ACADEMIA DE POLIȚIE „Alexandru Ioan Cuza”

Conferinţa Știinţifică a Școlilor Doctorale

Ediţia a VI-a

„NOI PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂȚII INTERNE

ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ”

COMITETUL ȘTIINȚIFIC
Prof. univ. dr. Daniel Costel TORJE
Prof. univ. dr. Sergiu Adrian VASILE
Conf. univ. dr. Ciprian Eugeniu CONSTANTIN
Prof. univ. dr. Veronica Natalia STOICA
Prof. univ. dr. Cezar PEȚA
Prof. univ. dr. Daniel DUMITRU
Prof. univ. dr. Sorin PÂNZARIU
Conf. univ. dr. Daniela BURGHILĂ

COMITETUL DE ORGANIZARE
Preşedinte: Prof. univ. dr. Adrian IACOB
Vicepreședinți: Prof. univ. dr. Claudiu ȚUPULAN
Prof. univ. dr. Anca Lelia LORINCZ
Conf. univ. dr. Georgică PANFIL
Membri: Lect. univ. dr. Victor DRĂGHICI
Agent pr. de poliție Luiza CONSTANTINESCU
Drd. Cătălin GOLOP
Drd. Ionuț IORDACHE
Marius ANDRIȚA

Secretar: Inspector pr. de poliție Remus TAMAȘ

1
 CUPRINS

TIPOLOGIE ŞI FORME ALE TERORISMULUI INTERNAŢIONAL

IACOB Adrian, MĂNĂILESCU Iulian – Constantin ................................................................... 7
NOI REGLEMENTĂRI LEGISLATIVE REFERITOARE LA SPAŢIUL SCHENGEN
PEȚA Cezar .................................................................................................................................. 15
FOLOSIREA SISTEMELOR DE SUPRAVEGHERE VIDEO A SPAȚIILOR PUBLICE ÎN
MANAGEMENTUL ACTIVITĂȚILOR DE ORDINE PUBLICĂ
CAVAROPOL Dan - Victor, COJANU Toma - Cosmin ............................................................. 22
ARESTUL LA DOMICILIU
MORAR Robert, MÎNDRILĂ Dănel ............................................................................................ 27
CONSIDERAȚII PRIVIND PROTESTELE SOCIALE PROIECTATE DIN SPAȚIUL ON-LINE
PIȘLEAG Țuțu .............................................................................................................................. 37
UNELE CONSIDERAȚII PRIVIND RECUPERAREA PREJUDICIULUI CA URMARE A
SĂVÂRȘIRII DE INFRACȚIUNI
ȘERB Stancu ................................................................................................................................. 43
DREPTUL LA TIMP LIBER PENTRU POLIȚIȘTI
ȚICAL George - Marius ............................................................................................................... 49
SECȚIUNEA „ORDINE PUBLICĂ ȘI SIGURANȚĂ NAȚIONALĂˮ ...…………………… 54
ACULTURAȚIA ÎN VIZIUNEA CUTUMIAR ISLAMICĂ ȘI ÎN CONTRADICȚIE CU
ISLAMISMUL
ALEXE Eva, MEMET Deniss ..................................................................................................... 55
REFLECȚII ASUPRA CONCEPȚIEI JURISPRUDENȚIALE A JIHADULUI ÎN TEXTUL
RELIGIOS ISLAMIC
ALEXE Eva................................................................................................................................... 65
POLITICILE DE SECURITATE, ELEMENT ESENȚIAL ÎN REALIZAREA SECURITĂȚII
INFORMAȚIILOR
ANDREI Ciprian ........................................................................................................................... 73
ASPECTE ALE INVESTIGĂRII CRIMINALITĂȚII ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR DE
INȘELĂCIUNE ÎN TRANSPORTURILE MARITIME
ANTOHI Nicolae-Adrian, ZAVERGIU Nicolae ......................................................................... 83
INSTITUȚIA „NEGOCIATORULUI” ÎN ROMÂNIA
BÂZÂITU Răzvan ........................................................................................................................ 91
DIMENSIUNEA GEOPOLITICĂ ȘI GEOSTRATEGICĂ A TERORISMULUI
BEȘLIU Dan - Călin .................................................................................................................... 96
JANDARMERIA ROMÂNĂ ÎN MISIUNILE INTERNAŢIONALE
BEȘLIU Georgiana ..................................................................................................................... 104
REGULI DE CONDUITĂ A PERSONALULUI DIN JANDARMERIA ROMÂNĂ ÎN
SOCIETATE ȘI ÎN MISIUNI SPECIFICE
BEȘLIU Georgiana ..................................................................................................................... 110
POLIȚIA RURALĂ - PUNCT VULNERABIL AL SISTEMULUI POLIȚIENESC DIN
ROMÂNIA
BÎGU Cătălin............................................................................................................................... 115
STRATEGII ÎN EVOLUȚIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PROFESIONAL ȘI TEHNIC PENTRU
DOMENIUL AGRICULTURĂ
BORANDĂ Cristiana – Lenuța .................................................................................................. 123
ANALIZA DE RISC LA SECURITATEA FIZICĂ
CARAZA Sorin - Mihai ............................................................................................................. 129
DISPOZITIVELE DE ZBOR FĂRĂ PILOT – TEHNOLOGIE MODERNĂ DE
SUPRAVEGHERE A MANIFESTĂRILOR SPORTIVE PE STADIOANE
COJANU Toma - Cosmin .......................................................................................................... 135
2
MANDATUL EUROPEAN DE ARESTARE, INSTRUMENT AL COOPERĂRII POLIȚIENEȘTI
CUCOREANU Cristian .............................................................................................................. 143
SISTEMELE JURIDICE ÎN ȚĂRILE MUSULMANE DIN PENINSULA ARABICĂ
DĂNESCU Cristian - Dan .......................................................................................................... 149
ARMONIZAREA LEGISLATIVĂ ÎN DOMENIUL AFACERI INTERNE
DONȚU Mihai - Marian, URECHE Traian - Cristian .............................................................. 157
RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ÎN DOMENIUL CRIMINALITĂȚII
DONȚU Mihai - Marian, URECHE Traian - Cristian ................................................................ 163
IMPACTUL SOCIAL AL ACTIVITĂȚII POLIȚIEI ÎN FUNCȚIE DE TIPURILE DE
MANAGEMENT, LEADERSHIP ȘI STIL DE MUNCĂ ÎN CONTEXT EUROPEAN ȘI
NAȚIONAL
DRUGĂ ȘERBĂNESCU Carmen, SIMION Nicolae ................................................................ 171
STUDIUL COMPORTAMENTULUI CRIMINAL ÎN CAUZELE PENALE
DUMITRAN Dorin ..................................................................................................................... 180
ANALIZA COOPERĂRII DINTRE AGENȚIILE ȘI ORGANISMELE UNIUNII EUROPENE
IMPLICATE ÎN ASIGURAREA SECURITĂȚII INTERNE
DUSCIUC Cornelia – Mădălina ................................................................................................. 187
CONSIDERAŢII PRIVIND PSIHOLOGIA ASCULTĂRII SUSPECTULUI SAU
INCULPATULUI
FINTA Sorin - Silviu................................................................................................................... 195
RISCURI PRIVIND CONSUMUL DE ALIMENTE STRADALE
FLORESCU Răzvan - Adrian ..................................................................................................... 204
ALERGENII, PERICOLE PENTRU SĂNĂTATE
FLORESCU Răzvan - Adrian ..................................................................................................... 210
VIOLENȚA DOMESTICĂ
FRUNZEANU Ștefan ................................................................................................................. 217
TERORISMUL - AMENINȚARE LA ADRESA UE. SARCINILE POLIȚIEI PE LINIA
CUNOAȘTERII POPULAȚIEI
GANE Ion .................................................................................................................................. 224
EVALUAREA RISCULUI RUTIER ÎN ACCIDENTOLOGIE
GEORGESCU Cătălin – Valentin .............................................................................................. 235
REPUBLICA MOLDOVA, VULNERABILITATE A ROMÂNIEI, STAT MEMBRU AL
UNIUNII EUROPENE
GÎRDAN Emil ............................................................................................................................ 245
CONSTATAREA ŞI CERCETAREA INFRACŢIUNILOR LA REGIMUL TRANSPORTULUI
NAVAL
GRĂJDEANU Lucian ................................................................................................................. 251
FRAUDE LA ACHIZIȚIILE ONLINE
IORDACHE Andrei – Răzvan .................................................................................................... 258
DEFINIREA CONCEPTULUI DE CORUPȚIE – MODALITĂȚI ȘI PERSPECTIVE
LESUȚAN Carmen – Ramona ................................................................................................... 266
PROBLEMA DIFERENȚELOR PSIHO - SOCIO - CULTURALE ÎN ANALIZA
FENOMENULUI CORUPȚIEI
LESUȚAN Carmen – Ramona ................................................................................................... 274
MENȚINEREA ORDINII ŞI SIGURANŢEI PUBLICE ÎN SISTEM INTEGRAT
MANTA Andrei – Mihai ............................................................................................................ 280
CORUPŢIA, DE LA APARIŢIE PÂNĂ ÎN PREZENT. SECVENŢE CRIMINOLOGICE
MĂRCULESCU Dan, GHERGHIŢĂ Alina - Florentina .......................................................... 288
DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE FUNDAMENTALE – CADRUL PLURALITĂȚII
MULTICULTURALE
MARINESCU Constantin - Victor - Lucian .............................................................................. 296

3
DECLARAȚII INTERNAȚIONALE DE DREPTURI ȘI LIBERTĂȚI FUNDAMENTALE
MARINESCU Constantin - Victor - Lucian .............................................................................. 301
UN PROGRAM DE OPTIMIZARE A ACCESĂRII ŞI GESTIONĂRII PROIECTELOR
COFINANŢATE DIN FONDURI EUROPENE
MUȘAT Laura - Noyemy ........................................................................................................... 308
ARMONIZAREA LEGISLAȚIEI PRIVIND ORGANIZAREA SISTEMULUI NAȚIONAL DE
GESTIONARE AL SITUAȚIILOR DE URGENȚĂ CU SISTEMELE DIN SPAȚIUL
EUROPEAN
NEACȘA Florin ......................................................................................................................... 319
PRIVIRE ANALITICĂ ASUPRA INSTITUȚIEI CAMEREI PRELIMINARE. DREPT
COMPARAT
NOVAC Liliana ......................................................................................................................... 328
INVESTIGAREA TEHNICO-ȘTIINȚIFICĂ A LOCULUI FAPTEI ÎN CAZUL INCENDIILOR
INTENŢIONATE (ARSON)
OLTEANU Marius – Sorin ........................................................................................................ 337
PROTEJAREA INTERESELOR FINANCIARE ALE UNIUNII EUROPENE ÎN ROMÂNIA ÎN
PERIOADA DE PROGRAMARE 2014-2020. NOI MECANISME ANTIFRAUDĂ ȘI
ANTICORUPȚIE INSTITUITE ÎN DOMENIUL ACHIZIȚIILOR PUBLICE
PARASCHIV Lăcrămioara - Gena ............................................................................................ 345
SISTEMUL INFORMATIC SECTORIAL AL POLIȚIEI ROMÂNE
PARASCHIVA Ion .................................................................................................................... 352
ROLUL LECȚIILOR ÎNVĂȚATE ÎN EDUCAȚIA LUCRĂTORILOR DIN DOMENIUL
INTELLIGENCE
PĂTRAȘCU Diana - Ecaterina .................................................................................................. 359
TRAFICUL DE PERSOANE
POPA Corneliu ........................................................................................................................... 366
„EUROPA RAȚIUNII” ÎN CONFLICT DE VALORI CU „JOCURILE DE MANIPULARE” ALE
PARTIDELOR DE EXTREMĂ DREAPTĂ ȘI CU ASALTURILE TERORISTE
RADU Cristian – Marian ........................................................................................................... 377
EVOLUŢIA MIGRAŢIEI ŞI A PRINCIPALELOR DIRECŢII DE ABORDARE A
FENOMENULUI LA NIVELUL UE
SĂVULESCU Ștefan ................................................................................................................. 388
CATEGORII DE FUNCȚIONARI PUBLICI CU STATUT SPECIAL
SIMION Nicolae, DRUGĂ ȘERBĂNESCU Carmen ................................................................ 398
INVESTIGAȚIA ÎN MEDIUL ON-LINE
ȘIȘOE Nicoleta - Mihaela ........................................................................................................... 406
EFECTELE JURIDICE ALE DENUNŢULUI ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL
STANCIU Mihai - Alexandru .................................................................................................... 413
DINAMICA INFRACȚIUNILOR DE MARE VIOLENȚĂ COMISE ÎN JUDEȚUL GALAȚI, ÎN
PERIOADA 2003-2013
STĂNILĂ (SIMION) Andreea - Florina ................................................................................... 422
LEGISLAȚIA REPUBLICII POPULARE CHINEZE CU PRIVIRE LA PROTECȚIA VIEȚII
SĂLBATICE
STROESCU Iuliana ................................................................................................................... 428
CONSIDERAŢII PRIVIND PROIECTUL DE MODIFICARE ŞI COMPLETARE A CODULUI
PENAL ŞI A CODULUI DE PROCEDURĂ PENALĂ
TELICEANU Viorel - Gabriel .................................................................................................. 437
ASPECTE PRACTICE ALE EVAZIUNII FISCALE
VÎRGOLICI Ionel – Vladimir .................................................................................................... 445
CONSECINȚELE JURIDICE ALE ADERĂRII ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ
VOICU Adriana - Camelia ......................................................................................................... 450

4
EFECTELE RETRAGERII MARII BRITANII DIN CADRUL UNIUNII EUROPENE ȘI
IMPACTUL ACESTEI RETRAGERI ASUPRA STATUTULUI MIGRANȚILOR
ZAMFIR (COMAN) Varvara - Licuța ....................................................................................... 455
DINAMICA MEDIULUI DE SECURITATE AL ZONEI EXTINSE A MĂRII NEGRE
ZAVERGIU Nicolae, BÂDEA Florian - Antonio ...................................................................... 465

SECȚIUNEA „DREPTˮ …………………………………………………………………….. 472

UNELE PRECIZĂRI DESPRE STATUTUL JURIDIC AL STUDENTULUI DOCTORAND
BĂNCILĂ Adrian ....................................................................................................................... 473
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND FENOMENUL INFRACȚIONAL ÎN DOMENIUL
SILVIC
BENȚA Anca - Elena ................................................................................................................. 484
SCURTE CONSIDERAȚII PRIVIND TERMENELE SUBSTANȚIALE REGLEMENTATE ÎN
CODUL MUNCII
BOAJE Adrian – Cornel ............................................................................................................. 492
LIPSA PLÂNGERII PREALABILE ÎN CAZUL PERSOANELOR VULNERABILE. STUDIU DE
CAZ
BOSÎNCEANU Daniel - Constantin .......................................................................................... 501
ȚARA CODRULUI RUINĂ
BUTNARU Viorel, MOHOREA Ana-Roxana .......................................................................... 509
GEOPOLITICA ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ
CHIȚU Cristian .......................................................................................................................... 519
CONSIDERAȚII ASUPRA MODULUI DE INTERPRETARE IMPUS DE ÎNALTA CURTE DE
CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE ÎN LITIGII PRIVIND ACORDAREA GRUPEI SPECIALE ȘI A
CONDIȚIILOR DEOSEBITE, INIȚIATE ÎN NUME PROPRIU DE SALARIAȚI
CIOANĂ Dan - Gabriel .............................................................................................................. 530
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A MAGISTRAȚILOR
DEDIU (NICOLAU) Ilinca ........................................................................................................ 537
ÎNCHEIEREA FINALĂ A PROCEDURII SUCCESORALE NOTARIALE
DUMITRACHE (ENE) Gabriela ............................................................................................... 548
RĂSPUNDEREA PENALĂ ÎN LITIGIILE DE DREPTUL MUNCII
FARMATHY Amelia ................................................................................................................. 553
UNELE CONSIDERAȚII PRIVIND CONTESTAREA PROCEDURII DE ATRIBUIRE ÎN
MATERIA ACHIZIȚIILOR PUBLICE
GORUN Diana ........................................................................................................................... 562
UNELE CONSIDERAȚII PRIVIND CONTESTAREA DECIZIILOR EMISE DE CURTEA DE
CONTURI
GORUN Diana ........................................................................................................................... 571
ÎNLĂTURAREA EFECTELOR NEDEMNITĂȚII SUCCESORALE
HERGHELIJIU Radu ................................................................................................................. 581
CERTIFICATUL EUROPEAN DE MOȘTENITOR
IORDACHE Ionuț ...................................................................................................................... 591
MĂSURI INSTITUȚIONALE ADOPTATE LA NIVEL EUROPEAN ȘI NAȚIONAL PENTRU
PROTEJAREA INTERESELOR FINANCIARE ALE UNIUNII EUROPENE
JIGĂU Cătălin ............................................................................................................................. 596
INFRACŢIUNEA DELAPIDĂRII ÎN CONTEXTUL MISIUNILOR NATO. ASPECTE
INVESTIGATIVE
LĂZĂU Marin............................................................................................................................. 605
LOCUL DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE ÎN CADRUL DIFERITELOR
SISTEME CONSTITUȚIONALE, FACTOR ÎN SECURITATEA STATELOR ȘI A FORMELOR
DE COOPERARE INTERNAȚIONALĂ
MINOIU Valentin ...................................................................................................................... 615
5
ROLUL ȘI IMPORTANȚA PERSONALULUI SILVIC - ÎN CONTEXTUL ACTUAL
MOHOREA Ana-Roxana .......................................................................................................... 626
ROLUL CONSULULUI ÎN ÎMBUNĂTĂȚIREA SECURITĂȚII CETĂȚENILOR UNIUNII
EUROPENE
PĂTRAȘCU Ionuț Virgilius Florin............................................................................................. 632
DEOSEBIREA DINTRE TENTATIVA LA INFRACȚIUNEA DE OMOR ȘI INFRACȚIUNEA
DE VĂTĂMARE CORPORALĂ
PETRIȘOR Victor Ion ............................................................................................................... 640
REGLEMENTĂRI INTERNE PRIVIND CONTRACTUL DE ASIGURARE MARITIMĂ
PREOTU Cătălin-Nardi ............................................................................................................. 647
STINGEREA DATORIILOR IZVORÂTE DIN CONTRACTELE DE CREDIT ÎN
CONFORMITATE CU PREVEDERILE LEGII NR. 77/2016 ÎN LUMINA DECIZIEI CURȚII
CONSTITUȚIONALE NR. 623/2016
RADA Elena ............................................................................................................................... 652
DREPTUL INTERNAŢIONAL PENAL VS. DREPTUL PENAL INTERNAȚIONAL
RUSU Ioana-Raluca ................................................................................................................... 658
APLICAREA AUTORITĂȚII LUCRULUI JUDECAT ASUPRA CHELTUIELILOR DE
JUDECATĂ ÎNTR-UN PROCES CIVIL (CAZ PRACTIC)
ȘTIRBU Gabriela Petruța ........................................................................................................... 669
INTERCEPTĂRILE ŞI ÎNREGISTRĂRILE AUDIO-VIDEO ÎN CADRUL PROCESULUI
PENAL
STOICA (LIONTE) Crenguţa Andreea ..................................................................................... 677
CONFLICTUL DE LEGI ÎN MATERIE SUCCESORALĂ
SUDITU Aniela .......................................................................................................................... 688
EVOLUȚIA PIEȚEI INTERNE ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE
TACLIT Sabin Alexandru .......................................................................................................... 697
SCURTĂ ANALIZĂ SWOT A SISTEMULUI DE EXPERTIZĂ CRIMINALISTICĂ ÎN
ROMÂNIA
ȚICAL Cătălina – Luminița ........................................................................................................ 707

6
TIPOLOGIE ŞI FORME ALE TERORISMULUI INTERNAŢIONAL

TYPOLOGY AND FORMS OF INTERNATIONAL TERRORISM

Prof. univ. dr. IACOB Adrian
Director CSUD, Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”
Membru al Academiei de Științe ale Securității Naționale
adi_iakob28@yahoo.com

Drd. MĂNĂILESCU Iulian – Constantin

Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Școala Doctorală OPSN
driulianmanailescu@yahoo.com

Abstract (ro): Articolul conține o scurtă definiție a terorismului, considerat o

amenințare permanentă la adresa siguranței naționale, ce implică folosirea violenței, de
cele mai multe ori, adusă la extrem, cu scopul impunerii unor obiective în general
politice, dar și sociale, economice, religioase, militare sau ideologice.
Caracterul șocant al acțiunilor, dar și consecințele acestora sunt amplificate prin
intermediul mijloacelor de socializare sau a imaginilor transmise în timp real de către
reprezentanții mass-media.
De asemenea, tema abordează și problema clasificării principalelor tipologii ale
terorismului internațional, prin prisma evoluției sale, încă de la apariție, dar și a
diversității, complexității și dinamicii în evoluție a acestui fenomen.
În acest sens, se disting mai multe tipuri și forme de manifestare a fenomenului
terorist, care are la bază o serie de motive, calcule și planuri, pentru realizarea scopului
propus, din care au fost analizate terorismul politic sau cel de stat, precum și cel religios
sau fundamentalismul islamic.
Deși diferite ca mod de acțiune, organizațiile teroriste urmăresc un scop comun și
anume, obținerea sau păstrarea, cu orice preț, a influenței asupra unor lideri,
reprezentanți ai statului sau a formațiunilor politice aflate la putere.
Pentru combaterea efectelor terorismului, este necesară adoptarea unor strategii
complexe, elaborate în cooperare de structurile internaționale de profil, în care să fie
prevăzute măsuri specifice și stabilite obiective, completate cu date din experiența
anterioară privind lupta împotriva acestui fenomen.

Cuvinte cheie: terorism, tipologie şi forme ale terorismului internaţional,

terorismul politic sau de stat, terorismul religios sau fundamentalismul islamic.

Abstract (en): This research paper contains a brief definition of terrorism,

considered a permanent threat to national security, which involves the use of violence,
most often, brought to extremes, in order to impose targets, most often political, but
also social, economic, religious, military or ideological.
The shocking nature of actions and of their consequences are amplified by
socializing networks and by the images transmitted in real time by the media.
Our paper, also, addresses the issues of the classification of the main types of
international terrorism, in terms of its evolution since it first emerged, as well as the
diversity, complexity and dynamics of this phenomenon.
In this line of argument, we have identified several types and manifestations of
terrorism, according to the motives, calculations and plans to achieve its purpose, out of
which we have analyzed political or state terrorism, religious terrorism or Islamic
fundamentalism.
7
 Although, different in mode of action, terrorist organizations pursue a common
goal, namely, the obtaining and maintaining at any cost of influence over leaders,
government representatives or political parties in power.
In order to suppress the effects of terrorism, it is necessary to adopt complex
strategies, jointly developed by specialized international structures, providing specific
measures and setting up targets, supplemented with data collected from previous
experience in the combating of this phenomenon.

Keywords: terrorism, typology and forms of international terrorism, political

terrorism, state terrorism, religious terrorism, Islamic fundamentalism.

1. Introducere
Terorismul reprezintă o tehnică de luptă neconvențională, ce implică folosirea forței și a
violenței împotriva unei singure persoane, a populației civile saua unui grup țintă, pentru
intimidarea, eliminarea liderilor sau conducerea formațiunilor politice aflate la guvernare și
atingerea unor scopuri, în general, politice, sociale, economice, religioase, militare sau ideologice.
În prezent, terorismul reprezintă una dintre cele mai grave amenințări la adresa
siguranței naționale a statelorsau a zoneițintă, fără o justificare clară, a căror forme de manifestare și
atac s-au diversificat, fiind pregătite, în detaliu, din timp, și a căror consecințesunt amplificate și
prin impactul imaginilortransmise, în timp real,adesea având un caracter șocant, prin intermediul
presei televizate, dar și scrise.
Pentru prevenirea urmărilor acțiunilor teroriste care au ca efect luarea de ostatici sau, în
cazurile în care se impune un dialog între autorități și teroriști, un rol important revine negocierii.
Practic, prin negociere se încearcă alegerea strategiei optime de management în
gestionarea conflictului. În managementul conflictelor, pot fi utilizate următoarele strategii:
ignorarea conflictului, tolerarea conflictului, retragerea, aplanarea, forțarea, compromisul sau, în
ultima fază, confruntarea.
Acțiunea pentru calmarea conflictului poate fi preventivă sau poate surveni după ce
conflictul a fost deja declanșat. Pentru reducerea sau limitarea conflictului apărut între teroriști și
victime sau teroriști și autorități, ca forme de intervenție, menționăm:
- „Negocierea – care este un proces de comunicare cu scopul ajungerii la o înțelegere
între comunicarea dintre atingerea unui compromis prin explicarea punctelor de vedere ale celor
două părți implicate în conflict, prin reducerea diferențelor dintre punctele de vedere.
- Medierea – care promovează părti; ea presupune existența unei a treia părți care
intermediază comunicarea.”1
În activitatea de negociere a conflictului, un rol important îl joacă persoana
negociatorului, dar cine sunt negociatorii și ce vor ei?
„Negociatorii sunt personalele abilitate sau mandatate de către părţi să le reprezinte
interesele, fiind cei însărcinaţi pe baza unui plan de negociere cu îndeplinirea lor. Negociatorii intră
în „arenă” atunci când părţile nu se implică direct în procesul de negociere. Pentru aceasta, între
negociator şi cel pe care-l reprezintă trebuie să existe o relaţie de încredere, numai aşa existând
şanse de succes.”2

2. Tipologia terorismului internaţional

Terorismul internațional reprezintă o amenințate permanentă, o succesiune de
evenimenteatipice, care poate conduce la o situaţie de criză, a cărei rezolvare necesită elaborarea
unor strategii de reducere sau eliminare a victimelor umane șia pagubelormateriale.
Pentru combaterea efectelor terorismului, este necesară adoptarea unor strategii
complexe, elaborate, în cooperare, de structurile internaționale de profil, în care sunt prevăzute

1
Ș. Pop, Managementul negocierii conflictului, Editura Sitech, 2014, p. 221.
2
Ibidem, p. 257.
8
măsuri specifice și stabilite obiective, completate cudate din experiența anterioară privindlupta
împotriva acestui fenomen.
Dar, „nu întodeauna un proces de negociere se bazează de la început pe acordul celor
două părţi aflate în negociere, datorită intereselor angajate. Dacă obiectul supus negocierii
polarizează interese ce pot fi asumate în egal de oricare dintre părţile, atunci orice parte are o
angajare legitimă.”3
Natura clandestină, modul de organizare și tacticile utilizate de grupările teroriste, ridică
autorităților competente o serie de probleme complexe privind asigurarea siguranței țărilor membre
a Uniunii Europene și nu numai.
Acestea au nevoie de informații exacte pentru prevenirea dezvoltării fenomenului
terorist și stoparea sa, în stadii incipiente, dar și pentru combatereaunor atacuri teroriste, urmate de
judecarea și condamnarea liderilor organizațiilor în cauză.
Clasificarea unor tipologii de sine stătătoare a terorismului internațional este o problemă
complexă, care a generat o serie de dezbateri între mai mulți cercetători și autori din domeniu, prin
prisma evoluției sale, încă de la apariție, dar și a diversității, complexității și dinamicii în evoluție a
acestui fenomen, situație care a condus la apariția, dar și dispariția anumitor forme de terorism.
Totodată, evoluția societăţii, cercetarea și dezvoltarea unor tehnologii au dus la apariţia
unor noi forme de terorism modern, față de tipologia celui clasic, care are la bază doctrine, ideologii
și fundamentalisme dogmatice.
De la începutul acestui mileniu, terorismul internațional a cunoscut prin dezvoltarea,
tipologiei și a formelor de manifestare un caracter complex care se extinde la nivel mondial, iar de
la data atentatelor tragice comise de Al-Qaeda, atacul turnurilor gemene din New York, în
11.03.2001, urmate de cele din gara Atocha, în 11.03.2003, metroul din Londra, din 07.07.2005,
discoteca Bali, din 01.10.2005, precum și hotelul din Mumbai, în 13.11.2011,fenomenul terorist se
află pe o curbă ascendentă.
Pe de altă parte, campaniile mediatice din Irak și Siria ale organizației Statul Islamic,
din ultimii ani, vor determina creșterea influenței acestei organizații în zone controlate anterior de
alte grupări teroriste, dar și un context favorabil obținerii poziției de lider în rândul entităților
teroriste la nivel mondial, detronând Al-Qaeda, una dintre cele mai cunoscute organizații de profil
din lume.
În funcție de efectul urmărit de atacul terorist, se poate clasifica, după diferite criterii, în
mai multe tipuri și forme de manifestare a fenomenului, care au la bază o serie de motive, calcule și
planuri,care conduc la modul de realizare a scopului propus.

