până la propriul teren, facilitând și branșarea la aceasta a imobilului
aparținând unui vecin de al său; o persoana construiește pe cheltuiala sa un dig de care
știe că vor profita și alți proprietari riverani)
Art. 1345 din C. civ. impune următoarele două limite în cazul restituirii întemeiată pe
îmbogățirea fără justă cauză:
a) Îmbogățitul este obligat să restituie însărăcitului numai valoarea îmbogățirii sale,
chiar dacă însărăcirea reclamantului este mai mare; astfel, el nu poate fi ținut să
restituie fructele civile sau să plătească dobânzi legale, deoarece este de bună
credință, faptul îmbogățirii nefiindu-i imputabil;
b) Însărăcitul are dreptul de a i se restitui cel mult valoarea însărăcirii sale, chiar dacă
avantajul economic obținut de îmbogățit este mai mare.
Aceste limite vor fi aplicabile decât dacă îmbogățirea îi este neimputabilă
îmbogățitului. În cazul în care îmbogățirea este imputabila îmbogățitului care a fost de rea-
credință, nu ne mai găsim în prezența îmbogățirii fără justă cauză ci se va angaja răspunderea
civilă delictuală a celui care a obținut avantajul economic în cauză. Codul civil consacră
soluția conform căreia stabilirea existenței și întinderii obligației de restituire în sarcina
îmbogățitului trebuie să aibă loc prin raportare la data sau momentul sesizării instanței de
judecată. Astfel, art. 1347 alin. (1) C. civ. dispune: „Restituirea nu este datorată decât dacă
îmbogăţirea subzistă la data sesizării instanţei”. Textul se aplică atât în ceea ce privește
existența, cât și în privința întinderii obligației de restituire. În consecință, dacă îmbogățirea
1
98
PRO JURE nr. 1/2017
pârâtului a încetat până la introducerea acțiunii în justiție, pentru motive independente de

voința sa, raportul obligațional se stinge.1
Acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză se prescrie în termenul general de
prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2517 și art. 2528 alin. (2) C. civ., termenul de prescripție
începând să curgă din momentul în care însărăcitul a cunoscut sau trebuia să cunoască
îmbogățirea altuia în paguba sa, cât și pe cel obligat la restituire. Legea stabilește două
momente alternative de la care începe să curgă prescripția: unul subiectiv, constând în data la
care însărăcitul a cunoscut însărăcirea sa precum si persoana îmbogățitului obligată la
restituire; altui obiectiv, care este data când însăracitul trebuia să cunoască atât însărăcirea, cât
și pe cel îmbogățit și obligat la restituire.2
6. ASPECTE PRIVIND ÎMBOGĂȚIREA FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ IN

DREPTUL COMUNITAR
În ceea ce privește utilitatea principiului îmbogățirii fără justă cauză, putem afirma că
în cadrul domeniului privat, cu deosebi în materie civilă prezintă o aplicare oarecum redusă,
fiind o acțiune subsidiară ce poate fi utilizată doar în cazul neexistenței unei acțiuni
principale. Însă evoluția doctrinară si jurisprudențială internațională a conferit o împletire
juridică a noțiunilor din dreptul privat cu cele din domeniul public, acest principiu fiind
utilizat în domenii precum dreptul comercial sau chiar dreptul fiscal.
Statele membre ale Uniunii Europene împărtășesc tradiția juridică comună care se
revendică în mare măsură din dreptul românesc. Actio de in rem verso, în forma codificării
exprese sau ca principiu jurisprudențial, este prevăzută în spețele de la Oceanul Atlantic și
până la gurile de vărsare a Dunării (Anglia, Germania, Franța, Olanda). Analizând
jurisprudența comunitară observam că principiul îmbogățirii fără justă cauză este considerat
ca fiind comun statelor membre. Cercetarea atentă a spetelor relevă un element curios.
Aplicarea principiului nu face obiectul sferei dreptului privat, ci a celui public.3
Dreptul fiscal european nu poate funcționa fără instrumente juridice ale dreptului
privat. Bazându-se pe principiul egalității de tratament existent în dreptul comunitar și în
sistemele de drept naționale, se consideră că daca un „privat” se poate îmbogăți injust în
defavoarea unei persoane și statul o poate face.4
Recunoașterea ca instituție juridică în cadrul Uniunii Europene poate fi dedusă
inclusiv din împrejurarea că s-a simțit nevoia adaptării Regulamentului (C.E.) nr. 864/2007 al
Parlamentului European și al Consiliului privind legea aplicabilă obligațiilor noncontractuale,
act normativ european în care se stabilesc reguli cu privire la legea aplicabilă în raporturile
dintre statele membre ale Uniunii Europene în cazul îmbogățirii fără justă cauză. 5
1
2
3
4
5
O. C. Niemesch, Reflectarea principiilor derivând din faptele juridice licite în jurisprudența Curții de Justiție a
Uniunii Europene, în Revista Română de Jurisprudență, Editura Universul Juridic, București, 4/2015, p. 173.
99
PRO JURE nr. 1/2017
Situația cea mai des dezbătuta de către CJCE a fost aceea in care o taxa prelevata de
către un stat membru a fost găsită neconformă cu prevederile comunitare și pe cale de
consecință anulată, din acest fapt rezulta obligația respectivei autorități publice de a restitui
sumele încasate de la contribuabili.1
In cazul in care o taxă a fost percepută fără a fi datorată potrivit dreptului european,
atunci când s-a stabilit ca doar o parte din taxa a fost repercutată, autoritățile naționale sunt
obligate să ramburseze cuantumul nerepercutat. Și în ipoteza în care taxa ar fi complet
integrată în prețul practicat, persoana impozabilă ar putea suferi un prejudiciu legat de o
reducere a volumului vânzărilor sale. Diferența de tratament între operatorii economici în ceea
ce privește noțiunea de îmbogățire fără justă cauză, în funcție de situația lor ințială de creditor
sau de debitor față de trezorerie, în materie de TVA, nu este justificată în mod obiectiv.
Instanța națională trebuie să dispună rambursarea integrala a TVA datorat operatorului
economic victimă a unei discriminări pentru a remedia încălcarea principiului general al
egalității de tratament, cu excepția cazului în care, potrivit dreptului național, există alte căi
care permit remedierea acestei încălcări.2
Normele dreptului Uniunii cu privire la restituirea plății nedatorate trebuie interpretate
în sensul că restituirea plății nedatorate poate genera o îmbogățire fără justă cauză numai în
cazul în care sumele plătite fără a fi fost datorate de către o persoană impozabilă în temeiul
unei taxe percepute într-un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii au fost repercutate în
mod direct asupra cumpărătorului. În consecință dreptul Uniunii nu permite unui stat membru
să refuze restituirea unei taxe nelegale pentru motivul ca sumele plătite fără să fi fost datorate
de persoana impozabilă au fost compensate printr-o economie rezultată din eliminarea
concomitentă a altor taxe, întrucât o astfel de compensare nu poate fi considerată, din punctul
de vedere al dreptului Uniunii, o îmbogățirea fără justă cauză în raport cu această taxă. In
absența unor norme amortizate în materia rambursării taxelor impuse cu încălcarea drepturilor
Uniunii, statele membre își păstrează dreptul de a aplica modalitățile procedurale prevăzute în
sistemele lor juridice interne, în special în materia decăderii respectând principiile
echivalenței și efectivității.3
7. JURISPRUDENȚA CJCE REFERITOARE LA ÎMBOGĂȚIREA FĂRĂ

JUSTĂ CAUZĂ
Întrebarea care se pune este care sunt consecințele juridice ale plăților efectuate în
baza unei legi naționale invalidă în raport cu legea europeană? Curtea a evidențiat că legea
statelor membre joacă un rol important, din nou, în limitele prevăzute de cazurile Rewe si
Comet bazate pe principiile echivalenței si eficientei.4
Prima speță importantă în domeniu este Amministrazione delle Finanze dello Stato v.
San Giorgio SpA. San Giorgio a trebuit să plătească taxele de inspecție sanitară care au fost
aplicate împotriva dreptului comunitar la importul de produse lactate din alte state membre.
1
2
3
4
CJUE, REWE v LANDWIRTSCHAFTSKAMMER SAARLAND, cauza C-33/76, Hotărâre Curții din 16
decembrie 1976, ECLI:EU:C:1976:188, sursa http://www.curia.europa.eu, consultată la data de 07 aprilie 2017.
100
PRO JURE nr. 1/2017
Prin referință la jurisprudență, Curtea a decis că atunci când sunt aplicate taxe cu efect
echivalent taxelor vamale sau se aplică impozite interne discriminator, împotriva Tratatului
CE, restituirea lor este o consecință directă a acestei prohibiții. Deși restituirea ar trebui să
aibă loc în conformitate cu condițiile materiale și formale prevăzute în legislația statelor
membre, ele nu pot fi mai puțin favorabile decât cele legate de restituirea taxelor interne și
nici nu trebuie să facă restituirea virtual imposibilă. Deși rambursarea tuturor sau a unui
număr substanțial din impozitele neplătite la termen nu sunt permise într-un anume stat
membru, cetățeanul are dreptul la restituirea taxelor si impozitelor care nu au fost aplicate în
conformitate cu dreptul european. În sine este o expresie clară a protecției juridice a
cetățeanului comunitar când drepturile garantate prin tratatele europene, au fost violate. Partea
de drept privat se referă la faptul că statul membru care a aplicat taxa sau impozitul a primit
banii fără temei legal. Cu alte cuvinte, statul membru s-a îmbogățit fără justă cauză. Curtea
susține că restituirea taxelor sau impozitelor nu afectează drepturile cetățenilor dacă ea ar
duce la îmbogățirea fără justă cauză a cetățeanului. Acest lucru se poate întâmpla în situații în
care taxa sau impozitul au fost incorporate în preț și transferate asupra altor persoane. 1
Rezultatul final al acestei tendințe jurisprudențiale este aceasta: contribuabilii pot să
ceară rambursarea banilor plătiți, iar obligația de a face dovada revine statului care a impus
taxele, impozitele sau alte prelevări cu efect echivalent. Dacă statul poate dovedi ca obligațiile
au fost transferate asupra altor persoane, cetățeanul pierde dreptul de restituire – în caz
contrar, cetățeanul în cauză s-a îmbogățit fără justă cauză.2
8. JURISPRUDENȚĂ NAȚIONALĂ3
Principiul îmbogățirii fără justă cauză se regăsește în practica judiciară și în cadrul
contractelor de asigurare. O speță ce are la bază aplicarea acțiunii de in rem verso este cea
înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția a II- a civilă, de contencios administrativ și
fiscal, la data de 21 martie 2011, reclamanta Primus a chemat în judecată pe pârâta Secundus,
solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâta să-i restituie suma
de 52.257 euro, achitată în mod pretins nedatorat în cursul anilor 2008-2010. În motivare,
reclamanta a arătat s-au derulat raporturi contractuale de asigurare, care au fost reglementate
de polița CASCO fluvial. Asigurarea a acoperit riscurile de pierdere totala a navei, aflate în
proprietatea pârâtei, avarie particulară sau comună, răspundere pentru coliziuni cu terții și
cheltuieli de salvare, în limita sumei de 205.000 euro. A mai arătat că la data de 16 iunie
2008, Nava St. A, încărcată cu 926 Mt role de tablă, a eșuat în timpul unui voiaj pe Dunăre, în
apropierea Germaniei, iar la data de 17 iunie 2008 au început operațiunile de descărcare a
navei, care ulterior a fost remorcată în portul Passau. În urma verificărilor s-a stabilit că nava
are nevoie de reparații majore care au fost efectuate in Austria și România. Reclamanta a
arătat că la data de 17 iunie 2008 datorită faptului că a fost afectată atât marfa cât și nava a
fost declarată avarie comună. În condițiile emiterii la data de 4 august 2009 a dispașei de
avarie comună, în care s-a reținut că suma de 68.562 euro reprezentând suma avariei comune,
1
2
3
Eugenia Voichechi, Mihaela Berechet, Îmbogățirea fără justă cauză. Concurs cu acțiunea ex contractu.
Caracter subsidiar, în Revista Română de Jurisprudență, Editura Universul Juridic, București, 4/2015, pp. 13 –
17.
101
PRO JURE nr. 1/2017
din care 54.781 euro sunt în sarcina mărfii iar 13.780 euro sunt în sarcina navei. Până la
întocmirea dispașei, în urma insistenței repetate a pârâtei au fost achitate pârâtei suma de
91.701 euro și 132.927 lei.
La data de 15 aprilie 2011, reclamanta și-a modificat temeiul cererii de chemare în
judecată, precizând că acesta îl constituie îmbogățirea fără justă cauză a pârâtei.Pârâta s-a
apărat solicitând respingerea acțiunii atât pe cale de excepție, invocând prescripția dreptului la
acțiune în sens material dar si inadmisibilitatea actio de in rem verso pe fond. Tribunalul
Mehedinți a admis prescripția dreptului la acțiune și în consecință a respins acțiunea,
reținându-se faptul că acțiunea este întemeiată pe contractul de asigurare. În acest caz
termenul special de prescripție este de un an, termen ce începe să curgă cel mai târziu de la
data întocmirii dispașei, termen ce a fost depășit până la introducerea acțiunii.
Apelul părților împotriva acestei sentințe au fost admise prin decizia pronunțată de
Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, rămasă irevocabilă prin nerecurare, pe cale de
consecință sentința a fost anulată și a fost trimisă instanței de fond spre rejudecare, cu
recomandarea ca tribunalul să se raporteze la temeiul cererii de chemare în judecată, astfel
cum a fost modificat. Tribunalul Mehedinți a admis excepția de inadmisibilității cererii de
chemare în judecată, respingând cererea pe temeiul faptului că îmbogățirea fără justă cauză
reprezintă un fapt juridic, prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama
patrimoniului altei persoane, fără existența unui temei juridic, prin neexistența oricărui mijloc
juridic de recuperare, astfel acțiunea introdusă de către reclamantă fiind respinsă de însăți
acțiunea ex contractu. Împotriva acestei sentințe reclamanta a declarat apel care a fost admis
de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, hotărârea primei instanțe fiind schimbata
radical, în sensul respingerii excepției inadmisibilității, admiterii cererii și obligarea pârâtei la
plata către reclamantă a sumei de 52.257 euro, reprezentând despăgubiri. Curtea de Apel a
reținut că atât timp cât contractul de asigurare dintre părți a fost executat în întregime, sumele
achitate în plus de către reclamantă nu fac obiectul contractului, astfel acțiunea a fost admisă
deoarece în sens material nu a fost stinsă prin prescriere acțiune de in rem verso.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, prin care a solicitat modificarea
sa în tot, în sensul respingerii apelului ca nefondat. Examinând actele dosarului Înalta Curte a
reținut că acțiunea nu poate fi întemeiată pe faptul juridic al îmbogățirii fără justă cauză,
considerând că plățile realizate de către reclamantă au fost realizate în baza contractului de
asigurare dintre părți, astfel aplicându-se acțiunile ex contractu.
102
PRO JURE nr. 1/2017
BIBLIOGRAFIE
Cursuri, Tratate, Monografii
1. Ioan Adam, Drept civil. Teoria generala a obligaților, Ediția a 2-a, Revizuită și
adăugită, Editura C. H. Beck, București, 2014
2. Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile,
Editura Universul Juridic, București, 2015
3. Ciprian Păun, Îmbogățirea fără justă cauză. Studiu comparativ în dreptul german și
român,Editura Wolters Kluwer România, București, 2008
Reviste
1. O. C. Niemesch, Reflectarea principiilor derivând din faptele juridice licite în
jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în Revista Română de
Jurisprudență, Editura Universul Juridic, București, 4/2015;
2. Liviu Pop, Îmbogățirea fără justă cauză in reglementarea Noului Cod civil, în Revista
Dreptul. Uniunea Juriștilor din România, Editura Universul Juridic, 2013, 7/2013;
3. Eugenia Voichechi, Mihaela Berechet, Îmbogățirea fără justă cauză. Concurs cu
acțiunea ex contractu. Caracter subsidiar, în Revista Română de Jurisprudență,
Editura Universul Juridic, București, 4/2015
Alte surse
1. CJUE, REWE v LANDWIRTSCHAFTSKAMMER SAARLAND, cauza C-33/76,
Hotărâre Curții din 16 decembrie 1976, ECLI:EU:C:1976:188, sursa
http://www.curia.europa.eu, consultată la data de 07 aprilie 2017
103
PRO JURE nr. 1/2017
TERITORIILE CU STATUT SPECIAL DIN COMUNITATEA

INTERNAȚIONALĂ – TRANSNISTRIA ȘI KOSOVO
Gîncu Alina, studentă, Facultatea de Drept și Științe Sociale,

Coordonator: Conf. univ. dr. Hurbean Ada Nicoleta, Facultatea de Drept și Științe
Sociale, Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia
Abstract
I have chosen to participate at the Conference with this subject because for me it’s an
interesting one, not just “sensible and controversial” how everybody says. In this way, I’m
doing my paper license also on this topic and recently I won a scientific research project and
until the end of June I have to present a Final Report of my scientific research. Maybe it’s a
complicated subject, but I will try to present it in a very simple and understandable way. For
this, my paper will contain mostly general and social aspects, real problems from these
territories, their causes and consequences. My presentation will be based on information from
books, reports, news, individual researches. I will present the facts from Kosovo and
Transnistria in parallel, without including them in political aspects or just my own opinion.
For me it’s important to take out this subject from that “shell” where it’s hidden, because it’s
considered very controversial and many times avoided, to present it from another view and to
make it interesting and captivating for more people.
I will start with a short history of these provinces, then step by step I will enter in the
“core” of the topic: what were the causes of the conflict, how other states participated, what
were/are the worldwide consequences, the current situation and future perspectives. I hope at
the end of this Conference I will have a positive feedback and I wish people will not remain
careless toward this subject.
Keywords: special statute teritories, international communities, public international

law, Kosovo, Transnistria.
Atât Kosovo, cât și Transnistria sunt două regiuni care au un trecut istoric foarte
complex, care poate fi înțeles doar prin analiza fiecărei perioade istorice, în care s-au perindat
numeroase evenimente care au marcat istoria întregii lumi.
Pentru a putea fi înțeleasă perioada conflictuală, dar și situația actuală a acestor
teritorii, voi prezenta pe scurt evoluția istorică a fiecăruia dintre ele, cauzele care au dus la
apariția neînțelegerilor, cum au intervenit statele lumii și care au fost efectele acestor
intervenții, care este situația lor în prezent și care sunt perspectivele de viitor.
În epoca neolitică, actualul Kosovo era locuit de dardani, în anul 160 î. Hr. fiind
cucerită de romani. Mai târziu, populația autohtonă, amestecându-se cu migranții slavi, au
format sârbii actuali1.
1
A Stipcevic, The Illyarians, Noyes Press, Washington, p. 76.
104
PRO JURE nr. 1/2017
După numeroase mutări când în suveranitatea bizantinilor, când în cea a bulgarilor,

sârbii au ajuns, în anul 1346 să-și creeze propriul imperiu. Totuși, se consideră că adevărata
istorie a regiunii Kosovo începe numai în 1389 prin bătălia de la Kosovopolje, (Câmpia
Mierlei), confruntare câștigată de forțele otomane, care au învins coaliția sârbilor, albanezilor
și bosniacilor1.
Astfel, statul sârb dispare pentru aproape opt secole, iar Kosovo, “leagănul formațiunii
statale sârbe”2, devine, la fel ca multe alte provincii din Balcani, o denumire oarecare din
cuprinsul Imperiului Otoman.
Ulterior, provincia a fost ocupată și de forțele austriece, de cele islamice, iar în sec. al
XIX-lea, când la nivelul întregii Europe de Sud-Est s-a produs o renaștere a națiunilor, în
provincia Kosovo a avut loc mișcarea naționalistă albaneză, fapt care a condus la tensiuni
etnice și o lungă luptă între sârbii creștini și albanezii musulmani3.
Războaiele balcanice din 1912-1913, au avut importante repercursiuni și asupra
teritoriului kosovar. Astfel, în această perioadă, cea mai mare parte a provinciei a fost
capturată de către Regatul Serbiei, iar Metohia, regiunea de sud-vest a teritoriului Kosovo, a
fost preluată de Regatul Muntenegrului. Ulterior acestor mutații teritoriale, a urmat un exod al
populației albaneze, autoritățile sârbe încurajând crearea de noi așezări sârbești în Kosovo și
atragerea albanezilor în societatea sârbă. Acest proces a fost unul ce a dat rezultate, deoarece
multe familii sârbe s-au mutat în Kosovo și acest lucru a favorizat stabilirea unui echilibru
demografic între albanezi și sârbi4.
Cele Două Războaie Mondiale au avut un impact deosebit asupra tuturor teritoriilor
lumii, deci, și asupra regiunii Kosovo, care inițial e încorporat Albaniei, apoi revine la Serbia.
Un eveniment care a luat amploare rapid și în Kosovo, dar care a fost înăbușit la fel de
rapid a fost demonstrațiile și revoltele studențești de la Belgrad. Cu toate acestea, chiar dacă
nu au fost de lungă durată, mișcările studențești au avut un impact esențial, ce a adus majore
schimbări în sistemul educațional din Iugoslavia și regiunile aferente acesteia. Astfel, erau
recunoscute ca reprezentative atât puterile sârbe, cât și iugoslave, o mai bună recunoaștere a
limbii albaneze, precum și stabilirea independenței Universității din Priștina5.
Manifestațiile au continuat și la nivel mai înalt. Revendicările manifestanților s-au
centrat pe cerința de a transforma Kosovo în republică, de a folosi toate simbolurile de stat,
inclusiv drapelul. Totuși, în ciuda represiunii și a repetate condamnări ale naționalismului, a
fost acceptată cererea albanezilor, dând o largă autonomie regiunii. După nici o lună, au fost
aduse amendamente Constituției, în baza cărora regiunii Kosovo i-a fost atribuit caracterul de
“element constitutiv al federației”, cu dreptul de a avea reprezentanți proprii în parlamentul
federal, cu recunoașterea unor puteri largi în guvernul local și folosirea simbolurilor tipice
statului. Kosovo a fost eliberat de orice tutelă sârbească, în al cărei context republican
rămânea totuși6.
1
Robert Mantran, Istoria Imperiului Otoman, Editura BIC ALL, București, 2001, p. 39.
2
Aurel Preda-Mătăsaru, Tratat de drept internaționl public, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2010, p.
131.
3
Sima Cirkovic, The serbs, Blackwell Publishing, New Jersey, 2008, p. 244-5.
4
Marie Janine Calic, Kosovo and the challenge of humanitarian intervention: Selective indignation, collective
action and international citizenship, part one, Edited by Albrecht Scnabel and Ramesh Thakur, New York: The
United Nations University, 2001, p. 20.
5
Valentin Lipatti, Război și pace în Balcani, Editura Fundației România de mâine, București, 1994, p. 15-29.
6
Stefano Bianchini, Problema iugoslavă, Editura Bic All, București, 2003, p. 113-4.
105
PRO JURE nr. 1/2017
Tensiunile dintre albanezi și sârbi au continuat să se intensifice. Biserica Ortodoxă

Sârbă a intervenit prin încercări nenumărate de face presiuni asupra guvernului de la Belgrad
să facă ceva în apărarea credincioșilor sârbi, întrebându-și episcopii „de ce nu iau măsuri și de
ce nu pornesc o campanie împotriva distrugerii, incendierii și sacrilegiului sfintelor moaște
din Kosovo”1. Acest lucru a pus în alertă autoritățile de la Belgrad care au luat măsuri
interpretate în diferite moduri de sursele media. Se susținea că atât sârbii, cât și muntenegrenii
sunt persecutați, că sârbii sunt scoși din Kosovo. Probabil aceste aspecte erau un rezultat al
instabilității permanente din regiune, precum și al declinului economic. Sârbii căutau mereu
de lucru, fără șanse de a găsi, în schimb mafioții kosovari se ocupau cu traficul de droguri.
Toate acestea au dus la o situație deplorabilă, deoarece la sfârșitul lui 1979, Kosovo devenise
cea mai săracă regiune din fosta Iugoslavie.
În septembrie 1991, o “Adunare umbră” din Kosovo a organizat un referendum
privind independența provinciei. În ciuda hărțuielilor și violențelor, referendum-ul a raportat
că peste 90% din participanți au fost albanezi, care au aprobat crearea statului independent
Republica Kosovo2.
În noaptea de 20 spre 21 aprilie 1996, un student de origine albaneză, a fost ucis de un
sârb, fapt ce a declanșat o manifestare spontană de protest și numeroase atentate teroriste
împotriva civililor și militarilor sârbi dislocați în provincie. Timp de aproape doi ani,
atentatele teroriste vor continua în Kosovo.
Astfel, au avut loc patru atacuri împotriva obiectivelor sârbe, incluzând poliția sârbă,
birouri guvernamentale și locuințe ale civililor sârbi din vestul provinciei Kosovo. Nimeni nu
știa din partea cui puteau să vină asemenea acțiuni violente. Răspunsul a fost repede găsit
însă, deoarece singurul grup mai organizat de albanezi extremiști care purta denumirea de
“Armata de Eliberare din Kosovo” (UCK), era și responsabilul de cele întâmplate. Totuși,
nimeni nu înțelegea cum acel clan mic, format din fermieri locali, strămutați și șomeri a avut
atâta putere, încât să lanseze tocmai patru atacuri. Au început să apară presupuneri conform
cărora UCK a primit suport material și financiar din partea albanezilor kosovari3 și din partea
lorzilor de droguri albanezi stabiliți în alte locuri din Europa.
Această situație a alertat comunitatea internațională. Astfel, fără să obțină consensul
ONU (din cauza opoziției Rusiei și Chinei), pe 24 martie 1999, NATO și-a început intervenția
militară împotriva Serbiei, care a avut un impact devastator asupra populației civile. Militarii
și paramilitarii sârbi au profitat de situație pentru a constrânge sute de mii de albanezi să se
refugieze în Albania și Macedonia, dând naștere la tensiuni sociale și, mai ales în cea din
urmă, naționale. Medierea câtorva țări europene și a Rusiei a condus la încetarea
bombardamentelor NATO, la retragerea sârbilor și la instaurarea unei administrații
internaționale în Kosovo. Printr-o nouă Rezoluție votată de ONU, s-a stabilit că regiunea
Kosovo va rămâne în cadrul federației iugoslave, deși forțele politice albaneze din Kosovo
interpretaseră acțiunea militară a NATO nu ca pe un act îndreptat spre apărarea drepturilor
omului ale unei minorități, cum susținuseră public aliații, ci ca pe un război de eliberare. În
1
A se vedea: Valentin Lipatti, op. cit., p. 35.
2
Jean – Baptiste Duroselle, Andre Kaspi, Istoria relațiilor internaționale 1948- până în zilele noastre, vol. II,
Editura Științelor Sociale și politice, București, 2006, p. 345.
3
Tim Judah (12 august 1999), Kosovo: peace now, kosovo.net, originally from b92.net. Accesat în 23 martie
2017.
106
PRO JURE nr. 1/2017
acest mod, s-au născut deziluzii și tensiuni atât între comunitatea albaneză și cea sârbă, cât și
între albanezi și reprezentanții comunității internaționale1.
Dacă privim bilanțul și consecințele acestui război, cu siguranță putem afirma că
marile puteri au descoperit că nu pot interveni într-un război civil și că singurul mod de a
separa beligeranți hotărâți a se lua la harță, este cel prin forță, în condiții dificile și
periculoase. Cu siguranță nicio soluție nu poate fi creată fără negocieri, care ar avea drept
rezultat un acord între participanții la negocieri. În cazul războiului din teritoriile iugoslave,
cu precădere cel din Kosovo, s-a dorit în primul rând atingerea scopului principal al
războiului: construirea unei Serbii mari pentru sârbi, recuperarea teritoriilor pierdute de
musulmani și de croați, precum și crearea unor zone etnic pure pentru toți.
Ceea ce ține de Transnistria, încă din cele mai vechi timpuri moldovenii au locuit pe
pământurile de dincolo de Nistru. Regiunea dintre Nistru și Bug s-a numit, până în anul 1800,
regiunea Oceacov, cu cetatea de scaun în orașul ce primește același nume.
În secolul XVI, teritoriul dintre Nistru și Nipru făcea parte din Lituania, dar cum nu
erau destui lituanieni care să umple spațiul enorm dintre Marea Baltică și Marea Neagră, a
fost permisă strămutarea moldovenilor în țara de peste Nistru.
Către sfârșitul secolului al XV-lea, în soarta Transnistriei se produc schimbări radicale,
acest teritoriu fiind ocupat de tătari2.
După 1791, când tătarii se retrag în Crimeea, actual în posesia Rusiei, moldovenii
rămân timp de câțiva ani unicii locuitori ai întinselor câmpii3.
Un an mai târziu, Transnistria a fost încorporată Rusiei, granița ajungând pe Nistru. La
scurt timp după alipirea Transnistriei la Rusia, a urmat și anexarea Basarabiei de către aceasta.
Dacă vreme de aproape două decenii autoritățile rusești au acceptat păstrarea instituțiilor, a
limbii române de predare în școli, au trecut cu vederea și chiar au acceptat păstrarea
instituțiilor, a legilor și a modului de organizare moldovenesc, atunci când au văzut că nu pot
supune populația, și-au schimbat modul de a acționa. A început o amplă campanie de
rusificare și deznaționalizare forțată. Limba română a fost îndepărtată total din viața publică,
din învățământ, apoi și din biserică. Acest proces de rusificare a fost pus în aplicare prin toate
mijloacele posibile, fiind folosiți inclusiv oameni inculți și brutali care obligau populația să
respecte noua ordine4.
Desigur, acest lucru a condus la numeroase manifestații din partea populației. Unul
dintre cele mai importante Congrese a fost cel de la Tiraspol, care a dat naștere unei însuflețiri
greu de redat în cuvinte, se vorbea doar despre unirea Basarabiei cu teritoriul transnistrean,
reintroducerea limbii române în școli și biserici, deschiderea de noi spitale cu medici români,
dreptatea să se facă de către judecători care să cunoască limba română, împărțirea moșiilor la
țărani. O parte dintre acestea au fost realizate, deoarece funcționarii au început să vorbească
românește cu populația, iar locuitorii au impus folosirea și respectarea limbii lor. Toate aceste
realizări au fost interpretate și apreciate de către locuitori ca un mare succes a mișcării
naționale a românilor transnistreni5.
1
A se vedea: Stefano Bianchini, op. cit., p. 176-7.
2
P. N. Batiușcov, N. I. Petrov, Podolia, istoricescoe opisanie, Sankt-Petersburg, 1891, p. 47.
3
Nicolae Dabija, Moldova de peste Nistru – vechi pămînt strămoșesc, Editura Hyperion, Chișinău, 1990, p. 10.
4
Ioan Silviu Nistor, Istoria românilor din Transnistria, Editura Eminescu, Galați, 1995, p. 37.
5
Ibidem, p. 55.
107
PRO JURE nr. 1/2017
Dar în cei patru ani de război civil și după aceea, delegații Congresului au fost, cei mai
mulți, împușcați, fiind acuzați de trădare.
Finalitatea mișcărilor naționale a fost unirea, în 1918 a Basarabiei cu România, într-un
moment în care situația României era una dintre cele mai critice. A fost ca o pace impusă de
împrejurări, când populația nu mai avea speranță din cauza jertfelor, a suferinței, deprimării.
Mulțimea de telegrame primite de către „Sfatul Țării” de peste tot, sunt „mărturia clipelor de
entuziasm cald, prin care trece toată suflarea românească. Se întrezărește o eră nouă în viața
poporului românesc, atât de încercat de suferințe, atât de oropsit de nedreptățile istoriei”1.
Bucuria însă nu a durat mult. La insistențele românilor transnistreni, în 1924 a fost
creată Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM). Acest pas a fost
făcut cu bună știință împotriva poporului român și nu are nicio legătură cu grija declarată
pentru binele poporului moldovenesc. Din 1929 până în 1940, capitala noii republici devine
orașul Tiraspol.
Chiar dacă aparent oamenilor li s-a dat ce au cerut, situația era la fel de tensionată. Din
cauza regimului politic instituit și a numeroaselor persecuții la care au fost supuși
transnistrenii, tot mai mulți dintre aceștia și-au căutat refugiu în România. La început, marea
majoritate a refugiaților erau intelectualii, treptat însă, când foametea a devenit cumplită, din
refugiați făceau parte oameni din toate clasele sociale.
Un cunoscut ziar al acelei perioade, Neamul Românesc, înființat de Nicolae Iorga, a
numit Nistrul “frontiera groazei”, locul unde se desfășura „cea mai cumplită tragedie pe care
au trăit-o vreodată locuitorii paradisului bolșevic”. „Cad cu zecile, cu sutele, în nopți cu lună
și în nopți lipsite de lumină, cei care fug de teroare și de foame”2.
Masacrele au stârnit consternare în lumea întreagă. Franța, Italia, Anglia, chiar și
Germania, au reacționat și au trimis corespondenți speciali ai marilor cotidiene. Reacția presei
ruse a fost de a acuza presa română și pe cea franceză că “a pornit o nouă campanie de
denigrare a guvernului sovietic, inducând în eroare lumea în mod conștient, cu relatări despre
imaginare grozăvii de la Nistru”3.
Deoarece Antonescu a fost de acord să ajute Germania în războiul împotriva Rusiei,
Hitler i-a oferit Transnistria drept cadou. Astfel, în anul 1941, prin Acordul româno-german,
Transnistria este încorporată Administrației de Stat Române, având Guvern separat, cu
capitala la Tiraspol.
A urmat un proces de revenire la toate elementele naționale românești, cu reforme și o
nouă organizare în toate domeniile. Transnistria a fost împărțită în 13 județe, după mărimea și
modelul statului român. S-a pus accent pe agricultură, industrie, comerț, construcția de căi
ferate, drumuri noi, s-au deschis noi școli atât pentru români, cât și pentru minoritățile etnice,
organizându-se și cursuri de pregătire pentru învățătorii și profesorii din Transnistria.
Libertate mai mare primește și presa. Organizarea administrativă avea la bază principii de
libertate de inițiativă, descentralizare și autonomie administrativă locală, unitate și coordonare
funcțională. Toate acestea se întâmplau în timpul războiului, când efortul principal nu putea fi
canalizat în totalitate pe scopuri constructive, din această cauză realizările nu au fost foarte
1
Ștefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu și documente cu privire la mișcarea națională din Basarabia din
anii 1917-1918, Editura Alfa, Iași, 2001, p. 91.
2
N. Smochină, Din amarul românilor transnistreni. Masacrele de la Nistru, București, 1941, p. 68.
3
Ioan C. Popa Mecanisme de putere ale regimului totalitar comunist în perioada bolșevismului. Impactul în
Basarabia și Transnistria, Fundația Europeană Titulescu, Centrul de Studii Strategice, București, 2011, p. 96-7.
108
PRO JURE nr. 1/2017
spectaculoase. Totuși în cei doi și jumătate de guvernare românească a Transnistriei, s-a

ajuns la rezultate remarcabile, care nu au fost obținute sub ocupație sovietică1.
După 1944, Transnistria, odată cu Basarabia, ajunge din nou sub ocupația sovietică.
Au mai urmat zeci de ani de rusificare totală ale teritoriilor, până în 1989, când
Sovietul Suprem al Moldovei a adoptat două legi care introduceau alfabetul latin pentru
scrierea în limba română (moldovenească), instituind această limbă ca prima limbă oficială a
statului, în locul limbii ruse. Un an mai târziu, a fost adoptat un nou drapel tricolor (roșu,
galben și albastru), cu stema moldovenească și imnul național, care, la acea dată, era același
ca al României. În luna iunie a anului 1990, având imbold mișcările de autonomie și
independență din cadrul Uniunii Sovietice, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și-a
schimbat denumirea în Republica Sovietică Socialistă Moldova, proclamându-și suveranitatea
la 23 iunie 19902.
La 2 septembrie 1990, a fost proclamată Republica Moldovenească Nistreană (RMN),
un an mai târziu, Consiliul Suprem al RMN adoptând declarația de independență. În același
an și Republica Moldova și-a adoptat declarația de independență, al cărei teritoriu cuprindea
și raioanele din stânga Nistrului. România a fost primul stat, care, după două de la proclamare,
a recunoscut independența Moldovei. Parlamentul Republicii Moldova a cerut Guvernului
URSS demararea negocierilor cu Guvernul Republicii Moldova pentru a pune capăt ocupației
ilegale a acestui teritoriu și retragerea trupelor militare (a Armatei a Paisprezecea) de pe
teritoriul Republicii Moldova, forțe militare care staționau acolo încă din 1956.
Din cauza dualitatății puterii, au început neînțelegerile. Separatiștii și-au organizat
formațiuni paramilitare formate din gardiști, cazaci veniți din Rusia și miliție, iar autoritățile
legitime erau reprezentate de poliție. Au fost instalate puncte de control pe Nistru, podul fiind
blocat, din sediile administrative au fost scoase cu forța de către separatiști organele locale ale
puterii: instanța de judecată, procuratura, executivul3.
Cu aceste evenimente au început confruntările. Au fost mobilizați și militarii din
rezervă pentru completarea efectivelor trupelor Armatei a Paisprezecea dislocată în
Transnistria și menținerea acestor trupe și a echipamentelor în stare de luptă, justificându-se
că Transnistria este un teritoriu rus și pentru că situația s-a înrăutățit, el trebuie apărat prin
toate mijloacele.
La sfârșitul anului 1991, începutul lui 1992, au izbucnit confruntări violente între
forțele separatiste transnistrene și forțele de ordine moldovenești, care s-au soldat cu câteva
sute de morți. Și Armata a Paisprezecea a trecut cu totul de partea separatiștilor, ajungând să-i
dirijeze pe aceștia, coordonându-și toate acțiunile cu Ministerul Apărării al Federației Ruse4.
După ce în 2 martie 1992 Moldova a primit statutul de membru ONU, președintele
Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva forțelor separatiste care continuau
să atace posturi ale poliției moldovenești care erau situate pe malul estic al Nistrului.
Ostilitățile au durat aproximativ 4 luni, în 1992 Republica Moldova și Federația Rusă
1
Jean Ancel, Transnistria, Vol. I, Editura Atlas, București, 1998, p. 17-9.
2
Extrase dintr-un document de informare din 10 iunie 1994 elaborat de către Centrul OSCE pentru prevenirea
conflictelor cu privire la subiectul conflictului transnistrean. Acest document, publicat în engleză, pe site-ul
misiunii OSCE în Moldova, era intitulat “Conflictul transnistrean: originile și principalele probleme”.
3
A se vedea: Jean Ancel, op. cit., p. 73-9.
4
Hotărârea din 8 iulie 2004 de la Strasbourg, Cauza Ilașcu și alții contra Moldovei și Rusiei, p. 14.
109
PRO JURE nr. 1/2017
semnând o Convenție cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din

zona nistreană a Republicii Moldova.
Cu toate acestea, chiar și după încetarea focurilor, Rusia a continuat să ofere
separatiștilor sprijin militar și economic. Mai mult decât atât, Guvernul Federației Ruse a
susținut că Rusia a rămas neutră în conflictul din Transnistria, că nu a ajutat-o în niciun fel, pe
când martori siguri au confirmat participarea acesteia chiar în mod direct, deoarece tancurile
purtau drapelul Federației Ruse, precum și tragerile în direcțiile pozițiilor moldovenești din
direcția unităților Armatei a Paisprezecea1.
Președintele Republicii Moldova a cerut ajutorul ONU, iar OSCE are deja de mulți ani
o misiune de observație la fața locului, încercând să coordoneze negocierile privind rezolvarea
conflictului.
În următorii ani s-a încercat stabilizarea situației, Rusia propunând un memorandum
care prevedea menținerea trupelor sale pentru încă 20 de ani pe teritoriul Transnistriei și al
Moldovei, precum și formarea unui parlament bicameral, legile trebuind să fie consimțite de
senat, a cărui reprezentare era însă disproporționată în raport de repartizarea populației pe
teritorii. Propunera a fost respinsă după numeroase manifestații civile, întrucât Constituția
moldovenească nu permite staționarea oricăror trupe străine pe teritoriul său. Și Ucraina a
venit cu o propunere de rezolvare a situației tensionate din regiunea transnistreană și anume
ca această zonă să rămână o regiune autonomă a Moldovei. Statele Unite, Uniunea Europeană
și RMN și-au exprimat acordul în legătură cu acest proiect, însă nu a mai fost rezolvat nimic
sigur de atunci.
Situația din Transnistria a rămas una la fel de nesigură, doar “conflictul a înghețat”,
faza latentă a acestuia desfășurându-se până în prezent, școlile în care se predă în limba
română au devenit “instituții educaționale non-guvernamentale”, Armata a Paisprezecea încă
se simte ca la ea acasă, contrabanda, traficul de droguri și arme, arestările și torturile sunt la
ordinea zilei, iar statutul de regiune independentă pe care și l-a atribuit cu 27 de ani în urmă,
nu este recunoscut încă de nicio țară din comunitatea internațională.
Spre deosebire de Transnistria, Kosovo, care și-a obținut independența în 2008, a
primit, până în 2011, 98 de recunoașteri diplomatice oficiale ca și stat independent, dintre
țările membre UE doar România, Grecia, Cipru, Spania și Slovacia nu au recunoscut încă
independența acestuia. De asemenea, Kosovo își dorește și face pași mici, dar siguri, spre
integrarea în NATO și UE.
Ar fi bine ca exemplul Kosovo să fie un precedent și pentru Transnistria.
1
Hotărârea din 8 iulie 2004 de la Strasbourg, Cauza Ilașcu și alții contra Moldovei și Rusiei, p. 17.
110
PRO JURE nr. 1/2017
BIBLIOGRAFIE
Cărți
1. Ancel Jean, Transnistria, Vol. I, Editura Atlas, București, 1998
2. Batiușcov P.N., Petrov N. I., Podolia, istoricescoe opisanie, Sankt-Petersburg, 1891
3. Bianchini Stefano, Problema iugoslavă, Editura Bic All, București, 2003
4. Calic Marie Janine, Kosovo and the challenge of humanitarian intervention: Selective
indignation, collective action and international citizenship, part one, Edited by
Albrecht Scnabel and Ramesh Thakur, New York: The United Nations University,
2001, p. 20
5. Ciobanu Ștefan, Unirea Basarabiei. Studiu și documente cu privire la mișcarea
națională din Basarabia din anii 1917-1918, Editura Alfa, Iași, 2001
6. Dabija Nicolae, Moldova de peste Nistru – vechi pămînt strămoșesc, Editura
Hyperion, Chișinău, 1990
7. Duroselle Jean – Baptiste , Kaspi Andre, Istoria relațiilor internaționale 1948- până în
zilele noastre, vol. II, Editura Științelor Sociale și politice, București, 2006
8. Lipatti Valentin, Război și pace în Balcani, Editura Fundației România de mâine,
București, 1994
9. Mantran Robert Istoria Imperiului Otoman, Editura BIC ALL, București, 2001
10. Nistor Ioan Silviu, Istoria românilor din Transnistria, Editura Eminescu, Galați, 1995
11. Popa Ioan C., Mecanisme de putere ale regimului totalitar comunist în perioada
bolșevismului. Impactul în Basarabia și Transnistria, Fundația Europeană Titulescu,
Centrul de Studii Strategice, București, 2011
12. Preda-Mătăsaru Aurel Tratat de drept internaționl public, ediția a 2-a, Editura
13. Smochină N., Din amarul românilor transnistreni. Masacrele de la Nistru, București,
1941
Articole din reviste la care s-a avut acces direct, fiind consultată în formă tipărită
14. Cirkovic Sima The serbs, Blackwell Publishing, New Jersey, 2008
15. Stipcevic A. The Illyarians, Noyes Press, Washington
Documente la care s-a avut acces direct sau online

16. Extrase dintr-un document de informare din 10 iunie 1994 elaborat de către
Centrul OSCE pentru prevenirea conflictelor cu privire la subiectul conflictului
transnistrean. Acest document, publicat în engleză, pe site-ul misiunii OSCE în Moldova,
era intitulat “Conflictul transnistrean: originile și principalele probleme”
17. Hotărârea din 8 iulie 2004 de la Strasbourg, Cauza Ilașcu și alții contra
Moldovei și Rusiei
18. Judah Tim (12 august 1999), Kosovo: peace now, kosovo.net, originally from
b92.net. Accesat în 23 martie 2017
111
PRO JURE nr. 1/2017
ARTICOLUL 3 DIN CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR

OMULUI. ANALIZĂ OBIECTIVĂ ASUPRA JURISPRUDENŢEI CEDO
ÎN CAUZELE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
Gligor Raluca Clarisa, studentă, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Sociale,

Coordonator: Lect. Univ. dr. Simion Mihaela Bogdana, Facultatea de Drept şi
Ştiinţe Sociale, Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia
Résumé
Il est normal que les deux, la législation nationale et internationale consacrent un
certain nombre de droits de la personne qui, le non-respect, impliquent la responsabilité de
ceux qui seront coupables de certaines violations de ces droits. Les devoirs fondamentaux
sont en même temps aussi importants, ainsi que l'art. 57 de la Constitution de Roumanie
établit expressément que les citoyens roumains, les citoyens étrangers et les apatrides doivent
exercer leurs droits et leurs libertés constitutionnels de bonne foi, sans porter atteinte aux
droits et libertés d'autrui.
Dans le présent article, nous ferons une analyse de la protection de ces droits, suite à
l'analyse du droit de ne pas être soumis à la torture et d'autres traitements inhumains ou
dégradants en présentant quelques cas célèbres où les droits fondamentaux énoncés ont été
violés. De plus, nous parlerons à la fois sur les obligations des États en vue d'atteindre une
protection efficace et au sujet de la diligence qui doit montrer les autorités européennes
relatives à ces cas. On considère extrêmement nécessaire le fait d′y prêter plus d'attention,
plus on parle de ces droits intangibles ainsi qu′une analyse minutieuse et de diligence
raisonnable nous mènera à la conclusion qu'il s′agit d′un abus ou d′une violation qui
entraînera l'imposition de sanctions appropriées, ou que tout se limite aux plaintes passagers
de nature quotidienne des détenus et ne présente aucun danger pour la vie, la santé et la
dignité de ceux-ci. Ainsi, pour obtenir une analyse équilibrée du sujet, nous avons considéré
nécessaire également une approche en termes d'affaires portées devant la CEDH, qui se sont
avérées sans fondement et après celles-ci ont été rejetées.
Mots-clés: droits de la personne, CEDO, traitements inhumains, devoirs

fondamentaux
Ca o introducere în tematica abordată, doresc să mărturisesc faptul că imboldul meu în

realizarea acestei lucrări, a constat în dorinţa de a cerceta mai îndeaproape această temă atât
de controversată şi pe care am avut ocazia să o o aprofundez dintr-un alt punct de vedere în
perioada liceului. În anul 2011, am participat la Şcoala de vară de la Sâmbăta de Sus, unde am
asistat la simpozioane şi prelegeri pe tema “Comunismul nu este istorie. Copilărie în
comunism “, unde timp de şapte zile am observat prin ochii foştilor deţinuţi politici condiţiile
de detenţie şi atrocităţile la care erau supuşi, tineri fiind, doar pentru că doreau să se exprime.
Cu siguranţă că, deşi nu vorbim de timpuri demult apuse, nu se poate pune problema la acest
112
PRO JURE nr. 1/2017
moment despre vreun termen de comparatiţe întrucât este vorba de două regimuri evident
opuse. Prin urmare, analizând lucrarea pe care am elaborat-o la acel moment, dar şi
rememorând figurile acelor foşti deţinuţi, unii dintre ei studenţi sau chiar elevi, nu pot să nu
constat că la fel de oameni sunt şi ei ca cei care reclamă astăzi la CEDO tratamentele inumane
sau degradante care susţin că li se aplică în penitenciarele din România. Nu sunt în măsură să
analizez, ca urmare a experienţei mele reduse, dacă gradul de periculozitate raportat la
regimul politic despre care facem vorbire are vreo relevanţă în calificarea unor fapte, dar este
cert faptul că prezenta lucrare reprezintă atât o explicitare în ceea ce priveşte tematica
respectării drepturilor fundamentale ale omului, cât şi o recomandare de cugetare asupra
fenomenului în cauză, asupra căruia am decis să realizez o analiză obiectivă – prin reliefarea
atât a modului în care statul trebuie să asigurea respectarea acestor drepturi cât şi a diligenţei
sporite pe care trebuie să o manifeste autorităţile europene când se confruntă cu astfel de
situaţii, în sensul emiterii unor decizii obiective şi în deplină cunoştinţă de cauză.
Cunoscut şi firesc este faptul că, atât legislaţia naţională cât şi cea internatională
consacră o serie de drepturi ale individului care, dacă nu sunt respectate, atrag răspunderea
celor care se fac vinovaţi de anumite încălcări ale acestor drepturi. În acelaşi timp şi de egală
importanţă sunt şi îndatoririle fundamentale, astfel că, art. 57 din Constituţia României
consacră expres faptul că cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite
drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile
celorlalţi. Prin urmare, în prezenta lucrare, vom face o analiză a protecţiei acestor drepturi,
urmând a analiza dreptul de a nu fi supus torturii şi altor tratamente sau pedepse inumane ori
degradante prin prezentarea unor cauze celebre în care s-au adus încălcări drepturilor
fundamentale. De asemenea, vom face vorbire atât despre obligaţiile pe care le au statele în
sensul realizării unei protecţii efective, cât şi despre diligenţa pe care trebuie să o manifeste
autorităţile europene în abordarea unor astfel de cauze. Considerăm absolut necesară
acordarea unei atenţii sporite, cu atât mai mult cu cât vorbim despre aceste drepturi
intangibile, întrucât numai o analiză prudentă şi diligentă ne va conduce la concluzia că este
vorba despre un abuz, respectiv o încălcare ce va atrage aplicarea unor sancţiuni, sau că totul
se limitează la nemulţumiri cotidiene, cu caracter pasager, ale unor deţinuţi şi care nu prezintă
vreun real pericol pentru viaţa, sănătatea ori demnitatea acestora. Aşadar în sensul unei
echilibrate analize a temei am considerat necesară o abordare şi din prisma cauzelor introduse
la CEDO, care s-au dovedit nefondate fiind respinse.
În sensul unei mai eficiente protecţii, statele au convenit prin instrumente
internaționale să-şi autolimiteze suveranitatea, prin crearea unor sisteme de protecţie
internatională, atingându-se astfel un alt nivel de protecţie a individului.1 Declaraţia
universală a drepturilor omului statuează la articolul 1 faptul că toate fiinţele umane se nasc
libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie
să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii. Acest articol se completează cu
articolul 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului, elaborată de Consiliul Europei şi
semnată la Roma în anul 1950, ratificată de către România la 20 iunie 1994. Articolul 3
menţionat prevede faptul că nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor ori tratamentelor
inumane ori degradante, urmărindu-se apărarea integrităţii fizice şi morale a persoanei,
precum şi demnitatea ei. Exprimarea din documentele anterior menţionate se regăseşte şi în
1
Corenliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol.I Drepturi şi libertăţi,
Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 15
113
PRO JURE nr. 1/2017
Constituţia României, în capitolul privind drepturile şi libertăţile fundamentale, care prevede

la art. 22 alin. (2) că nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de
tratament inuman ori degradant.
În continuare, ne vom îndrepta atenţia asupra interpretarii acestui drept intangibil şi
anume dreptul de a nu fi supus torturii şi tratamentelor inumane sau degradante, prin analiza
fiecărui element. Trebuie menţionat faptul că, spre deosebire de trtamentele inhumane sau
degradante, tortura beneficiază de o reglementare deosebită, astfel, articolul 3 din Convenţia
împotriva torturii adoptată în 1984 de Adunarea Generală a ONU, în vigoare începând cu anul
1987, defineşte tortura ca fiind actul prin care o persoană este supusă în mod intenţionat unor
suferinţe fizice sau mentale de către un agent în exerciţiul funţiei publice sau la instigarea
acestuia. Pentru a putea fi calificată drept tortură, se pretinde existenţa unor elemente care
privesc intensitatea suferinţelor fizice sau mentale, de asemenea intenţia autorului - agent al
statului sau persoană care acţionează la instigarea sau cu consimţământul acestuia - de a
acţiona de aşa manieră precum şi scopul urmărit de acesta, redau conţinutul acestei
infracţiuni.1 Dacă am înţeles referirile la tortură, ne vom îndrepta atenţia spre al doilea
element şi anume tratamentul inuman. Prin tratamentul inuman se provoacă în mod
intenţionat suferinţe mintale sau fizice de o anumită intensitate, caracterizate prin intenţia
celui care le aplică. Din relatările unui autor2 reiese faptul că tratamentul inuman poate
îmbrăca forma violenţei, poate face referire la condiţiile de detenţie şi implicit la tratamentul
aplicat deţinuţilor, la utilizarea unor tehnici specifice de a obţine informaţii prin interogatoriu
ş.a.
Curtea europeană a considerat să situeze pe o poziţie inferioară tratamentul degradant,
aşa încât prin termenul degradant vom înţelege o umilinţă la care este supusă fiinţa, care poate
fi cauza propriilor acţiuni, existând o determinare împotriva voinţei sale, ori poate fi vorba
despre o umilinţă puternică la care este supusă în faţa publicului, cu alte cuvinte tratamentul
degradant este acela care “ umileşte individul într-un mod puternic în faţa altora sau îl
impinge să acţioneze contrar voinţei sale ” sau “ un tratament care înjoseşte individul în
proprii săi ochi “.3 Dacă ne raportăm la condițiile din penitenciare, trebuie să cunoaștem
faptul că în Convenţie nu se face vorbire explicit despre anumite condiţii pe care trebuie să le
întrunească sistemul penitenciarelor, însă jurisprudenţa Curţii statuează că sunt necesare
condiţii decente, respectiv condiţii care să nu atingă demnitatea finite umane. De asemenea,
practica Curţii a statuat faptul că izolarea unor deşinuţi este permisă numai în situaţii de
maximă securitate şi pentru perioade nu foarte lungi. Art. 3 din Convenţie este aplicat în
situaţii precum cele privind persoanele din penitenciare, în cazul folosirii excesive a forţei pe
parcursul procedurilor polițieneşti, în cazul tratamentelor inumane, pedepselor şi sancţiunilor
corporale, în situaţia condiţiilor degradante de executare a unor pedepse penale, în cazul
deţinuţilor care au nevoie de îngrijiri medicale şi care îşi execută pedeapsa în spitalele din
penitenciar.
1
Prof. univ. Dr. Raluca Miga Beşteliu, Lect. Univ. Drd. Catrinel Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor
omului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 104
2
Răzvan Horaţiu Radu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016,
p.43
3
Ibidem.
114
PRO JURE nr. 1/2017
Pentru o viziune mai amplă asupra acestor exprimări, vom face apel la jurisprudenţa
Curţii, unde, într-o cauză1 ( Tănase c.României ) se susţine situaţia incompatibilităţii stării de
sănătate a deţinutului cu condiţiile de detenţie şi lipsa tratamentului medical necesar acestuia
având în vedere faptul că suferea de cancer şi diabet. Astfel, acesta prezintă condiţiile în care
a fost transferat la spital şi faptul că a fost legat cu cătuşe de pat în timpul perioadei de
spitalizare, motiv pentru care invocă încălcarea art. 3 din Convenţie. Guvernul contestă acest
argument iar Curtea constată că se impune o examinare la faţa locului privitoare la
incompatibilitatea stării de sănătate cu detenţia şi condiţiile spitalizării, în mod special se
constată o aplecare a Curții asupra faptului legării deținutului cu cătuşe de pat. Reclamantul
susţine că în situația sa era absolut necesar un tratament într-un spital civil, evidenţiind
totodată modul în care s-a uat decizia unei operații urgente pentru a i se evita decesul.
Privitor la motivarea Curţii, acesta afirmă că, pentru a intra sub incidenţa art. 3 relele
tratamente trebuie să prezinte un minim de gravitate. Aprecierea acestui minim este relativă în
esenţă, ea depinzând de toate datele cauzei, în special de durata tratamentului şi de efectele
fizice şi mentale. De asemenea, Curtea trage concluzii cu privire la temeinicia acuzaţiilor
reclamantului şi din refuzul Guvernului de a da explicaţii privitoare la acuzaţiile care i se
aduc, dat fiind faptul că el este singurul care le deţine. Guvernul nici nu contestă de altfel, nici
fotografiile trimise de către reclamant Curţii, în care apare legat de pat cu cătuşe. În cazul în
care nu se poate deduce o obligaţie generală de a elibera un deţinut din motive de sănătate, art.
3 impun statului obligaţia de a proteja integritatea fizică a persoanelor, în special prin
asigurarea tratamentelor medicale într-un mod corespunzător. Curtea mai face referiri la
dreptul prizonierilor de a beneficia de condiţii de detenţie care să corespundă respectului
datorat demnităţii umane şi suferiţelor inerente detenţiei obişnuite.
Se insistă asupra acordărilor de îngrijiri medicale necorespunzătoare, care, precizează
Curtea, pot face obiectul unei încălcări a art. 3. În speţă, ţinând seama de starea de sănătate a
reclamantului, de absenţa totală a antecedentelor care să genereze temerea unui risc pentru
securitate şi de faptul ca spitalizarea a avut loc în vederea unei intervenţii chirurgicale, Curtea
consideră că măsura de legare era disproporționată în raport cu necesităţile securităţii, cu atât
mai mult cu cât un polițist a fost plasat permanent în faţa camerei pentru a asugura paza.
Pentru aceste motive, se consideră încălcat art. 3 din Convenţie, tratamentul aplicat de către
autorităţi fiind incompatibil cu prevederile acestui articol.
Dacă ne raportăm la reglementarea internă privind protecţia persoanelor care ar putea
la un anumit moment să dobândească statutul de victime ale unor astfel de fapte, suntem de
acord că statul se găsește în poziție de garant și dacă este cazul răspunzător direct de starea
persoanelor aflate sub supravegherea sa. Totodată observăm protecţia acordată de legiuitorul
român prin incriminarea în Codul penal român a unor categorii de infracţiuni menite să
determine pericolul la care ar putea fi supus un individ şi, de asemenea, să aplice o pedeapsă
corespunzătoare celor care se dovedesc a fi vinovaţi de incălcarea drepturilor fundamentale
ale omului prin săvârşirea acestor fapte. În acest sens, prin art. 281 Cod penal, se statuează în
mod expres că supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau
educative în alt mod decât cel prevăzut de dispoziţiile legale, dar şi la supunerea la tratamente
degradante ori inumane a unei persoane aflate în stare de reţinere, deţinere ori în executarea
unei măsuri de siguranţă sau educative, privative de libertate, constituie infracţiune şi se
1
Pentru detalii recomandăm a se vedea http://jurisprudentacedo.com/Tanase-c.-Romaniei-Incompatibilitatea-
starii-de-sanatate-cu-regimul-de-detentie.-Rele-tratamente.html
115
PRO JURE nr. 1/2017
pedepseşte cu închisoare şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

Observăm deci atenţia acordată de legiuitor modului de înfăptuire a justiţiei în conformitate
cu prevederile legale, şi totodată, prin această incriminare se protejeză şi relaţiile sociale care
privesc sănătatea şi demnitatea persoanei.
Pentru încălcarea aceluiaşi articol 3, România a mai fost condamnată de Curtea
europeană în urma actelor de tortură şi a tratamentului inuman aplicat unei persoane, în cauza
Bursuc C. României1. Faptele cauzei au fost prezentate diferit de către părţi, dar Curtea
bazându-se pe probele aduse a achiesat la varianta reclamantului. Acesta a susţinut că a fost
interpelat, pe timp de noapte ( orele 20, luna ianuarie ), în timp ce se afla într-un bar, de către
doi poliţişti. Situația se prezintă la modul în care polițiștii i-au cerut să se legitimeze într-o
manieră agresivă, el răspunzând în acelaşi fel. Ca urmare a răspunsului său poliţiştii l-au bătut
cu bastoanele, apoi l-au încătuşat şi l-au târât afară spre o maşină parcată la aproximativ 50 m.
Reclamantul a mai fost bătut în continuare în maşină, după care a intrat în stare de
semiconştienţă. A fost dus la sediul poliţiei, unde pretindea că a fost agresat de aproximativ 8
poliţişti, care l-au aruncat pe podea, l-au călcat în picioare, l-au lovit cu bastoanele, l-au stopit
cu apă şi au urinat asupra lui. Recamantul a fost supus acestor tratamente pentru mai mult de
6 ore, timp în care îşi pierde conştiinţa. La toate acestea acuzaţii, Guvernul susţine că
reclamantul şi-a cauzat singur rănile, aruncându-se pe podea.
Curtea a statuat din nou poziţia sa, potrivit căreia, dacă o persoană suferă vătămări în
timp ce se află în custodia autorităţilor, acestea trebuie să răspundă prin explicaţii plauzibile
privitoare la cauzele acestor vătămări. În acest sens Curtea consacră chiar cu valoare de
principiu, faptul că în situaţia persoanelor care au intrat sub supravegherea directă a
autorităţilor într-o stare normală de sănătate care ulterior se înrăutăţeşte, acestea din urmă
devin direct responsabile în a oferi o explicaţie, Curtea răsturnând astfel sarcina probei
conform principiului general. În speţă Guvernul susţine că reclamantul şi-a provocat sigur
vătămările, sau că acestea provin în urma unei căzături în bar, care se datorează atât beției cât
și bolii mintale de care suferă reclamantul. Curtea însă reţine că nu există vreo dovadă care să
ateste că este vorba despre o boală psihică, şi numai un raport redactat la ieşirea reclamantului
din spital după agresiune, unde se regăsesc notate nevroze, agitaţii psihomotorii, slabă
concentrare şi memorie, care ar putea fi efectul unei stări “corespunzătoare” dacă ne raportăm
la tratamentele la care a fost supus.
Avute fiind în vedere toate acestea, precum şi faptul că Guvernul nu a furnizat nicio
dovadă pentru a-şi susţine afirmaţiile, Curtea a considerat că vătămările au fost provocate de
tratamentul autorităţilor. Din intensitatea loviturilor aplicate, reclamantul s-a ales cu multiple
răni la cap, inclusiv traumatism cranio – cerebral, edem cerebral difuz cu efecte pe termen
lung. Relele tratamente au durat câteva ore, faptele petrecând-se noaptea şi totul în urma unui
mic incident dintr-un bar. Oricum s-ar fi prezentat situaţia, autorităţile au obligaţia să asigure
securitatea şi sănătatea unei persoane care se află sub supravegherea lor, responsabilitatea
statului putând fi angajată pentru o protecţie necorespunzătoare a persoanelor aflate sub
autoritatea lor, sau atunci când autorităţile nu au luat măsurile rezonabile pentru a împiedica
materializarea unui risc de rele tratamente, pe care ele îl cunoşteau sau ar fi trebuit să îl
1
A se vedea întreaga cauză - http://jurisprudentacedo.com/Bursuc-contra-Romaniei-Tratament-inuman-Lovirea-
unui-detinut.html
116
PRO JURE nr. 1/2017
cunoască. 1 În aceste circumstanţe, Curtea a decis că violenţele la care a fost supus

reclamantul au fost deosebit de grave şi crude şi de natură a provoca durere şi suferinţă
severă, ele constituind tortură în sensul art. 3. al Convenţiei.
Din cauzele prezentate mai sus şi implicit problemele care s-au ridicat în speţele
respective, reies obligaţiile nemijlocite care îi revin statului în sensul asigurării unei protecţii
efective şi anume obligaţia de a preveni actele contrare articolului 3 din Convenţie care
reflectă îndatorirea pozitivă a statului prin autorităşile sale de a împiedica prin toate mijlocele
cu putinţă supunerea persoanelor care se află sub jurisdicţia sa, la tratamente inumane ori
degradante. În acest sens, Curtea este în drept să condamne statul dacă acesta nu a asigurat o
protecţie corespunzătoare precum şi atunci când a stiut sau trebuia să ştie despre existența
riscului ca o persoană să fie supusă unor asemenea tratamente. În continuare, o altă obligaţie
pozitivă se referă la efectuarea unor demersuri în sensul unei anchete efective. Această
anchetă efectivă nu este altceva decât o investigaţie promptă, eficientă, independentă, care
trebuie să se desfăşoare sub controlul public, conducând, dacă este cazul, la identificarea şi
tragerea la răspundere a celor care se fac responsabili de încălcările aduse drepturilor şi
libertăşilor persoanei. Trebuie menţionat faptul că persoana care se află în fruntea unei astfel
de anchete trebuie să fie in primul rând independentă raportat la persoanele suspectate de
astfel de fapte, să manifeste tact printr-o analiză obiectivă şi punctuală a comportamentului
funcţionarilor statului.2
Pentru a putea sesiza linia fină care separă abuzul, respectiv încălcarea drepturilor
omului de o situaţie normală, conformă cadrului legal, vom exemplifica şi din categoria
cererilor respinse la CEDO, în baza aceluiaşi articol 3. Prin urmare, într-o cauză Ene c.
României3, ne vom raporta la minimul de gravitate pe care trebuie să îl prezinte tratamentul
pentru a putea fi integrat în prevederile art. 3 al Convenţiei. În speţă, reclamantul, condamnat
la executarea unei pedepse cu închisoarea, a cerut întreruperea executării pedepsei din caza
faptului că suferă de o hernie de disc care necesită operaţie, însă cererea i-a fost respinsă.
Curtea a amintit că, pentru ca un tratament să intre sub incidenţa art. 3 acesta trebuie să
prezinte un minim de gravitate. Curtea a constatat că maladia este mult anterioară privării sale
de libertate motiv pentru care nu se poate afirma că aceasta se datorează stării sale detenţie.
De asemenea, în analizarea cererii sale de eliberare, instanţele au reţinut în baza mai multor
rapoarte medicale realizate în spitale civile, că nu este urgentă operaţia. Curtea nu se poate
substitui instanţelor interne în aprecierea acestor elemente, astfel că nu a considerat că starea
reclamantului s-a deteriorat datorită detenţiei, având în atenţie că dacă acest fapt se va petrece,
reclamantul va putea realiza o nouă cerere de eliberare. Pe aceste considerente cerere a fost
respinsă ca nefondată.
Într-un alt caz I.T. contra României4, Curtea a reţinut că lipsa medicamentelor pentru
câteva zile nu a produs vreo consecinţă asupra stării de sănătate a reclamantului, motiv pentru
care nu există vreo încălcare a art. 3. În speţă, reclamantul, aflat în stare de detenţie şi suferind
1
Pentru mai multe detalii, recomandăm a se vedea Coreneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului.
Comentariu pe articole. Vol.I Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 236
2
Răzvan Horaţiu Radu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016,
p.51 - 52
3
Pentru studiul întregii cauze, recomandăm http://jurisprudentacedo.com/Ene-c.-Romania-Detinut.-Boala.-
Gravitatea-maladiei.html
4
http://jurisprudentacedo.com/I.-T.-c.-Romania-Bolnav.-Obligatia-de-a-asigura-tratament-medical.-Lipsa-
medicamentelor.-Incidenta.html
117
PRO JURE nr. 1/2017
de HIV, beneficiază de tratament gratuit atât privitor la medicamente cât şi la regimul

alimentar. Boala nu este declarată incompatibilă cu regimul penitenciar, iar medicamentele îi
sunt asigurate de spitalul din penitenciar. Au existat câteva situaţii în care, din cauza unor
probleme administrative care au condus la întârzierea pentru câteva zile a tratamentului,
reclamantul a fost atorizat să îşi procure singur medicamentele. Aceste excepţii negenerând
vreo înrăutăţire a stării pacientului, Curtea nu a constatat vreo încălcare a prevederilor art. 3.
Concluzionând acest articol, spunem că atunci când reclamantul face dovada că a
parcurs toate căile de recurs interne precum şi toate celelalte condiţii ce ţin de admisibilitatea
unei cereri în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, el se va putea adresa acesteia din
urmă tocmai datorită dreptului său consacrat în Convenţie. Este adevărat că vorbim despre un
drum greu pe care îl va parcurge reclamantul în dovedirea statutului său de victimă pe această
cale, însă nu şi imposibil, aşa cum am observat în soluţiile cauzelor prezentate şi care s-au
soldat cu sancţionarea statului în urma încălcărilor pe care Curtea le-a interpretat ca reale, cu
atât mai mult cu cât statul nu a fost capabil să furnizeze nişte explicaţii plauzibile acuzaţiilor
formulate împotriva sa.
Pe de altă parte, dacă privitor la recunoaşterea şi respectarea drepturilor individului, se
observă o evidentă empatie a cetăţenilor, trebuie să cunoaştem faptul că nu pot fi trecute cu
vederea nici obligaţiile pe care acesta le are şi faptul că urmare a nerespectării lor îi pot fi
cauzate restrângeri ale unor drepturi. Aşa cum afirmam încă din debutul prezentei lucrări, toţi
cetăţenii fie ei români sau străini, ori chiar persoane fără cetăţenie, trebuie să îşi exercite
drepturile cu bună-credinţă, de unde deducem că libertatea unei persoane se termină acolo
unde începe libertatea alteia. De asemenea, la fel cum statul este dator şi în egală măsură
răspunzător în ceea ce priveşte obligaţia sa de garantare a respectării drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor săi, tot astfel şi individul are obligaţia să respecte statul, prin abţinerea de la orice
încălcare a Constituţiei şi a celorlalte legi. Acest respect nu trebuie văzut ca o supunere faţă de
stat şi, deci, nu trebuie dus la extreme întrucât statul nu acţionează independent de cetăţean, ci
în folosul lui. Prin urmare, toate acţiunile cetăţenilor, incluse fiind aici şi acţiunile în faţa
CEDO care fac şi tema prezentului articol, trebuie exercitate cu bună-credinţă şi numai atunci
când, cu adevărat individul este privat de drepturile sale, pentru a se evita în acest sens
acuzaţiile nefondate la adresa statului şi crearea unor practici care nu ne fac cinste şi onoare.
Am considerat necesare aceste menţiuni întrucât, nu toate tipurile de tratamente cad sub
incidenţa art. 3, fiind nevoie de un minim de gravitate al acestor tratamente, raportat la durata,
la natura şi contextul aplicării lor, a vârsta persoanei, la starea ei de sănătate, modul şi
modalitatea de executare.
118
PRO JURE nr. 1/2017
Bibliografie
1. Constituţia României 1991 - 2003

2. Bîrsan Coreneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole.
Vol.I Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
3. Prof. univ. Dr. Beşteliu Miga Raluca, Lect. Univ. Drd. Catrinel Brumar, Protecţia
internaţională a drepturilor omului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007
4. Radu Răzvan Horaţiu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2016
5. http://jurisprudentacedo.com/Tanase-c.-Romaniei-Incompatibilitatea-starii-de-
sanatate-cu-regimul-de-detentie.-Rele-tratamente.html
6. http://jurisprudentacedo.com/Bursuc-contra-Romaniei-Tratament-inuman-Lovirea-
unui-detinut.html
7. http://jurisprudentacedo.com/I.-T.-c.-Romania-Bolnav.-Obligatia-de-a-asigura-
tratament-medical.-Lipsa-medicamentelor.-Incidenta.html
8. http://jurisprudentacedo.com/Ene-c.-Romania-Detinut.-Boala.-Gravitatea-
maladiei.html
119
PRO JURE nr. 1/2017
INFLUENȚA RELIGIEI ASUPRA MARILOR SISTEME DE

DREPT ALE LUMII
Gologan Liliana, studentă, Facultatea de Știinte Economice și Drept,

Coordonator: Lect. univ. dr. Puran Andra, Facultatea de Știinte Economice și
Drept, Universitatea din Pitești
„ ...Este mai curand preferabil ca legea sa guverneze

statul... cel ce pretinde ca ca ratiunea sa domneasca
pare a cere sa domneasca divinitatea si legile,
dar cel ce pretinde sa domneasca un om,
adauga si animalul.... de aceea legea este
raiunea fara porniri patimase „ (Aristotel, Politica)
Abstract
From the biginning of time, people believed in higher powers. The only differences
between them are the fact that they are called different, and maybe, in some polytheistic
religion those powers had different purpose.
Depending on their beliefs people created religion, and even if we liked it or not we
must accept that our societies cannot exist without religion, owing to the fact that every
human is searching for a purpose in life, and beliving in something that is upper everything
else, may help our consciousness to overcome bad times in our lives.
Taking everything into account religion has influenced society, and basically the law.
In old times the religion and the law used to be the same things, and people were thinking that
breaking the law means upsetting Gods. In nowadays law and religion, in most coutries in the
world, are two different entities that cannot be tangled, but in some countries law is
inffluenced by religion.
The purpose of this paper is to present, in big lines, how religion is changing the
legislation and if it is a bad thing or a good thing.
Keywords: religion, law, society, influence.
INTRODUCERE
Dreptul nu este un fenomen de sine statator, el variaza in raport cu dezvoltarea
societatii, cu gradul de civilizatie al acesteia, cu celelalte stiinte sociale.
De-a lungul istoriei si existentei sale, intre drept ai religie, cele doua mari puteri, a
existat o legatura inevitabila si indisolubila.
In cadrul realitatiilor spatio-temporale in care ne aflam, o importanta deosebita s-a dat,
si se da, celor doua mari sisteme de drept: sistemul romano-germanic si sistemul anglo-saxon,
insa nu exista o profunda intelegere a sistemului (caruia i se acorda din ce in ce mai multa
120
PRO JURE nr. 1/2017
importanta in zilele noastre), datoria consecintelor imbinarii sau unificari a doua concepte
diferite: dreptul si credinta (religia ), acest sistem fiind cel islamic. Am putea spune ca aceasta
lipsa de intelegere provine din faptul ca in prezent in Europa, SUA, Rusia etc., adica in
majoritatea statelor lumii, exista o diferentiere lesne de observat intre religie si drept, spre
deosebire de statele islamice in cadrul carora o astfel de diferentiere nu s-a realizat inca.
Asadar in urmatoarea lucrare voi pune accentul pe aceste doua mari curente (al imbinarii
dreptului si religiei si al separarii acestora).
INFLUENTA RELIGIEI ASUPRA DREPTULUI
Atat dreptul cat si religia isi au originea in necesitatea unor reguli, a unor norme care
sa reglementeze conduita oamenilor in societate. Cele doua fenomene sunt creatia oamenilor,
isi au originea si existenta in credinta in sistemul mistic al puterii divine, superioare oricaror
altor puteri. Normele religioase si normele juridice au fost la inceput identice, insa odata cu
trecerea timpului s-au diferentiat. Diferentierea acestora este data, asa cum va rezulta din
analiza pe care o vom face in acest sens, in primul rand de natura ratiunii specifice fiecareia.
Se considera ca autoritatea ordinii juridice are la baza originea divina si caracterul
sacru al regulilor de drept.
Autoritatea dreptului, in general, si a normelor de drept in special, se bazeaza pe trei
categorii de forte, respectiv: pe forta materiala, pe forta ratiunii si pe forta mistica.
Forta materiala (forta fizica) este elementul specific si indispensabil dreptului, care ii
confera autoritate exclusiva. Cu toate acestea, se apreciaza ca forta materiala a dreptului este
eficienta numai cu referire la o categorie mai restransa de persoane, marea clasa a acestora
(majoritatea) fiind reprezentata de cei ce acorda sprijinul moral dreptului, prin subordonarea
la dispozitiile sale.
In baza fortei materiale si in stransa colaborare cu aceasta se afla forta ratiunii,
reprezentata de consensul rational al membrilor societatii care se supun dispozitiilor
normative ce li se adreseaza, ca purtatori ai ratiunii.
Forta mistica este forta bazata pe sentimentul, pe credinta ca respectarea unei reguli de
conduita reprezinta respectarea unei porunci divine.
Legatura dintre drept ai religie este data in primul rand tocmai de faptul ca cele doua
institutii au la baza sentimentul mistic.
La inceputul existentei sale, dreptul s-a confundat cu religia, in sensul ca normele ce-l
alcatuiau erau considerate ca fiind emanatia divinitatii; in acelaai timp, guvernantii si oamenii
dreptului erau preoti iar cele mai importante acte juridice erau supuse sanctiunii divinitatii.
Legatura dintre cele doua discipline, dintre credinta religioasa ai cea juridica a fost atat de
stransa incat functiile preotesti si cele juridice erau aproape contopite. In antichitatea romana
violarea legii era considerata ca fiind o ofensa adusa divinitatii.
Legatura dintre drept si religie a variat insa de-a lungul istoriei, de la un popor la altul,
de la o epoca la alta, generand marile doctrine si scoli de drept.
Institutiile statului s-au laicizat treptat si astfel a intervenit demarcarea intre functiile si
institutiile laice si cele religioase. Cu toate acestea, cele doua institutii si-au pastrat caracterul
normativ, legatura psihica ai morala, legatura latenta dar permanenta data de sentimentul
mistic comun, care le confera atat autoritate cat ai prestigiu.1
De asemenea, problema e deosebit de sensibila si comporta interpretari dintre cele mai
variate, chiar dintru inceput: ce este religia? Dar, ca si in cazul filosofiei , intrebarea poarta in
1
Lucretia Dogaru, Teoria Generala a Dreptului, Capitolul VI, www.studentladrept.blogspot.ro.
121
PRO JURE nr. 1/2017
ea tentativa de limitare, cel putin incercand o definire prin gen proxim si diferenta specifica.
Intr-adevar, caci care ar fi genul proxim al celor doua notiuni? Poate atat filosofia, ca iubire
de intelepciune, cat si religia, ca iubire de divin, sunt stari ale spiritului uman care transced
vremurile si spatiile.
Totusi, pentru cercetarea noastra, restransa la tema ce ne-am propus-o din cele peste o
suta de definitii date notiunii, religia este inseparabila de existenta oamenilor si a societatii,
indiferent de formarea istorica a acesteia J. Fazer scria” Sociatetea a fost constituita si
cimentata pe o fundatie religioasa; este imposibil sa se desfaca cimentul si sa se clatine
fundatia fara a pune in pericol suprastructura” (The Belief in Immortality, Londra, 1901, I 4)
Religia in sensul extins al relatiei omului cu sacrul ar cuprinde rugaciunea, sacrificiul,
sacerdotiul, cultul, aspectul moral si cel comunitar (institutia). Religia este necesara acolo
unde exista un obstacol de separare intre Divinitate si omul traitor intr-o durata oarecare, si se
manifesta cu vremurile si spatiile culturale. Inlaturarea obstacolului, in viziunea crestina, are
loc pe carea Iubirii, asa cum a dezvaluit-o si dovedit-o Mantuitorul Iisus Hristos. De aceea, s-
a spus, crestinismul nu este o specie de religie, nici o noua religie, ci o noua viata cu o traire a
spiritului opusa credintelor mono sau politeiste, premergatoare ei.
Prin urmare, raportarea dreptului la religie trebuie sa tina seama de anumite nuantari:
a) cu credintele antepoliteste; b) cu „religiile” politeiste (hapiste, iranieine, chineze, grecesti,
romanee etc.) c) cu religiile monosteiste (mozaismul, islamismul, buddismul etc.), d) cu
crestinismul; e) cu zonele obscure ale magiei, vrajitoriei, superstitiei cutumiare, divinatei,
variile oculisme si ezoterisme, f) cu ateismul.
Afirmatia ca dreptul s-a nascut din religie e confurza caci nu stim care dintre aceste
sensuri e conferit termenului de „ religie”. E adevarat ca regulile societatii arhaice erau
potentate cu credinte antepoliteiste (a), ceea ce nu inseamna ca erau si religioase (c). Este la
fel de adevarat ca numeroasele reguli juridice contemporane (sec. XX) nu contin doar valori
religioase (crestine), ci sunt indisolubil legate de aceasta (mozaismul, islamismul, budismul).
Insa este adevarat ca alte reguli juridice contemporane promoveaza ateismul ( „Omul ese
propriul sau soare”). 1
INFLUENTA CREDINTEI ASUPRA STATULUI DE DREPT

Putem spune ca Respectarea Constituitiei unui stat isi are fundamentul in respectarea
principiilor ce guverneaza statul de drept.
Statul de drept este definit de juristul francez Jacques Chevallier – specialist in
problema – ca fiind „tipul de regim politic in care puterea statului se afla incadrata si limitata
de catre drept”.
Corespondentul expresiei de „stat de drept” este „Rechtsstraat” in germana, „Etat de
doit” in franceza, (...) „State Law” in engelza. De precizat ca, daca in engleza corespondentul
expresiei „ stat de drept” este „ State Law”, anglo-saxonii nu folosesc aceastra expresie, ci pe
aceea de „Rule of Law”, care inseamna „ domnia legii” si este echivalentul expresiei „ stat de
drept”.
In ce priveste fundamentarea teoretica a statului de drept, profesorul Bobos, arata ca –
asa cum sustine juristul german Jellinek - ea acorda drepturi subiective cetatenilor, drepturi
1
Gheorghe Mihai- Fundamentele Dreptului , Ed. ALL Beck, Bucursti 2003, Pp: 189,-190, 234.
122
PRO JURE nr. 1/2017
care se indreapta uneori impotriva sa, iar in relatiile externe statul trebuie sa respecte nomele
de drept international. 1
Pentru a putea intelege principiile ce guverneaza astazi dreptul modern trebuie sa
studiem teoria autolimitarii.
Teoria Autolimitarii - studiind teoria autolimitarii putem observa ca statele in cauza
care si-au adoptat constitutii noi, au proclamat solemn ca suvernanitatea apartine sau rezida in
popor.
In preambulul Contitutiei Japoneiei , adoptata in 1946, se arata ca principiul
suvernanitatii poporului este un principiu universal, recunoscut ca atare de umanitate si ca
autoritatea guvernantilor emana de la popor. Articolul 1 alin. (1) din Constitutia Italiei,
promulgata la 27 decembrie 1947, statueaza ca suvernantiatea apartine poporului, care o
exercita sub formele si in limitele fixate de Constitutie, etc. Toate acestea diferentiindu-se
spre exemplu de sistemul islamic unde se considera faptul ca Dumnezeu este cu desavarsire
liber, omniscient si atotputernic, in schimb, omul este slab, fiind doar o faptura, orice act al
sau fiind sub puterea lui Allah.
Problematica statului de drept va conduce si doctrina franceza la confruntarea cu
dificila problema a relatiei dintre stat si drept, raportandu-se mai ales la doctrina germana a
autolimitarii. Cei mai apropiati de gandirea germana si adepti ai pozitivismului juridic exclud
orice posibilitate de existenta a unui drept anterior si superior statului, altii cautand in drept un
principiu de limitare „obiectiva” a puterii statului, plaseaza izvorul dreptului in afara statului
si spunand ca dreptul este exterior, anterior si superior statului.
Esemein , apreciaza ca Declaratia (Declaratia drepturilor omului din 1789) a pierdut
orice valoare juridica- chiar daca ei adera la folosofia revolutionara-, aprecierea o face in
numele principiul potrivit caruia „ statul nu poate fi limitat decat prin regulile pe care le-a
creat el insusi”. Statul este „ singurul creator de drept” si este in zadar sa cauti izvorul
dreptului pozitiv in afara vointei si puterii statului. Aceasta relatie fundamentala dintre drept
si stat decurge din integrarea sanctiunilor in definitia dreptului.
Interaga ordine juridica este opera statului si se bazeaza pe propria sa vointa, si, cum
sublinia Jellinek, ramane „ stapan sa isi fixeze fara incetare regulile care sunt de natura sa-l
limiteze”. 2
Concluzia asupra acestei chestiuni este aceea ca statul este cel ce confera drepturi,
tratatele internationale nu fac altceva decat sa constranga statele la respectarea acestora,
deoarece statul repezinta o forta mult prea mare pentru a fi lasata nelimitata. Statul este cel ce
confera aplicabilitatea drepturilor fundamentale ale omului, insa asa cum am putut observa in
istorie, el este cel care le poate nega, iar cu atat mai mult in situatia in care statul actioneaza
dupa o carte sfanta ce contine texte neclare, statul devine un instrument si mai periculos. De
aceea am putea observa ca instrumentele de ordine internationala au ca scop principal
garantarea acestor drepturi pe cat de mult este posibil.
Tocmai de aceea se poate spune faptul ca religia isi are si ea contributia ei in formarea
caracterului uman, inradacinand in mintea fiecaruia principii religioase dar in acelasi timp si
morale. In functie de religia fiecarui stat, exista o cale scurta de la democartie(caracterizata
prin faptul ca puterea este in mainile majoritatii) pana la tiranie (oligarhism sau dictatorism),
iar toate acestea pot fi determinate doar de o simpla idee, de un simplu rand dintr-o carte
1
Dr. Petru Miculescu - Statul de Drept, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998, Pp:23-24.
2
Cristian Ionescu – Drept Constitutional Comparat, Ed. C.H. Beck, Bucuresti 2008, P:21.
123
PRO JURE nr. 1/2017
sfanta, rand cu un inteles ambiguu, ce lasa de interpretat ca Dumnezeu i-ar inzestra pe unii sau
pe altii cu dreptul de a da oranduire lumii dupa spusele sale .1
DREPT COMPARAT - „RULE OF LAW” IN S.U.A.

Un exemplu relevant in relatiei dintre statul de drept si dreptul natural apreciem ca il
constituie nasterea si evolutia SUA: declaratia de independenta (1779), Constitutia (1787),
controlul consitutionalitatii legilor (1803), evolutia jurisprudentei si conceptiilor juridice in
SUA.
Multi americani cred ca, Constitutia lor reflecta o intelepciune extraodinara din partea
autorilor. Realizarea intemeietorilor Constitutiei nu provine direct din dezbaterile elaborarii
acesteia in 1787. Fiecare delegat a venit la adunare cu o perspectiva asupra organizarii noului
stat si a noilor autoritati centrale si locale.
Prin Constitutie, intemeietorii au stabilit urmatoarele principii de guvernare a SUA:
principiul domniei legii; republicanismul; separatia puterilor; sistemul de controale si
echilibrarii; principiul suprematiei nationale.
De asemenea, atmosfera intelectuala a vremii a influentat pe cei care au lucrat la
elaborarea constitutiei. Crescuti intr-o societate care si-a luat religia in serios, colonistii si
parintii constitutiei s-au maturizat cu conceptii precum: egalitate in fata lui Dumnezeu;
onestitatea fiecarei vieti umane- conceptia inradacinata in traditia lor religioasa iudaic-
crestina; ideea unui acord sau contract intre membrii societatii s-a dezvoltat din aceasta
traditie (din care s-a nascut teoria contractului social , teorie ce nu-si afla originea in
prototipul vreunui contract civil, ci in legamantul biblic facut de Moise si poporul everu fata
de Dumnezeu pe Muntele Sinai. In jurul anilor 1600 Thomas Hobbes sustinea ca autoritatile
publice (guvernarile ) depind de incuviintarea guvernantilor. John Locke a oferit o explicatie
vietii politice si guvernarii -populara printre colonisti- potrivit careia oamenii poseda un drept
inascut la revolutie in sensul ca orice guvernare poate exista cat este convenabila cetatenilor
sai si nu-i impiedica pe acestia sa-si realizeze o viata a bunastarii; dar, daca cei ce guverneaza
incalca contractul cu cetatenii si impiedica realizarea fericirii sau bunastarii lor, atunci
cetatenii au dreptul de a inlocui pe cei ce guverneaza , cu altii, adica sa inlocuiasca o
guvernare cu alta. 2
SISTEMUL MUSULMAN DE DREPT

Islamul este un cuvant arab si inseamna a se supune, a asculta, a fi docil. Din cauza ca
se bazeaza pe o deplina supunere fata de Allah i se spune islam.3
Din perspectiva europeana, civilizatia islamica traditionala apare ca un spatiu exotic,
inchistat de o traditie refractara fata de drepturile omului, eventual ca o civilizatie aflata in
frictiune (sau, daca vreti, ciocnire) cu cea crestin-occidentala. Totusi, dincolo de o ierarhie
axiologica diferita, Islamul trebuie privit drept rezultatul evolutiei unei populatii fundamental
diferite de cea a Europei, datorita unui mod de viata propriu si al unui areal neprimitor, careia
i-a asigurat coeziunea necesara crearii unei spiritualitati specifice, reclamata de realitatile
istorice. Gandirea juridica, fiind doar un aspect al civilizatiei, trebuie inteleasa prin raportare
la intregul fenomen care i-a dat nastere. Cu atat mai mult in ceea ce priveste Islamul, despre
1
Dr. Petru Miculescu - Statul de Drept, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998, Pp: 121, 122, 163, 164, 169,174.
2
Mircea Eliade - Istoria credintelor si ideilor religioase, Vol III, Ed. Polirom, Bucuresti, 2011, p:21.
124
PRO JURE nr. 1/2017
care Raymond Charles scria: „Dreptul musulman nu va putea sustine in profunzime

comparatia cu marile constructii juridice pe care ni le-au lasat Roma sau Napoleon. Islamul
(de la radacina selam – „supunere fata de Dumnezeu”) este in cele dintai o religie, apoi un stat
si, in sfarsit, o cultura.” Oricum, trebuie subliniat ca, in prezent, asa cum vom dezvolta mai
jos, tarile musulmane au adoptat un sistem juridic de inspiratie europeana.
Spatiul in care a aparut Islamul – Peninsula Arabia – era neorganizat religios, politic si
social pana la Mahomed. Desi unele triburi se crestinasera, arabii din peninsula isi pastrasera
religia, un politeism primitiv.
Totusi, dincolo de o ierarhie axiologica diferita, Islamul trebuie privit drept rezultatul
evolutiei unei populatii fundamental diferite de cea a Europei, datorita unui mod de viata
propriu si al unui areal neprimitor, careia i-a asigurat coeziunea necesara crearii unei
spiritualitati specifice, reclamata de realitatile istorice.
Fondatorul religiei Islamului este profetul Mahomed.In Coran, scrierea sfanta a
musulmanilor, se regasesc multe din regulile care trebuiau sa ghideze comunitatea
musulmana, inclusiv notiuni fundamentale ale viitorului drept islamic al popoarelor. Iata de ce
Coranul s-a constituit in una din sursele cele mai importante si necesare pentru descifrarea
principiilor juridico-religioase care urmau sa guverneze relatiile dintre musulmani si
nemusulmani. Exista sute de editii ale Coranului. 1
Gandirea juridica, fiind doar un aspect al civilizatiei, trebuie inteleasa prin raportare la
intregul fenomen care i-a dat nastere. Cu atat mai mult in ceea ce priveste Islamul, despre care
Raymond Charles scria: „Dreptul musulman nu va putea sustine in profunzime comparatia cu
marile constructii juridice pe care ni le-au lasat Roma sau Napoleon. Islamul (de la radacina
selam – „supunere fata de Dumnezeu”) este in cele dintai o religie, apoi un stat si, in sfarsit, o
cultura.” Oricum, trebuie subliniat ca, in prezent, asa cum vom dezvolta mai jos, tarile
musulmane au adoptat un sistem juridic de inspiratie europeana.
Spatiul in care a aparut Islamul – Peninsula Arabia – era neorganizat religios, politic si
social pana la Mahomed. Desi unele triburi se crestinasera, arabii din peninsula isi pastrasera
religia, un politeism primitiv.
Fondatorul religiei Islamului este profetul Mahomed. Sarac in tinerete, apoi
patrunzand in societatea aleasa a Meccai in urma casatoriei cu o vaduva bogata, Hadiga,
Mahomed incepe sa propovaduiasca locuitorilor cetatii noua invatatura primita in stare de
transa de la Allah, prin intermediul arhangelului Gabriel. El se prezinta drept propovaduitorul
care anunta apropiata venire a Judecatii de Apoi, cand un Dumnezeu unic ii va rasplati pe
credinciosi. Cum nu s-a bucurat de un succes prea mare in randul orasenilor, pleaca impreuna
cu adeptii sai la Medina. Acesta este momentul expatrierii – Hegira. De acum inainte,
autoritatea sa creste si reuseste sa atraga la noua credinta triburile beduinilor. I se alatura si
unele dintre capeteniile Meccai, asupra carrora porneste cu armata, dar care se supun fara
lupta. Treptat, reuseste sa-si extinda dominatia asupra unei mari parti din Arabia, careia ii
impune noua religie care proclama un nou scop al vietii: supunerea fata de Allah si urmarea
poruncilor lui.
Mesajul lui Mahomed reprezinta expresia monoteismului absolut. Allah este singurul
Dumnezeu; el este cu desavarsire liber, omniscient si atotputernic. In schimb, omul este slab,
fiind doar o faptura, orice act al sau fiind sub puterea lui Allah.
1
Viorel Panaite - Pace,razboi si comert in Islam, Ed. B.I.C. ALL, Bucuresti, 1997, p:22.
125
PRO JURE nr. 1/2017
Islamul nu constituie o biserica si nu are un sacerdotiu, oricine putand savarsi cultul.

Viata religioasa e reglementata de institutii care sunt, in acelasi timp, norme juridice, in
special, cei cinci „stalpi ai credintei”: salat – cultul rugaciunii canonice; zakat – pomana
legiuita; sawn – postul Ramadanului; hagg – pelerinajul; sahadat – „profesiunea de credinta”,
care consta in repetarea formulei „Nu exista alt Dumnezeu in afara lui Allah si Mahomed este
trimisul sau.”
Religia Islamului comporta doua fatete: o teologie care fixeaza dogmele, precizand
crezul fiecarui musulman si sariatul, „Calea de urmat”, un sistem de reguli de conduita de care
fiecare credincios trebuie sa tina seama.
Viata religioasa islamica este caracterizata de ideea de contract si genereaza o morala
de aceeasi natura. Notiunea de indatorire morala este straina Islamului, care nu cunoaste decat
o indatorire juridica, avand ca obiect precis „respectarea drepturilor lui Dumnezeu” (datorii
fundamentale) si a „drepturilor omului” (dreptul penal). Vizavi de aceasta conceptie, faptele
oamenilor se impart in cinci categorii: „indiferente”, „recomandate” sau „nerecomandate”,
„obligatorii” si „care merita pedepsite”.
Invatatura lui Mahomed va isca deosebiri de interpretare ce vor da nastere rupturii
dintre sunnism, reprezentand Islamul majoritar, intemeiat pe Coran si Sunna („practica
traditionala”), si siism, care se revendica de la primul calif „adevarat”, Ali. De asemenea,
curand de la aparitie, Islamul s-a diversificat intr-o pluralitate uimitoare de secte si scoli,
adesea antagoniste.
Coranul, cartea sfanta a musulmanilor, a fost scris, dupa moartea lui Mahomed, de
catre Zayd, unul dintre discipolii acestuia la ordinul califului Otman, si reda invatatura
Profetului. Textul sau este impartit in 114 sure, cu un numar variat de versete. Multe dintre ele
se contrazic, fapt de care mesagerul lui Allah nu se prea sinchisea: „Ceea ce va tulbura trebuie
sa acceptati prin credinta!” spunea el; de asemenea, Allah insusi a renuntat la unele dintre
hotararile sale anterioare.
Contradictiile acestea se datoreaza, conform specialistilor europeni, a doua orientari
deosebite in invataturile lui Mahomed. Cea dintai se intinde pana la Hegira, cand se adreseaza
unei populatii urbane ce se ocupa indeosebi de comert. A doua reflecta modul de viata al
beduinilor, printre care a trait dupa „expatriere”.
Coranul s-a dovedit a fi o opera teologico-juridica incompleta ce nu putea face fata
expansiunii societatii musulmane, dar care continua sa fie privita drept revelata si infailibila.
Astfel, a fost nevoie sa apara Sunna (in traducere, „comportament, mod de actiune”), o
culegere de hadithe – „spuse” datand din vremea Profetului sau a tovarasilor sai – constituind
„practica traditionala”, acea traditie legata de viata si activitatea lui Mahomed.
Un hadith cuprinde doua elemente: textul si baza sa, care exprima lantul de transmiteri
succesive de la Profet pana in secolul al IX-lea, cand au fost alcatuite culegeri de hadithe.
Verificarea autenticitatii unui hadith devine astfel aproape imposibila, cu atat mai mult cu cat
numarul lor este imens si, mai ales, multe se contrazic.
Al treilea izvor, idjma – acordul unanim al comunitatii credinciosilor – asigura
unitatea de interpretare a textelor sacre in lipsa unei autoritati religioase supreme. Idjma este
fundamentata pe un hadith: „Comunitatea mea nu va cadea niciodata de acord asupra unei
erori.” Si pe un text din Coran: „Cel ce urmeaza o alta cale decat a dreptcredinciosilor va
merge in Infern.” Practic, ea poate fi cunoscuta dupa tratatele marilor jurisconsulti.
126
PRO JURE nr. 1/2017
In sfarsit, idjtihadul, efortul creator de drept, a fost cerut de transformarile societatii

musulmane si i-a determinat pe savanti sa apeleze la propria lor ratiune pentru a solutiona
spetele ivite. Metoda cu care ajutorul careia are loc idjtihadul se numeste qiyas, rationamentul
prin analogie. Conform doctrinei traditionale, qiyas cuprinde patru elemente: 1. radacina –
prescriptia, existenta in Coran sau in Sunna, de la care porneste rationamentul;2. ramura –
aspectul litigios;3. cauza – clara, inteligibila, necontrazisa de Coran, Sunna sau idjma, ce
trebuie sa fie dovedita;4. judecata.1
RELIGIA IN DREPTUL NOSTRU

La momentul actual in Romania, religia este un element indispensabil in ceea ce
priveste activitatea de legiferare si libertatea de constiinta, acest lucru se datoreaza traditiei
romanesti ce nu poate permite o laicizare totala a dreptului romanesc. Aceasta situatie de fapt
este determinata de faptul ca trebuie sa existe un anumit echilibru si o anumita concordanta
intre sistemul legislativ al tarii si credintele, principiile si convingerile oamenilor carora acesta
se aplica.
Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasa si regimul general al cultelor prevede
in art. 1 alin. (1) „ Statul roman respecta si garanteaza dreptul fundamental la libertate de
gandire, de constiinta si religioasa al oricarei persoane de pe teritoriul Romaniei, potrivit
Constitutiei si tratatelor internationale la care Romania este parte.”
De asemenea in Consitutia Romaniei se regasesc multe articole care fac trimitere la
religie, exemple: art. 6 Dreptul la identitate, art. 29 Libertatea de constiinta, care in alin. (3)
„Cultele religioase sunt libere si se organizeaza potrivit statutelor proprii, in conditiile legii” 2.
art . 30 Libertatea de exprimare, art 48 Familia etc.
Intre toate aceste texte ce apartin Consitutiei Romaniei se observa faptul ca trimiterea
la religie se face mai ales in continutul textelor ce garanteaza drepturile fundamentale
poporului roman, ceea ce ne mai intareste inca odata convingerea cu privire la faptul ca
legislatia unui stat trebuie sa coincida cu realitatea sociala din acel stat, numai aceast lucru
determina eficacitatea unei norme de drept sau ineficacitatea ei, ignorarea situatiei sociale si a
mentalitatii generale a unui popor duce la inaplicabilitatea normelor de drept si in acelasi timp
la caderea normelor in desuetudine.
De asemenea, Declaratia Universala a Drepturilor Omului, adoptata de Adunarea
Generala a Organizatiei Natiunilor Unite la 10 de septembrie 1948, statueaza prin articolul 18
„Orice om are dreptul la libertatea gindirii, de constiinta si religie; acest drept include
libertatea de a-si schimba religia sau convingerea, precum si libertatea de a-si manifesta
religia sau convingerea, singur sau impreuna cu altii, atit in mod public, cit si privat, prin
invatatura, practici religioase, cult si indeplinirea riturilor.”
In Conventie pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale,
amendata prin Protocoalele nr. 3, 5 si 8 si completata prin Protocolul nr. 2, incheiata la Roma
la 4 noiembrie 1950 (publicata in Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994) prin art. 9 alin.
(2) statueaza „Libertatea de a-si manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor
restringeri decit acelea care, prevazute de lege, constituie masuri necesare, intr-o societate
democratica, pentru siguranta publica, protectia ordinii, a sanatatii sau a moralei publice ori
pentru protejerea drepturilor si libertatilor altora.”
1
Adrian-Petru STEPAN – O privire asupra gandirii juridice islamice, Juridice, 2015.
2
Consitutia Romaniei.
127
PRO JURE nr. 1/2017
CONCLUZIE
In concluzie, asa cum am sustinut si initial, in lume exista doua mari curente, cel al
imbinarii dreptului cu religia si de asemenea si cel al separarii celor doua. O societate complet
laicizata, in istoria omenirii nu a existat, insa exista societatii in care cartea de capatai a
religiei statului respectiv este respectata ca si lege, acest fenoment se datoreaza faptului ca
societatea a avut si are in continuare nevoie de indrumare spirituala, omul fiind o fiinta ce nu
poate exista fara un scop divin, fara sa considere ca exista in mod permanent o forta
superioara, asa cum am spus si mai sus, atotputernica si omniprezenta. Insa la fel ca si in
drept, consider ca ar trebui sa existe o limitere a acestor libertati de credinta in scopul
respectarii credintelor altor popoare si civilizatii. Asa cum in NCC prin art. 15 este statuat
faptul ca „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-
un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.”, asa consider si faptul ca nici o
credinta nu poate fi exercitata, in asa fel incat, sa incalce dreptul altor subiecti de drept la
libertate de credinta si constiinta.
BIBLIOGRAFIE
1. Gheorghe Mihai- Fundamentele Dreptului , Ed. ALL Beck, Bucursti 2003;

2. Lucretia Dogaru, Teoria Generala a Dreptului, Capitolul
VI,www.studentladrept.blogspot.ro (Site accesat la data de 10.04.2017)
3. Viorel Panaite - Pace,razboi si comert in Islam, Ed. B.I.C. ALL, Bucuresti, 1997;
4. Dr. Petru Miculescu - Statul de Drept, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998;
5. Mircea Eliade - Istoria credintelor si ideilor religioase, Vol III, Ed. Polirom,
Bucuresti, 2011;
6. Cristian Ionescu – Drept Constitutional Comparat, Ed. C.H. Beck, Bucuresti 2008;
7. Adrian-Petru STEPAN – O privire asupra gandirii juridice islamice, Juridice, 2015
(Site accesat la data de 11.04.2017)
8. Consitutia Romaniei
9. NCC
128
PRO JURE nr. 1/2017
HĂRȚUIREA MORALĂ
Groza Monica, Ilea Nadia, studente, Facultatea de Drept și Științe Sociale,

Coordonator: Conf. univ. dr. Ada Hurbean, Facultatea de Drept și Științe Sociale,
Abstract
The moral/ psychological harassment in the workplace is a very old phenomenon in
all societies. The moral harassment is a key feature of the inconspicuous nature. This is an
aggressive tactic is implemented through psychological manipulation, which gradually may
destabilize the individual. Causes serious impact on mental and physical health and quality of
life of the worker.
As moral harassment in the workplace is defined as any abusive behavior (gesture,
speech, behavior, attitude ...) that affects,by repeating or systematic, dignity or psychological
or physical integrity of the person, putting at risk the work or degrading work climate.
Keywords: moral harassment, employee, employer, mental health, workplace.
Hărţuirea morală la locul de muncă este asociată cu stresul legat de activitatea

profesională. Hărţuirea morală la locul de muncă constituie o problemă importantă pentru
forţa de muncă din Europa. Costurile pe care le implică sunt considerabile, atât pentru
angajaţi, cât şi pentru întreprinderi. Mai mult decât atât, hărţuirea morală trebuie considerată
un comportament abuziv, contrar eticii şi, în consecinţă, inacceptabil în mediul de muncă.
Prevenirea hărţuirii morale la locurile de muncă este unul dintre obiectivele enunţate în
Comunicatul Comisiei Europene privind noua strategie în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă.
Nu există o definiţie unică, acceptată la nivel internaţional pentru hărţuirea morală. Un
exemplu de definiţie este următoarea: hărţuirea morală la locul de muncă este un
comportament iraţional, repetat, faţă de un angajat sau grup de angajaţi, constituind un risc
pentru sănătate şi securitate.1
În cadrul acestei definiţii:
• prin “comportament iraţional” se înţelege acel comportament pe care o persoană
raţională, ţinând cont de toate împrejurările, îl consideră că victimizează, umileşte,
discreditează sau ameninţă;
• termenul “comportament” include acţiuni individuale sau de grup. Un sistem de
muncă poate fi folosit ca mijloc de victimizare, umilire, discreditare sau ameninţare;
• sintagma “risc pentru sănătate şi securitate” se referă la riscul de afectare a sănătăţii
mentale sau fizice a unui angajat.
1
A se vedea Nelson Bouchard, Rezolvarea conflictelor la serviciu, Editura Polirom, București, 2006.
129
PRO JURE nr. 1/2017
Hărţuirea morală la locul de muncă poate să implice o exercitare greşită a unei funcţii
sau abuz de funcţie, faţă de care persoanele vizate pot întâmpina dificultăţi în a se apăra.
Hărţuirea morală poate implica atât agresiuni verbale şi fizice, cât şi acţiuni mai
subtile, precum discreditarea activităţii unui coleg de muncă sau izolarea socială a
acestuia.
Există două tipuri de hărţuire morală:1
1. hărţuirea ca o consecinţă a unui conflict interpersonal agravat;
2. cazul în care victima nu a fost implicată în conflict, dar se află în mod accidental într-o
situaţie în care devine obiectul agresiunilor exercitate de autorul hărţuirii.
Transformarea unei persoane în “ţap ispăşitor” este un exemplu al acestui tip de
hărţuire morală.
Printre factorii care măresc probabilitatea de producere a hărţuirii morale se

numără următorii:
• Cultura organizaţională care tolerează comportamentul de hărţuire morală sau nu îl
recunoaşte ca reprezentând o problemă;
• Schimbări organizatorice rapide;
• Nesiguranţa locului de muncă;
• Relaţii deficitare între personal şi conducere, precum şi nemulţumirea personalului
faţă de stilul de conducere;
• Relaţii deficitare între colegii de muncă;
• Niveluri excesive de solicitare în muncă;
• Deficienţe în politica de personal şi insuficienţa valorilor comune;
• Niveluri ridicate de stres legat de activitatea profesională;
• Solicitări contradictorii (conflict de rol) sau neclarităţi în fişa postului (ambiguitate de
rol).
CARE SUNT CONSECINŢELE?

Pentru victimele hărţuirii morale consecinţele pot fi semnificative. Simptomele fizice,
mentale şi psihosomatice sunt bine cunoscute, de exemplu: stres, depresie, scădere a stimei de
sine, sentimente de autoculpabilizare, fobii, tulburări de somn, afecţiuni digestive şi
musculoscheletice. Aceste simptome sunt similare cu cele de stres posttraumatic, care apar
după diferite experienţe traumatizante, precum calamităţi sau agresiuni. Simptomele hărţuirii
morale se pot menţine mai mulţi ani după producerea incidentului. Alte consecinţe pot fi
izolarea socială, probleme familiale şi economice cauzate de absenţele de la locul de muncă
sau de pierderea locului de muncă.
MĂSURI ÎMPOTRIVA HĂRŢUIRII MORALE

Comisia Europeană a introdus măsuri care să asigure securitatea şi sănătatea
angajaţilor la locurile de muncă. 2 Directiva cadru (89/391) prevede reglementări
fundamentale în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, precum şi responsabilitatea
angajatorilor de a preveni vătămările, inclusive cele care rezultă din hărţuirea morală. Toate
1
A se vedea Costel Gîlcă, Hărţuirea morală la locul de muncă, Revista Română de Dreptul muncii nr. 1/2005,
pag.101-106.
2
A se vedea Patrick Légeron- Cum să te aperi de stress,Editura Trei,anul apariției 2005, Iași.
130
PRO JURE nr. 1/2017
Statele membre au implementat această Directivă în legislaţia proprie, unele dintre acestea
elaborând şi ghiduri de prevenire a hărţuirii orale la locul de muncă. În conformitate cu
abordările din Directiva cadru1, pentru a elimina sau reduce hărţuirea morală, angajatorii, prin
consultarea angajaţilor si a reprezentanţilor acestora, trebuie:
• Să aibă ca obiectiv prevenirea hărţuirii morale;
• Să evalueze riscurile de hărţuire morală;
• Să adopte măsuri adecvate pentru prevenirea efectelor negative.
Parlamentul Uniunii Europene recomandă:
• Garantarea de către Statele Membre a faptului că întreprinderile private şi cele publice,
precum şi partenerii sociali aplică politici eficiente de prevenire.
• Stabilirea unui sistem pentru schimbul de experienţă.
• Specificarea procedurilor corespunzătoare pentru soluţionarea problemei hărţuirii şi
prevenirea oricărei reapariţii a fenomenului.
• Informarea şi instruirea angajaţilor, a managerilor, a partenerilor sociali şi a medicilor
de medicina muncii, atât din sectorul public cât şi din cel privat.
PREVENIREA HĂRȚUIRII LA LOCUL DE MUNCĂ

Prevenirea hărţuirii la locul de muncă este un element cheie pentru îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă la locul de muncă şi evitarea excluderii sociale. Este important să se
adopte din timp măsuri pentru evitarea deteriorării climatului de la locul de muncă. Astfel
angajatorii nu trebuie să aştepte până când apar reclamaţii din partea victimelor. Aşadar, mai
întâi, trebuie să se realizeze o evaluare a riscurilor, pentru a ajuta la identificarea măsurilor
corespunzătoare.
Aceasta poate cuprinde formularea unei politici anti-hărţuire cu direcţii clare,
îmbunătăţirea generală a climatului psihosocial la locul de muncă, crearea unei culturi
organizaţionale cu norme şi valori împotriva hărţuirii, instruirea în gestionarea conflictelor şi
în leadership, reproiectarea mediului de muncă şi acordarea de sprijin victimelor, în caz de
hărţuire (de exemplu, consilierea şi despăgubirea).
Hărţuirea la locul de muncă poate fi prevenită 2prin mai multe metode:
• popularizarea informaţiilor cu privire la aceasta – prin workshop-uri, traininguri sau
diferite alte acţiuni;
• precizarea explicită în regulamentele interne a conduitelor interzise la locul de muncă;
• dezvoltarea abilităţilor de comunicare, relaţionare, educare emoţională; reducerea
stresului ocupaţional;
• încurajarea comportamentului respectuos şi a celui de într-ajutorare şi descurajarea
impoliteţei la locul de muncă;
• elaborarea de politici motivaţionale adecvate atingerii nevoilor organizaţiei şi nevoilor
membrilor acesteia;
• dezvoltarea şi încurajarea unui climat etic şi suportiv.
1
Comisia Europeană a introdus măsuri care să asigure securitatea și sănătatea angajaților la locurile de muncă
prin Directiva cadru (89/391) care prevede reglementări fundamentale în domeniul securității și sănătății în
muncă, precum și responsabilitatea angajatorilor de a preveni vătămările, inclusiv cele care rezultă din hărțuirea
morală.
2
Tot la nivel UE, se prezintă o metodă de evaluare și prevenire a riscului de stres legat de activitatea
profesională, care poate fi aplicată și în cazul hărțuirii morale. Hărțuirea morală este menționată și în Ghidul
Comisiei Europene privind stresul legat de activitatea profesională.
131
PRO JURE nr. 1/2017
Momente în care o persoană este mai vulnerabilă la hărţuire:1

• anunţarea, organizarea concursurilor sau examenelor şi selectia candidaţilor pentru
ocuparea posturilor vacante din sectorul public sau privat;
• încheierea, suspendarea, modificarea şi/sau încetarea raportului juridic de muncă ori
de serviciu;
• stabilirea sau modificarea atribuţiilor din fişa postului;
• stabilirea remuneraţiei;
• beneficii, altele decât cele de natură salarială, precum şi de securitate socială;
• informare şi consiliere profesională, programe de iniţiere, calificare, perfecţionare,
specializare şi recalificare profesională;
• evaluarea performanţelor profesionale individuale;
• promovarea profesională;
• aplicarea măsurilor disciplinare.
CE SOLUŢII LEGALE ARE LA ÎNDEMÂNĂ SALARIATUL HĂRŢUIT, CUI SE

POATE ADRESA?
Salariatul va putea dovedi faptul că este hărţuit de angajator prin diferite mijloace de
probă acceptate de legislaţia în vigoare: declaraţii, înscrisuri, fotografii, expertize, filmări
video şi audio etc., respectiv orice alt mijloc material de probă acceptat de lege. In plus, cei
care sunt hărţuiţi la serviciu se pot adresa mai multor autorităţi din domeniu:
CONSILIULUI NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII

(CNCD)
Conform art. 20 din OG 137/20002, persoana care se consideră discriminată poate
sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia
cunoştinţă de săvârşirea ei. Mai mult decât atât, potrivit acestui act normativ, CNCD poate să
sancţioneze atât pe hărţuitor, cât şi instituţia angajatoare, dacă aceasta a fost tolerantă faţă de
comportamentul hărţuitorului.
CUM POATE FI PREVENITĂ HĂRŢUIREA MORALĂ LA LOCUL DE

MUNCĂ?
Prevenirea hărţuirii morale la locul de muncă este un element cheie pentru
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă la locul de muncă şi evitarea excluderii sociale. Este
important să se adopte din timp măsuri pentru evitarea deteriorării climatului de la locul de
muncă; angajatorii nu trebuie să aştepte până când apar reclamaţii din partea victimelor. În
unele cazuri, totuşi, este dificil să se facă diferenţa dintre hărţuirea morală şi conflictele
interpersonale.
Cea mai eficientă strategie ar putea fi cea care foloseşte două niveluri, cuprinzând atât
eforturile concrete împotriva hărţuirii morale, cât şi îmbunătăţirea climatului psihosocial de
1
Alexandru Țiclea,Codul Muncii,ediția a IV-a,revăzută și adăugită,editura Universul Juridic,2013,PP.38-39
2
Ordonanta Guvernului nr.137 din 31 august 2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de
discriminare,actualizată și republicată
132
PRO JURE nr. 1/2017
muncă. Implicarea angajaţilor şi a reprezentanţilor lor în această strategie reprezintă un factor

cheie pentru succes.
Stresul la locul de muncă 1este un factor important, iar măsurile pentru reducerea
acestuia pot fi foarte eficiente din punct de vedere al costurilor. Fiecare loc de muncă este
diferit, iar practicile de lucru şi soluţiile la probleme trebuie să fie adaptate la situaţii specifice
prin realizarea unei evaluări a riscurilor. Cu toate acestea, riscurile psihosociale sunt rareori
unice, iar soluţii similare pot fi adoptate în diferite sectoare şi întreprinderi de diferite mărimi.
BIBLIOGRAFIE
• Comunicatul Comisiei Europene – Adaptarea la schimbările din lumea muncii

si din societate; o nouă strategie comunitară în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, 2012
– 2016
• Ghidul angajatului – “Cum să foloseşti Codul Muncii în interesul tău?” Diţă
G., Ed. Rentrop&Straton, 2016
• https://www.juridice.ro/38375/actiune-in-justitie-privind-hartuirea-morala-la
locul-de-munca.html- Accesat în data de 17.04.2017,ora 13
• http://lex.justice.md/md/326757/ - Accesat în data de 14.04.2017
1
Comunicatul Comisiei Europene – Adaptarea la schimbările din lumea muncii si din societate; o nouă strategie
comunitară în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, 2002 – 2006
133
PRO JURE nr. 1/2017
EROAREA – VICIU DE CONSIMȚĂMÂNT ÎN VECHEA ȘI

ACTUALA REGLEMENTARE
Andrei Hentea, student anul III, Facultatea de Drept și Științe Sociale,

Coordonator: dr. Ioana Nicoleta Gheberta, cadru didactic asociat, Facultatea de Drept
și Științe Sociale, Universitatea ,,1 Decembrie 1918” din Alba Iulia
Abstract
In this article we want to expose an analysis of comparative law between the new and
last civil law, in terms of error as invalidating consent. For a valid agreement, it must satisfy
the requirements of law. Romanian Civil Code stipulates in art. 1179 NCC: the capacity to
contract, consent, object lawful and determined, and a legal and moral reason to contract.
Vice consent of error is defined by the Romanian Civil Code as false representation of reality
upon signing of an agreement. The error is essential when addressing the subject of the
contract or the circumstances without which the contract would be signed. We can talk about
error when it refers to the persons who conclude legal act to achieve this article we used
relevant bibliography consisting of courses, annotated legislation, specialty treaties,
scholarly articles and a few decisions of Supreme Court of Justice. We consider it important
to know as well the consent vices to avoid bad situations when we want to sign a contract.
Keywords: civil law, Romanian Civil Code, vice consent of error, false representation,
Supreme Court of Justice
INTRODUCERE
Dreptul civil reprezintă o ramură a științelor juridice cu un conținut complex. Pentru
circumscrierea acestuia se impune a se face apel și la alte noțiuni. Astfel, într-un prim sens, se
poate susține că are înțelesul de drept subiectiv, întrucât unei persoane îi este conferită prin
act juridic sau potrivit legii o anumită putere în virtutea căreia poate să acționeze sau să
pretindă altuia să se comporte într-un anumit fel, iar în altă ordine de idei, dreptul civil este
una dintre ramurile sistemului de drept românesc, fiind o grupare de norme și instituții
juridice1, care face trimitere la totalitatea regulilor, a preceptelor și a legilor care guvernează
activitatea omului în societate, iar în cazul în care acestea nu sunt respectate se poate apela la
forța publică2. Nu în ultimul rând, o a treia noțiune care face legatura cu dreptul civil este
aceea de drept în sens de știință care studiază dreptul obiectiv și drepturile subiective ce
derivă din acesta3.
Încercând o comparație între vechiul și noul Cod Civil4, se poate observa că sub
imperiul vechii reglementări nu exista o definiție a ramurii de drept civil5, spre deosebire de
actuala reglementare care prevede că: dispoziţiile prezentului cod reglementează raporturile
patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil6 (s.n.). Așadar,
1
I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, ediția a 2-a revăzută și adăugită, Editura
Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008, p.1.
2
I. Dogaru, S. Cercel, Drept civil. Partea generală, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 3-4.
3
Ibidem, p. 4.
4
Avem în vedere vechiul Codul civil (1864), abrogat prin art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011 privind punerea
în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10.06.2011).
5
I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2008), p. 2.
6
A se vedea art. 2 alin. (1) NCC.
134
PRO JURE nr. 1/2017
putem spune că dreptul civil este ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile
sociale de natură patrimonială și nepatrimonială stabilite între persoane fizice și juridice aflate
pe poziții de egalitate juridică1. Din aceste definiții se poate deduce că orice persoană fizică
sau juridică poate încheia acte juridice, devenind posesoare de drepturi și obligații, însă în
limita condițiilor stabilite de lege.
În această lucrare vom aborda consimțământul ca și condiție de valabilitate a actului
juridic, analizând comparativ problemele pe care le ridică eroarea ca viciu de consimțământ,
atât în vechea, cât și în actuala reglementare.
CONDIȚIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Pentru încheierea valabilă a unui act juridic trebuie îndeplinite condițiile esențiale la
care se face referire în cuprinsul art. 1179 NCC: capacitatea de a contracta, consimțământul,
un obiect licit și determinat, precum și o cauză licită și morală. În cele ce urmează vom viza
strict condiția consimțământului la încheierea unui act juridic și, cu precădere, cerința ca
acesta să nu fie afectat de viciul erorii.
Prin consimțământ se înțelege acea condiție de fond esențială și generală a actului
juridic civil care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în exterior 2.
În vechea reglementare, la art. 948 pct.1 se făcea referire la capacitatea de a contracta, drept
condiție preliminară a actului juridic, aceasta fiind capacitatea de exercițiu3.
Din prevederile art. 37 NCC se deduce că această noțiune este aptitudinea persoanei de
a încheia singură acte juridice civile. Această definiție nu diferă esențial de fosta
reglementare4, care la art. 5 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și
juridice5 prevedea următoarele: capacitatea de exercițiu este capacitatea persoanei de a-și
exercita drepturile și de a-și asuma obligații, săvârșind acte juridice. Actul juridic este
manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, aspect din care se poate
observa caracterul său volițional6. Principiul libertății actelor juridice era reglementat prin
dispozițiile art. 969 alin. (1) C.civ. (1864), potrivit căruia convențiile legal făcute au putere
de lege între părțile contractante; de asemenea, art. 5 din același cod prevedea că nu se poate
deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică
sau bunele moravuri.
În noua reglementare, potrivit art.1169 NCC, părțile sunt libere să încheie orice
contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și
de bunele moravuri; de asemenea, în conformitate cu art. 11 NCC, nu se poate deroga prin
convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la
bunele moravuri. Analizând textul celor două prevederi, atât prin prisma vechiului Cod Civil,
cât și a noii reglementări, putem observa că subiectele de drept civil pot sau nu să încheie un
act juridic civil, însă doar în anumite limite, având în vedere ordinea publică și morala 7.
Referitor la conținutul actului juridic, se stipulează că părțile pot da actului juridic conținutul
dorit de ele, aspect valabil și sub imperiul vechiul Cod civil8, iar în conformitate cu
dispozițiile noii reglementări, părțile pot stabili conținutul actului juridic așa cum doresc,
având posibilitatea de a încheia sau modifica actul juridic în funcție de acordul lor9.
1
G. Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ediția a 2-a revizuită și adăugită,
Editura Hamangiu, Bucuresti, 2012, p. 2.
2
I. Dogaru, S. Cercel, op. cit., p. 115.
3
4
E.Chelaru, Drept Civil. Persoanele, ediția a 3-a, Editura C.H. Beck, București 2012, p. 64.
5
Publicat în Buletinul Oficial nr. 8 din 30.01.1954 și abrogat în baza art. 230 lit. n) din Legea nr. 71/2011
privind punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
6
7
G. Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, op. cit., p. 134.
8
I. Dogaru, S. Cercel, op. cit., p.113.
9
G. Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, op. cit., p.134.
135
PRO JURE nr. 1/2017
VICIILE DE CONSIMȚĂMÂNT
Împrejurările care afectează caracterul liber și conștient al voinței de a încheia un act
juridic poartă denumirea de vicii de consimțământ1. Având în vedere condiția moralității, se
consideră injust ca o persoană să profite, la momentul încheierii unui act juridic, de o situație
nefavorabilă în care se poate afla cocontractantul său2.
Pentru a fi valabil exprimat, consimțământul nu trebuie să fie alterat de vreunul dintre
viciile de consimțământ. În vechea reglementare, acestea aveau consacrate art. 953-961; se
considera că un consimțământ nu este valabil dacă e smuls prin violență, surprins prin dol, sau
dat din eroare. În Noul Cod Civil, viciile de consimțământ sunt prevăzute la art.1206, simpla
lectură conducându-ne la concluzia că celor trei vicii amintite legiuitorul a adăugat, în mod
expres, leziunea, a cărei reglementare diferă substanțial în raport cu viziunea promovată de
vechiul Cod.
Eroarea constă în falsa reprezentare a unei împrejurări la încheierea unui act juridic,
constând într-o imagine subiectivă deformată a realității care se datorează celui aflat în eroare.
Potrivit art.1214 NCC, consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o
eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți, ori când aceasta din urmă a
omis în mod fraudulos să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se
cuvenea să i le dezvăluie, așadar putem spune că dolul este inducerea în eroare prin practici
frauduloase3. Violența este acel viciu de consimțământ care constă în amenințarea unei
persoane cu un rău, de natură să îi producă fără drept o temere ce o determină să încheie un
act juridic4, iar leziunea ca viciu de consimțământ presupune ca una dintre părți, profitând de
starea de nevoie, de lipsa de experiență ori lipsa de cunoștințe a celeilalte părți să stipuleze, la
data încheierii contractului, în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare
considerabil mai mare în raport cu propria prestație; astfel, în cazul leziunii, există o
disproporție de valoare între prestații5.
EROAREA – VICIU DE CONSIMȚĂMÂNT ÎN LUMINA VECHIULUI ȘI