3. Terorismul politic sau de stat4

Terorismul politic reprezintă lupta pentru câștigarea puterii sau pentru instaurarea prin
forță a unui anumit tip de putere. Este definit prin prisma faptului că natura infracțiunii este politică
și vizează reprezentanții statului sau a formațiunilor politice aflate la putere, cu scopul de a-i
elimina pe șeful statului sau pe unii lideri politici, precum și pentru alterarea relațiilor diplomatice.
Terorismul de stat este asemănător celui politic, dar într-o formă mai gravă și
estedeterminat de modalitatea de asuprire a populației statelor, care erau ocupate, determinând o
reacție violentă la adresa regimurilor totalitare sau militarizate. O serie de autori apreciază faptul că
terorismul de stat se caracterizează prin mobilizarea şi militarizarea societăţii pentru a lupta
împotriva unui inamic din interior, așa cum se întâmplăîn Indonezia, Coreea de Sud, dar și în alte
ţări supuse dictaturilor.5
Pe de altă parte, terorismul politicasimilează din caracteristicile celui clasic, bazat pe
distrugere, a căror acțiunicreează frică și situații limită, fiind practicat, în plan secund, de organizații

3
Ibidem, p. 255.
4
Colectiv, coord. General de brigadă (r) dr. G. Văduva,Terorismul. Dimensiune geopolitică şi geostrategică. Războiul
terorist. Războiul împotriva terorismului, Ministerul Apărării Naţionale, Statul Major General, Academia de Înalte
Studii Militare, Bucureşti, 2002.
5
Ibidem.
9
din lume, precum fundamentalismul islamic,prin prisma impactului esențial, cu o serie de
consecințe profunde asupraoamenilor,societăţilor, dar și a statelor.
„Obiectivele fundamentale ale Europei nu s-au schimbat: un angajament puternic în
favoarea unor societăţi armonioase, bazate pe coeziune şi incluziune care respectă drepturile
fundamentale ale cetăţeanului, în cadrul unor economii sociale de piaţă solide, oferind cetăţenilor
un spaţiu de libertate, securitate şijustiţie fără frontiere interne.”6
Acesta s-a manifestat, în special, în perioada războiului rece, ca o formă de
subminareprin violenţă non-statală, a celor douăideologii - capitalistă şi socialistă, dar folosind
influența la nivel regional, sub forma unor atacuri şi asasinate, războaie psihologice şi
informaţionale, prin intermediul organizațiilor înființate în zona de interes, motiv pentru care
estecaracterizat și drept un terorism ideologic.
Primele exemple, în acest sens, sunt reprezentate de luptele anarhiste de extremă
stângădin Europa, cares-aumanifestat sub diferite forme, respectiv Baader Meinhof în
Germania,Brigăzile Roșii în Italia și Acțiunea Directă în Franța,care acționau pentru înlăturarea
capitalismului și a ideologiei liberale, în perioada anilor 1970 – 1980.
Acestea au fost urmate de un terorism politic de extremă dreaptă reprezentat de
mișcările neo-naziste din Germania de Est, Skinheads, dar și de ultranaționaliștii flamanzi a lui
Vlaamsblok, situație determinată de migrarea populație sărace în țările dezvoltate din Europa și de
instabilitatea politică din regiune.7
Formele de manifestare ale terorismului politic sunt caracterizate de mai mulți factori,
printre care sunt actorii, mediul, scopul și ținta acțiunilor în cauză și se împart în următoarele
categorii:8
- terorismul explicit sau implicit, prezent în statele cu regimuri totalitare;
- terorismul exercitat de formațiunile politice extremiste, care au la bază doctrine de
natură comunistă, neo-nazistă sau fundamentalismul politic;
- terorismul practicat de persoane influente, grupuri de interese sau de presiune etc.;
- terorismul puterii care vizează intelectualii și îngrădește libertatea de exprimare.
Terorismul politic este o formă de presiune asupra factorilor decidenți ai puteriisau de
natură politică, a căror obiective sunt reprezentate de cucerirea și controlul influenței prin violență,
câștigarea unui capital de imagine necesar pentru a controla și a influența reprezentanții statului sau
pentru a întreține o stare de dezordine, dar și o opoziție față de capitalism și impunerea unor
reforme sociale.

4. Terorismul religios sau fundamentalismul islamic

Terorismul religios s-a format prin asocierea dintre religie și terorism, iar apariția sa, în
epoca modernă, a fost semnalată în anul 1968, de către specialiștii din SUA, prin existența a 13
organizații teroriste de natură religioasă. În prezent, se apreciază faptul că aproximativ 20% dintre
acestea invocă cauze de natură religioasă, dar șide ordin social și politic, pentru a motiva acțiunile
lor.
Principala cauză a apariției terorismului religios este determinat de eșecul economic și
nivelul de trai scăzut din unele regiuni, în special, a statelor musulmane, dara căror acțiuni sunt în
continuă creștere datorită accesului și posibilei utilizări de arme cu potențial distructiv cât mai
ridicat.
În ultimii ani, dezvoltarea fenomenului terorist, bazat pe principii religioase, a condus la
apariția și dezvoltarea unor celule sau grupări afiliate, dintre care se remarcă fundamentalismul
islamic.
Fundamentalismul reprezintă o mişcare extremistă, care estesusținută de un sistem
selectiv de valori, bazat pe filozofie și credinţă,care respinge statul modern și justiția, a cărui scop

6
Ș. Pop, „Fenomenul migrației” în Buletinul Inspectoratului General pentru Imigrări –Migrația și Azilul, nr. 5, 2013.
7
Institutul Francez al Apărării Naţionale, Fragilitatea Europei în faţa terorismului, mai 1999.
8
Colectiv, coord. General de brigadă (r) dr. G. Văduva, op. cit.
10
este să aducă islamismul,prin orice metodă, la conducerea planetei, deoarece această religie are o
misiune mesianică.
Principalul promotor este reprezentat de terorismul islamic, care își recrutează
simpatizanții din rândul adepților șiiți și suniți, iar, în ultimul timp, din categoria persoanelor
solitare sau marginalizate, de naționalitate europeană, nemulțumiți de societatea în care trăiesc,
adepți ai jihadului.
Particularitatea acestui tip de terorism se remarcă printr-o frustrare a adepților împotriva
societății în care trăiesc, indiferent de originile lor, iar fundamentalismul islamic contribuie la rolul
decisiv al acestora, pentru efectuarea sarcinilor primite.9
Astfel, atentatul cu bombă din data de 19.04.1995, de la Oklahoma City, realizat de
către un fundamentalist creștin, simpatizant al unei organizații patriotice de dreapta, cunoscută
pentru concertarea de acțiuni violente împotriva instituțiilor statului, a fost considerat cel mai
sângeros atac, fiind detronat de atacurile din septembrie 2001.
În acest sens, se poate concluziona faptul că fundamentalismul islamic reprezintă
caracteristica principală a secolului XX, religia fiind principalul motiv pentru alimentarea unor
tensiuni mai vechi, dar și un instrument utilizat de lideri politici pentru organizarea unor acțiuni
extreme.
„De-a lungul timpului, migraţia s-a transformat dintr-un proces regional, determinat de
factori economici, sociali, naturali sau politici, într-un fenomen global, în prezent, fiind cuantificat
la aproximativ 3% din populaţia totală. Deşi fluxuri migratorii importante întâlnim într-un număr
relativ moderat de state ale lumii, nicio ţară nu se află în afara fluxurilor migratorii internaţionale,
acestea având, fie calitatea de loc de origine, de tranzit sau de destinaţie, sau, în unele cazuri, toate
simultan.”10
Mondializarea agresivă, cumulată cu efectele secundare determinate de creșterea
sărăciei și a adâncirii diferențelor dintre lumea bogată și cea defavorizată, cumulată cu explozia
demografică din regiunile lumii a treia, au condus la orientarea populației spre credință.
Situația menționată, cumulată cu modul de viață islamic șivalorile străvechi, au condus
la consolidarea credinței populației afectate, în forma sa fundamentalistă, care ține loc de
naționalism și constituie o entitate religioasă şi etno-culturală.
În acest context, organizațiile fundamentaliste au declanșat războiul sfânt sauJIHADUL,
care constă în menţinerea unităţii religioase şi etno-culturale, impunerea regulilor, legilor şi
obiceiurilor lumii islamice, concomitent cu organizarea de acţiuni violente îndreptate împotriva
Israelului şi a Statelor Unite ale Americii, considerate principalulrăspunzător pentru situaţia
economică precară a majorității cetățenilor din statele arabe.
În forma clasică, Legea islamică-Sharia, reglementează relațiile interumane și legăturile
oamenilor cu divinitatea, fiind formată din legea penală și cea a familiei. Pe de altă parte, reprezintă
voința lui Allah, iar supușii musulmani au datoria să urmeze o serie de reguli care îi va ajuta să se
aproprie de divinitate.
O interpretare radicală a legii tradiționale islamice se referă la modul de luptă
convențional – cu acțiunile de tip asimetric – terorist, pentru a ocupa teritorii, ca parte a unui proces
de consolidare a puterii și de construire a infrastructurii unui stat care intenționează să fie guvernat,
față de una modernă care urmărește atacarea și eliminarea țintelor occidentale.
Sharia impune comunității islamice să susțină și să lupte pentru implementarea legii
coranice ca parte fundamentală a constituției laice. Acest demers a fost făcut în urma impunerii
islamului ca religie dominantă față de orice alt cult din lume. Astfel, Coranul impune minorităților
islamice stabilite în alte țări, să promoveze legea musulmană care nu acceptă egalitatea între
oameni, rase, sexe sau religii și îi pune în opoziție cu concepțiile societății moderne.

9
Institut des Hautes Etudes de Defense Nationale, Rapport de 2-eme Phase 51-eme Session Nationale Comité 2 „Les
Fragilites de l'Europe face au terrorisme", mai 1999.
10
Ș. Pop, „Fenomenul migrației” în Buletinul Inspectoratului General pentru Imigrări – Migrația și Azilul, nr. 5, 2013.
11
 În prezent, nota tradițională care presupune respectarea legii islamice este depășită de
cea modernă deoarece organizația se comportă ca o entitate politică care impune impozite și oferă
servicii ca o grupare de tip mafiot care jefuiește bănci și răpește copii pentru răscumpărare, dar și ca
o grupare bogată ale cărei afaceri se ramifică pe mai multe domenii de activitate.
Astfel, organizațiile teroriste au ajuns să se autofinanțeze, cu precădere prin traficul de
droguri, contrabanda cu arme sau vânzarea de produse petroliere, sumele obținute fiind folosite,
ulterior, pentru planificarea unor acte teroriste, dar și pentru instruirea copiilor în tabere de
antrenament unde primesc educație religioasă și învață să utilizeze arme de distrugere în masă.
Printre obiectivele acestora, se numără și înființarea de alte celule proprii, demararea și,
ulterior, consolidarea cooperării cu alte grupări insurgente locale, câștigarea de noi teritorii pentru a
pregăti acțiuni în aceste spații prin recrutarea tinerilor în vederea derulării de acțiuni cu potențial
terorist în Europa și S.U.A.
În marea lor majoritate, cele mai periculoase organizații teroriste sunt influențate
religios, fiind considerați devotați credinței de care aparțin, fără a aparține unei secte sau unui cult
religios. Convingerile lor extremiste sunt bazate pe diferite forme de agresivitate, violență, fanatism,
cumulat cu diversiune și atacuri neprevăzute.
Apariția extremismului şi fundamentalismului religios, în lumea arabă, se datorează și
nivelul de trai, educație și cultură diferit de cel din Occident. Îndoctrinarea și limitarea accesului la
informație au condus apariția unui popor ușor de manipulat.
Maniera acestei categorii de terorism se diferențiază prin iminența sa catastrofică,
devastatoare, agresivitatea religioasă fiind amplificată de fanatismul specific acestei religii care se
află în contradicție cu normele altor religii în care nu este întâlnită rănirea sau omorârea semenilor.
Convingerile lor religioase conduc către un scop de neclintit al atentatorului sinucigaș în a-și
extermina prin orice mijloace semenii, considerați inamici, prin propria jertfă.
De cele mai multe ori, motivația atentatorilor de a produce atacuri atât de sângeroase
este de natură religioasă.
Iată care sunt principalele religii ale lumii:
- Creștinismul: este cea mai răspândită religie de pe glob și este întemeiată pe
învățătura, persoana și viața lui Iisus Christos. Această religie a avut, de-a lungul isoriei, foarte
multe episoade violente, cum ar fi războaie sau revoluții.
Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane alături de iudaism și
islam. Sub eticheta globală de creștini, sunt considerați catolicii, protestanții și ortodocșii.Adepții
creștinismului îmbină tradiții din iudaism, pe care le îmbogățește prin mărturia Noului Testament.
- Islamul: este tot o religie monoteistă, derivată din tradiția religioasă iudaică,
considerată a doua ca pondere numerică a adepților în lume. Ca semnificație, cuvântul „Islam”
derivă din cuvântul „salam” și reprezintă mântuire, salut,pace. Această religie s-a născut la Mecca,
în Arabia, la începutul secolului al VII-lea d.Chr., fiind răspândită în Asia și Africa. Unica sursă a
acestei religii musulmane o constitue Coranul, pe care îl consideră cuvântul lui Dumnezeu, numit de
ei Allah. Un adept al acestei religii este considerat musulman dacă citește Coranul, are șase credințe
(în Dumnezeu, mesageri, îngeri, Satana, Ziua Judecății și Isus) și merge la moschee.
- Hinduismul: este una dintre cele mai vechi religii ale lumii și este considerată a treia
ca răspândire. La baza hinduismului se află politeismul și se referă la ideea că întreg cosmosul este
sacralizat, fiecare parte fiind guvernată de un anumit zeu. În această religie, nu este cunoscut un
întemeietor. Poate deveni hindus o persoană care recunoaște Sfânta Treime (Brahma-„Cuvânt
sacru”, Civa (Shiva)„Binevoitorul” şi Vishnu „Atotpătrunzătorul”). Adepții acestui cult practică
meditația, yoga și credința în reincarnare.
- Budhismul: este o religie de origine indiană, considerată a patra ca răspândire și a fost
fondată de Buddha, aproximativ în anul 535 î.Ch. Semnificația numelui era „Cel deşteptat” şi
provine din limba sanscrită. Budhismul se practică în Sud-Estul Asiei, China, Japonia şi Coreea, iar
în Tibet, Mongolia şi Rusia se practică budhismul tibetan, al cărui lider spiritual este Dalai Lama.
Credinţa acestei religii nu este în Dumnezeu, ci într-o stare, obţinută prin meditaţe, numita Nirvana.

12
 - Iudaismul: este o religie monoteistă, ce a stat la baza creștinismului și islamului.
Iudaismul este religia poporului evreu și este considerată o religie mozaică, numită așa după numele
profetului evreu, Moise.Această religie este îndrumată de Vechiul Testament, în care se regăsesc
textele lor sacre: Torah (cele cinci cărţi ale lui Moise). Lăcașul de cult al evreilor este sinagoga și
conducătorul ritualurilor poartă numele de rabin.

5. Concluzii
Terorismul nu este specific unui anumit stat, partid politic sau religii, indiferent de
natura acesteia, creștină, iudaică sau islamică și reprezintă rezultatul acțiunilor unor extremiști, de
cele mai multe ori, neadaptați social, a căror formă de manifestare este dependentă de folosirea
forței.
Deși, diferite ca mod de acțiune, în fapt, organizațiile teroriste urmăresc un scop comun
și anume, obținerea sau păstrarea cu orice preț, a influenței și controlului militar și economic a unor
zone din Orientul Apropiat.
Este de așteptat că o creștere a popularității unor organizații teroriste va determina o
serie de conflicte între aceste entități, pentru păstrarea sau câștigarea controlului în zonele de
influență, context în care există posibilitatea creșterii numărului de atentate teroriste la adresa unor
ținte din occident și refacerea capitalului de imagine al viitorului lider.
În cadrul negocierii, „acţiunea comunicativă trebuie să preceadă şi să nu urmeze
schimbul, partajarea sau transferul obiectului supus negocierii. Indiferent ce se negociază,
negocierea trebuie să se şi finalizeze înainte de a se produce transformarea de relaţii între părţile
interesate şi obiectul supus negocierii. Negocierea nu se mai poate purta în aceleaşi condiţii dacă
între momentul manifestării interesului faţă de obiectul negocierii, relaţiile pe care le întreţinpărţile
se schimbă radical, asta deoarece principiul preemţiunii este corelat oportunitate negocierii.”11
Obiectivul grupărilor teroriste este acela de a-și finaliza acțiunile cu un buget cât mai
mic și vizează recrutarea de noi membri, în special, din statele occidentale- tineri musulmani care
împărtășesc ideologia fundamentalist islamică și pot asigura, astfel, succesul și eficiența activităților
planificate de către organizație.
Intensificarea propagandei prin intermediul mass-media, în special, a internetului,
asigură transmiterea permanentă a mesajelor între membrii grupărilor teroriste sau a simpatizanților
acestora, precum și posibilitatea atragerii de noi membri, dar și de resurse financiare.
Totodată, mediatizarea imediată a acțiunilor violente cu efecte directe în rândul
populației afectate sau a grupului țintă, determinat de amplitudinea acțiunii și al numărului mare de
victime vizează și obținerea unui impact imediat în rândul membrilor sau simpatizanților
organizațiilor teroriste.

Referințe bibliografice
1. Colectiv, coord. General de brigadă (r) dr. G. Văduva, Terorismul. Dimensiune
geopolitică şi geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului, Ministerul Apărării
Naţionale, Statul Major General, Academia de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2002
2. I. Bodunescu, Terorismul – fenomen global, Editura Tipo Alex, Bucureşti, 2002
3. Institutul Francez al Apărării Naţionale, Fragilitatea Europei în faţa terorismului,
mai 1999
4. G. Geamănu, Drept Internaţional Contemporan, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
5. C. Onişoru, Terorismul politic. Teorie, tactici, contramăsuri în Revista Impact
Strategic, Nr.1-2/2003
6. Ș. Pop, „Fenomenul migrației” în Buletinul Inspectoratului General pentru Imigrari
– Migrația și Azilul, nr. 5, 2013

11
Ș. Pop, Managementul negocierii conflictului, Editura Sitech, 2014, p. 255.
13
 7. B. Hoffman, Implicaţiile terorismului motivat de imperative religioase, studiu Rand
Corporation, 1993
8. Institut des Hautes Etudes de Defense Nationale, Rapport de 2-eme Phase 51-eme
Session Nationale Comité 2, „Les Fragilites de l'Europe face au terrorisme", mai 1999
9. ***, Dimensiune geopolitică şi geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotriva
terorismului, Bucureşti, Editura AISM, 2002
10. G. Santayana, Encarta World English Dictionary, Microsoft Corporation, 2001
11. G. Arădăvoaice, G. Naghi, D. Niţă, Terorism, Antiterorism, Contraterorism,
Editura Antet, Bucureşti, 1997
12. https://ro.wikipedia.org/wiki/
13. P. Wilkinson, Political terrorism, Ed. de Lester A. Sobel, London, 1994
14. https://www.arduph.rodomeniidiu
15. G. Levasseur, Les aspects repressifs du terrorisme international, A. Pedone, Paris,
1977
16. Ș. Pop, Managementul negocierii conflictului, Editura Sitech, 2014

14
 NOI REGLEMENTĂRI LEGISLATIVE REFERITOARE
LA SPAŢIUL SCHENGEN

NEW LEGISLATION RELATING TO THE SCHENGEN SPACE

Prof. univ. dr. PEȚA Cezar
Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”
petacezar@yahoo.com

Abstract (ro): Spaţiul Schengen este supus în prezent unor noi provocări.
Sintagma „spaţiul european de securitate, libertate şi justiţie” trebuie abordată prin
prisma noilor ameninţări la adresa securităţii cetăţenilor U.E. Modelul european de
securitate se confruntă cu noi provocări pe care nu le-a „întâlnit” de la crearea sa.
Modul cum acestea vor fi gestionate, încercând totodată să nu se aducă atingere
valorilor europene fundamentale, va consolida sau nu structura/construcţia europeană.
Identificarea unor noi metode şi mijloace de asigurarea a securităţii cetăţenilor va
trebui să constituie principala preocupare a autorităţilor europene şi naţionale.
Considerăm că, crearea unei culturi a „securităţii naţionale şi europene” la fiecare
cetăţean european ar trebuie să constituie o prioritate. Ataşarea cetăţenilor europeni de
simbolurile (steag, imn, moneda unică) şi valorile U.E. (unitate, comunicare, toleranţă,
solidaritate, respect, egalitate, pluralism, pace, democraţie, libertate) trebuie să
constituie direcţia principală de acţiune. Diversitatea popoarelor, valorile naţionale,
discrepanţele de ordin economic şi social, sentimentul naţional nu trebuie să constituie
un impediment în ataşarea de valorile europene.
Pe fondul crizei migratorii şi succesiunii incidentelor teroriste care au zguduit
Europa în ultima perioadă de timp (atentatele din Paris din ianuarie şi respectiv
noiembrie 2015, atentatele de la aeroportul din Bruxelles din martie 2016, atentatul din
Berlin din decembrie 2016) precum şi rezultatelor anchetelor care au avut loc în urma
acestor incidente au determinat autorităţile europene să adopte anumite măsuri care să
prevină producerea unor astfel de atacuri.
Având în vedere situaţiile de fapt era necesară adoptarea unor modificări ale
Regulamentului (U.E.) 2016/399 al Parlamentului european şi al Consiliului cu privire
la Codul Uniunii privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul
Frontierelor Schengen). Astfel în data de 15.03.2017 sunt adoptate anumite modificări
care sunt reglementate prin Regulamentul (U.E.) 2017/458 al Parlamentului european şi
al Consiliului de modificare a Regulamentului (UE) 2016/399 în ceea ce priveşte
consolidarea verificărilor prin consultarea bazelor de date relevante la frontierele
externe.

Cuvinte-cheie: frontiere interne, frontiere externe, persoane, stat membru.

Abstract (en): The Schengen space is currently facing new challenges. The
phrase "European space of security, freedom and justice" has to be addressed, in the
light of new threats, to the security of EU citizens. The European security model faces
new challenges that it has not „encountered” since its creation. How they will be
managed, while trying not to undermine the fundamental European values, will either
consolidate the European structure/construction or not.
Identifying new methods and means of ensuring citizens' security will have to be
the main concern of the European and national authorities. We believe that creating a

15
 culture of „national and European security” for every European citizen should be a
priority. The attachment of European citizens to symbols (flag, anthem, single currency)
and U.E. (Unity, communication, tolerance, solidarity, respect, equality, pluralism,
peace, democracy, freedom) must be the main direction of action. Diversity of people,
national values, economic and social discrepancies, national sentiment must not be an
impediment to the attachment to European values.
Against the backdrop of the migratory crisis and the succession of terrorist
incidents that shook Europe in the last period of time (the Paris bombings of January
and November 2015 respectively, the bombings at Brussels airport in March 2016, the
Berlin bombing of December 2016), together with the results of the investigations,
these incidents have led the European authorities to take certain measures to prevent
such attacks.
In view of the situation, it was necessary to adopt amendments to Regulation (EU)
2016/399 of the European Parliament and of the Council on the Union Code on the
crossing of the border by persons (Schengen Borders Code). Thus, on 15 March 2017
certain amendments are adopted and are regulated by Regulation (EU) 2017/458 of the
European Parliament and of the Council amending Regulation (EU) 2016/399 regarding
the strengthening of checks by consulting the relevant databases at the external borders.

Keywords: internal borders, external borders, people, member state.

1. Introducere
Pe fondul crizei migratorii şi succesiunii incidentelor teroriste care au zguduit Europa în
ultima perioadă de timp (atentatele din Paris din ianuarie şi respectiv noiembrie 2015, atentatele de
la aeroportul din Bruxelles din martie 2016, atentatul din Berlin din decembrie 2016) precum şi
rezultatelor anchetelor care au avut loc în urma acestor incidente au determinat autorităţile europene
să adopte anumite măsuri care să prevină producerea unor astfel de atacuri.
Anchetele desfăşurate în urma atacurilor teroriste au evidenţiat faptul că, un factor
favorizant la- constituit lipsa controalelor la frontiere interne ale statelor. Conceptul european
„libertate de mişcare” este din nou pus sub semnul întrebării. Oare acum când Europa este greu
încercată de aceste evenimente, spaţiul Schengen va putea rezista? Spaţiul fără frontiere interne
„legiferat”, după discuţii îndelungate (între Franţa, Luxemburg, Germania, Belgia şi Olanda) şi
concretizat prin semnarea unui acord, în data de 14 iunie 1985, în localitatea Schengen din
Luxemburg, este acum în pericol.

2. Conținut
Deşi asigurarea absenţei oricărui control asupra persoanelor la trecerea frontierelor
interne (înăsprindu-se în compensaţie controlul la frontierele externe), este un element constitutiv al
obiectivului Uniunii Europene (U.E.) de creare a unui spaţiu fără frontiere interne, în care libera
circulaţie a persoanelor este asigurată, statele membre au încercat să adopte măsuri pentru a face
faţă acestei provocări majore.
Pentru asigurarea securităţii din ce în ce mai multe state semnatare ale Acordului
Schengen au început, deşi aceasta era o măsură de ultimă instanţă, să „uzeze” de prevederile art. 29
din Codul frontierelor Schengen1 referitoare la reintroducerea controalele la frontierele interne ale

1
Art. 29 – „Atunci când sunt identificate deficienţe grave în efectuarea controalelor la frontierele externe în cadrul unui
raport de evaluare întocmit în temeiul Regulamentului (UE) nr. 1053/2013 al Consiliului şi pentru a se asigura
respectarea recomandărilor adoptate în temeiul regulamentului menţionat, ar trebui conferite competenţe de executare
Comisiei pentru a recomanda ca statele membre evaluate să ia anumite măsuri specifice, cum ar fi desfăşurarea unor
echipe europene de poliţişti de frontieră, prezentarea unor planuri strategice sau, ca măsură de ultimă instanţă şi având
în vedere gravitatea situaţiei, închiderea unui anumit punct de trecere a frontierei. Respectivele competenţe ar trebui
exercitate în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului.”
16
U.E. Controalele la frontierele interne pot fi introduse pentru o perioadă de până la şase luni şi pot fi
prelungite pe perioade suplimentare de şase luni dar nu mai mult de doi ani.
La 04.05.2016, în contextul crizei migraţiei, Comisia a considerat că au fost îndeplinite
condiţiile de aplicare a articolului 29 din Codul frontierelor Schengen şi a prezentat o recomandare
Consiliului. Motivul care a stat la baza recomandării a fost existenţa unor deficienţe grave în
asigurarea unor controale eficiente în anumite părţi ale frontierelor externe ale U.E., ceea ce a pus în
pericol funcţionarea întregului spaţiu Schengen.2
La data de 04.03.2016 Comisia Europeană a adoptat Comunicarea privind „Întoarcerea
la Schengen – O Foaie de parcurs” – COM (2016) 120 final, care prezintă etapele necesare pentru a
„reinstaura” spaţiul Schengen fără controale la frontierele interne şi pentru a aduce sistemul de
management al frontierelor (interne şi externe) la o situaţie de normalitate până la sfârşitul anului
2016.3
Ulterior, în anul 2016, la solicitarea unor state grav afectate (Austria, Germania,
Danemarca, Suedia și Norvegia) Comisia a prezentat o propunere de Decizie de punere în aplicare
a propunerii Consiliului de formulare a unei recomandări cu privire la controlul temporar la
frontierele interne în circumstanţe excepţionale care periclitează funcţionarea generală a spaţiului
Schengen. Astfel Consiliul a adoptat Decizia nr. 894/2016 prin care s-a permis să fie menţinute
controalele temporare la frontieră pentru o perioadă maximă de şase luni pentru a proteja ordinea
publică şi securitatea internă ca urmare a deplasărilor secundare ale migranţilor.
La data de 28.09.2016, Comisia Europeană a emis un raport privind reintroducerea
controalelor de către cele 5 state afectate în cea mai mare măsură de fluxurile de migranţii din
Grecia, în contextul crizei fără precedent care a început în 2015 - COM(2016) 635 final /2016.
Acest raport conţine constatările făcute de Comisie în urma monitorizării modului în care sunt
efectuate controalele temporare la frontierele interne. Concluzii generale:4
a) Austria, Danemarca Germania, Norvegia şi Suedia au efectuat controale
proporţionale şi în conformitate cu recomandarea Consiliului;
b) menţinerea controalelor temporare la frontierele interne este încă necesară şi asigură
un răspuns adecvat la ameninţarea identificată pentru securitatea internă şi ordinea publică,
contribuind la restabilirea ordinii în ceea ce priveşte fluxurile de persoane care trec anumite
frontiere interne şi astfel la reducerea deplasărilor secundare;
c) în conformitate cu recomandarea Consiliului, ar trebui totuşi ca respectivele
controale să continue să aibă un obiectiv clar, să fie limitate ca intensitate la minimul absolut
necesar şi să afecteze cât mai puţin posibil traversarea frontierelor interne de către publicul larg;
La data de 11.11.2016, deoarece situaţia nu s-a îmbunătăţit conform aşteptărilor,
Consiliul a recomandat ca aceste state membre să prelungească controalele temporare la frontiere
pentru încă o perioadă de cel mult trei luni.
În 25 01.2017 Comisia a adoptat o propunere de decizie de punere în aplicare a
Consiliului privind formularea unei recomandări adresate celor cinci state Schengen de prelungire a
controalelor temporare la frontierele interne pentru o nouă perioadă de cel mult trei luni.5
Având în vedere situaţiile de fapt era necesară adoptarea unor modificări ale
Regulamentului (U.E.) 2016/399 al Parlamentului european şi al Consiliului cu privire la Codul
Uniunii privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen).
Astfel în data de 15.03.2017 sunt adoptate anumite modificări care sunt reglementate prin
Regulamentul (U.E.) 2017/458 al Parlamentului european şi al Consiliului de modificare a
Regulamentului (UE) 2016/399 în ceea ce priveşte consolidarea verificărilor prin consultarea
bazelor de date relevante la frontierele externe.
Una dintre principalele modificări constă în modul de efectuare a verificări minime
vizând stabilirea identităţii persoanelor care beneficiază de dreptul la liberă circulaţie în temeiul
2
http://www.consilium.europa.eu/ro/press/press-releases/2017/02/07-prolongation-border-controls
3
http://www.schengen.mai.gov.ro/index09.htm
4
Ibidem
5
Ibidem
17
dreptului U.E. şi care doresc să tranziteze frontierele unui stat membru. Dacă anterior verificarea
consta, de regulă, într-o examinare simplă şi rapidă a valabilităţii documentului care îl autorizează
pe titularul legitim să treacă frontiera şi a prezenţei indiciilor de falsificare sau de contrafacere,
recurgându-se, după caz, la dispozitive tehnice şi consultând bazele de date relevante cu privire la
informaţiile referitoare exclusiv la documentele furate, deţinute fără drept, pierdute sau anulate
excepţie fiind posibilitate ca, în mod nesistematic, poliţiştii de frontieră să poată consulta bazele de
date naţionale şi europene pentru a se asigura că persoanele respective nu reprezintă o ameninţare
reală, actuală şi suficient de gravă pentru securitatea internă, ordinea publică, relaţiile internaţionale
ale statelor membre sau o ameninţare pentru sănătatea publică6 în contextul noilor modificări,
persoanele care beneficiază de dreptul la liberă circulaţie în temeiul dreptului U.E., la intrarea şi la
ieşirea dintr-un stat membru, sunt supuse următoarelor verificări:7
a) verificarea identităţii şi a cetăţeniei persoanei şi a autenticităţii şi valabilităţii
documentului de călătorie folosit pentru trecerea frontierei, inclusiv prin consultarea bazelor de date
relevante, în special:
- Sistemul Informatic Schengen (S.I.S.);
- baza de date a Interpolului privind documentele de călătorie furate şi pierdute
(S.L.T.D.);
- bazele de date naţionale care conţin informaţii privind documentele de călătorie furate,
deţinute fără drept, pierdute şi anulate.
b) verificarea faptului că o persoană care beneficiază de dreptul la liberă circulaţie în
temeiul dreptului U.E. nu este considerată a fi o ameninţare pentru ordinea publică, securitatea
internă, sănătatea publică sau relaţiile internaţionale ale oricăruia dintre statele membre, inclusiv
prin consultarea S.I.S. şi a altor baze de date relevante ale U.E. Acest lucru nu trebuie să aducă însă
atingere consultării bazelor de date naţionale şi ale Interpolului.
De asemenea, în cazul în care există îndoieli cu privire la autenticitatea documentului de
călătorie sau la identitatea titularului său, devine obligatorie verificarea cel puţin a unuia dintre
elementele biometrice de identificare integrate în paşapoartele şi în documentele de călătorie emise
în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2252/2004. În măsura în care este posibil, această
verificare trebuie să se efectuează şi în ceea ce priveşte documentele de călătorie care nu intră sub
incidenţa regulamentului respectiv.
Se poate concluziona că astfel de verificări, care până acum se efectuau numai asupra
cetăţenilor resortisanţii din ţările terţe devin aplicabile şi asupra cetăţenilor din statele membre ale
U.E. Opinăm că măsura este legitimă şi argumentăm raţionamentul prin faptul că, o mare parte
dintre persoanele care au planificat, organizat şi desfăşurat atacurile teroriste pe teritoriul U.E. erau
chiar persoane care deţineau cetăţenia unui stat membru U.E. De asemenea, în ceea ce priveşte
migranţii, existenţa unor astfel de controale ar putea creşte posibilitatea identificări persoanelor care
încearcă să tranziteze ilegal frontierele U.E. Un alt argument considerăm că ar fi declaraţiile unor
înalţi oficiali ai statului american care, după declanşarea „ofensivei” împotriva terorismului,
declarau că, în prezent, un pericol mult mai mare îl reprezintă aşa numitul „terorism intern”. Aceştia
specificau că dacă măsurile adoptate la frontierele externe ale S.U.A. au redus semnificativ
posibilitatea accesului teroriştilor pe teritoriul american este foarte greu de prevenit, controlat şi
combătut terorismul desfăşurat chiar de către unii cetăţeni americani.
Însă actul normativ prevede că aceste controale trebuie instituite, în mod punctual la
anumite puncte de trecere a frontierei, ca urmare a unei evaluări a riscurilor legate de ordinea
publică, securitatea internă, sănătatea publică sau relaţiile internaţionale ale oricăruia dintre statele
membre. Fiecare stat membru trebuie să transmită propria evaluarea a riscurilor, precum şi
actualizări ale acesteia, Agenţiei Europene pentru Poliţia de Frontieră şi Garda de Coastă, iar o dată