ACTUALULUI COD CIVIL
În doctrina elaborată pe marginea vechii reglementări, precum și în jurisprudența

dezvoltată în acea perioadă, s-a subliniat că eroarea reprezintă falsa reprezentare a realității la
încheierea unui act juridic, așadar în structura acesteia intră un element de natură psihologică
care constă în falsa reprezentare asupra realității6. Pentru circumscrierea completă a sferei de
cuprindere a acestei instituții juridice se impune o prezentare a tipurilor de eroare care pot fi
întâlnite în practică, pentru a le evidenția pe cele care antrenează consecințe juridice, respectiv
punctarea condițiilor care se impune a fi îndeplinite pentru a putea fi admisă în instanță o
acțiune în anulare a unei convenții pe acest motiv.
1. Criterii de clasificare a erorii

Eroarea se poate prezenta sub mai multe forme, în funcție de criteriul pe care îl avem în
vedere. Astfel, pornind de la natura realității fals reprezentate, eroarea poate fi o eroare de
fapt sau o eroare de drept. Eroarea de fapt privește fie obiectul actului juridic, fie persoana cu
care se contractează, deci o reprezentare falsă a unei situații de fapt la momentul încheierii
1
T. Prescure, Roxana Matefi, Drept civil. Partea generală. Persoanele – conform noului Cod civil, Editura
Hamangiu, București, 2012, p. 151.
2
3
Carmen Tamara Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura Hamangiu, București, 2012, p.
157.
4
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediția a XI-a revăzută și
adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2007, p. 157.
5
Pe larg, a se vedea, G. Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, op. cit., p. 142-159.
6
136
PRO JURE nr. 1/2017
actului juridic; în schimb, falsa reprezentare asupra existenței sau a conținutului unei norme
juridice civile constituie o eroare de drept1.
Prin consacrarea erorii de drept ca viciu de consimțământ, Noul Cod civil a tranșat o
veche dispută doctrinară privind inadmisibilitatea acesteia, deși argumente în favoarea
acesteia au fost enunțate și sub imperiul Vechiului Cod, făcându-se distincție între această
noțiune și prezumția cunoașterii legii2. Dilema era generată de faptul că art. 953 C.civ. (1864)
nu făcea distincția între eroare de fapt și eroare de drept, ci prevedea doar că eroarea atrage
nevalabilitatea consimțământului. În Noul Cod Civil eroarea de drept este esențială când
privește o normă juridică determinantă potrivit voinței părților, neputând fi invocată asupra
unor dispoziții legale accesibile și previzibile. De aici rezultă că eroarea de drept, în temeiul
art.1207 alin. (3), coroborat cu art.1208 alin. (2) NCC, nu poate fi invocată decât dacă norma
juridică asupra căruia poartă eroarea a fost determinantă potrivit voinței părților. De
asemenea, norma juridică trebuie să nu fie accesibilă și previzibilă, pentru că numai în acest
fel eroarea poate fi considerată scuzabilă.
După cum s-a evidențiat recent3, recunoaşterea erorii de drept – viciu de consimţământ
nu implică faptul că victima erorii urmăreşte să se sustragă de la o anumită normă, sfidând
forţa obligatorie a acesteia, ci dorește anularea sau adaptarea unui contract, după caz, care a
fost încheiat ca urmare a necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a normei, consimţământul său
fiind în acest fel viciat.
Pe de altă parte, prin actuala reglementare, nu este încălcat principiul nemo censetur
ignorare legem, ci se urmărește protejarea consimțământului dat la încheierea unui anumit act
juridic care, spre exemplu, a fost exprimat în credința greșită că un text legal există sau nu ori
prin cunoașterea inexactă a unui act normativ4. Este posibilă întâlnirea acestei situații în cazul
în care, de pildă, o persoană crede eronat că legea îl obligă să vândă un bun doar către o
anumită persoană, pe care o consideră greșit titularul unui drept de preempțiune, care în
realitate nu există5. Din cele expuse se poate concluziona că efectele erorii sunt aceleași,
indiferent de tipul acesteia (de drept sau de fapt).
Din punct de vedere al consecințelor pe care le produce, eroarea era privită, în vechea
reglementare, ca fiind de trei feluri6: eroarea-obstacol (care putea atrage nulitatea absolută a
actului juridic), eroarea viciu de consimțământ (care atrăgea relativă a actului juridic,
sancțiune păstrată și în prezent) și eroarea indiferentă (care nu afectează valabilitatea actului
juridic, viziune împărtășită și de actuala reglementare).
Eroarea afectează în diferite grade contractul deoarece se poate prezenta în diferite
forme, deci, conform clasificării prezentate mai sus, cu referire la consecințele sale sau
gravitatea sa, eroarea- viciu de consimțământ se poziționa la mijloc, între eroarea obstacol și
eroarea indiferentă7.
Eroarea obstacol poartă acest nume pentru că împiedică manifestarea de voință a
părților contractante în sensul că fiecare parte expune o voință în total dezacord cu cealaltă;
totodată, ea este gravă deoarece împiedică formarea actului juridic, într-un astfel de caz fiind
imposibilă întâlnirea acordurilor de voință pentru crearea actului juridic8. Acest tip de eroare
poate cădea asupra naturii operațiunii juridice, caz în care fiecare participant la actul de
negociere va avea impresia că încheie un alt act juridic decât celălalt; de pildă, un partener
1
I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil,
Editura Hamangiu, București, 2013, p. 499.
2
Gh. Beleiu, op. cit., p. 153-154.
3
Cornelia Tăbîrță, Despre eroarea viciu de consimțământ în Noul Cod Civil (I), în Revista Română de Drept al
Afacerilor nr. 5/2013, p. 63.
4
A se vedea, T. Prescure, Roxana Matefi, op. cit, p. 153 și doctrina citată.
5
6
7
8
Gh. Beleiu, op. cit., p. 152.
137
PRO JURE nr. 1/2017
juridic vorbește despre un contract de vânzare, iar cealaltă parte înțelege că încheie un
contract de schimb.
Eroarea-obstacol poate fi incidentă și cu privire la obiectul contractului (error in
corpore), ipoteză în care fiecare parte are o altă reprezentare cu privire la obiectul principal al
contractului; de exemplu, o persoană vrea să vândă alteia o casă aflată într-o localitate, iar
cealaltă crede că e vorba de o parcelă de teren. Nu în ultimul rând, o astfel de eroare poate să
se refere și la moneda pe care partenerii convin să o folosească pentru vânzarea unui bun,
precum în cazul în care o parte crede că vânzarea va fi făcută în lei, iar cealaltă consideră că e
vorba de dolari.
Trebuie evitată confuzia între eroarea-obstacol și eroarea de interpretare a operațiunii
juridice, în acest caz actul juridic existând, însă este contestat sensul raporturilor juridice
izvorâte din actul respectiv1.
Celor expuse li se adaugă eroarea indiferentă, cea mai puțin gravă formă de eroare.
Aceasta nu produce efecte juridice, neantrenând vreo consecință asupra formării actului
juridic sau asupra consecințelor sale. Pot intra în această categorie erori care cad asupra unor
elemente care nu afectează procesul volițional, precum erori de calcul aritmetic, erori care cad
asupra unor calități ale obiectului contractului sau asupra unor calități ale persoanei, dar care
nu influențează în niciun fel voința părților. Așadar, în cazul acestui tip de eroare,
reprezentarea falsă nu se află în legătură cu câmpul contractual, neafectând actul juridic2.
Acest aspect a fost avut în vedere de legiuitor și la redactarea art. 1207 alin. (4) NCC privind
eroarea asupra motivelor; astfel, în situația în care eroarea poartă asupra unui mobil
psihologic sau simple motive personale ale uneia dintre părți, ea va fi calificată drept eroare
indiferentă neatrăgând nicio consecință juridică atâta timp cât nu au fost exteriorizate și făcute
cunoscute cocontractantului3.
Așadar, odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil, această clasică împărțire a
erorii trebuie regândită întrucât art. 1207 reține un singur tip: eroarea -viciu de consimțământ,
legiuitorul optând pentru includerea erorii obstacol (distructivă de voință juridică) și a erorii
grave, în categoria, mai largă, a erorii esențiale4. Având în vedere prevederile art.1207 alin.
(2) NCC, putem spune că sfera erorii ca viciu de consimțământ este mai largă decât în
reglementarea anterioară, întrucât în acest caz eroarea este esențială când poartă asupra naturii
sau obiectului contractului, când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei
calităţi a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în
absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat5.
2. Condițiile erorii – viciu de consimțământ în lumina vechii și actualei

reglementări
Condițiile erorii –viciu de consimțământ se regăsesc, în prezent, în cuprinsul art. 1207-
1209 NCC. Consacrarea lor în două articole distincte se explică prin faptul că doar primele
cerințe sunt inerente viciului erorii, regăsindu-se în cuprinsul art. 1207: eroarea trebuie să fie
esențială; cunoașterea de către cocontractant a caracterului esențial al elementului asupra
căruia poartă eroarea; eroarea trebuie să fie scuzabilă; eroarea trebuie să fie neasumată.
Acestea constituie, de altfel, cerințele reținute și în doctrină, în timp ce ultimele două (eroarea
scuzabilă –art. 1208 NCC, respectiv, eroarea neasumată – art. 1209 NCC) evidențiază norme
privind comportamentul părții care solicită anularea contractului6.
1
2
Ibidem, p. 435.
3
T. Prescure, Roxana Matefi, op. cit., p. 153.
4
T. Prescure, Roxana Matefi, op. cit., p. 152.
5
Cornelia Tăbîrță, op. cit (I), p.65.
6
În acest sens, a se vedea, Cristina Zamșa în Fl. A Baias, E. Chelaru, Rodica Constantinovici, I. Macovei
(coordonatori), Noul Cod civil – comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București, 2012, p. 1266.
138
PRO JURE nr. 1/2017
În primul rând, elementul asupra căruia poartă eroarea trebuie să fi fost determinant
pentru încheierea actului juridic; astfel, cel care invocă viciul de consimțământ trebuie să
demonstreze că elementul asupra căruia a căzut falsa reprezentare a fost determinant pentru
încheierea actului juridic, iar în absența acestuia actul juridic nu s-ar fi încheiat. Aprecierea
caracterului determinant al elementului fals se va face în funcție de criterii subiective cum ar
fi împrejurările în care s-a contractat și calitățile personale ale celui în cauză (precum vârsta,
profesia, pregătirea, etc.)1.
În al doilea rând, se face referire la actele juridice bilaterale cu titlu oneros și se prevede
că este necesar ca și celalată parte să fi știut ori să fi trebuit să știe că elementul asupra căruia
cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru încheierea unui act juridic2. Cu privire la această
condiție, menționăm faptul că este impusă din considerente de protecție a acordului de voință
al părților și nu este incidentă strict în cazul actelor juridice cu titlu oneros, ci aplicabilitatea
sa este generală3. Totodată, această cerință nu trebuie confundată cu eroarea comună,
deoarece nu se cere ca și cocontractantul să fi fost în eroare4. Însă în acest ultim caz se admite
că partea care a comis eroarea și care a obținut pe acest motiv anularea contractului poate fi
ținută față de cealaltă parte la plata de daune-interese pentru prejudiciul încercat prin anularea
conveției, dacă aceasta a fost de bună-credință și eroarea celeilalte părți se datorează propriei
imprudențe5.
Conform art. 954 alin. (1)-(2) C.civ. (1864), eroarea - viciu de consimțământ exista
doar dacă eroarea a căzut asupra substanței obiectului convenției sau asupra persoanei cu care
s-a contractat. Eroarea asupra substanței obiectului contractului (error in substantiam) constă
în reprezentarea greșită asupra substanței din care este confecționat obiectul respectiv. Spre
exemplu, se poate crede că un obiect este fabricat din aur, iar în realitate este din bronz, deci
acest tip de eroare se referă la caracteristicile fizice ale bunului care face obiectul vânzării.
Eroarea asupra persoanei contractanului (error in personam) cade asupra însușirilor
personale ale uneia dintre părți; acest tip de eroare are o sferă de acțiune mai restrânsă decât
error in substantiam, deoarece este posibilă doar în cazul anumitor acte juridice, cum ar fi
mandatul, donația, contratul de societate etc.6. Spre deosebire de vechea reglementare,
raportat la modul de redactare a art. 1207 alin. (2) pct. 3 NCC, se poate observa că textul nu
face referire la partea contractantă, astfel încât asistăm la o lărgire a sferei acestei noțiuni care
poate viza inclusiv identitatea sau calitățile esențiale ale unui terț față de contract 7. Însușirile
personale asupra cărora poate să cadă eroarea sunt variate, pornind de la atributele de
identificare a persoanei, calități și performanțe fizice, calități intelectuale sau morale, până la
unele calități juridice (de exemplu, dreptul de a exercita o anumită meserie sau funcție,
solvabilitate ori vechime în muncă)8; în schimb, eroarea asupra stării civile a contractantului
nu poate constitui motiv de anulare a contractului9.
Eroarea poate fi scuzabilă în cazul în care nu se datorează lipsei de informare a celui
aflat în eroare deoarece acesta a acționat diligent, informându-se înainte de a-și exprima
voința cu privire la încheierea actului juridic. În ceea ce privește noțiunea de diligențe
rezonabile ce se regăsește în cuprinsul art. 1208, în mod just s-a subliniat10 că implică
1
I. Dogaru, S. Cercel, op. cit, p.119.
2
Ibidem.
3
Cristina Zamșa în Fl. A Baias, E. Chelaru, Rodica Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), op. cit., p. 1267.
4
Gh. Beleiu, op. cit., p. 155.
5
C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Editura All Beck,
6
I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit. (2008), p. 437-438.
7
8
Pe larg, a se vedea, I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., (2013), p. 498.
9
Ada Hurbean, Considerații referitoare la tipurile de eroare în dreptul civil, Annales Universitatis Apulensis,
seria Jurisprudentia, nr. 7/2005, p.155.
10
139
PRO JURE nr. 1/2017
verificarea de către partea interesată a tuturor aspectelor ce prezintă relevanță pentru formarea
unui consimțământ valabil, ceea ce exclude eroarea grosieră din sfera viciului erorii; corelativ,
obligația de a se informa nu poate fi transformată într-o sarcină excesiv de oneroasă,
implicând efectuarea de cheltuieli exorbitante.
În ceea ce privește eroarea asupra substanței, putem aduce în discuție două înțelesuri,
unul subiectiv și unul obiectiv. În cadrul teoriei obiective, noțiunea de substanță se referă la
materia din care este alcătuit obiectul, adică totalitatea însușirilor sale specifice care îl
deosebesc de alte lucruri din aceeași categorie1. Conform celei de-a doua teorii, prin substanță
se înțelege acea calitate sau ansamblu de calități ale obiectului pe care părțile le-au avut în
vedere când au încheiat contractul și a căror existență le-a determinat să încheie convenția2.
În prezentarea conceptului de error in substantiam raportat la teoria subiectivă, vom
face apel la o soluție recentă din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție3. În speță,
reclamanta a cumpărat un teren intravilan de la pârâții în cauză care, la rândul lor, îl
cumpăraseră anterior de la doi soți, aceștia dobândindu-l de la alte două persoane, care au
stăpânit terenul în baza titlului de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991; însă acest titlu
de proprietatea fost contestat de către o terță persoană care pretinde că este îndreptățit la
reconstituirea dreptului de proprietate. Instanța inferioară a apreciat că, deși pârâții vânzători
nu sunt direct implicați în procesul aflat pe rolul instanței care soluționează reconstituirea
dreptului de proprietate a terțului, totuși, calitatea bunului de a nu face obiectul niciunui litigiu
a fost hotărâtoare pentru cumpărători la data achiziției, aspect care reiese din împrejurarea că
această chestiune a făcut obiectul unei clauze distincte a contractului prin care vânzătorii își
asumau răspunderea pentru inexistența litigiului, de unde rezultă că și aceștia cunoșteau sau
trebuiau să cunoască importanța acestei împrejurări pentru cumpărători. Reținând caracterul
determinant pentru încheierea contractului al elementului asupra căruia reclamanta s-a aflat în
eroare - existența unui litigiu privitor la teren și, prin urmare, faptul că exercițiul acțiunii în
anulare pentru eroare nu este abuziv, că acțiunea a fost introdusă în termenul de prescripție și
de către persoana vătămată prin eroare, în temeiul art. 953 - 954 C. civ. (1864) a fost admisă
cererea, anulat contractul și obligați pârâții să restituie reclamantei prețul primit, soluție
menținută atât în apel, cât și în recurs.
Inclusiv din cazul expus reiese faptul că error in substantiam nu se referă strict la
materialitatea obiectului, la elementele din care acesta e alcătuit, ci la un element esențial pe
care părțile l-au avut în vedere în momentul în care au contractat. Astfel, se poate afirma că
obiectul contractului nu presupune doar predarea bunului, ci și calitățile imateriale ale
prestației prin care se transferă dreptul de proprietate4.
Într-o altă speță, Curtea de Apel Craiova a respins recursul declarat într-o cauză în care
fusese invocate acest viciu de consimțământ5. În fața instanței de fond, s-a susținut că
imobilul casă de locuit a aparţinut în proprietate exclusivă tatălui reclamantei, C.I., și că
anterior dezbaterii succesiunii mamei sale, C.A., a convenit cu fratele său, în prezent decedat,
ca în masa succesorală să fie cuprinse doar bunurile mobile, precum și faptul că declaraţia de
renunţare a semnat-o fără a avea cunoştinţă de compunerea emolumentului. În drept au fost
invocate dispozitiile art. 954 C. civ. (1864), cu privire la eroarea asupra substanței obiectului.
În cadrul litigiului s-a învederat că imobilul în discuţie a fost trecut în certificatul de
moştenitor privind succesiunea autorului C. I., între părţi s-a purtat un proces având ca obiect
anularea acestuia, cauză în cursul căreia reclamanta a luat cunoştinţă de certificatul eliberat la
1
C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, op. cit., p. 499.
2
Ibidem.
3
Î.C.C.J., secția a II-a civilă, decizia nr. 3092 din 8.10.2013, www.scj.ro (accesat în data de 14.04.2017).
4
Irina Sferdian, Opinie privind eroarea asupra substanței în vânzarea lucrului altuia, în Dreptul nr.3/2006, p.
97.
5
C.A. Craiova, decizia nr. 1247 din 15.11.2007, www.jurisprudenta.com/jurisprudenta/speta-jokc00b (accesat în
data de 14.04.2017).
140
PRO JURE nr. 1/2017
19 aprilie 1991 pentru succesiunea mamei sale. Judecătoria Târgu Cărbunești a respins
acțiunea reclamantei cu privire la anularea actului și a reținut că la semnarea declaraţiei de
renunţare la moştenire aceasta a avut cunoştinţă de compunerea masei succesorale, semnând
şi încheierea amintită în care s-au menţionat bunurile autoarei C. A., astfel că nu sunt
îndeplinite condițiile erorii. Tribunalul Gorj a respins apelul reclamantei motivând că în speță
nu se poate vorbi de o eroare deoarece nu s-a facut dovada acesteia asupra substanţei bunului
ce a făcut obiectul succesiunii, reclamanta având cunoștință despre compunerea masei
succesorale prin semnarea actelor notariale.
Prin decizia nr. 1242 din 15.11.2007, Curtea de Apel Craiova a respins recursul declarat
de reclamantă susținând că aceasta nu se poate prevala de eroarea asupra substanţei obiectului
declaraţiei de renunţare, invocând că a înţeles să renunţe la moştenirea mamei, fiind convinsă
că în masa succesorală se includ numai bunurile mobile, deoarece actele notariale semnate
(sesizarea pentru deschiderea procedurii succesorale, încheierea din 19 aprilie 1991 şi
certificatul de moştenitor eliberat) nu făceau referire la alte bunuri înafara imobilului. Probele
cauzei nu dovedesc că singura cauză determinantă în exprimarea consimţământului
reclamantei a fost aceea că masa succesorală a autoarei se compune exclusiv din bunuri
mobile, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 954 C.civ. (1864) pentru a se constata
nulitatea declaraţiei de renunţare.
Fiind vorba de o chestiune subiectivă, aprecierea erorii se face în funcție de elementele
de fapt care au determinat încheierea contractului, urmând ca instanța de judecată să
interpreteze voința părților pornind de la premisa că o anumită calitate care lipsește lucrului
vândut poate fi determinantă potrivit opiniei comune și uzanțelor. De exemplu, în cazul
cumpărării acțiunilor unei societăți comerciale, având în vedere că vânzarea s-a încheiat în
scopul utilității societății, în măsura în care se constată ulterior că activul acesteia nu mai
exista la data vânzării, fiind înstrăinat de către cedent, se poate susține că asistăm la
producerea unei erori determinante, deoarece firma nu își mai poate continua activitatea;
eroarea nu poartă asupra unor calități intrinseci ale acțiunilor, ci asupra faptului că cel care
cumpără acțiunile nu se mai poate bucura de utilitatea societății respective, aceasta din urmă
fiind o calitate substanțială avută în vedere1.
Partea aflată în eroare are la îndemână introducerea unei acțiuni în instanță prin care să
solicite anularea contractului. Întrucât eroarea ține de forul interior al unei persoane, este
imposibilă dovedirea ei în mod direct; de aceea, proba erorii se face pe cale indirectă, pe baza
elementelor materiale din care să rezulte starea subiectivă a celui căzut în eroare, însă fiind o
stare de fapt sunt acceptate pentru dovedirea acesteia orice mijloace de probă2.
Raportat la prevederile art. 1213 NCC, în prezent, invocarea nulității relative nu este
unica opțiune, errans-ul având la dispoziție adaptarea contractului. Astfel, dacă o parte este
îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, însă cocontractantul declară că
doreşte să execute ori execută contractul aşa cum acesta fusese înţeles de partea îndreptăţită să
invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat aşa cum l-a înţeles această din
urmă parte. În acest caz, după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptăţită să
invoce anulabilitatea a înţeles contractul şi înainte ca aceasta să fi obţinut anularea, cealaltă
parte trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i
s-a comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să
execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost înţeles de partea aflată în eroare. Dacă
declaraţia a fost făcută şi comunicată părţii aflate în eroare în termenul menționat sau
contractul a fost executat, dreptul de a obţine anularea este stins, iar notificarea rămâne lipsită
de efecte.
1
Irina Sferdian, op. cit., p.102-104.
2
141
PRO JURE nr. 1/2017
În ceea ce privește această ultimă prevedere amintită, împărtășim cele evidențiate în

doctrina recentă1: adaptarea contractului este posibilă şi în situaţia în care cealaltă parte îşi
exprimă acordul privind executarea contractului astfel cum acesta a fost înţeles de victima
erorii, după expirarea termenului de trei luni, dar în orice caz, înainte de anularea contractului
și sub rezerva acordului victimei erorii în acest sens. Termenul de trei luni poate fi calificat
drept termen de decădere menit să ocrotească un interes de ordine privată, sens în care
adaptarea contractului după expirarea termenului ar fi posibilă în temeiul art. 2549 C. civ. În
sprijinul acestei soluții sunt și dispozițiile art.1213 C. civ. – salvarea raportului contractual
afectat de eroare, prin urmare, acordul victimei erorii cu privire la adaptarea contractului, deşi
cealaltă parte şi-a exprimat tardiv disponibilitatea de a executa contractul aşa cum a fost
înţeles de victima erorii, nu face decât să contribuire la realizarea acestui deziderat2.
În concluzie, se poate afirma că prin oferirea acestei posibilități alternative de
soluționare a problemei erorii – viciu de consimțământ, în prezent, eroarea, fie și esențială, nu
mai reprezintă un impediment insurmontabil în calea executării unui contract afectat de acest
viciu.
1
Cornelia Tăbîrță, Despre eroarea viciu de consimțământ în Noul Cod Civil (II), în Revista Română de Drept al
Afacerilor, nr. 6/2013, p. 76.
2
Cornelia Tăbîrță, op. cit.(II), p. 76.
142
PRO JURE nr. 1/2017
BIBLIOGRAFIE
C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II,
Editura All Beck, București, 1998
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediția a
XI-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2007
I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Editura Hamangiu,
București, 2013
I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, ediția a 2-a revăzută și
adăugită, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008
I. Dogaru, S. Cercel, Drept civil. Partea generală, Editura C.H. Beck, București, 2008
G. Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ediția a 2-a
revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2012
E.Chelaru, Drept Civil. Persoanele, ediția a 3-a, ed. Editura C.H. Beck, București 2012
Carmen Tamara Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura Hamangiu,
București, 2012
T. Prescure, Roxana Matefi, Drept civil. Partea generală. Persoanele – conform noului Cod
civil, Editura Hamangiu, București, 2012
Fl. A Baias, E. Chelaru, Rodica Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod
civil – comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București, 2012
Articole de specialitate
Ada Hurbean, Considerații referitoare la tipurile de eroare în dreptul civil, Annales
Universitatis Apulensis, seria Jurisprudentia, nr. 7/2005
Irina Sferdian, Opinie privind eroarea asupra substanței în vânzarea lucrului altuia, în
Dreptul nr.3/2006
Cornelia Tăbîrță, Despre eroarea viciu de consimțământ în Noul Cod Civil (I), în Revista
Română de Drept al Afacerilor nr. 5/2013
Cornelia Tăbîrță, Despre eroarea viciu de consimțământ în Noul Cod Civil (II), în Revista
Română de Drept al Afacerilor, nr. 6/2013
Jurisprudență
Î.C.C.J., secția a II-a civilă, decizia nr. 3092 din 8.10.2013, www.scj.ro
C.A. Craiova, decizia nr. 1247 din 15.11.2007, www.jurisprudenta.com/jurisprudenta
143
PRO JURE nr. 1/2017
RĂSPUNDEREA ŞEFULUI DE STAT
Ianoş Lidia, Lula Roxana, studente, Facultatea de Drept și Științe Sociale,

Universitatea ”1 Decembrie 1918” Alba-Iulia
Coordonator: Lect. univ. dr. Simion Mihaela Bogdana, Facultatea de Drept și
Științe Sociale, Universitatea ”1 Decembrie 1918” Alba-Iulia
Abstract
The responsibility of the Romanian President can be political or legal. Politically, as
long as the president is elected through universal vote by the people, here sponds only to
thisand can be dismissed only through a referendum. The dismissal procedure of the
President involves a prior suspension of him by the Parliament. According to the article 95
from the Constitution, to the proposal of at least one third from the total of Mps, in case of
having committed grave acts in fringing up on constitutional provisions, the President of
Romania may be suspended from office by the Chamber of Deputiesand the Senate, in
jointsitting, by a majority vote of Deputiesand Senators, and after consultation with the
Constitutional Court.
If the proposal of suspension from office has been approved, a referendum shall
beheld with in 30 days, in orde to remove the President from office.If the President is
suspended throught he Parliament vote with in 30 days a referendum shallbeheld for
hisdismissal. In the case in which more than half of those who come to referendum approve
Parliament's position, the President is dismissed. Legally, the President shall enjoy immunity.
Thus, he cannot be held legally responsible for political acts that he undertakes during that he
is the president. Also, the President cannot be judged or arrested during his term of office
even for acts unrelated to perform their functions. The only exception is provided in the
article 96 from the Constitution that states: ”The Chamber of Deputiesandthe Senate may
decide the impeachment of thePresident of Romania for hightreason, in a jointsession, based
on thevotes of at least two thirds of the number of deputiesand senators. The impeachment
proposal may be initiated by a majority of deputiesand senator sandshall, without
furtherdelay, benotified to the President of Romania, so that he can give explanations about
the fact she is being held accountable for.From the impeachment date and up to the dismissal
date, the President is under de jure suspension. The jurisdiction for judging such cases shall
be long to the High Court of Cassationand Justice. The President shallbedis missed de jure on
the date the court decree impeaching him is final.”
This procedure cannot be applied, because the Criminal Code it is not defied the
notion of ”high treason”. The chief of state has varied during our long history, reaching now
that Romania to be known as republic and the duties of the chief of state to be executed by a
president. The institution of the head of state, at its beginning, usually represented by the
monarch, was characterized, otherwise explicable, through a political irresponsibility to the
Parliament and an absolute criminal irresponsibility,situation best illustrated in the absolute
monarchies.
Keywords: political responsibility of the Romanian President, legal responsibility of

the Romanian President, referendum, suspension of the President
144
PRO JURE nr. 1/2017
Funcţia de şef al statului a variat în decursul lung istoriei noastre, ajungând în prezent
ca România să fie cunoscută ca republică iar atribuţiile şefului de stat să fie exercitate de un
preşedinte.
Instituţia şefului de stat, la începutul ei, de regulă reprezentată de monarh, era
caracterizată, explicabil de astfel, printr-o iresponsabilitate politică faţă de Parlament şi o
iresponsabilitate absolută penală, situaţie cel mai bine reliefată în monarhiile absolute.
Şeful statului este o instituţie cu cea mai înaltă autoritate în stat şi este reprezentată de o
singură persoană. Odată cu dobăndirea funcţiei de şef al statului se iau în calcul atât
imunitatea de care acesta beneficiază, căt şi răspunderea pentru faptele sale.
Au fost şi sunt destul de multe controverse în ceea ce priveşte imunitatea şefului
statului având în vedere articolul 16 alineatul 1 din Constituţie care prevede că ,,(1) Cetăţenii
sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”, însă pentru
o bună funcţionare a instituţiei şefului de stat este imperios necesară o astfel de imunitate.
Imunitatea îl protejează pe şeful statului de eventualele presiuni care s-ar exercita
asupra lui în cadrul mandatului care i-a fost încredinţat. Fie că este vorba despre un preşedinte
al republici sau de un monarh constituţional, imunitatea îşi găseşte justificarea în consideraţii
de oportunitate politică.1
Dacă şeful statului depăşeşte barierele impuse de Constituţie, acesta trebuie să
raspundă pentru faptele sale. In ceea ce priveşte răspunderea aceasta işi produce efectele atât
pe plan intern cât şi pe plan extern. Răspunderea în plan intern este de două tipuri: penală şi
politică, iar răspunderea pe plan extern dacă acesta a încălcat norme şi valori fundamentale ale
comunităţii internaţionale.
RĂSPUNDEREA POLITICĂ
Doctrina românească defineşte răspunderea politică din viziunile mai multor autori.
Un exemplu de definire ar fi astfel: răspunderea politică reprezintă mecanismul ce implică
obligaţia pentru guvernanţi de a răspunde în faţa Parlamentului pentru actele îndeplinite în
exerciţiul funcţiilor după o procedură determinată de Constituţie.2
În alte state această formă de răspundere este privită diferit. Un prim exemplu este
Anglia, pentru care răspunderea politică reprezintă relaţia dintre alegere şi exerciţiul
mandatului, tocmai de aceea se supraveghează cum anume gestionează şeful statului
încrederea acordată. Un al doilea exemplu ar fi Franţa pentru care soluţia conflictelor sunt
revoluţiile.
La modul general, fundamentul răspunderii politice este acela că autorităţile publice
sunt dependente, direct sau indirect de popor. Conform art.2 din Constituţia României,
suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale
reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.
Prin urmare, aceste organe reprezentative sunt Preşedintele şi Parlamentul. În baza art.81 din
Constituţie ,,Preşedintele este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat”.
Din cele menţionate anterior rezultă că la baza răspunderii şefului statului stă tocmai raportul
de reprezentare stabilit între popor şi ales, în acest sens fiind vorba despre o răspundere
1
Mihaela Simion, Suspendarea din funcție a Președintelui României, Editura ALTIP, Alba-Iulia, 2014, p.94.
2
Philippe Ségur, La responsabilité politique, Que sais-je?, P.U.F., Paris, 1998, p.17.
145
PRO JURE nr. 1/2017
politică în faţa corpului electoral în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a

mandatului public.1 Reprezentanţii sunt prin urmare responsabili în faţa celor guvernaţi.2
Pentru angajarea răspunderii politice trebuie întrunite următoarele condiţii şi anume:
existenţa unor fapte deviante fără de mandatul primit, săvârşirea acestor fapte în exerciţiul
funcţiei publice, constatarea rezultatelor şi consecinţelor cauzale ale faptelor respective. Se
pune în discuţie, totuşi şi dificultatea interpretării faptelor deoarece legislaţia nu specifică în
mod expres faptele deviante, iar mecanismele de punere în mişcare a răspunderii politice
depind de convingerile şi interesele actorilor politici implicaţi în sancţionarea guvernanţilor3
Această formă de răspundere nu are un caracter obiectiv deoarece nu se ocupă de
arbitrajul litigiilor, ci a unor jocuri de natură politică între autorităţile publice şi corpul
electoral.
În doctrină, în legătură cu conceptul de răspundere politică au fost formulate două
teorii: aceea conform căreia este un concept sui generis fără nicio legătură cu conceptul de
răspundere în general sau este o formă specială a rspunderii juridice.4 Sunt cunoscute trei
criterii de identificare a răspunderii politice: criteriul organic, material şi funcţional.
Răspunderea politică reprezintă raportul dintre valori şi autoritatea statală. Guvernanţii trebuie
să răspundă în faţa voinţei naţionale şi în conformitate cu o procedură specială pentru actele
îndeplinite în exerciţiul funcţiei lor.5 În contextul în care noţiunea de ,,guvernanţi” înseamnă
orice autoritate care exercită puterea politică. Prin ,,voinţa naţională” se înţelege voinţa
poporului şi nu în ultimul rând ,,procedura specială” se referă la caracterul individualizat al
procedurii.
Sancţiunea răspunderii politice are la bază două etape. Prima etapă constă în
suspendarea din funcţie, iar cea de a doua constă în demiterea prin referendum.
Răspunderea politică funcţionează în baza a doua etape. În etapa declanşării
heteronome, această declanşare nu este una voită, ci mai de grabă în baza unor dezacorduri pe
fond politic. Etapa următoare se referă la manifestarea de voinţă un exemplu în acest sens ar
fi propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României cât expresia unei
manifestări exprese de dezaprobare a Parlamentului cu privire la actele şi deciziile
prezidenţiale, care sunt apreciate în raport cu prevederile legii fundamentale. Dacă
majoritatea parlamentarilor se pronunţă în favoarea propunerii de suspendare, răspunderea
Preşedintelui va fi trecută prin filtrul corpului electoral care l-a ales în funcţie. De aici
intervine manifestarea de voinţă naţională care se va pronunţa clar, fie in sensul reactualizării
încrederii acordate Preşedintelui, fie va considera actele sale îndeplinite în exercitarea
mandatului ca fiind deviante în raport cu prevederile Constituţionale ceea ce va avea ca efect
revocarea mandatului acordat cu sancţiunea demiterii din funcţie. 6
Conform articolului 95 din Constituţia României ,,în cazul săvârşirii unor fapte grave
prin care se încalcă prevederile Constituţiei , Preşedintele României poate fi suspendat din
1
2
Christian Bidégaray, Le principe de responsabilité fondement de la démocratie, Pouvoirs nr.92/2000, p.5-16.
3
Véronique Pujas, Carences et nouvelles dimensions de la responsabilité politique: éléments de politiques
comparées, Pouvoirs nr.92/2000, p.171.
4
Ramona Delia Popescu, Răspunderea Parlamentului în Dreptul Constituțional, Editura C.H. Beck, București,
2011, p.258-259.
5
Philippe Segur, La responsaibilité politique, op.cit., p.17.
6
146
PRO JURE nr. 1/2017
funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor

şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da explicaţii cu
privire la faptele ce i se impută. Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel
puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce la cunoştiinţa Preşedintelui.
Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează
un referendum pentru demiterea Preşedintelui”
RĂSPUNDEREA PENALĂ
România adoptă modelul Constituţiei franceze din 1958 care consacră o excepţie de la
principiul neresponsabilităţii Preşedintelui care constă în posibilitatea înlaturării imunităţii şi
punerea sub acuzare a acestuia în cazul în care acesta comite crima de ,,înaltă trădare”.
În acest caz, în România, conform articolului 96 din Constituţie punerea sub acuzare
poate fi hotărâtă de Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două
treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de
Casaţie. Dacă s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare, Preşedintele este demis de
drept.
Doctrina se confruntă cu numeroase opinii referitor la înalta trădare care nu ar trebui
să se confunde cu infracţiunea de trădare, fiind mai complexă. Autorii, probabil sub influenţa
doctrinei franceze, insistă asupra caracterului ei mai degrabă politic decât penal, ceea ce nu
înseamnă că acesta din urmă ar trebui exclus total.1 Prin urmare, sintagma de înaltă trădare
depăşeşte sfera strictă a conceptelor juridice, având mai ales o semnificaţie politică, putând fi
definită ca fiind ,,cea mai gravă încălcare a jurământului şi intereselor poporului şi ţării în
exerciţiul atribuţiilor prezidenţiale. 2
Consiliul Constituţional francez s-a pronunţat într-o decizie în care sublinia că deşi
niciodată definită legal, înalta trădare, poate fi înţeleasă, prin prisma istoriei constituţionale,
fie ca o încălcare gravă a atribuţiilor funcţiei prezidenţiale sau a prevederilor Constituţiei, fie
ca un atentat împotriva intereselor superioare ale ţării3.
În doctrina germană înalta trădare este definită ca un act săvârşit în vederea modificării
Constituţiei prin violenţă sau ,,atentat” la Constituţie. În principiu este urmărit efectul faţă de
instituţiile fundamentale ale statului sau fundamentele vieţii politice pentru ca să fim în
prezenţa înaltei trădări. 4
În doctrina românească, datorită faptului că înalta trădare nu aparţine în mod expres
domeniului penal aceasta se încadrează în sfera ,,faptelor”, iar consecinţele pot fi de natură
politică de care se ocupă autoritatea legiuitoare şi consecinţe de natură juridică care stă în
puterea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau chiar de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie. Gravitătatea infracţiunii de înaltă trădare este la un nivel mai ridicat în ceea
ce îl priveşte pe şeful statului. Dacă autorul ei ar fi un simplu cetăţean nu s-ar considera atât
de grav, pentru ca şeful statului este un model atât pentru întreaga naţiune pe care o conduce
cât şi pentru imaginea statului privită la nivel internaţional.
1
Mihai Constantinescu, Ioan Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vaida, Constituția
României-comentată și adnotată, op. cit., p. 193.
2
Idem.
3
Decizia nr.98-408 a Consiliului Constitușional a Republicii franceze din 22 ianuarie 1999, cu privire la tratatul
asupra statutului Curții penale internaționale, publicată în Jurnalul Oficial din 24 ianuarie 1999.
4
Carl Schmitt, Théorie de la Constituttion, PUF, Paris, 2008, p.258.
147
PRO JURE nr. 1/2017
În România, răspunderea penală pentru înalta trădare are două faze şi anume, punerea
sub acuzare cunoscută şi sub numele de faza penală şi faza judiciară, adică, tehnico-juridică.
Această răspundere se desfăşoară pe mai multe etape. În primul rând, punerea sub acuzare a
Presedintelui se face în baza unei cereri semnată de majoritatea senatorilor şi a deputaţilor în
care sunt prezentate exact faptele de care acesta este acuzat. Birourile permanente, unde este
trimisă cererea, vor informa Preşedintele despre acuzare. În Senat şi Camera Deputaţilor este
dezbătut motivul acestei acuzări, formându-se şi o comisie de anchetă pentru analiza faptelor.
După depunerea raportului, în termen de 48 de ore de la depunerea raportului cele două
camere se întâlnesc în şedinţă comună pentru a dezbate raportul. Preşedintele are de ales una
dintre oportunităţile oferite.
Prima variantă este cea în care poate să meargă la Parlament unde va da explicaţii în
baza faptelor.
Cea de-a doua variantă este aceea în care poate trimite un mesaj scris Parlamentului,
iar în ultima variantă se etalează oportunitatea ca acesta să nu răspundă în niciun fel
Parlamentului. Aceste dezbateri se finalizează cu un vot secret prin bile. În cazul în care două
treimi din numărul deputaţilor şi a senatorilor se adoptă hotârârea de punere sub acuzare
publicată în Monitorul Oficial, Partea I se va transmite atât Preşedintelui cât şi Curţii
Constituţionale. Hotărârea luată de Curtea Constituţională va fi trimisă Preşedintelui şi
preşedinţilor Camerelor Parlamentului. Rolul votului Parlamentului este acela de a sesiza
Parchetul de pe langă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 1
Punerea sub acuzare de către Parlament are însă, ca principal efect declanşarea celei de
a doua faze a procedurii de tragere la răspundere penală a Preşedintelui României, cea
judiciară care conţine trei etape: trimiterea în judecată de către Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, judecata în fond a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Secţia
penală şi judecata în recurs, de către Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie2.
Sub semnătura preşedintelui Senatului si a preşedintelui Camerei Deputaţilor
procurorul general are obligaţia de a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la
punerea sub acuzare a Preşedintelui. Între timp şeful statului poate demisiona din funcţie, dar
acesta nu va scapa de învinuire. Instanţa supremă poate da una din cele două soluţii: revenirea
Preşedintelui în funcţie caz în care acesta nu şi-a dat demisia anterior sau demiterea
preşedintelui de drept, iar dacă este cazul aplicarea unei sancţiuni penale. Prezumţia de
vinovăţie pentru înalta trădare va deveni temeinica doar dacă instanţa supremă va hotărî.
Alegerile prezidenţiale se vor face în termen de trei luni.
RĂSPUNDEREA ÎN FAŢA CURŢII PENALE INTERNAŢIONALE

Instituirea răspunderii în faţa Curţii Penale Internaţionale a fost o consecinţă a
Tratatului de la Roma din 17 iulie 1998. De crimele cum ar fi cele care ,,ameninţă pacea,
securitatea sau bunăstarea lummii” şi de altele asemenea se ocupă Curtea Penală
Internaţională. Lista acestor crime se revizuieşte o data la 7 ani. În componenţa acestei Curţi
intră 18 judecători aleşi pe o durată de 9 ani. Procurorul acestei Curţi se poate sesiza din
oficiu ori de stat pentru demararea unei anchete, doar că trebuie să îndeplinească şi anumite
condiţii.
1
Mihaela Simion, Suspendarea din funcție a Președintelui României, Editura ALTIP, Alba-Iulia, 2014, p.126-
127.
2
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, op.cit., p.337.
148
PRO JURE nr. 1/2017
În dreptul internaţional se disting două sfere de imunitate: aceea generală a statelor, ca

entităţi suverane, de juristdicţia unei ţări străine, şi cea a organelor de stat, la rândul său
cuprinzând imunitatea funcţională şi imunitatea personală. 1 În ceea ce priveşte Statutul Curţii
Internaţionale nu consideră relevantă imunităţile personale şi funcţionale. S-a pus problema
incompatibilităţii Tratatului Curţii Internaţionale cu cea a conţinutului normativ al legilor
fundamentale şi nu doar în privinţa imunităţilor de drept intern ci şi a altor probleme. Unele
state cum ar fi Franţa sau Portugalia au luat măsuri în această privinţă prin simpla menţionare
în legile lor fundamentale clauze în baza cărora este recunoscută în mod expres juristidcţia
Curţii Internaţionale, ca o modalitate de depăşire a obstacolelor constituţionale din calea
ratificării şi punerii în executare a Tratatului de la Roma2
Prin legea numărul 111 din 13 martie 2002 România a ratificat Tratatul asupra Curţii
Penale Internaţionale fără a mai modifica Constituţia.
Aşadar, în ceea ce priveşte Statutul Curţii Internaţionale se regăsesc două tendinţe
aflate în opoziţie: principiul universalităţii juristdicţiei în materia crimelor internaţionale şi
afirmarea tot mai evidentă a formelor de justiţie ,,globală”.
RĂSPUNDEREA ŞEFILOR DE STAT ÎN DREPTUL COMPARAT

Răspunderea şefului de stat diferă de la un sistem constituţional la altul. Constituţia
Elveţiei (1999), dat fiind regimul politic specific pe care-l consacră, nu face o discuţie
specială asupra răspunderii preşedintelui confederaţiei, care este unul din miniştri (al
Consiliului Federal), se multumeşte să reţină, în art.187 pct.16 lit.b, că întregul Consiliu
Federal dă socoteală regulat de gestiunea sa, a statului şi a ţării, în faţa Adunarii Federale. Se
consacră, deci,o răspundere exclusiv politică.
Din sfera regimurilor parlamentare clasice, reţinem, pentru început, art.90
din Constituţia Italiei, după care Preşedintele Republicii nu este responsabil de actele făcute în
exerciţiul funcţiunii, cu excepţia cazurilor de înaltă trădare sau de atentat contra Constituţiei,
ipoteze în care este pus sub acuzare de către Parlament, reunit în şedinţă comună, cu
majoritatea absolută a membrilor săi, competenţa de a judeca acuzarea aparţinând, potrivit
art.134 din Constituţie, Curţii Constituţionale. Termenii în care se face judecata Curţii
Constituţionale au fost dezvoltaţi prin legea constituţională nr. 1/1953. Un text oarecum
asemănător ca idee, dar mai dezvoltat sub aspect procedural, găsim şi în Constituţia Republici
Federale Germane (art.61)
Din sfera regimurilor semi-prezidentiale, care consacră un preşedinte de republică
puternic sub aspectul rolului în viaţa politică, ne oprim la Constituţia Franţei, care în art.68
alin.(1) reţine că Preşedintele Republicii nu este responsabil de actele făcute în exerciţiul
funcţiei sale decât în caz de înaltă trădare. El nu poate fi pus sub acuzare decât de cele două
Camere, care au hotărât, printr-un vot identic, în scrutin public şi cu o majoritate absolută a
membrilor care le compun. EI este judecat de Înalta Curte de Justiţie.
Constituţia Austriei reglementează şi o răspundere politică, sediul materiei fiind art.68
coroborat cu art.142. Concret, Preşedintele Federaţiei poate fi pus sub acuzare de catre
Adunarea Federală (convocată de Cancelarul Federal pe baza hotărarii uneia din cele doua
Camere) pentru violarea Constituției Federale. Hotărârea Adunarii Federale de punere sub
1
Mihaela Simion, Suspendarea din funcție a Președintelui României, Editura ALTIP, Alba-Iulia, 2014, p.130
2
François Luchaire, Gérard Conac, Xavier Prétot, coordinatrice Clémence Zacharie, La constituttion de la
République française, Analyses et commentaries, op.cit., p. 1344-1353.
149
PRO JURE nr. 1/2017
acuzare se poate lua numai în prezenţa a cel puţin 1/2 din membrii fiecărei Camere şi cu o
majoritate calificată de 2/3. Competenţa de a judeca această acuzaţie aparţine Curţii
Constituţionale, iar hotărârea de condamnare a Curţii are ca efect destituirea din funcţie a
Preşedintelui, iar în împrejurări deosebit de grave şi decăderea temporară din drepturi politice.
CONCLUZIE
Şeful statului este o instituţie cu cea mai înaltă autoritate în stat şi este reprezentată de
o singură persoană. Odată cu dobăndirea funcţiei de şef al statului se iau în calcul atât
imunitatea de care acesta beneficiază, căt şi răspunderea pentru faptele sale.
Răspunderea Preşedintelui României poate fi politică sau juridică. Din punct de vedere
politic, atât timp cât preşedintele este ales prin vot universal de către popor, el răspunde doar
faţă de acesta şi poate fi demis doar printr-un referendum.
BIBLIOGRAFIE
1. Mihaela Simion, Suspensarea din funcție a Președintelui României, Editura ALTIP,

Alba-Iulia, 2014
2. Philippe Ségur, La responsabilité politique, Que sais-je?, P.U.F., Paris, 1998
Alba-Iulia, 2014
4. Christian Bidégaray Le principe de responsabilité fondement de la démocratie,
Pouvoirs nr.92/2000
5. Véronique Pujas, Carences et nouvelles dimensions de la responsabilité politique:
éléments de politiques comparées, Pouvoirs nr.92/2000
6. Ramona Delia Popescu, Răspunderea Parlamentului în Dreptul Constituțional, Editura
C.H. Beck, București, 2011
7. Philippe Segur, La responsaibilité politique,
Alba-Iulia, 2014
9. Mihai Constantinescu, Ioan Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin
Vasilescu, Ioan Vaida, Constituția României-comentată și adnotată
10. Decizia nr.98-408 a Consiliului Constitușional a Republicii franceze din 22 ianuarie
1999, cu privire la tratatul asupra statutului Curții penale internaționale, publicată în
Jurnalul Oficial din 24 ianuarie 1999
11. Carl Schmitt, Théorie de la Constituttion, PUF, Paris, 2008
Alba-Iulia, 2014
13. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ
Alba-Iulia, 2014
15. François Luchaire, Gérard Conac, Xavier Prétot, coordinatrice Clémence Zacharie, La
constituttion de la République française, Analyses et commentaries
150
PRO JURE nr. 1/2017
IMPREVIZIUNEA ACTULUI JURIDIC
Ionescu Ioana, studentă, Facultatea de Drept și Științe Administrative,

Universitatea Ovidius din Constanța
Coordonator: Conf. univ. dr. Marin Marilena, Facultatea de Drept și Științe
Administrative, Universitatea Ovidius din Constanța
Abstract
The current economic climate underlines the importance and necessity of proper
legal mechanism which can enforce parties’ protection and expectations in regard to
unexpected changes of circumstances which may occur during contract performance. The aim
of this paper is to highlight how the institution of “change of circumstances” has been
regulated in the newly enacted Romanian Civil Code, while also undertaking a comparative
analysis in regard to the Principles of European Contract Law and the Common Frame of
Reference.
Before the enactment of the present Civil Code, change of circumstances was viewed
as more of a jurisprudential and doctrinal solution to given legal problems which affected
contractual balance; however, the current legislation has recognized both change of
circumstances and good faith through express provisions. In the context of the principle of
good faith we have a better understanding in regard to it’s role in the change of
circumstances and as to how the former is applicable in the field of contract performance.
Keywords: Civil Law, contract, legal problems, contract performance.
INTRODUCERE
Pentru a devansa efectele crizei economice, existenţa obiectivă a lumii cotidiene
contrânge o revitalizare a sistemului economic, dar şi juridic. La nivelul sistemului judiciar,
factorul primordial îl constituie actul juridic, atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic,
deoarece noile dispoziţii legislative apar ca fiind temeinice.
Majoritatea economiilor statelor lumii se află într-o dificultate care poate fi depăşită
prin elaborarea unor soluţii ce trebuie să se afle în acord cu instigările societăţii cotidiene.
Astfel, sistemul judiciar se învârte în jurul situaţiei economice, deoarece legiuitorii sunt
nevoiţi să adopte dispoziţi în funcţie de contextul actual, atât economic, cât şi politic sau
social.
Aşa cum susţine Jacques Ghestin în lucrarea ''Traite de droit civil'' ,,în contextul
actual aspectul economic apare deosebit de relevant pentru materia contractelor”1.
Raportându-mă la afirmaţiile lui Jacques ȋn capitolul „La formation du contract '', se remarcă
puterea contractului şi anume aceea de element ''indispensabil pentru activitatea civilă''.
Importanţa contractelor, măsura libertăţii contractuale, raporturile pe care aceasta le
întreţine cu legea sau cu celelalte acte normative, modul încadrării şi limitării intervenţiilor
1
Jacques Ghestin, Traité de droit civil. La formation du contract, L.G.D.J., Paris, 1998.
151
PRO JURE nr. 1/2017
statale în economie, toate depind de orientarea ideologică generală a societăţii. Contractul este
oglinda acestei evoluţii, iar o societate care a părăsit de puţină vreme o organizare bazată pe o
ideologie comunistă resimte această ideologizare a contractelor din plin1.
Contractul2 reprezintă inima Codului Civil, aşa cum reprezintă inima oricărei
societăţi, fără de care relaţiile, raporturile dintre cetăţenii săi nu s-ar putea desfăşura, fiind
considerat actualmente un eficient instrument juridic de organizare a comportamentului
membrilor societăţii. Contractul se bazeaza pe o serie de principii atent implementate în
conştiinţa cetăţenilor, iar schimbarea bruscă a acestor principii ar conduce la nesiguranţa
părţilor contractante. Fapt pentru care, în momentul în care societatea impune o derogare de la
un principiu, aplicarea acestuia trebuie realizată cu foarte mare prudenţă de către legiuitor. În
literatura de specialitate3 se vorbeşte despre faptul că o consecinţă a transformării concepţiei
contractului, în sensul unei legături mai flexibile dintre părţile contractante, este reprezentată
de necesitatea conturării unor noi principii4 menite să guverneze noua teorie a dreptului
contractual: principiul egalităţii contractuale, principiul echilibrului contractual, principiul
fraternităţii contractuale, principiul utilităţii sociale, aceste ultime două principii
considerându-se ca fiind temeiuri juridice ale impreviziunii contractuale.
Impreviziunea actului juridic este o problematică de actualitate, tot mai des întâlnită.
Factorul esenţial al unui contract5 este acordul de voinţă al părţilor, respectiv voinţa lor
juridică, prin aceasta întelegându-se întâlnirea concordantă a două sau mai multe voinţe
individuale, cu intenţia părţilor de a produce efecte juridice. Aşadar, nici un contract nu se
poate forma cât timp voinţele care concurează la formarea sa nu s-au pus de acord. În
principiu, încheierea oricărui contract este liberă, în acest sens vorbindu-se despre principiul
libertăţii de voinţă în materia contractelor6.
CAPITOLUL I. Teoria impreviziunii

Prin adoptarea noului Cod civil, teoria impreviziunii a înregistrat un sprijin decisiv în
recunoaşterea şi aplicarea acesteia în practică. În sistemul vechiului cod fundamentarea
impreviziunii ridică probleme teoretice. In trecut, doctrina a apelat la instituţii precum abuzul
de drept, buna-credinţă, lipsa cauzei sau îmbogăţirea fără justă cauză. La nivel european,
teoria impreviziunii este tratată printr-o varietate de reglementări, însă constanta pe care o
prezintă este finalitatea acesteia sub practic.
Impreviziunea se dovedeşte a fi un instrument care asigură onorarea contractelor, iar
ca orice dezechilibru contractual intre părţi nu va pune în pericol soarta acestuia7, în ipoteza în
1
Ciutacu, F. – Codul Civil Adnotat, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti 2007, pag.VII.
2
Termenul de contract provine din latinescul contractus, în timp ce grecii foloseau termenul de synallagma, de
unde provine şi denumirea de contracte sinalagmatice.
3
Zamşa C.-E., Teoria Impreviziunii. Studiu de doctrină şi jurisprudenţa, Editura Hamangiu,Bucureşti, 2006,
pag. 31.
4
Sunt considerate principii ale contractului: libertatea contractuală, forţa obligatorie, relativitatea.
5
Potrivit actualului Cod civil, contractul reprezintă acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui şi
a stinge între dânşii un raport juridic, în timp ce Noul Cod Civil defineşte contractul prin art.1176 ca fiind
acordul de voinţă între două sau mai multe părti cu intenţia de a constitui, a modifica sau a stinge un raport
juridic”.
6
Adam, I. – Drept civil, Editura All Beck, Bucureşti 2004, pag.27.
7
R. Duminica, C. Aleca, (2012) Consideration concerning the regulation of the theory of unforeseeability in
comparative law, Issues of Business and Law volume 4/2012, p.66.
152
PRO JURE nr. 1/2017
care această perturbare izvoraşte pe fondul unor circumstanţe care nu ar fi putut fi avute în
vedere de părţi la momentul încheierii contractului.
Rolul teoriei impreviziunii în justiţia şi securitatea contractuală prezintă beneficiul că
aduce în vedere în plan juridic probleme complexe de natură economică, cum este cazul
adaptarii contractului, care adesea în lipsa unei intervenţii exterioare, multe convenţii ar fi
lipsite de finalitate. Reglementarea actuală în Codul civil roman prezintă o legătură puternică
cu legislaţia şi propunerile legislative străine, iar asocierea impreviziunii cu bună-credinţă
marchează alinierea legislaţiei romane la curentul european de gândire.
Odată cu reglementarea impreviziunii la art. 1271 C.civ, fundamentarea acesteia nu a
mai reprezentat o provocare teoretică. Şi totuşi, într-o opinie doctrinară recentă s-a susţinut că
teoria impreviiunii este bazată pe ideea de justiţie contractuală1.
Noul Cod civil reglementează, așadar, īn premieră īn legislatia noastră, teoria
impreviziunii. Legea pleacă de la principiul obligativității efectelor contractului, pe care īl
reiterează cu si mai mare rigoare, tocmai pentru a se reține că impreviziunea este o excepție
strictț de la obligativitatea contractului. Teoria impreviziunii este reglementată de art. 1.271
noul C. civ., īntr-un singur articol, care este īnsă suficient de lămuritor. Jurisprudența are rolul
de a concretiza si delimita situațiile veritabile de impreviziune ce vor fi invocate īn practică.
Problema unei situații de impreviziune poate apărea īn contractele cu executare
succesivă, cu executare continuă (care au un termen îndelungat de executare), precum si īn
contractele afectate de un termen suspensiv destul de īndepartat. Din cauza acestui element
(timpul), este posibil ca, pe parcursul derulării raporturilor contractuale să apară un
dezechilibru major īntre prestațiile datorate īntre părțile contractante. De regulă, acest
dezechilibru apare cu privire la obligația de plată a sumelor de bani, cānd creditorul se află īn
situatia de a fi obligat, potrivit contractului, sa primească o suma de bani mult redusă față de
valoarea reală a prestației sale corelative. Dar și debitorul se poate afla īntr-o astfel de situație,
atunci cānd este obligat, prin contract, să achite o sumă de bani foarte mare, īn raport cu
valoarea reală a bunului achiziționat.
Desigur, īn mod concret, problema impreviziunii se poate pune numai daca
prestațiile sau obligațiile asumate de către părți prin contract nu au fost īncă executate. Daăa,
īn schimb, contractul a fost executat īn totalitate, nu se mai poate invoca de către părți nici
creșterea costurilor de executare a obligației și nici diminuarea valorii contraprestației, pentru
un motiv foarte simplu: dacă a fost posibilă executarea obligației, īnseamnă că această
obligație a reprezentat, īn persoana debitorului, echivalentul corespunzator și proporțional al
obligației corelative. Dacă īnsă obligația a fost executată īn parte, credem că se poate invoca
impreviziunea pentru obligațiile care au mai rămas de executat.
Această teorie este cel mai bine evidențiată prin intermediul practicii. Un caz clasic
de aplicare a impreviziunii , care chiar dacă nu a fost reglementat de Vechiul Cod Civil intr-un
mod expres, a fost recunoscut în doctrina și în practica judiciară. Spre exemplu, cazul adus in
fața instanței in ceea ce privește impreviziunea actului juridic il constituie semnarea unui
contract de credit cu o anumită bancă, unde moneda stabilită a fost cea elvețiană. Partea
semnatară nu avea cunoștiinte economice, iar moneda respectivă nu era cunoscută pe piața
1
B. Oglinda, The theory of imprevision in the context of the economic crisis and the new Romanian Civil
Code,Perspectives of Business Law Journal, Volume 1, Issue 1, noiembrie 2012, p.237 si,. Baias F.A, NCC
comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1331.
153
PRO JURE nr. 1/2017
romanească. La momentul perfectării contractului cursul CHF- RON era de 2,1808, iar intre
timp cursul s-a dublat. Acest fapt a determinat-o pe persoana in cauză să apeleze la judecată.
S-a consemnat faptul că obligația asumată de reclamantă a devenit mult prea oneroasă, pe
când beneficiile incasate de pârâtă, urmare a derularii acestui contract de credit, au devenit,
substanțial mai mari decat cele avute la momentul la care a fost dat imprumutul. Astfel, s-a
apreciat impunerea aplicării revizuirii contractului, iar efectul primordial al adoptării acestei
măsuri, in referire la convenția părtilor, este obligarea pârâtei să consolideze in lei imprumutul
acordat, la cursul de schimb de la data incheierii respectivului contract.
Premisele impreviziunii in acest context se raportează la: absenșa culpei debitorului,
absența unei clauze de adapatare a contractului, dar și caracterul licit al neexecutării
obligațiilor. Astfel, fără a se nega dreptul băncii de a obține un caștig prefigurat prin acordarea
imprumutului, dat fiind că este un profesionist autorizat să funcționeze pe piața bancară
românească, instanșa a considerat totuși că discrepanța intre câștigul efectiv obișnuit și cel
anticipat potrivit clauzelor contractuale este cauzatș exclusiv de diferențele de curs valutar
produse ulterior acordării imprumutului, iar persoana provocată in acest fel apare numai in
patrimoniul persoanei imprumutate. Aceasta contravine principiului bunei-credințe și
principiului echitatii, statuate de art 453 din Codul Civil de la 1864. Soluționarea acestui caz
s-a raportat la câștigarea procesului de către reclamantă, fiind printre puținele cazuri câștigate
in ceea ce privește impreviziunea contractelor.
CAPITOLUL II. Izvoare ale teoriei impreviziunii

Teoria impreviziunii a fost preluată tot din vechiul drept roman, unde se impunea, ca
principiu, respectarea obligaţiilor asumate (întocmai ca şi în cazul obligativităţii contractului
din dreptul nostru), însă numai dacă împrejurările existente la momentul încheierii
contractului rămâneau aceleaşi pe toată durata executării contractului, sau cu alte cuvinte,
dacă "lucrurile vor rămâne la fel" (traducere din limba latină a adagiului rebus sic stantibus).
Impreviziunea constituie un exemplu ilustrativ pentru modul in care concepte
tradiționale ale dreptului civil sunt chemate să-și analizeze și să-și demonstreze corespondența
cu anumita realitate economică. Pentru importanța practică a teoriei pledează atat cauzele sale
generatoare,cât și efectele pe care le are asupra relațiilor contractuale.
Din perspectiva istorică, teoria, ca atare, nu era consacrată de o mainieră generală in
dreptul roman, ci numai printr-o serie de directive, mai ales de interpretare, aplicabile in
cazuri concrete. In strânsă legătură cu evoluția principiului obligativității contractului, teoria a
fost dezvoltată de canoniști prin intermediul generalizării clauzei Rebus Sic Stantibus. In
vechiul drept românesc se constată tendința de reglementare partială a impreviziunii
contractuale, fie sub influența codului austriac, fie sub cea autohtonă.
Sub forma juridică pe care ne-o propunem spre dezvoltare impreviziunea
contractuală a apărut relativ recent in dreptul administrativ, preluată apoi in dreptul civil,
odată cu izbucnirea primului război mondial, reapărând apoi in dreptul nostru după anul 1989,
prilejuită de schimbarea regimului politic. Coeficentul comun al perioadelor de criză
menționate este acela al deprecierii monetare, reprezentată printr-o inflație galopantă, de
natură să pună in discuție necesitatea revizuirii contractelor in scopul prevenirii unor situații
falimentare și al reașezării stabilității și securității contractelor. Depistarea diverselor etape in
apariția și dezvoltarea impreviziunii ne-a prilejuit deseori să alegem metoda comparativă intre
perioada clasică, modernă, respectiv cea actuală.
154
PRO JURE nr. 1/2017
Teoria impreviziuni isi gaseste aplicarea numai in sfera contractelor cu titlu oneros cu
executare succesiva sau a celor afectate de un termen suspensiv care pot fi expuse , pe durata
existentei lor,unor schimbari imprevizibile ale conditiilor economice in care au fost incheiate.
Aceasta dinamica a conjuncturi economice atrage dupa sine necesitatea adaptari contractului
la noile realitati ,caci partile, la incheierea contractului,nu au avut in vedere schimbarile
intervenite in viata economica, incheind contractul in considerarea situatiei economice
existente la data incheieri contractului.Aceasta metamorfoza a circumstantelor economice
poate avea consecinte grave ,constand in serioase dezechilibre intre prestatiile partilor ,
susceptibile de a cauza ruina pentru o parte contractanta si imbogatirea celeilalte. Aceasta
paguba pe care o sufera o parte ca o consecinta a dezechilibrului grav intervenit intre
prestatiile cocontractantiilor in cursul executari contractului urmarea cresteri excesive si
imprevizibile a preturilor constituie de fapt impreviziunea.
Din cele expuse mai sus se desprind trasaturile definitori ale impreviziuni :
- impreviziunea este o problema de ordin economic si financiar legate de fluctoatiile
preturilor; Problema impreviziuni nu se pune in cauzele dezechilibrului dintre prestatiile
partilor sunt de alta natura decat economica;
- paguba rezultata din dezechilibrul prestatiilor intervine dupa incheierea
contractului; Prin acest lucru impreviziunea se deosebeste de viciu de constintamant al
leziunii, care intervine in momentul incheierii contractului (impreviziunea este o leziune a
posteriori).
Rolul impreviziunii contractuale este acela de a reinstaura interesul fata de
executarea contractului in noile circumstante, prin adaptarea sa ,iar daca scopul in virtutea
caruia s-a contractat nu mai poate fi atins, sa se ajunga la desfiintarea contractului,printr-o
distribuire echitabila a riscurilor intre partenerii contractuali.la un asemenea deziderat se poate
ajunge pe doua cai : Legislativa si Judiciara. In dreptul civil roman impreviziunea este
reglementata numai in cateva domeni speciale, lipsind un text legal general in aceasta
materie,cu rezultatlul continuarii disputelor referitoare la admiterea ei de principiu.
In vederea admiteri impreviziuni pe cale judiciara,in doctrina au fost elaborate o
multime de explicatii,de fundamentari foarte originale; Pe de alta parte ,adversarii acestei
teorii au demontat fiecare din argumentarile propuse ,de unde rezulta ca pricnipala problema
in cazul de fata ar fi gasirea undei fundamentari care sa se situeze dincolo de orice obiectie
stiintifica.
De exemplu cu ocazia combaterii teoriei impreviziunii un autor afirma : ,,Aceasta
teorie nu pare sa aiba autoritatea necesara pentru a fundamenta teoria impreviziuni si pentru a
o introduce printre principile generale de drept ".
Teoria impreviziuni e strans legata de faza exacutarii contractului rezulta ca originea
ei in timp trebuie cautata in perioada in care de poate vorbi deja despre o elaborare a teoriei
generale a contractului.Aceasta premiza a analizei istorice implica o serie de nuantari ,
intrucat notiunile de contact si de conventie din dreptul roman deifera de cele din dreptul
modern unde acordul de vointe nu era suficent pentru a crea o obligatie: ex nudo pacto actio
non nascitur.
Vechiul drept francez a cunoscut principiul ,,Convenances vainquent loi" ca o regula
de interpretare la care apela judecatorul in cazul unor dispozitii cutumiare.In ceea ce priveste
o eventuala legatura dintre aceasta regula si cea a autonomiei de vointa in literatura franceza
din perioada interbelica s-a observat ca adagiul ,, Convenances vainquent loi" nu afirma
155
PRO JURE nr. 1/2017
autonomia vointei individuale fata de dreptul pozitiv, ci un principiu legal de libertate a

conventiilor. Rezultă că nu se poate susține o eventuală concepție individualistă care a
prezidat la formarea maximei, ci din contră, in principiu de utilitate socială.
In vechiul drept romanesc in Codul Calimach, in articolul 1327 este reglementat un
principiu considerat rigid, al mentineri monedei in care s-a facut creditul explicat prin
circularea mai multor monede pe piata: ,,Daca creditorul s-a alcatuit sa Iee bani imprumutati
de dansul in soiul monedei in care I s-a dat,atunci trebue sa urmeze plata lor tot in acest soiu".
La o analiza mai atenta, regula enuntata nu se caracterizeaza atat prin rigiditate,cat prin
respectarea vointei creditorului intrucat printr-o interpretare literara , dispozitia apare a fi
supletiva: ,,Daca creditorul". Comparativ fata de Codul Civil , art.1327 din Codul Calimach
este o imbinare intre articolul 1100 (transpus in materia obligatilor banesti) si articolul 1578
denumit al nominalismului monetar , fiind mai putin drastic decât acesta din urmă.
Importanța fenomenului impreviziuni este demonstrată și de modul in care este
receptat ramura dreptului comerțului internațional, prin instituționalizarea clauzei de
Hardship, a cărui prezență nu echivalează insă cu excluderea de plano a aplicării teoriei
potrivit regimului său comun. Similar dreptului intern va fi discutată posibilitatea de
intervenție a arbitrilor in contractele afectate de impreviziune.
CAPITOLUL III
1.Conditiile si efectele impreviziunii
Sediul materiei pentru condiţiile aplicării teoriei impreviziunii este art. 1.271 (3)
C.civ., şi anume:
a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu
puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii
contractului;
c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod
rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc;
d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea
adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.
Pentru că teoria impreviziunii să fie aplicabilă, potrivit condiţiei de la litera a),
momentul la care evenimentul care provoacă schimbarea împrejurărilor trebuie să fie după
încheierea contractului. În alte sisteme de drept, această condiţie a fost nuanţata în sensul că,
dacă schimbarea circumstanţelor începe înainte de încheierea contractului, iar „modificarea
accelearaza dramatic” în cursul executării contractului1, aceasta va fi considerată socotită la
momentul consumării acesteia. Textul de la litera b) face referire la diligența debitorului, iar
nu şi a creditorului.
Articolul 1271 C.civ. protejează debitorul şi creditorul obligaţiei a cărei valori a
fluctuat. În contextul cerinţei cooperării contractuale, reţinem în sarcina ambelor părţi
obligaţia de a preveni situaţii neprevăzute.
Raportat la litera c), dacă spre deosebire de debitor, creditorul are convingerea că pot
surveni schimbări drastice, dar n-a reuşit să îşi protejeze interesele prin încercarea de a insera
clauze de ajustare sau renegociere, el va avea de câştigat. Putem reţine ca prin informarea
debitorului în faza de negocieri asupra unor eventuale riscuri ulterioare, debitorul nu se mai
1
B. Oglinda, op.cit., p.242.
156
PRO JURE nr. 1/2017
poate pretinde ca fiind de bună-credinţă, iar în sistemul teoriei impreviziunii acesta îşi va
asuma în mod indirect riscul schimbării. Dacă debitorul ar fi putut avea în vedere facultatea
schimbării împrejurărilor, atunci nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1271 C.civ. şi acesta va fi
nevoit să suporte noua prestaţie, vădit mai oneroasa decât cea iniţială.
Un alt concept întâlnit este „imprevizibilitate rezonabilă”1 potrivit căruia părţile nu ar
fi putut prevedea schimbarea circumstanţelor. Deşi rezonabilitatea şi buna-credinţă
contractuală sunt concepte deschise şi lipsite de tradiţie în dreptul roman, doctrina a semnalat
că înţelesul termenului rezonabil va fi evaluat în mod abstract, ca un bonus pater familias, iar
nu raportat la particularităţile personale părţii din contractului2.
Ultima condiţie pentru aplicarea teorii impreviziunii este dată de încercarea
debitorului de a negocia adaptarea rezonabilă şi echitabilă a contractului. Această obligaţie
trebuie executată de către debitor într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă. Textul de faţă
corelat cu art.1170 C.civ prevede că părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la
negocierea, cât şi la încheierea şi executarea contractului. Sub aspect terminologic, doctrina
distinge buna-credinţă subiectivă de buna-credinţă obiectivă3. Aceasta din urmă reprezintă o
stare abstractă care instituie o normă de comportament4 de natură să limiteze drepturi şi să
creeze obligaţii, în mai multe sisteme de drept forma obiectivă fiind sensul primar al noţiunii
de bună-credinţă. Astfel, potrivit articolului 1271 C.civ., debitorul trebuie să încerce adaptarea
contractului fără a forţa lipsirea acestuia de eficienţă şi implicit să conducă la incetarea lui.
Efectele impreviziunii sunt reglementate de art. 1271 C.civ. care prevede că odată
împlinite condiţiile impreviziunii, „dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasa
datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injusta obligarea
debitorului la executarea obligaţiei, instanţă poate să dispună:
a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi
beneficiile ce rezulta din schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.”
Adaptarea contractului reprezintă prima soluţie oferită de către legiuitor. Creditorul
obligaţiei care a devenit pre împovărătoare pentru debitor ar putea fi nemulţumit de
înlăturarea oportunităţii de a profita de pe seama schimbării circumstanţelor. Însă, acest lucru
nu este posibil fiindcă odată împlinită obligaţia de la art 1271 lit d, securitatea contractuală
este asigurată. Deşi este logica existenţa unui dezechilibru sub aspectul informaţiilor deţinute
de către părţi, principiul bunei credinţe nu permite profitarea pe seama lipsei de informare sau
prevedere a celeilalte părţi. Altfel, s-ar crea riscul ca un contract să fie comutativ pentru partea
mai informată şi mai diligenţa, iar aleatoriu pentru partea mai puţin informată.Un detaliu
1
F.A. Baias, op.cit. p.1331.
2
I. Turcu, Noul Cod civil. Legea nr.287/2009. Cartea a V-a. Despre obligatii (art.1164-1649) Comentarii si
explicatii, Ed. Ch Beck, Bucuresti 201, p.338.
3
C. Zamşa, Buna credinta in executarea obligatiilor Pandectele Romane nr.1/2013 p.10,; in lucrarea respectiva
este realizata distincia conform teoriei bipartite, respectiv: „sensul principal al bunei credinte este atasat notiunii
de echitate, si, in general, de probitate in raporturile de drept privat, cu excluderea oricareirele intentii intre
partenerii contractuali; iar al doilea sens desemneaza starea de ignorare sau inocenta (de eroare scuzabila) in care
se afla unul dintre contractanti.”
4
M. Uliescu, Principii directoare ale dreptului european al contractelor, în volumul Dreptul românesc in
contextul exigentelor Uniunii Europene, Editura Hamangiu, Bucuresti 2009, p.8. Autoarea sublinieaza buna-
credinta obiectiva ca „fiind fundamentată pe obligaţia părţilor de a respecta standardele naţionale”.
157
PRO JURE nr. 1/2017
însemnat în privinţa adaptării contractului este dat de posibilitatea instanţei de a estima pe

cont propriu cum trebuie suportate pierderile şi beneficiile din schimbarea împrejurărilor. Nu
toate contractele afectate în mod substanţial trebuie să conducă la încetare. În special în
relaţiile comerciale, existența şi derularea contractului este un deziderat mai important decât
protejarea contraprestaţiilor efectuate şi obţinerea unor eventuale daune.
Astfel, în cauzele intre comercianţi, unde conţinutul convenţiilor este mai complex,
iar miza este însemnată, tendinţa instanţelor va trebui să fie în sensul prezervării contractului
pentru a promova securitatea, şi în final eficiența contractuală. Acest fapt va ridica mari
probleme înevaluarea alocării costurilor situaţiei nou create, fiindcă lipsa unor criterii şi linii
directoare de aplicare a textelor de lege va conduce la hotărâri unde soluţia risca să devină
arbitrara sub aspectul eficienţei financiare.Ca limite ale adaptării contractului reţinem opinia
doctrinei naţionale şi străine16 că „instanţa poate diminua sau majoră preţurile prevăzute în
contract şi cantităţile de bunuri,poate dispune plăţi compensatorii sau modifica anumite clauze
contractual, [...] însă nu poate să rescrie contractul în întregime pentru că în această situaţie ar
fi încălcat principiul libertăţii de voinţă a părţilor și principiul forței obligatorii contractului.”
Prin folosirea interpretării teleologice a alineatului 2 sesizăm că dorinţa legiuitorului
a fost că instanţa mai întâi să încerce salvarea contractului, iar dacă acest lucru nu este se
posibil, atunci să dispună încetarea acestuia. Textul de la art 1271 (3) lit.b recunoaşte în
continuare rolul suveran al instanţei, permiţând chiar stabilirea parametrilor în care contractul
va înceta.
2. Corelatia dintre impreviziune si leziune

Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de
experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte
persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât
valoarea prestaţiei părţii adverse Leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumă o
obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din
contract ori la ansamblul circumstanţelor (art. 1221). Ca viciu de consimţământ, leziunea este
concomitentă încheierii contractului, ca şi disproporţia dintre prestaţii. Ca urmare a leziunii,
partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune poate obţine:anularea contractului -
numai dacă leziunea depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii
contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată. Disproporţia trebuie să subziste
până la data cererii de anulare sau reducerea prestaţiei sale - reducerea obligaţiilor sale cu
valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită,adaptarea contractului - menţinerea
contractului dacă cealaltă parte oferă, înmod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după
caz, o majorare a propriei obligaţii. Contractul se va considera valabil încheiat în condiţiile
oferite de cealaltă parte şi acceptate de partea al cărei consimţământ a fost viciat prin
leziune,stingându-se dreptul de a obţine anularea contractului.
Noţiunea de leziune sa cristalizat, întro concepţie pur obiectivă, ca o consecinţă a
teoriei "preţului just", dezvoltată de canoniştii Evului Mediu occidental1. Întradevăr, potrivit
teoriei voluntariste, contractul este un acord al voinţelor şi nu un schimb între patrimonii. Ori,
1
Epoca sa caracterizat prin acţiunea Bisericii Catolice îndreptată spre corijarea exceselor dreptului roman,
deosebit de atent la conservarea securităţii juridice, dar insensibil la fundamentele morale ale relaţiilor
interumane în plan juridic (a se vedea L. FinLanger, L’equilibre contractuel, Ed. Librairie Generale de Droit et
de Jurisprudence, Paris, 2002, p. 10).
158
PRO JURE nr. 1/2017
din moment ce acordul există şi este valabil exprimat, contractul este nu numai valabil, ci şi
just, indiferent de conţinutul său şi de raportul valoric dintre prestaţii. Leziunea, ca deficit de
echilibru economic în interiorul contractului, ca ruptură a justiţiei comutative, este un
nonsens. Numai în ipoteza în care libertatea de a contracta ar fi afectată, contractul ar fi
anulabil în temeiul unui viciu de consimţământ. Vechiul Cod civil român nu includea însă
printre viciile de consimţământ enumerate la art. 953 şi leziunea1.
Viziunea sa schimbat însă radical în noul Cod civil, care nu sa sfiit să enumere
printre viciile de consimţământ, în al său art.1206, alături de eroare, dol, violenţă, şi leziunea.
Definiţia pe care io consacră art. 1221 alin. (1) o generalizează drept cauză de anulabilitate a
contractelor consimţite de majori2. Potrivit acestui text, există leziune "atunci când una dintre
părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă, ori de lipsa de cunoştinţe a
celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare
considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii"3. Deşi
în doctrină sunt voci care contestă că leziunea constituie un viciu de consimţământ4 nu se
poate contesta această natură, chiar dacă are şi o componentă obiectivă, constând în existenţa
unui dezechilibru valoric.A doua componentă, de îndeplinirea căreia este condiţionată
aplicarea sancţiunilor legale, implică, în afara oricărui dubiu,subiectivitatea ambelor părţi ale
contractului: una din ele este fie în stare de nevoie, fie lipsită de experienţă, fie nu are
cunoştinţele necesare, în oricare din aceste situaţii integritatea consimţământului său fiind
pusă în chestiune; totodată, atitudinea psihică a celeilalte părţi, care profită de aceste
slăbiciuni pentru a obţine avantaje economice disproporţionate, este imorală. De altfel, trebuie
să semnalăm că în această abordare a legiuitorului se identifică fără dificultate o veche
tendinţă a jurisprudenţei româneşti şi a doctrinei, care au susţinut posibilitatea sancţionării
leziunii între majori, pe calea ocolită a cauzei imorale. Astfel, pornind de la constatarea că, în
dreptul român, leziunea nu era admisă ca o cauză de anulare a actului juridic incheiat de
majori, profesorul Aurelian Ionaşcu argumenta: "Aceasta nu înseamnă însă că, folosind
noţiunea de cauză imorală, astfel nu s-ar admite admite concepţia subiectivă despre leziune,
potrivit căreia leziunea implică, pe lângă elementul obiectiv al disproporţiei vădite de valoare
dintre cele două prestaţii, şi elementul subiectiv al exploatării de către partea lezantă a
situaţiei speciale în care sa aflat partea lezată la încheierea actului juridic (ignoranţă, lipsă de
experienţă, nevoie, constrângere etc.)"5.
1
Similar art. 1109 C. civ. fr., Codul civi l român preluase, odată cu prevederi le celui francez, şi o anume
ambiguitate în tratarea leziuni i:deşi era considerată exclusiv ca dezechi l ibru valoric între prestaţi i, conserva
totuşi o final itate proteguitoare a consimţământului, impl icată în recunoaşterea dreptului la acţiunea în
resciziune doar, în anumite condiţii, minorului.
2
Art. 1221 al in. (3) noul C. civ. se referă la leziune în raporturi le contractuale ale minori lor, această prevedere
legală depăşind însăsfera de interes a studiului nostru.
3
Este dincolo de orice îndoială că legiuitorul a voit să facă din leziune un viciu de consimţământ distinct.
4
A se vedea P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 353.
5
A. Ionaşcu, Principiul asigurări i respectări i legal ităţi i social iste şi a regul i lor de convieţuire socială în
domeniul actelor juridice prin lărgirea conţinutului noţiuni i de cauză, în "Contribuţia practici i judecătoreşti la
dezvoltarea principi i lor dreptului civil român", Ed.Academiei Republ ici i Social iste România, Bucureşti,
1973, p. 43. Anal iza profesorului A. Ionaşcu viza decizia nr. 73/1969 a Tribunalului Suprem, în compunerea
prevăzută de art. 39 al in. (2) din Legea de organizare judecătorească, publ icată în Revista Română de Drept
nr.7/1971, p. 114, în care se îmbrăţişase teza potrivit căreia "în cazul în care, contrar regulilor de convieţuire
socială, un contractant ar profita de ignoranţa sau starea de constrângere în care sar afla celălalt, spre a obţine
159
PRO JURE nr. 1/2017
CONCLUZIE
Reglementarea impreviziunii în Noul Cod Civil constituie cu siguranţă una dintre
marile provocări aduse de legiuitor în legislaţia civilă a României. Fără să ne situăm de partea
susţinătorilor entuziaşti ai acestei teorii12 sau de partea celor care o contestă într-un mod
energic,13 considerăm că teoria impreviziunii îşi va susţine examenul eficacităţii sale prin
prisma soluţiilor jurisprudenţei, care vor fi date în speţe ce vor permite aplicarea acestei teorii.
Folosit ca un mijloc de aliniere a realităţilor economice şi juridice la noile provocări ale
secolului al XXI-lea, teoria impreviziunii se doreşte a fi o soluţie viabilă pentru asigurarea
finalizării a cât mai multor contracte a căror realizare este periclitată de existenţa unui
dezechilibru major între contraprestaţiile părţilor, apărut după momentul încheierii
contractului. Cu toate acestea, adaptarea teoriei impreviziunii sistemului nostru de drept nu se
anunţă a fi una uşoară, deoarece implementarea acestei teorii se va suprapune cu regimul
juridic al altor instituţii de drept sau economice, precum creditul, de exemplu, regim care
nutrebuieafectat.
Īn opinia mea, īn sistemul vechiului Cod civil, se putea susține cu succes că
mecanismul impreviziunii poate interveni pentru a restabili echilibrul contractual agreat de
părți la momentul īncheierii contractului. Aceste susțineri īnsă puteau să se bucure sau nu de
consensul instanței. Esențial așadar este că, īn sistemul vechiului Cod civil, existau discuții și
incertitudini cu privire la teoria impreviziunii și la masura īn care acest mecanism poate
interveni.
Curtea Constituțională, prin decizia analizată mai sus, transformă o eventualitate– se
poate aplica teoriei impreviziunii, īntr-o certitudine – se aplică impreviziunea. Motivul pentru
care a procedat īn acest mod este acela de a justifica soluția pronunțată. Problema este că nu a
ajuns la această soluție ca urmare a existenăei unei motivări, ci a ajuns la această motivare
pentru a putea argumenta o soluție.
Procedând īn acest mod, acest pretins legiuitor modern a īncercat sa transforme teoria
impreviziunii contemporană vechiului Cod Civil īntr-o institutie de drept – impreviziunea,
reglementānd practic instituția impreviziunii īn sistemul vechiului Cod Civil. Această
abordare este cu siguranță inoportună și depășește atribuțiile Curții Constituționale.
Prin urmare, īn această ipoteză nu ar trebui să se aplice proverbul – cel din urmă va fi
cel dintāi, iar meritele reglementarii instituției impreviziunii și curmării disputelor doctrinale
și jurisprudențiale existente īn sistemul vechiului Cod civil ar trebui sa revină īn continuare
Codului civil din 2011, iar nu unei instituții care a acționat īn afara sferei atribuțiilor sale.
avantaje disproporţionate faţă de prestaţia pe care ar primio acesta din urmă, convenţia respectivă trebuie
considerată ca fi ind întemeiată pe o cauză imorală şi, din această pricină, nu ar fi valabilă".
160
PRO JURE nr. 1/2017
BIBLIOGRAFIE
1. Baias F.A,(2012) NCC comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti

2. Bujorel, F., (2012) On imprevision and its effect on the literary, artistic or
scientific work copyright assignment agreement, Perspectives of Business Law Journal,
Volume 1, Issue 1
3. Dobrev, D., (2011) Impreviziunea, o cutie a Pandorei în Noul Cod Civil?
Comentarii, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Coordonator M. Uliescu, ed. Universul Juridic,
Bucureşti
4. Duminica R., Aleca C., (2012) Consideration concerning the regulation of the
theory of unforeseeability in comparative law, Issues of Business and Law volume 4/2012
5. Fauvarque-Cosson,B., Mazeaud, D., (2008) European Contract Law. Materials for
a Common Frame of Reference, Sellier. European Law Publishers, Munich,
6. Moise, A.E., Moise, G.I., (2013) Teoria Impreviziunii: de la creatie doctrinara
lanorma juridica, in revista conferintei “Ştiinţă şi codificare în românia, Comunicări
prezentate la Sesiunea ştiinţifică a Institutului de Cercetări Juridice”
7. Oglinda, B., (2012) The theory of imprevision in the context of the economic crisis
and the new Romanian Civil Code, Perspectives of Business Law Journal, Volume 1, Issue 1
8. Patru, R. S., (2011) Teoria impreviziunii din perspectiva dimensiunii economice şi
juridice a analizei contractului, Tribuna Juridica, Volumul 1, nr. 1.
9. Pop, L., (2009), Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti
10. Rosler, H., (2007) Hardship in German Codified Private Law – In Comparative
Perspective to English, French and International Contract Law, European Review of Private
Law, vol 15, no. 4/2007, Wolters Kluwer,
11.Jacques Ghestin, Traite de droit civil. La formation du contract, L.G.D.J., Paris,
1998.
12. Gabriel Boroi, Drept Civil, Partea Generală, Persoanele, Editura All Beck,
Bucureşti, 2001.
13. Liviu Pop, Drept Civil, Teoria Generală a Obligaţiilor, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1998.
14. Liviu Pop, Tratat de Drept Civil. Obligaţiile. Volumul II. Contractul. Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2009.
15. Gheorghe Beleiu, Teoria impreviziunii-rebus sic stantibus, în revista “Dreptul”
nr. 10-11 din 1993.
161
PRO JURE nr. 1/2017
REINTEGRAREA PE PIAŢA MUNCII A PERSOANELOR CARE AU

EXECUTAT O PEDEASPSĂ PRIVATIVĂ DE LIBERTATE
Mărginean-Gheţău Elisabeth Maria, Rus Răzvan Darius, studenți, Facultatea de Drept

şi Ştiinţe Sociale, Universitatea ”1 Decembrie 1918” Alba Iulia
Coordonator: Lect. univ. dr. Ureche Maria Angela, Facultatea de Drept şi Ştiinţe
Sociale, Universitatea ”1 Decembrie 1918” Alba Iulia
Abstract
The paper contains information that was presented to prisoners who will be released
in 2017. They aim to inform detainees about the institutions where they can seek help and
about the facilities available to them. Preparing a CV and how to present yourself at the
interview are the main points of this work.
The language used in the paper is simple because inmates have a low level of
education.
Keywords: prisoners, CV, labour law, facilities.
Ştim că:
În perioada imediat următoare după eliberarea din penitenciar, persoanele sunt deosebit de
vulnerabile şi se pot confruntă cu:
• probleme de adaptare la viaţa din comunitate
• stigmatizarea din partea celor din jur
• dificultăţi în găsirea unei locuinţe şi a unui loc de muncă (o sursă de venit legală)
• dificultăţi în integrarea în familie
Oportunităţi pentru reintegrarea socială a persoanelor care au fost condamnate penal şi
care aparţin unor grupuri vulnerabile
• Legea 116/2000 privind combaterea marginalizării sociale asigură cadrul legal pentru
sprijinirea tinerilor până în 35 de ani. Este creată astfel posibilitatea încheierii unor
contracte de solidaritate pentru sprijinirea angajării persoanelor marginalizate.
• În perioada de pregătire pentru liberare, persoanele private de libertate pot urma
cursuri de calificare gratuite.
• Angajează fără a solicita cazier: firmele mici, pe bază de relaţii personale (ex. firmă
deţinută de un prieten sau membru al familiei) , firme mari din anumite domenii (ex.
cablu TV)
• Există posibilitatea de a lucra ca persoană fizică autorizată sau de a înfiinţa o firmă
• Există angajatori care oferă calificare la locul de muncă pentru cei care nu au o
calificare, sau sunt dispuşi să plătească ei cursurile de calificare
• Există (mai ales la angajatorii străini) o deschidere pentru angajarea grupurilor
discriminate
162
PRO JURE nr. 1/2017
Mecanismele instituţionale la nivel de comunităţi locale

1.Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă
AJOFM derulează programe pentru integrarea pe piaţa muncii a grupurilor
dezavantajate.
Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Alba organizează următoarele
cursuri de formare profesională: bucătar, cofetar-patiser, cosmetician, croitor
îmbrăcăminte după comandă, electrician instalaţii şi echipamente electrice industrial, frizer –
coafor- manichiură – pedichiură, fierar betonist – montator prefabricate, instalator instalaţii
tehnico-sanitare şi de gaze, lucrător în comerţ, lucrător finisor pentru construcţii, operator
introducere, validare şi prelucrare date, ospătar (chelner) ,vânzător în unităţi de alimentaţie,
rectificator, sudor, tâmplar universal, viticultor, zidar – pietrar – tencuitor, contabil, inspector
resurse umane, îngrijitor copii,îngrijitor bătrâni la domiciliu, dulgher-tâmplar-parchetar,
operator la maşini unelte cu comandă numerică, agent de securitate, comunicare limba
engleză.
Acte necesare înscrierii la cursurile de formare profesională
• 1. Recomandare de la compartimentul de consiliere A.J.O.F.M. Alba
• 2. Certificat de naştere original si copie
• 3. Buletin/carte de identitate original şi copie
• 4. Acte studii original şi copie
• 5. Adeverniţă medicală de la medicul de familie, cu menţiunea: „Apt pentru meseria
_________”
• 6. Certificat de căsătorie original şi copie (dacă este cazul)
2.Serviciul de Asistenţă Socială
Principala direcţie din cadrul Primăriei care se ocupă de asigurarea serviciilor sociale.
În atribuţiile acestora intră:
- realizarea anchetelor sociale privind acordarea ajutorului social
- efectuarea plăţii ajutorului social
- repartizarea persoanelor în vederea efectuării muncii în folosul comunităţii
3. Inspectoratul Şcolar Judeţean
- Pentru persoanele care doresc să finalizeze sau să continue studiile, ISJ
organizează cursuri de recuperare şcolar , tip “A doua şansă”.
4. Direcţia de Evidenţă a Persoanelor din cadrul Consiliului Judeţean
- Această instituţie reprezintă una din primele instituţii cu care proaspătul liberat din
penitenciar ia contact, având în vedere faptul că în urma executării pedepsei, actele de
identitate pot expira.
5. Organizaţiile de cult
- Deseori aceste organizaţii oferă ajutoarea materiale atât în cadrul penitenciarelor cât şi
după liberare. Aceste organizaţii oferă şi asistenţă religioasă, sprijin în obţinerea unui
loc de muncă, a unui adăpost etc.
6. Organizaţiile non-guvernamentale
Fundaţia Prison Fellowship România
• Asistenţă socială - intervenţia asistentului social vizează: evaluarea cazului, stabilirea
nevoilor şi problemelor cu care se confruntă tânărul, realizarea planului de intervenţie
sau spectrul de servicii necesare, de comun acord cu beneficiarul, încheierea
163
PRO JURE nr. 1/2017
contractului de prestare a serviciilor sociale şi de responsabilitate reciprocă, medierea

cu structurile locale, susţinere pentru angajarea în muncă, asistenţă în relaţiile cu
colegii şi comunitate.
• Asistenţă psihologică şi psihopedagogică - evaluarea psihologică iniţială şi periodică,
elaborarea unui plan de intervenţie în funcţie problemele psihologice identificate,
învăţarea unor strategii de rezolvare a problemelor, dobândirea unor abilităţi de
autocontrol, rezolvarea conflictelor de natură emoţională, consiliere psihosocială şi
profesională - individuală şi de grup.
• Asistenţă pedagogică - se adresează în special beneficiarilor care nu au terminat 9
clase, cât şi beneficiarilor care temporar nu sunt cuprinşi în sistemul educativ.
• Asistenţă profesională - atât de formarea profesională, cât şi de recalificare. Dacă
persoana are deja o calificare (cu condiţia ca beneficiarul să dorească) se mediază
angajarea în muncă.
• Asistenţă juridică - în scopul clarificării identităţii beneficiarului, rezolvarea litigiilor
legate de proprietatea privată sau custodia copilului.
• Activităţi de dezvoltare a deprinderilor de viaţă independentă - activităţi ce
promovează şi sprijină pregătirea beneficiarilor pentru viaţa autonomă. Fiecare
activitate este centrată pe o anumită deprindere de viaţă. Aceasta poate avea loc atât în
mediul centrului, cât şi în mediu deschis, favorizând experienţa socială şi deschiderea
către comunitate, experimentarea, învăţarea prin acţiune. Activităţile sunt
structurate/semistructurate şi se realizează ţinând cont de vârsta, nivelul de dezvoltare,
opinia şi aspiraţiile beneficiarului.
Asociaţia AS 2001
• Misiunea acestui ONG este să se apropie de persoanele aflate în dificultate, oferind o
mană de ajutor pentru depăşirea cu success a acestei stări. Este preocupat permanent
să găsească soluţii pentru susţinerea morală şi educativă a tuturor claselor
defavorizate. Oferă servicii de asistenţă, mediere şi consiliere celor care le solicită
ajutorul.
Întocmirea CV-ului
• Curriculum vitae este o expresie latină care se traduce prin "Istoricul vieții".
• Scopul principal al unui CV este acela de a informa angajatorul despre tine,
experiența ta de lucru, abilitățile și educația pe care le deții. De aceea CV-ul este unul
dintre cele mai importante elemente atunci când aplici pentru un job.
1. Criterii pentru o completare corectă
Orice CV trebuie să îndeplinească câteva criterii:
-să fie adaptabil: să poata fi modificat în funcţie de postul care se doreste a fi ocupat
-cursiv şi coerent
-fără greşeli gramaticale sau logice: pentru ca CV-ul să fie completat corect, trebuie avută în
vedere redactarea textelor într-o manieră corecta din punct de vedere gramatical şi logic
-redactat la calculator, nu scris de mână: pentru a putea afirma că avem un CV corect
completat, acesta trebuie redactat pe calculator şi trimis fie în format electronic, fie printat
(funcţie de solicitarea angajatorului)
-să fie cât se poate de concentrat – dacă este posibil să conţină maxim 3 pagini (secretul în
164
PRO JURE nr. 1/2017
construirea unui CV completat corect consta în compactarea informaţiilor, dar în acelasi timp
acoperirea tuturor informaţiilor importante). Ca şi reguă generală: evitaţi folosirea
abrevierilor.
2. Prezentarea datelor personale de identificare
• numele şi prenumele;
• data şi locul naşterii;
• adresa la domiciliu;
• numărul de telefon la care puteţi fi contactat;
• starea civilă
• numărul copiilor.
Evitaţi să precizaţi că sunteţi divorţat sau în curs de divorţ. Nu indicaţi vârsta copiilor,
iar dacă aveţi copii mai mici, nu subliniaţi că aţi putea avea probleme cu regimul zilei de
muncă sau alte probleme.
3. Studiile
• La acest punct se vor descrie, în ordine cronologică inversă, denumirea şcolilor
absolvite, anul absolvirii, calificarea dobândită, media de absolvire (dacă consideraţi
că merită să fie menţionată).
• Se menţionează şi cursurile de calificare, recalificare, perfecţionare, specializare, dar
numai cele care sunt direct legate de locul de muncă "ţintit" şi care pot să vă marească
şansele obţinerii locului de muncă pentru care candidaţi.
• Prezentarea fiecărei forme de învăţământ se va face din rând nou.
4. Experienţa profesională
• Cunoscând particularităţile locului de muncă "ţintit", la acest punct se vor enumera în
ordine cronologică toate locurile de muncă avute anterior, punând accentul pe
experienţa din domeniul respectiv.
• Dacă anterior nu aţi mai lucrat în domeniul respectiv, atunci veţi scoate în evidenţă
calităţile profesionale şi abilităţile personale, pentru a crea o imagine clară şi potrivită
a personalităţii dumneavoastră.
• Dacă acesta este primul loc de muncă, atunci veţi pune în valoare abilităţile personale,
energia, dorinţa întemeiată de a lucra în acest domeniu
• La toate aceste informaţii se vor face precizări referitoare la: perioada de angajare,
denumirea firmei/ şcolii, meseria/ funcţia, succese şi reusite (în caz de necesitate).
5. Limbi străine cunoscute
Nivel A1- Poate să înțeleagă și să utilizeze expresii familiare și de largă folosință și fraze
foarte simple care vizează satisfacerea unor nevoi concrete. Se poate prezenta el însuși sau îi
poate prezenta pe alții , poate pune întrebări sau poate răspunde la întrebări referotoare la date
personale cum ar fi unde locuiește, persoanele pe care le cunoaște și lucrurile pe care le
posedă. Poate interacționa într-o manieră simplă cu o persoană care vorbește rar și clar și este
pregătit pentru ajutor.
Nivel A2- Poate să înțeleagă fraze izolate și expresii utilizate frecvent legate de domenii de
relevanță imediată ( de ex. informații de bază personale sau despre familie, cumpărături,
geografia locală, ocuparea forței de muncă). Poate comunica în situații simple și uzuale care
solicită un schimb direct și simplu de informații pe teme familiare și de rutină. Poate descrie
în termeni simpli aspecte ale propriei persoane , mediul înconjurător sau chestiuni de imediată
necesitate.
165
PRO JURE nr. 1/2017
Nivel B1- Poate să înțeleagă punctele esențiale în vorbirea standard clară pe teme familiare
referitoare la activitatea profesională, școlară, petrecerea timpului liber etc. Poate să facă față
în majoritatea situațiilor care pot să apăra într-o zonă în care este vorbită limba. Poate produce
un text simplu și coerent pe teme familiare sau de interes personal. Poate să descrie experiențe
și evenimente , vise, speranțe și ambiții și să expună pe scurt motive și explicații pentru
opiniile și planurile sale.
Nivel B2- Poate să înțeleagă ideile principale din texte complexe pe teme concrete sau
abstracte, inclusiv discuții tehnice în domeniul sau de specializare. Poate interacționa cu un
grad de fluență și spontaneitate care face interacțiunea normală și posibilă cu vorbitori nativi,
fără efort de ambele părți. Poate produce un text clar , detaliat pe o gamă largă de subiecte.
6. Cele mai apreciate competențe:
a. eficiență la locul de muncă; la ora actuală nu sunt apreciați angajații care lucrează
mult peste program fără rezultate vizibile, ci acei angajați care reușesc să realizeze
obiectivele și sarcinile de lucru la un nivel calitativ ridicat, cu cât mai puține
resurse și într-un timp cât mai scurt
b. viziunea despre obiectivele afacerii pe termen scurt, mediu și lung contribuie în
mod esențial la crearea unei strategii de lucru cât mai eficiente și în concordanță cu
atingerea acestora ; aceasta este o competență extrem de utilă în cazul managerilor,
al executivilor și al liderilor din companii
c. flexibilitatea în abordarea situațiilor de lucru, a interacțiunilor din mediul
profesional este foarte apreciată în prezent în cadrul companiilor tocmai datorită
numeroaselor schimbări intervenite la nivel economic și necesității de a reacționa
rapid și de a se adapta la noile contexte ; flexibilitatea se manifestă atât la nivelul
acceptării unor noi sarcini de lucru, a lucrului într-o nouă echipă, un nou
departament sau proiect, cât și la nivel de abordare diferită a unor situații similare
din trecut.
d. proactivitatea reprezintă întotdeauna un avantaj pentru angajatul care se
interesează de inovațiile din domeniul în care lucrează, de noile produse sau
servicii existente pe piață, propune idei, proiecte, soluții ; o astfel de atitudine face
diferența între angajatul care își îndeplinește sarcinile și cel care se evidențiază că
fiind un angajat ce aduce valoare companiei în care lucrează.
e. orientarea spre rezultat contribuie de asemenea la realizarea obiectivelor
profesionale proprii, ale echipei, ale departamentului sau ale companiei. Într-o
lume economică tot mai competitivă, această competență devine tot mai necesară
și mai apreciată de către angajatori.
f. seriozitatea la locul de muncă în ce privește respectarea programului, a sarcinilor
de lucru, a celorlalți colegi constituie de asemenea o calitate apreciată la angajați.
g. comportamentul adecvat față de colegi, superiori, colaboratori, parteneri ai
companiei este una dintre competențele căutate de către angajatori.
h. capacitatea de a lucra în echipă constituie un criteriu important pentru mulți
recrutori atunci când selectează viitorii angajați. Această capacitate devine
obligatorie pentru alegerea persoanelor celor mai potrivite să lucreze în
departamente care presupun interacțiunea și cooperarea cu ceilalți membri sau în
166
PRO JURE nr. 1/2017
cadrul unor proiecte unde realizarea obiectivelor depinde în mare parte de bună
relaționare și implicare a participanților.
i. comunicarea eficientă a fost întotdeauna necesară pentru majoritatea tipurilor de
joburi și definitorie pentru joburile care presupun lucrul direct cu clienții sau cu
mult personal. Comunicarea eficientă presupune exprimarea clară, concisă a
ideilor, dar și ascultarea activă și respectarea părerilor celorlalți angajați, parteneri,
colaboratori sau parteneri de discuție, evitarea conflictelor.
j. dorința de a învăța continuu este la ora actuală și va fi și în viitor utilă, dar mai
ales necesară angajaților și profesioniștilor care doresc să fie în permanență
informați despre progresele și noutățile din domeniul lor de lucru, despre noile
produse și servicii existente pe piață, despre proiectele și inițiativele din aria lor de
expertiză la nivel național sau internațional.
7. Recomandări
• Folosiți fraze scurte. Fiți concis.
• Nu trimiteți niciodată un curriculum vitae cu greșeli de ortografie, dactilografiere sau
de orice altă natură.
• Folosiți hîrtie standard, A4, de calitate bună, albă sau de o culoare pastel, discretă
(galben-pai e una din cele mai indicate). Cerneala neagră e cea mai potrivită. Nu
abuzați de fonturi speciale sau artificii grafice, vor strica impresia. Fiți sobru dar nu
monoton.
Atașați întotdeauna o scrisoare de intenție.
• În felul acesta veți solicita efectiv postul dorit și vă veți expune motivele pentru care
doriți acest post.
Interviul de angajare
1. Atitudinea contează!
• Primul lucru pe care trebuie să-l faci – fii sigur că te prezinți la interviu cu o atitudine
corespunzătoare. E normal să fii emoționat înainte de un interviu, dar trebuie să-ți
schimbi modul de gândire referitor la acest lucru. Mulți petrec ore în șir gândindu-se la
toate lucrurile ce ar putea merge prost, iar apoi, ca rezultat, chiar greșesc la
interviu.Gândește-te la interviu ca la un joc. Aceasta este șansa ta de a-ți dovedi
calitățile reale, mult mai convingător decât în CV!
• Ține minte! Nu este vorba doar de un angajator care te intervievează pentru un post.
Vrei să vezi dacă firma respectivă ți se potrivește. Dacă vei gândi așa, nu te vei purta
ca un om disperat, gata să accepte orice job i s-ar oferi.
• Un alt lucru important este gândul pozitiv. Cu o zi înainte de interviu gândește-te că
interviul va merge foarte bine, că vei da răspunsuri inteligente, că vei fi relaxat și
încrezător.
2. Pregătirea e vitală!
• Ca pentru orice alt test, trebuie să te pregătești din timp pentru interviu. Gândește-te la
ce ar vrea să știe angajatorul și pregătește niște răspunsuri. Firmele vor oameni
optimiști și motivați, așa încât fii sigur că răspunsurile tale reflectă aceste calități.
Chiar dacă fiecare interviu e diferit, există întrebări care apar mereu, iar un răspuns
167
PRO JURE nr. 1/2017
pregătit din timp te va transforma într-o persoană încrezătoare și îl va impresiona pe

angajator.
• O întrebare foarte frecventă e aceea referitoare la defecte. Intervievatul precaut va ști
cum să transforme un răspuns negativ într-unul pozitiv, explicând cum un defect poate
deveni o calitate. Spunând că ai probleme pentru că dai foarte multă atenție detaliilor
sau că simți nevoia să fii motivat reprezintă răspunsuri bune.
• Angajatorii caută de asemenea pe cineva care să aibă calitățile cerute pentru job, nu
pe cineva neștiutor pe care să-l pregătească ei. Cercetează compania cu atenție pentru
că “Ce știi despre noi?” este o altă întrebare frecventă, iar nimic nu este un răspuns
acceptat. Caută pe site-ul companiei, întreabă, citește presa.
• Reține: cu cât ești mai pregătit, cu atât ești mai încrezător!
3. Prima impresie contează!
• Trebuie să știi exact unde te duci și numele celui pe care îl întâlnești. Nu uita să îți
acorzi 15 minute în plus pentru cazul în care ești prins în trafic.
• Când ajungi la interviu strânge mâna intervievatorului cu putere și privește-l în ochi.
Interviul este ocazia ta de a face o impresie foarte bună. Tratează-i politicos pe toți cei
care îi întâlnești. Cât aștepți, nu trimite SMS-uri, pentru că s-ar putea ca cineva să-ți
urmărească gesturile.
• Iată și câteva lucruri care NU se fac: nu mesteca gumă, nu fuma, nu lăsa
telefonul deschis, nu întrerupe.
4. Aspectul contează!
• Studiile arată că prima impresie este dată în primele 10 secunde, după modul cum
arată.
• Îmbracă-te ca și cum ai avea deja jobul! Informează-te cum se îmbracă cei care
lucrează în firma respectivă (nu ne referim la uniforme, bineînțeles) și îmbracă-te la
fel. Chiar dacă stilul e neoficial, îmbrăca-te decent. Nu este momentul să încerci un stil
nou sau trendy. Un costum e potrivit oricărei ocazii. Fii însă sigur că ți se potrivește și
că te simți bine în el.
• Albastru, gri și negru sunt cele mai profesionale culori. Roșu- încrezător și sociabil.
Galben- simț al umorului dezvoltat. Verde- cumpătat în situații de criză.
5. Limbajul corpului
• Chiar dacă angajatorul s-ar putea să nu conștientizeze acest lucru, limbajul corpului
spune multe. Contactul vizual este obligatoriu și indică faptul că ești o persoană
încrezătoare, sinceră, că nu ai nimic de ascuns. Evită să îți atingi fața sau urechile
pentru că acest lucru indică faptul că ești evaziv sau că minți. Încrucișarea picioarelor
sau a mâinilor te face să pari inabordabil. Nu te apleca foarte mult înainte pentru că o
să pari tensionat. Stai drept dar relaxat.
6. Strategia de interviu
• Cel ce te intervievează se află acolo pentru a-ți adresa întrebări, iar tu te afli acolo
pentru a răspunde inteligent și la obiect. Fii sigur că răspunsurile tale au ca rezultat
explicarea faptului că ești persoana potrivită pentru postul respectiv. Nu există
răspunsuri greșite, dar sunt răspunsuri care indică mult mai bine că ești candidatul
potrivit.
• Trebuie să ai cel puțin 5 întrebări pregătite, care să aibă nevoie de răspunsuri mai
ample. Întreabă despre natura jobului, despre oportunitățile de dezvoltare și despre
168
PRO JURE nr. 1/2017
modalitățile de pregătire pentru personalul nou. Întreabă cum se încadrează jobul tău
în structura companiei, despre viitoarele strategii și cum se adaptează compania la
noile piețe. Acest lucru îi impresionează întotdeauna pe angajatori!
• Nu întreba despre salariu sau beneficii. Așteaptă până ți se oferă postul și nu fi tu
cel care aduce acest subiect în discuție.
• Fii calm, vorbește încet și încearcă să transformi interviul într-o discuție. Dacă
dialogul decurge natural, angajatorul va crede că aveți multe în comun și că te
cunoaște mai bine.
• Adoptă tonul pe care îl impune angajatorul. Dacă el este prietenos și sociabil fii și tu
la fel. Dacă este formal și rezervat trebuie să te conformezi.
• Nu comenta și nu întrerupe. Dacă te pierzi ia o scurtă pauză, reculege-te și gândește-te
la ce vrei să spui.
7. Sfârșitul interviului
• Întotdeauna, înainte de a pleca, exprimă încă o dată interesul față de postul dorit. Asta
nu înseamnă să spui ceva disperat sau fals. Dar lasă de înțeles ca ești impresionat de ce
ai văzut și ai aflat până acum. Apoi mulțumește pentru timpul și interesul acordat.
Trebuie să arăți încă o dată că ești persoana potrivită.
• După interviu, gândește-te și notează pe o listă ceea ce crezi că nu a mers bine precum
și ce a mers foarte bine.
• Chiar dacă nu obții postul, vei deveni din ce în ce mai bun cu timpul!
BIBLIOGRAFIE
1. https://cariera.ejobs.ro/pregateste-te-pentru-interviul-perfect/
2. https://zonawellness.wordpress.com/2011/02/15/top-10-competente-personale-in-
2011/
3. http://www.medical-job.ro/index.php/exercitii-germana/certificate-lingvistice-a1-a2-
b1-b2-c1-c2
4. https://www.scribd.com/doc/61840796/Model-Cv-European-Completat-Romana
5. http://www.dezvoltarea-carierei.com/baza_znanja/ce-este-un-cv
6. http://proalba.ro/ajofm-alba-organizeaza-cursuri-gratuite-de-formare-profesionala-
pentru-someri
7. https://www.edu.ro/a%20doua%20sansa
8. http://www.pfr.ro/ro/
9. http://www.penalreform.ro/fileadmin/pri/media/Reintegrarea_fostilor_infractori_-
_resurse.pdf
169
PRO JURE nr. 1/2017
LIBERTATEA DE EXPRIMARE
Marin Sorina-Mihaela, studentă, Facultatea de Ştiinţe Economice şi Drept,