6
Art. 8, alin (2) al Regulamentului (U.E.) 2016/399 al Parlamentului european şi al Consiliului cu privire la Codul
Uniunii privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen) din 09.03.2016.
7
Art. 1 al Regulamentului (U.E.) 2017/458 al Parlamentului european şi al Consiliului de modificare a Regulamentului
(UE) 2016/399 în ceea ce priveşte consolidarea verificărilor prin consultarea bazelor de date relevante la frontierele
externe din 15.03.2017.
18
la şase luni trebuie să informeze Comisia şi agenţia cu privire la aplicarea verificărilor prin
consultarea bazelor de date efectuate pe o bază punctuală. În cazul în care sunt efectuate aceste
verificări punctuale prin consultarea bazelor de date statul respectiv trebuie să notifice celelalte state
membre, agenţia şi Comisia.
În urma analizei informărilor efectuate de către statele membre către Comisie aceasta va
transmite Parlamentului European şi Consiliului, până la 08.04.2019o evaluare a punerii în aplicare
şi a consecinţelor acestor controale la frontierele interne.
În cazul frontierelor aeriene măsura va fi aplicată pentru o perioadă de maximă de şase
luni până în dat de 07.04.2017. Comisia recomandă ca verificările prin consultarea bazelor de date
să fie efectuate în prealabil în Registrul cu numele pasagerilor instituit prin Directiva Consiliului
Europei 2004/82 din 29.04.2004 privind obligaţia operatorilor de transport de a comunica datele
privind pasagerii.
Măsurile de verificare la frontierele U.E. sunt înăsprite şi în cazul cetăţenilor
resortisanţii din ţările terţe. Principalele modificări aduse referitoare la control acestora la intrare şi
la ieşire, resortisanţii ţărilor terţe sunt următoarele:8
a) referitor la verificările care trebuie efectuate la intrare:
- verificarea identităţii şi a cetăţeniei resortisantului ţării terţe şi a autenticităţii şi
valabilităţii documentului de călătorie folosit pentru trecerea frontierei, inclusiv prin consultarea
bazelor de date relevante, în special:
* S.I.S.;
* baza de date S.L.T.D. a Interpolului;
* bazele de date naţionale care conţin informaţii privind documentele de călătorie
furate, deţinute fără drept, pierdute şi anulate;
- verificarea documentului de călătorie este însoţită, după caz, de viza sau de permisul
de şedere solicitat.
- verificarea dacă resortisantul ţării terţe în cauză, mijlocul său de transport şi obiectele
pe care le transportă nu sunt de natură să pună în pericol ordinea publică, securitatea internă,
sănătatea publică sau relaţiile internaţionale ale unui stat membru. Respectiva verificare include
consultarea directă a datelor şi a alertelor cu privire la persoane şi, dacă este necesar, a obiectelor
incluse în S.I.S. şi în alte baze de date relevante ale U.E., precum şi, după caz, a măsurii ce urmează
să fie întreprinse în urma unei alerte. Acest lucru nu trebuie să aducă atingere consultării bazelor de
date naţionale şi ale Interpolului;
b) referitor la verificările care trebuie efectuate la ieşire:
- verificarea identităţii şi a cetăţeniei resortisantului ţării terţe şi a autenticităţii şi
valabilităţii documentului de călătorie folosit pentru trecerea frontierei, inclusiv prin consultarea
bazelor de date relevante, în special:
* S.I.S.;
* baza de date S.L.T.D. a Interpolului;
* bazele de date naţionale care conţin informaţii privind documentele de călătorie
furate, deţinute fără drept, pierdute şi anulate;
- verificarea faptului că resortisantul respectiv al unei ţări terţe nu este considerat a fi o
ameninţare pentru ordinea publică, securitatea internă, sănătatea publică sau relaţiile internaţionale
ale oricăruia dintre statele membre, inclusiv prin consultarea S.I.S. şi a altor baze de date relevante
ale U.E. Acest lucru nu aduce atingere consultării bazelor de date naţionale şi ale Interpolului.
Totodată, este eliminată obligativitatea consultării alertelor cu privire la persoane şi
obiectele incluse în S.I.S. şi în bazele naţionale de date.
Toate aceste modificări adoptate sunt aplicabile în acest moment la frontierele U.E.. În
acelaşi timp statele membre au posibilitatea de a încheia, atât cu statele membre cât şi cu alte state
din Europa care nu sunt state membre ale U.E., acorduri sau protocoale care să prevină şi să

8
Ibidem
19
combată migraţia ilegală şi formele de infracţionalitate transfrontalieră sau pentru a eficientiza
schimbul de informaţii.
Astfel, România a aprobat, prin H.G.R. nr. 299 din 05.05.2017, Protocolul dintre
Ministerul Afacerilor Interne din România şi Ministerul Afacerilor Interne din Republica Serbia
privind constituirea şi activităţile patrulelor comune de-a lungul frontierei de stat comune, semnat la
10 noiembrie 2016 la Timişoara. Protocolul reglementează constituirea şi activităţile patrulelor
comune de-a lungul frontierei de stat comune, îmbunătăţirea cooperării părţilor contractante în
domeniul combaterii tuturor formelor de infracţionalitate transfrontalieră şi stabilirea unui sistem
mai eficient de supraveghere şi control a frontierei.9
Încheierea protocolului a avut la bază prevederile art. 28, alin (1) din Legea nr. 214 din
02.07.2007 privind ratificarea Convenţiei de cooperare poliţienească pentru Europa de Sud-Est,
adoptată la Viena la 05.05.2006 care prevede că „în scopul luptei împotriva ameninţărilor la adresa
siguranţei publice şi al combaterii activităţilor infracţionale transfrontaliere, autorităţile de aplicare
a legii ale părţilor contractante pot efectua patrulări mixte de-a lungul frontierei comune.”
Patrulele comune au următoarele atribuţii principale:
a) supravegherea frontierei de stat comune în scopul securizării acesteia;
b) prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, contravenţiilor şi a încălcărilor regimului
juridic al frontierei, precum şi descoperirea şi identificarea autorilor; şi
c) schimbul de informaţii, experienţă şi date privind securizarea frontierei de stat
comune.10
Planificarea şi organizarea acestor patrule comune se va face în baza unui „Plan anual”
aprobat de autorităţile competente ale celor două state (Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră
şi respectiv Direcţia Poliţiei de Frontieră).
Patrulele comune vor fi constituite în baza unei planificări lunare, din cel puţin doi
poliţişti (câte unul din fiecare stat), pot fi efectuate ca patrule terestre sau patrule folosind toate
tipurile de mijloace de transport poliţieneşti.

3. Concluzii
Spaţiul Schengen este supus în prezent unor noi provocări. Sintagma „spaţiul european
de securitate, libertate şi justiţie” trebuie abordată prin prisma noilor ameninţări la adresa securităţii
cetăţenilor U.E. Modelul european de securitate se confruntă cu noi provocări pe care nu le-a
„întâlnit” de la crearea sa. Modul cum acestea vor fi gestionate, încercând totodată să nu se aducă
atingere valorilor europene fundamentale, va consolida sau nu structura / construcţia europeană.
Numărul cetăţenilor europeni care fac parte din categoria „euroscepticilor” aflat în continuă
creştere, fenomenul „Brexit” şi temerea că actuala structură nu mai este „viabilă” pun presiune pe
autorităţile europene.
Identificarea unor noi metode şi mijloace de asigurarea a securităţii cetăţenilor va trebui
să constituie principala preocupare a autorităţilor europene şi naţionale. Considerăm că, crearea unei
culturi a „securităţii naţionale şi europene” la fiecare cetăţean european ar trebuie să constituie o
prioritate. Ataşarea cetăţenilor europeni de simbolurile (steag, imn, moneda unică) şi valorile U.E.
(unitate, comunicare, toleranţă, solidaritate, respect, egalitate, pluralism, pace, democraţie, libertate)
trebuie să constituie direcţia principală de acţiune. Diversitatea popoarelor, valorile naţionale,
discrepanţele de ordin economic şi social, sentimentul naţional nu trebuie să constituie un
impediment în ataşarea de valorile europene.

9
Art. 1 al Protocolului dintre Ministerul Afacerilor Interne din România şi Ministerul Afacerilor Interne din Republica
Serbia privind constituirea şi activităţile patrulelor comune de-a lungul frontierei de stat comune, semnat la 10
noiembrie 2016 la Timişoara.
10
Idem, art. 3.
20
 Referințe bibliografice
1. ***, Convenţia de punere în aplicare a acordului Schengen din 14.06.1985 între
guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania şi Republicii
Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, publicată în Jurnalul
Oficial al Uniunuii Europene
2. ***, Convenţia de Cooperare Poliţienească pentru Europa de Sud-Est, adoptată la
Viena la 05.05.2006
3. ***, Regulamentul (U.E.) 2016/399 al Parlamentului european şi al Consiliului cu
privire la Codul Uniunii privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul
Frontierelor Schengen) din 09.03.2016
4. ***, Regulamentul (U.E.) 2017/458 al Parlamentului european şi al Consiliului de
modificare a Regulamentului (UE) 2016/399 în ceea ce priveşte consolidarea verificărilor prin
consultarea bazelor de date relevante la frontierele externe din 15.03.2017
5. ***, Directiva Consiliului Europei 2004/82 din 29.04.2004 privind obligaţia
operatorilor de transport de a comunica datele privind pasagerii, publicată în Jurnalul Oficial L nr.
261 din 06.08.2004
6. ***, Legea nr. 214 din 02.07.2007 privind ratificarea Convenţiei de cooperare
poliţienească pentru Europa de Sud-Est, adoptată la Viena la 05.05.2006, publicată în M. Of.,
Partea I, nr. 475 din 16.07.2007
7. ***, H.G.R. nr. 299 din 05.05.2017 pentru aprobarea Protocolului dintre Ministerul
Afacerilor Interne din România şi Ministerul Afacerilor Interne din Republica Serbia privind
constituirea şi activităţile patrulelor comune de-a lungul frontierei de stat comune, semnat la 10
noiembrie 2016, la Timişoara, publicat în M. Of., Partea I nr. 346 din 11.05.2017
8. http://www.mai.gov.ro
9.http://www.consilium.europa.eu/ro/press/press-releases/2017/02/07-prolongation-
border-controls
10. http://www.schengen.mai.gov.ro/index09.htm

21
 FOLOSIREA SISTEMELOR DE SUPRAVEGHERE VIDEO
A SPAȚIILOR PUBLICE ÎN MANAGEMENTUL
ACTIVITĂȚILOR DE ORDINE PUBLICĂ

THE MANAGEMENT OF PUBLIC ORDER ACTIVITIES

BY USING VIDEO SURVEILLANCE SYSTEMS IN PUBLIC AREAS
Prof. univ. dr. CAVAROPOL Dan - Victor
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”
cavaropold@gmail.com

Dr. COJANU Toma - Cosmin

Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”
cosmin_cojanu@yahoo.com

Abstract (ro): În zilele noastre, utilizarea camerelor de supraveghere video din

întreaga lume a atins niveluri fără precedent. Administrația publică se îndreaptă spre
supravegherea video a zonelor publice, a locuințelor, a parcărilor auto și a instituțiilor
publice. În majoritatea statelor care utilizează acest tip de sisteme, principalele
obiective ale supravegherii video sunt gestionarea traficului, ordinea publică și
prevenirea criminalității. Chiar dacă sistemele de supraveghere inteligentă nu reprezintă
bariere în calea răufăcătorilor, atunci când vine vorba de săvârșirea unor fapte
antisociale ce vizează persoanele, proprietatea publică sau privată, asta nu înseamnă că,
odată utilizate, ele nu se transformă în veritabile instrumente ce pot proba vinovăția
acestora. În cele din urmă, este de așteptat ca tehnologia să se alinieze cu programe
sofisticate capabile de recunoaștere automată a facială sau de analiză a
comportamentului mulțimii.

Cuvinte-cheie: supraveghere video, zonă publică, cameră video, televiziune cu

circuit închis.

Abstract (en): Nowadays, the use of video surveillance cameras throughout the
world has reached unprecedented levels. Public administration is focusing on video
surveillance of public areas, residential areas, car parks and public facilities. In most
states using this type of systems, the main goals of video surveillance are traffic
management, public order and prevention of crime. Even though intelligent surveillance
systems do not represent barriers to wrongdoers, when it comes to committing anti-
social acts that concern individuals, public or private property, it does not mean that
once used, they will not turn into genuine instruments that can prove their guilt. Finally,
it is expected that technology converges with sophisticated programs capable of
automatic facial recognition or crowd behaviour analysis.

Keywords: video surveillance, public area, video cameras, closed-circuit

television.

1. Introducere
În majoritatea statelor care utilizează acest tip de sisteme, supravegherea video are ca
scopuri principale gestionarea traficului, ordinea publică și prevenirea criminalității. Echipamentele
folosite în prezent includ, în principal, camere video cu funcție principală de înregistrare a
imaginilor, cercetarea în domeniu vizând dezvoltarea unor sisteme automate de recunoaștere
facială.

22
 În paralel cu dezvoltarea rapidă a electronicii și electrotehnicii, în ultimele două decenii,
tehnologia video s-a îmbunătățit foarte mult. Camerele video pot fi de dimensiunile unei cutii de
chibrituri, camuflate în ziduri sau obiecte de uz casnic, integrate în ceasuri de mână, ochelari de
soare sau articole de vestimentație. Noua tehnologie pune la dispoziția utilizatorilor camere cu
proprietăți audio și video de o calitate superioară și care oferă, în același timp, un nivel ridicat de
protecție împotriva vandalismului sau a sabotajului. De obicei, acestea sunt instalate la loc vizibil,
în spații interioare sau exterioare.
Un alt concept generic utilizat în domeniul supravegherii video este acela de
„televiziune cu circuit închis (CCTV)”. Claritatea imaginilor este de obicei excelentă, multe sisteme
oferind, de exemplu, posibilitatea de a citi de la o sută de metri textul înscris pe un pachet de țigări.
Sistemele pot funcționa, în majoritatea cazurilor, și în întuneric, oferind imagini de o claritate
asemănătoare celor captate în timpul zilei.
În cele din urmă, se preconizează că tehnologia va converge cu programe sofisticate,
capabile de recunoaștere facială automată, de analiză a comportamentului mulțimii și, în anumite
medii, de scanare a zonei situate între suprafața pielii și haine.
Performanța și proprietățile camerelor video de supraveghere sunt în continuă
dezvoltare, în timp ce dimensiunile și costul acestui tip de tehnologie sunt în scădere.

2. Metode de utilizare a sistemelor de supraveghere video

Nu se cunoaște exact momentul în care au fost introduse pentru prima dată sistemele de
supraveghere video. Camerele video sunt deja folosite pentru a proteja băncile, spitalele, centrele
comerciale, zonele rezidențiale, parcările și instituțiile publice. În ultimul timp, unele orașe
europene au instalat sisteme de televiziune cu circuit închis în spațiile publice intens circulate, într-
un efort de a controla fluxul de trafic rutier, de a îmbunătăți siguranța transporturilor, precum și de a
preveni și combate criminalitatea.
În ceea ce privește utilizatorii privați, cu toate că nu există o evidență clară, este de
presupus că ei determină o creștere necontrolată și rapidă a vânzărilor în sectorul echipamentelor
video. Cauzele acestei evoluții sunt reprezentate, pe de o parte, de costurile în scădere generate de
competiția existentă între furnizorii de echipamente video raportate la proprietățile tehnice ale
acestora, iar pe de altă parte, de faptul că nu este necesară înregistrarea cumpărătorilor la momentul
achiziționării unor astfel de produse.

2.1. Managementul traficului rutier

În sectorul public, camerele video sunt utilizate în principal în domeniul gestionării
traficului rutier. În acest scop, unitățile specializate în controlul și monitorizarea traficului
gestionează camere video de supraveghere amplasate fie la intersecții importante, fie de-a lungul
arterelor rutiere intens circulate, unde accidentele și ambuteiajele apar în mod frecvent.
Aceste camere sunt, de obicei, pivotabile/rabatabile și sunt echipate cu funcții de zoom.
Ele trimit înregistrările video, fără sunet, către un sistem de monitoare gestionate de lucrători
specializați. În acest mod pot fi identificate și sancționate inclusiv încălcări ale normelor de trafic
rutier, dacă proprietățile camerelor permit identificarea fie a conducătorilor auto, fie a plăcuțelor de
înmatriculare ale autovehiculelor.
Camerele video de supraveghere sunt folosite și de regiile autonome care administrează
transportul public în marile orașe. Instalate în stațiile de metrou, la platformele de plecare și în
zonele cu scări rulante, ele au ca scop principal reglarea intervalului de timp între trenuri,
fluidizarea traficului și menținerea ordinii publice.

2.2. Prevenirea criminalității

În același timp, sistemele de supraveghere video reprezintă un instrument în curs de
dezvoltare, utilizat de entități publice și private pentru monitorizarea și consolidarea securității.
Autoritățile publice folosesc tehnologia video pentru a detecta sau pentru a descuraja săvârșirea
infracțiunilor, precum și pentru a obține probe în cadrul anchetelor și procedurilor judiciare.
23
 Chiar dacă sistemele de supraveghere video nu reprezintă bariere fizice, care să limiteze
accesul la anumite zone sau să îngreuneze săvârșirea de fapte antisociale, aceasta nu înseamnă că
ele nu sunt modele situaționale de prevenire a criminalității. În fapt, în circumstanțele adecvate,
aceste sisteme au capacitatea de prevenire a criminalității, ținând cont că utilitatea lor primară
constă în declanșarea, la un potențial infractor, a unui mecanism de percepție. Cu alte cuvinte,
sistemul are rolul de a demotiva persoanele predispuse la comiterea de fapte ilicite, crescând riscul
de a fi prins pe care acestea îl percep.
Pentru ca sistemele să fie eficiente în prevenirea criminalității, este necesar ca ele să
îndeplinească în mod cumulativ două condiții:
- infractorii să fie conștienți de prezența camerelor de supraveghere. Aceasta deoarece
studiile au demonstrat că nu întotdeauna publicul este conștient de existența camerelor de
supraveghere, chiar dacă acestea sunt vizibile și chiar dacă amplasarea lor este semnalizată în mod
corespunzător.
- infractorii să aibă convingerea că sistemul video prezintă un risc mai mare pentru
libertatea lor decât folosul realizat prin comiterea faptei ilicite. În teorie, sistemele de supraveghere
video ar trebui să ofere premisele necesare prevenirii infracțiunilor, dar aceasta presupune ca
infractorii să demonstreze un comportament rațional. Astfel, efectul lor ar putea fi neutralizat în
cazul unor potențiali infractori aflați sub influența alcoolului sau a drogurilor, care nu sunt interesați
sau nu conștientizează că acționează în raza unei camere video.
Un al doilea mecanism prin care sistemele de supraveghere video au potențialul de a
reduce criminalitatea este acela de sprijinire a identificării și reținerii infractorilor, dar el presupune
ca forțele de ordine să răspundă în timp util la incidentele semnalate de operatorii camerelor. Chiar
dacă instalarea și mediatizarea unui sistem de supraveghere video poate avea drept rezultat inițial
reducerea criminalității, dezavantajul constă în aceea că infractorii pot identifica într-un timp relativ
scurt atât tipurile de incidente la care forțele de ordine răspund, cât și viteza de reacție a acestora.
Un al treilea mecanism, mai general, prin care sistemele de supraveghere video pot avea
ca efect reducerea criminalității este prin dezvoltarea conștiinței colective. Astfel, rezidenții unei
anumite zone pot percepe instalarea în vecinătate a unui sistem video drept o investiție sau un efort
de a îmbunătăți mediul lor de trai. Acest lucru ar putea duce la un nivel ridicat de mândrie civică și
optimism, și, ca urmare, o dezvoltare a controlului social informal printre localnici.
Sistemele de supraveghere operate și administrate de sectorul privat, cum ar fi
întreprinderile, persoanele fizice, asociațiile comerciale și rezidențiale, sunt folosite pentru
protejarea vieții private și a locuințelor împotriva pătrunderii fără drept și a altor forme de
criminalitate.
Luând în considerare factorul uman, aceste sisteme pot fi clasificate în pasive - când
camerele înregistrează și redau imaginile stocate, și active - atunci când imaginile sunt monitorizate
în timp real de către personalul de securitate. În cazul comiterii unor fapte ilicite, imaginile
înregistrate pot fi folosite de către organele competente în cadrul anchetelor judiciare. În realitate,
majoritatea sistemelor sunt hibride, având capacitatea de a înregistra și stoca totalitatea imaginilor,
în timp ce operatorul scanează un panou de monitoare, concentrându-se pe fragmentele ce prezintă
interes.
Deși cele mai multe sisteme folosesc camere „descoperite”, vizibile, există și
posibilitatea utilizării de componente video montate în cochilii de protecție mate, din policarbonat.
Aceste sisteme de camere „semi-acoperite” fac mai dificilă determinarea direcției în care camera
este orientată și, deci, a zonei supravegheate. În același fel, unele camere folosesc lentile false
pentru a ascunde obiectivul de supraveghere. Avantajul unui asemenea sistem este că lasă impresia
evidentă de supraveghere, descurajând, prin urmare, actele antisociale, fără a dezvălui însă
publicului locația exactă aflată sub supraveghere.

2.3. Monitorizarea adunărilor publice

Orice eveniment care implică un număr mare de persoane creează circumstanțele
favorabile săvârșirii de activități ilicite, iar evenimentele sportive sunt un astfel de exemplu. În
24
asemenea situații, autoritățile trebuie să depună eforturi considerabile pentru a asigura ordinea
publică, managementul și controlul mulțimilor, precum și prevenirea și descurajarea oricărei
amenințări la scară largă, cum ar fi terorismul. Supravegherea video este un instrument valoros în
încercarea de a asigura siguranța persoanelor în cazul demonstrațiilor, al evenimentelor sportive sau
al altor adunări publice.
Camerele de supraveghere video fixe au fost folosite în arenele sportive începând cu
mijlocul anilor 1980, iar eficacitatea acestor sisteme a fost dezvoltată de-a lungul timpului prin
introducerea stadioanelor cu locuri pe scaune. Folosirea acestui tip de supraveghere a fost salutată
de suporteri, aceștia fiind în prezent, conform sondajelor, categoria socială cea mai obișnuită cu
supravegherea video.
O altă modalitate de supraveghere constă în utilizarea de camere video portabile, cu
ajutorul cărora forțele de ordine filmează participanții la competițiile sportive, în încercarea de a
descuraja actele de violență, de a aduna informații și de a monitoriza și controla mulțimea.
Avantajele supravegherii arenelor sportive prin sisteme video includ:
- ușurința instalării și integrării - camerele putând fi montate oriunde și conexate printr-
o rețea informatică;
- asigurarea accesului participanților în condiții de siguranță - numărul mare de
persoane poate îngreuna accesul sau ieșirea din arena sportivă, dar cu ajutorul camerelor pot fi
monitorizate zonele de trafic intens și poate fi asigurat traficul în condiții de siguranță;
- controlul mulțimilor - având în vedere că în timpul evenimentelor sportive pot apărea
stări conflictuale, camerele sunt folosite pentru monitorizarea tribunelor în scopul sesizării și
intervenției eficiente în cazul producerii de tulburări și altercații;
- protecția jucătorilor - în cazul în care aceștia sunt amenințați fizic, fie direct, fie prin
aruncarea de obiecte din tribune înspre terenul de joc;
- prevenirea actelor de terorism - evenimentele sportive sunt adeseori considerate ținte
potențiale pentru actele de terorism, context în care camerele video pot fi utilizate pentru
recunoașterea potențialilor teroriști, mai ales atunci când sistemul permite identificarea facială
automată.
- acces la distanță - conectarea camerelor la un sistem informatic permite transmiterea
fluxurilor video prin intermediul Internetului, lucrătorii de securitate fiind astfel în măsură să
monitorizeze evenimentele de la distanță, folosind orice calculator cu acces la Internet.

3. Dezavantajele folosirii sistemelor de supraveghere video

Sistemele de supraveghere video a spațiilor publice pot avea și unele consecințe
nedorite, printre care putem include:
- relocarea criminalității în afara razei de acțiune a camerelor de supraveghere, precum
și punerea în practică de către infractori de noi moduri de operare;
- creșterea suspiciunii și a temerii. Există posibilitatea ca răspunsul publicului la
existența sistemelor de supraveghere video să fie unul negativ, o parte importantă considerând că
singurul scop al acestor camere este acela de a „spiona”. De asemenea, autoritățile locale pot fi
reticente în instalarea sistemelor, pentru a nu lăsa impresia că anumite zone sunt nesigure.
- creșterea cifrei criminalității, sau altfel spus, a faptelor antisociale raportate,
înregistrate. Aceasta nu înseamnă neapărat și o creștere a fenomenului, ci numai o dezvoltare a
sistemului de sesizare, ca urmare a instalării sistemelor de supraveghere.
4. Concluzii
Indiferent de motivul care determină dezvoltarea sistemelor interne de supraveghere,
regionale sau locale, publice sau private, viitorul acestui domeniu este prefigurat de proiectarea
„clădirilor inteligente”, în care sistemele de televiziune cu circuit închis sunt parte integrantă a
arhitecturii. Supravegherea video, cu rol de componentă fixă, ar putea crea spații atractive pentru
consumatori, și în consecință, pentru potențialii investitori financiari. De asemenea, în utilizarea
acestui argument, în mediul politic sunt luate în considerare atât confortul, cât și siguranța publică a
cetățenilor.
25
 Referințe bibliografice
1. F. Borgini, La Violenza Negli Stadi, 1987
2. J. Ratcliffe, Video Surveillance of Public Places. Response guide no. 4, 2006
3. C. Whelan, Surveillance, Security and Sports mega Events, 2014
4. https://www.videosurveillance.com/sporting-events.asp

*Această lucrare a fost realizată prin programul Parteneriate în domenii prioritare –

PN II, derulat cu sprijinul MEN – UEFISCDI, proiect nr. PN-II-PT-PCCA-2013-4-1791 cu titlul “Servicii
interactive cu operare în timp real pentru asigurarea siguranţei publice în zone urbane aglomerate (INTEREVISS)”,
conform Contractului de Finanțare nr. 296/2014.

26
 ARESTUL LA DOMICILIU

HOME ARREST
Prof. univ. dr. MORAR Robert
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”
robertmorar@yahoo.com

Drd. MÎNDRILĂ Dănel

JURI LEX
yvesmulders@yahoo.fr

Abstract (ro): Au fost folosite metoda analitică, comparativă, critică și cercetarea

obiectivă a implementării măsurii arestului la domiciliu ca și alternativă avantajoasă la
arestul preventiv, a inculpatului, pe fondul eforturilor depuse de guvernul român de a
alinia justiţia română la standardele europene, după intrarea în vigoare a noului Cod
Penal și Procedură Penală în România. Lucrarea cuprinde: definirea măsurii de arest
la domiciliu și prezentarea, în cadrul acestei măsuri, a drepturilor și îndatoririlor
părţiilor participante; probleme de constituţionalitate ridicate de diverse părți interesate
în această măsură și răspunsul Curţii Constituţionale CCR relativ la aceste probleme de
implementare și aplicare a măsurii arestului la domiciliu; reacţii provocate de această
implementare la nivelul Direcţiei Naționale Anticorupţie (DNA) și decizii ale Curţii
Constituţionale a României; recomandări și jurisprudenţă CEDO în materie; lipsa de
mijloace și resurse disponibile la Inspectoratul General al Poliţiei Române (IGPR) pe
fondul abuzului folosirii măsurii arestului la domiciliu de către judecători;
nemulţumirile Sindicatului Naţional al Poliţiştilor relative la modul în care
implementarea măsurii arestului la domiciliu s-a realizat în România pe fondul
nerespectării supravegherii electronice în conformitate cu Noul Cod de Procedură
Penală și atribuţiile judecătorului. Cercetarea își propune să arate modul de
implementare eronat incomplet și deficitar a măsurii arestului la domiciliu în România
și consecinţele acestui fapt.

Cuvinte-cheie: arest preventiv, arest la domiciliu, brăţară electronică,

supraveghere GPS, supraveghere judiciară.

Abstract (en): The analytical, comparative, critical and objective research on the
implementation of the home arrest measure was used as an advantageous alternative to
the preventive arrest of the defendant, amid the efforts of the Romanian government to
bring Romanian justice to the European standards after the entry into force of the new
Criminal Code and Criminal Procedure in Romania. The work contains: defining the
home arrest measure and presenting within this measure the rights and duties of the
participating parties; constitutional issues raised by various stakeholders to this extent
and the response of the CCR Constitutional Court to these issues of implementation and
enforcement of the home arrest measure; reactions to this implementation at the level of
the National Anticorruption Right (DNA) and decisions of the Constitutional Court of
Romania; ECHR recommendations and jurisprudence in the field; lack of funds and
resources available to the Romanian General Police Inspectorate (IGPR) amid the abuse
of the domicile arrest by judges; the complaints of the National Police Syndicate
regarding the way in which the implementation of the home arrest measure was carried
out in Romania on the grounds of non-observance of the electronic supervision in
accordance with the New Code of Criminal Procedure and the responsibilities of the
27
 judge. The research aims to show the incomplete and deficient implementation of the
house arrest measure in Romania and the consequences of this fact.

Keywords: preventive arrest, home arrest, electronic bracelet, GPS surveillance,

judicial supervision.

1. Introducere
O societate democratică acordă un loc primordial drepturilor fundamentale ale ființei
umane și în special libertății și siguranței acesteia. În acest sens, Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului se vrea scutul protector al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, fără de care
ființa umană ar avea de suferit atât din punct de vedere fizic cât şi psihic şi social.Transformările
societății românești de după 1990, a impus României reglementări constituționale clare şi detaliate,
pentru a evita interpretările arbitrare din partea autorităţilor. Aceste reglementări s-au finalizat de
exemplu în art. 23 alin (1) din Constituţie1 şi în Codul de procedură penală (art. 9), pentru
satisfacerea exigenţelor CEDO devenite obligatorii în dreptul intern românesc, din momentul
ratificarii. Doctrina română2 definește privarea de libertate ca o imposibilitate temporară a
persoanelor de a părăsi anumite zone, imposibilitate la care se adaugă aspectul subiectiv al
sentimentului de izolare şi de imposibilitate de trai normal. Analizând definiția prezentată în raport
cu privarea de libertate impusă de arestul la domiciliu, realizăm că poziţia instanţelor româneşti
este în cel mai bun caz bizară.
Î.C.C.J. reține că dispoziţiile art. 18 din Legea 302/2004 se aplică doar măsurii reţinerii
şi arestării preventive, nu şi măsurilor care limitează sau restrâng libertatea precum arestul la
domiciliu.Bazandu-se pe acest raționament defectuos, Înalta Curte a arătat că o soluţie contrară ar
constitui o adăugare la lege. Din cele prezentate, constatăm cu tristețe incompatibilitatea practicii
instanţei române supreme vis-a-vis de jurisprudenţa Curţii Europene, în care măsura arestului
domiciliar are aceeaşi natură juridică cu măsura arestului preventiv, fiind vorba de o suprimare
integrală a libertăţii persoanei şi nu de o simplă limitare a acesteia. În contextul analizat, amintim că
Procurorul general al României, în luna mai a anului 2009 a promovat un recurs în interesul legii,
solicitând Curtii Supreme să stabililească un mod unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor
legale prin raportare la exigenţele CEDO. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii
Unite a admis recursul în interesul legii prin decizia nr. 22 din 12 octombrie 2009.Orice încălcare a
dreptului intern relativă la deţinere sau arestare, este o încălcare a art. 5 din Convenţie, fapt pentru
care Curtea îsi rezervă dreptul postfaţat de a exercita un control al modului în care se aplică
reglementările interne. Instanţa europeană verifică atât adaptarea cât și executarea unei masuri
privativă de libertate în raport cu scopul art. 5, neezitând în cazuri particulare să îşi substituie
propria apreciere celei a autorităţilor naţionale3. Pe baza celor expuse vom încerca să prezentăm în
această lucrare consecința modului particular în care România înțelege să interpreteze și să
implementeze arestul la domiciliu în sistemul juridic românesc, marcat de o mentalitate particulară
care îl menține încă în colimatorul observației Uniunii Europene.

2. ARESTUL LA DOMICILIU - art. 218 - 222 Cod de procedură penală

În noul Cod de Procedură Penală (art. 202, alin. 4) măsurille preventive sunt: a)
reţinerea; b) controlul judiciar; c) controlul judiciar pe cauţiune; d) arestul la domiciliu; e) arestarea
preventivă.

1
https://dreptmd.wordpress.com/teze-de-an-licenta/legalitatea-arestarii-preventive-in-jurisprudenta-cedo/#_ftn1
2
R. Chiriţă, România în faţa Revista Curierul Judiciar, nr. 2/2009, p. 139.
3
F. Sudre, Drept European şi Internaţional al Drepturilor Omului, Ed. Polirom, Bucureşti, 2006, p. 241; în acest sens,
a se vedea hot. Nakach c. Olanda din 30 iunie 2005 – în R. Chiriţă, Culegere…2005, p. 88; hot. Filip c. România din 14
decembrie 2006 – în R. Chiriţă, Culegere…2006, p. 127; hot. Witold Litwa c. Polonia din 4 aprilie 2000 – în R. Chiriţă,
Culegere…1950-2000, p. 45; hot. Douiyeb c. Olanda din 4 august 1999.
28
 Arestul la domiciliu
Art. 218
ARESTUL LA DOMICILIU
ESTE O MODALITATE
DE INDIVIDUALIZARE
a măsurilor preventive în raport de:

3. circumstanţele
1. gradul de pericol
2. scopul măsurii personale ale
al infracţiunii
inculpatului

Art. 219 - Luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de drepturi şi libertăţi
Art. 220 - Luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de cameră preliminară sau
instanţa de judecată

Măsura arestului la domiciliu

poate fi luată de:

1. judecătorul de drepturi 2. judecătorul de cameră

şi libertăţi în cursul 3. instanţa de judecată
preliminară în procedura
urmăririi penale de cameră preliminară în cursul judecăţii

Art. 221 - Conţinutul măsurii arestului la domiciliu, format din obligatii și interdicţii:

1. Obligații:

Obligații imperative Obligații facultative:

să nu părăsească, fără permisiune,

imobilul unde locuieşte; poate fi obligat să poarte permanent un
sistem electronic de supraveghere
să se prezinte în faţa organelor judiciare.

2. interdicţie -> să nu comunice cu persoanele implicate în cauză

29
Art. 222 - Durata arestului la domiciliu - Actul prin care se dispune măsura arestului la domiciliu
se numeşte încheiere motivată

Durata maximă a măsurii arestului

la domiciliu poate fi de:

- 30 de zile - procedura de - 60 de zile în cursul judecăţii

- 180 de zile în cursul cameră preliminară – – verificare din oficiu,
urmăririi penale verificare periodic
din oficiu, periodic

Arestul la domiciliu este guvernat de

2 principii:

1. PRINCIPIULUI PROPORŢIONALITĂŢII 2. PRINCIPIULUI NECESITĂŢII luării

măsurii preventive pentru realizarea
măsurii preventive cu gravitatea faptei scopului urmărit

Arestul la domiciliu este o măsură privativă de libertate – în sensul art. 5 din CEDO, iar CALEA
DE ATAC este contestaţia efectivă și eficientă în termen de 48 de ore.

Condiţiile generale necesare măsurii

arestului la domiciliu rezultă din:

2. realizarea scopului 3. Există una dintre

1. probe – pentru
dacă aceasta este necesară situaţiile prevăzute la art.
suspiciunea rezonabilă
și suficientă 223 C.p.p.

INTERDICŢII rezultate din condițiile

generale necesare:

1. infracţiune asupra unui membru 2. inculpat condamnat definitiv

de familie pentru infracţiunea de evadare

30
Supravegherea executării măsurii - este efectuată de instituţia, organul sau autoritatea desemnată
de organul judiciar care a dispus arestul la domiciliu, sens în care, organul de poliţie poate pătrunde
în imobilul unde se execută măsura, fără permisiunea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc
împreună cu acesta. Prelungirea măsurii - se efectuează numai în caz de necesitate si nu poate
depăsi 30 de zile, soluţionându-se în camera de consiliu, cu citarea inculpatului și participarea
procurorului. Apărarea inculpatului este obligatorie. Judecătorul se pronunță prin încheiere
motivată.

ÎNLOCUIREA CU MĂSURA ARESTĂRII

PREVENTIVE SE FACE CÂND:

1. Se încalcă cu rea credinţă obligaţiile 2. Se săvârșeste cu intenție o nouă

impuse infracțiune

O altă măsură preventivă este ÎNLOCUIREA.

Ea poate fi:

1. mai uşoară 2. mai grea

REVOCAREA: ÎNCETAREA DE DREPT:

- când au încetat temeiurile; CARACTER PROVIZORIU - în cazuri prevăzute de lege;
- nelegalitatea măsurii - obstacol legal

RECURS ÎN INTERESUL LEGII (Decizia nr. 22 din 12.10.2009 a Î.C.C.J)

Durata arestului la domiciliu, executat în străinătate, se deduce din durata pedepsei
închisorii aplicată de instanţele româneşti. Condiții în care inculpatul poate părăsi domiciliul:
prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învăţământ, pregătire profesională, procurarea
mijloacelor esenţiale de existenţă si alte situaţii justificate, pentru o perioadă determinată de timp si
in cazuri urgente, informând imediat, organul sau autoritatea desemnată cu supravegherea.

3. Implementarea arestului la domiciliu în România

Noile coduri în materie penală au intrat în vigoare în februarie 2014, dar sunt, din
păcate, imperfecte, necesitând multiple modificări. Societatea românească nu a reusit să înteleagă
mecanismul arestului preventiv. Constituția și Codul de Procedură Penală (CPP) reprezintă cadrul
legislativ pentru dispunerea arestului preventiv în România. Românii definesc arestul preventiv ca
fiind perioada dintre momentul arestării inițiale și momentul pronunțării sentinței

31
definitive4. Constituția nu menționează explicit motivele pe baza cărora se poate propune
arestarea preventivă a unui inculpat, ci trasează doar regulile generale privind privarea de
libertate în articolul 23, dedicat libertăților individuale. CPP a introdus noi functii: Judecătorul
de drepturi și libertăți si Judecătorul de cameră preliminară. Ambii pot dispune arestarea preventivă
a inculpatului.

4. Reacții instuționale contra noii măsuri a arestului la domiciliu

Procurorii DNA - Măsura alternativă de arest la domiciliu a generat reacții
instituționale pe fondul neclarității aplicării măsurii raportată la calculul pedepsei. În această
nebuloasă, procurorul DNA, care trata dosarul omului de afaceri Gruia Stoica, a sesizat Curtea de
Apel București, susținând că măsura arestului la domiciliu așa cum este ea aplicată este
discriminatoare faţă de alţi inculpaţi care sunt arestați preventiv, fapt pentru care propune ca
perioada de arest la domiciliu să fie scăzută din pedeapsa finală, în cazul unei condamnări cu
executare. În data de 11 iunie 2014, Curtea de Apel București sesizează Curtea Constituţionala a
României cerându-i să se pronunțe asupra acestei excepţii de neconstituţionalitate până la sfârșitul
lunii iunie. 11 iunie 2014 -prima intervenție a Curții Constituționale a României (CCR)-Hotărârea
judecătorilor CCR a fost că măsura controlului judiciar este neconstituțională 5, chiar dacă în acel
moment se aflau 24 de arestați la domiciliu. Joi, 07 Mai 2015 -a doua intervenție a (CCR ) - Curtea
Constituțională a României a decis6 că dispozițiile art. 222 (durata arestului la domiciliu) din Codul
de procedură penală sunt neconstituționale. De ce arestul la domiciliu pe termen nelimitat, așa cum
a fost implementat de noile coduri este neconstituțional? -Curtea Constituțională7 motivează că
anumite reglementări ale Codului de Procedură Penală încalcă legea fundamentală, fapt pentru care
echilibrul dintre interesul public și cel individual este afectat, deoarece legea nu precizerază
perioada maximă de dispunere a arestului la domiciliu. Curtea a constatat că arestul la domiciliu
este o măsură intruzivă care afectează drepturi și libertăți fundamentale și că se încalcă protecția
socială a muncii, familială, dreptul la învățătură și muncă, libera circulație, viața intimă și privată.
Din niciunul dintre textele analizate nu rezultă clar perioada maximă de impunere a arestului la
domiciliu, în procedura de cameră preliminară și în cursul judecății în primă instanță. Luni, 29 Iunie
2015- Prima intervenție a Senatului României - Senatul României a decis că Arestul la domiciliu8
poate fi de maxim 30 de zile în cursul judecății și de maxim 180 de zile în cursul urmăririi penale,
decizie care a soluționat problema neconstituționalității articolului din Codul de Procedură Penală
privind măsura arestului la domiciliu.Marti, 30 Iunie 2015 -Prima intervenție a Guvernului
României- Guvernul României a modificat prin OG ( Ordonanță de urgență) prevederile Codului de
Procedură Penală rferitoare la durata arestului la domiciliu. Ordonanța specifică că măsura
preventiva9 poate fi dispusă pentru cel mult 30 de zile în cursul judecății și maximum 180 de zile în
cursul urmăririi penale. Ordonanța Guvernului soluționează și reglementează articolul 222 din
Codul de procedură penală referitor la arestul la domiciliu, declarat neconstituțional de către CCR.
Marti, 03 Noiembrie 2015 - a treia intervenție a Curții Constituționale a României
(CCR) - Curtea Constituțională a declarat neconstituțională o nouă prevedere din Codul de
procedură penală, relativ la arestul la domiciliu, motivând că durata arestului la domiciliu trebuie să
se ia în considerare la calculul duratei maxime a măsurii, respectiv 180 de zile10.
17 ianuarie 2017 - a patra intervenție a Curții Constituționale a României (CCR)-
Tribunalul Suceava - Secția penală, sesizeaza Curtea Constituțională a României urmare a excepției

4
Motivul pentru care APADOR-CH a ales să definească arestul preventiv ca fiind perioada dintre reținerea inițială și
pronunțarea unei sentințe definitive este acela că regimul de detenție nu se schimbă după pronunțare.
5
http://www.ziare.com/ccr/decizii/ccr-controlul-judiciar-este-neconstitutional-1336897
6
http://www.ziare.com/stiri/arestare/curtea-constitutionala-decizie-legata-de-durata-arestului-la-domiciliu-62076
7
http://www.ziare.com/ccr/decizii/de-ce-arestul-la-domiciliu-pe-termen-nelimitat-este-neconstitutional-motivare-
8
http://www.ziare.com/stiri/arestare/arestul-la-domiciliu-reglementat-in-senat-cel-mult-30-de-zile-1370863
9
http://www.ziare.com/stiri/arestare/arestul-la-domiciliu-limitat-prin-ordonanta-de-urgenta-care-este-durata
10
http://www.ziare.com/ccr/decizii/curtea-constitutionala-decizie-cruciala-despre-arestul-la-domiciliu-1391396
32
de neconstituționalitate11 a dispozițiilor art. 220 alin. (1) din Codul de procedură penală. Curtea
Constituţională admite prin decizia 22 din 17.01.2017 excepția de neconstituționalitate ridicată.
6 martie 2017 - a 5 a intervenție a Curții Constituționale a României (CCR ) - care a
admis o excepție de neconstituționalitate în ce privește arestul la domiciliu in detrimentul
practicilor instanţelor, care dispuneau automat arestul la domiciliu atunci când inculpații depăseau
limita de timp admisă arestului preventiv.

5. Aplicarea în practică a măsurii arestului la domiciliu în România

Primul caz de arest la domiciliu12 din Romania a fost înregistrat miercuri, 5 februarie
2014, la numai 24 de ore de la intrarea în vigoare a noului Cod penal și a celui de procedură penală
la Judecatoria Buftea. Au urmat zeci de cereri care solicită înlocuirea arestului preventiv cu arestul
la domiciliu13. De noua măsură au beneficiat în 2 saptamani (16.02.2014) 24 de suspecţi care nu au
fost monitorizaţi şi supravegheaţi prin brăţări electronice via GPS cum se practică în alte ţări, ci de
poliţişti. Liderul Sindicatului Naţional al Poliţiştilor afima că pentru supravegherea corectă a
suspecților, Inspectoratul General al Poliţiei Române (IGPR) ar mai trebui să angajeze încă 1.600
polițiști. In realitate doar 500 de poliţişti au fost numiți și mutati în birouri de supraveghere
judiciară.
Sociologul Alfred Bulai, apreciază relativ la măsura arestării la domiciliu că, în
condițiile actuale, a lipsei de logistică, aceasta este o glumă, în condiţiile în care poliţiştii trebuie să
umble după arestații la domiciliu fără o structură tehnică adecvată. Din partea Centrului pentru
Resurse Juridice (CRJ), directorul executiv Georgiana Iorgulescu, afirmă că sistemul de
implementare romanesc nu este pregătit să facă faţă cererilor. Rapoartele Poliției Române specifică
că până în iunie 2015, au fost inregistrate 1.520 de persoane arestate la domiciliu. Modul de
aplicarea a măsurii arestului la domiciliu în România a făcut obiectul unei cercetări întreprinse de
Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România-Comitetul Helsinki (APADOR-CH) în
perioada 2014 – 2015 și se bazează pe asistarea a 19 ședințe de judecată, analiza a 67 de dosare,
sondarea a unui număr de 23 de avocați ai apărării, intervievarea a 6 judecători și 2 procurori.
APADOR-CH a identificat un numar mare de iregularităti dintre care amintim:
1. Procedura de dispunere a arestului preventiv - folosirea limitată a drepturilor pentru
apărare. Avocații sunt înștiințați înaintea primei înfățișări pentru arest preventiv și au maximum 30
minute să consulte dosarul, iar judecătorii se bazează pe argumentele procurorilor care și ei prezintă
foarte rar dovezi suficiente în favoarea arestării, avocații nefiind capabili să prezinte argumente în
favoarea inculpatului.
2. Fondul deciziilor: majoritatea instanțelor naționale nu prezintă o motivare elaborată
din care să rezulte clar și argumentat arestarea preventivă, ele folosind frecvnt argumentul
pericolului public, al riscului de recidivă și al riscul de a se sustrage justiției, în timp ce adevăratul
motiv al instanțelor naționale române care dispun arestul preventiv, este gravitatea faptei, deși
folosirea acestui criteriu încalcă standardele CEDO. Raportul arată că 70% dintre avocații
intervievați s-au întâlnit cu cazuri de arestări preventive dispuse fără fundament legal.
3. Utilizarea alternativelor la arestul preventiv - judecătorii au rețineri să opteze pentru
alte alternative propuse de legiuitor arestului preventiv, de exemplu arestul la domiciliu,
considerându-le mai puțin eficiente.
4. Verificarea legalității măsurii arestului preventiv - deși deciziile inițiale au fost
menținute pe baza acelorași argumente din decizia anterioară, nu s-a optat niciodată pentru soluții
alternative. În faza de verificare a legalității măsurii nu s-au prezentat dovezi suplimentare.

11
http://blog.avocatoo.ro/ccr-neconstitutionalitate-arest-la-domiciliu/
12
http://www.ziare.com/stiri/justitie/premiera-in-romania-primul-caz-de-arest-la-domiciliu-1281328
13
http://adevarul.ro/news/eveniment/arestul-domiciliu-obligatii-drepturi-prevede-legea-permite-inclusiv-mearga-
serviciu-1_5300fe4dc7b855ff56652df3/index.html
33
 6. Reacția Instituțiilor Europene în raport cu problemele Justiției din România
6.1. Președintele CEDO14 - în ianuarie 2017 - Guido Raimondi a declarat că în 2016
România a dublat numărul proceselor înaintate Curţii, motiv pentru care a recomandat ca România
să adopte și pună în practică măsuri legislative, după modelul italian, prin care pedeapsa unor
deţinuţi a fost redusă, iar altora li s-a comutat pedeapsa în arest la domiciliu, via sistemelor de
brăţări de supraveghere.
6.2. Consiliul Europei: "Arestul preventiv în România să fie ultima soluţie a
judecătorilor"15- Încurajând arestul la domiciliu, Comitetul antitortură din cadrul Consiliului
Europei este convins că arestul preventiv trebuie să fie o măsură excepţională, fapt pentru care
recomandă României să țină cont de acest fapt. Din statisticile efectuate de Comitet rezultă că
există o probabilitate de risc mare conform căreia deținuții din arestul preventiv au tendințe
suicidare declanşate de condiţiile de promiscuitate in care sunt tinuti si de căderea nervoasă.

7. Concluzii
Arestul la domiciliu este o măsură preventivă parțial privativă de drepturi și libertăți
care se concretizează în obligaţia inoculată inculpatului, pentru o perioadă prestabilită de a nu-și
părăsi domiciliul fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura, acceptând unele
restricții. Avantajele arestului la domiciliu sunt evidente pentru societate din punct de vedere
economic și neconcludente din punct de vedere al ordinii publice și siguranței cetățenilor. Din
punct de vedere economic, reprezintă o ușurare al sistemului penitenciar, al cheltuielilor cu
întreținerea, observația, paza și sănătatea persoanei cercetate. Sociologul Alfred Bulai este de părere
că: „Măsura scade substanţial şi gradul de recidivă“ și că: „Dacă îi punem în închisori, alături de
cei care au comis crime sau tâlhării, automat îi transformăm în clienţi ai infracţionalităţii. Totuşi,
este esenţial să se ţină cont de gravitatea faptei comise”, iar Maria Andreescu, directorul Asociaţiei
pentru Apărarea Drepturilor Omului în România - Comitetul Helsinki, crede că măsura arestului la
domiciliu este avantoajoasă. Din punct de vedere al asigurării ordinii publice și siguranței
cetățenilor, din cauza implementării catastrofale a sistemului de arest la domiciliu, sistem care așa
cum a fost importat din țările europene presupune montarea unei brățări electronice asupra
persoanei, cât și un sistem de supraveghere electronic via GPS, detenția la domiciliu
nesupravegheată electronic sau supravegheate așa cum este ea în România, constituie un pericol
pentru societate în cazul condamnaților care vor să se răzbune pe cei care l-au denunțat eventual sau
pentru cei care, urmare a măsurii primite caută să-și regleze conturile cu anturajul lor. În lipsa unei
metode sigure de control electronic al celor arestați la domiciliu și pe fondul unui laxism consacrat
în birocrația administrativă românească, persoanele supuse pot lesne părăsi locuința pentru a se
deda la alte acte antisociale, reprezentând astfel un pericol social.Au fost depistate cazuri când
femei practicau ilegal prostituția la domiciliu în timpul măsurii detenției, persoane care lucrau la
negru în domeniul textilelor sau a confecțiilor metalice, persoane care controlau și conduceau prin
telefon diferite rețele și organizații criminale, falsificatori de bani și acte etc., în timp ce alții pur și
simplu își pierdeau timpul prin baruri, discoteci sau alte distracții.
Prin intervenția inexplicabilă a fostului senator PSD și judecător CCR, Toni Greblă, și a
deputatului UDMR Marton Arpad, ambii autori ai amendamentului eliminării din Codul de
procedură penală a posibilitatii interceptării tehnice a suspecţilor, arestul la domiciliu a devenit o
modalitate comodă de a justifica o pedeapsă pentru o fapta comisă. Si din acest punct de vedere
Romania este departe de a se alinia standardelor și exigentelor CEDO. Măsura arestului la
domiciliu nu se aplică celor a cărot faptă a fost in detrimentul unui membru din familie, celor
care au antecedente de evadare si suspecţilor unor fapte cu pedepse de mai mult de 5 ani la
închisoare. Un alt aspect negativ al arestului la domiciliu îl constituie faptul că o persoană poate fi
arestată la domiciliu doar dacă aceasta deține o locuință.Implementarea în Romania a măsurii
14
https://www.news.ro/social/presedintele-cedo-recomanda-romaniei-masuri-similare-celor-din-italia-pentru-problema-
inchisorilor-printre-care-pedepse-reduse-pentru-buna-purtare-si-arest-la-domiciliu-19224036280
15
http://www.cugetliber.ro/stiri-eveniment-consiliul-europei-recomanda-arestul-preventiv-sa-fie-ultima-solutie-a-
judecatorilor-317751
34
arestului la domiciliu utilizată cu succes în țările europene este un eșec, în comparație cu
implementarea acestei măsuri în alte țări, sau poate fi considerată o noutate din punct de vedere al
modului de adaptare, interpretare și supraveghere arhaică a adaptării și folosirii acestei metode de
către români în încercarea lor de a modela o metodă novatoare pe un aparat juridic demodat și
deficitar, dar în plină reconstrucție și organizare. În timp ce românii se străduiesc să aibă rezultate
cu implementarea măsurii arestului la domiciliu fără a folosi brățara electronică ca și mijloc de
supraveghere, alte state au îmbunătățit această măsură, pentru a deveni mai simplă, ieftină, optimă
și fiabilă. În Belgia detenția la domiciliu nu mai necesită verificarea periodică de către un agent
judiciar și nici o prezență polițienească nu este necesară. Condamnatul nu poate părăsi domiciliul
său decât pentru a muncii sau a urma o formare profesională recunoscută. Un anumit număr de ore
libere îi este acordat pe zi.
PREZENȚA LA DOMICILIU ESTE CONTROLATĂ PRINTR-UN SISTEM DE
RECUNOAȘTERE VOCALĂ. Acest sistem permite să controleze condamnatul via unei linii
telefonice securizate, care constituie sistemul de supraveghere, instalat în locuința condamnatului,
permițând verificarea prezenței acestuia cu ajutorul tehnologiei de recunoaștere. O zi de detenție la
domiciliu echivalează cu o zi petrecută în penitenciar. În caz de probleme, Ministerul Public este
avertizat și se poate înlocui arestul la domiciliu cu pedeapsa închisorii efective, conform procedurii
stabilite de lege, de la caz la caz.
In orice caz, România ar trebui să fie conştientă că pentru obţinerea unei reale
armonizări a legislaţiei naţionale cu exigenţele şi orientările CEDO este absolut necesară studierea
axiologică si praxiologică a jurisprudenţei CEDO si transpunerea acesteia în dreptul intern, pentru a
face posibilă realizarea ordini juridice europene - garantă incontestabilă a drepturilor şi libertăţilor
recunoscute persoanelor.

Referințe bibliografice
1. ***, Constituţia României, publicată în M. Of., Partea I, nr. 767 din 31 octombrie
2003
2. G. Raimondi, Discursul noului an judiciar al Curţii Europene pentru Drepturile
Omului, 2017
3. ***, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptată la Roma, în 4 noiembrie
1950, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, publicată în M. Of., Partea I, nr. 135 din 31 mai
1994
4. ***, Raportul de Activitate al Curţii Europene pe anul 2009, sectiunea XIII
„Informaţii statistice”
5. R. Chiriţă, România în faţă, Revista Curierul Judiciar, nr. 2/2009
6. M. Macovei, Liberté et sûreté de la personne. Guide sur la mise en oeuvre de
l’article 5 de la Convention européenne del Droits de l’Homme, Ed. du Conseil de l’Europe,
Strasbourg, 2003
7. Î.C.C.J., Sectiile Unite, Comunicate privind deciziile pronunţate în interesul legii,
decizia nr. 22 din 12 octombrie 2009, accesibilă pe site-ul Î.C.C. J.: www.scj.ro.
8. F. Sudre, Drept European şi Internaţional al Drepturilor Omului, Editura Polirom,
Bucureşti, 2006
9. ***, Noul Cod de procedură penală
10. ***, Noul Cod Penal
11.https://dreptmd.wordpress.com/teze-de-an-licenta/legalitatea-arestarii-preventive-in-
jurispruden-cedo/#_ftn1
12.http://cursdeguvernare.ro/salariul-mediu-net-420-de-euro-nominal-si-aproape-900-
de-euro-ca-putere-de cumparare - occidentala.html.
13.http://www.mediafax.ro/social/rata-somajului-a-crescut-in-primul-trimestru-la-7-4-
14488589

35
 14.http://www.ziare.com/stiri/cod-penal/noile-coduri-au-intrat-in-vigoare-reglementari-
noi-pentru-eutanasie-hartuire-recidiva-zile-amenda-si-arestul-la-domiciuliu-1280453
15.http://www.gds.ro/Local/2014-06-10/%e2%80%9eSecretele%e2%80%9c+arestului+
+la+domiciliu/
16.http://www.romaniatv.net/vesti-proaste-pentru-inculpati-arestul-la-domicili-e-
discriminatoriu-nu-se-scade-din-pedeapsa-finala_152214.html
17.http://www.ziare.com/ccr/decizii/ccr-controlul-judiciar-este-neconstitutional-
1336897k
18.http://www.ziare.com/stiri/arestare/curtea-constitutionala-decizie-legata-de-durata-
arestului-la-domiciliu-1362076
19.http://www.ziare.com/ccr/decizii/de-ce-arestul-la-domiciliu-pe-termen-nelimitat-
este-neconstitutional-motivare-ccr-1368794
20.http://www.ziare.com/stiri/arestare/arestul-la-domiciliu-reglementat-in-senat-cel-
mult-30-de-zile-1370863

36
 CONSIDERAȚII PRIVIND PROTESTELE SOCIALE PROIECTATE
DIN SPAȚIUL ON-LINE

CONSIDERATIONS REGARDING ONLINE SOCIAL PROTESTS

Prof. univ. dr. asociat PIȘLEAG Țuțu
Academia de Poliție ”Alexandru Ioan Cuza”
tutu.pisleag@yahoo.com

Abstract (ro): Noile mișcări sociale se manifestă ca noi instrumente pentru

schimbarea opiniei publice pe fondul interconectării pe care mediul on-line o oferă. În
aceste contexte, mass media tradiționale sunt tot mai preocupate pentru acoperirea
mediatică, atât a manifestării activismului social, cât și a reacției autorităților, astfel că
se modifică dramatic percepția publică. Asistăm la noi forme de mobilizare socială care
depășesc cadrul tradițional de manifestare prin noi metode neconvenționale percepute și
ca presiuni asupra autorităților.