Coordonator: Lector univ. dr. Duminică Ramona, Facultatea de Ştiinţe
Economice şi Drept, Universitatea din Piteşti
Motto: „Oamenii pretind libertatea de exprimare ca şi compensaţie pentru libertatea

de gândire, pe care arareori o folosesc”. (Kierkegaard)
Abstract
No society can claim to be democratic if it does not offers sufficient guarantees to
respect pluralism. It is about political pluralism, and the possibility to put into circulation by
any means, including press, ideas.Freedom of expression is governed by Article 70 of the
NCC, which stipulates in its first paragraph that "Everyone has the right to freedom of
expression". Also, freedom of expression is governed by the provisions of article 30, par. 1-8
of the Constitution and considers that any creation, opinion, idea, theoretical concepts, etc.
enter the legal circuit only if are communicated or expressed.Communication and expression
of thoughts is not only a possibility but at the same timea necessary condition of human
existence.
European Convention on Human Rights enshrine freedom of expression directly in
Article 8. Editors of the Convention say that the freedom of expression is a generic concept
because it includes in itself two freedoms. The first, expressed in terminis is freedom of
opinion; the second includes "freedom to receive and impart information and ideas without
interference by public authority and without limitations given by the borders between states"
all these issues forming synthetic freedom of information.In conclusion, freedom of expression
constitutes one of the essential foundations of a democratic society.It applies not only to
'information' or 'ideas' regarded as inoffensive or indifferent, but for those which shock or
disturb; These are the imperatives of pluralism, tolerance and spirit of openness without
which there is no democratic society.
Keywords: freedom, expression, opinion, communication, Human Rights.
Dezvoltarea democratică a unei societăţi presupune, prin ea însăşi, pluralismul politic,

deci şi pluralismul ideilor şi concepţiilor despre lume şi viaţă, despre organizarea socială,
despre raporturile dintre membrii societăţii. Ca fiinţe sociale, oamenii au nevoie să primească
idei şi informaţii şi să-şi exprime în orice formă propriile lor idei şi concepţii.Libertatea de
exprimare este dreptul fundamental al omului de a spune ceea ce gândește. Este un drept
natural, ce ține de esența ființei umane, la fel ca dreptul la viață, la demnitate.Nicio societate
nu poate pretinde că este democratică dacă nu oferă suficiente garanţii pentru respectarea
170
PRO JURE nr. 1/2017
pluralismului. Este vorba aici atât despre pluralismul politic, cât şi despre posibilitatea de a
pune în circulaţie, prin orice mijloace, inclusiv prin presă, idei1.
La nivel individual, libertatea de exprimare este o condiție necesară pentru
dezvoltarea, împlinirea și demnitatea fiecărei persoane. Acest drept ne ajută să cunoaștem și
să înțelegem mai bine lumea în care trăim, prin liberul schimb al ideilor și informațiilor cu
semenii noștri.
Dreptul la libera exprimare este reglementat de art 70 NCC, care prevede expres în
primul său alineat că „orice persoană are dreptul la liberă exprimare”. De asemenea, libertatea
de exprimare este reglementată de dispoziţiile art.30,alin. 1-8 din Constituţia României şi are
în vedere faptul că orice creaţie, opinie, idee, concepţie teoretică, etc. intră în circuitul juridic
numai dacă sunt comunicate, exprimate.Comunicarea şi exprimarea gândurilor reprezintă nu
numai o posibilitate dar, în acelaşi timp, şi o condiţie necesară a existenţei umane, a societăţii
organizate în conformitate cu criteriile de civilizaţie determinate istoric2.
Din perspectiva dreptului constituţional libertatea de exprimare este un drept
fundamental cu un conţinut complex şi unul dintre cele mai mari valori ale libertăţii
cetăţeneşti. Conţinutul constituţional se referă la următoarele aspecte: a)conţinutul
comunicării:gânduri,opinii,credinţe religioase etc., precum şi mijloace prin care se realizează
comunicarea: viu grai, sunete, imagini, scris; b)dreptul este inviolabil şi nu poate fi îngrădit în
mod arbitrar. Autorităţile statului au obligaţia de a respecta dreptul la exprimare al oricărui
subiect de drept, dacă se realizează în condiţiile prevăzute de lege; c)libertatea de exprimare
este interpretată în sensul conceptului de comunicare şi de aceea ea trebuie realizată în public;
d)este interzisă cenzură de orice fel asupra liberei comunicări, în sensul că nici o publicaţie nu
poate fi suprimată, şi în al doilea rând autorităţile statale nu pot exercită un control prealabil
asupra conţinutului comunicării pe considerente politice sau de altă natură; e)libertatea de
exprimare implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii, precum şi libertatea de a înfiinţa
structuri organizatorice care să susţină posibilitatea comunicării:studiouri de radio şi
televiziune, edituri, redacţii; f)libertatea de exprimare nu poate fi absolută, ci este supusă
principiilor responsabilităţii şi răspunderii juridice şi morale3.
In acelasi timp, Conventia Europeana a drepturilor omului consacra libertatea de
exprimare încă de le prima sa hotărâre importantă în acest domeniu, în cauza Handyside
Royaume-Uni, Curtea Europeană a statuat, într-o formulă care este preluată aproape ca o
clauză de stil în toată jurisprudenţa sa subsecventă în materie, că „libertatea de exprimare,
consacrată în parag. 1 al art. 10 constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi
democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului ei". Sub rezerva parag. 2 al
aceluiaşi text, libertatea de exprimare priveşte nu numai „informatiile" sau „ideile" apreciate
favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, dar şi pe cele care contrariază,
şochează sau neliniştesc; aceasta este exigenţa pluralismului, a toleranţei şi a spiritului de
deschidere într-o societate democratică.
Instanţa europeană a evidenţiat întotdeauna „importanţa crucială a libertăţii de
exprimare, ca una dintre condiţiile prealabile ale unei bune funcţionări a democraţiei."4 De
1
Eugen Chelaru, Drept civil. Persoanele, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2012, p.34.
2
M. Andreescu, A. Puran, Drept Constitutional. Drepturi, libertati si indatoriri fundamentale.Institutii politice –
curs universitar-, Editura Universitatii din Pitesti, 2012, p.41.
3
Idem, p. 42.
4
Corneliu Bîrsan, Conventia europeana a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Editia 2, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2010, p. 729.
171
PRO JURE nr. 1/2017
asemenea, ea a decis că, astfel cum apare consacrată de art. 10, libertatea de expresie este
însoţită de excepţii care impun o interpretare restrictivă, iar nevoia de a opera restrângeri ale
acestei valori fundamentale a unei societăţi democratice trebuie să fie stabilită în mod
convingător.
In concepţia redactorilor Convenţiei, dreptul la libertateade exprimare reprezintă o
noţiune generică deoarece el cuprinde, în sine, două libertăţi. Prima dintre ele, exprimată in
terminis, este libertatea de opinie; cea dea doua cuprinde „libertatea de a primi sau de a
comunica informaţii sau idei fără ingerinţe din partea autorităţilor publice şi fără limitări date
de frontierele dintre state", toate aceste aspecte alcătuind sintetic libertatea de informare.1
In primul rând, art. 10 din Convenţie garantează ca formă a libertăţii de exprimare
libertatea de opinie, care este legată, la rândul ei, de libertatea de gândire, de conştiinţă şi de
religie, apărată de art. 9.Orice persoană are dreptul să-şi formeze concepţii privitoare la viaţa
socială, lalumea care-o înconjoară, în general, după cum ea poate să aibă o anumită credinţă
religioasă, să aparţină unui cult religios pe care să-1 practice. Altfel spus, orice individ are
dreptul de a formula o opinie despre fenomenele în mijlocul cărora trăieşte şi pe care le
analizează prin filtrul propriei lui gândiri.Dar, aşa după cum a arătat fosta Comisie, art. 10 nu
ar putea fi interpretat în sensul garantării faptului că o opinie exprimată fie şi pe cale
instituţională, cumeste aceea a referendumului, va produce efectele dorite de cel ce a
exprimat-o.Astfel, în Italia a fost votată cu o mare majoritate a populaţiei, prin
referendum,abrogarea unei legi privitoare la finanţarea publică a partidelor politice;
ulterior,printr-o lege votată de Parlament a fost reintrodus un mecanism de finanţare publică a
acestora; reclamanţii au susţinut că această reintroducere este contrară opiniei exprimate prin
referendum; Comisia a arătat, însă, că libertatea lor de opinie le-a fost respectată prin aceea că
ei au avut posibilitatea să voteze în cadrul consultării populare.2 Opţiunea legiuitorului nu
poate fi controlată pe această cale; într-o societate democratică, alegătorii au posibilitatea să-şi
„sancţioneze" reprezentanţii în cadrul procesului electoral.
Libertatea de opinie apare ca „forma clasică" a libertăţii de exprimare şi presupune ca
nimeni să nu fie urmărit sau condamnat pentru opiniile sale, deoarece, posibilitatea pentru
orice persoană de a avea şi de a exprima o opinie minoritară este o componentă esenţială a
oricărei societăţi democratice, care se întemeiază „pe pluralism, petoleranţă şi pe spirit de
deschidere”.Exprimarea unei opinii semnifică, în ultimă analiză, formularea unei judecăţi de
valoare cu privire la un anumit fapt social, care nu are a fi confundată cu relatareaunor
activităţi umane sau a unor împrejurări sau fapte ce se petrec în viaţa de toate zilele. După
cum am arătat mai sus, libertatea de informare estecel de-al doilea element al libertăţii de
exprimare. Adeseori, atunci când se face referire la această formă a libertăţii de expresie, este
utilizată noţiunea de „comunicare", noţiune ce are în vedere „relaţia" între „emiţătorul" unui
„mesaj" şi „receptorul" acestuia.
Libertatea de informare trebuie să fie exercitată fără nici o ingerinţă din partea
autorităţilor publice. Sub rezerva limitărilor prevăzute de dispoziţiile art. 10 parag. 2 al
Convenţiei, conţinutul oricărui mesaj adresat publicului trebuie să fie liber. O societate
democratică nu poate exista decât în măsura în care se bazează pe pluralism şi pe o diversitate
1
C. Bîrsan, Libertatea de exprimare in Convenţia europeană a drepturilor omului, în Studii juridice şi
economice, Universitatea „Nicolae Titulescu", Ed. Economica, Bucureşti, 2001, p. 11 şi urm. .
2
172
PRO JURE nr. 1/2017
de idei. Cu referire specială la presă, libertatea de informare este incompatibilă cu existenţa

oricărui sistem de autorizare sau de cenzură prealabilă. în acelaşi timp, libertatea presupune
responsabilitate. Nu există în viaţa socială libertate dincolo de orice limite.
Aceste limite privesc protecţia unor valori sociale şi a drepturilor şi reputaţiei
aparţinând altor persoane. Depăşirea acestor limite este de natură să angajeze răspunderea
civilă, administrativă sau chiar penală a celor care săvârşesc fapte ce se circumscriu într-un
asemenea cadru. Principiul libertăţii de informare rămâne, însă, în toată substanţa sa şi se
impune ca atare atât autorităţilor publice, cât şi oricăror alte persoane, fizice sau juridice.
In jurisprudenţa sa, instanţa europeană a făcut precizări deosebit de importante cu
privire la domeniul de aplicare a art. 10 din Convenţie, în diverse sfere ale vieţii sociale.
Confruntându-se cu concepţii restrictive ale statelor privitoare la această materie, Curtea,
dimpotrivă, consideră că art. 10 priveşte toate categoriile demesaje, indiferent de conţinutul
acestora. Astfel, în cauza Groppera Radio A.G.et autres Suisse, autorităţile elveţiene au
susţinut că art. 10 nu poate fi invocat în materie de „programe al căror conţinut - în principal
muzică uşoară şi mesaje publicitare - ar putea inspira îndoieli privitoare la caracterul
informaţiilor sau ideilor pe care le cuprind". Curtea a arătat, însă, că difuzarea de programe pe
calede unde herţiene, ca şi retransmiterea acestora prin cablu intră sub incidenţa dispoziţiilor
art. 10 din Convenţie, „fără a fi necesar a distinge după conţinutul programelor transmise"1.
In cauza Markt intern Verlag Gmbh et Klaus Beermann Allemagne, guvernul german a
susţinut interpretarea restrictivă a dispoziţiilor art. 10 din Convenţie, în sensul că acestea nu s-
ar aplica, spre exemplu, cu privire la buletine săptămânale care informează cititorii asupra
evoluţiilor pieţei, în special despre practicile comerciale ale marilor întreprinderi comerciale
şi ale furnizorilor acestora, ceea ce înseamnă că pentru guvernul german asemenea buletine nu
au drept scop influenţarea sau mobilizarea opiniei publice, ci promovarea intereselor
economice ale unor grupuri de întreprinderi determinate. Aşa fiind, a arătat guvernul
german,o asemenea activitate ar ţine mai degrabă de libera întreprindere şi de libera
concurenţă, drepturi negarantate de Convenţie şi care s-ar situa, oricum, la extrema periferie a
domeniului de aplicaţie a art. 10 din Convenţie.Dimpotrivă, pentru Curte, deşi publicaţia
respectivă se adresa unui cerc limitat de comercianţi şi nu interesa publicul, nu mai puţin, în
ansamblu, ea conţinea informaţii cu caracter comercial care nu au putut a fi excluse din
domeniul de aplicare a art. 10 parag. 1 deoarece a spus instanţa europeană, textul nu se aplică
selectiv, numai unor categorii de informaţii, idei sau moduri de exprimare, ci tuturor
acestora.2
Libertatea de informare nu poate fi privită în sine. Mesajul liber transmis se adresează
cuiva; el este receptat de la cineva. De aceea, ea însăşi presupune încă o componentă, anume
libertatea de recepţionare a mesajelor transmise, de orice natură ar fi acestea. Este vorba
despre al doilea termen al noţiunii de „comunicare". Ea presupune dreptul de a primi, de a
recepţiona toate informaţiile transmise prin mass-media, mai ales cele de interes general.
Dreptul la liberă exprimare nu este nelimitat, exercitarea să putând fi restrânsă, dar şi
cazurile şi limitele unor asemenea restrângeri nu pot fi stabilite decât prin lege.În privinţa
acestor restrângeri alin. (2) al art. 70 NCC face trimitere la prevederile art. 75 NCC, care au în
1
2
C.H.Beck, Bucureşti, 2010, p.741-742.
173
PRO JURE nr. 1/2017
vedere Constituţia, alte legi, convenţiile şi pactele internaţionale la care România este
parte.Astfel, potrivit art. 75 alin (2) NCC „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale
cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este
parte nu contituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenţa secţiune”1. Prevederile
constituţionale interzic exprimări care urmăresc: prejudicierea demnităţii umane, vieţii
particulare a persoanei şi dreptul sau la propria imagine. De asemenea sunt interzise
defăimarea ţării, îndemnul la război, la agresiune, la ură naţională, socială de clasă sau
religioasa, la discriminare, la separaţiuni teritoriale,la violenţă politică sau manifestări
obscene contra bunelor moravuri.[art. 30, alin (6),(7) din Constituţia României].
Din conţinutul prevederilor citate rezultă că restrângerile care pot fi aduse dreptului la
liberă exprimare au un dublu fundament: protejarea drepturilor personalităţii care aparţin altor
persoane şi interesele superioare ale societăţii.2Răspunderea juridică pentru depăşirea acestor
limite poate fi, după caz, civilă sau penală. Răspunderea civilă, respectiv obligaţia de a plăti
despăgubiri materiale sau morale celui prejudiciat revine în ordinea prevăzută de
Constituţie:editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării, proprietarului
mijlocului de multipolicare al postului de radio sau televiziune încondiţiile legii.Răspunderea
penală este reglementată de codul penal sau alte legi speciale. Este întotdeauna personală şi
poate interveni când sesăvârşesc infracţiunile de insultă, calomnie, ultrajul,ofensă adusă
autorităţii, răspândirea de materiale obscene etc.3
Instanţa europeană a subliniat în repetate rânduri că restricţiile lalibertatea de
exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 parag.
2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care el le impune în privinţa lor, în special aceea ca
ingerinţele statale să poată fi considerate ca „necesare într-o societate democratică". Lectura
dispoziţiilor cuprinse în art. 10 parag. 2 impune următoarele observaţii:
a) mai întâi, exerciţiul libertăţii de exprimare presupune „îndatoriri şi
responsabilităţi";
b) în al doilea rând, avându-se în vedere importanţa socială deosebită a acestei
libertăţi, exerciţiul ei poate fi supus unor „formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni", ceea
ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite „ingerinţe" în
exerciţiul acestei libertăţi fundamentale;
c) în al treilea rând, aceste ingerinţe trebuie să îndeplinească anumite condiţii
prevăzute de text, adică: să fie prevăzute de lege; să urmărească un scop legitim; să fie
necesare într-o societate democratică, condiţie prin prisma căreia instanţa europeană apreciază
şi proporţionalitatea ingerinţei cu scopul urmărit prin producerea ei. „Scopul legitim" este dat
de interesele de ordin general şi de cele individuale prevăzute de parag. 2 al art. 10.Toate
aceste limitări ale libertăţii de exprimare şi condiţiile în care pot fi impuse de stat au dat
naştere la o bogată şi interesantă jurisprudenţă a organelor Convenţiei.
1
Eugen Chelaru, Drept civil. Persoanele, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2012, p.34.
2
Idem, p.35.
3
M. Andreescu, A. Puran, Drept Constituţional. Drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale.Instituţii politice –
curs universitar-, Editura Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2012, p. 42.
174
PRO JURE nr. 1/2017
A. Libertatea de exprimare presupune „îndatoriri şi responsabilităţi"

Dintre toate drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie şi de Protocoalele sale
adiţionale, numai cu privire la libertatea de exprimare art. 10 parag. 1 dispune că exercitarea
ei comportă îndatoriri şi responsabilităţi.
Invocându-se, pentru a se justifica o limitare a acestei libertăţi, „îndatoririle şi
responsabilităţile" inerente exerciţiului acesteia în termenii art. 10, nu trebuie pierdut din
vedere că orice asemenea limitare trebuie să îndeplinească exigenţele prevăzute în al doilea
paragraf al acestui text. Aşadar, „îndatoririle şi responsabilităţile" puse în evidenţă de art. 10
ai Convenţiei nu sunt în măsură să justifice, prin ele însele, limitările libertăţii de expresie; ele
au menirea de a contribui la aprecierea necesităţii eventualei ingerinţe a autorităţii publice în
exerciţiul ei. într-o cauză, fosta Comisie a decis că aceste „îndatoriri şi responsabilităţi" pot
impune, celui care îşi exercită libertatea de exprimare, „o atenţie deosebită în privinţa
publicaţiilor destinate tineretului".1
De asemenea, uneori, aceleaşi „îndatoriri şi responsabilităţi" sunt de natură să conducă
la aprecierea existenţei unor obligaţii specifice de moderaţie şi de reţinere pentru anumite
categorii de persoane, pe temeiul statutului lor. în acest sens, poate fi vorba despre obligaţia
de rezervă ce incumbă funcţionarilor publici, potrivit statutului lor naţional sau internaţional,
mai ales atunci când informaţiile pe care ei le deţin sunt acoperite de secretul profesional.
Bunăoară, într-o cauză în care reclamantul, cercetător la un centru de cercetări atomice
şi deţinător al unui mandat de consilier local, a pretins că sancţiunea disciplinară pe care a
primit-o pentru participarea sa, fără autorizare prealabilă, la o emisiune locală de televiziune
consacrată securităţii centrului reprezintă o încălcare a dreptului său la liberă exprimare, fosta
Comisie a arătat că „este rezonabil ca un salariat ce ocupă un post atât de sensibil ca cel din
Ministerul Apărării să fie supus cel puţin câtorva limitări privitoare la libertateasa de
exprimare, privitoare la informaţiile pe care le deţine în calitatea sa oficială, mai ales datorită
participării sale la rezolvarea problemelor de securitate ale respectivului centru, caracterului şi
locului muncii sale şi vechimii sale în muncă. Scopul restricţiilor în aceste condiţii este
legitim atât în lumina circumstanţelor de confidenţialitate în care reclamantul a primit
informaţiile divulgate - adică în exerciţiul funcţiilor sale - cât şi datorită obligaţiilor şi
responsabilităţilor care sunt impuse exerciţiului libertăţii de exprimare, astfel cum acestea
sunt prevăzute în art. 10 parag. 2 al Convenţiei."
Tot astfel, fosta Comisie a decis că un magistrat are obligaţia de reţinere înlegătură cu
critica funcţionării justiţiei prin manifeste cu caracter politic pe care el însuşi le distribuia
publicului.La fel, atunci când un avocat face declaraţii publice, mai ales prin presă,
are„obligaţii şi responsabilităţi specifice". Comisia nu le-a definit în materie, dar a lăsat să se
înţeleagă faptul că este vorba tot despre obligaţia de rezervă.
B. Ingerinţa să fie prevăzută de lege

Articolul 10 parag. 2 dispune că „formalităţile, condiţiile, restricţiile sau sancţiunile" la
care poate fi supus exerciţiul libertăţii de exprimare trebuie să fie prevăzute de lege.Şi în
această materie, în jurisprudenţa sa,jurisdicţia europeană impune ca legea care limitează
libertatea de exprimare să întrunească anumite calităţi, anume să fie accesibilă şi
previzibilă.De altfel, acestea sunt condiţiile impuse de jurisprudenţa Curţii pentru orice normă
1
175
PRO JURE nr. 1/2017
legală internă care priveşte respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie şi de

protocoalele sale adiţionale.Aşadar, în primul rând, este necesar ca legea să fie suficient de
accesibilă: cetăţeanul obişnuit trebuie să dispună de informaţii suficiente, în circumstanţele
cauzei, cu privire la existenţa şi conţinutul normelor juridice aplicabile într-un caz
determinat.In al doilea rând, expresia „prevăzută de lege" presupune şi altă condiţie, aceea ca
aceasta să fie previzibilă: poate fi considerată „lege", în sensul art. 10 parag. 2, o normă
enunţată cu suficientă precizie pentru a permite „destinatarului" ei - cetăţeanul - să-şi regleze
conduita socială, la nevoie prin recurgerea la „sfaturi de specialitate"; el trebuie să fie în
măsură să poată prevedea, în condiţii rezonabile şi la un nivel rezonabil în circumstanţele
cauzei, consecinţele ce pot decurge dintr-un act concret. Curtea a admis că normele legale nu
pot fi de o „previzibilitatea absolută".
C. Ingerinţa să urmărească un scop legitim

O altă condiţie a compatibilităţii unei ingerinţe statale cu dispoziţiile Convenţiei este
aceea ca ea să urmărească un scop legitim. Este vorba despre unul dintre scopurile enumerate
în parag. 2 al art. 10, care vizează protecţia unor interese de ordin social sau individual, în
jurisprudenţa lor, atât Curtea cât şi fosta Comisie au luat în considerare sau un singur scop
bine definit, sau cumulativ, mai multe scopuri avute în vedere prin acţiunea autorităţilor
publice, ce s-a concretizat într-o limitare a libertăţii de exprimare a unei persoane. Bunăoară,
fosta Comisie a decis că reprezintă un asemenea scop protecţiasecurităţii naţionale, în situaţia
condamnării unor persoane pentru distribuirea de manifeste prin care militarii erau îndemnaţi
să dezerteze, iar confiscarea unorreviste ce reproduceau acte homosexuale cu minori are tot
un asemenea într-o altă cauză, scop, ce constă în protejarea moralei publice.Comisia a
considerat că, prin condamnarea reclamantului pentru publicarea pe contul unei alte persoane
căreia i se interzisese exerciţiulacestui drept în materie politică pentru faptele comise în
timpul ocupaţiei nazistea unei broşuri care punea în discuţie realitatea exterminării evreilor în
timpul elui de-al doilea război mondial şi atrocităţile comise de nazişti în aceeaşi perioadă şi
prin confiscarea respectivei broşuri statul belgian a urmărit apărarea ordinii şi garantarea
autorităţii puterii judecătoreşti.
Concluzionând,limitele în care poate fi exercitată libertatea de exprimare, concordanța
cu celelalte drepturi și libertăți fundamentale, constituie o temă de mare actualitate, necesitând
clarificări conceptuale și soluții jurisprudențiale în acord cu standardele moderne de protecție
a demnității umane.Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale
unei societăţi democratice. Sub rezerva parag. 2 al art. 10 din Convenţie, ea se aplică nu
numai pentru „informaţii" sau „idei" privite sau considerate inofensive sau indiferente, dar şi
pentru cele care contrariază, şochează sau neliniştesc; acestea sunt imperativele pluralismului,
toleranţei şi spiritului de deschidere fără de care nu există societate democratică.
Presa joacă un rol important într-o asemenea societate; dar dacă ea nu trebuie să
depăşească anumite limite ţinând, mai ales, de protecţia şi reputaţia drepturilor altuia, a
necesităţii de a împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale, precum şi a altor valori
sociale enumerate de art. 10 parag. 2 din Convenţie, ea are îndatorirea de a comunica - cu
respectarea îndatoririlor şi a responsabilităţilor de rigoare - informaţii şi idei privitoare la toate
problemele deinteres general; aceasta presupune, de asemenea, posibilitatea de a recurge la o
oarecare doză de exagerare şi chiar de provocare.
176
PRO JURE nr. 1/2017
BIBLIOGRAFIE
1. M. Andreescu, A. Puran, Drept Constitutional. Drepturi, libertati si indatoriri
fundamentale.Institutii politice –curs universitar-, Editura Universitatii din Pitesti,
2012
2. C. Bîrsan, Conventia europeana a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Editia
2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2010
3. C. Bîrsan, Libertatea de exprimare in Convenţia europeană a drepturilor omului, în
Studii juridice şi economice, Universitatea „Nicolae Titulescu”, Ed. Economica,
Bucureşti, 2001
4. E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2012
177
PRO JURE nr. 1/2017
ASPECTE COMPARATIVE PRIVIND UNITĂȚILE ADMINISTRATIV-

TERITORIALE
DIN REPUBLICA MOLDOVA ȘI ROMÂNIA
Studenți: Oxana Mițcul, Valeria Purciuc

Coordinator: Lect.univ.dr.Maria Ureche
Facultatea de Drept și Științe Sociale, specializarea Drept, anul I
Universitatea,,1 Decembrie 1918” Alba Iulia
Abstract
First of all, this article present the parallel between administrative-territorial units
from Romania, Republic of Moldova and Transnistria, the autonomous part of Moldova that
has a different and separate organization. It explains and exemplifies the main components
that form these administrative-territorial units from both countries. The article shows the
stucture and attributions of Alba County Concil, Chișinău Munipal Council and Dubăsari
District Council. It also gives examples of decisions, future strategies and programs of these
councils for the settlemets they coordinate.
Keywords: administrative-territorial units from Romania, Republic of Moldova and

Transnistria, organization, decisions, future strategies, programs.
Unitate administrativ-teritorială -parte componentă a teritoriului țării, cu populația

și instituțiile aferente,denumită și organizată prin lege.1
Administrarea treburilor publice din România este asigurată de ministerele de resort,
care dispun de direcții județene de specialitate (direcții sanitare, inspectorate școlare, direcții
ale finanțelor publice, inspectorate județene de poliție etc.). Există și câteva structuri
administrative suprajudețene, cum ar fi regionalele CFR, comisiile zonale ale monumentelor
istorice etc. Cu toate acestea, administrația României este una centralizată.2
Teritoriul Republicii Moldova este organizat, sub aspect administrativ, în unități
administrativ-teritoriale: raioane, orașe și sate. Organizarea administrativ-teritorială a
Republicii Moldova se efectuează pe 2 niveluri: satele (comunele), sectoarele și orașele
(municipiile) constituie nivelul întâi, raioanele, municipiul Chișinău și municipiul Bălți
constituie nivelul al doilea.3
În România unitățile administrativ-teritoriale sunt județe, orașe, municipii, și comune.
În schimb, în Republica Moldova unitățile administrativ-teritoriale sunt raioane, orașe și sate.
Unul din aspectele comune ale celor două țări este organizarea în municipii, orașe și
sate.
Municipiul este localitatea urbană care are un număr mai mare de locuitori, o industrie
dezvoltată, o însemnătate deosebită în viața economică, social-politică și cultural-stiințifică a
țării, un important fond de locuințe si dotări edilitar-gospodarești, o rețea complexă de unități
de învățământ, sănătate și cultură. Municipiile în care își au sediul prefecturile sunt municipii-
reședință de județ.
Exemple România: București, Alba, Cluj, Iași, Timișoara
Republica Moldova:Chișinău, Bălți,Soroca, Tiraspol
1
https://www.dictio.ro/juridic/unitate-administrativ-teritoriala.
2
https://ro.wikipedia.org/wiki/Organizarea_administrativ-teritorial%C4%83_a_Rom %C3%A2niei.
3
http://www.moldova.md/ro/content/organizarea-administrativ-teritoriala.
178
PRO JURE nr. 1/2017
Orasul este centrul de populație mai dezvoltată din punct de vedere economic, social-
cultural și edilitar- gospodăresc.
Exemple România:Alba Iulia, Sibiu, Cluj, Aiud
Republica Moldova: Chișinău, Tiraspol, Dubăsari, Bălți
Comuna este unitatea administrativ-teritorială alcătuită din unul sau mai multe sate
care cuprind populația rurală, fiind organizată în funcție de condițiile economice, social-
culturale și geografice.
Exemple România: Arieșeni, Ciugud, Vințu de Jos
Republica Moldova: Bacioi, Ghidighici, Corjeuți, Vărzăreștii Vechi
Satele în care își au reședință primăriile (organele de conducere ale comunei) sunt
resedință de comună. Satul este unitatea administrativ-teritorială elementară. 1
Exemple România: Poiana Teiului, Zlatna, Orăștie
Republica Moldova: Cocieri, Recea, Molovata, Glingeni,
Județul este unitatea administrativ-teritorială alcatuită din municipii, orașe și comune
– unități de bază - administrativ teritoriale.
Organizarea județelor se face în funcție de condițiile geografice, economice și social-politice.
Județul asigură dezvoltarea social-culturală și edilitar-gospodarească a municipiilor, orașelor
și comunelor. Exemple: Alba, Arad,Brașov, București, Cluj
Raionul este o unitate administrativ-teritorială alcătuită din sate (comune) și orașe,
unite prin teritoriu, relații economice și social-culturale.
Orașul în care își are sediul consiliul raional este numit oraș-reședință. Raionul poartă
denumirea orașului-reședință. 2
Exemple: Dubăsari, Criuleni, Cahul, Orhei, Soroca
Consiliu județean (CJ) este autoritatea administrației publice locale din România,
constituită la nivel județean, pentru coordonarea activității consiliilor comunale și orășenești,
în vederea realizării serviciilor publice de interes județean.
Consiliul județean este compus din consilieri aleși prin vot universal, egal, direct, secret și
liber exprimat, în condițiile stabilite de Legea privind alegerile locale.3
Numărul membrilor fiecărui consiliu se stabilește de prefect, în funcție de populația
județului/raionului
În Alba-Iulia numărul consilierilor este de 33, în Dubăsari -27, iar în Chișinău de 51
Consiliul Județean Alba-Iulia este constituit din 6 comisii de specialitate, a câte 5
membri fiecare. 4
Consiliul municipal Chișinău este format din 5 comisii a câte 9-11 membri fiecare. 5
Consiliul raional Dubăsari este format din 5 comisii a câte 5-7 membri fiecare.6
Drept exemplu de comisii, avem următoarele:
• Comisia de dezvoltare economică, bugete, strategii
• Comisia privind amenajarea teritoriului, investiții, turism, mediu și gestionarea
patrimoniului județului
• Comisia de administrație publică locală, juridică și ordine publică
• Comisia pentru educație, cultură, tineret, ONG-uri și sport
• Comisia pentru cooperare interinstituțională și mediu de afaceri
• Comisia de sănătate și protecție socială
1
http://statistici.insse.ro/shop/?page=tempo3&lang=ro&ind=ADM101A.
2
https://ro.wikipedia.org/wiki/Raioanele_Republicii_Moldova.
3
https://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliu_Jude%C8%9Bean.
4
http://www.cjalba.ro/componenta-comisiilor-consiliului-judetean/.
5
http://www.chisinau.md/pageview.php?l=ro&idc=528&t=/Consiliul/Componenta/Comisiile-CMC&.
6
http://dubasari.md/pagins/comisii-de-specialitate.
179
PRO JURE nr. 1/2017
Organigrama unui Consiliu Județean 1
1
https://despretot.info/wp-content/uploads/2012/11/Organigrama-Consiliu-Judetean.png.
180
PRO JURE nr. 1/2017
Organigrama unui Consiliu Raional 1
Atît Consiliile Județene din România, cât și Consiliile Raionale

din Republica Moldova au ca puncte comune:
❖ Constituirea Consiliului se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării
alegerilor.
❖ Şedinţa este legal constituită dacă participă cel puţin două treimi din numărul
consilierilor aleşi. În cazul în care nu se poate asigura această majoritate, ședinţa se va
organiza, în aceleaşi condiţii, peste 3 zile, la convocarea Prefectului. Dacă nici la a
doua convocare reuniunea nu este legal constituită, se va proceda la o nouă convocare
de către Prefectul, peste alte 3 zile, în aceleași condiții.
❖ Consilierii sunt aleși pentru un mandat de 4 (patru) ani care poate fi prelungit prin lege
organică, în caz de război sau de catastrofă şi îşi exercită mandatul de la data
constituirii până la data declarării ca legal constituit a consiliului nou ales.
❖ Lucrarile primei ședințe sunt conduse de cel mai în varstă consilier dintre cei prezenți
la ședință, asistat de unul sau doi dintre cei mai tineri consilieri prezenți la ședință,
precum și de secretarul Consiliului municipal.
❖ Consilierii se pot constitui în grupuri, în funcţie de partidele sau alianţele electorale pe
ale căror liste au fost aleşi, dacă sunt în număr de cel puţin 3.
❖ Consiliu se poate întruni şi în şedinţe extraordinare, la cererea preşedintelui sau a cel
puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului, în cazuri excepţionale.
1
http://www.nisporeni.md/public/files/images/organigrama.gif.
181
PRO JURE nr. 1/2017
❖ Convocarea consiliului judeţean se face în scris, prin intermediul secretarului

judeţului, cu cel puţin 5 zile înaintea şedinţelor ordinare sau cu cel mult 3 zile înaintea
celor extraordinare.
❖ Președintele este ales prin vot secret de către consilieri.
Consiliile Județene din România

❖ În situația în care consiliul județean nu se poate reuni de 3 ori consecutiv, din cauza
absenței, fără motive temeinice, a consilierilor județeni, Prefectul va verifica dacă pe
listele de candidați ale partidelor politice ai căror consilieri județeni declarați aleși au
lipsit nemotivat mai sunt supleanți. În cazul în care locurile vacante nu pot fi
completate, Prefectul va declara vacante, prin ordin, locurile consilierilor județeni aleşi
care au lipsit nemotivat de la cele 3 convocări anterioare
❖ Consiliul judeţean se întruneşte, în şedinţă ordinară, în fiecare lună, de regulă în ultima
zi de joi, la convocarea preşedintelui consiliului judeţean.
❖ Consilierii judeţeni primesc un semn distinctiv al calităţii lor de reprezentanţi aleşi ai
colectivităţii locale, pe care au dreptul să îl poarte pe întreaga durată a mandatului şi îl
pot păstra după încetarea mandatulului1
Consiliile Raionale/Municipale din Republica Moldova

❖ În situația în care consiliul raional nu se poate convoca într-o majoritate de 3 ori
consecutiv , fără motive temeinice, consiliul se consideră dizolvat de drept
❖ Consiliul municipal se întrunește în ședință ordinară o dată la 3 luni la convocarea
Primarului general cu excepția primei ședințe.
❖ Proiectul ordinii de zi cuprinde nu mai mult de 100 proiecte de decizie
❖ Consilierii primesc insignă și legitimație de consilier2
Atribuțiile Consiliului Județean / raional:

❖ hotărăşte înfiinţarea sau reorganizarea de instituţii, servicii publice şi societăţi
comerciale de interes judeţean, precum şi reorganizarea regiilor autonome de interes
judeţean;
❖ aprobă regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului judeţean, organigrama,
precum şi ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi ale societăţilor
comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean
❖ Aprobă bugetul propriu al judeţului, modul de utilizare a rezervei bugetare şi contul de
încheiere a exerciţiului bugetar;
❖ stabileşte impozite şi taxe judeţene
❖ adoptă strategii, prognoze şi programe de dezvoltare economico-socială şi de mediu a
judeţului
❖ hotărăşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a
judeţului
❖ Asigură cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes judeţean
privind: educaţia, serviciile sociale, sănătatea, cultura, tineretul, sportul, ordinea
publică;3
1
http://www.cjalba.ro/wp-content/uploads/2016/08/ROFCJ2016.pdf.
2
http://chisinau.md/public/files/15929413md21cmc8eaa3.pdf.
3
http://www.cjmaramures.ro/structura/consiliul-judetean/rolul-consiliului-judetean.
182
PRO JURE nr. 1/2017
Administrarea publică este reglementată de legea nr215/2001 în România1, iar în

Republica Moldova de legea nr 436/20062.
Strategii și Programe
Alba Iulia
• Strategia de Dezvoltare a Județului Alba, pe perioada 2014-2020.
• Masterplanul energetic al judetului Alba;
• Strategia de dezvoltare a serviciilor sociale AID Alba Iulia; ș.a.
Chișinău
• Strategia de Dezvoltarea a Învățământului Municipal pentru anii 2016-2020;
Dubăsari
• Strategia de Dezvoltare Integrată a Raionului Dubăsari 2016-2020;
Hotărâri
Alba Iulia
❖ HOTĂRÂREA nr.112 din 16 martie 2017 cu privire la actualizarea valorii de inventar
a bunului imobil „Casă și centrală termică”, situat administrativ în municipiul Alba
Iulia, str. Mihai Viteazu, nr. 2, județul Alba, ca urmare a realizării lucrărilor de
reparații și mansardare
❖ HOTĂRÂREA nr.111 din 16 martie 2017 pentru aprobarea Acordului de parteneriat
încheiat între Judeţul Alba prin Consiliul Judeţean Alba şi Municipiul Alba Iulia, prin
Consiliul local al municipiului Alba Iulia, cu privire la darea în folosință, cu titlu
gratuit, a instalației portabile pentru determinarea sarcinii pe axă la vehicule rutiere
❖ HOTĂRÂREA nr.110 din 16 martie 2017 cu privire la aprobarea achiziţionării de
servicii de asistență şi reprezentare juridică
Chișinău
❖ Proiect de decizie ”Cu privire la aprobarea bugetului municipal Chişinău pe anul 2017
în lectura a doua”
❖ Decizia nr. 2/52 din 14 martie 2017 „Despre operarea unor modificări la decizia
Consiliului municipal Chișinău nr. 1/16 din 12.02.2010 ”Cu privire la comemorarea
numelui poetului Grigore Vieru”
❖ Proiect de decizie ”Cu privire la convocarea adunării generale extraordinare a
acționarilor SA ”Apă-Canal Chișinău”
Dubăsari
❖ D Е С I Z I Е nr. 01-01 din 24.02.2017 Сu privire la rezultatele activității IP
Incubatorul de afaceri al raionului Dubăsari în anul 2016 în vederea susținerii și
incubării în cadrul acestuia a agenților economici din micul bussines și sarcinile
prioritare de activitate pentru anul 2017
❖ Decizie nr 01-02 din 24.02.2017 cu privire la activitatea inspectoratului Fiscal de
StatDubăsari din anul 2016 în vederea acumulării d evenituri în bugetul raional ți
sarcinile prioritare de activitate pentru anul 2017
1
https://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=1&cad=rja&uact=8&ved=0ahUKEwj16a
H9tvTSAhUpD5oKHcJkALYQFggYMAA&url=https%3A%2F%2Fwww.fortalegii.ro%2FlegislatieUpload%2F
78-
legea%2520215_2001%2520legea%2520administratiei%2520publice%2520locale.doc&usg=AFQjCNEMMFG
u2MOi4JjdGfD7G5TsiOD_YQ&sig2=Z6eTbkTFuErEF4luZeXMhQ&bvm=bv.150729734,d.bGs
2
http://lex.justice.md/document_rom.php?id=C8E304A4:037190E8
183
PRO JURE nr. 1/2017
În imaginile de mai jos sunt prezentate exemple de antete ale documentelor oficiale
întocmite de Consiliile menționate anterior.
O diferență semnificativă între unitățile administrativ-teritoriale dintre cele 3 state o

prezintă modalitatea de întocmire a actelor oficiale.
În antetul actelor reprezentative ale Consiliului Județean Alba lipsește sigla
județului,ceea ce reprezintă o distincție importantă paralel cu actele celorlalte 2 state.În
schimb,în antetul actelor Consiliului Municipal Chișinău putem regăsi atît sigla Republicii
Moldova cît și sigla Municipiului Chișinău.În antetul actelor Consiliului Raional Dubăsari
regăsim doar sigla Republicii Moldova,dar o distincție relevantă este constituirea actelor în
doua limbi,română și rusă,deși limba de stat este româna.
Concluzii:
❖ Fiecare consiliu are o structură internă diferită
❖ Fiecare consiliu își are propria modalitate de elaborare a actelor normative
❖ Atribuțiile sunt comune pentru toate cele 3 consilii menționate
❖ Diferența de buget pentru proiecte și parteneriate;
❖ Diferența dintre hotărâri și decizii; ș.a.
184
PRO JURE nr. 1/2017
REGIMUL POLITIC DIN ELVEŢIA
Mogoş Flavius, student, Facultatea de Drept și Științe Sociale,

Sociale, Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia
Abstract
The next scientific work,entitled „Political system in Switzerland”higlights the way in
which the three power of democracy are organized in Switzerland.It should be noted that
Switzerland is a country which has a direct democracy because it promotes people’s ideas
directly by referendums.Therefore , the Legislative Power belongs to the Federal Assembly
which is the supreme authority from Switzerland because it has the right to elect members of
Federal Council.The second important power is represented by The Executive Power, which
belongs to the Federal Council .This institution consists of seven ministers who run seven
departments.Te last ,but the most important power of Switzerland is The Federal Court which
controls the judiciary system.Its purpose is to solve and judge the problems which
encountered in Switzerland.
Keywords: democracy, referendums, judiciary system, problems.
1. FORMAREA SISTEMULUI CONSTITUŢIONAL DIN ELVEŢIA

Regimul politic din Elveţia se poate clasifica cu o oarecare dificultate datorită
raporturilor dintre cele trei puteri.Se pot regăsi în Elveţia trăsături ale regimurilor occidentale
cum ar fi principiile fundamentale ale democraţiei şi anume pluralismul politic,principiul
separaraţiei puterilor în stat, statul de drept ,libertatea de exprimare ,egalitatea certă in faţa
legii ş.a.
Regimul elveţian recurge la forme tipice ale democraţiei directe cum ar fi iniţiativa
legislativă populară si referendum , dar şi la o formă arhaică a acestui regim cum este
Landsgemeinden1
Atât actuala cât şi Constituţia anterioară din 1874 aproprie regimul politic din Elveţia de
regimul prezidenţial şi asta pentru că Parlamentul devine autoritatea supremă a Confederaţiei ,
iar Guvernul devine un organ directorial şi executiv al Elveţiei.2
Chiar dacă Elveţia preferă un o democraţie directă în care referendumul a devenit „un
instrument de guvernare care concurează cu principiul reprezentării”3 căruia îi impune
anumite limitări în special în sfera rolului clasei politice si a funcţionării pluripartidismului .
În ceea ce priveşte istoria sistemului constituţional elveţian ,se poate spune căa acesta
este strâns legat de triburile germanice.
1
Landsgemeinden+Adunarea cetăţenilor.
2
Ionel.N.Sava, Democraţia politică.Între modelul majoritar şi participarea directă.Cazul elveţian.,
3
Cristian Ionescu ,Drept constituţional comparat,ed.C.H.Beck,Bucureşti 2008,p.191.
185
PRO JURE nr. 1/2017
După căderea Imperiului Roman de Apus , triburile germanice barbare au pătruns pe

teritoriul actual al Elveţiei integrând cantoanele Elveţiei în sfera Sfantului Imperiu Roman de
Naţiune Germană.Cantoanele au luptat pentrucâştigarea independenţei pe care au reuşit să o
câştige in anul 1648 prin Pacea de la Westphalia1 prin care s-a reafirmat şi suveranitatea
întregii confederaţii.
Iniţial existat opt cantoane legate între ele prin acorduri ,la care, mai târziu s-au asociat
încă cinci cantoane.
Revoluţia franceză din 1789 a găsit un loc prielnic pentru cele 13 cantoane pentru a le
integra într-o republică de inspiraţiefranceză.
În1803 ,confederaţia a fost reinstituită prin Actul de Mediere2 din 19 februarie 1803 impus de
Napoleon Bonaparte , Elveţia rămânând sub protectoratul francez.După căderea imperiului
napolian,cantoanele îşi reiau tradiţia şi încheie în 1815 un pact confederal prin care acestea îşi
păstrează pe deplin suveranitatea.Prin acest pact se unesc 22 de cantoane cu raporturi de
egalitate între ele.Cele 22 de cantoanele erau conduse de o Dietă în care funcţiona un Consiliu
federal şi o Curte federală.
Prin Constituţia din 1848 s-a consacrat o structură de stat federal , astfel că Puterea legislativă
revenea unei Adunări federale, Puterea executivă aparţinea Consiliului federal , iar Puterea
judecătorească revenea Tribunalului federal.
Potrivit Constituţiei, modalitatea principală de exercitare a puterii era cea reprezentativă
şi nu cea democraţia directă.
Deşi ,Constituţia din 1848 nu a prevăzut pe deplin procedura referndumului,ea nu a
exclus întru-totul dreptul poporului de a-şi exprima voinţa suverană in mod direct.Astfel că
50.000 de cetăţeni puteau să ceară revizuirea Constituţiei.
În 1874 se adoptă o nouă Constituţie pe baza a trei cerinţe fundamentale:centralizarea
administrativă şi realizarea unei modificăari legislative necesare după secole de guvernare
cantonală cvasiidependentă, democratizarea procesului de conducere potrivit tradiţiilor
,reacţia clasei politice la pretenţiile Vaticanului de reînoire a dogmei infailibilităţii pontificale
proclamate în cadrul primului Conciliu al Sfântului Scaun din 8 decembrie 18693
Potrivit Constituţiei din 1874,aceasta prevedea să asigure ordinea si siguranţa internă,
independenţa statului şi să protejeze cu orice scop drepturile şi libertăţile cetăţenilor.Acesta
prevedea si principiul separaţiei puterilor în stat după cum urmează Puterea legislativă
aparţine unui organ suprem numit Adunare federală, Puterea executivă unui organ directorial
şi colegial numit Consiliu federal şi Puterea judecătorească unui organ suprem jurisdicţional
numit Tribunal federal.
În data de 18 aprilie 1999 se adoptă actuala lege fundamentală a Elveţiei care nu se
deosebeşte foarte mult de anterioara Constituţie.
1
Pacea Westphalică -este un tratat de pace încheiat în anul 1648 prin care a fost pus capăt Războiului de Treizeci
de Ani.
2
Actul de Mediere a fost un document semnat de Napoleon Bonaparte în ziua de 19 februarie 1803, consfințind
abolirea Republicii elvețiene.
3
Cristian Ionescu, Drept constituţional comparat,ed.C.H.BECK, Bucureşti 2008, p.194.
186
PRO JURE nr. 1/2017
2. PRINCIPIILE GENERALE ALE CONSTITUŢIEI

Constituţia din 18 aprilie 1999 este precedată de un Preambul în care se regăsesc
valorile fundamentale ale constituţionalismului european contemporan , printre care se
întâlnesc solidaritatea naţională,pluralismul politic, separarea puterilor în stat, democraţia etc.
Preambulul nu ignoră nici diversităţile existente cum ar fi cele lingvistice sau etnice , dar şi
confesionale,subliniind respectarea diversităţilor şi a justiţiei.1 Constituţia elveţiană prevede
ca şi alte legi fundamentale articole privin teritoriul, populaţia şi puterea suverană2
Un principiu general în Constituţie este statul de drept care este prevăzut de Art.5
alin.(1)care precizează că dreptul constituie baza şi limitele activităţii statului.3
Un aspect de noutate diferit de Constituţia din 1874 este prevăzut de Art.6 , potrivit
căruia orice persoană este responsabilă pentru ea însăşi şi este datoare să contribuie la
îndeplinirea sarcinilor statului şi ale societăţii.4
3. RAPORTURILE ÎNTRE FEDERAŢIE ŞI CANTOANE

Constituţia din Elveţia prevede în conţinutul său anumite raporturi între aceasta şi
cantoanele din care este compusă privind obligaţiile pe care le au cantoanele cu această
Confederaţie ,dar si drepturile cantoanelor .
Constituţia prevede că toate contoanele sunt suverane în măsura în care suveranitatea
lor nu este limitată prin Constituţie .
Articolul 44 prin alineatele (1),(2),(3) consimte faptul că atât cantoanele dar si
Confederaţia trebuie să se ajute reciproc pentru îndeplinirea sarcinilor proprii şi colaborează
între ele,totodată îşi datorează respect şi asistenţă ,iar neînţelegerile între cantoane sau între
cantoane şi Confederaţie sunt, pe cât posibil, soluţionate prin negociere sau mediere5
Articolul 46 evidenţiază punerea în aplicare a dreptului federal ,iar articolul 47 prevede
faptul prin care Confederaţia respectă autonomia cantoanelor şi totodată conferă cantoanelor
suficiente responsabilităţi proprii şi respectă autonomia lor de organizare.6
Confederaţia are obligaţia constituţională de a informa în timp util şi în detaliu
cantoanele asupra obiectivelor pe care şi le propune ,în special în interese de interes comun.
Potrivit autonomiei de care beneficiază şi care este garantată prin Constituţie,
cantoanele au drepturi să încheie între ele acorduri şi să decidă constituirea unor organizaţii de
interes comun.
1
Cristian Ionescu, Drept constituţional comparat, ed.C.H.BECK Bucureşti 2008, p.197.
2
Art. 1 ConfederaţiaElveţiană
Poporul elveţian şi cantoanele Zurich, Berna, Lucerna, Uri, Schwyz, Obwald şi Nidwald, Glaris, Zoug, Fribourg,
Soleure, Basel-Oraşşi Basel-Provincie, Schaffhouse, Appenzell Rhodes-Extern şiAppen- zell Rhodes-Intern,
Saint-Gall, Grisons, Argovie, Thurgovie, Tessin, Vaud, Valais, Neuchâtel, Geneva şi Jura formează Confederaţia
Elveţiană.
Art. 136 Drepturi politice
1 Toţi elveţienii și elveţiencele care au împlinit 18 ani și care nu sunt bolnavi mintali sau deficienţi mintali, au
drepturi politice în materie federală. Toţi au aceleaşi drepturi şi obligaţii.
3
A se vedea Art.5 din Constituţia elveţiană.
4
Art. 6 Responsabilitate individual şi social.
Fiecare persoană este responsabilă pentru sine şi contribuie în funcţie de capacitatea proprie la îndeplinirea
sarcinilor Statului şi societăţii.
5
A se vedea Art.44 alin.(1),(2),(3) din Constituţía elveţíană.
6
A se vedea Art.47 alin.(1),(2)din Constituţía elveţíană.
187
PRO JURE nr. 1/2017
Fiecare canton are dreptul să îşi adopte câte o lege fundamentală proprie,dar care să
nu contravină legii federale .În schimb ,Confederaţia este obligată să respecte ordinea
constituţională a fiecărui canton.1
4. INIŢIATIVA LEGISLATIVĂ ŞI REFERNDUMUL

Iniţiativa populară poate fi definită ca un procedeu al democraţiei semidirecte ,care
conferă poporului puterea de a interveni direct în procesul legislativ fie opunându-se fie
aprobând cu privire la o lege adoptată sau care urmează a fi adoptată.
Iniţiativa legislativă populară poate fi invocată de un număr de 100.000 de cetăţeni
cu drept de vot care pot propune revizuirea sau de a cere adoptarea unei noi legi
fundamentale2
În ceea ce priveşte referendumul ,Constituţia elveţiană cunoaşte două tipuride
referendum: unul obligatoriu şi unul facultativ.Referendumul obligatoriu se covoacă pentru
probleme majore cum ar fi revizuirea legii fundamentale,aderarea la organizaţii care au ca
obiect de activitate realiyarea securităţii colective sa la organisme supranaţionale ,iniţiativele
populare care privesc revizuirea totală sau parţială a Constituţiei şi care au fost raspinse de
Adunarea federală etc
Referendumul facultativ este declanşat la cererea a 50.000 cetăţeni cu drept de vot
sau a opt cantoane şi vizează probleme cum ar fi legile federale, tratatele internaţionale care
se încheie pe o perioadă nedeterminată etc
Potrivit articolului 142 ,actele supuse votului poporului sunt acceptate dacă întrunesc votul
favorabil al majorităţii votanţilor.
Actele supuse referndumului populaţiei şi a cantoanelor sunt acceptate dacă se
pronunţă în acest sens majoritatea votanţilor şi a cantoanelor.
5. ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA PARLAMENTULUI

Parlamentul elveţian ,cunoscut sub denumirea de Adunare federalăeste alcătuit din
două camere legislative .Prima dintre ele este Consiliul Naţional care are în componenţa sa un
număr de 200 membri, iar cea de a doua este Consiliul Statelor care numără 46 membri aleşi
în urma unui scrutin majoritar cu două tururi.Desemnarea consilierilor de stat ţine seama de
particularităţile şi tradiţiile fiecărui canton în parte 3
Constituţia elveţiană are în conţinutul său prevederi prin care oferă Adunării federale
dreptul de a alege membrii Consiliului federal şi de dreptul de a legifera , ea devenind
autoritatea supremă a Confederaţiei.Datorită faptului că Guvernul federal este constituit din
membrii aleşi de către Adunarea federală, mulţi specialişti susţin că regimul politic din
Elveţia ar trebui încadrat în sfera modelelor de regimuri de separare rigidă a puterilor de stat.
Cele două camere legislative sunt alese pentru un mandat de patru ani .Camerele se
întrunesc de patru ori pe an în sesiuni ordinare ,dar la propunerea Consiliului federal sau a cel
puţin trei sfert din membrii fiecărei Camere.Camerele sunt conduse de un preşedinte şi un
vicepreşedinte care au un mandat de un an .
1
A se vedea Art.51 şi Art.52 alin..(1),(2) din Constituţía elveţíană.
2
Art. 138 Iniţiativă populară cu privire la revizuirea totală a Constituţiei.
3
Cristian Ionescu, Drept constitutional comparat, ed.C..BECK, Bucureşti 2008, p205.
188
PRO JURE nr. 1/2017
Membrii Adunării federale pot forma ,potrivit art.154 ,grupuri parlamentare care vor
prezenta în Camerele legislative programele şi interesele partidelor politice care au obţinut
mandate în cele două camere în urma alegerilor parlamentare.
Deasemenea ,un deputat se poate grupa în grupuri politice , denumite generic fracţiuni
care sunt alcătuite din cel puţin cinci membri.
6. STATUTUL MEMBRILOR PARLAMENTULUI

Mandatul deputaţilor şi al consilierilor de stat are un caracter reprezentativ ,deputaţii
reprezintă naţiunea în timp ce consilierii reprezintă cantonul în care au fost aleşi.Potrivit
articolului 161 din Constituţie, membrii celor două camere beneficiază de independenţă
absolută, acest articol interzicând mandatul imperativ.1
Articolul 144 alin (1) prevede faptul că funcţiile de consilier federal, judecător al
Tribunalului federal,membru al uneia dintre camerele legislative este incompatibilă,
majoritatea funcţionarilor ocupând mandatul cu o altă activitate profesională.2
Totodată,membrii parlamentului beneficiază de o imunitate politică3 care constă în
lipsa răspunderii juridice pentru opiniile exprimate în faţa Camerelor legislative.Lipsa
răspunderii juridice a parlamentarilor vrea să evidenţieze cadrul necesar prin care
parlamentarii să îşi poată exprima opiniile în mod direct , fără a se lovi de atitudinea represivă
a Consiliului federal.Singura sancţiune pe care o poate primi un parlamentar care foloseşte un
limbaj vulgar este „chemarea la ordine”4 de către preşedintele adunării.În cayul în care
parlamentarii ar comite infracţiuni care nu au legătura cu domeniul lor politic , ei pot fi
urmăriţi în timpul sesiunii numai cu acordul lor sau a Camerei din care fac parte.
7. PROCEDURA LEGISLATIVĂ
Adunarea federală adoptă două tipuri de legi:legi federale şi ordonanţe.Legile federale
vizează exercitarea drepturilor politice,restrângerea drepturilor consfinţite de Constituţie,
drepturile şi obligaţiile cetăţenilor ,organizarea autorităţilor federale, regimul taxelor şi
impozitelor datorate Confederaţiei etc.
Ordonanţele sunt legi de natură inferioară legii federale care sunt adoptate îndeosebi
de Consiliul federal.
Adunarea federal adoptă şi hotărâri cu caracter federal ,dar pentru o perioadă
limitată.
Iniţiativa legislativă aparţine membrilor Parlamentului, a Consiliului federal, a cantoanelor
sau a cetăţenilor în conformitate cu prevederile legislative.
Acestă iniţiativă este transmisă unei comisii de specialitate însărcinată cu rolul de
redacta un preaviz pe marginea acestui proiect de lege.Comisia va transmite un raport cu
prevederile care trebuiesc urmate pentru adoptarea legii ,Adunării federale ,care va dezbate
proiectul de lege în două etape .În prima etapă va avea loc o dezbatere generală asupra
principiilor ale reglementării impuse ,iar apoi va avea loc o dezbate pe articole.După
dezbaterea pe articole se va adopta legea respectivă.5
1
Art. 161 Interdicţie a mandatelor imperative alin(1) ;(2).
2
Cristian Ionescu ,Drept constituţional comparat, ed.C.H.BECK,Bucureşti 2008, p.207.
3
A se vedea art.162 din Constituţia elveţiană.
4
Cristian Ionescu ,Drept constituţional comparat, ed.C.H.BECK,Bucureşti 2008,p.208.
5
189
PRO JURE nr. 1/2017
8. CONTROLUL PARLAMENTAR
În Constituţia elveţiană se pot regăsi atât trăsături ale regimului parlamentar cum ar
fi alegerea membrilor executivului de către Adunarea federală,dar şi trăsături ale regimului
prezidenţial cum ar fi lipsa răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului.
Potrivit articolului 169 din Constituţie ,Adunarea federală exercită o „înaltă
supravegere”, în fond un control asupra Guvernului şi a administraţiei federale.1
De asemenea , Adunarea federală poate îincredinţa mandat Consiliului
federal,având dreptul potrivit articolului 171, să exercite o influenţă în domenii din sfera de
competenţă a Consiliului federal.
Parlamentarii pot adresa consilierilor de stat anumite întrebări cu privire la aspecte
curente ale activităţii autorităţii executive. 2
În mod teoretic , Consiliul federal nu este responsabil în faţa Parlamentului, din acest motiv
Constituţia nu prevede posibilitatea revocării mandatului Cabinetului prin adoptarea unei
moţiuni de cenzură,iar mambrii Guvernului nu pot fi revocaţi din funcţie pe duarata
mandatului.3
9. CONSILIUL FEDERAL
Consiliul federal este un organism colegial,compus din şapte membri aleşi cu votul
majorităţii absolute a membrilor Parlamentului federal.Odată constituit, Guvernul federal nu
mai este responsabil în faţa Parlamentului.
Executivul monist colegial nu mai este o reflectare a puterii unei persoane, precum
în sistemul american, ci el este reprezentat printr-un organ colegial.Fiecare din cei şapte
membrii conduce un departament, în fapt un minister, care este mai larg, mai cuprinzător
decât în alte ţări în care guvernele numără 20-30 miniştrii. Cele şapte ministere federale sunt:
departamentul afacerilor externe, departamentul internelor, departamentul justiţiei şi poliţiei,
departamentul apărării, protecţiei populaţiei şi sportului, departamentul finanţelor,
departamentul economiei, departamentul mediului, transporturilor, energiei şi comunicaţiilor.
Guvernul elveţian este ales pe o perioadă de patru ani, mandatul său suprapunându-se cu
legislatura Parlamentului. Consilierii federali sunt reeligibili şi practica a făcut ca ei să fie
întotdeauna realeşi, transformându-i practic în miniştrii inamovibili. Prin urmare, nu numai că
ei nu sunt responsabili în faţa parlamentului, dar de regulă conduc câte un departament (sau
mai multe, prin rotaţie) pe o perioadă îndelungată, uneori şi peste 20 ani.4
Consiliul federal nu are un şef, fiind un organ colegial absolut egalitar. Aceasta vine
din fobia elveţienilor faţă de puterea prea mare pe care o poate acumula o persoană. Totuşi,
necesităţile legate de reprezentarea ţării în diferite ceremonii, au impus instituirea funcţiei de
Preşedinte şi Vicepreşedinte al Confederaţiei. Pentru a păstra caracterul pur reprezentativ al
acestei funcţiuni şi pentru a împiedica concentrarea unei prea mari puteri în mâna unei singure
persoane, s-a prevăzut ca Preşedintele şi Vicepreşedintele să fie aleşi de Adunarea federală
dintre membrii Consiliului federal pe o perioadă de un an, fără posibilitatea de a fi realeşi în
1
A se vedea articolul 169 alin(1), (2) din Constituíaelveíană.
2
3
Ibidem.
4
Constanţa Călinoiuşi Victor Duculescu,Drept constituţíonal comparat –Tratat-”,Ed.Lumina
Lex,Bucureşti,2007,p.143.
190
PRO JURE nr. 1/2017
anul următor. Mai mult, nu este permis nici ca preşedintele să fie în anul următor
vicepreşedinte (invers se poate şi chiar se obişnuieşte). Aşa se face că fiecare din consilierii
federali devine periodic, la interval de 2-3 ani, Preşedinte sau Vicepreşedinte, dar mandatul
lui fiind atât de scurt, cetăţenii de regulă nici nu cunosc cine ocupă aceste funcţii la un
moment dat.
Printre sarcinile ce revin Consiliului federal se numără:exercitarea iniţiativei
legislative,planificarea şi coordonarea activităţilor statului,veghează la corectitudinea gestiunii
finaciare,conducerea relaţiilor internaţionale şi reprezenntarea Elveţiei pe plan extern etc.
10.TRIBUNALUL FEDERAL
Tribunalul federal este autoritatea juridică superioară a Confederaţiei.Competenţa sa
cuprinde pe lângă rezolvarea litigiilor de natură penală sau civilă, şi judecarea conflictelor
izbucnite între Confederaţie şi cantoane.
Membrii Tribunalului federal sunt aleşi pe o perioadă de şase ani de către Adunarea
federală,putând fi realeşi .Preşedintele şi vicepreşedintele Tribunalului federal sunt aleşi
pentru un mandat de doi ani.
Tribunalul federal elveţian exercită funcţiile unei Curţi Constituţionale atunci cand
judecă recursurile în materie de drept public îndreptat împotriva actelor normative
cantonale.Actele adoptate de Adunarea Federală şi de Consiliul Federal nu pot fi atacate în
faţa Tribunalului federal elveţian , cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
BIBLIOGRAFIE
1. Cristian Ionescu, Drept constituţíonal comparat, Ed.C.H.Beck,Bucureşti,2008

2. Constituţia federală a Confederaţiei elveţiene
3. Constanţa Călinoiu şi Victor Duculescu, Drept constituţíonal comparat –Tratat-
,Ed.Lumina Lex,Bucureşti,2007
4. Ionel.N.Sava, Democraţia politică.Între modelul majoritar şi participarea directă.Cazul
elveţian – studiu de caz
191
PRO JURE nr. 1/2017
DREPTUL LA VIAȚA PRIVATĂ – DREPT AL PERSONALITĂȚII
Negru Andreea Geanina,studentă, Facultatea de Ştiinţe Economice şi Drept,

Coordonator: Lect.univ.dr. Ramona Duminică, Facultatea de Ştiinţe Economice şi
Abstract
The respect for fundamental rights is one of the founding principles of European
Union and the essential precondition on which its legitimacy relies. The first paragraph of
Article 6 (F) of the Treaty on the European Union states that The Union is founded on the
principles of liberty, democreacy, respect for human rights and fundamental freedoms and on
the rule of law, principles which are common to the Member States, while the second
paragraph of that article states: The Union shall respect fundamental rights, as guaranteed
by the European Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms,
signed in rome on 4-th November 1950 and as they result from the constitutional traditions
common to the Member States, as general principles for the Community law. The Court of
Justice has reaffirmed this EU obligation several times.
Key words: right to a privat life; the E.C.H.R 8-th article.
1. ASPECTE INTRODUCTIVE
Drepturile omului, drepturi care nu se suprapun întru totul în sfera drepturilor
cetățeanului sau a drepturilor constituționale fundamentale, sunt imuabile și intangibile și au
la bază categorii și concepte apriorice al dreptului natural și mai ales nu depind de consacrarea
lor prin legea scrisă fie și Constituția.
Omul, indiferent de statutul său politic, de gradul de cultură sau civilizație, de rasă sau
religie este considerat a fi pretutindeni același, fără deosebire de formele concrete de
manifestare a existenței. Remarcăm în această privință rădăcinile adânci ale unei astfel de
concepții asupra egalității, respectiv principiul identității tuturor oamenilor care este comun
atât în doctrina crestin ortodoxă, cât și pentru dreptul natural.Principiul egalității reprezintă
esența concretizării dreptului natural în ceea ce numim drepturile omului1.
In multe din instrumentele juridice internaționale în materie, drepturile omului apar ca
„recunoașteri” sau ceea ce este aproape același lucru ca „declarații de drepturi”.
Noțiunea de drepturi ale omului transcede recunoașterea prin intermediul normelor
pozitive. Legitimitatea normelor pozitive există în măsura în care nu creează drepturile
omului, ci le recunosc transpunându-le în categorii juridice, conferindu-le și un regim de
protecție adecvată. In acest sens, Declarația Universală a Drepturilor Omului proclamă în
preambul „recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiilor umane și a
1
M. Andreescu, Filosofie, Credinţă şi Drept, Editura Universitară, Bucureşti, 2016, p. 15.
192
PRO JURE nr. 1/2017
drepturilor lor egale si inalienabile. Acesta este fundamentul libertății, al dreptății și al păcii în
lume.”1
Consacrarea și garantarea drepturilor omului prin reglementări interne si internaționale
nu exclude posibilitatea limitării acestora. De altfel, existența unor drepturi necondiționate,
teoretic, nu poate fi admisă într-un sistem constituțional democratic. Absența limitelor și a
condițiilor de exercitare, prevăzute de lege, Constituție sau instrumente juridice internaționale
poate să ducă la arbitrariu sau la abuz de drept, deoarece nu ar permite diferențierea
comportamentului legal de cel ilegal. Această idee este exprimată de art. 4 din Declarația
Franceză a Drepturilor omului și cetățeanului: „exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om
nu are alte limite decât pe acelea care asigură celorlalți membrii ai societății posibilitatea
exercitării acestor drepturi”. De asemenea, doctrina juridică a reținut că in raporturile dintre
titularii de drepturi „libertatea unuia se oprește acolo unde începe a celuilalt, deoarece
condiția inerentă persoanei este relația ei cu alții”2.
2. DESPRE DREPTURILE PERSONALITATII