Cuvinte cheie: e-protest, e-movements, e-activism, social media, conectivitate.

Abstract (en): The new social movements manifest themselves as new tools for
changing public opinion on the background of the interconnectedness that the online
environment provides. In these contexts, the traditional media are still more concerned
for media coverage, both to the manifestation of social activism and the reaction of the
authorities, thus changing dramatically the perception of the public. We are witnessing
new forms of social mobilization that go beyond the traditional framework, through
new, unconventional methods perceived as pressure on the authorities.

Keywords: e-protest, e-movements, e-activism, social media, connectivity

1. Introducere
Mișcările sociale din ultimii ani1 evidențiază noi forme de mobilizare, individualizare,
fragmentare socială, radicalizare democratică, denunț, vigilență și supraveghere. În actualele
condiții ale globalizării se manifestă tot mai mult macro-corporatizarea activismului prin
privatizarea vieții sociale, autosuficiența, extinderea ethosului antreprenorial și practicilor
consumeriste, restructurarea organizării urbane, fragmentarea comunităților locale. Transformările
mediului urban și extinderea ”noilor tehnologii modifică coerența vieții de zi cu zi și, în cele din
urmă, infrastructurile de disidență. Creșterea stratificării sociale și competiția socială contribuie la
declinul social și al solidarității”2. Acest început de secol se caracterizează și prin instituționalizarea
activismului, ca factor al schimbării naturii mobilizării social-politice, care generează organizații
activiste, ca actori legitimi în domeniul politicii. Noile mișcări sociale exprimate ca grupuri,
organizații sau ideologii încep să opereze în afara sistemului politic tradițional, ele utilizează în
mod colectiv metode neconvenționale de participare prin care se încearcă să convingă sau să
constrângă autoritățile să sprijine obiectivele grupului în cauză.

1
15M/Indignados (Spania), Aganaktismenoi (Grecia), SaucepanRevolution (Islanda), Arab Spring, Occupy Wall Street
(SUA), UK Uncut, the People’s Assembly, Occupy London (Marea Britanie), Euromaidan (Ucraina), Chile’s Student
Movement (Chile),Shifang (China), Commotion-Based Democracy (Kyrgyzstan), Save Benghazi Friday (Libya), The
Bersih Movement (Malaysia), February 20 Movement (Maroc), El Baguazo (Peru), The COSATU March (Africa de
Sud), Gezi Park Protests (Turcia), Walk to Work (Uganda) etc.
2
P. Dauvergne, G. Lebaron (2014). Protest Inc.:The Corporatization of Activism. Cambridge: Polity Press.
37
 Tacticile adoptate, online și offline, depind de resurse, fonduri, centre de cristalizare,
adepți, susținători, profilul publicului, statut, accesul la alte rețele, accesul la factorii de decizie
politică, nivelul de mediatizare în mass media tradiționale, contextul social, politic, economic sau
de altă natură. Acești factori impun noi abordări în managementul adunărilor publice în vederea
evitării derapajelor.

2. PARTICIPARE ȘI INOVAȚIE ÎN SPAȚIUL ON-LINE

Internetul influențează capacitatea utilizatorilor de a-și exprima identitățile
comportamentale (sociale) prin reducerea responsabilității acestora iar anonimatul relativ și izolarea
în multe dintre activitățile on-line nu întodeauna individualizează ci poate face ca ”grupurile online
să aibă un sentiment foarte puternic de identitate comună sau scop comun, și că normele în
grupurile online pot fi la fel de puternice ca cele care se găsesc în alte contexte. Astfel, în
împrejurări și condiții potrivite, procesele cognitive și strategice pot transforma mediul potențial
individualist la o platformă pentru implicarea extremă în evenimente sociale”3.
În ultimii ani, mass media sociale joacă un rol deosebit în sensibilizarea opiniei publice
asupra unor probleme din viața social-politică. Astfel, suntem în fața unor noi fenomene de ”e-
protest”, ”e-movements” sau ”e-activism” pe fondul dezvoltării infrastructurilor tehnologice de
comunicare. Se manifestă noi actori colectivi cu identități separate dar cu capacitate strategică de
interacțiune și mobilizare. Față de modelele convenționale ale dinamicii sociale în dezvoltarea și
stabilizarea unei acțiuni colective, acestea sunt acum interconectate într-un mod sistematic prin
procesele facilitate de tehnologia internetului. Indiferent de natura protestelor sau mișcărior sociale,
acestea rămân în continuare un instrument de democrație și exprimare liberă iar ca ”formă non-
instituțională a participării democratice, au servit ca un canal pentru problemele importante din
procesul instituțional și au deschis calea pentru schimbările în politica oficială”4.Ceea ce este și mai
interesant și deopotrivă provocator este faptul că ”apariția unor noi formațiuni sociale online devine
un proces socio-tehnic marcat de interacțiunea strânsă dintre social și modelele tehnologice de
structurare”5. Noutatea acestor proteste sau mișcări sociale constă în ”afișarea unui caracter inovator
în planificarea și formarea lor precum și o flexibilitate dinamică în desfășurare.” 6 Mass media
tradiționale devin tot mai interesate față de aceste evenimente pe care le canalizează spre dezbaterea
publică și astfel ”realitatea este manipulată în mod necesar atunci când evenimentele și oamenii sunt
mutate în știri sau în povestiri prime-time. Mass-media pot impune propria lor logică a materialelor
asamblate într-un număr de moduri, inclusiv prin evidențierea anumitor comportamente și
stereotipuri”7.
Într-o lume tot mai conectată, astfel de mișcări sociale au o rezonanță mai mare și devin
un instrument pentru schimbarea opiniei publice prin aceea că și mass media tradiționale sunt
preocupate pentru acoperirea mediatică, atât a mișcărilor cât și a reacției autorităților, care modifică
dramatic percepția publică. Conectarea on-line implică o izolare mai mare decât în viața non-
virtuală iar efectul se regăsește în deconectarea emoțională, oboseala mentală și anxietate.
Participarea tot mai mare în social media încurajează contribuțiile și feedback-ul de la toți cei care
interacționează și își manifestă interesul, indiferent de localizarea fizică. Pentru cei mai mulți este o
lume on-line, tot mai interconectată, fenomen care configurează așa numitele e-mulțimi, e-mișcări,
e-comunități. Cele mai multe servicii social media sunt deschise la feedback și participare, ele
încurajează comentariile și schimbul de informații.
3
T. Postmes, S. Brunsting, Collective Action in the Age of the Internet. Mass Communication and Online Mobilization,
Social Science Computer Review, Vol. 20 No. 3, Fall 2002, p. 295.
4
Voices in the Steets, Mass Social Protests and the Right to Peaceful Assembly, a 12- Country Special Report by
Freedom House, Ianuary, 2015, p. 2.
5
U. Dolata, J.-F. Schrape, Masses, Crowds, Communities, Movements. Collective Formations in the Digital Age,
University of Stuttgart, 2014, p. 5.
6
Voices in the Streets, Mass Social Protests and the Right to Peaceful Assembly, a 12- Country Special Report by
Freedom House, Ianuary, 2015, p. 2.
7
P. J. Shoemaker, S. D. Reese, Mediating the Message. Theories of Influences on Mass Media Content, Second
Edition, Longman USA, 1996, p.35.
38
 În spațiul on-line, indivizii nu acționează ”nici ca simpli conformiști, nici ca oportuniști
înguști la minte, ci mai degrabă ca fiind mai mult sau mai puțin liberi, competenți, creativi și
jucători foarte emoționali”8. De asemenea, parametrii tehnici ai rețelelor sociale, termenii și
condițiile impuse de furnizorul de servicii on-line, îl determină pe cel care utilizează serviciul on-
line să își modeleze comportamentul, să fie mai activ și mai creativ și în același timp sunt conturate
acele orientări în acțiune într-un nou cadru instituțional și de reglementare.
O comunitate social media se formează relativ repede, comunică eficient, împărtășește
interese comune față de anumite produse, producții, emisiuni, probleme sociale, probleme politce
etc. Odată cu dezvoltarea internetului, sfera publică dobândește caracteristici de virtualitate și
digitalitate extinse prin dispersare între miliarde de suporturi tehnologice. Se poate aprecia că este
un fenomen global care a schimbat fundamental societatea. Probabil, cea mai spectaculoasă
schimbare constă în aceea că un individ poate fi în altă parte în orice moment.
Însumarea judecăților, opiniilor, a legăturilor create ale celor care utilizează social
media generează o structură descentralizată și integratoare a internetului prin care se dezvoltă
printre altele și noi forme de mobilizare și organizare a protestelor în sfera publică. Aceste noi
fenomene și efectele lor nu ar fi posibile fără internet. Se extind tot mai mult opțiunile pentru
informare și crește interactivitatea prin formele colective de comunicare în colectivități non-
organizate ale căror forme de activitate se extinde în cele mai diverse domenii. Astfel de platforme
și infrastructuri web contribuie și la structurarea socială a colectivităților non-organizate, la noi
comportamente colective. În același timp se dezvoltă noi mijloace de control social prin care se
observă, se evaluează și se intervine în profilurile de mișcare ale colectivităților non-organizate de
către operatorii privați ai platformelor, agențiile de informații și alți actori nonstatali.
Serviciile digitale oferite de infrastructurile platformelor de rețele sociale influențează
comportamentul colectiv neorganizat prin aceea că ”platformele web extind opțiunile pentru
achiziționarea de informații, facilitarea reciprocă și observarea comportamentului altor persoane,
creșterea interactivității”9, al căror efect se regăsește în formarea colectivităților non-organizate și
extinderea sferei lor de activitate. De asemenea, prin caracterul reproductibil al acestor aplicații,
colectivitățile non-organizate și implicit comportamentul colectiv se stabilizează. Infrastructurile
web oferă printre altele și posibilitatea de a se observa, evalua și analiza profilurile
comportamentale, față de care se pot executa și intervențiile necesare adecvat scopurilor.
Formarea e-mulțimilor, deși mai volatile, se bazează mai mult pe interacțiuni decât pe
relații, iar în spațiul fizic pot recurge la practici mai iraționale. Totuși, e-mulțimile trebuie separate
de alte fenomene colective, cum ar fi comunitățile virtuale sau publicurile. Platformele on-line
evidențiază trei mari caracteristici, prima se referă la colectivitate. Conform acesteia, caracterul
colectiv al social media evidențiază conectarea dincolo de granițele fizice care astfel, determină
creșterea comunităților on-line pe fondul unor interese comune. A doua caracteristică se referă la
conectivitate, întrucât social media au această capacitate de a conecta utilizatorii. Caracteristica de
completitudine este determinată de faptul că social media sunt capabile să înglobeze contribuțiile,
de a le face disponibile și partajabile. Prin spiritul colaborativ, utilzatorii sunt încurajați să
contribuie în domeniile în care sunt interesați, să împărtășească idei, opinii.
Preferința tot mai mare de a utiliza noi canale de comunicare și interacțiune dezvoltă și
anumite forme de activism în care instrumentalitatea, identitatea și ideologia devin motivații sociale
importante ale mecanismelor psihologice ale celor care participă la acțiuni colective.
Tot mai mult, social media sunt și un instrument de coordonare pentru mișcările sociale întrucât
”introduce viteza și interactivitatea care au lipsit în tehnicile tradiționale de mobilizare” 10. Pentru
generarea mișcărilor în spațiul public este nevoie de identificarea acelora care pot crea coalițiile,
reunirea unui grup cheie de suporteri care să atragă și alte grupuri. Formarea în spațiul public al

8
U. Dolata, J.-F. Schrape, Masses, Crowds, Communities, Movements. Collective Formations in the Digital Age,
University of Stuttgart, 2014, p. 8.
9
Ibidem, p. 14.
10
A. Rohr Lopes, The Impact of Social Media on Social Movements: The New Opportunity and Mobilizing Structure,
Creighton University, 4/1/2014.
39
unei mișcări sociale energice presupune stabilirea de sarcini și roluri în elaborarea de sloganuri,
dezvoltarea de strategii de moblizare și publicitate, atragerea atenției mass media. În spațiul public,
contează cel mai mult vizibilitatea printr-un marketing în social media, vizibilitate în spații largi cu
trafic intens, creativitatea în exprimare, utilizarea recuzitei în mărime naturală, dramatizarea
problemei în cauză, adoptarea unor comportamente, uneori atipice de non-violență. Toate acestea, și
nu numai, determină interesul mass media și influențează participarea la protest.
Costurile reduse ale comunicării on-line facilitează accesul la acele informații care
privesc anumite acțiuni colective. De asemenea, dificultățile de a impune cenzura și de a reprima
opiniile divergente atrag tot mai mulți utilizatori de a se informa și comunica. Descentralizarea
comunicării on-line crește puterea și independența publicului și subminează opiniile propagate de
media clasice.

3. DESCENTRALIZARE ȘI ACTIVISM
Astăzi, comunicarea a devenit mai densă, mai complexă și participativă prin aceea că
”social media este un nou instrument de social networking pentru o acțiune colectivă (...), oamenii
au un acces mai bun la informații, mai multe oportunități de a se angaja în discursul public și, prin
urmare, o capacitate sporită de a întreprinde acțiuni colective”11.
Odată cu dezvoltarea internetului, acesta a dat posibilitatea ca organizații formale,
organizații nonguvernamentale sau organizații de mișcări sociale să se mobilizeze și să organizeze
acțiuni colective printr-o formă de auto-organizare. Activismul bazat pe internet prin utilizarea
noilor media este proiectat pentru promovarea drepturilor și intereselor având la bază un anumit tip
de identitate formată pe convingeri comune create în timpul interacțiunilor. De cele mai multe ori,
când aceste identități, comunități sau grupuri au fost amenințate, s-a reacționat prin acțiuni radicale.
Astfel de acțiuni pot fi integrate în descentralizarea guvernării democratice prin ceea ce s-a
dezvoltat ca guvernare orizontală.
Capacitatea mare de penetrare a Internetului demonstrează că social media este un
predictor statistic semnificativ al acțiunilor de protest și în același timp a generat oportunități pentru
schimbul de informații, camuflarea motivațiilor ideologice, promovarea motivelor schimbării
politice și sociale. Pentru o perioadă foarte scurtă de timp ”social media au devenit o parte
integrantă a lumii, în special pentru tineri care nu pot gândi comunicarea fără rețelele on-line
precum Facebook, Google+, Twitter”12. Entuziasmul cu privire la utilizarea acestor noi tehnologii
de interacțiune virtuală este dificil de explicat, este chiar o modalitate de rescriere a peisajului
politic, cu schimbări semnificative a modului în care trăim. În același timp, interconectivitatea în
rețelele social media configurează un gen de ”putere asimetrică de control și evaluare a
resurselor”13.
Astfel, după cum evidențiază istoria, ”lipsa înțelegerii semnificației mulțimii sau a unei
interpretări greșite a ființei sale, conduce cel mai adesea la acele practici de securitate care din
neatenție escaladează la dezordine publică”14. Manifestarea unor violențe ale celor care participă la
un protest ”într-un spațiu aglomerat din motive independente de voința lor, aceștia simt că spațiul
lor personal este încălcat și încearcă să-și reafirme identitatea ca indivizi independenți și unici”15.
Chiar dacă aceste evoluții sunt încă noi, cu multe enigme, consecințele nu pot fi în
totalitate identificate și cuantificate. Dincolo de oportunitățile de comunicare, potențialele pericole

11
Ibidem.
12
N. Zeitel-Bank, Social Media and its Effects on Individuals and Social System,
http://www.toknowpress.net/ISBN/978-961-6914-09-3/papers/ML14-714.pdf.
13
Ibidem.
14
J. S. Krümm, The Influence of Social Media on Crowd Behavior and the Operational Environment, School of
Advanced Military Studies, United States Army Command and General Staff College, Fort Leavenworth, Kansas 2013-
01.
15
J. Xu, H. Shen, R. S. Wyer Jr., Does the distance between us matter? Influences of physical proximity to others on
consumer choice, Journal of Consumer Psychology (2011).
40
ale rețelelor de comunicare încă nu sunt pe deplin evaluate, cu privire la protecția datelor, libertatea
personalității, daunele emoționale etc.
Impactul fundamental al rețelelor social media se manifestă prin predictibilitate,
influență și putere. Extragerea acelor informații de interes din ”datele de consum” și valorificarea
lor, dau acea plus valoare atât pentru guverne cât și pentru alți actori non-statali. Formarea acestor
comunități on-line generează un nou tip de putere prin o nouă gândire sau înțelepciune. Influența în
acest mediu se manifestă în noi modalități de conectare și convingere a anumitor comunități țintă.
Aceasta vizează relevanța conținutului comunicării, logica, secvențialitatea, ușurința înțelegerii,
emoționalitatea, cărora li se acordă mai multă atenție din partea publicului țintă.
În ultimii ani, social media au jucat un rol major în protestele, revoltele sau revoluțiile
populare prin ”mobilizarea, informarea și influențarea opiniei publice și conturarea consensului
evenimentelor din întreaga lume. Comunicarea modernă este utilizată de ambele părți, prin
propagandă și informare, printr-un nou tip de război în fața unui public global”16. Faptul că
internetul are o organizare descentralizată cu repertorii transgresive, practicile participative devin
din ce în ce mai inventive, spectaculoase, persuasive, înșelătoare, atractive, potențiale și
contributive în comunicarea politică, mobilizarea, organizarea și dinamica mișcărilor sociale în
spațiul fizic. Reinterpretarea și recrearea dau un nou sens în comunicarea prin social media. Astfel,
utilizaorii de social media ”împărtășesc resursele cognitive și le difuzează în rețelele sociale de
încredere, fără legături formalesau angajamentul organizațiilor sau a altor forme ale grupului. În
acest fel, organizațiile pierd rolul central în mobilizarea resurselor”17. Tot mai mult, acțiunile
organizate în spațiul fizic au o acceptabilitate mai mare în societate și ca urmare a creșterii
numărului de furnizori independenți de știri, care comunică în masă opiniile alternative cu privire la
evenimentele curente. Poate cel mai provocator aspect rezidă în potențialul de mobilizare, întrucât
”influența activismului reprezintă un paradox interesant: cum poate un mediu care izolează
individul să inspire colectivitatea ?”18. Explicația ar putea consta în aceea că ”strategic, internetul
influențează capacitatea de exprimare a identităților comportamentale (sociale), prin reducerea
responsabilității utilizatorilor”19 mai ales în contextul intergrupurilor prin manifestrea relației de
putere.

4. CONCLUZII
Pe lângă oportunitățile de angajare în campaniile de participare la mitinguri și alte
evenimente, internetul dezvoltă ”un potențial bogat de comportamente on-line politice: e-mail, chat,
forumuri de discuții, blog-uri, mesagerie, sisteme de management al conținutului, site-uri de rating
și de clasificare și a altor forme de social software”20. Toate aceste fenomene se dezvoltă și pe
fondul percepției tehnologiei în reducerea costurilor de comunicare, o adevărată revoluție a
comunicării care oferă oportunități ”încă neexplorate pentru dezvoltarea democratică și reforma
socială”21. În același timp, libertatea de informare pe care internetul o facilitează, joacă un rol major
în consolidarea drepturilor omului, ca urmare a acestor metaprocese de schimbare socială, de
modelare a lumii printr-o varietate de medii tehnice capabile să promoveze o identitate colectivă în

16
http://blogs.bl.uk/socialscience/2013/08/the-internet-social-media-and-propaganda-the-final-frontier.html.
17
E. Anduiza, C. Cristancho, J. M. Sabucedo, Mobilization through Online Social Networks: the political protest of the
indignados in Spain, Draft version May 2012, p. 11. (ESF Eurocores collaborative research project Caught in the Act of
Protest: Contextualizing Contestation (www.protestsurvey.eu), researchgrant EUI2008-03812 of the Spanish Ministry
of Science and Innovation).
18
T. Postmes, S. Brunsting, Collective Action in the Age of the Internet. Mass Communication and Online Mobilization,
in Social Science Computer Review, Vol. 20 No. 3, Fall 2002 p. 294.
19
Ibidem, p. 295.
20
A. Chadwick, The Internet, Political Mobilization and Organizational Hybridity: 'Deanspace', MoveOn.org and the
2004 US Presidential Campaign. Paper prepared for presentation to the Political Studies Association of the United
Kingdom Annual Conference, University of Leeds, April 5th-7th, 2005: Session 1, Panel 17: The Internet and Political
Mobilization, p.14.
21
F. Campante, R. Durante, F. Sobbrio, Politics 2.0: The Multifaceted Effect of Broadband Internet on Political
Participation, http://www.iae.csic.es/investigatorsMaterial/a13174085038513.pdf.
41
cadrul unei populații dispersate și implicit de a crea un nou tip de comunități. O concluzie majoră
față de aceste considerente rezidă în încadrarea acestor proteste sociale în noi forme de participare
la viața politică sau chiar și ca o nouă formă non-instituțională de participare democratică.
Indiferent de evoluția acestora, din perspectiva caracterului inovator, o altă concluzie se
direcționează pe dezvoltarea capacităților forțelor de ordine publică, adecvat noilor contexte de
manifestare dar și pe transparența deciziilor politice în argumentarea, adoptarea și implementarea
politicilor publice.

Referințe bibliografice
1. ***, Voices in the Streets, Mass Social Protests and the Right to Peaceful Assembly,
a 12- Country Special Report by Freedom House, Ianuary, 2015
2. E. Anduiza, C. Cristancho, J. M. Sabucedo, Mobilization through Online Social
Networks: the political protest of the indignados in Spain, Draft version May 2012
3. A. Chadwick, The Internet, Political Mobilization and Organizational Hybridity:
'Deanspace', MoveOn.org and the 2004 US Presidential Campaign. Paper prepared for presentation
to the Political Studies Association of the United Kingdom Annual Conference, University of
Leeds, April 5th-7th, 2005: Session 1, Panel 17: The Internet and Political Mobilization
4. P. Dauvergne, G. Lebaron (2014). Protest Inc.:The Corporatization of Activism.
Cambridge: Polity Press
5. U. Dolata, J.-F. Schrape, Masses, Crowds, Communities, Movements. Collective
Formations in the Digital Age, University of Stuttgart, 2014
6. J. S. Krümm, The Influence of Social Media on Crowd Behavior and the Operational
Environment, School of Advanced Military Studies, United States Army Command and General
Staff College, Fort Leavenworth, Kansas 2013-01
7. T. Postmes, S. Brunsting, Collective Action in the Age of the Internet. Mass
Communication and Online Mobilization, Social Science ComputerReview, Vol. 20 No. 3, Fall
2002
8. A. Rohr Lopes, The Impact of Social Media on Social Movements: The New
Opportunity and Mobilizing Structure, Creighton University, 4/1/2014
9. P. J. Shoemaker, S. D. Reese, Mediating the Message. Theories of Influences on
Mass Media Content, Second Edition, Longman USA, 1996
10. N. Zeitel-Bank, Social Media and its Effects on Individuals and Social System
11. J. Xu, H. Shen, R. S. Wyer Jr., Does the distance between us matter? Influences of
physical proximity to others on consumer choice, Journal of Consumer Psychology (2011)
12. http://blogs.bl.uk/socialscience/2013/08/the-internet-social-media-and-propaganda-
the-final-frontier.html
13. http://www.toknowpress.net/ISBN/978-961-6914-09-3/papers/ML14-714.pdf
14. http://www.iae.csic.es/investigatorsMaterial/a13174085038513.pdf
15.https://reutersinstitute.politics.ox.ac.uk/sites/default/files/Comparative%20European
%20Journalism_0.pdf

42
UNELE CONSIDERAȚII PRIVIND RECUPERAREA PREJUDICIULUI
CA URMARE A SĂVÂRȘIRII DE INFRACȚIUNI

SOME CONSIDERATIONS REGARDING THE RECOVERY

OF THE DAMAGE AS A RESULT OF COMMITTING OFFENSES
Prof. univ. dr. ȘERB Stancu
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”
stancuserb@yahoo.com

Abstract (ro): Recuperarea prejudiciului creat ca urmare a săvârșirii de

infracțiuni constituie o problemă spinoasă a sistemului judiciar românesc de foarte
multă vreme și care creează în rândul cetățenilor o stare de nemulțumire.
Pentru recuperarea pagubelor create în urma activității infracționale efortul trebuie
să fie conjugat, iar la această activitate participă foarte multe structuri: poliție, parchet,
tribunale, servicii de informații, autoritate fiscală etc.
Înființarea Autorității Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate
este un pas înainte pentru coordonarea eforturilor celor implicați pentru recuperarea
prejudiciilor create ca urmare a săvârșirii de infracțiuni.
Din păcate, agenția înființată în urmă cu aproape doi ani nici în acest moment nu
este operațională deși toate guvernele care s-au perindat la conducerea țării au promis să
facă acest lucru astfel că există voci care afirmă că nu există un interes real ca această
structură să fie funcțională prea curând.
Cu toate că înființarea agenției pare să fi rezolvat problema recuperării
prejudiciilor create ca urmare a săvârșirii de infracțiuni majoritatea celor implicați în
procesul judiciar consideră că problema s-ar putea rezolva mai bine dacă pe parcursul
procesului penal s-ar face eforturi mai mari pentru identificarea, urmărirea și
indisponibilizarea bunurilor astfel dobândite.

Cuvinte-cheie: parchet, tribunal, infracțiune, bunuri dobândite prin săvârșirea de

infracțiuni, prejudiciu, indisponibilizare.

Abstract (en): Recovery of the damage created as a result of committing crimes

represent a thorny problem of the Romanian judicial system for a very long time and
that creates a discontent among the citizens.
In order to recover the damage caused by the criminal activity, the effort must be
conjugated, and many structures are involved in this activity: police, prosecutors,
courts, intelligence services, fiscal authorities, etc.
The establishment of the National Unavailable Asset Management Authority is a
step forward in coordinating the efforts of those involved in the recovery of damages
created as a result of committing crimes.
Unfortunately, although the agency was established almost two years ago, it is not
operational at this time, although all the governments that have gone to the country's
leadership have promised to do so, such as there are voices stating that there is no real
interest in this structure being operational too soon.
Although the founding of the Agency seems to have solved the problem of
recovering the damages created as a result of committing crimes, most of those
involved in the judicial process believe that the issue could be better resolved if greater
efforts were made during the criminal trial, in order to identify, track and disable the
assets thus acquired.
43
 Keywords: prosecutor's office, court, crimes, goods acquired through committing
crimes, damage, unavailability.

1. Introducere
De multă vreme, încă de pe vremea regimului comunist, combaterea infracționalității a
presupus nu numai prinderea făptuitorilor ci și recuperarea prejudiciului creat ca urmare a săvârșirii
de infracțiuni. Dar, ca și acum, aceasta din urmă a rămas întotdeauna o problemă greu de rezolvat,
insuficient organizată ori finanțată deși legislația penală cuprinde suficiente elemente care pot duce
la rezolvarea situațiilor ridicate de aplicarea hotărârilor judecătorești cu privire la confiscarea
bunurilor obținute în urma săvârșirii de infracțiuni.
Ceea ce este însă specific perioadei istorice pe care o parcurge România este
proliferarea fără precedent a faptelor de corupție cu prejudicii ce se ridică la sume astronomice,
astfel că nu întâmplător, CSAT a apreciat de mai mult timp că săvârșirea de astfel de fapte
infracționale constituie un atentat la siguranța națională a țării.
Și opinia publică a reacționat cu privire la aceste realități luând o atitudine tranșantă
împotriva lor atunci când erau descoperite, însă aceeași atitudine a avut-o de fiecare dată când
organele judiciare nu reușeau să identifice, să urmărească, să indisponibilizeze și mai apoi să
confiște bunurile ori sumele de bani folosite sau rezultate în urma săvârșirii de infracțiuni.
Ce se întâmplă oare? De ce nu reușim să recuperam într-o proporție mai mare
prejudiciul cauzat astfel? Care sunt cauzele unei astfel de ineficiențe a sistemului judiciar? Sunt ele
de natură legislativă, administrativă sau de organizare a întregului sistem? Sau țin de o anumită
mentalitate mai veche ori este o atitudine de moment a celor ce lucrează în acest domeniu.
La aceste întrebări mi-am propus să găsesc un răspuns, fără a avea nici pe departe
ambiția de a le lămuri pe deplin, lucru perfect justificat ținând cont de dimenșiunea fenomenului,
de perioada istorică pe care o parcurge țara noastră dar și de contextul politico-economic și social la
nivel european și mondial.
Încă o precizare se impune în acest context: provin din sistemul judiciar unde am lucrat
o perioadă destul de importantă (ce-i drept înainte de 1989), dar problemele erau aproape la fel ca și
acum, deși recuperarea era puțin mai bună decât azi, iar valoarea prejudiciului era mai mică.