Drepturile personalității reprezintă o instituție nou introdusă de Codul Civil, prin cap.
II-„Respectul datorat ființei umane și drepturilor ei inerente”.
Unele dintre aceste drepturi iși au originea în Convenția Europeană privind drepturile
și libertățile fundamentale, altele în Constituția României. Sunt inerente calității de persoană
umană, aparțin oricărui individ prin însuși faptul că este om și ocrotesc în special
caracteristicile fizice și morale ale ființei umane, individualitatea sau personalitatea acesteia;
nu sunt drepturi patrimoniale: aceasta înseamna că viața, demnitatea, onoarea, imaginea, viața
privată, nu pot fi evaluate în bani; sunt netransmisibile, aparțin doar titularului lor.
3. DREPTUL LA VIATA PRIVATA-DREPT AL PERSONALITATII

Noul Cod Civil reglementează următoarele drepturi ale personalității care ocrotesc
valori morale: dreptul la libera exprimare, dreptul la demnitate, dreptul la viata privată și
dreptul la propria imagine.
Din reglementarea acestor drepturi rezultă două obligații esențiale care le revin
autorităților: de a se abține de la orice acțiune care le-ar putea vătăma și de a crea cadrul legal
necesar pentru a preveni și sancționa imixțiunile nepermise, inclusiv a celora care ar veni din
partea unor particulari. Totodată, reglementarea acestor drepturi le interzice și particularilor să
acționeze de o manieră care ar putea să aducă vaătămarea drepturilor altor persoane.
Reglementarea expresă a dreptului la viața privată a avut loc odată cu intrarea în
vigoare a Noului Cod Civil din anul 2011, ale cărui prevederi menționează faptele ce
consituie încălcări ale dreptului la viața privată, precum și mijloacele juridice pe care o
persoană le are la dispoziție pentru apărarea dreptului său la viața privată. Pe lângă dispozițiile
Codului Civil, protecția dreptului la viața privată este asigurată de art. 8 din Convenția
Europeană a Drepturilor omului, precum și de practica Curții Europene a drepturilor omului
care a statuat în cauza Niemitz contra Germaniei că protecția vieții private a unei persoane nu
se limitează doar le cercul său intim, ci include și timpul și parcursul activității sale
profesionale.
1
M. Andreescu, op. cit., p. 15.
2
Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Editura Socio-Sat, Arad, 1998, pp. 269-270.
193
PRO JURE nr. 1/2017
Intrarea în vigoare a Noului Cod Civil a atras dupa sine consacrarea expresă în
legislația națională a dreptului la viața privată, precum și a mijloacelor pe care persoanele
fizice sau juridice le au la îndemână pentru a asigura protecția acestora.
Noul Cod Civil a reglementat dreptul la viața privata prin art. 71 CC si art. 74 CC, și
distinct, prin art. 73 CC, dreptul la propria imagine.
Din modul de redactare al art. 71 alin. 2 si 3 CC rezultă că în conținutul noțiunii de
viată privată intră viata intimă, personală și cea de familie, reședinta, corespondența,
manuscrisele, alte documente personale, precum și informațiile din viața privată a unei
persoane.
Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private, neputând fi supuse vreunei
imixțiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul sau corespondența sa,
fără consimțamântul său. Totodată este interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenței,
manuscriselor sau a altor documente personale, precum și a informațiilor din viața privată a
unei persoane fără acordul acesteia3.
1
Sunt considerate, potrivit legii romane, atingeri aduse vieții private: intrarea sau
rămânerea fără drept în locuința sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui care
o ocupă în mod legal; interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârșite prin orice
mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoștintă de cauză, a unei asemenea interceptări; captarea
ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spațiu privat, fără acordul
acesteia; difuzarea de imagini care reprezintă interiorul unui spațiu privat, fără acordul celui
care îl ocupă în mod legal; ținerea vieții private sub observație, prin orice mijloace, în afară de
cazurile prevăzute expres de lege; difuzarea de știri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise
sau audiovizuale privind viața intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în
cauză; difuzarea de materiale conținând imagini privind o persoană aflată la tratament în
unitățile de asistență medicală, precum și a datelor cu caracter personal privind starea de
sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanțe în legătura cu boala și
cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul
în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptățite; utilizarea,
cu rea-credintă, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu altă persoană; difuzarea sau
utilizarea corespondenței, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor
privind domiciliul, reșendința, precum și numerele de telefon ale unei persoane sau ale
membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparțin sau care, după caz, are
dreptul de a dispune de ele4.
Orice persoană al cărei drept la viața privată a fost încalcat ori amenințat poate cere
oricând instanței de judecată: interzicerea faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă, încetarea
încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă și constatarea caracterului
ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă. Totodată, persoana care a
suferit o încalcare a dreptului la viața privată poate cere instanței să-l oblige pe autorul faptei
sa îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanțe spre a ajunge la restabilirea
dreptului atins, cum sunt: obligarea autorului pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de
condamnare sau orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea
prejudiciului cauzat.
Pe lângă mijloacele de apărare mai sus menționate, persoana prejudiciată poate cere
despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce
1
E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, Editura C.H. Beck,2016, p. 43.
194
PRO JURE nr. 1/2017
i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. In aceste cazuri,
dreptul la acțiune este supus prescripției extinctive.
Doctrina a evidențiat faptul că viața privată se determină prin opoziție cu viața publică
și cu latura publică a vieții profesionale. Opoziția viață publică-viața privată nu este
întotdeauna relevantă pentru a o defini pe cea din urmă. Același tip de eveniment poate fi
raportat la una sau alta din cele două categorii, în funcție de context. Spre exemplu,
festivitatea mariajului religios dobandește trăsăturile unui eveniment public prin participarea
unui număr mare de invitați la care se adaugă si mulți curioși. Căsătoria civilă oficiată într-o
primărie dintr-o comună îndepărtată are preponderent un caracter privat1.
In măsura în care individul pune în contact viața sa privată cu viața publică, întinderea
dreptului la respectarea vieții private este mai redusă, așa cum este cazul politicienilor.
Aceasta nu înseamnă însă că asemenea persoane sunt excluse din sfera celor protejați de
prevederile art. 8 din Convenția Europeană. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixțiuni în
viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul sau corespondența sa.
Prevederile art. 71 alin.3 CC conturează obligația de „non-facere” de care sunt ținuți
terții, acestora fiindu-le interzis să utilizeze, în orice mod, corespondența, manuscrisele sau
alte documente personale. Totodată este interzisă folosirea informațiilor din viața privată a
persoanei care au fost obținute pe alte căi.2
Făcând o sinteză a art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, a art. 17 din
Pactul universal cu privire la drepturile civile si politice, art. 8 din CEDO, art. 26, art. 27, art.
28, art. 29 și art. 30 din Constituția României, conchidem că orice persoană are dreptul la
respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale și
nimeni nu va putea fi supus vreunor imixțiuni arbitrare sau ilegale în viața particulară.
Pornind de la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin prisma unor
hotărâri (Van Oosterwigk c. Belgia, Von Hannover c. Germaniei, Petrina c. Romaniei) s-a
adus următoarea interpretare a noțiunii: dreptul la respectarea vieții private este dreptul la
intimitate, dreptul de a trăi așa cum dorești, protejat de publicitate. Noțiunea de viață privată
cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane precum numele, fotografia,
integritatea fizică și morală a acesteia. Garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată,
în esență, pentru a asigura dezvoltarea, fără ingerințe externe, a personalității fiecărui individ
în raport cu semenii săi.
Art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului protejează individul nu doar de
ingerințele arbitrare ale autorităților publice, statele urmând a fi considerate responsabile și de
încălcările venite din partea persoanelor private. Astfel, statele pot adopta unele măsuri care
vizează respectarea vieții private chiar și în ceea ce privește relațiile dintre indivizi.
In ceea ce privește fotografiile, Convenția Europeană a Drepturilor Omului a subliniat
că imaginea unei persoane este unul din principalele atribute ale personalitatii sale, având în
vedere că exprimă originalitatea sa și îi permite să se diferențieze de ceilalți. Dreptul
persoanei la protejarea imaginii sale constituie, astfel, una din condițiile esențiale ale
dezvoltării sale personale. Aceasta presupune, în principal, stăpânirea de către individ a
imaginii sale, care include în special posibilitatea acestuia de a refuza publicarea sa.
1
E. Chelaru, op. cit., p. 43.
2
M. Andreescu, A. Puran, Drept constituțional. Teorie generală și instituții constituționale, Editura C. H. Beck,
Bucuresti, 2016, pp. 322-323.
195
PRO JURE nr. 1/2017
4. DREPTUL LA VIATA INTIMA-ABSOLUT SAU SUSCEPTIBIL DE

LIMITARI?
Art. 8 alin. 2 din CEDO stabilește că se admite un amestec în măsura în care acesta
este prevăzut de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru
securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și
prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora.
De asemenea, art. 26 alin. 2 din Constituție prevede că persoana fizică are dreptul să dispună
de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică ți bunele moravuri.
Curtea Europeană a menționat că orice ingerința asupra unuia dintre drepturile
garantate de art. 8 trebuie să îndeplinească trei condiții și anume ca ingerința să fie: 1).
Legitimă și justificată; 2) .În concordanță cu legea; 3). Necesară într-o societate democratică.
Conform jurisprudenței Curții, orice măsură de supraveghere trebuie sa aiba o baza legala în
legislația domestică.
Deoarece o masura de supraveghere poate reprezenta o amenințare serioasă pentru
drepturile garantate de art. 8, pentru a fi considerată legală, o măsură de supraveghere trebuie
să fie în mod special clară, precisă și detaliată. Un scop legitim se referă exhaustiv la
„securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și
prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și
libertăților altora”.
Un alt aspect se referă la necesitatea și proporționalitatea ingerinței într-o societate
democratică. Această condiție solicită ca statul să demonstreze că nu doar că ingerința
corespunde unei nevoi sociale stringente, ci că aceasta este proporțională cu scopul său. Statul
va fi condamnat dacă comite sau admite o ingerința asupra dreptului respectiv și nu poate
justifica ingerința în baza criteriilor sus menționate6.
5. VIAȚA PUBLICA VS. VIAȚA PRIVATA

Noțiunea de spațiu public poate fi una destul de largă și abstractă. Comisia de la
Veneția definește într-o opinie spațiul public drept „un spațiu care poate fi accesat, în
principiu, de către orice persoană, în mod liber, oricând și în orice circumstanță”. Pornind de
la acest lucru persoana nu mai poate conta pe o intimitate absolută (cauza Von Hannover
împotriva Germaniei, nr. 59320/00 din 24.06.2010) – dreptul la respectul vieții private și de
familie nu se extinde asupra informațiilor despre viața privată și de familie obținute în locurile
publice când persoana nu poate conta, în mod rezonabil pe intimitate.
Pe de altă parte, Comisia de la Veneția a dat o definiție și spațiului privat. Sfera privată
reprezintă un spațiu la care accesul poate fi restricționat de lege sau de persoana care deține
acest spațiu. In principiu spațiile private nu sunt deschise publicului și nu pot fi accesate de
oricine, oricând și în orice circumstanțe. Sfera privată acoperă aspectul intim al personalității
unei ființe umane.
Protecția vieții intime, familiale și private este asigurată și prin consacrarea
constituțională a dreptului la propria imagine. Astfel, în art. 30 din Constituție se prevede
„Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a
persoanei și nici dreptul la propria imagine”.
Imaginea proprie trebuie ințeleasă în contextul acestui drept ca fiind acea imagine
publică, creată sau lăsată să se creeze, în mod conștient de către persoana fizică. Orice
persoană are o imagine proprie nedestinată publicității, imagine care trebuie respectată și
196
PRO JURE nr. 1/2017
apărată de legiuitori. Anumite trăsături, defecte, însușiri sunt apreciate de persoana respectivă
că nu trebuie cunoscute de nimeni în afară de ea sau de membrii familiei, ori preotul, medicul,
avocatul.
Dreptul la viața intimă, familială și privată, precum și dreptul la imaginea proprie, sunt
garantate din punct de vedere penal prin:
- Instituirea ca infracțiune, divulgarea secretului profesional, în care se include și acte și
fapte din viața intimă, familială sau privată a persoanei de care autoritățile iau
cunostință.
- Secretul profesional trebuie respectat în tot cursul procesului penal, civil, comercial,
sub aspectul dreptului la viața intimă, familială, la propria imagine sau privată a
parților în proces.
6. LIMITARI ALE DREPTULUI LA VIATA PRIVATA

Nici dreptul la viața privată nu are un caracter nelimitat, legea reglementând și o serie de
cazuri în care sunt permise intruziuni în acest teritoriu intim legat de persoană. Asemenea
limitări sunt impuse de necesitatea asigurării unui echilibru între dreptul la viața privată și
dreptul la informare al cetățenilor, care se realizează prin intermediul presei, dar și de alte
interese publice.
Astfel de limitări se regăsesc în prevederile art. 53 și art. 27 alin. 2-4 din Constituție
dar și în cele ale art. 8 alin. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Textele constituționale reglementează situațiile în care dreptul la inviolabilitatea
domiciliului poate fi restricționat, precum și modul de efectuare al perchezițiilor. Dispozițiile
prevăzute de art. 75 CC prevăd situațiile în care aceste limitări sunt permise.
Au rămas în vigoare multe reglementări care permit unor autorități diverse să facă
interceptări și înregistrări, ceea ce constituie un pericol în calea respectării dreptului la viața
privată, fiind de natură să creeze confuzii și să îngreuneze controlul respectării legii în ceea ce
privește autorizarea și efectuarea acestora7.
Titularul dreptului la viața privată își poate da însă acordul, așa cum o fac adesea
vedetele, ca anumite informații privind viața sa privată să fie făcute publice. Acordul poate fi
explicit sau prezumat, fiind aplicabile și dispozițiile art. 76 CC, potrivit cărora „când însuși
cel la care se referă o informație sau un material le pune la dispoziția unei persoane fizice ori
persoane juridice despre care are cunostință că își desfașoară activitatea în domeniul
informării publicului, consimtământul pentru utilizarea acestora este prezumat, nefiind
necesar un acord scris”.
Dreptul la respectarea vieții private este un drept esențial pentru ființa umană, fie că
este vorba de intimitatea sa, de integritatea fizică sau morală, de dezvoltarea în relațiile cu
semenii sau de informațiile personale ce o caracterizează. Integrat deopotrivă în categoria
inviolabilităților și a drepturilor consacrate juridic în a patra generație de drepturi, dreptul la
viața privată și-a câștigat un loc aparte în cadrul reglementărilor, în mod particular, după cel
de-al doilea război mondial, când comunitatea umană a conștientizat importanța respectării
individului și a setului de valori pe care acesta îl reprezintă sau îl caracterizează.
197
PRO JURE nr. 1/2017
BIBLIOGRAFIE
1. M. Andreescu, A. Puran, Drept Constitutional- Teoria generală și instituții

constituționale, Editura C.H. Beck, București, 2016.
2. M. Andreescu, Filosofie, Credintă și Drept, Editura Universitară, București, 2016.
3. Corneliu Bârsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole,
Editura C.H. Beck, București, 2010.
4. Eugen Chelaru, Drept civil. Persoanele, Editura C.H. Beck, București, 2016.
5. Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Editura Socio-Sat, Arad, 1998.
198
PRO JURE nr. 1/2017
CÂTEVA REFLECȚII PRIVIND DREPTUL OMULUI DE A DISPUNE

DE SINE ÎNSUȘI
Nicolae Valentina Alexandra,studentă, Facultatea de Ştiințe Economice și Drept,

Coordonator: Lect. univ. dr. Ramona Duminică, Facultatea de Ştiinţe Economice şi
Abstract
Since ancient times,a particular importance has been accorded to human body
which,along with human life,became the foundation of the existence of physical person.For a
long time there has been a decoupling between person and human body which promoted it's
employment in the sphere of objects and the emergence of the concept of right over one's own
body.Modern era marks the emancipation of the human body and there is a noticeable trend
towards harmonization between body and soul.The astounding progresses made in biology
and medicine threw to the law the challenge of synchronising with the current needs of the
society."Artificial human reproduction","human being's modification" and the possibility of
drawing away somebody's organs,tissues and cells in order to achieve transplants,has
determined the necessity of establishing the rights that a person has over her own body.
Keywords: physical person, rights, human body
Din cele mai vechi timpuri, natura umană a fost pusă sub semnul întrebării de către
filosofii vremii, aceștea încercând să stabilească legătura dintre om si societate. Dar ca să
poată face acest lucru, trebuiau să raspundă la una dintre cele mai dificile intrebari, si anume:
Ce este omul? Ei bine, de-a lungul timpului mai mulți ganditori au încercat să îl definească pe
baza unui set de trăsături esentiale. Aristotel considera că omul se manifestă in calitatea sa de
ființă diferită, conform esenței sale ca ființă socială, Rene Descartes aprecia ca omul trebuie
definit din perspectiva dualității sale ca trup și suflet deopotrivă,dar și a esenței sale,care este
cugetarea iar Immanuel Kant considera că omul este o persoană condusă de moralitate si etică
profesională. Dar ce este persoana? În teatrul antic grecesc actorii purtau o mască numită
prosopon,care avea funcția de a le permite acestora să dobândească imaginea personajelor si
le amplifica vocea. Termenul a fost preluat de romani si transformat în persona iar cu timpul
masca ajunge să se identifice cu personajul,noua noțiune,cu un înțeles similar,este preluată în
drept. Astfel, persoana nu este altceva decât “actorul”care joacă diverse roluri ca titular de
drepturi și obligații,este o entitate căreia legea îi recunoaște aptitudinea de a fi titular de
drepturi și de obligații, ceea ce echivalează cu calitatea de subiect de drept.Spre deosebire de
noțiunea de “om”, care prezinta o existență concretă,persoana este doar o abstracțiune,intre
cele două noțiuni neexistând o suprapunere perfectă.1 Existența persoanei fizice este
1
Eugen Chelaru, Drept civil. Persoanele, Ediția 4, Editura C.H. Beck, București, 2016, p. 1.
199
PRO JURE nr. 1/2017
condiționata de existența corpului uman și a vieții umane.1

Dreptul omului de a dispune de sine însuşi este un subiect de maximă actualitate şi
mai ales formează încă obiect de controversă la nivel doctrinar şi jurisprudenţial. Deşi
corpului uman încă din antichitate i s-a acordat o importanţă deosebită, totuşi mult mai târziu
dreptul va fi interesat de asigurarea protecţiei acestuia2. Iniţial, normele juridice făceau
referire la corpul uman doar din perspectiva considerării lui ca suport al personalităţii juridice.
Legătura care există între corpul viu al omului şi personalitatea sa juridică este de netăgăduit
deoarece numai omul născut viu este dotat cu personalitate juridică, iar personalitatea juridică
încetează o dată cu moartea sa. Acesta este unul din motivele care au determinat asimilarea
corpului cu persoana. Progresul ştiinţelor medicale şi posibilitatea apariţiei unor abuzuri au
ridicat din ce în ce mai mult problema protecţiei juridice a corpului uman3.
Astfel, de-a lungul istoriei au existat două forțe care au respins corpul: una de origine
religioasă4 care,in cazul creștinismului,deși îi asigură corpului un loc deosebit,prin prisma
păcatului originar este considerat un semn de slăbiciune și una de origine filozofică in
care,potrivit lui Descartes,eul cartezian este sufletul și el este în întregime distinct de
corp.Așadar, in cartezianism dar și in alte curente filozofice idealiste ,omul este amputat de
dimensiunea biologică fapt ce a provocat o disociere între corpul uman și persoană.Mai mult
chiar,in acest fel s-a favorizat apartenența corpului uman la sfera lucrurilor și dreptul
persoanei asupra propriului corp.5
În prezent, asistăm la o emancipare a corpului uman care tânjește să ajungă la armonia
corpului cu sufletul și tot astăzi dreptul trebuie să regândească puterea pe care omul o are
asupra propriului corp dar și protecția cu care acest corp trebuie înconjurat față de primejdiile
exterioare.Este de principiu ca dreptul nu acceptă un raport între persoana fizică si propriul
corp întrucât corpul si persoana sunt un întreg, nu poate exista un drept de proprietate între
cele două.6
Într-o opinie, s-a spus despre corpul uman că este un lucru,dar nu unul oarecare, ci
unul cu un statut aparte.El este înafara comerțului,dar totuși un lucru. Trebuie precizat înca o
dată faptul că corpul uman nu este un lucru,este persoana în carne și oase,este vorba de a fi nu
de a-l avea. A recunoaște individului un drept de proprietate înseamnă a considera valabile
toate actele de dispoziție care îl privesc iar a considera corpul uman un lucru înseamnă a
confunda subiectul cu obiectul. Dreptul de a dispune de sine însuși este un drept al
personalitații,unul din drepturile primordiale ale individului,este o libertate sau putem spune
ca este chiar una dintre expresiile libetații fizice. Corpul uman trebuie tratat cu respect.Acest
respect vizează, în primul rând,persoana umană și apoi corpul însuși,respect datorat indiferent
1
Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil.Persoanele, Editia 2, Editura Hamangiu, București 2013, p.
21.
2
Ramona Duminică, Andreea Drăghici, Aprecieri generale privind dreptul omului asupra propriului corp cu
referiri la Noul Cod civil, în Scientific Session Proceedings, The International Conference CKS, Editura Pro
Universitaria, Bucureşti, 2010, p. 410.
3
Ramona Duminică, Andreea Drăghici, Aprecieri generale privind dreptul omului asupra propriului corp cu
referiri la Noul Cod civil, în Scientific Session Proceedings, The International Conference CKS, Editura Pro
Universitaria, Bucureşti, 2010, p. 410.
4
Biblia spune că omul este creația lui Dumnezeu ,că a fost făcut după chipul și asemănarea Lui și în consecință
omul apaține lui Dumnezeu:”Nu știți voi că nu sunteți ai voștrii?Căci ați fost cumpărați cu un preț.Proslăviți dar
pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru care sunt ale lui Dumnezeu”(I Corintieni,6,19,20).
5
Ovidiu Ungureanu,Cornelia Munteanu,op.cit., p. 22.
6
Ibidem.
200
PRO JURE nr. 1/2017
că este vorba despre un corp sănătos sau despre unul cu o sănătate precară.1
Dreptul de a dispune de sine însuși este reglementat de art.60 din Codul civil, conform
căruia: “Persoana fizică are dreptul de a dispune de sine însăși,daca nu încalcă drepturile si
libertățile altora,ordinea publică sau bunele moravuri”. Dreptul de a dispune de sine însuși
preivește orice categorie de drepturi ale personalității și se concretizează prin acțiuni care
limitează voluntar exercitarea acestora.2 Întinderea dreptului unei persoane de a dispune de
sine însăși se determină prin raportare la dispozițiile legale imperative ,care reglementeză
fiecare operațiune posibilă în parte ,dispoziții conținute fie de noul Cod civil,fie de legislația
specială,dar si prin recurgerea în jurisprudență ,la anumite date cum sunt gravitatea atingerii
aduse integrității unei persoane,finalitatea operațiunii sau interesele existente.3
În temeiul dreptului de a dispune de sine însăși, persoana fizică poate consimți fie la a
se angaja în activități periculoase cum ar fi încadarea în forțele armate,practicarea unui sport
periculos sau a unei meserii periculoase în industrie fie chiar la atingeri efective ale integrității
sale.4
Corpul uman este alcătuit din organe,țesuturi,celule iar posibilitatea prelevării acestora
cu scopul realizării de transplanturi dar și evoluția uimitoare a biologiei și științei medicale
impune dreptului o sincronizare imediată întrucât se aduce atingere dreptului la viață și la
sănătate care este de asemenea un drept primordial ,reglementat în mod expres prin art.2 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Trebuie precizat ca alături de corpul uman
,cealaltă componentă importantă este viața. Persoana fizică poate consimți la a suferi vătămări
efective ale integrității sale in cazul intervențiilor medicale realizate cu scop terapeutic sau in
scop de cercetare dacă nu se realizează prin metode prohibite de art.63 din C.civ. si atât timp
cât sunt efectuate în cazurile și condițiile expres și limitativ prevăzute de lege (art.67 C.civ).
Putem vorbi aici despre mai multe situații printre care și situația juridică a embrionului uman.
Deși embrionul uman este un corp uman în devenire,el nu este totuși o persoană decât după
naștere.Cât timp durează gestația el este parte a corpului mamei,chiar dacă legea îi recunoaște
,în anumite condiții,unele drepturi.Legislația privind avortul îi permite mamei ca,în primele
luni de viață și fără nicio motivare ,să distrugă embrionul ,o asemenea acțiune putând fi
considerată omicid dacă legiuitorul ar fi considerat că embrionul este o persoană.
Posibilitatea de a avorta este astfel o componentă a prerogativei recunoscute persoanei
de a consimți la intervenții chirurgicale asupra propriului corp.De aceea ,nici bărbatul cu care
a fost conceput embrionul nu are posibilitatea să se opună avortului,indiferent că face acest
lucru din interes propriu sau ca invocă drepturile copilului nenăscut.5 Nu putem nega faptul că
embrionul uman este o persoană in devenire și de aceea în lunile avansate de sarcină avortul
nu este permis. Excepție fac cazurile când sănătatea sau chiar viața mamei ar fi astfel puse în
pericol. În doctrina recentă s-a propus o analiză nouă și anume:copilul nenăscut ,in calitate de
ființă umană potențială,poate face obiectul unei protecții minime ,beneficiind de un drept la
integritate fizică.Excepție constituie avortul justificat de un imperativ absolut ,cel al libertății
și protecției femeii în stare de suferință. În jurisprudență se remarcă l’affaire Perouche și
1
Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, op.cit., p. 23.
2
Eugen Chelaru, op.cit., p. 52.
3
Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul Cod civil.Comentariu pe
articole, Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 74.
4
Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, op. cit., p. 74.
5
Eugen Chelaru,op.cit. p. 9.
201
PRO JURE nr. 1/2017
anume: la Curtea de Casație a Franței ,s-a pronunțat în plen ,la 17 noiembrie 2000,o decizie
privind acțiunile în responsabilitate civilă, formulate contra medicilor ale căror greșeli au
contribuit direct sau indirect la nașterea unui copil handicapat.În considerentele deciziei se
rețin următoarele aspecte:erorile au fost comise de un medic într-un laborator în executarea
unui contract încheiat cu o femeie însărcinată (nedetectarea rubeolei) care au împiedicat-o pe
aceasta să-și exercite alegerea de a întrerupe sarcina,cu scopul de a evita nașterea unui copil
atins de un handicap.
O altă situație se referă la principiul inviolabilitații corpului uman. În temeiul acestui
principiu viața umană este intangibilă(eutanasia fiind interzisă implicit),orice intervenție
medicală trebuie să aibă un scop terapeutic,sunt prohibite intervențiile asupra caracterelor
genetice, prelevările de celule, țesuturi si organe umane in scopul comercializării lor,utilizarea
în mod ilegal a embrionilor,folosirea mamelor-substitut pentru procreare dar și sterilizarea.1
Jurisdicția europeană s-a confruntat relativ recent cu problematica existenței dreptului de a
muri, acesta făcând referire la eutanasie sau moartea asistată medical și s-a hotarât menținerea
interdictiei absolute de a pune capăt de o manieră intențională vieții bolnavilor incurabili
sau muribunzi ,cu scopul de a respecta și proteja demnitatea acestora. 2
O altă problemă care se pune referitor la dreptul unei persoane asupra propriului corp
este aceea a evaluării lui în bani și anume, conform principiului nepatrimonialității corpului
uman se interzice încheierea de acte juridice patrimoniale care să aibă ca obiect corpul uman
atât în întregul său sau părți componente cât si produsele acestuia (sânge,lapte
matern,spermă). Acest principiu își are suportul în art.66 din C.civ .
Actele normative care reglemetează prelevarea de celule ,țesuturi și organe umane în
vederea transplantului[art,144 lit.e) din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul
sănătății] și donarea de sânge ,republicată [art.4 lit.c) din Legea nr.282/2005 privind
organizarea activitații de transfuzie sanguină,donarea de sânge și componente sanguine de
origine umană,precum și asigurarea calității și protecției sanitare în vederea utilizării lor
terapeutice ,republicată] fac și ele referire la neremunerarea donatorului de elemente,
componente sau de produse ale corpului uman. Prelevarera și transplantul de celule,țesuturi și
organe de origine umană este reglementată distinct,după cum donatorul este în viață (art.68
C.civ.) sau a decedat (art.81 C.civ.).Art.68 alin. (1) C.civ. consacră,în teza I, caracterul legal
al prelevării și al transplantului dar și caracterul liber consimțit al acestora.Legea specială la
care se face trimitere este Titlul VI –Efectuarea prelevării și transplantului de organe ,țesuturi
si celule de origine umană în scop terapeutic,din Legea nr.95/2006,republicată. 3 În cazul în
care prelevarea se face de la un donator în viață,legea îi recunoaște acestuia un adevărat
monopol al voinței.Astfel,nu numai că nicio prelevare nu se va putea face fără acordul său,
dar donatorul poate revoca acest consimtământ oricând, înainte de realizarea prelevării.
Intervențiile asupra caracterelor genetice sunt reglementate de articolul 63 din C.civ.
Acest tip de intervenții conține în sine amenințări grave pentru individ dar și pentru specia
umană, legiuitorul fiind preocupat mai ales de interzicerea celor mai periculoase. Sunt
interzise astfel interventiile care au ca scop modificarea descedenței unei persoane ,cele care
au ca rezultat clonarea ființelor umane ,crearea de embrioni umani în scop de cercetare
1
Eugen Chelaru,op.cit. p. 9.
2
Corneliu Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului.Comentariu pe articole.Vol.1.Drepturi si libertăți,
Editura All Beck, București, 2005, p. 174.
3
Eugen Chelaru, op.cit, p. 31.
202
PRO JURE nr. 1/2017
,utilizarea tehinicilor de reproducere umană asistată medical pentru alegerea sexului viitorului
copil,cu excepția cazului in care acest lucru s-ar face cu scopul de a evita o boală ereditară
gravă legată de sexul acestuia. Ei bine, titularul dreptului de a dispune de sine însuși, poate
dispune în mod liber și de alte drepturi ale personalitații cum ar fi dreptul la viață privată,
dreptul la propria imagine,la libera exprimare dar al căror exercițiu poate fi limitat în mod
voluntar de acesta cum ar fi în cazul persoanelor care dețin o funcție de interes public .
CONCLUZII
Din analiza drepturilor personalităţii se observă că intervenţia legiuitorului în materia
dreptului omului de a dispune de sine însuşi a intervenit destul de târziu. Iniţial, normele
juridice se refereau la corpul uman numai indirect în cazul naşterii şi morţii persoanei fizice,
iar ceea ce interesa era dobândirea sau pierderea personalităţii juridice. Progresele realizate în
domeniul medical şi al biologiei au impus redefinirea raportului dintre om şi corpul său şi
stabilirea naturii dreptului acestuia asupra suportului său biologic1. Opinia majoritară
exprimată în doctrină este în sensul considerării dreptului omului de a dispune de sine însuşi
ca un drept al personalităţii, incesibil, netransmisibil, insesizabil, ce nu poate fi exercitat prin
reprezentant, imprescriptibil şi opozabil erga omnes.
BIBLIOGRAFIE
1. Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul Cod
civil.Comentariu pe articole, Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2014
2.Corneliu Bîrsan,Convenția europeană a drepturilor omului.Comentariu pe
articole.Vol.I.Drepturi si libertăți, Editura All Beck, București, 2005
3. Eugen Chelaru, Drept civil.Persoanele, Ediția 4, Editura C.H. Beck, București, 2016
4. Ramona Duminică, Andreea Drăghici, „Aprecieri generale privind dreptul omului asupra
propriului corp cu referiri la Noul Cod civil”, în Scientific Session Proceedings, The
International Conference CKS, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010
5. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil.Persoanele, Ediția 2, Editura
1
Ramona Duminică, Andreea Drăghici, op.cit., p. 420.
203
PRO JURE nr. 1/2017
DREPTUL COPILULUI LA PROPRIA IMAGINE
Olaru Gabriela, Dumitrescu Aurelian, studenți, Facultatea De Ştiinţe Economice Şi

Drept, Universitatea Din Pitești
Coordonatori: Lect. univ. dr. Andra Nicoleta Puran, Lect. univ. dr. Ramona Duminică,
Facultatea De Ştiinţe Economice Şi Drept, Universitatea Din Pitești
Abstract
Considering the modern society we live in, where information and media occupy an
important place, a sensitive issue regards the delimitation between the public and privacy life
of a person. This problem is even greater and important as we discuss about the rights of a
child.
The article aims to explain the importance of the children’s rights in Romania,
especially of the child’s right to privacy and to their own image.. The actual society is
preoccupied in defending the interests and rights the children have, protecting them as human
beings who can not defend their rights in ways that adults can. These rights are protected
especially by the Convention on the Rights of the Child and the Romanian Law no. 272/2004
regarding the protection and promotion of the children rights, which regulates the legal
framework concerning the observance, promotion and guaranteeing the rights of the child.
De lege ferenda, steps need to be made as more and more complicated issues are
likely to appear nowadays.
Keywords: privacy life, rights of a child, Convention on the Rights of the Child.
PRELIMINARII
Protecţia drepturilor copilului prin instrumente juridice de transpunere a acestor
drepturi în prevederile legale a devenit un imperativ al comunităţii internaţionale, în special ca
urmare a extinderii relaţiilor dintre state. Astfel, protecţia drepturilor copilului, ce prezintă un
real interes, a condus la adoptarea unor acte normative cu un real impact în această materie.
Astfel, în Preambulul Declaraţiei drepturilor copilului, adoptată de Adunarea
Generală a ONU în 1959, se statuează că: „Din cauza imaturităţii sale fizice şi mintale, copilul
are nevoie de ocrotire şi grijă speciale, fiind inclusă o protecţie juridică adecvată, atât înainte,
cât şi după naştere”.
Un alt document internaţional de referinţă în acest domeniu este Convenţia privind
drepturile copilului, care a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU la 29 noiembrie 1989
şi a intrat în vigoare la 2 septembrie 19901 şi care defineşte în art. 1 noţiunea de copil: „[…]
1 România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 19 din 27 septembrie 1990, publicată în M. Of. nr. 109 din 28
septembrie 1990, după 20 de ratificări. Putem spune că s-a realizat o ratificare aproape universală a Conevenţiei
– 192 de ţări - , cu menţiunea că două ţări au semnat, dar nu au ratificat, şi anume SUA şi Somalia.
204
PRO JURE nr. 1/2017
prin copil se înţelege orice fiinţă umană sub vârsta de 18 ani, exceptând cazurile în care legea
aplicabilă copilului stabileşte limita majoratului sub această vârstă”1.
Odată cu consacrarea drepturilor copilului,2 nu numai că s-a pus capăt concepţiei
tradiţionale clasice conform căreia copiii sunt o extensie a părinţilor, fără a deţine drepturi
proprii ale lor3, recunoscându-se astfel statutul juridic al copilului faţă de părinţi, ci a avut loc
individualizarea copilului în raporturile cu familia şi cu societatea în general. 4 În acest context
s-au produs schimbări importante în conştiinţa publică cu privire la ceea ce fusese considerat
tabu în majoritatea culturilor, anume viaţa privată de familie. Totodată, intervenţia
legiuitorului prin reglementarea aspectelor referitoare la sfera publică şi cea privată a conferit
un statut protector adecvat ori de câte ori copilului nu i-au fost recunoscute ori i-au fost
încălcate drepturile.5
1. SISTEMUL DREPTURILOR COPILULUI ÎN ROMÂNIA

În ţara noastră, protecţia drepturilor copilului a dobândit un adevărat imbold după
Revoluţia din Decembrie 1989, sens în care prin instaurarea regimului democratic s-a permis
alinierea României la reglementările internaţionale existente în acest domeniu. Fără îndoială,
legile care au fost adoptate după acest moment, au urmărit necesitatea existenţei unui sistem
real şi eficace de protecţie a drepturilor copilului, având ca scop rezolvarea punctuală a unor
situaţii prioritare. Dintre acestea merită a fi amintite: situaţia copilului aflat în dificultate,
situaţia copilului aflat în leagănul de copii, situaţia copilului propus spre adopţie, situaţia
copiilor străzii.6
Toate cazurile supuse reglementării legale au trebuit să ţină seama de principiul
ocrotirii interesului superior al copilului (art. 18 pct. 1 din Convenţia privind drepturile
copilului), principiu de o importanţă crucială, aspect care se desprinde şi din consacrarea sa
expresă în noul Cod civil român, în art. 263 şi regăsindu-se în conţinutul mai multor articole
din Cod.7 Un astfel de exemplu este art. 483 alin. (2) din Cod, care prevede că “Părinţii
exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat
persoanei acestuia, şi îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de
vârsta şi de gradul său de maturitate”.
1 Similar, potrivit art. 263 alin. (5) NCC “În sensul prevederilor legale privind protecţia copilului, prin copil se
înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu,
potrivit legii.”
2 Incontestabil, cu timpul, gama drepturilor copilului s-a lărgit într-o proporţie considerabilă, de unde şi
necesitatea unor eforturi adecvate din partea statelor, a organelor şi organismelor sale specializate pentru
protecţia acestora.
3 A se vedea pe larg D. Balahur, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Edit. All Beck,
Bucureşti, 2001, pp. 16-17.
4 În societatea contemporană apare cât se poate de firesc ca progresul ştiinţific, tehnic şi tehnologic să se implice
în dezvoltarea democratizării vieţii social-umane, inclusiv a drepturilor copilului din fiecare ţară, din fiecare
regiune a lumii. Pentru o privire de ansamblu a se vedea M. Voiculescu, Drepturile omului şi problemele globale
contemporane, Casa Editorială ODEON, Bucureşti, 2003, pp. 66-67.
5 Idem, p. 18.
6 C. Otovescu-Frăsie, Drepturile omului în societatea contemporană, Edit. Scrisul Românesc, Craiova, 2009, pp.
111-112.
7 Noul Cod civil a fost adoptat prin Legea nr. 287/2009 şi republicat în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011, după
completările şi modificările care i-au fost aduse prin Legea nr. 71/2011.
205
PRO JURE nr. 1/2017
Prioritatea principiului enunţat este determinată de o serie de imperative care intră de

fapt în realizarea autorităţii părinteşti şi a controlului modului în care părinţii respectă
drepturile copilului.1 Toate aceste principii se completează şi cu alte prevederi legale în
materie, cele mai importante fiind regăsite în Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului2.
Astfel, plecând de la dispoziţiile acestei legi, observăm că drepturile copilului se
împart în următoarele categorii: drepturi şi libertăţi civile; drepturi privind mediul familial şi
îngrijirea alternativă; drepturi referitoare la sănătatea şi bunăstarea copilului; drepturi vizând
educaţia, activităţile recreative şi culturale.3
Din categoria drepturilor şi libertăţilor civile recunoscute copilului se detaşează
dreptul copilului la protejarea imaginii publice şi a vieţii sale intime, private şi familiale.
Acest drept se încadrează, din punct de vedere juridic, în vasta categorie a drepturilor
personalităţii4, fiind un drept absolut nepatrimonial, inerent fiinţei umane, câştigat chiar de la
naştere, al cărui fundamentul se regăseşte în demnitatea persoanei şi libera dezvoltare a
personalităţii.
În cele ce urmează vom trece la examinarea următoarelor aspecte esenţiale care
vizează conţinutul dreptului la viaţă privată şi al dreptului la propria imagine, semnificaţia
conceptelor de viaţă privată, viaţă de familie şi viaţă intimă, corelaţia între viaţă privată şi
viaţă publică, precum şi protecţia juridică a drepturilor amintite.
2. SFERA ŞI IMPORTANŢA DREPTULUI COPILULUI LA VIAŢĂ PRIVATĂ

Dreptul la respectarea vieţii private este, incontestabil, esenţial în dezvoltarea
personalităţii copilului. Cu toate acestea, el este rar considerat din punctul de vedere al
copilului, tocmai pentru că acesta se află în permanenţă sub supravegherea părinţilor sau a
altor persoane care îi suplinesc.5 În orice caz, restricţiile în exercitarea acestui drept trebuie să
aibă în vedere interesul superior al copilului la care ne-am referit anterior, cât şi capacităţile
sale evolutive.
În ceea ce priveşte conţinutul acestui drept, observăm că dreptul la viaţă privată este
un drept complex, care include în componenţa sa mai multe drepturi autonome ce protejează
la rândul lor valori juridice distincte, şi anume: dreptul la viaţă privată, dreptul la viaţă de
familie, dreptul la intimitate.
Deşi greu de definit, viaţa de familie, este determinată, de regulă, de legătura biologică
şi/sau juridică (rudenie, căsătorie, adopţie etc.) în prezenţa unei relaţii personale reale şi
afective.
Raportându-ne la bogata jurisprudenţă CEDO, noţiunea în discuţie include:
1 A se vedea, pe larg, E. Chelaru, Drept civil. Persoanele în reglementarea NCC, ediţia a 3-a, Edit. C.H. Beck,
Bucureşti, 2012, pp. 145-146.
2 Publicată în M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004, cu modificările şi completările ulteioare.
3 Pentru o analiză exhaustivă a acstor categorii de drepturi a se vedea D. Lupaşcu, C. M. Crăciunescu, Dreptul
familiei, Edit. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 303-315.
4 Art. 58 NCC consacră in terminis drepturile personalităţii, stabilind că “orice persoană are dreptul la viaţă, la
sănătate, la intergitate fizică şi psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieţii private, precum şi la
alte asemenea drepturi.”
5 A se vedea A. Drăghici, Protecţia juridică a drepturilor copilului, Edit. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp.
161-162.
206
PRO JURE nr. 1/2017
❖ relaţiile părinţi - copii, care au în vedere inclusiv cazul copiilor adulterini şi a

celor adoptaţi, măsura de ocrotire socială a plasamentului, restricţii ale drepturilor părinteşti,
etc.;
❖ relaţiile bunici - nepoţi1;
❖ relaţiile fraţi - surori2;
❖ relaţiile unchi/mătuşă - nepot/nepoată3.
3. GRANIŢA ÎNTRE VIAŢA PRIVATĂ ŞI VIAŢA PUBLICĂ

Această graniţă este, fără îndoială, greu de stabilit cu exactitate, deoarece deseori
distincţia dintre „viaţă privată” şi „viaţă publică” se estompează, graniţele se confundă şi,
treptat pare să-şi piardă specificitatea. În sensul său originar, conceptul de viaţă privată se
determină prin opoziţie cu viaţa publică şi cu latura publică a vieţii profesionale. Doctrina
apreciază însă că este dificil a stabili cu exactitate o graniţă între cele două, mai ales în ceea ce
priveşte cazul persoanelor publice4 (vedete, artişti, sportive etc.).
În acest context, viaţa privată a unor persoane publice, celebrităţi, este percepută
uneori de admiratori ca o prelungire a vieţii sale publice.5
Chiar şi presa se foloseşte deseori de argumentul că invadarea vieţii private a
persoanelor, în special a celor publice, este justificată de dreptul cititorilor de a fi informaţi
chiar şi în domeniul vieţii private. Nu este exclus totuşi ca anumite elemente ale vieţii private
ale unei persoane care exercită o activitate publică sau care a dobândit o anumită notorietate
să poată deveni de interes public.6
Linia de delimitare a domeniului “public” de domeniul “privat” trebuie analizată cu
privire la mai multe aspecte. Ne raportăm astfel, la prevederile art. 74 NCC, potrivit cărora
persoana poate consimţi la: difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spaţiu privat;
difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă,
personală sau de familie; difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor ori a altor
documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de
telefon, ca şi la captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii sale, atunci când se află într-un
spaţiu privat.
Rezultă, aşadar, că principiul consimţământului (care trebuie să fie liber şi să provină
de la o persoană cu discernământ) este unanim acceptat drept condiţie a divulgării sau
expunerii dreptului la viaţă privată. Astfel, avem în vedere şi prezumţia relativă de exprimare
a consimţământului, stabilită în art. 76 NCC, prezumţie care poate fi răsturnată prin proba
contrară.7
1 CEDO, cauza G. contra Olanda, 8 februarie 1993, www.jurisprudentacedo.com.

2CEDO, cauza Olsson contra Suedia, 24 martie 1988, Boughanemi contra Franţa, 24 aprilie 1996,
www.jurisprudentacedo.
3 CEDO, cauza Boyle contra Regatul Unit, 9 noiembrie 1993, www.jurisprudentacedo.
4 Persoana publică este acea persoană care deţine o funcţie oficială, sau lato sensu acea persoană care joacă un
rol în viaţa publică, fie în cea politică, în economie, arte, în materie socială, sport sau orice alt domeniu. Se
afirmă astfel cu temei că persoana publică satisface, în regim de drept privat, anumite interese ale unui anumit
public.
5A se vedea D. I. Rusu, Raportul dintre libertatea presei şi dreptul la viaţă privată, articol disponibil online:
http://www.asdcdo.org/articole/rusu.pdf, p. 36.
6 D. I. Rusu, pag. web, p. 30.
7 B. Cristea, Dreptul la propria imagine, drept al personalităţii, în Revista Română de Drept Privat Nr. 1/2013,
Edit. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 113.
207
PRO JURE nr. 1/2017
Consimţământul trebuie să fie specific, astfel că manifestarea de voinţă exprimată

trebuie interpretată restrictiv, sub aspectul obiectului său. Pe de altă parte, consimţământul
este necesar a fi obţinut atât pentru captare, cât şi pentru reproducere, dar şi pentru utilizare.
Dintre excepţiile de la principiul consimţământului expres amintim:
- acordul se prezumă la captarea imaginii în timp ce persoana participă la
anumite evenimente cu caracter public (conferinţe, simpozioane, reuniuni, mese rotunde,
spectacole etc.), cu excepţia situaţiei în care persoana refuză explicit sau tacit fixarea sau
difuzarea imaginii.1 Această excepţie este valabilă şi la captarea şi/sau difuzarea imaginii în
timp ce persoana îşi exercită profesia sau o activitate publică;2
- cel care participă la un eveniment de actualitate nu se poate opune
relatării acestuia în mass-media, prevalând astfel dreptul la informaţie. De altfel, instituirea
cerinţei consimţământului fiecărui participant ar fi de cele mai multe ori imposibil de realizat
în practică ori s-ar ajunge la difuzarea materialului după un timp considerabil.3
Linia de delimitare a domeniului “public” de domeniul “privat” trebuie analizată şi în
ceea ce priveşte accesul la date cu caracter personal, precum şi la informaţii ce ţin de copilăria
şi anii de formare ai unei persoane publice.4 În acest sens trebuie să se asigure
confidenţialitatea acestor date în raporturile cu terţii, neputându-se vorbi de un drept general
de acces la date şi informaţii personale5.
La nivel jurisprudenţial, instanţele recunosc dreptul la viaţă privată şi în cazul
persoanelor publice şi au stabilit că interesul unui segment de public pentru a le vedea pe
acestea şi în cadrul activităţilor private nu este unul legitim, care să justifice încălcarea
dreptului acestora de a fi lăsate în pace. Se recunoaşte astfel dreptul la propria imagine, cu
privire la care vom face câteva precizări.
4. PROTECŢIA ŞI GARANTAREA DREPTULUI COPILULUI LA PROPRIA

IMAGINE
Potrivit art. 73 NCC, dreptul la propria imagine presupune protejarea persoanei
împotriva reproducerii, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz,
utilizarea unei asemenea reproduceri, fiind strâns legat de respectul datorat demnităţii sale6.
Legea nr. 272/2004, prin art. 93, stabileşte o aplicaţie particulară a dreptului copilului
la propria imagine, statuând că audierea în instanţă a copilului abuzat sau neglijat se poate
face numai în cameră de consiliu, în prezenţa unui psiholog şi numai după o prealabilă
pregătire a copilului, iar pentru înregistrarea prin mijloace audio-video a declaraţiei sale este
obligatoriu acordul copilului.
1 B. Cristea, op. cit., p. 118.

2 C. Jugastru, pag. web, p. 7.
3 Pentru abordarea drepturilor personalităţii în contextul subiectelor de actualitate, a se vedea C. Jugastru, pag.
web, p. 15 şi urm.
4 Ibidem.
5 Art. 77 NCC reglementează dreptul la protejarea datelor personale, potrivit cu care prelucrarea datelor cu
caracter personal se poate face numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de legea specială. Legiuitorul are ca
scop apărarea identităţii persoanei şi evitarea situaţiilor în care datele acesteia de identificare ar putea fi folosite
de terţi neautorizaţi.
6 Se afirmă cu temei că cele două drepturi nu pot fi gândite separate şi nu se pot exclude unul pe altul. Pentru
detalii, a se vedea A. Drăghici, op. cit., pp. 159-160.
208
PRO JURE nr. 1/2017
Componentă a dreptului amintit, dreptul la propria voce este protejat în mod similar
prin interzicerea înregistrării fără acord, cât şi imitarea vocii unei persoane, în condiţii care să
creeze anumite confuzii cu consecinţa producerii unui prejudiciu.
În ceea ce priveşte dreptul la propria imagine, literatura de specialitate distinge între
trei trepte ale acestui drept aferente, după caz, dreptului la viaţă intimă, dreptului la viaţă de
familie şi dreptului la viaţă privată.
Astfel, imaginea proprie sau imaginea de sine este considerată imagine intimă care nu
este destinată nici măcar membrilor de familie. Un alt gen de imagine ar fi definit de toate
informaţiile, trăsăturile caracteristice ale persoanei, în mod deosebit cele care fac parte din
viaţa de familie, fiind vorba de o imagine circumscrisă secretului familial. În fine, se mai
vorbeşte despre o imagine privată a persoanei care este definită de toate informaţiile,
trăsăturile caracteristice ale acesteia, îndeosebi cele care se încadrează în sfera vieţii private, şi
care este circumscrisă secretului privat1.
Astfel, dreptul la propria imagine şi dreptul la viaţă privată se află în strânsă legătură,
justificată, pe de o parte de natura lor juridică comună de drepturi ale personalităţii, iar, pe de
altă parte, de faptul că ambele presupun respectul datorat demnităţii persoanei. Acesta este şi
motivul pentru care legea stabileşte garanţii comune ale protejării lor, aspecte care vor fi
analizate în secţiunea ce urmează.
5. GARANŢIILE COMUNE RESPECTĂRII DREPTULUI COPILULUI LA

VIAŢĂ PRIVATĂ ŞI LA PROPRIA IMAGINE
Legea nr. 272/2004 garantează copilului, prin art. 22, dreptul la protejarea imaginii
sale publice şi a vieţii intime, private şi familiale, sens în care interzice în mod expres orice
acţiune de natură să afecteze aceste componente.
Din aceste aspecte decurg o serie de consecinţe. Astfel, participarea copilului în vârstă
de până la 14 ani la dezbateri publice în cadrul unor programe audiovizuale se poate face
numai cu consimţământul scris al acestuia şi al părinţilor sau, după caz, al altui reprezentant
legal, tocmai pentru că legea prezumă faptul că acest minor este lipsit de discernământ.2
Situaţia se schimbă în ce priveşte minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, care
este prezumat de legiuitor a avea discernământ în curs de formare. În acest caz, minorii cu
vârstă cuprinsă între 14 şi 18 ani pot participa la asemenea programe fără a avea nevoie de
consimţământul scris al părinţilor sau al reprezentanţilor legali, după caz.
Dreptului copilului la viaţă privată şi la propria imagine impune în sarcina statului
obligaţii corelative, atât pozitive, cât şi negative. În aceste condiţii, autorităţile statale au
obligaţia de a se abţine de la orice ingerinţă adusă dreptului copilului la respectarea imaginii
publice şi a vieţii sale intime, private şi familiale şi obligaţia de a lua toate măsurile necesare
pentru a asigura exercitarea acestui drept şi stabilirea măsurilor de protecţie adecvate în acest
sens.
1 A se vedea V. Dabu, R. Borza, Imaginea. Dreptul la o imagine corectă. Marca. Dreptul la propria imagine, în
Studii de drept românesc, Seria 3-4 (iulie-decembrie 2006), Edit. Academiei Române, Bucureşti, 2006, pp.11-12.
2 S-a statuat că fotografierea unui copil în cursul unei activităţi şcolare, ca metodă pedagogică auxiliară, în
virtutea regulamentului şcolii semnat de părinţi, nu constituie o atingere a dreptului său la imagine (Curtea de
apel Paris, 14 febr. 2002). Într-un alt caz s-a hotărât că fotografia anodină a unui minor care a participat la un
dans folcloric era ilicită pe motivul că trebuia cerut consimţământul părinţilor.
209
PRO JURE nr. 1/2017
Astfel, garantul dreptului în discuţie este statul1, care prin intermediul Consiliului
Naţional al Audiovizualului monitorizează şi controlează modul de derulare a programelor
audiovizuale, de o manieră care să asigure protecţia şi garantarea dreptului copilului la
protejarea imaginii publice şi a vieţii sale intime, private şi familiale.
Ca unică autoritate de reglementare în domeniul programelor audiovizuale, Consiliul
Naţional al Audiovizualului (CNA), în calitatea sa de garant al interesului public2, stabileşte
în deciziile sale, printre altele, norme cu privire la protecţia copiilor şi promovarea demnităţii
umane.
Titlul II al Deciziei CNA nr. 220/20113 este integral consacrat drepturilor copilului,
protecţiei acestuia, inclusiv imaginii sale publice, a vieţii sale intime, private şi de familie,
sens în care sunt precizate anumite obligaţii în sarcina radiodifuzorilor (a căror nerespectare
este sancţionată cu amenda), precum şi criteriile în funcţie de care se apreciază şi se clasifică
producţiile audiovizuale, cerinţele faţă de programele de ştiri, cele muzicale, publicitate şi
teleshopping, ce decurg din protecţia copilului, aşa cum este proclamată de Convenţia ONU
cu privire la drepturile copilului4.
Se stabilesc astfel, o serie de principii şi de reguli specifice comunicării audiovizuale,
dintre care amintim:
În cazul minorilor cu vârsta de până la 14 ani, este interzisă difuzarea de imagini,
fotografii, interviuri sau declaraţii, în următoarele situaţii: minorii au fost supuşi abuzurilor
fizice, psihice, sunt acuzaţi de comiterea unei infracţiuni ori sunt victimele unor infracţiuni, cu
excepţia răpirii sau dispariţiei; se reconstituie infracţiuni sau abuzuri de orice fel ori
evenimente dramatice de natură a-i afecta pe minori; minorii au asistat la evenimente
dramatice în comunitate sau în familie ori la comiterea unor infracţiuni; pe baza provocării
unor stări emoţionale menite să sporească, cu orice preţ, spectaculozitatea producţiilor.
În ceea ce îi priveşte pe minorii cu vârste cuprinse între 14 şi 16 ani, cei care sunt
acuzaţi de comiterea unor infracţiuni sau au fost victime ale infracţiunilor ori abuzaţi fizic,
psihic sau sexual pot participa ori pot fi prezenţi în programele de ştiri, emisiuni de dezbateri
sau reportaje audiovizuale, dacă sunt întrunite cumulativ mai multe cerinţe, precum: existenţa
prealabilă a consimţământului lor şi al părinţilor în formă scrisă; asistarea pe parcursul
înregistrării sau transmiterii de către un părinte sau un reprezentant legal ori avocat, în cazul
cercetării sau arestării; eliminarea oricăror elemente care ar putea duce la identificarea lor în
cazurile în care minorii sunt victimele unor infracţiuni ori ale abuzurilor fizice, psihice sau
sexuale.
În cazul minorilor cu vârste cuprinse între 16 şi 18 ani acuzaţi de comiterea unei
infracţiuni sunt necesare acordul în scris al acestora şi asistarea de către avocat, în situaţia în
care sunt cercetaţi penal, reţinuţi sau arestaţi. Pentru cei care au fost victime sau martori la
comiterea unor infracţiuni ori care au fost abuzaţi fizic, psihic sau sexual, sunt necesare
acordul acestora, iar la solicitarea minorilor, eliminarea oricăror elemente care ar putea duce
1 Pe lângă părinţi, alţi garanţi ai respectării dreptului în discuţie sunt statul, prin autorităţile sale cu competenţă
în materie, reprezentantul legal, precum şi orice altă persoană fizică sau juridică cu care copilul vine în contact.
A se vedea A. Drăghici, op. cit., pp. 164-165.
2 Cu privire la domeniul de competenţă al CNA facem trimitere la I. M. Zlătescu, Drepturile omului-un sistem în
evoluţie, Edit. Institutul Romând pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2008, p. 158.
3 Publ. în M.of. nr. 179 din data de 1 aprilie 2013, cu modificările ulterioare.
4 A se vedea I. M. Zlătescu, op. cit., pp. 158-159.
210
PRO JURE nr. 1/2017
la identificarea lor. În orice caz, minorul, părinţii sau reprezentantul legal trebuie să fie
informaţi cu privire la drepturile lor înainte de filmare sau înregistrare.
Cu toate că Legea nr. 272/ 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului
prevede că un copil nu poate fi constrâns la o muncă sau activitate domestică ori în afara
familiei, ce comportă un risc potenţial sau care este susceptibilă să îi compromită educaţia ori
să îi dăuneze sănătăţii ori dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale 1, este,
totuşi, destul de dificil de dovedit în practică constrângerea copilului sau faptul că un anumit
rol public îi afectează dramatic dezvoltarea sa mentală.
Este şi cazul Cleopatrei Stratan2, fiica cântăreţului Pavel Stratan, care a stârnit
nenumărate comentarii şi a dat naştere unor discuţii furtunoase despre exploatarea copiilor,3
atunci când, la numai 3 ani, a susţinut un concert live la Teatrul Notarra, într-o zi caniculară şi
într-o sală plină până la refuz. Cleopatra a cântat 28 de melodii acompaniată de tatăl său şi de
trupa Millenium, în urma căruia albumul de debut al micuţei s-a vândut în 40.000 de
exemplare într-o lună de la apariţia pe piaţă.4
Apreciem că limitele la care se referă legiuitorul au în vedere mai degrabă bunul-simţ
şi conştiinţa părinţilor sau, după caz, a reprezentantului legal, care răspund conform legii
pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului.5 În acest sens, legea stabileşte sancţiuni
aplicabile în materia autorităţii părinteşti care intervin pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti cu privire la persoana sau la bunurile copilului.
Astfel, ca o garanţie a protecţiei copilului expus publicului, radiodifuzorii au obligaţia,
în toate cazurile, de a lua toate măsurile necesare pentru ca minorii implicaţi în orice mod în
emisiuni de radio sau de televiziune să nu fie expuşi niciunui risc fizic, psihic sau moral care
ar putea rezulta din realizarea acelor emisiuni.6
Ultima modificare şi completare a Deciziei CNA interzice difuzarea secvenţelor
violente din unităţile de învăţământ fără punctul de vedere al conducerii şcolii şi fără acordul
părinţilor, făcând excepţie situaţia în care radiodifuzorul acţionează în interesul superior al
copilului, când este necesar doar acordul părinţilor sau al reprezentanţilor legali ai acestuia.
Astfel, neîndeplinirea cumulativă a celor două condiţii restrânge posibilitatea de emisie a
radiodifuzorilor în această ipoteză.
Mai mult, Decizia include un articol prin care radiodifuzorii sunt obligaţi ca, înainte de
difuzarea unor imagini şocante, a unor scene de violenţă sau cu impact emoţional negativ să
1 Art. 91 alin. (1) din Legea nr. 272/2004.

2 http://en.wikipedia.org/wiki/Cleopatra_Stratan.
3 Art. 92 din Legea nr. 272/2004 stabileşte în alin. (1) că prestarea de către copii a activităţilor remunerate în
domeniile cultural, artistic, sportiv, publicitar şi de modeling este condiţionată de informarea prealabilă a
serviciului public de asistenţă socială de la domiciliul copilului.
4 Art. 42 din NCC prevede posibilitatea minorului care a împlinit vârsta de 15 ani de a încheia acte juridice
referitoare la munca, la îndeletnicirile artistice sau sportive ori la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a
tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul (alin.1). În continuare, legiuitorul
arată că în acest caz, minorul exercită singur drepturile şi execută tot astfel obligaţiile izvorâte din aceste acte şi
poate dispune singur de veniturile dobândite (alin. 2). În situaţia expusă însă, fiind vorba de o minoră lipsită de
capacitate de exerciţiu, actele juridice vor fi făcute în numele acesteia de către reprezentanţii legali, în condiţiile
prevăzute de lege.
5 Art. 5 alin. (2) Legea nr. 272/2004.
6 În plus, copiii şi părinţii trebuie să fie informaţi cu privire la drepturile şi libertăţile pe care aceştia le au în
audiovizual, sens în care în anul 2013 CNA a încheiat un parteneriat între sistemul de educaţie şi audiovizual,
fiind înfiinţat şi un Telverde la care pot suna copiii şi adulţii.
211
PRO JURE nr. 1/2017
afişeze static şi vizibil mesajul "Atenţie! Urmează imagini care pot afecta starea emoţională a
telespectatorilor". De asemenea, orice emisiune de tip reality-show, al cărui scenariu se
bazează pe situaţii reale din viaţa unor persoane, se semnalează la început şi la sfârşit, precum
şi la reluarea după pauze publicitare prin menţiunea "Acest program este o ficţiune".
Nerespectarea acestor reguli încalcă dreptul la viaţă privată şi la propria imagine al
copilului şi se sancţionează cu amendă potrivit Deciziei CNA nr. 220/2011.
CONCLUZII
La prima vedere cadrul legislativ pare a fi suficient conturat în ceea ce priveşte
respectarea vieţii private şi a intimităţii minorului, însă considerăm că se impune totuşi ca
necesară o nouă lege a presei pentru a lămuri definitiv înţelesul unor noţiuni precum viaţă
publică, viaţă privată, persoană publică, intimitate, concepte care, aşa cum am arătat, suscită
numeroase controverse.
Numai prin intervenţia legiuitorului s-ar putea realiza o mai bună apărare şi exercitare
a dreptului la viaţa privată, precum şi a dreptului la propria imagine prin reglementarea
concretă a faptelor care aduc atingere acestor valori.
212
PRO JURE nr. 1/2017
BIBLIOGRAFIE
Tratate, cursuri, monografii

D. Balahur, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Edit. All
Beck, Bucureşti, 2001
E. Chelaru, Drept civil. Persoanele în reglementarea NCC, ediţia a 3-a, Edit. C.H.
Beck, Bucureşti, 2012
A. Drăghici, Protecţia juridică a drepturilor copilului, Edit. Universul Juridic,
Bucureşti, 2013;
D. Lupaşcu, C. M. Crăciunescu, Dreptul familiei, Edit. Universul Juridic, Bucureşti,
2011
C. Otovescu - Frăsie,Drepturile omului în societatea contemporană, Edit. Scrisul
Românesc, Craiova, 2009
F. Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Edit. Polirom, Iaşi,
2006;
M. Voiculescu, Drepturile omului şi problemele globale contemporane, Casa
Editorială ODEON, Bucureşti, 2003
I. M. Zlătescu, Drepturile omului-un sistem în evoluţie, Edit. Institutul Român pentru
Drepturile Omului, Bucureşti, 2008
Articole ştiinţifice
A. Boroi, M. Popescu, Dreptul la intimitate şi la viaţă privată. Elemente de drept
comparat, în Revista Dreptul nr. 5/2003, Edit. Universul Juridic, Bucureşti, 2003
B. Cristea, Dreptul la propria imagine, drept al personalităţii, în Revista Română de
Drept Privat Nr. 1/2013, Edit. Universul Juridic, Bucureşti, 2013
V. Dabu, R. Borza, Imaginea. Dreptul la o imagine corectă. Marca. Dreptul la
propria imagine, în Studii de drept românesc, Seria 3-4 (iulie-decembrie 2006), Edit.
Academiei Române, Bucureşti, 2006
Legislaţie
Convenţia privind drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 19 din 27 septembrie
1990, publicată în M. Of. nr. 109 din 28 septembrie 1990
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie
2011, după completările şi modificările care i-au fost aduse prin Legea nr. 71/2011
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, publicată în
M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004, cu modificările şi completările ulterioare
CNA nr. 220/2011, publicată în M. Of. nr. 179 din data de 1 aprilie 2013, cu
modificările ulterioare
Pagini web
C. Jugastru, Consimţământul în contextul drepturilor personalităţii http://www.history
cluj.ro/SU/anuare/2009/Continut/06_1_Jgastru.PDF
D. I. Rusu, Raportul dintre libertatea presei şi dreptul la viaţă privată
http://www.asdcdo.org/articole/rusu.pdf
http://en.wikipedia.org/wiki/Cleopatra_Stratan
213
PRO JURE nr. 1/2017
RАPОRTURILE PАRLАMENT-GUVERN
Valeria Purciuc, Serghei Pulev, studenți, Facultatea de Drept și Științe Sociale,

Universitatea,,1 Decembrie 1918” din Alba Iulia
Coordonator: Lector univ. dr. Simion Mihaela Bogdana, Facultatea de Drept și Științe
Sociale, Universitatea,,1 Decembrie 1918” din Alba Iulia
Abstract
First of all, this article shows the separation of powers, explains the main elements of
the state, state power and each representative body of state power. There are also listed the
prerogatives of legislative and executive body, and judiciary system. Particularly, this report
presents relations between parliament and government, detailing the attributions that one has
for another. There is a reciprocal relationship between these two, which allows them to
interfere one in the other's activity. It also illustrates a comparative analysis of relations
between parliament and government in various states and Romania.
Keywords: separation of powers, parliament, government, relations between

parliament and government.
Stаtul este sосietаteа саre аre о аnumită оrgаnizаre pоlitiсă pe teritоriu delimitаt de
frоntiere сu о putere сentrаlă, сe reprezintă interesele pоpulаției.1
Асeаstă putere сentrаtă este сunоsсută sub numele de putere de stаt , саre este un
аtribut аl сlаsei pоlitiсe, саre fоlоsind stаtul са instrument, înfăptuiește соnduсereа sосietății.2
Prinсipiul sepаrаţiei puterilоr în stаt а fоst enunțаt , înсă în аntiсhitаte de Аristоtel, аşа
сum este el аstăzi înţeles, а fоst refоrmulаt în seсоlul аl 18-leа de englezul Jоhn Lосke, pentru
а fi preluаt аpоi, de frаnсezul Mоntesquieu, саre а delimitаt сele 3 puteri аle stаtului si
funсtiile fieсаreiа.
Сhаrles-Lоuis de Seсоndаt, Bаrоn de Lа Brède et de Mоntesquieu а сăutаt un sistem
de guvernаre саre să împiediсe Putereа de а deveni despоtiсă şi să gаrаnteze libertаteа
membrilоr sосietăţii
Sepаrаreа puterilоr în stаt, numită аdeseа dоаr "sepаrаțiа puterilоr", соnstituie un
mоdel de guvernаre а tuturоr stаtelоr demосrаtiсe de аstăzi. Асest prinсipiu соnstă în
repаrtizаreа funсţiilоr stаtului între оrgаne independente unele de аltele, саre fоrmeаză fieсаre
о rаmură а Puterii.3
Putereа este pаrtаjаtă între diferite оrgаne, preсum
• Putereа legislаtivă -сeа аbilitаtă а fасe legi
• Putereа exeсutivă- а exeсutа асeste legi
• Putereа judeсătоreаsсă- сeа сe judeсă сrimele şi rezоlvă litigiile4.
Сele trei Puteri sunt speсiаlizаte şi independente în асelаşi timp, fără pоsibilitаteа
imixtiunii uneiа în соmpetenţele сeleilаlte. Аstfel, puterile fiind sepаrаte, ele se limiteаză
printr-un sistem de соntrоl și eсhilibru, după сum e numit în dосtrină ,,сheсks аnd
1
https://rо.wikipediа.оrg/wiki/Stаt.
2
https://rо.wikipediа.оrg/wiki/Sepаrа%С8%9Biа_puterilоr
3
https://rо.wikipediа.оrg/wiki/Sepаrа%С8%9Biа_puterilоr
4
https://bоgdаnmаndru.wоrdpress.соm/stiinte-pоlitiсe-%E2%80%93-institutii-pоlitiсe-si-guvernаre/
214
PRO JURE nr. 1/2017
bаlаnсes’’.Putereа legislаtivă а unui stаt este reprezentаtă de Pаrlаment, сeа exeсutivă de

guvern și сeа judeсătоreаsсă de Сurteа Соnstituțiоnаlă.
Pаrlаmentul соnstituie о аdunаre legislаtivă , fоrmаtă dintr-о singură саmeră sаu
dоuă. El а аpărut înса în evul mediu са о reprezentаre а rаpоrturilоr dintre mоnаrh și mаreа
1
nоbilime sаu сler .

Pаrlаmentul аre urmаtоаrele аtribuții:
• Сeа mаi impоrtаntă аtribuție а асestuiа, а fоst și este, de а аdоptа legi (оrgаn legiuitоr)
• De а desemnа titulаrii unоr funсţii înаlte, de а le сere sосоteаlă în сursul exeсutării
mаndаtului асestоrа şi îi revосă аtunсi сând соnsideră сă mаndаtul este îndeplinit în
mоd defeсtuоs (оrgаn de соntrоl)
• De а judeса Președintele sub асuzаțiа înаltei trădări, соrupție sаu deliсt grаv (оrgаn
jurisdiсțiоnаl )
Guvernul este оrgаnul сentrаl exeсutiv аl puterii de stаt, fоrmаt din șeful guvernului,
miniștri și/sаu seсretаri de stаt. Tоtоdаtа, el este prоmоtоrul deсiziilоr în seсtоаrele
impоrtаnte аle sосietăţii: eсоnоmiс, pоlitiс, prоteсţie sосiаlă, diplоmаtiс, оrdine publiсă şi
militаr.2
Într-о republiсă semi-prezidențiаlă, сum este Rоmâniа, președintele este аles de сătre
сetățeni printr-un sufrаgiu universаl, аvând аstfel о pоziție egаlă сu сeа а Pаrlаmentului. El nu
mаi este uniсul șef аl exeсutivului, саre сuprinde și un șef de Guvern. Într-un аsemeneа sistem
dоаr guvernul este răspunzătоr în fаțа Pаrlаmentului.3
Într-о primă etаpă, соrpul eleсtоrаl аlege prin sufrаgiu universаl, egаl, direсt, seсret şi
liber exprimаt membrii сelоr dоuă саmere аle pаrlаmentului.Са urmаre а соnstituirii unei nоi
mаjоrităţi pаrlаmentаre şi în соnfоrmitаte сu prосedurile соnstituţiоnаle, Preşedintele
intervine într-о а dоuа etаpă prin desemnаreа unui саndidаt pentru funсţiа de Prim-ministru.
А treiа etаpă соnstă în învestireа Guvernului de сătre Pаrlаment în şedinţă соmună а сelоr
dоuă саmere prin асоrdаreа vоtului de înсredere, după сum este mențiоnаt și în аrt. 103 din
Соnstituțiа Rоmâniei. Dасă vоtul de învestitură а fоst асоrdаt, Preşedintele prосedeаză lа
numireа Guvernului.
1
https://rо.wikipediа.оrg/wiki/Pаrlаment
2
https://rо.wikipediа.оrg/wiki/Guvern
3
215
PRO JURE nr. 1/2017
Vоtаnţii аleg
Legislаtivul Premierul/ numeşte

аprоbă şi
pоаte revоса Primul- Preşedintele
аlege
exeсutivul Ministru
prezideаză аsuprа
Guvernul
аdministreаză
Ministerele / Аgenţiile
guvernаmentаle
Reprezentаreа sistemului semiprezidenţiаl

după Rоd Hаgue et. аl., Соmpаrаtive Gоvernment аnd Pоlitiсs, 19941.
Pаrlаmentul îşi mаnifestă аtribuţiile sаle de соntrоl şi de delimitаre, în rаpоrt сu

асtivitаteа guvernаmentаlă . De regulă, între сele dоuă există о relаție de pаrteneriаt.
Rаpоrturile Pаrlаment-Guvern sunt reglementаte de аrtiсоlele 111-115 din Соnstituțiа
Rоmâniei.
Rаpоrtul legislаtiv-exeсutiv presupune impliсаreа legislаtivului în fоrmаreа și

асtivitаteа exeсutivului, prn următоаrele mijlоасe.
1. Vоt de înсredere
Rоlul legislаtivului în fоrmаreа exeсutivului presupune desemnаreа șefului exeсutivului,
desemnаreа șefilоr guvernelоr și а membrilоr асestоrа prin vоtul de înсredere .Vоtul de
înсredere se асоrdă сu vоtul mаjоrității pаrlаmentаrilоr, iаr pe bаzа асestuiа Președintele
numește Guvernul . Deсi pentru а investi guvernul este nevоie de аprоbаreа pаrlаmentului а
соmpоnenței și prоgrаmului асestuiа.
2. Controlul
Соntrоlul Pаrlаmentаr este neсesаr deоаreсe Pаrlаmentul аre funсțiа deliberаtivă de а
соnstаtа dасă sunt аpliсаte Соnstituțiа, legile și dасă аutоritățile stаtаle аflаte în subоrdineа sа
își respeсtă rоlul. Pаrlаmentul аre dreptul de а аnulа асte ilegаle, de а revоса оrgаne de stаt
sаu înаlți funсțiоnаri а сărоr асtivitаte nu este sаtisfăсătоаre.
Соntrоlul pаrlаmentаr se pоаte exerсitа prin diferite fоrme și mijlоасe :2
a) Соntrоl exerсitаt prin dări de seаmă, mesаje, rаpоаrte, prоgrаme prezentаte
pаrlаmentului
Unele аutоrități аu оbligаțiа de а prezentа pаrlаmentului sаu uneiа dintre саmere dări
de seаmă, mesаje, rаpоаrte, prоgrаme. Аstfel de оbligаții аu șefii stаtului, șefii guvernelоr,
аnumite аutоrități аle stаtului. De exemplu: Pаrlаmentul аsсultă аnuаl mesаjul
1
,,Соmpаrаtive Gоvernment аnd Pоlitiсs’’ Rоd Hаgue ,1994.
2 2
I. Murаru, E. S. Tănăsesсu,, Drept Соnstituțiоnаl și Instituții pоlitiсe’’ Edițiа 12, Vоlumul II, ed. С.H.Beсk,
Buсurești,2005 , pаg. 152-157
216
PRO JURE nr. 1/2017
Președintelui сu privire lа prinсipаlele prоbleme аle nаțiunii ,аsсultă și аprоbă guvernul,

аsсultă rаpоrtul Сurții de Соnturi, etс.
b) Соntrоl exerсitаt prin соmisiile pаrlаmentаre
Оriсаre din соmisiile pаrlаmentаre pоаte efeсtuа соntrоlul, de regulă асesteа este
înсredințаt unоr соmisii speсiаle sаu de аnсhetă. Асesteа аu deseоri, puteri сvаsijudiсiаre,
сiteаză mаrtоri саre аu оbligаțiа legаlă de а соmpăreа în fаțа соmisiei și de а răspunde .
c) Соntrоl exerсitаt prin întrebări și interpelări
Fieсаre deputаt pоаte fоrmulа întrebаri sсrise sаu pоаte аdresа întrebаri оrаle Guvernului,
miniștrilоr оri аltоr соnduсătоri аi оrgаnelоr аdministrаției publiсe, lа саre sоliсită răspuns
оrаl, răspuns sсris sаu răpuns sсris și оrаl.
Întrebаreа соnstă într-о simplă сerere аdresаtă de сătre deputаți sаu senаtоri оrgаnelоr de
stаt ( în speсiаl Guvernului sаu miniștrilоr ) în legătură сu асtivitаteа аnаlizаtă în pаrlаment
sаu сu оriсe аlte prоbleme sосiаle , eсоnоmiсe, сulturаle, juridiсe. Prin întrebări se сer
аnumite infоrmаții, preсizări ,etс.
Interpelаreа соnstă într-о сerere аdresаtă Guvernului de un grup pаrlаmentаr, de unul
sаu mаi mulți deputаți, prin саre se sоliсită expliсаții аsuprа pоlitiсii Guvernului în prоbleme
impоrtаnte аle асtivității sаle interne sаu externe.1 Dасă se sосоtește neсesаr, disсuțiile аsuprа
interpelării se înсheie printr-о mоțiune. În mоd оbișnuit, interpelările presupun un vоt , ele
putând аveа drept соnseсință punereа în jос а respоnsаbilității guvernului în fаțа
pаrlаmentului.
d) Dreptul deputаțilоr și senаtоrilоr de а сere și de а оbține infоrmаții neсesаre
Соnstituțiа Rоmâniei, prin аrtiсоlul 111, stаbilește сă în саdrul соntrоlului pаrlаmentаr аl
асtivitității lоr, Guvernul și сelelelte оrgаne аle аdministrаției publiсe sunt оbligаte să prezinte
infоrmаțiile și dосumentele сerute de Саmerа Deputаțilоr, de Senаt sаu de соmisiile
pаrlаmentаre.
e) Соntrоl exerсitаt prin rezоlvаreа petițiilоr сetățenilоr
Se соnsideră сă pаrlаmentul аre și funсțiа de reсlаmаție și соntestаție, iаr аdunările
саmerelоr pаrlаmentаre аu rоlul de birоu de primire а асestоr reсlаmаții din pаrteа сetățenilоr,
grupurilоr de interese, etс. Сetățenii se pоt аdresа сu petiții deputаțilоr sаu senаtоrilоr , ei
fiind reprezentаnții сetățenilоr , pоt fi intermediаri între сetățeni și guvern. Rezоlvаreа
litigiilоr de сătre саmere, disсutаreа în ședințele асestоrа а unоr prоbleme rezultаte din petiții,
аu о mаre efiсiență deоаreсe асeste dezbаteri sun publiсe, guvernul trebuie să se expliсe în
publiс, duă саre dezbаterile se publiсă în Mоnitоrul Оfiсiаl, se difuzeаză prin presă, rаdiо,
televiziune.
f) Соntrоlul exerсitаt prin аvосаtul pоpоrului
Аvосаtul pоpоrului este persоаnа independentă , numită de pаrlаment pentru un mаndаt de 5
аni. Rоlul асestuiа este de а аpărа drepturile și libertățile сetățenești, în rаpоrt сu аutоritățile
publiсe și сele exeсutive. Асestа аre misiuneа de а primi tоаte plângerile сetățenilоr соntrа
exсeselоr și аbuzurilоr аdministrаției, de а fасe аnсhete și de а interveni pe lângă guvern.
3. Mоțiune simplă
Mоțiuneа simplă –se inițiаză сu асоrdul а 1/3 din numărul pаrlаmentаrilоr în саzul
pаrlаmentului uniсаmerаl sаu сu асоrdul а 1/3 din pаrlаmentаrii сelоr dоuă саmere а
pаrlаmentului biсаmerаl .Саmerа Deputаţilоr sаu Senаtul pоаte аdоptа о mоţiune simplă prin
1
http://www.сdep.rо/pls/pаrlаm/interpelаri2015.hоme
217
PRO JURE nr. 1/2017
саre să-şi exprime pоziţiа сu privire lа о prоblemă de pоlitiсă internă sаu externă оri, după
саz, сu privire lа о prоblemă сe а făсut оbieсtul unei interpelări.1
4. Mоțiune de сenzură
Mоțiuneа de сenzură - vоt de neînсredere аl pаrlаmentului depus de сel puţin 1/4 din
senаtоri şi deputаţi sаu са urmаre а аngаjării răspunderii de сătre Guvern аsuprа prоgrаmului
său, а unei deсlаrаţii de pоlitiсă generаlă sаu а unui prоieсt de lege. Асeаstа se dezbаte după
3zile de lа dаtа сând а fоst prezentаtă în ședință соmună а сelоr dоuă саmere.2
5. Аngаjаreа răspunderii guvernului în fаțа pаrlаmentului
Guvernul își pоаte аngаjа răspundereа în fаțа pаrlаmentului, în ședință соmună , аsuprа
unui prоgrаm , а unei deсlаrаții de pоlitiсă generаl sаu а unui prоieсt de lege.3 Сând асeаstă
răspundere а Guvernului este pusă în disсuțiа Pаrlаmentului de el însuși, suntem în prezențа
unei mоțiuni de înсredere.
Relаțiа exeсutiv-legislаtiv
În relаțiа dintre сele dоuă puteri, există și impliсаreа și intervențiа exeсutivului în
асtivitаteа legislаtivului. Асeаstă interveție se reаlizeаză:
1. Prin inițiаtivа legislаtivă

După сum relevă textul соnstitutiоnаl: ,, Inițiаtivа legislаtivă аpаrține, după саz,
Guvernului, deputаțilоr, senаtоrilоr sаu unui număr de сel puțin 100.000 de сetățeni сu drept
de vоt. [...]
Guvernul își pоаte exerсitа inițiаtivа legislаtive prin trаnsmitereа prоieсtului de legeсătre
Саmerа соmpetentă să îl аdоpte, са primă Саmeră sesizаtă. ”4 În regimurile unde Guvernul
este respоnsаbil în fаțа pаrlаmentului, аprоаpe 90 % din legi sunt din inițiаtivа Guvernului.
2. Prin delegаreа legislаtive de а emite оrdоnаnțe și hоtărâri

Guvernul este аbilitаt să emită hоtărâri , оrdоnаnțe simple și оrdоnаnțe de urgență, саre se
supun аprоbării Pаrlаmentului, pоtrivit prосedurii legislаtive. Hоtărârile se emit pentru
оrgаnizаreа exeсutării legilоr. Оrdоnаnţele simple аu асeeаși putere legаlă са legile оbișnuite,
dаr se emit în temeiul unei legi speсiаle de аbilitаre, în dоmenii саre nu fас оbieсtul legilоr
оrgаniсe. Оrdоnаnțele de urgență se аdоptă numаi în situаții extrаоrdinаre а сărоr
reglementаre nu pоаte fi аmânаtă.5
Аnаlizа соmpаrаtivă а rаpоrturilоr Pаrlаment- Guvern

în diferite stаte аle lumii și Rоmâniа
Spаniа
Întаi de tоаte, аr trebui de mențiоnаt сă Spаniа este о mоnаrhie соnstituțiоnаlă.
Соnstituțiа асesteiа аre un prоgrаm flexibil de соnluсrаre între оrgаnismele de
1
http://www.сdep.rо/pls/pаrlаm/mоtiuni2015.hоme
2
Соnstituțiа Rоmâniei, аrt. 113.
3
Соnstituțiа Rоmâniei, аrt. 114, аlin. 1.
4
Соnstituțiа Rоmâniei , аrt. 76, аlin. 1 și аlin. 3.
5
Соnstituțiа Rоmâniei, аrt. 115.
218
PRO JURE nr. 1/2017
suverаnitаte nаțiоnаlă. Асesteа sunt : Соrоаnа, Pаrlаmentul, Guvernul și Tribunаlul

Suprem. Fieсăruiа dintre асeste оrgаnisme соnstituțiоnаle îi revin аtribuții stаbilite prin
prinсipiul sepаrаției puterilоr, deși асestа nu este mențiоnаt expres în Соnstituție .
În Spаniа, numele асestоr оrgаnisme diferă de Rоmîniа, аstfel putereа legislаtivă este
reprezentаtă de Соrtesurile Generаle, сeа exeсutivă de Guvern si сeа judeсătоreаsсă de
Tribunаlul Suprem. Соrtesurile generаle (Pаrlаmentul ) sunt соnstituite din Соngresul
Deputаțilоr, eсhivаlentul Саmerei Deputаțilоr din Rоmâniа, și Senаt.1
Spаniа Аsemănări Rоmâniа

1. Guvernul nu pоаte fi 1. Prerоgаtivele 1. Guvernul pоаte fi demis
demis printr-о mоțiune legislаtive sunt printr-о mоțiune de
de сenzură, deоаreсe divizаte între сenzură
саmerele legislаtive sunt Pаrlаment 2. Guvernul își аsumă
mаrginаlizаte (Соrtesurile Generаle) răspundereа аtît în fаțа
2. Guvernul își аsumă și Guvern саmerei Deputаțilоr, сît și
răspundereа în fаțа 2. Pentru асоrdаreа а Senаtului
Соngresului Deputаțilоr, vоtului de înсredere 3. În саz de punere în
dоаr în аnumite situаții Guvernului, este disсuție а rаspunderii
răspunde și în fаțа neсesаră majоritаteа guvernului, mоțiuneа de
Senаtului simplă сenzură se vоаteаză de сel
3. Pentru prоpunereа 3. Delegаreа legislаtivă puțin ¼ din deputаți și
mоțiunii de сenzură este а Guvernului de сătre senаtоri
neсerаr асоrdul а сel Pаrlаment se fасe de
puțin 1/10 din deputаți, сătre о lege speсiаl
iаr pentru vоtаreа ei se (lege саdru în
neсesită mаjоritаteа Spаniа3)
аbsоlută 2
4. Pаrlаmentul pоаte
delegа Guvernul
preоrоgаtivа de а
emite legi, dаr nu în
dоmeniul exerсitării
drepturilоr și
libertățilоr
fundаmentаle,оrgаniz
аreа instituțiilоr
stаtului, etс
5. Prоieсtele de legi
аdоptаte de guvern
sunt disсutаte în
pаrlаment
6. Membrii
Pаrlаmentului pоt
аdresа Guvernului
întrebări și interpelări
1
Сristiаn Iоnesсu ,,Drept Соnstituțiоnаl Соmpаrаt ‘’,ed. С.H.Beсk, Buсurești, 2008, pаg.227.
2
Соnstituțiа Spаniei, аrt.113.
3
Соnstituțiа Spаniei, аrt. 82.
219
PRO JURE nr. 1/2017
Regаtul Unit аl Mаrii Britаnii și Irlаndei de Nоrd

Regаtul Unit este о mоnаrhie соnstituțiоnаlă. Este unа din puținele țări асtuаle саre nu
аre о Соnstituție sсrisă. Соnstituțiа сutumiаră а Regаtului Unit аl Mаrii Britаnii și Irlаndei
de Nоrd nu este sсrisă într-un singur dосument. Legile соnstituțiоnаle nu аu un stаtut
speсiаl, superiоr сelоrlаlte legi оrdinаre.Асeste legi pоt fi аdоptаte, revizuite sаu аbrоgаte
de Pаrlаment prin prосedurа sа legislаtivă оrdinаră.1
Prinсipiul sepаrаției puterilоr în stаt este prezent și în Regаtul Unit, deși nu există о
sepаrаție striсtă а сelоr 3 puteri. Аstfel sistemul pоlitiс britаniс este соnstituit din:
Suverаn, Pаrlаment, Guvern și Сurteа Supremă de Justiție. Suverаnul аre teоretiс puteri
lаrgi, însă în prасtiсă îndeplinește dоаr funсții сeremоniаle. Аtribuțiile асestuiа sunt mult
mаi restânse deсât а mоnаrhului spаniei. Pаrlаmentul este оrgаnul legislаtiv nаțiоnаl,
соmpus din Саmerа Соmunelоr și саmerа Lоrzilоr.2 Guvernul este оrgаnul exeсutiv
desemnаt prin аlegeri eleсtоrаle generаle, iаr соmpоnențа sа este exprimаtă de viсtоriа
unuiа dintre сee 2 pаrtide pоlitiсe prinсipаle.
Deși асeste dоuă stаte аu regimuri pоlitiсe diferite, putem găsi сâtevа similаrități între
ele, preсum următоаrele:
1. Guvernul аre аtribuții în prосesul legislаtive, 90 %din numărul legilоr sunt initiаte de
Gubern
2. Pаrlаmentul își rezervă dreptul de а соntrоlа асtivitаteа Guvernului prin соmisii speсiаl
3. Pаrlаmentul pоаte аdresа întrebări
Frаnțа
Frаnțа este о republiсă соnstituțiоnаlă unitаră сu un regim semi-prezidențiаl, саre
соnfer аtât pаrlаmentului сât și președinteluiputeri lаrgi. Frаnțа fiind о țаră demосrаtiсă, este
evident сă există prinсipiul sepаrаției puterilоr în stаt.
Putereа legislаtivă аtât îi аpаrține pаrlаmentului, fоrmаt din dоuă саmere, Аdunаreа
Nаțiоnаlă și Senаtul, сât și Guvernului. Putereа exeсutivă аpаrține, în primul
rând, președintelui republiсii. Președintele numește primul ministru și, lа prоpunereа асestuiа,
pe membrii guvernului. Putereа judeсătоreаsсă este sepаrаtă în dоuă rаmuri: un оrdin
аdministrаtiv, а сărui instаnță supremă este Соnsiliul de Stаt și un оrdin judiсiаr, а сărui
instаnță supremă este Сurteа de Саsаție.3
Са și în саzul Regаtului Unit, putem distinge сâtevа similitudini dintre Rаpоrturile
Pаrlаment- Guvern din Frаnțа4 și Rоmâniа, preсum:
1. Guvernul аre dreptul lа inițiаtivă legislаtivă
2. Prоieсtele de lege prоpuse de guvern sunt exаminаte de сele dоuă саmere аle
Pаrlаmentului
3. Guvernul dispunde și de delegаreа legislаtivă de а puteа emite оrdоnаnțe
4. Existențа unоr соmisii legislаtive speсiаle саre exаmineаză асtivitаteа Guvernului
5. Guvernul pоаte fi emis prin mоțiune de сenzură
1
https://www.pаrliаment.uk/dосuments/соmmоns-соmmittees/pоlitiсаl-аnd-соnstitutiоnаl-refоrm/The-UK-
Соnstitutiоn.pdf.
2
https://rо.wikipediа.оrg/wiki/Pоlitiса_Regаtului_Unit.
3
https://rо.wikipediа.оrg/wiki/Pоlitiса_Frаn%С8%9Bei.
4
Соnstituțiа Frаnței, аrt. 38-50.
220
PRO JURE nr. 1/2017
Соnсluzii
Pаrlаmentul interасțiоneаză сu Guvernul :
1. Vоt de înсredere
2. Întrebări
3. Interpelări
4. Mоțiune simplă
5. Mоțiune de сenzură
6. Аngаjаreа răspunderii guvernului în fаțа pаrlаmentului
Guvernul interасţiоneаză сu Pаrlаmentul prin сâtevа mijlоасe speсifiсe:

1. exerсită dreptul lа iniţiаtivă legislаtivă;
2. pоаte sоliсitа delegаreа legislаtivă pentru emitereа de оrdоnаnţe şi trebuie să sоliсite
аprоbаreа Pаrlаmentului pentru оrdоnаnţele de urgenţă emise;
3. pоаte “prоvоса” un vоt de neînсredere sаu о mоţiune de сenzură, аngаjându-şi
răspundereа în fаţа Pаrlаmentului;
4. pоаte sоliсitа Pаrlаmentului аdоptаreа unоr prоieсte de legi în prосedură de urgenţă;
5. membrii Guvernului аu ассes lа luсrările Pаrlаmentului.
Într-un finаl, putem аfirmа сă între Pаrlаment-Guvern există o relație de
reciprocitate,care permite celor două puteri să intervină în activitatea sau să delege
celeilalte unele atribuții specifice. Totodată, putem găsi аtât similitudini, сât și deоsebiri
între raportul Parlament-Guvern din diferite state și România.
221
PRO JURE nr. 1/2017
TENDINȚELE DEZVOLTĂRII INSTITUȚIEI CONTENCIOSULUI

ADMINISTRATIV ÎN REPUBLICA MOLDOVA
Eugenia Roșca, student, Facultatea de Drept, Universitatea de Stat din Moldova

Coordonator: Lector univ. dr. Tomuleț Călin, Facultatea de Drept, Universitatea de Stat
din Moldova
Abstract
Development and modernization of society as a whole they lead to the necessity of
producing substantial changes in the system of administrative law. Therefore, to achieve this
consistency between the needs that arise from the society and system of administrative law is
important to follow the new trend of development in this area.
In this respect, a key element of development institution administrative disputes in
Moldova is administrative coding, which will contribute directly to the efficiency of
administrative work, protection of the constitutional rights of persons and security
administrative legal relations.
Keywords: society, system, administrative law.
Administrația statului are sarcina de a asigura aplicarea legilor, de a edita acte

normative în scopul executării legilor, de a asigura funcționarea seviciilor publice, de a lua
măsuri pentru executarea contractelor administrative, ocrotirea drepturilor persoanelor și
satisfacerea cerințelor acestora, menținerea ordinii publice. Dacă uneori, în realizarea acestor
sarcini, Administrația lezează drepturile sau interesele persoanelor, acestea pot formula o
reclamație, o contestație juridică, rezolvată în mod contencios de catre organele competente.
Astfel, noțiunea de contencios administrativ poate fi definită ca: o instituție juridică,
care are drept scop contracararea abuzurilor și exceselor de putere ale autorităților publice,
apărarea drepturilor persoanei în spiritul legii, ordonarea activității autorităților publice,
asigurarea ordinii de drept. 1
Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului,
drepturile și libertățile lui libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul
politic reprezintă valori supreme și sînt garantate de legea fundamentală a statului, Constituția
Republicii Moldova, din 29 iulie1994.
Astfel, existența contenciosului administrativ este determinată, în statul de drept, de
aplicarea a două principii importante: principiul respectării drepturilor legal dobîndite și
principiul obligativității statului de a asigura executarea hotărîrilor judecătorești. Este necesar
ca persoana să fie sigură că raporturile juridice, încheiate în mod legal, în cadrul ordinii de
drept existente, sunt intangibile. Atît activitatea ființei umane cît și aceea a Administrației se
caracterizează prin posibilitatea de a scurta viitorul în estimările efectuate. Prevederea este
garantată numai dacă persoanele și Administrația au siguranța în durabilitatea raporturilor
juridice pe care și-au întemeiat și orientat activitățile.
1
Legea contenciosului administrativ nr. 793 din 10. 02. 2000, art. 1.
222
PRO JURE nr. 1/2017
Menționăm, că studiul în cauză are ca scop determinarea și analiza tendințelor

dezvoltării instituției contenciosul administrativ în Republica Moldova.
Instituția contenciosului administrativ în Republica Moldova apare mult mai tîrziu,
după două secole de la existența acesteia în Franța și după un secol de funcționare în România
fiind cunoscută în istoria dreptului românesc încă de la mijlocul secolului XIX și utilizată de
Basarabia în perioada aflării ei în componența Statului Român.
Conform Așezămîntului din 1818 justiția era înfaptuită de 3 instanțe:
1. Judecătoriile județene;
2. Curtea Civilă și Penală;
3. Consiliul Suprem cu caracter mixt, administrativ judiciar, care era instanța judiciară
supremă.
Pentru perioada de existență a contenciosului administrativ român aplicat și pe
teritoriul Basarabiei a fost reglementat de Legea contenciosului administrativ din 11. 02.
1864, iar mai apoi instituția contenciosului administrative a fost consfințită în textul
Constituției din 1923. 1
În materie de contencios administrativ, Consiliul de Stat soluționa, potrivit legii
organice, litigiile între particulari și persoanele juridice care reclamau vătămarea intereselor
lor, prin măsuri administrative, luate de: miniștri, prefecți și alți agenți administrativi, cu
încălcarea legilor și regulamentelor interne.
În literatura de specialitate s-au facut unele încercări de a etapiza procesul de
dezvoltare a contenciosului administrativ în Republica Moldova.
Astfel, în opinia dr. M. Orlov, se disting 3 etape esențiele:
- etapa ce ține de perioada sovietică;
- perioada anilor 1990-2000;
- perioada începînd cu anii 2000.
Pentru perioada sovietică este caracteristic faptul ca, deși nu a existat instanța
specializată de contencios administrativ, drepturile și libertățile ce țin de dreptul cetățenilor la
petiționare împotriva actelor funcționarilor, organelor de stat și obștești au fost stipulate în
Constituția URSS și în Constituția Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești. Potrivit
acestora actele funcționarilor îndeplinite cu încălcarea legii, cu depășirea limitelor
împuternicirilor ce știrbesc drepturile cetățenilor pot fi atacate în justiție conform legii.
Plingerile trebuie să fie soluționate în ordinea și în termenele stabilite de lege.
La nivel procedural, Codul de procedură civilă, aprobat în 1864, prevedea dreptul
oricărei personae fizice ori juridice la contestarea actelor administrative în judecată dacă
aceasta se consideră lezată printr-un act administrativ sau prin refuzul neîntemeiat al unui
organ administrativ sau al unei presoane cu funcție de răspundere de a-i examina cererea cu
privire la un drept recunoscut de lege. Mai tîrziu spectrul legal asupra problemei date a fost
lărgit prin adoptarea la 30. 06. 1987 a Legii cu privire la modul de atacare în instanța
judecătorească a actelor ilegale ale persoanelor cu funcție de răspundere ce lezează drepturile
cetățenilor și, la 02. 11. 1989, a Legii cu privire la contestarea în judecată a acțiunilor ilegale
ale persoanelor cu funcție de răspundere ce lezează drepturile cetățenilor. În această perioadă
istorică de dezvoltare a statului nostru nu poate fi vorba despre un contencios administrativ
propriu-zis, deoarece o concepție teoretică clară a dreptului de petiționare și o practică
judiciară consecventă, în această materie nu s-a dezvoltat.
1
Mocanu Victor,Enciu Lilian Note de curs, contenciosul administrativ,Chișinău 2014, pag.10-12.
223
PRO JURE nr. 1/2017
Odata cu destrămarea Imperiului Sovietic, Republica Moldova și-a dobîndit

suveranitatea și independența optînd astfel pentru calea democratică de dezvoltare. Noua
societate modernă în care s-a înscris Republica Moldova după 1990, a necesitat rezolvarea
mai multor probleme, printre care și edificarea mecanismului juridic adecvat noilor realități.
Edificarea statului de drept nu poate fi realizată fără o asigurare a respectării drepturilor și
libertăților cetățenilor. Drept rezultat, la nivel constituțional și legislativ s-a conturat un cadru
juridic adecvat de soluționare a litigiilor dintre administrație și cei administrați apărute din
acte de putere publică. O primă formulare clară a principiului responsabilității administrației
în fața particularului a fost consacrată în art. 53 alin. (1) din Constituția Republicii Moldova,
și anume: “Persoana vătămată intr-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act
administrativ sau prin nesoluționarea în temen legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină
recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei”. 1
În general, se apreciază că în Republica Moldova contenciosul administrativ s-a
instituit ca o formă juridică de apărare a drepturilor omului împotriva eventualelor abuzuri ale
organelor administrației publice și ale funcționarilor care își desfăsoară activitatea în cadrul
acestor organe. Astfel instituția contenciosului administrative apare ca un mecanism de
garantare a drepturilor fundamentale, de rînd cu Curtea Constituțională și Avocatul Poporului.
În perioada respectivă este adoptată, practic în paralel cu Constituția, și Legea cu
privire la petiționare, nr. 190 din 19. 07. 1994, care determină modalitatea de examinare a
petițiilor cetățenilor Republicii Moldova, adresate organelor de stat, întreprinderilor,
instituțiilor și organizațiilor, în scopul asigurării protecției drepturilor și intereselor lor
legitime.
Competență în examinarea litigiilor de contencios administrativ aveau toate instanțele
de drept comun: tribunalele, judecătoriile, Curțile de apel și Curtea Supremă de Justiție. Prin
urmare, putem menționa că în perioada anilor 1990-2000, pînă la adoptarea Legii
contenciosului administrativ, nu putem vorbi despre o lipsă totală în Republica Moldova de
norme juridice, avînd ca obiect constatarea ilegalității actelor administrative.
Contenciosul administrativ în Republica Moldova a fost instituit odata cu adoptarea
Legii contenciosului administrativ, nr. 793-XV din 10. 02. 2000.
Legea contenciosului administrativ are o importanță deosebită pentru construcția
statului de drept în țara noastră, punînd la dispoziția oricărei personae un instrument eficace
împotriva abuzurilor autorităților administrative, mijloace de restabilire a legalității încălcate,
de repunere în drepturi a celor vătămați prin actele administrative ilegale, de sancționare a
celor care folosesc abuziv competența pe care o au cu referire la emiterea de acte
administrative. 2
Un pas important in dezvoltarea instituției contenciosului administrativ în Republica
Moldova este adoptarea unui Cod administrativ. Astfel, la acest capitol, putem menționa
faptul că au fost elaborate și înaintate cu titlu de inițiativă legislativă proiectul Codului de
procedură administrativă, în care gasim tangențe referitoare instituției contenciosului
administrativ. O incercare de codificare administrativă este elaborarea proiectului Codului
administrativ care a fost înaintat în Parlament la data de 22 decembrie 2016, dar care a fost
retras și la data de 24 martie 20017 se înainteaza cu titlu de inițiativă legislativă un nou
proiect al Codului administrativ, care a suferit careva schimbări, dar scopul esențial rămînînd
1
Constituția Republicii Moldova din 29. 07. 1994// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr. 1.
2
Orlov M., Curs de contencios administrativ. Chișinău: Elena-VI, 2009.
224
PRO JURE nr. 1/2017
același – înlăturarea incompatibilităților sau conflictelor generate de diferite prevederi

normative aplicabile aceleiași materii.
Codificarea administrativă ar fi un obiectiv prioritar politic pentru Parlament și
Guvern în raporturile legislative-persoană, executiv-persoană, urmărindu-se în acest sens
scopul de eliminare a unor elemente importante care fac obiectul discuțiilor publice privind
corupția, birocrația și formalismul precum și un element juridic de garantare a dreptului
persoanei vătămate de o autoritate publică.
Luînd în considerație dificultățile practice cu care se confruntă cetățenii la soluționarea
litigiilor de contencios administrativ, precum și dificultățile cu care se confruntă autoritățile
emitente de acte administrative la elaborarea, adoptarea și executarea actelor administrative la
fel și necesitatea de a acorda un statut constituțional și legal, considerăm că este absolut
necesar să fie elaborat și adoptat un cod administrativ care să corespundă rigorilor europene.
Astfel vom încerca să facem o analiză succintă a situației la zi care ar demonstra
stricta necesitate a adoptării unui Cod administrativ, deoarece modificările și completările
Legii contenciosului administrativ nr. 793 diin 10. 02. 2000 au diminuat radical scopul și
importanța instituției concenciosului administrativ în sistemul de drept al Republicii Moldova.
Începînd cu anul 2001, s-au introdus primele modificări în Legea contenciosului
administrativ nr. 793 diin 10.02.2000. Modificările și completările au luat amploare după
adoptarea noului Cod de procedură civilă la 30 mai 2003. De regula, modificările și
completările care se fac întro lege vin întru a îmbunătăți calitatea actului legislative, dar cu
regret, în cazut Legii nr. 793 din 10. 02. 2000, modificările și completările efectuate de
legislativ au diminuat importanța și necesitatea instituției contenciosului administrativ. Toate
modificările și completările introduse în Legea nr.793 diin 10.02.2000, precum și adoptarea
Codului de procedură civilă din 30 mai 2003, a Legii nr. 155 din 05.07.2012 prin care s-a
modificat Codul de procedură civilă și a altor legi în domeniul dreptului administrativ, care au
fost adoptate sau modificate după adoptarea Legii contenciosului administrativ, au adus la
interpretări și aplicări eronate a Legii nr.793 din 10.02.2000, la dublarea unor reglementări,
deseori reglementări diferite ale anumitor principii și raporturi de drept administrativ care duc
la aplicarea greșită a normelor de drept, iar, în consecință, la încălcarea drepturilor și
libertăților omului și neglijarea gravă a art. 53 din Constituția Republicii Moldova.
Din perspectivele reformei justiției și modificării cadrului legislativ existent,
codificarea are o importanță deosebită, deoarece codificarea impune reforma intr-un anumit
domeniu și poate fi sursa de modernizare a dreptului.1 Aceasta furnizează autorilor proiectelor
de reform o bază clară și ordonată de texte aflate în vigoare, ”dreptul constant” pregătind
astfel reforma și simplificarea ulterioară a actelor normative. Mai mult, codificarea poate fi
folosită ca o oportunitate de îmbunatățire a reglementărilor dintr-un domeniu. Această opinie
este susținută și de grupul de autori care la moment a elaborat proiectul unui Cod
administrativ și care consideră că codificarea administrativă ar fi un obiectiv prioritar politic
pentru Parlament și Guvern. Prin urmare, putem menționa faptul că adoptarea unui Cod
administrativ va facilita folosirea unei terminologii unitare pentru aceleași realități juridice,
instituții, principii și concepte juridice, reducîndu-se astfel riscul interpretării lor diferențiate,
deoarece codul constituie un corp coerent de texte care înglobează, conform unui plan
1
Liliana Vișan, Necesitatea codificării normelor de procedură administrativă, în Revista de drept public,
publicație a Institutului de Științe Administrative “Paul Negulescu”, anul XI(31), Serie nouă aprilie-iunie 2005,
p. 51.
225
PRO JURE nr. 1/2017
sistematic, ansamblul regulilor referitoare la o materie. Astfel, codificarea conduce la crearea

unei ordini juridice superioare, aceasta constituind un ansamblu coerent de principii și regul
ierarhizate.1
Claritatea legislației este, de asemenea un alt aspect indispensabil unei administrații
moderne, care nu poate fi asigurată decît prin calitatea redacțională a actelor normative, ce
presupune și accesibilitatea acestor acte, în pofida modificărilor ce sunt aduse.
Considerăm ca adoptarea unui cod administrativ stabil în timp, cu toate piedicile
inerente acestei perioade de fundamentare a instituțiilor statale, în perioada cînd dreptul
administrativ în spațiul Comunităților Europene este în plină evoluție, ar spori încrederea
cetățenilor în continuitatea și durabilitatea reglementărilor legale, în autoritățile publice,
precum și cursul european al Republicii Moldova.
Reieșind din cele relatate, deducem faptul ca, jurisprudența administrativă din ultimii
ani și doctrinei dedicate dreptului administrativ au scos în evidență următoarele probleme:
• lipsa coerenței legislative în domeniu, determinată de multitudinea actelor
normative existente;
• lipsa calității actelor normative în domeniu și limitarea accesibilității, determinată
de modificările succesive ale legislației;
• lipsa sistematizării regulilor, care să guverneze activitatea autorităților
administrației publice, în așa fel încît sistemul normativ să fie înteles de toți și, prin urmare să
fie în mod facil controlabil;
• lipsa unei terminologii unitare;
• inexistența unei instituții indispensabile dreptului administrativ modern, cum ar fi
audierea celor în cazul deciziilor defavorabile, motivarea completă a actelor administrative,
revocarea actelor administrative etc.
Astfel, la cele menționate se impune necesitatea elaborării și promovării instituției
contenciosului administrativ într-o formă conceptuală nouă. 2
Conform opiniei dr. M. Orlov, dreptul administrativ nu poate fi codificat intr-un singur
Cod, după modelul dreptului civil sau penal, deoarece este mult mai voluminos, din punct de
vedere a normelor care-l compun, mult mai diversificat, din punct de vedere al raporturilor
care se nasc în procesul de guvernare și, mult mai viabil, din punct de vedere al numărului de
modificări și completări legislative. Codificarea dreptului administrativ este extrem de
necesară și importantă pentru țara noastră pentru a elimina dublările și erorile legislative,
astfel încît, atît guvernanților cît și celor guvernați să le fie foarte clare drepturile și obligațiile
reciproce. Însa, aceasta se poate face prin codificarea unor instituții ale dreptului
administrativ, cum ar fi: Codul colectivităților locale, Codul jurisdicției administrative
(contenciosul administrativ), Codul de procedură administrativă(necontencioasă), care să
cuprindă următoarele instituții: statutul funcționarului public, elaborarea și adoptarea actelor
administrative, procedura punerii în executare și executarea în concret a actelor normative de
către autoritățile publice etc. 3 Proiectul Codului administrativ își propune să reglementeze
într-o formă unitară și sistemică atît procedura administrativă, cît și procedura judiciară în
contenciosul administrativ, astfel încit să fie înlăturate carențele generate de fragmentare,
1
Liliana Vișan, op. cit. p. 50.
2
Valeriu Zubco, Instituția contenciosului administrativ intr-o formă conceptuală nouă-element important pentru
integrarea europeană a Republicii Moldova, în revista națională de drept, din 2 februarie 2014, p. 45.
3
http://www. bizlaw. md/2017/01/10/un-nou-cod-ar-putea-aparea-in-republica-moldova-codul-administrativ/
226
PRO JURE nr. 1/2017
lipsa de claritate, lipsa de accesibilitate a legislației actuale. De asemenea, sistemul propus va

avea în vedere pe cît posibil înlăturarea incompatibilităților sau conflictelor generate de
diferite prevederi normative aplicabile aceleiași materii.
Proiectul de Cod administrativ cuprinde 3 părți, şi se urmareste indeplinirea
următoarelor obiective:
• garantarea principiilor generale privind apărarea persoanei față de actele
autorităților publice și apărarea jurisdicțională provizorie a cetățeanului în domeniul
jurisdicției administrative;
• uniformizarea soluțiilor legale existente în legislația actuală, precum și
reglementarea pentru prima dată a unor situații juridice semnalate de jurisprudența
administrativă;
• simplificarea mijloacelor de acțiune a administrației publice prin coerența și
predictibilitatea procedurilor;
• asigurarea stabilității procedurilor administrative și indirect predictibilitatea actului
de administrație publică.
Codul administrativ are menirea de a clarifica principiile, conceptele, etapele
procedurii administrative, căile de atac și regimul judiciar al actelor, operațiunile, faptele și
contractele administrative.
În acest sens, printre elementele de noutate și soluțiile legislative pe care le consacră
Cartea întîi, întitulată Dispozitii generale a proiectului Codului administrativ pot fi
sintetizate astfel:
a) reglementarea principiilor care guvernează partea materială și procedura judiciară
în contenciosul administrativ ca parte componentă a principiilor dreptului administrativ
european: legalitatea, eficiența, buna-credință, egalitatea de tratament, imparțialitatea,
aplicarea termenului rezonabil, proporționalitatea, siguranța juridică, motivarea, recursul
administrativ, transparența și participarea, comunicarea, cooperarea, raspunderea, supremația
dreptului, independența judecatorilor, dreptul la un proces echitabil, accesul liber la justiția
administrativă, dreptul la apărare; oralitatea, continuitatea, respectarea principiilor
fundamentale, rolul judecatorului la aflarea adevarului, respectul cuvenit justiției, caracterul
public al dezbaterilor judiciare, limba de procedură și dreptul la interpret,
contradictorialitatea;
b) clarificarea unei serii de concepte, termeni și instituții în cadrul procedurii
administrative: activitate administrativă, autorități publice, regim de putere publica, petiția,
act administrativ individual, contract administrativ, acte reale, operațiuni administrative, drept
de apreciere, drept vătămat, interes legitim, interes public, informație de interes public,
cererea prealabilă, , contencios administrative și litigiu de contencios administrativ.
Cartea a doua este dedicată procedurii administrative necontencioase, în mod
particular, reglementează:
a) statutul participanților la procedura administrativă;
b) regimul juridic al competenței-reglementarea și clarificarea aspectelor privind
limitele competenței, stabilirea competenței, efectele lipsei de competență, soluționarea
conflictelor de competență, delegarea acesteia;
c) termenii în procedura administrativă;
d) aspectele incidente procedurii administrative de la inițierea procedurii pînă la
finalizarea acesteia;
227
PRO JURE nr. 1/2017
e) aspectele instituționale și de transparență;

f) procedura emiteri/adoptării actelor administrative, precum și efectele juridice ale
acestora;
g) regimul juridic aplicabil al contractelor administrative-precizarea criteriilor de
calificare a unui contract ca fiind administrativ și efectele juridice ale acestuia;
h) executarea actelor administrative și contractelor administrative;
i) procedura prealabilă administrativă.
Cartea a treia a proiectului Codului administrativ vine să consolideze intituția
contenciosului administrativ, prin descrierea procedurii de adresare și soluționare a litigiilor
de contencios administrativ în instanța de judecată. Aceasta statutează asupra:
a) competențelor instanțelor de judecată(și soluționării conflictelor de competență);
b) participanților la proces, termenul de adresare, sarcinii probațiunii;
c) procedurii de judecare în instanța de fond;
d) căilor de atac în contencios administrativ. 1
Identificarea și reglementarea unor criteri ce țin de sistemul instanțelor judecătorești
de contencios administrativ, care în opinia experților naționali în domeniu și a experților din
Germania, Croația și Ucraina, este necesar a crea în Republica Moldova instanțe judecătorești
specializate de contencios administrativ. În susținerea acestei opinii, sunt și prevederile art.
115 alin. (2) din Constituția Republicii Moldova care prevede că, pentru anumite categorii de
cauze pot funcționa, potrivit legii, judecătorii specializate. Astfel, conform variantei inițiale a
proiectului,s-a propus de a forma 11 judecătorii de circumscripție: Bălți, Căușeni, Cahul,
Comrat, Chișinău, Edineț, Orhei, Hîncești, Ungheni, Soroca, Tiraspol) Curtea
administrativă și Colegiul de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție, însă
în varianta finală a proiectului s-a renunțat la aceste judecătorii specializate.
Vom menționa că, spre deosebire de procedura civilă, în procedura contenciosului
administrativ:
-autoritatea publică va fi obligată să prezinte în instanța de contencios administrativ
dosarul administrativ care va conține documente, cereri, avize, expertize, acte administrative
și alte înscrisuri;
-instanța de judecată din
oficiu va putea solicita de la participanții procesului toate
probele și înscrisurile, nefiind în drept să respingă acțiunea pe motiv că reclamantul nu a
prezentat probe suficiente. Prin urmare, instanța va fi obligată să cerceteze și alte circumstanțe
care nu au fost invocate de părți;
-respectînd principiile dreptului administrativ, neprezentarea părții în proces nu
împiedică examinarea litigiului în fond.
Astfel, reieșind din cele relatate, este important de menționat că proiectul Codului
administrativ a fost elaborat de un grup de autori care reprezintă autoritățile publice, mediul
academic și judecători din Curtea Supremă de Justiție și Curtea de Apel Chișinău, specialiști
în materie de contencios administrativ în baza hotărîrii Comisiei juridice pentru numiri și
imunități a Parlamentului Republicii Moldova, cu susținerea Fundației germane pentru
Cooperare Juridică Internațională și experților germane din Curtea Federală Administrativă
1
Notă informativă la proiectul Codului administrativ al Republicii Moldova din 24 martie 2017.
228
PRO JURE nr. 1/2017
din Leipszig, Curtea administrativă din Bavaria, judecătoriile administrative din Muenster și
Trier. 1
De asemenea, prin prezentul proiect se introduc unele noutăți, care au drept scop
eficientizarea activității administrative, protecției drepturilor constituționale ale persoanelor,
precum și asigurarea securității raporturilor juridice administrative.
Printre noutățile legislative propuse enunțăm:
- refuzul de a primi sau a examina o cerere, precum și nesoluționarea în termen legal al
unei cereri se consideră respingere a cererii (art. 64 alin. (3) al proiectului Codului
administrativ);
- obligativitatea întocmirii dosarului administrativ de către autoritățile publice (art. 76)
;
- reglementarea procedurii de notificare în cadrul procedurii necontencioase (art. 93-
110);
- reglementarea distinct a situațiilor de retragere/revocarea unui act administrativ
legal/ilegal favorabil/creator de avantaje sau defavorabil/creator de obligații (art. 182-185);
- rolul activ al instanței de judecată în soluționarea litigiilor de contencios
administrativ (art. 228, 245);
- posibilitatea încheierii contractului de împăcare între părți (atît în procedura
necontencioasă, cît și în cea contencioasă) (art. 243).
La data intrării în vigoare a prezentului proiect de lege se propune abrogarea Legii
contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10. 02. 2000 și Legii cu privire la petiționare nr.
190-XIII din 19. 07. 94, relațiile sociale reglementate de acestea fiind incluse și adaptate la
conceptul proiectului de Cod administrativ, cu elementele sale inovative.
În concluzie, remarcăm că instituția contenciosului administrativ din Republica
Moldova are o istorie îndelungată, fapt care i-a permis să evolueze treptat, prin adoptarea de
noi acte normative care să reglementeze domeniul contenciosului administrativ, oferind, astfel
acea prioritate de soluționare a litigiilor apărute între o autoritate publică și o persoană
vătămată intr-un drept al său recunoscut de lege. Prin urmare, una din tendințele de dezvoltare
a contenciosului administrativ în Republica Moldova este Codificarea administrativă, care pe
lînga avantajele pe care le reprezintă enunțate, va spori încrederea cetățenilor în continuitatea
și durabilitatea reglementărilor legale, dar și crearea de instanțe judecătorești specializate de
contencios administrativ care vor contribui nemijlocit la obținerea eficienței în procesul de
soluționare a litigiilor de contencios administrativ.
1
Valeriu Zubco, Instituția contenciosului administrativ intr-o formă conceptuală nouă-element important pentru
integrarea europeană a Republicii Moldova, în revista națională de drept, din 2 februarie 2014, p. 45.
229
PRO JURE nr. 1/2017
BIBLIOGRAFIE
1. Constituția Republicii Moldova din 29. 07. 1994// Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 1994, nr. 1
2. Legea contenciosului administrativ, nr. 793 din 10. 02. 2000
3. Mocanu Victor,Enciu Lilian Note de curs, Contenciosul administrativ,Chișinău 2014
4. Orlov M. Curs de contencios administrativ. Chișinău: Elena-VI, 2009
5. Liliana Vișan, Necesitatea codificării normelor de procedură administrativă, în Revista de
drept public, publicație a Institutului de Științe Administrative “Paul Negulescu”, anul XI(31),
Serie nouă aprilie-iunie 2005
6. Ibidem, p. 50
7. Valeriu Zubco, Instituția contenciosului administrativ intr-o formă conceptuală nouă-
element important pentru integrarea europeană a Republicii Moldova, în revista națională de
drept, din 2 februarie 2014
8. http://www. bizlaw. md/2017/01/10/un-nou-cod-ar-putea-aparea-in-republica-moldova-
codul-administrativ/
9. Notă informativă la proiectul Codului administrativ al Republicii Moldova din 24 martie
2017
230
PRO JURE nr. 1/2017
DREPTUL NOILOR TEHNOLOGII. PRIVIRE SPECIALĂ