2. CONSIDERAȚII CU PRIVIRE LA TEMĂ

O primă explicație am putea să o obținem apelând la un manual obișnuit de sociologie:
există în mentalitatea poporului român o idee, potrivit căreia un individ care a săvârșit o infracțiune
și a obținut bunuri sau bani, o dată descoperit, știind că va intra la închisoare pentru așa ceva, ar fi
bine să păstreze produsul infracțional potrivit zicalei... „dacă tot fac pușcărie cel puțin să rămân cu
ceva”.
Nu cred că această mentalitate este o cauză pentru slaba performanță a sistemului
judiciar în materie de recuperare ci mai degrabă ea se leagă de anumite imperfecțiuni legislative,
administrative sau de organizare existente în acest domeniu care dau posibilitatea autorilor de
infracțiuni să-și ascundă produsul infracțional de o asemenea manieră încât să nu poată fi găsit atât
pe parcursul anchetei cât și după aceasta.
De altfel, recuperarea prejudiciului cauzat ca urmare a săvârșirii de infracțiuni a
constituit și constituie o preocupare din ce în ce mai mare a structurii judiciare, iar acest lucru se
regăsește în statisticile publicate atât la nivelul Ministerului Afacerilor Interne cât și a Ministerului
de justiție.
Un raport de diagnoză realizat în anul 2015 în cadrul proiectelor ... Dezvoltarea
Coaliției „Inițiativa pentru o justiție curată” implementat în parteneriat de Freedom House România,
Expert Forum și Centrul Român de Politici Europene, arăta faptul că problematica recuperării
prejudiciului a cunoscut o dinamică ascendentă din anul 2000 și până în prezent. Astfel o statistică
din acest raport arată că în perioada 2007-2014 sumele indisponibilizate au crescut de la
158.630.000 lei în anul 2007 la 1.024.979.000 în anul 2011 pentru ca în anul 2015 ele să ajungă la
12.850.523.000 lei.
44
 Problematica recuperării prejudiciului a ajuns în atenția parchetelor încă o dată cu
ocazia adoptării unui ordin al Procurorului General din anul 2011 unde au fost stabiliți indicatori de
muncă ce prevedeau obligatoriu necesitatea identificării sumelor de bani ori a bunurilor provenite
din săvârșirea de infracțiuni și urmărirea apoi indisponibilizarea lor. La nivelul structurilor de
urmărire penală s-au realizat întâlniri permanente între procurori și polițiștii din poliția judiciară
pentru a-și armoniza eforturile în vederea îndeplinirii mai bine a acestor indicatori de muncă. S-a
mai constatat că parchetul avea în vedere mai ales cenzurarea activității poliției judiciare în loc să
coopereze mai bine cu aceasta pentru realizarea sarcinilor comune.
O altă măsură luată la nivelul parchetelor a fost selecționarea procurorilor specializați în
cercetarea infracțiunilor economico-financiare astfel încât calitatea cercetării penale să fie cât mai
bună, iar recuperarea pagubelor create în aceste dosare să fie maximă. Acest lucru a creat o nouă
paradigmă la nivelul sistemului judiciar: dincolo de infracțiune există prejudiciu iar acesta fiind la
cote inimaginabile, în special în dosare de corupție, au schimbat chiar politica penală a statului
astfel că este obligatorie recuperarea acestuia.
Cu atât mai mult, recuperarea pagubelor produse prin infracțiuni, este necesară în cazul
dosarelor instrumentate de Direcția Națională Anticorupție deoarece combaterea corupției nu este
eficientă ca măsură de profilaxie socială fără deposedarea infractorilor de bunurile sau sumele de
bani obținute prin infracțiuni.
Consider că înainte de a da soluții cu privire la modul în care am putea îmbunătăți
procentul de recuperare a pagubelor cauzate de săvârșirea de infracțiuni trebuie să facem o scurtă
listă cu principalele probleme care, după părerea mea, constituie adevărate vulnerabilități ale
sistemului de recuperare.
În primul rând să amintim faptul că legislația care stă la baza procesului de recuperare a
prejudiciului este NCPP care în art. 574 se referă la două instituții: confiscarea specială și
confiscarea extinsă și care nu este clară în unele prevederi.
Astfel, potrivit Codului de Procedură Penală, există posibilitatea indisponibilizării și
apoi prin hotărârea definitivă a instanței,a confiscării a bunurilor(sumelor de bani) care constituie
venituri folosite în mod exclusiv pentru asigurarea traiului zilnic ceea ce după părerea mea
constituie o greșeală dar și un motiv în plus ca inculpatul sau în cazul acesta condamnatul să facă tot
ce depinde de el pentru a împiedica recuperarea prejudiciului. Lipsa sau diminuarea uneori la o
limită inacceptabilă a veniturilor folosite pentru existența zilnică chiar dacă din punct de vedere
legal și chiar moral acest lucru ar părea corect determină din partea condamnatului o atitudine vădit
de respingere a oricărei tentative de recuperare a pagubelor produse de acesta din infracțiuni.
Evident soluția dată de instanță are o importanță foarte mare dar, repet, deși pare moral
un astfel de gest el nu este uman și așa cum arătam, duce la reacții de respingere a unei cooperări cu
organele de urmărire penală din partea făptuitorului.
Dar cele mai multe probleme creează, după părerea mea, confiscarea extinsă care obligă
organul judiciar la o serie de investigați suplimentare ce nu dau întotdeauna certitudinea că bunurile
ce fac obiectul confiscării extinse au provenit de la condamnat. De asemenea luarea măsurii după
condamnare ridică o serie de probleme cu privire la momentul în care această măsură a fost luată.
De ce a fost nevoie de condamnare pentru ca o astfel de măsură să poată fi luată în condițiile în care
ancheta poate lămuri de la început dacă inculpatul a înstrăinat bunuri sau sume de bani ce ulterior
trebuie recuperate? Confiscarea presupune o nouă cercetare, un efort material și uman pe măsură.
Nu în ultimul rând, perioada de cinci ani în care se calculează veniturile ce constituie
bază de calcul este, după părerea mea, nerelevantă, deoarece legăturile de familie sau între indivizi
sunt așa de diverse încât pot apare oricând situații în care este foarte greu sau chiar imposibil de
stabilit dacă a avut loc un transfer de bunuri sau bani proveniți din activități infracționale în
interiorul acestei perioade sau în afara ei. De asemenea ce criterii a avut în atenție legiuitorul atunci
când a stabilit la patru ani limita minimă a condamnării pentru a i se putea aplica pedeapsa (și nu
sancțiunea) confiscării extinse deoarece există situații când și la o condamnare de sub patru ani
prejudiciile sun foarte mari.

45
 Toate aceste întrebări, și nu numai, fac ca această instituție, deși extrem de utilă în
prevenirea infracționalității, să nu poată fi folosită în mod eficient astfel cred că ea trebuie revizuită.
În al doilea rând nu există nici o prevedere în codul de procedură penală care să ajute
organul judiciar să determine inculpatul sau învinuitul să achite prejudiciul deși acest lucru ar putea
fi realizat în câteva etape ale procesului penal; în cazul arestării sau reținerii, în cazul acordului
pentru recunoașterea vinovăției, în perioada cât dosarul se află în camera preliminară sau în
judecata pe fond și unde judecătorul poate acorda circumstanțe atenuante.
Consider că problematica recuperării prejudiciului în cazul săvârșirii de infracțiuni
trebuie să se regăsească în toate reglementările din Codul de Procedură Penală unde învinuitul sau
inculpatul poate beneficia de clemența acordată de lege atât în faza de urmărire penală cât și la
stabilirea cuantumului pedepselor. Am în atenție, așa cum arătam mai înainte, problema cercetării
acestuia în stare de libertate sau arest, starea de libertate ar trebui să fie acordată de judecătorul de
drepturi și libertăți numai după acoperirea totală a pagubei create. Același criteriu se impune și în
cazul încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției deoarece este moral să-i acord o diminuare
a cuantumului pedepsei dar numai după recuperarea pagubelor pe care acesta le-a produs. Consider
că această problematică ce ține de politica penală a statului ar trebui să fie legiferată cel puțin pentru
o perioadă, tocmai datorită recrudescenței infracțiunilor contra patrimoniului fără precedent în
istoria recentă.
În al treilea rând, legislația permite ca în cazul societăților comerciale care au suferit
pagube ca urmare a săvârșirii de infracțiuni, până la judecarea cauzei, această societate să intre în
insolvență și să obțină de la judecătorul sindic ca recuperarea pagubelor să se facă exclusiv din
activele acesteia, astfel că cei vinovați de crearea lor să aibă posibilitatea scape fără să achite acest
prejudiciu. Din păcate aceste situații sunt din ce în ce mai dese deoarece de multe ori măsura
indisponibilizării este luată în urma efectuării expertizelor judiciare adică atunci când avem
certitudine că este vorba de o pagubă cu o evaluare aproape de realitate. Ori până la luarea acestei
măsuri, inculpații ori legăturile acestora de la nivelul firmelor aflate în cercetare, încearcă să
recupereze prejudiciul de la firme folosind instituția insolvenței. Este dificil să încerci împiedicarea
intrării în insolvență pe perioada cercetărilor deoarece patrimoniul firmei ar putea avea de suferit în
mod nepermis. Singura soluție este sesizarea judecătorului sindic ori de câte ori organul de
cercetare are informații că învinuiții ori inculpații au intenția de a-și recupera pagubele prin
procedura insolvenței.
În al patrulea rând, bunurile indisponibilizate trebuie administrate de organul judiciar
ceea ce creează o serie de greutăți acestei instituții judiciare, existând posibilitatea ca bunurile să se
deterioreze, iar valoarea lor să scadă sau chiar să dispară. Apariția Agenției Naționale de
Administrare a Bunurilor Indisponibilizate ar trebui să rezolve în cea mai mare parte această
problemă însă până în acest moment agenția nu este funcțională deși a trecut un an și jumătate de la
înființarea ei și există voci care spun că această structură nu va lucra prea curând.
Cu privire la necesitatea apariției unei astfel de agenții nu mai este nevoie să insist
deoarece existența acesteia este un serios avantaj în protejarea și valorificarea bunurilor
indisponibilizate. Agenția este considerată un oficiu național pentru recuperarea tuturor creanțelor și
a luat ființă ca urmare a Deciziei 2007/845/JAI și este desemnată ca oficiu național pentru
gestionarea bunurilor înghețate potrivit art. 10 din Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European
privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea
Europeană.
Această agenție are ca principale obiective urmărirea și indisponibilizarea bunurilor
provenite din infracțiuni care pot face obiectul punerii sub sechestru printr-o hotărâre
judecătorească, administrarea în cazurile prevăzute de legea 318/2015 publicată în Monitorul
Oficial nr. 961/24.12.2015 a bunurilor indisponibilizate în cadrul procesului penal,
valorificarea în cazurile prevăzute de legea mai sus amintită a bunurilor mobile sechestrate în cadrul
procesului penal, gestionarea sistemului informatic național integrat de evidență a creanțelor
provenite din infracțiuni și de coordonare, evaluare și monitorizare la nivel național a aplicării, și

46
respectării procedurilor legale în domeniul recuperării creanțelor provenite din infracțiuni (art.3din
legea 318/1015).
Este clar că o astfel de agenție ar degreva organele judiciare, în special poliția judiciară,
de o serie de activițăți administrative și s-ar evita de asemenea o serie de procese civile intentate de
proprietarii bunurilor care s-au degradat ori s-au depreciat moral ca urmare a nevalorificării la timp
a acestora.
Problema care este de actualitate o reprezintă faptul că la aproape un an și jumătate de la
apariția legii această agenție nu este funcțională, iar pagubele, din păcate, se acumulează. Din
informațiile pe care am putut să le obțin, de curând, prin hotărâre de guvern a fost stabilită
organigrama acestei structuri, dar de aici până la angajarea personalului și intrarea în stare de
operabilitate mai este un drum lung.
În al cincilea rând, organul de urmărire penală ar trebui să insiste mai mult în domeniul
recuperării, iar la nevoie să fie suplimentate efectivele poliției judiciare pentru a face verificări cu
privire la acest aspect.
Așa cum arătam puțin mai înainte și în vremurile trecute exista un indicator de muncă la
nivelul poliției judiciare ce se numea „recuperarea prejudiciului” așa cum există și acum. Problema
este că efectivele poliției judiciare sunt destul de reduse și nu există stimuli la nivel de management
pentru a mări cantitatea și valoarea bunurilor ori a sumelor de bani obținute din infracțiuni care să
fie recuperate. Poliția judiciară detașată la parchete lucrează sub coordonarea nemijlocită a
procurorului astfel că realizările acesteia în materia recuperării prejudiciului sunt aceleași cu ale
procurorului. În celelalte cazuri fiind vorba de sume de bani sau de bunuri cu o valoare mai mică
interesul pentru recuperarea lor nu este așa de mare.
Consider că realizarea unui sistem de recompensare ori de apreciere la nivel de
management la nivelul Poliției Naționale poate fi de folos în sensul cointeresării polițiștilor din
poliția judiciară pentru a desfășura activități suplimentare în vederea recuperării pagubelor produse
ca urmare a săvârșirii de infracțiuni.
Nu în ultimul rând, identificarea bunurilor sau a sumelor de bani care se presupune că
au fost obținute din săvârșirea de infracțiuni, este apanajul aproape exclusiv al organului de
urmărire penală (procurori și ofițeri de poliție judiciară), deși în această categorie ar trebui să facă
parte și alte instituții. În acest sens apreciez că o bună colaborare cu alte structuri ale statului, ONG-
uri, reprezentanți ai societății civile etc. este benefică. Știm cu toții că la nivelul percepției publice
corupția este blamată de cele mai multe categorii sociale și provoacă adevărate „războaie” în mass-
media. Această stare de spirit poate fi folosită ori de câte ori organul judiciar are nevoie de date sau
informații cu privire la actele de corupție.
În perioada de documentare informativă a dosarelor pe rol la parchete ori la poliție un
rol important îl are cooperarea instituțională cu structurile informative ale statului, pe de o parte
pentru identificarea probelor necesare dovedirii activității infracționale dar și pentru identificarea
bunurilor ori a sumelor de bani obținute ca urmare a activității infracționale. Este bine să lămurim
un lucru din capul locului: ancheta penală este realizată de poliția judiciară sub coordonarea
procurorului. Serviciile de informații por sprijini această activitate cu informații fără să participe la
anchetă. Precizarea este necesară ca urmare discuțiilor care au avut loc pe scena publică în ultima
vreme.
Le fel de importantă mi se pare cooperarea cu Agenția Națională de Cadastru și
Publicitate Imobiliară pentru identificarea bunurilor imobile care au fost achiziționate ca urmare a
activității infracționale și care până în anul 2000 întâmpina serioase greutăți în identificarea acestora
datorită faptului că verificările se efectuau manual. O dată cu informatizarea acestei instituții
organele de urmărire penală pot obține în timp real informații cu privire la orice tranzacție cu bunuri
mobile ce a avut loc la nivel național.
Nu de multe ori cooperarea cu Agenția Națională de Administrare Fiscală a fost
deficitară mai ales în cazul parchetelor specializate (DNA ori DIICOT) deoarece investigațiile
privesc o sumedenie de dosare aflate la multe agenții teritoriale iar viteza de lucru are de multe ori
de suferit. O dată cu constituirea Direcției Generale Antifraudă condusă de doi procurori cooperarea
47
cu anchetatorii a devenit mult mai bună deoarece această structură are acces la sistemele
informatice ala ANAF astfel că verificările se fac în timp real. Ar fi de dorit ca informatizarea
ANAF să continue astfel ca toate operațiunile să poată fi făcute în siguranță și în timpul cel mai
scurt.
La fel de importantă pentru buna desfășurare a procesului penal dar și pentru
recuperarea prejudiciului cauzat ca urmare a săvârșirii de infracțiuni este cea cu Oficiul Național al
Registrului unde de asemenea informatizarea a adus o serie de avantaje însă la fel de importanta mi
se pare cea cu administrațiile publice locale unde se găsesc o mare parte din evidențele atât de
necesare activității de urmărire penală.

3. CONCLUZII
Cele câteva considerații cu privire la un subiect sensibil pentru toți cei implicați în
procesul judiciar (și nu numai), arată că această problemă trebuie să stea în atenția opiniei publice
care are nevoie mai mult ca oricând de certitudini și mai ales de fapte. Dacă vrem ca spectrul
corupției să nu ne mai bântuie ca până acum este nevoie de puțin efort pentru a realiza un lucru
esențial în prevenirea criminalității: împiedicarea infractorilor să-și folosească valorile dobândite în
mod ilicit.

Referințe bibliografice
1. ***, Codul penal și Codul de procedură penală al României, ediție îngrijită de Petruț
Ciobanu, Editura Rosetti Internațional, 2014
2. ***, Drept penal – Partea Generală, sinteze și grile, Mihail Udroiu, ed. 2, Editura
C.H.Beck, 2015
3. ***, Codul penal – comentariu pe articole Bodoroncea Georgiana, Cioclei Valentin
și colectiv, Editua C.H.Beck, 2014
4. ***, Recuperarea prejudiciului și confiscarea bunurilor dobândite prin infracțiuni,
raport de diagnoză, realizat în cadrul Proiectului Dezvoltarea Coaliției „Inițiativa pentru o Justiție
Curată” autori, Fredom House România, Expert Forul și Centrul român de Politici Europene, 2016,
www.justițiecurata.ro
5. ***, Directiva 2104/42/UE a Uniunii Europene
6. ***, Decizia 2007/845/JAI a Parlamentului European
7. ***, Legea 318/2015 pentru înființarea Agenției Naționale de Administrare a
Bunurilor Indisponibilizate, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 961 din 24.12.2015
8. www.freedomhouse.ro
9. www.crpe.ro

48
 DREPTUL LA TIMP LIBER PENTRU POLIȚIȘTI

TIME FREE FOR COPS

Prof. univ. dr. ȚICAL George - Marius
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”
ticalgeorge@yahoo.com

Abstract (ro): Abordând problema drepturilor funcționarilor publici cu statut

special – polițiști, trebuie să subliniem că, aşa cum se susține în realitatea juridică, nu
există drepturi şi obligații independente unele de altele.
Astfel, fiecărui drept și corespunde o obligație corelativă şi fiecare obligație naşte,
la rândul său, un drept. Fiind cetățeni români, funcționarii publici(funcționari publici cu
statut special-polițiști), în exercitarea atribuțiilor de serviciu se bucură în primul rând de
drepturi ca orice alt cetățean român şi sunt ținuți deopotrivă de îndeplinirea obligațiilor
fundamentale ale acestora.
Funcționari publici cu statut special – polițiști au, în considerarea calității lor de
angajați, drepturi specifice dreptului muncii, cum ar fi: dreptul la salariu, la concedii de
odihnă, medicale sau de studii, asistență medicală, pensie, la portul armamentului, la
portul uniformei etc. În cadrul raportului juridic de drept administrativ în care
funcționarul public este parte, acesta are o serie de drepturi şi obligații, îndatoriri şi
chiar interdicții.
Prevederile legale, naționale şi comunitare, referitoare la drepturile de care
beneficiază funcționarii publici cu statut special – polițiști sunt concepute în scopul de
a-i stimula şi motiva prin crearea de condiții optime necesare exercitării funcțiilor de
serviciu, prin protecția juridică oferită acestei categorii de personal care își desfășoară
activitatea pentru organizarea executării şi executarea în concret a legilor.

Cuvinte-cheie: funcționar public, funcționar public cu statut special, polițist,

drepturi, obligații, concediu de odihnă, concediul de studii, concediul medical

Abstract (en): Addressing the issue of the rights of civil servants with special
status - police officers, we must point out that, as stated in the legal reality, there are no
independent rights and obligations to each other. Thus, each right corresponds to a
correlated obligation and each obligation also gives rise to a right. Being a Romanian
citizen, civil servants (civil servants with special status as police officers), in the
exercise of their duties, enjoy first of all rights as any other Romanian citizen and are
held both by the fulfillment of their fundamental obligations.
Civil servants with special status - police officers, due to their employee status,
have rights specific to labor law such as: the right to pay, holidays, medical or
education, medical assistance, retirement, at the port of arms, at the port Uniform, etc.
Within the legal administrative law relationship in which the civil servant is a party, he
has a number of rights and obligations, duties and even prohibitions.
The legal, national and community provisions regarding the rights of civil
servants with special status - policemen are designed to motivate and motivate them by
creating the optimal conditions necessary for the exercise of their job functions through
the legal protection offered to this category of staff
Performs the activity for the organization of the execution and the concrete
execution of the laws.

49
 Keywords: public servant, public servant with special status, policeman, rights,
obligations, rest leave, study leave, sick leave.

Dreptul la concediu de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaților. Conducerea
unității este obligată să ia măsurile necesare pentru ca polițiştii să efectueze în fiecare an
calendaristic concediul de odihnă la care au dreptul.1 Concediul de odihnă este un drept prevăzut de
art. 28 alin. 1 lit. E din Legea 360/2002, iar condițiile de acordare, cuantumul și tipurile de concedii
de care pot beneficia polițiștii sunt prevăzute în cuprinsul HG 1578/2002.
Trebuie să acordăm o mare atenție însă la modulul de calcul a vechimii pentru a putea
determina corect perioada de concediu pentru fiecare beneficiar. „Vechimea în serviciu care se ia în
considerare la determinarea duratei concediului de odihnă este aceea pe care polițiștii o împlinesc
în cursul anului calendaristic pentru care li se acordă concediul.”2
Pentru cei care intră în sistem pe parcursul anului, durata concediului de odihnă se
stabilește proporțional cu perioada lucrată de la data încadrării până la finele anului calendaristic,
dar și în raport cu vechimea în serviciu3 pe care au acumulat-o în alte locuri de muncă.
Un alt element important pentru determinarea perioadei de concediu este și perioada de
școlarizare într-o instituție de învățământ a MAI. Astfel, la calculul celor 10 ani, trebuie inclusă și
această perioadă, deși, se constată că în dese cazuri nu se ia în calcul de către cel care calculează.
De aceea este important să se menționeze direct în raportul de solicitare a concediului acest lucru.
Concediul de odihnă poate fi executatat fracționat sau integral, până la sfârșitul anului
calendaristic. În situația în care se dorește să fie fracționat, condiția este ca una dintre perioade să nu
fie mai mică de 21 de zile, în timp ce restul perioadei se poate solicita în mai multe fracții.
Deși la art. 3 alin. 1 din HG 1578/2002 se prevede că „polițiștii care au absentat de la
program întregul an calendaristic, fiind în concediu medical, concediu de maternitate, concediu
pentru îngrijirea copilului ori în concedii fără plată, nu au dreptul la concediu de odihnă pentru
acel an”, trebuie avut în vedere că Legea 53/2003 Codul muncii a fost modificată în 2015, astfel:
„Art. 145 ...
(4) La stabilirea duratei concediului de odihnă anual, perioadele de incapacitate
temporară de muncă și cele aferente concediului de maternitate, concediului de risc maternal și
concediului pentru îngrijirea copilului bolnav se consideră perioade de activitate prestată.
...
6) Salariatul are dreptul la concediu de odihnă anual și în situația în care incapacitatea
temporară de muncă se menține, în condițiile legii, pe întreaga perioadă a unui an calendaristic,
angajatorul fiind obligat să acorde concediul de odihnă anual într-o perioadă de 18 luni începând
cu anul următor celui îi care acesta s-a aflat în concediu medical.”
De aici rezultă foarte clar faptul că, indiferent de perioadele de inactivitate pentru
incapacitate temporară de muncă, concediu de maternitate, concediu de risc maternal și concediu
pentru îngrijirea copilului bolnav, polițiștii beneficieze de întregul concediu de odihnă.
Nu în ultimul rând, sunt deosebit de importante prevederile referitoare la planificarea
concediului de odihnă. În art. 5 alin (1) din H.G. 1578/2002 se stipulează generic faptul că
„programarea concediilor de odihnă pentru anul următor se face până la data de 15 decembrie a
anului în curs, cu consultarea polițiștilor și se aprobă de șeful unității”.
Singura restricție referitoare la programarea concediilor face referire la situația în care
polițiștii care se află în concediu de odihnă în același timp, să nu fie mai mare de 1/3 din efectivul
unității.
Această programare este importantă deoarece, după ce este aprobată de șeful unității, nu
mai poate fi modificată unilateral de către conducere decât în următoarele „situații:
a. concediu medical pentru incapacitate temporară de muncă;
1
Art. 4, Hotarare nr. 1578/2002 din 18/12/2002 privind condiţiile în baza caroră poliţistul are dreptul la concedii de
odihnă, concedii de studii şi învoiri plătite, concedii fără plată, bilete de odihnă, tratament şi recuperare.
2
Ibidem, Art. 1 alin (2).
3
Ibidem, Art. 1 alin (3).
50
 b. urmează să îndeplinească misiuni în afara teritoriului național,
1. în cadrul forțelor internaționale de poliție;
c. polițistul-femeie solicită concediul de odihnă înainte sau în continuarea concediului
de maternitate ori i s-a acordat concediu plătit pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani
sau a celui bolnav în vârstă de până la 3 ani;
d. are recomandare medicală pentru a urma un tratament într-o stațiune
balneoclimaterică, caz în care data începerii concediului de odihnă va fi cea indicată în
recomandarea medicală;
e. urmează sau este planificat să urmeze un curs de perfecționare sau specializare în
țară ori în străinătate.
Pentru situațiile prevăzute la lit. c), d) și e) reprogramarea este condiționată de cererea
prealabilă a polițistului. Întreruperea concediului de odihnă se dispune, în scris, în cazurile
prevăzute la lit. b) și e) și în cazul prevăzut la lit. c) de către șeful care are competențe pe linia
gestionării resurselor umane.”4
În raport cu vechimea în serviciu: 32 de zile calendaristice, pentru cei cu o vechime în
serviciu de până la 10 ani şi 38 de zile calendaristice, pentru cei cu o vechime în serviciu de peste
10 ani.5
Concediul de odihnă poate fi fracționat la cererea polițiştilor, cu condiția ca una din
fracțiuni să nu fie mai mică de 21 de zile calendaristice.6
În cazul necesităţii soluţionării unor situații personale poliţiştii au dreptul la concedii
fără plată, durata maximală fiind stabilită de H.G. 1578/2002.
În Belgia există concediul în funcție de circumstanțe. Lucrătorii au dreptul de a lipsi de
la locul de muncă, fără reduceri din salariu, cu ocazia unor evenimente familiale, pentru
îndeplinirea îndatoririlor civice sau a misiunilor civile şi în cazul apariției în instanță. Aceasta se
numeşte „mic şomaj”. De asemenea, există şi concediul pe motive imperative. Aceste absențe, mai
ales în caz de boală, de accident, de spitalizare nu pot depăşi 10 zile pe an şi în general nu sunt
plătite.
În Germania, unele contracte colective de conțin dispoziții aplicabile la evenimentele
vieții private. Mulți angajatori acordă zile de concediu special pentru căsătorie, moartea unei rude
apropiate, în caz de mutare sau atunci când lucrătorii sunt transferați în altă parte. 7 În Italia, în caz
de căsătorie, se acordă 15 zile de concediu plătit. În Spania, spre deosebire de celelalte state, se
acordă o zi liberă pentru schimbarea domiciliului.
Contractul individual de muncă poate fi suspendat din inițiativa salariatului, în
următoarele situații: concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul
copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani, concediu pentru îngrijirea copilului
bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap, pentru afecțiuni intercurente,
până la împlinirea vârstei de 18 ani, concediu paternal şi concediu pentru formare profesională.8
De asemenea, salariații au dreptul să beneficieze, la cerere, de concedii pentru formare
profesională.9 Acestea se pot acorda cu sau fără plată. Durata concediului pentru formare
profesională nu poate fi dedusă din durata concediului de odihnă anual şi este asimilată unei
perioade de muncă efectivă în ceea ce priveşte drepturile cuvenite salariatului, altele decât
salariul.10 Polițiştii care urmează cursuri ale unor instituții de învățământ superior de stat sau
particulare acreditate ori autorizate, de lungă durată, cursuri serale, cu frecvență redusă şi la
distanță, au dreptul la concediul plătit de 30 de zile calendaristice, acordat la cerere, integral sau