ASUPRA INTERVENŢIILOR GENETICE
STAN ANDREI-MIHAI, student,

Facultatea de Știinte Economice și Drept, Specializarea Drept,
Coordonator: Lector univ. dr. Ramona Duminică, Facultatea de Știinte
Economice și Drept, Universitatea din Pitești
Abstract
The following work aims to illustrate ethic, moral, pshichological and most important
juridical aspects, which gravitate around the intervention, alteration and modification
process of the human genom, genetical characters of a person and any other interventions
abled to alter or modify its human progeny, its DNA or its inherent aspect, which are all
connected to its genetical characters.
We will refer here to opinions and viewpoints showed in the content of the global legal
doctrine, to elements which were born under the dome of jurisprudence, to terminilogical
aspects, to theories and biological, philosophical and juridical concepts.
We will try to emphasize the main viewpoints which orbit around the cloning concept,
the modification and intervention of DNA as well as human progeny, aiming in this way to
underline the main convergence points of the entire juridical system at an international level
focused on the field mentioned above, also referring to incompatibility, contradictory views
and incongruity which might appear in the field
Keywords: ethic, juridical aspects, legal doctrine, juridical system
1. OMUL SI UMANITATEA
Inceputurile care au făcut parte din evoluția atat a omului ca entitate biologica, cat si
ca animal social nu au reprezentat un obstacol in calea autodesăvarșirii si depășirii limitelor
existențiale cu care s-a confruntat ca și purtator de viată in parcursul istoric, ci din contra, au
stabilit o punte de legatura care a facilitat dezvoltarea pe toate planurile a ființei
umane(amintim aici psihicul, filosoficul, moralul, stintificul), acesta reușind astfel sa
depășeasca mileniile aride, dar să ramană insă cu vivida-i dorința de cunoaștere nestăvilita1.
In parcursul său, omul a reusit să atingă culmile evoluției, urmand ca de fiecare dată să
se autodepășească atat de plan tangibil, apropiabil, cat si pe plan intrinsec, elemental valoric,
etic, moral. Deși intotdeauna purtat de foamea cunoasterii, ființa umană s-a gasit in
imposibilitatea de a-și stopa foamea celebrala, intrucat asemenea mitului lui Sisif, odată ajuns
in varful piramidei cunoașterii, aceasta se apropia si mai mult de soarele ințelepciunii, omul
rămanand in urma și trebuind din nou sa parcurga traseul cunostintelor, evolutia istorica fiind
1
John Locke, An essay concerning human understanding, Ed. Prometheus Books, 1995, Anglia, pp.107-108.
231
PRO JURE nr. 1/2017
intotdeauna intr-o febrila ascensiune, omul niciodata neoprindu-se din parcursul

autodezvoltarii sale, continundu-si evolutia1.
2. GENETICA SI GENOMUL
Genetica reprezinta o ramificatie a biologiei, care are incidenta directa in studiul
fenomenelor si legilor ereditatii, aspecte de continut si structura molecura, modul de
trasmitere a caracterelor prin ereditate, distribuirea, variatia si schimbarea genelor in cadrul
populatiilor.
Interesul si cercetarea in domeniul mai sus mentionat, desi intr-o faza incipienta, a
existat inca din timpurile vechilor civilizatii (dorinta de cunoastere a omului nascandu-se
chiar din mezolitic), astfel ca in mitologia hindusa si in cazul populatiei sumeriene, s-au
manifestat primele tendite in practici reusite in domeniul controlului si modificarii
caracterelor la nivel genetic(s-a pornit initial prin alterari genetice la nivelul plantelor si
organismelor mici, trecandu-se mai apoi la imixtiuni in genomul animalelor).
Genomul speciei homo sapiens reprezinta o grupare de 23 de perechi cromozomiale
(ultima desemneaza sexul), unde sunt stocate gene care contin insasi informatia genetica
necesara formarii unui organism, deci putem aprecia ca si unitate structurala si piatra de
temelie a omului, in complexitatea sa biologica, fizica si psihica, intocmai genomul.
Descifrarea acestui compendiu de informatie genetica stocata a fost realizata relativ
recent (anul 2007) atunci cand secventa de ADN a fost sparta si s-a purces la descifrarea
materialul genetic cu scopul analizei diagnosticului si interpretarii acestei complexe
constructii numite “om”.
3. INTERVENTII ASUPRA CARACTERELOR GENETICE UMANE

Viata ca si stare de fapt a reprezentat o piatra de incercare din punct de vedere al
descifrarii si capacitatii de a o crea artificial(nu utilizeaza procesul reproducerii sexuale).
Procedeul clonarii este reprezentat de procesul de replicare si creare a unei copii
identice, in speta, referindu-ne la clonarea umana prin reproducerea fragmentelor de ADN si
celulelor. Astfel, crearea vietii, fara existenta unui proces sexual, reprezinta o piatra de
incercare a geneticii. Raportandu-ne la clonare, aceasta se infatiseaza sub doua aspecte:
clonarea reproductiva, care in esenta se defineste prin duplicarea unui organism deja existent
in intregul sau biologic si clonarea biochimica, pe care o putem plasa in subsidiarul primeia,
avand ca scop producerea unor organe sanatoase destinate transplantului.
Scopul procesului in sine si al intregii cercetari in materie a fost reprezentat de dorinta
febrila echivalenta cu prelungirea vietii omului, dorindu-se nu o suprapopulare planetara ori o
reificare si patrimonializare a corpului uman, ci o atenuare si regenerare din punct de vedere
genetic si biologic care ar avea incidenta doar asupra persoanelor aflate in necesitatea unui
transplant sau al acelora care ar necesita un corp in totalitate nou. Prin cercetarea codului
genetic uman, si particularitatilor impregnate in fragmentele de ADN, se incearca, prin
utilizarea unor tehnici moderne, crearea de celule stem si nu numai, tocmai pentru a fi
utilizate in ameliorarea si remedierea problemelor genetice.
1
Aristotel, Politica, Ed. Antet, Bucuresti, 1996, pp.73-77.
232
PRO JURE nr. 1/2017
4. REGLEMENTAREA ÎN DREPTUL NAŢIONAL

Raportandu-ne la domeniul clonarii si interventiei asupra caracterelor genetice,in
Romania,legiuitorul constituant nu a prevazut in legea fundamentala decat dreptul la viata
asigurat persoanei fizice si garantia integritatii fizice si psihice a acesteia (art. 22, Constitutia
Romaniei), nereglementand nimic in domeniul clonarii.
In alta ordine de idei, Noul Cod Civil roman a consacrat predeveri ce din nou
garanteaza drepturile inerente fiintei umane, interdictia practicilor eugenice si inviolabilitatea
corpului uman(art. 61, art.62, art.64 NCC),fiind insa reglementate si interventiile asupra
caracterelor genetice si examenul asupra acestor caractere (art.63, art.65, NCC).
In acest caz, se poate observa interdictia reglementata de legislatia amintita mai sus de
a intervenii in orice fel asupra caracterelor genetice ale fiintei umane atat pentru a-i modifica
descendenta (singura exceptie, ivindu-se in cazul prevenirii si tratamentului maladiilor
genetice), pentru crearea unei fiinte umane genetic identice cu alta( se subliniaza expres faptul
ca persoana, fie ea vie sau moarta, nu trebuie supusa clonarii) ori crearea unui embrion uman
in scopuri de cercetare. Noul Cod pune sub semn prohibitiv si utilizarea tehnicilor de
reproducere umana asistata medical in scopul alegerii sexului viitorului copil (exceptata fiind
situatia cand se incearca evitarea unei boli ereditare grave legata de sexul copilului).
In acest context, amintim si existenta scopului medical ori de cercetare stiintifica, dar
si utilizarea in procedura judiciara civila sau penala, cerinte necesare pentru a se realiza o
examinare a caracterelor genetice a unei persoane, pentru ca identificarea unei persoane pe
baza amprentelor sale genetice sa fie licita, toate acestea fiind prevazute si trebuind respectate
expres si limitativ raportat la NCC (art. 65 NCC).
In ceea ce priveste legislatia conexa sau speciala in materie, aceasta nu exista la
nivelul Romaniei, reglementarile referindu-se cu precadere doar la inviolabilitati, garantii,
precum si la nepratimonializarea corpului uman, aspecte consacrate si de principiile
inviolabilitatii, nepatrimonialitatii corpului uman si a prioritatii si binelui fiintei umane.
In consecinta, se poate observa abundenta de rigiditate si ariditate in reglementare,
neexistand punctual consacrate niciun fel de aspecte privitoare la procedeul, posibilitatile,
interdictile, aspectele particulare ale clonarii, care in esenta reprezinta o materie de o
sensibilitate exacerbata si o necesitate proeminenta in lumina zilei de azi, dar care din pacate
nu si-a gasit posibilitatea de consacrare, legiuitorul roman limitandu-se la legiferarea unor
aspect generale asupra vietii si omului, garatand integritatea fizica si psihica a acesteia si doar
interzicand intr-o proportie vadit larga toate aspectele ce cad sub semnul procesului de creare
artificiala a unei persoane sau a unor organe ale sale.
Consideram ca vidul legislativ si lipsa de reglementare in acest domeniu se datoreaza
unor factori de origine sociala, culturala, religioasa si etnica, Romania plasandu-se in randul
tarilor in curs de dezvoltare (tara nu dispune de resursele materiale, cercetarea in domeniu si
tehnologiile necesare pentru a interprinde astfel de procese, astfel incat sa fie necesara si
reglementara lor prealabila in scopul protejarii omului),punandu-se accentul pe reglementari
preliminare si necesitati punctuale ale cetatenilor care vor pava traseul, pe viitor, si catre etapa
clonarii.
5. ASPECTE DE DREPT COMPARAT ÎN DOMENIU

Fenomenul clonarii s-a bucurat de o considerabila raspandire pe glob, fiind apreciata
ca urmatoarea etapa a evolutiei si un important factor decisional al evolutiei umanitatii, avand
233
PRO JURE nr. 1/2017
scopul de a solution si gestiona problemele survenite ca urmare a unor maladii genetice,

dificultatile nascute din imposibilitatea tratamentului sau inexistenta unui donator in cazul
persoanelor afectate de o anumita complicatie medicala ori chiar a dorintei de a procrea,
imposibil de indeplinit atunci cand exista anumite cauze care nu permit nasterea pe cale
naturala.
Raportandu-ne la situatia anumitor tari pe glob,vom putea observa, in comparatie cu
Romania, anumite similitudini, dar si deosebiri.
Clonarea reproductiva, asemenea reglementarilor romane, este interzisa si in Australia,
unde Constitutia nu analizeaza si nu reglementeaza aspecte particulare privind procedura,
stagiile si cerintele care trebuiesc indeplinite in cazul clonarii. Cu toate acestea, sunt permise
cercetarea si clonarea embrionilor in scopul prelevarii de celule stem. Ne indreptam atentia si
asupra deciziei din 2006, care a validat legalizarea clonarii terapeutice prin vot parlamentar,
oamenilor de stiinta fiiindu-le permis sa creeze embrioni prin procesul clonarii biochimice si
sa le extraga celulele stem in scopul cercetarilor medicale(initial, aspetele referitoare la
clonarea terapeutica au fost interzise in 2002); in acelasi timp, actul permitea si extractia
celulelor stem, care proveneau de la copiii a caror nastere a fost intrerupta prin avort1.
Aceeasi reglementare o gasim si in legislatia Africii de Sud, care a atribuit acestui
spectru legat de manevrarea si procedurile cu referire la organele umane si om in totalitatea
sa, o consacrare specifica prin ”Actul Tesutului Uman”, astfel fiind legiferata specific situatia
clonarii, stipulandu-se ca cea reproductiva, cat si cea terapeutica sunt interzise, situatie care
sta sub semnul intrebarii datorita fluctuatiilor legislative si a influentelor de ordin politic,
social si evolutiv, care ar putea genera schimbarea capitolelor 6 si 8 ale ȚActului National al
Sanatatii”, lege speciala in domeniu, realizandu-se astfel o promulgare ce ar legaliza clonarea
terapeutica, dar numai sub conditiile stricte ale legii. Asemanator cu Romania, nici in Africa
de Sud, Constitutia nu face trimitere la aspecte ce tin de clonare.
Intorcandu-ne pe teritoriul european, putem analiza si legile in domeniu in cazul
Anglia, care prezinta o strictete deosebita, clonarea reproductiva fiind prohibita. Cu toate
acestea, cercetatorilor le este permis, cu respectarea stricta a cadrului legal, generarea de linii
celulare embrionare in scopul utilizarii lor pentru clonarea terapeutica (in anul 2005, a fost
admisa incercarea si reusita de clonare a unui embrion uman, utilizandu-se in acest sens
celulele ca material genetic prelevate de la 11 femei, avand materialul genetic indepartat si
inlocuit cu ADN-ul de la o celula stem embrionara). Astfel, este reglementata clonarea
biochimica, aceasta putand fi introdusa sub semnul legalitatii. Ne bazam afirmatiile pe legea
adoptata prin actul Parlamentului denumita “The Human Fertilisation and Embryology
Act”(2008), care reprezinta forma revizuita a reglementarii cu aceeasi denumire din anul 1990
(a suferit o modificare preliminara realizata de catre Human Fertilisation and Embryology
Authority in 2004).
Aceasta statueaza urmatoarele:
• “a se asigura că toți embrionii umani în afara corpului, indiferent de procedeul
folosit în crearea lor, sunt supusireglementării;
• asigura reglementarea pentru embrionii “uman-mixati” creati dintr-o
combinatie de material genetic uman si animal in scopul cercetarilor;
1
P.H. Lane, Lane’s commentary on the Australian Constitution, Second Edition, Australia, 1997, p.97.
234
PRO JURE nr. 1/2017
• interzice selectia nou-nascutilor din lipsa de motive medicale. Aceasta

statuteaza o interdictie asupra selectiei non-medicale, bazata pe sex, care acum isi gaseste
locul ca o problema de politica de HFEA (Human Fertilisation and Embryonary Act);
• recunoaste cuplurile de acelasi sex ca si parinti legali ai copiilor conceputi prin
uzul spermei, oualelor sau embrionilor donati. Aceste dispoziții permit, de exemplu,ca
partenerul civil al unei femei care poarta un copil conceput prin fertilizare in vitro sa fie
recunoscut ca părinte legal al copilului;
• păstrează obligația de a ține seama de bunăstarea copilului în cadrul furnizarii
tratamentului pentru fertilitate, dar înlocuieste asertiunea referitoare la „necesitatea unui tată“
cu „nevoia de parinti care sa il sustina“ –prin urmare, valorifica rolul tuturor parintilor;
• modifica restrictiile privind utilizarea de date colectate prin HFEA pentru a
ajuta cercetarile urmatoare in cazul tratamentelor pentru infertilitate”1.
Sub acelasi aspect, ne indreptam atentia spre legea din Germania,care restrictioneaza
extragerea de celule stem de la embrionii umani, aici luand nastere o controversa, dreptul
intern aflandu-se intr-o opozitie vadita cu efectele si cadrul extern deoarece in anul 2002 a
fost promulgata legea ce permitea importul de celule stem embrionare din afara granitelor
Germaniei.
Traversand oceanul si analizand situatia Statelor Unite ale Americii, se poate observa
o diferenta clara fata de reglementarile din Romania. In America nu exista un fond public
pentru cercetarea celulelor stem, astfel ca desi legislatia conexa si in materie ar permite
cercetari si experimente cu specific genetic, aceastea nu au loc tocmai datorita lipsei
fondurilor si inexistentei institutilor si centrelor autorizate ca parghii care sa asigure
stabilitatea, eficacitatea si realizarea efectiva a cadrului normativ; pe cand in Romania suntem
in prezenta unei situatii diametral opuse, existand deja institutiile ca parghii ale normativului
si centrele autorizate care sa manevreze materia genetica prelevata (Banca de celule stem,
Regina Maria, in sistemul privat si chiar si in sistemul public, Banca de celule stem de la
Institutul Fundeni).
In ceea ce priveste Asia, atentia ne este focusata catre China, unde legile ce tin de
clonare nu exista, avand si cauze ce se presupun ca au ca si exponent clar problema
suprapopularii, precum si politica unui singur copil in cadrul unei familii. Desi
nereglementata, clonarea terapeutica este practicata, tocmai din necesitatea de organe, tesuturi
si celule de origine umana, ce nu poate fi acoperita prin transplantul care utilizeaza
componente de origine umana provenite de la donatori.
6. CONSECINȚELE CLONĂRII
In cazul clonarii biochimice, consecintele pot avea ca si efect restabilirea echilibrului
biologic si o crestere vizibila si evidenta a sanselor de supravietuire pentru persoanele in
cauza.
Procesul in sine nu implica o amenintare sau un afront adus omului, fiind utilizate
celule de provenienta umana, care nu sunt reglementate nici in legislatia romana, nici in cea
externa ca persoane vii, fiindu-le recunoscuta doar provenienta umana; astfel, materialul
genetic utilizat (secvente de AND, celule stem, alte celule de origine umana) nu se poate
considera ca reprezinta o atingere adusaintegritatii omului. Organele astfel create vor urma
drumul unui transplant echivalent cu cel al organelor neprelucrate genetic (transplantate de la
1
www.news.bbc.co.uk, site accesat in data de 14.04.2017;www.Out-Lo.com site accesat in data de 14.04.2017.
235
PRO JURE nr. 1/2017
donatori in viata sau dupa moartea lor). La fel ca si in cazul transplantului celulelor care au
provenit de la o persoana si cele clonate vor fi atasate corpului primitorului. In eventualitatea
complicatilor, la fel ca si in cazul procedurii transplantului in sine, reglementarea va fii
identica cu cea a unui transplant care utilizeaza organe de proveninta umana directa, nu
modificata.
Clonarea reproductiva va ridica cele mai multe probleme privind procesul si etica din
spatele acesteia. Acest aspect este evidentiat in primul rand de controversa,situata atat in plan
moral,psihic, biologic, care planeaza asupra clonarii umane, cat si procesului in sine care va
conduce la clonare. Privitor la stagiile pe care trebuie sa le urmeze clonarea reproductiva si
tipuri de clonare reproductive, amintim:
Cea mai eficienta metoda pentru a pune in practica clonarea umana este transferul
celulelor somatice nucleare, atunci cand nucleul unei celule somatic este preluat de la un
donator si implantat intr-o celula-ou gazda, al carei material genetic propriu a fost indepartat.
Dupa transferul materialul genetic intre celula provenita de la donator si cea gazda, acesta
este impulsionat de un curent electric. Astfel dupa ce s-a realizat contopirea, celulei nou
create i se va permite sa se dezvolte intr-un mediu artificial, surogat( acest proces a fost
utilizat pentru a clona primul mamifer de dimensiuni mari in 1996 si anume, oaia Dolli, care a
reusit sa traiasca 6 ani).
A doua metoda se realizeaza printr-o inductie bazata pe celule stem, solutie mai
ineficienta si mai putin utilizata datorita riscurilor si incertitudinii pe care le presupune.
O data creata o persoana prin clonare, vor avea loc dezbateri pe marginea eticii si
moralitatii pe care o reprezinta acest aspect. Apreciem ca crearea de oameni prin procedura
clonarii reproductive ar avea consecinte cu geometrii si volumetrii variabile. Astfel, din punct
de vedere etic, se va pune problema autorizatiei si competentei persoanelor ce ar putea fi
capabile sa realizeze acest proces, punandu-se problema scopurilor , care ar putea decurge
dintr-un asemenea proces.
Din perspectiva religiei, ne putem apleca asupra controversei, care se poate observa
intre versetul 1:2/27 “Si Dumnezeu l-a creat pe om dupa chipul sau, dupa asemanarea sa”si
“Sa facem om dupa chipul nostru, dupa asemanarea noastra”(Geneza 1:26), de unde putem
observa progresele stiintei si tehnicii , care au condus la capacitatea fiintei umane de a reusi sa
creeze viata fara sa utilizeze reproducerea sexuala; suntem in prezenta unor conflicte
puternice, care au la baza o intrebare legata de etica si competenta umana: “Cine poate crea si
da viata?”.
Controversele legate de reproducere prin clonare a omului sunt extrem de vaste, iar
izvoarele ce le alimenteaza detin argumente care stau mai mult sub semnul eticei, filosofiei si
religiei. Aceste incompatibilitati de ordin conceptual nu au oprit si nu vor oprii niciodata omul
din setea sa de cunoastere, care l-a iluminat si i-a permis sa poata conferi acest dar de o
imensa valoare si o pretuire fara margini si anume, darul vietii.
7. FIINȚA UMANĂ CREATĂ SI FIINȚA UMANĂ PROCREATA

In reglementarea actuală din Romania, se atribuie calitatea de persoană fizică omului
si numai omului, fiind o consecință a existentei sale. In literatura de specialitate, se aduc
opinii in cazul umanitătii persoanei fizice, subiect care ne interesează in mod direct tocmai
datorită prezentei expuneri. In consecință, putem afirma ca omul creat prin tehnicile de
operare si manipulare a genomului si geneticii utilizandu-se procesul clonarii nu poate fi
236
PRO JURE nr. 1/2017
incadrat intr-o alta categorie decat cea de persoana fizica, aceasta datorandu-se tocmai
provenientei sale de origina umana; ne bazam opinia pe reglementarea in domeniu care
prevede ca pentru a stabili si a aprecia statutul de persoana fizica in cazul unui om, nu este
necesara raportarea la metoda prin care acestuia i s-a conferit viata si a fost introdus in
parcursul evolutiv natural; Astfel, facand o simetrie cu copiii conceputi prin metoda fertilizarii
in vitro, utilizand tehnici de procreerea asistata medical, desi exista o diferentiere intre
nasterea naturala, totusi “bebelusii conceputi in eprubeta” se bucura de protectie legala,
tocmai datorita originii lor umane si mai ales, posibilei lor evolutii catre stadiul de persoana1.
Coroborand cele specificate mai sus privitoare la procedeul in vitro cu evidenta
asemanare, cel putin din punct de vedere al parcursului creatiei, cu conceptual de clonare,
afirmăm de asemenea ca embrionii fertilizati in vitro, dar si omul creat prin procesul clonarii
reproductive (cu atat mai mult, omul caruia i-au fost implantate organe care provin din
clonare biochimica)se bucura de recunoasterea calitatii sale de persoana fizica, deci i se
recunoaște umanitatea si personalitatea juridică, avand aptitudini egale de a fi titular de
drepturi si obligații asemanator cu persoana fizica ce a urmat parcursul nasterii naturale, fapte
intarite de originea sa umana, precum si de posibilitatea, recunoscuta de legislatie, Consitutie
si principia ale dreptului de a i se garanta posibilitatea evolutiei si dezvoltarii atat din punct de
vedere intrinsec, cat si extrinsic. Toate acestea sunt reglementate atat in Constitutia Romaniei,
cat si in legislatia in domeniu, noi dorind sa evidentiem și aspecte de ordin international
reglementate prin Conventia de la Oviedo( 4 aprilie 1997), care se refera la drepturile omului
si biomedicina, statele semnatare angajandu-se sa “protejeze fiinta umana in demnitatea si
identitatea sa, garantand fiecarei persoane, fara discriminare, respectul integritatii sale si a
celorlalte drepturi si libertăti fundamentale privitoare la aplicatiile biologiei si ale
medicine”(art. 1)
O data demonstrata apartenența omului creat prin procesul clonării reproductive, ne
putem raporta si la regimul juridic aplicabil acestuia precum si la asemănarile si deosebirile
existente in raport cu persoana fizică nascută pe cale naturala. In acest sens, putem apela la
consacrarea oferită de “Convenția Europeană a Drepturilor Omului” care in art.2, rezervat
dreptului la viață, în cadrul titlului 1, “Drepturi si libertati” este specificată clar garantarea
dreptului de a se naște, respectiv dreptului la viata al copilului conceput, deci incă nenăscut,
nefăcandu-se nicio referire la procesul prin care acesta a fost conceput.Asadar, putem afirma
ca reglementarea in cauza incumba atat copilului conceput pe cale naturală, cat si copilului
creat prin procedeul clonarii, amandurora fiindu-le recunoscut, in egala masura, dreptul la
viata.2
In acelaşi mod este stipulat tot in Conventie (17:161) faptul ca “orice persoana se
bucura de aceste drepturi si libertati, neexistand grade, diferentieri, discriminari”;este evidenta
iscusinta cu care atat Conventia, cat si jurisprundeta in domeniu au dorit sa asigure cadrul
legal al protectiei si garantarii tuturor drepturilor imuabile si inerente finite umane indiferent
de orice aspect de ordin social, etnic, cultural, biologic. In cazul nostru. Aceasta reglementare
este de o importanta deosebita, deoarecec, asa cum si Conventia specifica,utilizarea sintagmei
“de orice persoana”in majoraritatea articolelor pe care le cuprinde (art.1,5,6,8,11,13) este de
natura sa sublinieze importanta principiul egalitatii si egalitatii in tratament privitoare la toate
1
Eugen Chelaru, Drept civil. Persoanele, editia 4, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2016, pp. 3-23.
2
Corneliu Birsan, Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole.Vol.l, Drepturi si
libertati, Ed. All Beck, Bucuresti, 2005, p. 165.
237
PRO JURE nr. 1/2017
drepturile si liberatile persoanei fizice.(cum am demonstrate mai sus, inclusiv omul creat prin
clonare avand atributul de persoana fizica, deci rasfrangandu-se Conventia si reglementarile
in domeniu atat asupra lui in egalitate totala cu persoana procreata natural).
Realizand o imersiune si mai amanuntita in continutul dreptului la viata, ne putem
raporta la dreptul la a trai (a nu se confunda cu dreptul economic si social in sensul dreptului
la o viata decentă apărat de Pactul International Al Omului, art.11); Convenția statutează
protecția atat a vietii unei persoane, dar garanteaza si elemental prohibitiv in sensul de a nu i
aduce atingere integritatii fizice sau psihice. Raportat la sfera lucrarii noastre, acest drept este
consacrat conform Conventiei, unei”persoane fizice”, iar dupa cum am demonstrate
anterior,acesta sfera cuprinde si omul adus la viata prin procedeul interventiei
genetice(punctul 107, pag.170)
Pentru a demonstra similitudinea si egalitatea in tratament existenta intre persoana
procreata in mod natural si cea creata printr-un process artificial, vom sublinia si reglemetarea
Conventiei referitoare la dreptul al a muri( punctul 108, pag.171), care are un caracter cu o
nuanta spre prohibitiv in dreptul intern, dar care poate evolua catre valente variabile , conform
reglementarilor CEDO1.
Pentru a ne sedimenta informația, vom invoca jurisprundența regăsită in corpul
dreptului amintit mai sus (pag.172, 173,174), care se referă la capacitatea omului de a
autoacționa in sensul anulării propriei existențe, astfel acesta putand să decidă, cu precădere in
momentele in care starea sa de sanatate este una degradată, precara, cu foarte putine sanse de
continuitate, faptul ca nu mai doreste sa isi continue existenta; in speta, instanta competenta
din Marea Britanie a demarat procedurile penale in cauza pentru punerea sub acuzare in
sensul comiterii unei crime ori complicitatii la comiterea unei crime realizata de sotul
acesteia, reclamanta dorind sa se sinucida ca urmarea a maladiei de care suferea, de asemenea
dorind sa il implice si pe sotul acesteia; Instanta Nationala a dispus punerea sub acuzare
pentru comiterea unor fapte ilicite de natura penala, iar Instanta Supranationala a dispus o
masura asemanatoare, subliniind inca o data necesitatea garantarii si integritatii omului cu
precadere in momentele de restriste, precum si interdictia absoluta de a pune capat intr-o
maniera intentionata vietii bolnavilor incurabili sau muribunzi; toate acestea au incidenta
asupra tuturor persoanelor fara nicio discriminare, Conventia marcand acest fapt prin
mentiunea care consacra imposibilitatea cauzarii mortii in mod intentionat in cazul oricarei
persoane2.
8. MALFORMAȚII, ATROCITĂȚI SI CLONARE NECONTROLATĂ

Date fiind valențele expuse in această lucrare, este evidentă posibilitatea apariției unui
proces de clonare abundentă. Analizand datele problemei, pot exista cazuri in care legile ce
țin de clonare sunt incălcate, iar procesul si scopul imbracă un aspect pecuniar predominant,
putandu-ne referi in cauză intr-un prim rand la posibiliatea realizării practicii de clonare doar
in scopuri meschine, ce țin de infatuare, egocentrism si dorința unor persoane de a-și propaga
descendența și caracterele genetice pe perioade nedeterminate.
In al doilea rand, pot surveni, ca urmare a unor erori in cadrul procesului ori ca urmare
a respingerii atat in prima fază, cat și in descendența viitoare a subiectului in cauză, a
1
Corneliu Birsan, Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole.Vol.l, Drepturi si
libertati, Ed. All Beck, Bucuresti, 2005, pp. 170-171.
2
Ibidem, pp. 172-174.
238
PRO JURE nr. 1/2017
manipularii genetice si a fragmentelor de ADN, acestea conducand la apariția unor

malformații, atrocităti, disabilitati de natură să ingreuneze starea de sanatate, capacitățile
corpului uman sau chiar punerea in pericol a vieții in sine.
Toate acestea trebuiesc avute in vedere intr-o extrem de necesară reglementare, care să
asigure contextul normativ si să garanteze si protejeze persoanele aflate in cauzele expuse mai
sus.
In prezent, nu există o reglementare de o asemenea magnitudine.
9. CONCLUZII
Apropiindu-ne de finele expunerii noastre, subliniem inca o data si punem accentul
expres pe echivalenta existenta intre persoana creata si cea procreată, considerand că
drepturile, libertațile, indatoririle, regimul juridic, personalitatea juridică si orice alt aspect de
ordin juridic, intrisec si extrinsec va incumba ambelor tipuri de persoane, intre ele existand o
egalitate deplină si neindoielnică. In acelasi registru, apreciem si necesitatea reglementarii,
atat din momentul incipient al procesului de clonare intinsă pană la eventualele complicații si
efecte care se vor produce pe viitor, acesta reprezentand baza garantării si legitimitații acestui
act.
Considerăm ca intervenția asupra caracterelor genetice, de alterare si manipulare a
geniticii umane, AND-ului si de replicare, in special, a oricăror componente de proveniența
umană sau chiar a omului in totalitatea sa vor reprezenta, nu in mult timp, o realitate necesara,
viabila si chiar cotidiană. In concluzie, suntem de parere că cel mai important aspect in
materie il reprezintă consacrarea si legiferarea, care vor da nastere cadrului legal posibil de
apariție si desfășurare a acestor procese inerente, in viitor, omului evoluat.
239
PRO JURE nr. 1/2017
BIBLIOGRAFIE
1. Aristotel, Politica, Ed. Antet, , Bucuresti,1996;
2. Corneliu Birsan, Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Comentariu pe
articole.Vol.l, Drepturi si libertati, Ed. All Beck, Bucuresti, 2005;
3. Eugen Chelaru, Drept civil. Persoanele, editia 4, Ed. C.H. Beck, Bucuresti,
2016;
4. P.H. Lane, Lane’s commentary on the Australian Constitution, Second Edition,
Australia, 1997;
5. John Locke, An essay concerning human understanding, Ed. Prometheus
Books, 1995, Anglia.
6. Friedrich Wilhem Nietzsche, Human all too human, a book for free spirits,
Ed.Promiteus Books, 2009, Marea Britanie.
7. Lee M.Silver, Clonarea umana, un soc al viitorului, Ed. Liter, Bucuresti, 1997;
8. Elena Simina Tănăsescu, Nicolae Pavel, Actele constitutionale ale Regatului
Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, Ed. All Beck, Bucuresti, 2003;
9. Elena Simina Tănăsescu, Nicolae Pavel, Constitutia Statelor Unite ale
Americii, Ed. All Beck, 2002, Bucuresti;
10. Constitutia Romaniei, editia a lll-a, Ed. Best publishing, Bucuresti, 2015
11. Noul Cod Civil, editia a ll-a, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2016;
12. The Constitution of the Republic of South Africa the 13th Edition, 1996, South
Africa;
13. Actul Tesutului Uman, legislatia conexa din Africa de Sud;
14. Actul National al Sanatatii, reglementare in domeniu din Africa de Sud
15. The Human Fertilisation and Embryology Act (HFEA), 2008, Anglia.
16. Biblia Crestin-Ortodoxa
17. Conventie Europeana pentru protectia drepturilor omului si a demnitatii fiintei
umane fata de aplicatiile biologiei si medicine, Conventia privind drepturi omului si
biomedicina, 1996
18. www.news.bbc.co.uk, site accesat in data de 14.04.2017;www.Out-Lo.com site
accesat in data de 14.04.2017; www.jurisprundentacedo.com site accesat in data de
14.04.2017
240
PRO JURE nr. 1/2017
CONFLICTE JURIDICE DE NATURĂ CONSTITUȚIONALĂ ÎNTRE

AUTORITĂȚILE STATULUI
Trifan Cristina Ioana, Galdea Oana Maria, studente , Facultatea de Drept și Științe
Sociale, Universitatea “1 Decembrie 1918” Alba Iulia
Sociale, Universitatea “1 Decembrie 1918” Alba Iulia
Abstract
On the 1st of February, 2017, the Romanian Government issued the Government
Emergency Ordinance no 13/2017, which resulted in 3 complaints addressed to the
Constitutional Court of Romania concerning legal disputes of constitutional nature. In the
following article we aim to explain the concept of legal disputes of constitutional nature, who
solves this disputes, who can address the Court regarding them, what is the procedure and
what are the results, when it comes to solving such kind of things, and, a more topical matter,
the decision of the Court concerning the only case related to the GEO no 13/2017 that ended
with establishing the existence of such a dispute, more exactly decision no 68/27.02.2017.
Keywords: Constitution, Constitutional Court, constitutional legal disputes, public

authorities, Government Emergency Ordinance.
1. CONCEPTUL DE CONFLICT JURIDIC DE NATURĂ

CONSTITUȚIONALĂ
Odată cu adoptarea de către statul român a unui regim politic democrat, s-a produs, in
mod firesc și trecerea de la o putere unică în stat la separația celor trei mari puteri: cea
executivă, cea legislativă și cea judecătorească. În mod evident, aceste puteri nu pot fi total
independente, ci ele trebuie să coopereze pentru o bună funcționare a statului, însă acest lucru
conduce câteodată si la apariția unor conflicte juridice de natură constituțională.
Identificăm aceste conflicte juridice ca fiind de natură constituțională, deoarece textul
constituțional prevede atribuțiile fiecăreia dintre aceste instituții, însă acolo unde acesta are
anumite lacune sau nu este destul de precis, își fac apariția conflicte între instituții, când
acestea ori își depășesc atribuțiile, intrând pe domeniul alteia, acestea fiind numite conflicte
pozitive, sau nu îndeplinesc atribuții care le revin, acestea fiind numite conflicte negative.
2. CINE SOLUȚIONEAZĂ ACESTE CONFLICTE

După revizuirea constituțională din anul 2003, Curtea Constituțională a primit o nouă
atribuție, aceea de soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională dintre
autoritățile statului, care este prevăzută de art. 146, lit. e din Constituție. Menționăm că nicio
altă insituție nu poate să îndeplinească această atribuție, Curtea Constituțională fiind garantul
supremației legii fundamentale.
Pentru ca aceste conflicte să fie de competența Curții Constituționale, ele trebuie să
îndeplinească cumulativ 3 condiții:
241
PRO JURE nr. 1/2017
a. să fie juridice, fiind excluse alte tipuri de conflicte: politice, sociale, sindicale,
etc.;
b. să fie de natură constituțională, vizând doar acele competențe atribuite
autoritățiilor publice prin intermediul actului fundmental;
c. să fie între autorități publice, adică între acele autorități prevăzute în Titlul III
al Constituției României – Parlamentul, Președintele României, Guvernul,
Administrația publică și Autoritatea judecătorească – fiind excluse din această
categorie puterile publice, organizațiile sindicale, patronatele, partidele politice
ori asociațiile, oricare ar fi ele.1
3. SESIZAREA CONFLICTELOR JURIDICE DE NATURĂ

CONSTITUȚIONALĂ
În art. 34 a legii nr. 47/1992 (Legea de organizare a Curții Constituționale) se
menționează cine poate formula cererea de soluționare a unui conflict juridic de natură
constituțională, dar si ce trebuie să conțină aceasta.
Astfel, aflăm că cererea mai sus menționată poate proveni de la: Președintele
României, unul dintre președinții celor două camere ale Parlamentului, primul-ministru sau
președintele Consiliului Superior al Magistraturii. Formularea cererii de soluționare de către
una dintre persoanele menționate anterior nu implică și identitatea dintre instituția pe care
această persoană o reprezintă și una dintre părțile conflictului.
Privind conținutul cererii de soluționare a conflictului, aceasta trebuie să conțină
autoritățile publice aflate în conflict, textele legale asupra cărora poartă conflictul, prezentarea
poziției părților si autorul cererii.
4. PROCEDURA SOLUȚIONĂRII CONFLICTELOR JURIDICE DE NATURĂ

CONSTITUȚIONALĂ
După ce președintele Curții Constituționale primește cererea, el o va comunica părților
aflate în conflict și le va solicita să își exprime, în scris, într-un termen stabilit, punctul de
vedere asupra conținutului conflictului și a eventualelor căi de soluționare a acestuia. Tot el va
desemna și un judecător raportor.
Potrivit art.35 alin.2 din Legea nr.47/1992, la data primirii ultimului punct de vedere,
dar nu mai târziu de 20 de zile de la primirea cererii, președintele Curții stabilește un termen
pentru ședința de judecată și citează părțile aflate în conflict. Din această dispoziție legală, se
deduce faptul că la judecarea pricinii nu este citat autorul sesizării.
Dezbaterea are loc la data stabilită de către Președintele Curții, în camera de consiliu,
chiar dacă vreuna din autoritățile publice implicate nu respectă termenul stabilit pentru
prezentarea punctului de vedere. Ea se realizează pe baza raportului judecătorului raportor, a
sesizării, a punctelor de vedere prezentate, a probelor administrate și a susținerilor părților.2
Trebuie să mai menționăm și faptul că, soluțiile pronunțate de către Curtea
Constituțională în materie trebuie să fie susceptibile de executare, adică să fie în măsură să
1
Ștefan Deaconu, Conflictele jurdice de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească și celelalte
autorități publice, în jurisprudența Curții Constituționale a României, în Analele Universității din București,
seria Drept, Romania, II, pp 232-233, 2011;
2
Simion Mihaela, Conflicte juridice de natură constituțională dintre Președintele României si autoritățile
publice, în Revista AGORA International Journal of Juridical Sciences no 3/2016.
242
PRO JURE nr. 1/2017
remedieze efectele juridice produse prin conflictul juridic de natură constituțională intervenit
între autoritățile publice. Imposibilitatea din punct de vedere juridic a punerii în executare a
soluției adoptate de către Curte echivalează cu imposibilitatea remedierii efectelor juridice
produse și, deci, cu ineficacitatea constatării unui conflict propriu-zis de competențe între
autoritățile publice.1
5. URMĂRIILE SOLUȚIONĂRII UNUI CONFLICT JURIDIC DE NATURĂ

CONSTITUȚIONALĂ
In urma soluționării conflictului juridic de natură constituțională se emite o decizie
care este definitivă și care trebuie comunicată autorului sesizării, precum și părților aflate în
conflict, iar după această etapă decizia este publicată în Monitorul Oficial al României.
Autoritățile publice implicate în conflict trebuie să se conformeze deciziilor Curții
Constituționale, ca urmare a caracterului general-obligatoriu al acestora, statuat de art. 147,
alin 4) din Constituție, care, chiar mai mult, menționează și faptul că acestea au putere doar
pentru viitor.
6. DECIZII DE ACTUALITATE ALE CURȚII CONSTITUȚIONALE

Controversalitatea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 13/2017 a dat naștere la
trei cereri de soluționare a unor presupuse conflicte juridice de natură constituțională dintre
autoritățile publice, care s-au soldat cu emiterea a două decizii. În cele ce urmează o vom
prezenta pe ultima dintre acestea, care este, deasemenea, și singura în care s-a constatat
existența unui conflict juridic de natură constituțională.
Cererea de soluționare a conflictului a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub
nr.1411 din 8 februarie 2017 şi formează obiectul Dosarului nr.430E/2017.
În 8 februarie, președintele Senatului, Călin Popescu-Tăriceanu, a decis sesizarea
Curții Constituționale în vederea constatării existenței unui conflict juridic de natură
constituțională între Guvern și Ministerul Public, prin Direcția Națională Anticorupție.
Curtea Constituțională a României (CCR) a stabilit că părțile au termen să transmită punctele
de vedere până pe 16 februarie în legătură cu cererea președintelui Senatului de constatare a
unui conflict între puterile statului ca urmare a anchetei procurorilor DNA pe elaborarea
proiectului de OUG de modificare a Codurilor penale.
Conflictul juridic de natură constituţională pe care președintele Senatului îl aduce în
atenţia CCR a fost "generat de demersurile procurorilor din cadrul DNA, constând în
anchetarea circumstanţelor în care a fost elaborat proiectul de ordonanţă de urgenţă referitor la
modificarea şi completarea Codului penal, respectiv a Codului de procedură penală, fapt care
a creat blocaje instituţionale". În finalul sesizării, preşedintele Senatului solicită ca prin
decizia pe care Curtea o va pronunţa să se deblocheze conflictul, "statuând faptul că, pe viitor,
organele de urmărire penală nu pot ancheta oportunitatea elaborării actelor normative"
În ziua de 27 februarie 2017, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul
dispozițiilor art.146 lit.e) din Constituție și ale art.11 alin.(1) pct.A lit.e), precum și ale art.34,
art.35 şi art.36 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
1
George Liviu Gîrleșteanu, Conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, în Revista
Transilvană de Științe administrative, Romania, 1/(30), pp 42-43, 2012.
243
PRO JURE nr. 1/2017
Constituţionale, a luat în dezbatere cererea de soluționare a conflictului juridic de natură

constituţională dintre Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație şi
Justiție – Direcția Națională Anticorupție şi Guvernul României, cerere formulată de
Preşedintele Senatului.
La apelul nominal răspund părțile, pentru Guvernul României, ministrul justiției,
domnul Tudorel Toader, iar pentru Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie – Direcția Națională Anticorupție, doamna procuror Iuliana Nedelcu. De
asemenea, în sala de dezbateri este prezent și reprezentantul Președintelui Senatului
României, autor al sesizării în prezentul dosar, invitat în temeiul art.52 alin.(3) din Legea
nr.47/1992, senatorul Șerban Nicolae.
Președintele Curții dă cuvântul reprezentantului autorului sesizării, domnul senator
Șerban Nicolae, care susține existența unui conflict juridic de natură constituțională între, pe
de o parte, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -
Direcția Națională Anticorupție și, pe de altă parte, Guvernul României, în calitate de
autoritate legiuitoare delegată, și, prin extensie, Parlamentul României, în calitate de autoritate
legiuitoare primară, întrucât prin ancheta penală desfășurată cu privire la modul de adoptare a
unui act normativ, act care nu este unul unilateral, ocult și nu aparține unei singure persoane,
se afectează buna funcționare a unor autorități constituționale, de asemenea si faptul ca prin
ancheta penală desfășurată de organele de cercetare ale Ministerului Public se exercită o
formă de presiune asupra instituțiilor implicate în procesul legislativ, Ministerul Public -
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcția Națională Anticorupție
arogându-și competențe care aparțin în exclusivitate Parlamentului și Guvernului.
Reprezentantul Președintelui Senatului României arată că, urmând aceeași logică de abordare,
inclusiv Curtea Constituțională ar putea face obiectul unor cercetări ale parchetului, unele
decizii ale instanței constituționale care sancționează codurile penale având caracterul de
norme penale mai favorabile
În continuare, președintele Curții dă cuvântul reprezentantului Guvernului, ministrul
justiției, domnul Tudorel Toader. Reprezentantul Guvernului susține că sunt întrunite
elementele constitutive ale unui conflict juridic de natură constituțională, așa cum au fost
acestea definite în jurisprudența instanței constituționale. De altfel, un argument puternic în 4
probarea acestui conflict îl constituie cele două decizii pronunțate anterior de Curte (Decizia
nr.63 din 8 februarie 2017 și Decizia nr.64 din 9 februarie 2017), prin care aceasta a statuat
expres cu privire la faptul că actul normativ care a generat conflictul, respectiv Ordonanța de
urgență nr.13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal
şi a Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, a fost adoptat de Guvern în
exercitarea unei competențe constituționale proprii.
În susținerea argumentelor privind existența unui conflict juridic de natură
constituțională, reprezentantul Guvernului invocă Raportul privind ”Relația dintre
răspunderea politică și răspunderea penală în ceea ce privește activitatea membrilor
Guvernului”, adoptat de Comisia de la Veneția, care recomandă statelor membre separarea
responsabilității politice a miniștrilor de cea juridică, arătând că nu trebuie aplicate sancțiuni
penale pentru greșelile și dezacordurile politice
Arată că există mecanisme constituționale și legale care să asigure remedii suficiente în
situația în care actele adoptate de Guvern sunt neconstituționale: Parlamentul care controlează
ordonanțele Guvernului, aprobându-le sau respingându-le prin lege, instanța de contencios
244
PRO JURE nr. 1/2017
constituțional care verifică aceste acte sub aspectul conformității lor cu Legea fundamentală,
precum și instanțele de contencios administrativ care controlează legalitatea actelor
infralegale emise de Guvern. Ministerul Public nu are niciun rol politic, niciun rol în
procedura de legiferare, nu poate iniția sau cenzura actele normative. Ministerul Public aplică
legea, acționând în limitele ei, și nu controlează, din niciun punct de vedere, procedura de
adoptare a unui act normativ.
Pentru aceste argumente, reprezentantul Guvernului solicită Curții să constate
existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public - Parchetul de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcția Națională Anticorupție și Guvernul
României, cauzat prin faptele/actele Ministerului Public de verificare a legalității,
oportunității și a circumstanțelor de adoptare a Ordonanței de urgență a Guvernului
nr.13/2017, și să statueze cu privire la conduita pe viitor a Ministerului Public, în sensul că
acesta să-și îndeplinească competențele constituționale, fără a putea verifica aspectele
menționate în prealabil
Președintele Curții dă cuvântul, în continuare, reprezentantului Ministerului Public,
doamna procuror Iuliana Nedelcu. Aceasta arată că, în prealabil, înțelege să susțină două fine
de neprimire a cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională, cerere
formulată de Președintele Senatului, sub aspectul interesului titularului sesizării
Cât privește fondul cauzei, reprezentantul Ministerului Public arată că, deși
jurisprudența Curții Constituționale statuează că un conflict juridic de natură constituțională
reprezintă acea situație conflictuală a cărei naștere rezidă în mod direct dintr-o normă
constituțională, autorul sesizării nu precizează în ce măsură activitatea organelor judiciare au
creat blocaje instituționale și nici textele constituționale pe care se întemeiază conflictul
juridic.
Așadar, organul judiciar nu a demonstrat decât că, în exercitarea atribuțiilor legale, a realizat
doar acte legale cu privire la o sesizare formulată în condițiile legii. Aceste acte pot fi
verificate pe calea controlului judecătoresc și nu constituie o subrogare în competențele
Guvernului, ca legiuitor delegat, sau ale Parlamentului, ca legiuitor primar. Marja de eroare pe
care legiuitorul trebuie să o aibă pentru a-și duce la îndeplinire politica propusă a fost
respectată, așa cum a fost respectat și dreptul la petiție al persoanelor care au formulat
denunțul, într-o procedură legală și transparentă. În aceste condiții, nu există niciun element
care să justifice constatarea conflictului juridic de natură constituțională, configurat prin
anchetarea penală a contextului în care a fost elaborat un act normativ, în fapt, obiect al
anchetei constituind 8 presupuse fapte penale cu privire la procesul adoptării respectivului act
și nicidecum însuși procesul legislativ.
Pentru a decide cu privire la existența sau nu a conflictului, Curtea trebuie în prealabil
să determine cadrul și limitele competențelor constituționale și legale ale autorităților aflate în
conflict, pe de o parte, și să stabilească starea de fapt, respectiv să deceleze în funcție de
datele concrete ale speței acea conduită (acte, fapte, acțiuni, inacțiuni) care a constituit sau nu
sursa conflictului, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, în soluționarea cererilor privind conflictele
juridice de natură constituțională, un rol decisiv în pronunțarea soluției îl are situația factuală,
a cărei judicioasă determinare constituie premisa analizei efectuate de Curtea Constituțională.
În exercitarea acestei atribuții, Curtea nu face un control abstract al constituționalității
conduitei autorităților publice implicate în conflict, ci ea decide asupra unui conflict concret,
generat de un anumit act/fapt/acțiune/inacțiune, conflict pe care are obligația de a-l soluționa,
245
PRO JURE nr. 1/2017
sancționând abaterea de la normele constituționale. În lumina celor statuate în paragraful

anterior, cu privire la cadrul și limitele competențelor constituționale și legale ale autorităților
aflate în conflict, în ceea ce privește competența Guvernului de a adopta ordonanțe de
urgență, Curtea observă că art.1 alin.(4) din Constituţie a instituit principiul separaţiei şi
echilibrului puterilor în 29 cadrul democraţiei constituţionale, ceea ce presupune, pe de o
parte, că niciuna dintre cele trei puteri nu poate interveni în activitatea celorlalte puteri, iar pe
de altă parte, presupune controlul prevăzut de lege asupra actelor emise de fiecare putere în
parte.
În ceea ce priveşte promovarea actelor normative, aceasta se poate realiza de către
Guvern prin exercitarea dreptului său de iniţiativă legislativă, în condiţiile art.74 din
Constituţie
Cu privire la competența Guvernului de a adopta acte cu caracter normativ cu putere
de lege, Curtea s-a pronunțat printr-o jurisprudență vastă, exemplu fiind, recenta Decizie nr.63
din 8 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.165 din 27
februarie 2017, în care instanța constituțională a statuat că prevederile art.61 alin.(1) teza a
doua din Constituție conferă Parlamentului calitatea de unică autoritate legiuitoare a țării, iar
în virtutea acestui monopol legislativ, Parlamentul este singura autoritate publică care adoptă
legi.
În ceea ce privește controlul respectării procedurii de adoptare a unei ordonanțe simple
sau de urgență a Guvernului și a conținutului normativ al acesteia, sub aspectul legalității, așa
cum a fost precizat în prealabil, în sistemul constituțional român, regula este aceea că
Guvernul nu dispune de dreptul de reglementare primară a relațiilor sociale, ci doar de a
adopta legislația secundară. Cu toate acestea, Constituţia instituie prin art.108 alin.(3) şi
art.115 alin.(1)-(3), competența Guvernului de a emite ordonanțe, deci o competenţă
normativă derivată dintr-o lege de abilitare, adoptată de Parlament, iar prin dispozițiile
cuprinse în art.115 alin.(3)-(6), competența Guvernului de a emite ordonanțe de urgență, în
condițiile prevăzute expres în însăși norma constituțională.
Cercetarea aspectelor de legalitate a ordonanțelor simple sau de urgență ale
Guvernului vizează exclusiv raportarea la Legea fundamentală, care consacră procedura de
adoptare a acestui tip de act normativ, precum și drepturile și libertățile fundamentale pe care
conținutul acestuia trebuie să le respecte. Cu alte cuvinte, în conformitate cu dispozițiile 34
constituționale și legale în vigoare, doar Curtea Constituțională este abilitată să efectueze
controlul asupra ordonanțelor simple sau de urgență ale Guvernului, nicio altă autoritate
publică neavând competența materială în acest domeniu: „Decizia de constatare a
neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia
prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor”, iar sancțiunea aplicată
vizează exclusiv îndepărtarea actului din fondul activ al dreptului, fără a constitui premisa
unei răspunderi juridice a persoanelor implicate în procedura de legiferare sau în actul
decizional.
În concluzie, Curtea reține că aprecierea oportunității adoptării unei ordonanțe de
urgență, sub aspectul deciziei legiferării, constituie un atribut exclusiv al legiuitorului delegat,
care poate fi cenzurat doar în condițiile prevăzute expres de Constituție, respectiv doar pe
calea controlului parlamentar exercitat potrivit art.115 alin.(5) din Constituție. Așadar, doar
Parlamentul poate decide soarta actului normativ al Guvernului, adoptând o lege de aprobare
sau de respingere.
246
PRO JURE nr. 1/2017
Având în vedere prevederile constituționale invocate, Curtea constată că nicio altă

autoritate publică, aparținând altei puteri decât cea legislative, nu poate controla actul
normativ al Guvernului din perspectiva oportunității actului de legiferare.
Curtea a analizat – factual şi legal – şi a stabilit limitele constituţionale şi legale ale
autorităţilor şi a constatat, întemeiat, existenţa unui conflict de natură constituţională
(paragrafele 70 şi urm.). Pe scurt, CCR şi-a respectat atribuţiile şi competenţele date prin lege
în sarcina sa.
În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu majoritate de voturi, a decis: Curtea a
constatat că a existat și există un conflict juridic de natură constituţională între Ministerul
Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcția Națională
Anticorupție şi Guvernul României, generat de acțiunea Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie – Direcția Națională Anticorupție de a-și aroga atribuția de a verifica
legalitatea și oportunitatea unui act normativ, respectiv Ordonanța de urgență a Guvernului
nr.13/2017, cu încălcarea competențelor constituționale ale Guvernului și Parlamentului,
prevăzute de art.115 alin.(4) și (5) din Constituție, respectiv ale Curții Constituționale,
prevăzute de art.146 lit.d) din Constituție.
Curtea Constituțională a constatat că aprecierea oportunității adoptării unei ordonanțe
de urgență, sub aspectul deciziei legiferării, constituie un atribut exclusiv al legiuitorului
delegat (Guvernul României), care poate fi cenzurat doar în condițiile prevăzute expres de
Constituție, respectiv doar pe calea controlului parlamentar, exercitat potrivit art.115 alin.(5)
din Constituție.
Pe de altă parte, sub aspectul controlului asupra legalității/constituționalității
ordonanțelor de urgență ale Guvernului (atât sub aspectul procedurii de adoptare, cât și al
conținutului normativ), singura autoritate abilitată să efectueze această verificare este Curtea
Constituțională, nicio altă instituție publică neavând competența materială în acest domeniu.
În fine, Curtea a reținut că, în acord cu Raportul privind ”Relația dintre răspunderea
politică și răspunderea penală în ceea ce privește activitatea membrilor Guvernului” (adoptat
de Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept - Comisia de la Veneția, cu ocazia celei
de-a 94-a Sesiuni Plenare, desfășurate la Veneția, în 8-9 martie 2013), într‐un stat de drept,
guvernat de principiul separației puterilor, standardul de bază ar trebui să prevadă ca
procedura penală să nu fie folosită ca sancțiune pentru divergențele politice. Astfel, pentru
deciziile lor politice, miniștrii trebuie trași la răspundere prin mijloace politice, iar nu prin
mijloace de drept penal.
Decizia este definitivă și general obligatorie și a fost pronunțată în ședința din 27 februarie
2017.
În ceea ce privește opinia separată, a doamnei judecător Livia Stanciu, aceasta a indus
opiniei publice percepţia că CCR este dominată politic şi răspunde unor comenzi politice,
scăpându-se din vedere că grila de analiză a motivării celorlalţi judecători diferă de cea
exprimată în opinia separată prin faptul că ceilalţi opt judecători au pornit de la premisele
constituţionale ale unui posibil conflict, în sensul că rechizitoriul DNA indica în mod clar
raţiuni de investigare a legalităţii şi oportunităţii, iar doamna judecător Stanciu a pornit de la
premisa că judecătorul constituţional nu se poate amesteca nicicum în evaluarea unor anchete
penale, fără a permite nuanţa unei analize a situaţiei de fapt a demersului DNA şi apoi a
filtrării acestuia prin sita Constituţiei.
247
PRO JURE nr. 1/2017
BIBLIOGRAFIE
1. Ștefan Deaconu, Conflictele jurdice de natură constituțională dintre autoritatea

judecătorească și celelalte autorități publice, în jurisprudența Curții Constituționale a
României, Analele Universității din București, seria Drept, Romania.
2. Simion Mihaela, Conflicte juridice de natură constituțională dintre Președintele
României si autoritățile publice, în Revista AGORA International Journal of Juridical
Sciences no 3/2016
3. George Liviu Gîrleșteanu, Conflictele juridice de natură constituțională dintre
autoritățile publice, Revista Transilvană de Științe administrative, Romania
248

Revista Studenteasca

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revista Studenteasca

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MINISTERUL EDUCAŢIEI

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA

Prof. univ. dr. Lazăr Augustin

Editor Şef: Conf. univ. dr. Ada Hurbeam

ISSN 2559 – 222X

ADOPŢIA: AVANTAJ SAU DEZAVANTAJ?

ZONE CU REGIM TERITORIAL SPECIAL: ARCTICA ȘI ANTARCTICA

DREPTURILE OMULUI ÎN VIZIUNEA ISLAMICĂ

VOTUL UNINOMINAL-SOLUȚIE PENTRU REPUBLICA MOLDOVA?

HOTĂRÂREA PRIN CARE SE ÎNCUVIINŢEAZĂ ÎNVOIALA PĂRŢILOR

ANALIZĂ ASUPRA PARTICIPĂRII TINERILOR ÎN PROCESUL DECIZIONAL

LIBERTATEA INDIVIDUALĂ ÎN JURISPRUDENȚA CEDO

NOUA PROCEDURĂ DE ORGANIZARE ȘI DESFĂȘURARE A ALEGERILOR ÎN

PREZUMŢIA DE NEVINOVAŢIE ŞI MĂSURA ARESTĂRII

SCURTE CONSIDERAŢII PRIVIND RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE

DREPTUL LA VIAŢĂ ŞI LA SĂNĂTATE

ÎMBOGĂȚIREA FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ. ASPECTE TEORETICE ȘI PRACTICE

TERITORIILE CU STATUT SPECIAL DIN COMUNITATEA INTERNAȚIONALĂ –

ARTICOLUL 3 DIN CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI.

INFLUENȚA RELIGIEI ASUPRA MARILOR SISTEME DE DREPT ALE LUMII

EROAREA – VICIU DE CONSIMȚĂMÂNT ÎN VECHEA ȘI ACTUALA

RĂSPUNDEREA ŞEFULUI DE STAT

IMPREVIZIUNEA ACTULUI JURIDIC

REINTEGRAREA PE PIAŢA MUNCII A PERSOANELOR CARE AU EXECUTAT O

ASPECTE COMPARATIVE PRIVIND UNITĂȚILE ADMINISTRATIV-

REGIMUL POLITIC DIN ELVEŢIA

DREPTUL LA VIAȚA PRIVATĂ – DREPT AL PERSONALITĂȚII

CÂTEVA REFLECȚII PRIVIND DREPTUL OMULUI DE A DISPUNE DE SINE

DREPTUL COPILULUI LA PROPRIA IMAGINE

TENDINȚELE DEZVOLTĂRII INSTITUȚIEI CONTENCIOSULUI

DREPTUL NOILOR TEHNOLOGII. PRIVIRE SPECIALĂ ASUPRA

CONFLICTE JURIDICE DE NATURĂ CONSTITUȚIONALĂ ÎNTRE

Bălțat Patricia, Tordatfalvi Iulia, studente, Facultatea de Drept Științe Sociale,

Keywords: political party formation, parties, influences, citizens.

Astăzi, statele care se proclamă “de drept” au prevăzute în constituţii următoarele

CONCEPTUL DE PARTID POLITIC

ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA PARTIDELOR POLITICE

În ceea ce priveşte programul politic, art. 10 prevede că, programul politic al

CLASIFICAREA PARTIDELOR POLITICE

Partidele pot funcţiona într-un sistem mono-, bi- sau multipartinic1:

Bipartidismul presupune existenţa sau cvasi-existenţa a doar două partide (alte

Curs universitar “ Drept constituțional și instituții politice” Elena Simina Tănăsescu

ADOPŢIA: AVANTAJ SAU DEZAVANTAJ?

Bejinariu Lorena- Corina, studentă, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Sociale

Keywords: children, adoption, procedure.

ADOPŢIA ESTE UN AVANTAJ SAU UN DEZAVANTAJ?

1. Principiul interesului superior al copilului

2. Principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial

3. Principiul continuității în educarea copilului

4. Principiul informării copilului și luării în considerare opinii acestuia în raport cu vârsta

5. Principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției

adoptatorului, cât și al adoptatului trebuie să fie confidențiale, acest principiu se referă și la

A. Caracterele juridice ale adopției

1. Întocmirea dosarului în vederea adopţiei şi a dosarului de atestare că

vederea adopţiei, consimţământul copilului (dacă acesta a împlinit 10 ani),confirmarea

2. Evaluarea în vederea obţinerii atestatului

4. Potrivirea dintre copil şi persoană/familia adoptatoare

5. Întocmirea documentaţiei pentru sesizarea instanţei

6. Încredinţarea copilului în vederea adopţiei

7. Sesizarea instanţei judecătoreşti

1. Numărul copiilor adoptabili la data de 30.06.2016: 3.250 copii

1. Număr de copii adoptabili încadrați în grad de handicap 698

2. Fraţi adoptabili împreună: 813