4
Ibidem, Art. 6
5
Ibidem, Art. 1 alin (1)
6
Ibidem, art. 2 alin (2)
7
http://www.efin.ro/munca_strainatate_2359/conditii_de_munca_in_germania.html
8
Art. 51, Codul Muncii, actualizat 2016 (Legea nr. 53/2003)
9
Ibidem, Art. 154
10
Ibidem, Art. 158
51
fracționat, în fiecare an universitar.11 Polițiştii beneficiază numai pentru frecventarea primei
instituții de învățământ superior de la dobândirea statutului de personal al Ministerului de Interne.
În Portugalia, orice angajat cu contract care urmează studii de orice nivel şi care durează
maximum 6 luni poate fi încadrat în categoria student-angajat. În acest caz, statutul angajatului îi
permite ajustarea timpului de muncă la activitățile şcolare. Dacă nu este posibil, studenții-angajați
pot fi eliberați de la serviciu, până la 6 ore pe săptămână pentru a asista la cursuri, fără alterarea
drepturilor salariale sau de altă natură.
O altă prevedere este cea din Codul Muncii, de la art. 139, secțiunea 3, capitolul II,
Titlul III şi anume sărbătorile legale în care nu se lucrează. Acestea sunt: 1 şi 2 ianuarie, prima şi a
doua zi de Paşti, 24 ianuarie – Ziua Unirii Principatelor Române, 1 mai, prima şi a doua zi de
Rusalii, 1 iunie, Adormirea Maicii Domnului, 30 noiembrie – Sfântul Apostol cel Întâi chemat, 1
decembrie, prima şi a doua zi de Crăciun, două zile pentru fiecare dintre cele 3 sărbători religioase
anuale, declarate astfel de cultele religioase legale, altele decât cele creştine, pentru persoanele
aparținând acestora.
Timpul liber în zi de sărbătoare este universal valabil, spre exemplu, în Franța
sărbătorile legale în care nu se lucrează sunt: 1 ianuarie, lunea Paştelui, 1 mai, 8 mai, Înălțarea,
lunea Rusaliilor, 14 iulie, 15 august, 1 noiembrie, 11 noiembrie şi 25 decembrie, legea interzicând
recuperarea sărbătorilor legale nelucrate. În Belgia, pe lângă 1 ianuarie, lunea Paştelui, 1 mai,
Înălțarea, Lunea Rusaliilor, 15 august,1 noiembrie, 11 noiembrie şi 25 decembrie, mai este zi liberă
şi 21 iulie, zilele libere fiind plătite de angajator.
Concediul prenatal are o perioadă de 63 de zile înainte de naştere, și concediul pentru
lăuzire pe o perioadă de 63 de zile după naştere.12 În vederea îngrijirii copilului bolnav (de până la
șapte ani) cei asigurații au dreptul la concediu și indemnizație.
Pentru copilului cu handicap (cu afecțiunie intercurente) până la împlinirea vârstei de 18
ani.13
În Belgia, o angajată care va naşte are dreptul la un concediu de maternitate de 15
săptămâni. În cazul naşterilor multiple, concediul de maternitate este în mod normal de 17
săptămâni, dar poate fi prelungit până la 19 săptămâni. În apropierea naşterii sale, angajata are
dreptul şi obligația de a-şi lua concediu prenatal. Acest concediu poate începe nu mai devreme de 6
săptămâni înainte de data preconizată pentru naştere şi este obligatoriu să fie luat cu 7 zile înainte
de data estimată a naşterii. Tatăl are dreptul să absenteze, cu ocazia naşterii copilului său, 10 zile de
la locul de muncă. El trebuie să-şi ia acest concediu în termen de 4 luni de la naştere.
Persoanele asigurate sunt obligate să anunțe şeful unităţii despre acordarea concediului
medical și să prezinte certificatul de concediu medical pentru plata indemnizației până cel mai
târziu la data de 5 a lunii următoare celei pentru care s-a acordat concediul.
Perioada pentru care medicul de familie poate acorda concediu medical pentru un
asigurat pentru incapacitate temporară de muncă este de maximum 45 de zile calendaristice în
ultimul an, iar după această perioadă eliberarea certificatelor de concediu medical se va face numai
de către medicul curant din ambulatoriul de specialitate sau spital, în caz de internare, cu încadrarea
în duratele maxime prevăzute de lege.14
Polițiștii au dreptul la concediu fără plată, a cărui durată însumată poate fi de 30 de zile
calendaristice anual, pentru rezolvarea următoarelor situații: pregătirea și/sau susținerea examenelor
de admitere, de finalizare a anilor de studii sau de absolvire a celei de-a doua/treia facultate,
susținerea examenelor nepromovate de admitere la doctorat sau în instituții de învățământ superior,

11
Art. 17 alin. (2), Hotararea nr. 1578/2002 din 18/12/2002 privind condiţiile în baza caroră poliţistul are dreptul la
concedii de odihnă, concedii de studii şi învoiri plătite, concedii fără plată, bilete de odihnă, tratament şi recuperare
12
Art. 24 alin. (1), ORDONANTA DE URGENTA Nr.158/ 2005 privind concediile si indemnizatiile de asigurari sociale
de sanatate
13
http://www.cabinetexpert.ro/2012-04-18/categorii-de-concedii-medicale-si-indemnizatiile-de-asigurari-sociale-de-
sanatate.html
14
http://www.monitorulvn.ro/articole/afla-cat-timp-poti-sta-in-concediu-medical_2_167041.html
52
a celor de an universitar ori de licență (diplomă) pentru pregătirea cărora au beneficiat de concediu
de studii sau la prezentarea la concurs în vederea ocupării unui post în altă unitate.15
De asemenea, în caz de accidentare sau îmbolnăvire gravă a unuia dintre membrii
familiei sau în situația unor dezastre care au afectat domiciliul polițistului, al părinților, socrilor sau
copiilor acestuia sau pentru alte situații sau evenimente excepționale, de natură să justifice învoirea
solicitată16, polițiștii beneficiază de învoiri plătite.
Pe baza criteriilor și a determinărilor făcute, se stabilesc prin ordin al ministrului de
interne locurile de muncă cu condiții deosebite(vătămătoare, grele sau periculoase) și durata
concediului de odihnă suplimentar.17 Totuși, este de discutat asupra perioadei de 6 zile care se
acordă polițiștilor în momentul de față, raportată la condițiile de expunere la unde electromagnetice,
deoarece, din punctul nostru de vedere, condițiile periculoase, vătămătoare și speciale la care sunt
expuși polițiștii din stradă ar trebui să genereze mai multe zile de concediu suplimentar, înspre
limita maximă de 14 zile.
În Germania sunt reguli stricte în cazul absențelor cauzate de boală. Atunci când
angajatull este în incapacitate de boală trebuie anunțat angajatorul în termenul cel mai rapid despre
situaţia incapacităţii de muncă, precum şi perioada aproximativă a acesteia. Dacă afecțiunea durează
mai mult de trei zile, trebuie prezentat un certificat medical înainte de a patra zi.
Pentru succesul unei organizații este esențial un management eficient al resurselor
umane. Când resursa umană nu este motivată corespunzător organizația numai funcționează în
parametrii normalii, deci numai merge spre un profit. Schimbarea poate fi asigurată printr-un
management performat, în primul rând al resurselor umane, care prin motivare și respectare a
drepturilor poate obține un comportament cât mai eficient al funcționarului public. Baza motivării
este fundamentată pe nevoile fiecărui individ, care trebuie satisfăcute și implicit prin aceasta își va
schimba comportamentul. Elementele principale care generaeză un comportament adecvat sunt
nevoile individului.

Referințe bibliografice
1. ***, Codul Muncii
2. ***, Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările
ulterioare, 2002
3. ***, OMAI 438/2003 privind condițiile în baza cărora polițistul are dreptul la
concedii de odihnă, concedii de studii şi învoiri plătite, concedii fără plată, bilete de odihnă,
tratament şi recuperare
4. ***, H 1578/2002 privind condițiile în baza cărora polițistul are dreptul la concedii
de odihnă, concedii de studii şi învoiri plătite, concedii fără plată, bilete de odihnă, tratament şi
recuperare
5. ***, OUG 158/2005 privind concediile şi indemnizațiile de asigurări sociale de
sănătate
6. http://www.avocat-roman-in-franta.eu/
7. http://www.mmuncii.ro/
8. https://muenchen.mae.ro
9. http://www.monitorulvn.ro
10. http://www.cabinetexpert.ro

15
Art. 21 alin. (1), Hotararea nr. 1578/2002 din 18/12/2002 privind condiţiile în baza caroră poliţistul are dreptul la
concedii de odihnă, concedii de studii şi învoiri plătite, concedii fără plată, bilete de odihnă, tratament şi recuperare.
16
Ibidem, Art. 20 alin. (2).
17
Ibidem, Art. 14. alin. (2).
53
 SECȚIUNEA

„ORDINE PUBLICĂ ȘI SIGURANȚĂ NAȚIONALĂ”

54
 ACULTURAȚIA ÎN VIZIUNEA CUTUMIAR ISLAMICĂ
ȘI ÎN CONTRADICȚIE CU ISLAMISMUL

ACCULTURATION IN ISLAMIC AND CUSTOMARY LAW

COMES IN CONTRADICTION WITH ISLAMISM
Drd. ALEXE Eva
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuzaˮ, Școala Doctorală OPSN
kittenkitten0220@gmail.com

Drd. MEMET Deniss

Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuzaˮ, Școala Doctorală OPSN
memet.deniss@gmail.com

Abstract (ro): Religia nu era decât o prelungire firească a tradițiilor cotidiene și a

obișnuințelor vieții în cadrul unei familii, dar migrația, fie în interior, fie în exterior,
spre exemplu spre Europa, în anonimatul existenței drept urmare pentru a-i împiedica pe
tineri să ia calea delicvenței, religia a trebuit să fie reinventată în forme mai dure, mai
ideologizate. În acest fel, statele arabe slăbesc saum cel puțin, se văd nevoite să cedeze,
într-o anumită măsură, în fața unor forme noi și uneori, extreme de naționalism și/sau
religiozitate, la care se adaugă și mass-media internațională senzaționalistă, dar și
mediile de socializare, precum Facebook, Twitter, etc., ceea ce ne determină să
concluzionăm că psihologia mulțimilor va avea cel mai mare impact în manifestarea
unor ideologii, la care desigur va contribui educația, care poate, la rându-i, genera
stabilitate, idei sănătoase și favorizarea unui regim democratic sau din contră
instabilitate și chiar războaie cu impact local, regional și chiar global.
Educația în Islam ocupă un loc central și pentru evitarea deculturației se impune o
educație sănătoasă și adecvată fiindcă imigranții adulți pot găsi, în general, un echilibru
în coabitarea cu un pol exterior și unul interior, însă copii sunt cei care rup echilibrul
punând sub semnul întrebării modul de funcționare a culturii fiind constrânși la o
adaptare constantă și frecventă, care presupune o reorganizare culturală fapt care îi
transformă în ținte predilecte de recrutare de către organizațiile teroriste cazând ușor în
capcanele fundamentalismului, însă aculturația se dovedește când are drept consecință o
îmbogățire a personalității subiectului și o elevare/rafinare spirituală pe un fondul unei
educații solide.
Islamul a pus educația la loc de cinste prin însăși jurisprudență (Fiqh) chiar
precizând că relațiile între musulmani vor trebui construite prin educație, prin care să se
creeze legături strânse și trainice și care să primeze fața de interesul material fiind un
interes temporar; relații care va trebui să se dovedească a fi puternice și trainice
indiferent de legătura de sânge, culoare, limbă sau naționalitate.
Relațiile dintre musulmani și alți credincioși de altă religie va fi o relație bazată pe
cunoaștere reciprocă, intrajutorare, dreptate și încredere aspecte prezente chiar și în
Coran, Surat Al-Hajarat 13, Surat Al-Mumtahina 8. Această relație nu poate fi
modificată sau alterată decât în condițiile în care se va declara război musulmanilor și
chiar și așa un bun musulman va trebui să respecte principiul proporționalității.
În prezentul articol a fost realizat un studiu de caz hebdomadarul Charlie Hebdo
prin prisma prevederilor Coranului și a jurisprudenței islamice pentru a evidenția
deculturația de care au suferit tinerii, care au înfăptuit oribilele crime și lipsa acestora de
educație, chiar și religioasă aclamată și revendicată de aceștia, dar și de organizația
teroristă Al-Qaeda prin vocea, așa pretinsului, cleric Harith Ben Ghazi Al-Nadhari, care
a claisficat ca fiind o răzbunare pentru onoarea profetului în ciuda faptul că Islamul
interzice războiul din răzbunare și dușmănie chiar în Coran, Surat Al-Maida 2.
55
 Cuvinte-cheie: jurisprudența islamică, aculturația pozitivă, aculturația negativă,
aculturația spontană.

Abstract (en): Religion was nothing but a natural extension of every day
traditions, guiding an ordinary life within a family, but migration in or out the country,
for exemple, in Europe, led the Muslims to live in the anonymity of them existence and
as a result, in order to prevent the young from taking the wrong path, religion was
reinvented in a harshand more ideological forms. Thus, the Arab States weaken or, at
least, see them selves forced to cede, to a certain extent, in front of new and sometimes
extreme forms of nationalism and religiosity and as a plus we find eather the
international media with allit’s sensational stories and even the social media represented
by Facebook, Twitter and so on which all led us to conclude that the psychology of
masses will have the greatest impact in the manifestation of certain ideology and here
education proved to by the primary factor in generating stability, healthy ideas and
promote a democratic regime or, on the other hand, generate instability, even wars with
local, regional and global impact.
In Islam education is seen as playing a central role and to avoid breaking the
acculturation process we must benefit from a healthy and adequate education because
the adult imigrant can find, generally speaking, an adequate equilibrium in cohabitation
with an interior/exterior pole, but the young are the one sto break the equilibrium by
putting into question the culture its self and how it should be conducted they being
forced to a constant and frequent adaptation which requires cultural reorganization and
adjustment turning the minto a favorate target for recruitment by terrorist organisations
falling slightly in the trappings of fundamentalism, but where acculturation turns out to
be positive it has as a result an improvement of the subjects personality and a spiritual
evolution and refine based on a solid educational background.
Islam values education and even through tit’s jurisprudence states that relation
between Muslims will be build through education to create close and durable ties
governing the material interest, this being seen as temporary, and more, those relations
have to prove strong and lasting regardless of bloodties, language, color or nation.
Relations between Muslims and other believers will be a relationship based on
mutual knowledge, benevolent, justice and confidence all of these being specified in
Quran, Surat Al-Hajarat 13 and Al-Mumtahina 8. This relationship may not be changed
or altered unless toMuslims will be declared warand even so a good Muslim should
respect the principle of proportionality.
In this article a case study in the light of the provisions of the Quranand the
Islamic jurisprudence of Charlie Hebdo case was inserted to highlight the negative
acculturation that those young men suffered from carrying those horrendous crimes
based on a lack of education, even in term of religious education which they claimed,
and which was claimed by Al-Qaeda terrorist organization through the voice of, such
said, cleric, Harith Ben Ghazi Al-Nadhari, who stated that the attack was a revenge for
the honor of the prophet, but mean while Islam forbid the war of revenge or even
enmity in Quran, Surat Al-Maida 2.

Keywords: Islamic Jurisprudence, positive acculturation, negative acculturation,

spontaneous acculturation.

Argumentum: Islamul radical, fundamentalismul islamic sau chiar islamismul, pentru

a-l cita pe Robert D. Kaplan, în opera sa deja devenitră celebră, Răzbunarea Geografiei1 reprezintă,

1
R. D. Kaplan, Răzbunarea Geografiei, pp. 178-187.
56
în parte, istoria urbanizării, din ultima jumătate de secol, a nordul Africii și a Orientului Mijlociu
extins.
De asemenea, tot urbanizarea explică și mai mult progresistele demonstrații în favoarea
democrației, care au răsturnat diversele regimuri arabe în anul 2011 și care sunt încă în proces de
elaborare/desfășurare sau chiar devenire.
Religia nu era decât o prelungire firească a tradițiilor cotidiene și a obișnuințelor vieții
în cadrul unei familii extinse, dar migrația către orașe i-a condus pe musulmani în anonimatul
existenței în ghetouri, atât în țările autohtone sau în diferitele orașe ale lumii, drept urmare, pentru
a menține coeziunea familiei și a-i împiedica pe tineri să o ia pe o calea delicvenței, a trebuit ca
religia să fie reinventată în forme mai dure, mai ideologizate. În acest fel, statele arabe slăbesc sau,
cel puțin, se văd nevoite să cedeze, într-o anumită măsură, în fața unor forme noi și, uneori, extreme
de naționalism și de religiozitate, încurajate de urbanizare, la care se adaugă și mass-media
internațională senzaționalistă, dar și mediile de socializare precum Twitter și Facebook, conduce în
ultima instanța la subminarea autorității tradiționale și la apariția unor tipologii noi.
Psihologia mulțimilor va avea cel mai mare impact în manifestrarea unor ideologii, la
care desigur va contribui educația, iar unde această educație va produce cohorte întregi de oameni
slabi ea va contribui la instabilitate, dar unde aceasta va contribui la generarea de idei sănătoase, ea
va favoriza un regim democratic.
Având în vedere că Europa se confruntă cu un proces migrațional fără precedent se
impune studiul aculturației prin care se subînțelege un proces complex de contact cultural prin
intermediul căruia grupuri sociale sau societăți întregi asimilează trăsături proprii altor grupuri sau
societăți mai ales că descrepanța între cele două culturii europeană și arabă sau creștină și
musulmană conform Coranului, Sharia (Legea Islamică cutumiară), dar și a jurisprudenței (Fiqh).

Considerații teoretice
O definiție clasică a aculturației a fost avansată de către elevii lui F. Boas: „aculturația
cuprinzând fenomenele care rezultă din contactul direct și continuu dintre grupuri de indivizi de
culturi diferite, cu modificări ulterioare ale tipurilor culturale originale ale unuia dintre grupuri sau
ale ambelor” (R. Redfield, R. Linton, M. J. Herskovits, 1936). Așa cum însuși M. Herskovits avea
sa sublinieze, aculturația nu este neapărat legată de un contact direct și continuu, legăturile
discontinue (cum ar fi cele comerciale) fiind suficiente pentru a produce anumite modificări
culturale.
În plus, aculturația, chiar daca este deseori asimetrică, în sensul că presupune
împrumuturi inegale și deseori unilaterale, reprezintă un proces de schimb reciproc, manifestat prin
interacțiuni diverse. Antropologia a cunoscut mari probleme în operaționalizarea termenului de
aculturație tocmai din pricina că a rezumat noțiunea la schimbul dintre o „cultură-sursă” si una
„țintă”. Or, contactul dintre două culturi este mediat de categoriile conceptuale diferite de o parte și
de cealaltă, ca și de modalitatea în care respectivele categorii sunt folosite de către actorii implicați.
În concluzie, nici un elemente preluat dintr-un sistem cultural-sursă nu este reprodus în
mod identic în altă cultură. Pentru a încerca să delimiteze acest proces de „transfigurare” culturală,
același M. Herskovits a propus termeni ca „trans-culturație”, sau „neo-culturație”, iar aici ca
argument vine și interpretarea neuniformă a țărilor arabe în ceea ce privește democratizarea, care s-
a evidențiat fără echivoc cu ocazia Prima-verii Arabe și care ne-a dezvăluit forme de reacție diferită
de la o democratizare pașnică și o adaptare lentă a instituțiilor în țări precum Tunisia sau chiar Egipt
până la izbucnirea de războaie în cazul Siriei sau a instabilității, care dănuie în Irak și a problemelor
cu care se confruntă Yemenul.
Desigur un rol determinant îl au și factorii gradului de aculturație precum: nivelul și
amplitudinea educației formale, extensia câmpului de interacțiuni în rețeaua socială și de muncă,
vârsta la care se intră în relație cu grupul cultural diferit, statutul socio-economic al celor în cauză,
etc., care pot contribui la accelerarea procesului de democratizare și la consildarea sa sau
dimpotrivă.

57
 O altă problemă, care vine să ne explice într-o măsură mai mare sau mai mică situația
actuală din țările arabe o reprezintă chiar aculturația, care poate deveni patologică datorită
incapacității inserției simultane a unei persoane în două sisteme culturale, sensibil diferite, la care se
adaugă și educația, dar și factorii de mediu, care în țările arabe sunt împregnate de religiozitate în
toate aspectele vieții cotidiene și în acest context apar crizele de identitate culturală, cu
repercusiuni importante asupra indivizilor în cauza sau asupra colectivității din care fac parte.
Abou2 observă că distanța mai mare sau mai mică existentă între culturile în contact va
avea o incidență asupra aculturației, la fel ca și gradul prestigiului pe care îl au culturile care se
învecinează și omogenitatea lor mai mare sau mai scăzută. Mai mult, pentru a defini genul
aculturației, trebuie să se tina seama de modul în care se organizează contactele între comunități;
unde Abou ne relevă trei moduri de aculturație : spontană, forțată sau impusă.
Aculturația este spontană atunci când nu există contact permanent între populațiile
respective, dar există mediatori suficient de puternici, ca piața economică, exportul de produse,
importul de ideologii politice, etc., care în țările arabe se manifestă încă de la existența puterilor
coloniale și continuă pregnant în domeniul schimburilor comerciale, deci cel economic.
Aculturația este forțată când situația o impune, dar până într-un anumit punct, pentru ca
modalitățile sunt lăsate la inițiativa grupurilor și aici putem vorbi despre migrația voluntară în
căutarea unui trai mai bun și de obicei de ordin economic unde majoritatea persoanelor, în general,
se adaptează pentru o perioadă, după care pot reveni în țara lor de origine sau chiar pot deveni
cetățean model în țara gazdă unde au fost și adoptați. Se consideră astfel că diferite imigrații
economice sau politice, in societățile pluraliste, pot păstra un timp instituțiile și tradițiile care le sunt
proprii, dar când experiența întâlnirii a două culturi se traduce printr-o deculturație a personalității,
atunci aceasta este negativă; când face posibilă o reorganizare culturală a personalității, este
pozitivă.
Există deculturație atunci când o persoană ajunge a fi “sfâșiată” între două culturi care
nu ajung la conciliere și este afectată în mod profund, iar Criza de identitate pe care o trăiește riscă
să provoace sentimente de inferioritate, angoasă, agresivitate, tulburări grave.
Deculturația este evitată cand aculturația parțială este stabilită fără a necesita o ruptură
totală. În general, imigranții adulți pot găsi un echilibru în coabitarea cu un pol exterior apropiat
societății gazdă (câmpul muncii, administrația etc.) și un pol interior apropiat culturii de origine
(universul familial, timpul liber etc.). Uneori, copiii sunt cei care rup echilibrul punând sub semnul
întrebarii modul de funcționare a culturii. Acești copii, crescuți între școală, casă și culturile
respective, sunt constrânși la o adaptare constantă și frecventă care cere o reorganizare culturală, la
care se adaugă și faptul că în familie nu întotdeauna primesc o o educație “sănătoasă” sau corectă,
chiar și din punct de vedere religios, fiindcă Islamul este o religie a păcii și nicidecum a răzvătirii
specifice vârstei subiectului uneori, care primește această “educație”, dacă îi putem spune așa, din
medii oculte și așa sunt ușor de atras în capcanele fundamentalismului, însă aculturația se dovedește
a fi pozitivă când are drept consecință o îmbogățire a personalității subiectului și când îi dezvoltă
creativitatea cum se întâmplă în majoritatea cazurilor.
Berry3 identifică șase tipuri de schimbări care însoțesc aculturația : schimbări fizice,
schimbări biologice, schimbări politice, schimbări economice, schimbări culturale și schimbări
sociale. Într-o situație de migrație, toate aceste schimbări se vor produce mai mult sau mai puțin
rapid și în condiții mai mult sau mai puțin favorabile. Aceste schimbări pot constitui un avertisment
legat de educație mai ales în ceea ce privește adaptarea rapidă si forțată, care este cerută persoanei
fiindcă la urma urmei integrarea redefinește individualitatea în contextul unor noi repere culturale,
prin integrare persoana poate câștiga, elevându-se spiritual, prin asimilare aceasta pierde substanța
proprie și se pierde pentru totdeaună.

2
S. Abou, L identite culturelle, Ed. Anthropos, Paris, 1981, p. 67.
J. W. Berry, Ecological Analysis Forcross – Cultural Psychology, Ed. Academic Press, London, 1980, pp. 130-136.
3

58
 Berry4 de asemenea propune o distincție între adaptare și aculturație, pornind de la
experiența sa cotidiană. Prin prezentarea a patru tipuri de aculturație (asimilare, integrare, separare-
segregare, marginalizare) la care se ajunge în funcție de răspunsurile la două întrebări: prima are în
vedere dacă este importantă sau nu păstrarea identităților și caracteristicile culturale (cutume, limba,
religie, etc.) și a doua privește voința de a stabili relații cu alte grupuri din societate. De asemenea
se are în vedere și intensitatea legăturii pe care individul dorește să o păstreze cu cultura sa de
origine sau voința sa de a se deschide spre alte culturi.
Cazul asimilării presupune abandonarea completă a identității culturale în favoarea
comunității dominante. Acest abandon este mai frecvent o constrângere a societății gazdă decât o
alegere voluntară și, in acest sens, educația are întotdeaună o forța asimilatoare extrem de puternică.
Asimilarea este o realitate pentru mulți emigranți, deși deseori se pune problema integrării mai mult
decât cea a asimilării, exigențele educațioanale și lingvistice, în mod special, nu ofera alternativă.
În procesul de integrare, subiectul păstrează o parte din specificitatea sa culturală,
făcând parte din unele structuri ale societății dominante. Integrarea nu este realizată printr-o mișcare
unilaterala a nou venitului spre societatea dominantă. Se aseamană cu un proces multidimensional,
în care toate elementele părtii integrante sunt redefinite către noul venit, iar fiecare integrare
provoacă o nouă elaborare a integrității societății în schimbare. Aceasta situație pare deseori cea
mai echilibrată și poate satisface exigențele individului și ale comunității.
În cea de segregare/separare, fie individul dorește păstrarea identității sale culturale
intacte, fie societatea dominantă împiedică stabilirea tuturor relațiilor, iar în procesul de
marginalizare coexistă un alt tip de aculturație (asemănător cu segregarea), fiindcă aceasta nu
constituie o acțiune voluntară, iar societatea dominantă joaca un rol fundamental în practica
marginalizării.

Studiu de caz: hebdomadarul Charlie Hebdo realizat prin prisma prevederilor

Coranului şi a Jurisprudenţei Islamice
Acestea fiind amintite, în continuare vom proceda la prezentarea unui studiu de caz prin
prisma celor amintite mai sus: Coranul, cele două concepte de „pace„ și „strădanie”, din analiza
conceptului de „jihad”, parte a jurisprudenţei islamice, ca element de cercetare oprindu-mă asupra
cazului Charlie Hebdo printr-o succintă prezentare a actului terorist de la hebdomadarul Charlie
Hebdo:
La data de 7 ianuarie 2015, frații CherifşiSaidKouachi, înarmaţi, au forţat intrarea în
clădirea ziarului satiric săptămânal Charlie Hebdo din Paris, ucigând unsprezece persoane şi rănind
alte unsprezece. După părăsirea clădirii au ucis un ofiţer de poliţie. Cei doi criminali s-au identificat
prin apartenența la rețeaua de rețele teroriste Al-Qaeda (filiala din Yemen), cunoscută sub
denumirea Al-Qaeda din Peninsulă Arabă (AQPA), de altfel cea care şi-a asumat responsabilitatea
comiterii acestui act criminal. Ulterior, Franța a suportat şi efectele altor atacuri armate, respectiv
din regiunea Île-de-France, soldate cu cinci morți şi unsprezece răniți. Autorităţile franceze au
ridicat nivelul de alertă terorist (Vigipirate) dislocând trupe în regiunea Île-de-France şiPicardy.
Activitățile executate au dat rezultate, suspecţii fiind localizați, însă la data de 9 ianuarie 2015 au
procedat la o luare de ostatici într-o clădire a companiei Signage în Dammartin-en-Goele, suspecții
fiind elimnați în timp ce încercau să părăsească imobilul respectiv.
Un amăunt demn de menţionat: înainte cu doi ani de producerea atacului,
StephaneCharbonnier, jurnalist și caricaturist, director al publicației Charlie Hebdo din anul 2009 a
afirmat: „Trebuie să continuăm până când islamul va deveni banal ca şi catolicismul”, lucru care în
2013 a determinat Al-Qaeda să-l introducă pe lista celor mai vânate persoane, alături de Kurt
Westergard, Carsten Juste şi Flemming Rose.
Al-Qaeda din Peninsula Arabă a revendicat atacul prin vocea clericului Harith Ben
Ghazi Al-Nadhari afirmând că atacul a fost o răzbunare pentru onoarea Profetului.

4
Ibidem
59
 Concomitent cu acțiunea de luare de ostatici a fraţilorKouachi, o altă luare de ostatici se
consuma la Dammartin-en-Goele. AmedyCoulibaly, cel care întâlnise pe cei doi fraţi în inchisoare,
a procedat în mod similar (cu luare de ostatici) în incinta unui supermarket kosher, în Porte de
Vincennes (estul Parisului), ameninţându-i pe poliţişti cu moartea în cazul în care fraţii ar avea de
suferit. După ce asediul de la Dammartin-en-Goele a fost fianlizatautorităţile au intrat în
supermarket eliminându-i pe frații Coulibaly și eliberând cincisprezece persoane. De asemenea, au
fost recuperate trupurile a patru ostatici.
Sunt de menţionat următoarele aspecte referitoare la fraţiiKouachi:
La un an de la invadarea trupelor americane în Irak (2003), CherifKouachi, pe atunci
distribuitor de pizza, în vârstă de 22 de ani, nu a putut suporta imaginile în care americanii îi
umileau pe musulmani în închisoarea Abu Ghraibşi încă de pe atunci a început să-şi facă planuri
pentru a ataca SUA şi a se deplasa în Irak. A fost arestat cu câteva ore înainte de îmbarcare,
petrecându-și 20 de luni în închisoarea, deoarece acești fraţi frecventau moscheea Al Dawa on Rue
de Tanger, unde l-au întâlnit pe FaridBenyettou. Acest lider carismatic i-a incitat pe tineri să devină
jihadiştişi chiar a înfiinţat o linie prin care tinerii musulmani de origine franceză (devenind ulterior
Buttes-Chaumant Group), puteau călători în Irak pentru a se alătura reţelei lui Abu Musab Al-
Zarqawi.
În timpul în care îşiispăşea pedeapsa l-a cunoscut în închisoare pe DjamelBeghal, unul
din operativii qaidiști, potrivit datelor, chiar al treilea în ierarhie, fiind antrenat în campusurile
creație a lui Osama Ben Laden, din Afganistan, apoi trimis la Paris pentru înfiinţarea unei celule, în
vederea atacării intereselor SUA locale. De asemenea, acolo a devenit prieten cu AmedyCoulibaly,
cel care avea dezvolta conexiuni cu traficanţii de arme. Unul dintre fraţi 5 - existând posibilitatea ca
Cherif să fi călătorit cu paşaportul lui Said sau invers - a călătorit în Yemen, în 2011, atunci,
autorităţile americane alertând pe cele franceze.
Dinistoricul celor doi frați se cunoaște că au fost crescuţi la orfelinatul din Treignac, de
la vârsta de 12, respectiv 14 ani, ambii părinţi ai acestora decedând (cauze necunoscute).
Voi începe analiza prin vocea clericului Harith Ben Ghazi Al-Nadhari, reprezntantul Al-
Qaeda din Peninsulă Arabă, care a afirmat că atacul a fost o răzbunare pentru onoarea Profetului,
islamul interzicând războiul din răzbunare sau din duşmănie (după afirmaţia lui Allah din Surat Al-
Maida 2: „Să nu vă determine ura sa atacaţi pe vreun neam care v-a împiedicat să ajungeţi la
moscheea sacră, ci ajutaţi-vă reciproc în împlinirea faptelor bune şi în evlavie, dar şi nu pentru a
comite păcate sau a face nedreptăţi. Să vă fie frică de Allah căci este aspru la pedeapsă!”, având în
vedere că Pacea reprezintă principiul de bază şi de urmat în islam, războiul constituind excepţia:
1) În caz de legitimă apărare, potrivit Surat Al-Baqara 190: „Luptaţi pe calea lui Allah
împotriva celor care luptă împotriva voastră, dar să nu fiţi cumva iniţiatorii vreunei lupte fiindcă
Allah nu îi iubeşte pe atacatori”, iar conform Surat Al-Baqara 246: „De ce nu am lupta pe calea lui
Allah atâta timp cât am fost alungaţi din casele noastre şi de lângă copii noştri?” (sursa: Sfântul
Coran, traducere de Alexe Eva);
2) Pentru apărarea dreptului de propovăduire a cuvântului lui Allah, doar în cazul în
care se întâmpină opoziţie în realizarea acestui demers, fie credinciosul musulman este torturat, fie
este împiedicată vreo persoană să îmbrăţişeze religia islamică, sau propovăduitorul este împiedicat
în acţiunea sa, conform Surat Al-Baqara 190-193: „Luptaţi pe calea lui Allah împotriva celor care
luptă împotriva voastră, dar să nu fiţi cumva iniţiatorii vreunei lupte fiindcă Allah nu îi iubeşte pe
atacatori. Luptaţi împotriva lor pentru a-i respinge şi pentru a-i alunga de unde v-au alungat, iar
necredinţa este mai gravă decât moartea, dar să nu vă luptaţi cu ei la moscheea Al-Haram, însă în
cazul în care sunteţiatacaţiripostaţi căci aceasta este resplata celor fără credinţă, însă dacă vor
conteni Allah este iertător, îndurător. Să luptaţi împotriva acestora până nu va mai exista
necredinţă, iar credinţa va fi numai a lui Allah, însă în cazul în care vor conteni atunci nu vor mai
exista agresiuni decât împotriva neleguiţilor” (sursa: Sfântul Coran, traducere de Alexe Eva).

5
Existând încă dubiu asupra identității acestuia.
60
 Deci putem concluziona că ordinul de respingere prin luptă pe atacatori, dar şi legitima
apărare, reprezintă puncte-cheie în toate doctrinele şi reprezintă principii de bază în mai toate
cazurile şi este un lucru suficient de clar prin afirmaţia lui Allah în Surat Al-Baqara 190: „Luptaţi
pe calea lui Allah împotriva celor care luptă împotriva voastră”. Ba mai mult, nu este permis atacul
fiindcă Allah a interzis acest lucru prin afirmaţia sa din Surat Al-Baqara 190: „Să nu fiţi cumva
iniţiatorii vreunei lupte fiindcă Allah nu îi iubeşte pe atacatori”, de unde rezultă şiinterdicţia fermă
în acest sens. Războiul sus amintit şi permis prin Sura îndeplineşte o sarcină majoră pin faptul că
reprezintă un război pentru libertatea credinţei ca oamenii să pot avea dreptul de a îşi practica
religia într-un climat de siguranţă.
Un alt aspect care merită menţionat este îndemnul de a respinge un atac respectând
principiul proporţionalităţii prin cuvântul lui Allah, așa cum este reflectat în Surat Al-Tauba 36:
„Luptaţi împotriva tuturor politeiştilor întocmai cum luptă ei împotriva voastră şi să ştiţi că Allah
este ălături de cei care îi dau ascultare temându-se de el”. Ba mai mult, islamul nu permite vreunei
persoane să fie silită în a îmbrăţişacredinţa islamică, ci a statuat obligaţia utilizării raţiunii, a minţii,
alături de o simplă privire asupra a ceea ce ne înconjoară, fapt reflectat prin textul SuratYunis 99-
101: „Dacă ar fi dorit Domnul ar fi făcut ca toţi de pe pământ să devină credincioşi. Crezi că îi poţi
constrânge pe oameni să devină credincioşi? Niciun suflet nu va deveni credincios decât prin
voinţa lui Allah, care îi va pedepsi pe cei care nu pricep. Priviţi la tot ce vă înconjoară în cer, dar
şi pe pământ şi la tot ce vă transmit versetele prin cei trimiși, însă totul va fi în van pentru un neam
de necredincioşi”. Aceeași idee o contragem din Surat Al-Baqara 256: „Credinţa nu se va impune
prin constrângere fiindcă este desluşită deosebirea dintre calea dreaptă şi cea eronată”.
Toate războaiele pe care le-a purtat Profetul au fost războaie de apărare, iar acesta este
princpiul de bază care guvernează acest aspect pe care îl regăsim şi în cuvânul lui Allah, așa după
cum este ilustrat în Surat Al-Tauba 13-15: „Nu veţi lupta împotriva unui neam, care şi-a anulat
credinţa, l-au alungat pe Profet şi au procedat la a vă ataca ei mai întâi.Pentru că vă temeţi de ei?
Temeţi-vă de Allah căci de el va trebui să vă temeţi mai întâi dacă sunteţicredincioşi. Luptaţi
împotriva lor căci Allah îi va pedepsi şiruşina prin mâinile voastre, va face ca victoria să fie a
voastră şi va alunga teama din piepturile credincioşilor, va alunga mânia din inimele lor şi va ierta
pe cine va dori. Allah este înţeleptşiatotştiutor”.
Dreptul la educaţieşi opinie este garantat în islam, orice persoană având dreptul la
educaţieşi de a alege ceea ce îl cizelează spiritual, îi exaltă inima pentru atingerea maximului de
performanţă. De asemenea, are dreptul la propria opinie pentru a persevera, islamul interzicând
orice amestec în dreptul la opinie atâta timp cât nu se aduc prejudicii societăţii, conform Surat Al-
Baqara 159-160: „Cei care ascund ce am trimis ca dovezi clare şi călăuzitoare oamenilor prin
Scriptură îi blesteamă Allah şi îl blesteamătoţi cei care blesteamă, cu excepţia celor care se vor
căii, îndrepta şi mărturisi adevărul, pe care îi voi ierta. Sunt iertător şi îndurător!” Aici religia
islamică prevede, de asemenea, conform Codului penal şiJurisprudenţei islamice, obligaţia ca
înainte de a riposta la orice atac, de orice natură, un bun musulman întrebând pe atacator dacă are
cunoștințe despre islam şi dacă îşicunoaşteşiîşi asumă fapta - lucru, care este lesne de înţeles că nu
s-a realizat - după care, în cazul în care atacatorul ar fi prezentat un alt punct de vedere, bazat pe
necunoaştere, fapta n-ar mai fi existat, deci pedeapsa - oricare ar fi fost aceea - nu s-ar mai fi putut
aplica. În plus, fraţiiKhouachi n-au respectat principiul proporţionalităţii, lucru pe care l-ar fi putut
face dacă ar fi protestat paşnic și mai cu seamă că cei doi și-au îndreptat potențialul violent spre
oameni nevinovaţi, astfel pierzându-și viaţa și deci violând, nu doar încălcând principiul amintit. Se
poate afirma că aceştifraţi au adoptat o decizie pe baza unui set incomplet sau eronat de informaţii
fiind indoctrinaţişimanipulaţi de membrii Al-Qaeda care, printr-un comportament persuasiv, au
dorit doar să-şi satisfacă nevoile precum statutul. Cu certitudine, din punct de vedere religios,
decizia fraţilorKouachi a fost complet eronată şi bazată pe excese de ordin emotional sau pe
necunoaștere. Deci pe o educație precară din toate punctele de vedere, dar mai ales pe palier
religious pe care îl și revendică cei doi frați.
Precedentul, în cazul caricaturilor publicate în Danemarca la adresa Profetului, nu se
poate substitui celor afirmate anterior, ba mai mult, poate constitui un model de comportament şi
61
conduită pentru tinerii musulmani, care au dreptul să riposteze paşnic la orice ar constitui o jignire
sau ofensă, aşa cum a făcut însuși Profetul în mare parte a vieţii sale constituind un model de
comportament prin Sunna.
Islamul reglementează relațiile între musulamni și cetățenii de altă religie prin
jurisprudența islamică (Fiqh) și pe lângă faptul că le incurajează și nu numai la nivel de individ, ci
și la nivel de grup și chiar între după cum urmează:

Relația între musulmanii de pretutindeni

Legăturile între musulmani vor trebui construite prin educație și va trebui să se
dovedească a fi legaturi strânse și trainice care să primeze în față interesului material, care este un
interes temporar. În plus, aceste legături va trebui să îi unească pe musulmani de pretutindeni și va
trebui să se dovedească a fi mai puternice și trainice indiferent de legăturile de sânge, culoare,
limbă, țară, etc. fiindcă prima legătura creată este cea prin educație deci prin credință și din care
rezultă că musulmani sunt frați prin credință după cum este stipuat în Surat Al-Hajarat 10:
“Credincioșii sunt frați” și în SuratAl-Tauba 71: “Credincioșii și credincioasele sunt aliați”.
Rugăciunea la musulamni se face în grup și este de preferat față de o rugăciune realizată
indiviual, precum Al-Zakat (actele de caritate) care consituie mai întâi de toate o relaținare între cei
bogați și cei săraci, dar și postul care îndeamnă pe cei cu stare să simtă ce simte un sărac pentru o
anumită perioadă limitată de timp, de asemenea Al-Haj (pelerinajul) care constituie, în primul rând,
o adunare a musulmanilor din toate colțurile lumii pentru a îndeplini o îndatorire așa de importantă
pentru un musulman.
Profetul avea grijă ca musulmanii să se adune chiar dacă doar aparent și chiar într-o zi a
zărit niște credincioși, care stăteau separat și le-a spus să strângă grupul și așa s-au grupat mai ales
că grupul reprezintă forța prin care este apărata credința islamică, iar dezbinarea reprezintă o
slăbiciune prin care s-ar aduce prejudicii și atingere religiei islamice conform Surat Al-Omran105:
“Nu fiți asemenea celor, care s-au scindat și nu s-au putut înțelege după ce au primit dovezile divine
indubitabile căci aceia vor avea parte de un chin cumplit” , de asemenea conform Surat Al-Anfal
46: “Nu vă certați fiindcă veți pierii și va pierii forța voastră”, dar și în Omran 103 este de asemenea
stipulat: “Țineți-vă strâns împreună de frânghia lui Allah și nu vă scindați”, dar și în Surat Al-Ruum
31-32 este stipulat: “Nu fiți dintre politeiști, dintre cei care și-au divizat religia devenind secte” și în
Surat Al-Anaam 159: “Tu să nu ai de a face cu cei care și-au devizat religia prin apariția sectelor”.

Relația între musulmani și credincioșii de altă religie

Relația dintre musulmani și credincioșii de altă religie va fi o relație bazată pe
cunoaștere reciprocă, intrajutorare, dreptate și încredere, după cum stipulează Allah în Surat Al-
Hajarat 13: “Oameni, v-am creat perechi (bărbați și femei), dar și popoare și triburi pentru a face
cunoștință unii cu alții, iar cel mai cinstit dintre voi în fața lui Allah este cel mai evlavios. Allah este
atotștiutor”, dar și în Surat Al-Mumtahina 8 facându-se referie la încredere și dreptate “Allah nu vă
interzice să relaționați cu cei care nu au luptat împoriva voastră din pricina religiei și v-au alungat
din căminele voastre, ba din contra să-i tratați cu bunătate și într-un mod just fiindcă Allah iubește
persoanele drepte”.
Relația musulmanilor cu persoanele de altă religie a fost descrisă mai sus și ea se va
modifica doar în situația în care persoanele respective vor interveni și altera această relație sau vor
declara război musmulmanilor, iar atunci musulmanii vor răspunde la atacul acestora luând în
considerare principiul proporționalității conform Surat Al-Omran 28: “Credincioșii nu îi vor lua pe
necredincioși drept aliați în locul credincioșilor, iar cei care vor face aceasta nu mai au legătura cu
Allah și va trebui să vă feriți de ei și să vă întoarceți la Allah acesta avertizându-vă”.
Conform Surat Al-Nissa 138-141: “Vestește-le fațarnicilor că ei vor avea parte de o
durere cumplită. Oare cei care îi iau pe necredincioși drept aliați în locul credincioșilor caută de fapt
puterea? Puterea toată este concentrată numai la Allah! Doar El v-a revelat în Carte că în cazul în
care veți auzi că versetele sale sunt tăgăduite sau luate în derâdere să vă îndepărtați de aceștia până
la momentul în care vor aborda un alt subiect altfel veți fi considerați asemenea lor. Allah îi va
62
aduna pe fațarnici și pe neredincioși la o laltă în iad. Cei are se agață de voi atunci când aveți parte
de biruință datorită lui Allah vă vor întreba dacă cumva nu v-au fost alături, iar în cazul în care
izbânda va fi a necredincioșilor aceștia vor întreba dacă cumva nu i-au apărat de credincioși. La
ziua Judecății de Apoi Allah va judeca ambele tabere și nu le va croi niciodată necredincioșilor o
cale de izbânda în raport cu credincoșii”.
Semnificația cuvântului lui Allah prin Surat Al-Nissa 138-141 incumbă următorele:
1) Cei fațarici îi iau ca aliați pe necredincioși;
2) Ei, fațanicii, practic prin acțiunea lor le cer necredincioșilor putere și prestigiu, însă
greșesc fiindcă puterea și prestigiul aparțin în totalitate lui Allah și credincioșilor conform Surat Al-
Munafiqiin 8: “Puterea este în mâna lui Allah, a profetului său și a credincioșilor, însă fațarnicii nu
știu”;
3) Fațarnicii așteaptă întotdeaua rezultatul și caută câștigul;
Conform Surat Al-Omran 118: “Credincioșilor să nu luați drept prieteni sinceri decât din rândurile
voastre altfel vă vor încurca dorindu-vă numai răul. Ura se ivește din gurile lor, însă ceea ce ascund
în piept este și mai adânc. V-am revelat în cazul în care veți pricepe”.
Conform Surat Al-Mujadala 22:”Nu vei găsi nici un neam cu credință în Allah și în ziua
Judecății de Apoi care să aibă drept prieteni pe cei care i se împotrivesc lui Allah și profetului său
chiar dacă aceștia ar fi părinții lor, fiii lor, frații lor sau din stirpea lor. A sădit credința în inima
acelora și i-a întărit prin duhul său”.

Concluzii
Așa cum am arătat aculturația, chiar daca este deseori asimetrică, in sensul că
presupune împrumuturi inegale și deseori unilaterale și reprezintă un proces de schimb reciproc,
manifestat prin interacțiuni diverse. Un rol determinant îl au și factorii gradului de aculturație
precum: nivelul și amplitudinea educației formale, extensia câmpului de interacțiuni în rețeaua
socială și de muncă, vârsta la care se intră în relație cu grupul cultural diferit, statutul socio-
economic al celor în cauză, etc., care pot contribui la accelerarea procesului de democratizare și la
consildarea sa sau dimpotrivă.
Aculturația, așa cum am demonstrat prin studiul de caz la hebdomadarul Charlie Hebdo,
poate deveni patologică datorită incapacității inserției simultane a unei persoane în două sisteme
culturale, sensibil diferite, la care se adaugă și educația, dar și factorii de mediu, care în țările arabe
sunt împregnate de religiozitate în toate aspectele vieții cotidiene față de o Europa, care strigă
“Unitate prin diversitate” ceea ce determină și apariția crizelor de identitate culturală, cu
repercusiuni importante asupra indivizilor în cauza sau asupra colectivității din care fac parte. Deci
experiența intâlnirii a două culturi se traduce printr-o deculturație a personalității, atunci aceasta
este negativă, iar când face posibilă o reorganizare culturală a personalității, este pozitivă.
Există deculturație atunci când o persoană ajunge a fi “sfâșiată” între două culturi care
nu ajung la conciliere și este afectată în mod profund, iar Criza de identitate pe care o trăiește riscă
să provoace sentimente de inferioritate, angoasă, agresivitate, tulburări grave.
Deculturația este evitată cand aculturația parțială este stabilită fără a necesita o ruptură
totală. În general, imigranții adulți pot găsi un echilibru în coabitarea cu un pol exterior apropiat
societății gazdă (câmpul muncii, administrația etc.) și un pol interior apropiat culturii de origine
(universul familial, timpul liber etc.). Uneori, copiii sunt cei care rup echilibrul punând sub semnul
întrebarii modul de funcționare a culturii. Acești copii, crescuți între școală, casă și culturile
respective, sunt constrânși la o adaptare constantă și frecventă care cere o reorganizare culturală, la
care se adaugă și faptul că în familie nu întotdeauna primesc o o educație “sănătoasă” sau corectă,
chiar și din punct de vedere religios, și uneori primesc această “educație”, dacă îi putem spune așa,
din medii oculte și așa sunt ușor de atras în capcanele fundamentalismului, însă aculturația se
dovedește a fi pozitivă când are drept consecință o îmbogățire a personalității subiectului și când îi
dezvoltă creativitatea cum se întâmplă în majoritatea cazurilor.
Și așa cum am mai arătat amterior și conform cutumei, relația dintre musulmani și
credincioșii de altă religie va fi o relație bazată pe cunoaștere reciprocă, intrajutorare, dreptate și
63
încredere, după cum stipulează cum este stipulat în Coran, Surat Al-Hajarat 13: “Oameni, v-am
creat perechi (bărbați și femei), dar și popoare și triburi pentru a face cunoștință unii cu alții, iar cel
mai cinstit dintre voi în fața lui Allah este cel mai evlavios. Allah este atotștiutor”, dar și în Surat
Al-Mumtahina 8 facându-se referie la încredere și dreptate “Allah nu vă interzice să relaționați cu
cei care nu au luptat împoriva voastră din pricina religiei și v-au alungat din căminele voastre, ba
din contra să-i tratați cu bunătate și într-un mod just fiindcă Allah iubește persoanele drepte”.Deci,
din nou, revenim la educație unde necunoașterea islamului, în special, de către tinerii de origine
arabă din Europa și nu numai îi face vulnerabili și ținte predilecte ale formațiunilor teroriste.
Acest fenomen de recrutare a tinerilor din Europa poate fi combătut, în primul rând,
printr-o mai bună educație a acestora, chiar și religioasă fiindcă tendința naturală a acestora este că
în țara gazda să se grupeze într-o localitate și să formeze o comunitate conform educației primite
încă de mici, care prevede că legăturile între musulmani va trebui să se dovedească a fi legaturi
strânse și trainice, care să primeze în față interesului material, acesta din urmă constituind un interes
temporar. În plus, aceste legături va trebui să îi unească pe musulmanii de pretutindeni și va trebui
să se dovedească a fi mai puternice și trainice indiferent de legăturile de sânge, culoare, limbă, țară,
etc. conform Surat Al-Hajarat 10: “Credincioșii sunt frați” și în SuratAl-Tauba 71: “Credincioșii și
credincioasele sunt aliați”. În plus, conform Surat Al-Anfal 46: “Nu vă certați fiindcă veți pierii și
va pierii forța voastră”, dar și în Omran 103: “Țineți-vă strâns împreună de frânghia lui Allah și nu
vă scindați” din Coran.
De asemenea trebuie acordată o atenție sporită cultelor religioase din România, dar nu
numai, ci și din întreagă Europa după cum însuși Muftiul Iusuf Murat a atras atenția prin faptul că
în România sunt moschei și geamii neautorizate de Muftiat și în care nu se știe ce se predică, ba mai
mult, în ultima perioada misionarii veniți la noi în țară privin din Franța, Marea Britanie și
Germania.

Referințe bibliografice
A. Literatură de specialitate (lucrări, studii, referate şi articole)
1. A. S. Sabeq, Feqh Al-Sunna, volumul III, Editura Dar Al-Feteh, Cairo, 2008
2. R. D. Kaplan, Răzbunarea Geografiei, Editura Litera, București, 2015
3. J. W. Berry, Y. H. Poortinga, M. H. Segall, P. R. Dasen, Cross Cultural Psychology,
Second Edition, Cambridge University Press, 2002
4. J. W. Berry, Cultural Psychology, Academic Press, London, 1980
5. S. Abou, L identite culturelle, Editura Anthropos, Paris, 1981
6. R. Redfield, R. Linton, M. J. Herskovits, “Memorandum for the Study of
Acculturation” în American Anthropologist, 1936
7. B. Buzan, Will The Global War on Terrorism be the New Cold War?, în International
Affairs 82 (6): 1101-18, 2006
8. Gh. Viorel, Dimensiunea Criminologică a Terorismului, Editura Universul Juridic,
(2012) 2014
9. S. O. Isopescul, Coranul, traducere, Editura Cartier, Bucureşti, 2003
10. M. Mohammad, Islamic Fundamentalism: The New Global Threat, Editura
SevenLocks, New York, 1993
11. ***, Coranul cel sfânt: traducerea sensurilor și comentarii, ediție princeps,
traducere de Asociația Studenților Musulmani din România, Editura Islam, Timișoara, 1998
12. ***, Coranul, traducere din limba arabă de George Grigore, Editura Herald,
București, 2006
13. ***, Coranul cel Sfânt. Traducerea Sensurilor în limba română, ediţia a V-a, Editura
Liga Islamică şi Culturală din România, 2006.

B. Adrese tematice pe Internet

14. http://lbhn-1602388572.eu-west-1.elb.amazonaws.com/stire/20625468

64
REFLECȚII ASUPRA CONCEPȚIEI JURISPRUDENȚIALE A JIHADULUI
ÎN TEXTUL RELIGIOS ISLAMIC

JURISPRUDENTIAL REFLECTIONS ON THE CONCEPT OF JIHAD

IN ISLAMIC RELIGIOUS TEXT

Drd. ALEXE Eva

Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuzaˮ, Școala Doctorală OPSN
kittenkitten0220@gmail.com

Abstract (ro): Jihadul sau strădania într-un sens al traducerii din limba arabă, este
prezentă în Islam, în toate aspectele vieţii musulmanului, de la cel familial la cel social,
economic, până la cel militar, unde explică o doctrină de apărare, deopotrivă cu
regăsirea altor interpretări, cum ar fi cele date de Al-Hanafiia, Al-Malikiia etc., care vin
să altereze, mai mult sau mai puţin, conţinutul originar al termenului, nemaimenţionând
entitățile teroriste din contemporaneitate şi transferul de la terorism la neoterorism.
Articolul îşi trage originea din Jurisprudenţa Islamică (Fiqh) şi vine să fundamenteze
cele mai sus narate, conform sursei primordiale, Coranul, după care celelalte: Sunna,
Hadith, Ijmaa, etc. Sunna reprezintă faptele şi conduita Profetului Mohammed, în
cuprinsul vieţii sale, venind să reliefeze contextul în care a luat naştere această doctrină,
după care vom apela la textul propriu-zis al Coranului.
Profetul Mohammad şi-a început opera de propovăduire în oraşul Mecca folosind
exclusiv metode paşnice, însă când a întâmpinat rezistenţă din partea propriului trib,
care a văzut o ameninţare în noua chemare, se spune că Allah i-a arătat, prin Coran, că
va trebui să întâmpine această rezistenţă cu răbdare şi o bună conduită. Atunci când
persecuţiile s-au înmulţit şi s-a ajuns la o încercare de asasinare a Profetului, acesta a
fost nevoit să părăsească oraşul Mecca și să se stabilească în oraşul Al-Madina,
poruncind companionilor săi să purceadă la luptă. Deci aici, în oraşul Al-Madina, noua
capitală a Islamului, lupta a fost permisă în condițiile în care musulmanii au fost atacaţi.
Islamul, prin Coran, a permis angajarea în luptă pentru apărare, iar, din nou, prin
Sunna, a limitat categoriile de persoane care pot fi ucise strict la persoanele care se
angajează în luptă împotriva musulmanilor, interzicând, cu desăvârşire, uciderea
femeilor, copiilor, bolnavilor, bătrânilor, călugărilor, indiferent de religia îmbrăţişată. A
interzis mutilarea, uciderea animalelor, distrugerea culturilor şi urmărirea fugarilor,
stabilind reguli de conduită chiar şi pe timpul desfăşurării ostilităţilor.

Cuvinte cheie: Islam, terorism, Jihad, apărare, agresiune.

Abstract (en): Jihad, endeavor in Arabic, in Islam is present in all aspects of a

Muslim daily life from familly affairs to social, economic and military where it
represents a defense doctrine, but, in the same time, we can find other interpretations of
Jihad in Islam given, for exemple, by Al-Hanafi'iyyah and Al-Maliki'iyyah time ago,
which come to alter more or less the content of Jihad itself, not to mention the present
day terrorist organizations and the transfer from terrorism to neo-terrorism. This paper
we will prove the above narrated acording to Islamic Jurisprudence whose primary
source is the Quran, Sunna, Hadith, Ijmaa and so on. Sunna represents the facts, deeds
and conduct of the Prophet throughout his life and comes to emphaize the context in
which this doctrine was born and after we will turn to the text of the Quran itself.
Prophet Mohammad began to preach in the city of Mecca using only peaceful
means and when faced resitance from his own tribe, who sow a threat in the new call,
65
 Allah revelead to him by the Quran that he must recieve this resistance with patience
and good conduct, but when the persecutions have multiplied and reached an attempt to
assassinate the Prophet he was forced to leave Mecca city in Al-Madina city and
command his followers to proceed to fight. So in the city of Al-Madina, the new capital
of Islam, the fight was allowed because Muslims were attacked.
Islam through Quran allowed the engagement in a struggle only for defense
purposes and again through Sunna limited who can be killed during a battle fight to the
persons who engage in a battle against Muslims and banned completely femicide,
killing children, the sick, the elderly, monks regardless of the religion they embrace,
slaves, prohibited maiming, killing animals, destruction of crops and tracking the war
fugitives so this proves to us that even rules of conduct carring hostilities was
established in Islam.

Keywords: Islam, terrorism, Jihad, defence, aggresion.

Introducere: Conceptul de Jihad în Islam

Vom începe acest demers ştiinţific prin a ne îndrepta atenția spre dicţionarul explicativ
al limbii arabe1 şi a căuta termenul „Jihad” pentru a-i afla semnificaţia, găsind următoare:
„strădanie, a depune tot efortul şi toate de diligenţele, fie prin faptă, fie prin vorbă”.
Totodată, am procedat la căutarea semnificaţiei acestui cuvânt, în textul Shari`a
(Constituţia Islamică) unde am găsit următoarea semnificaţie: a lupta, utilizând cele afirmate mai
sus, pentru apărarea credinţei, dar şi a patriei.
Jihadul, conform dicţionarului explicativ al limbii arabe, este sinonim cu termenul
„Kifah”, care semnifică a respinge, a opune rezistenţă sau opoziţie agresorilor.
În literatura de specialitate regăsim şi alte valențe interpretative ale termenului 2, care
implică lupta împotriva păgânilor, după ce, în prealabil, au fost chemaţi la convertire la Islam şi au
refuzat, în acest caz impunându-li-se plata sau tributul (Al-Jizza), desigur, după încheierea unei
înţelegeri cu aceştia, conform înterpretării unei alte teorii de jurisprudență, Al-Hanafi'iyyah,
regăsind următoarea definiţie: „strădanie în a depune tot efortul şi toate diligenţele pentru a lupta pe
calea lui Allah, trup sau suflet, prin vorbă, în mod efectiv, sau prin alte metode”, iar potrivit
interpretării shafi'ite: „Strădania de a lupta împotriva păgânilor pe calea lui Allah”, pe când, în
interpretarea Al-Maliki'iyyah, Jihadul reprezintă „lupta musulmanilor împotriva păgânilor,
exceptând cei care au încheiat o înţelegere cu musulmanii pentru a asigura triumful cuvântului lui
Allah”.
Se poate trage concluzia că Jihadul a suferit o denaturare a termenului, în timp, în
propria-i esență, pe lângă realitatea inexistenței unei păreri unanim acceptate printre musulmani,
părerea răspândită în interiorul celei mai mari părți a Ummah (trad. comunității), fiind că termenul
semnifică o doctrină de apărare sub această interpretare regăsindu-se în textul Coranului, dar şi în
Sunna, prin însăşi conduita Profetului de-a lungul propriei vieţi, în care au fost purtate numai
războaie de apărare.
În conținutul jurisprudenţei islamice (Fiqh) se comentează că Allah l-a timis pe Profetul
său Mohammad tuturor oamenilor spre a-i chema și a-i ghida spre adevărata religie. Când acesta a
început să propovăduiască în Mecca, folosind numai metode pașnice și cu înțelepciune, a
întâmpinat rezistență din partea unor persoane din propriul trib, care au considerat și văzut aceasta
ca pe o amenințare în noua chemare. Se spune că, atunci, Allah i-a arătat Profetului său (nn.
Mohammad) că va trebui să întâmpine această rezistență cu răbdare, iertare și o bună conduită,
conform Coranului: „Așteaptă cu răbdare judecata Domnului. Ești în văzul nostru”3, „Îndepărtează-

1
Regăsit la adressa electronică http://www.almaany.com/ar/dict/ar-ar/%D8%AC%D9%87%D8%A7%D 8%AF/
2
http://www.alifta.net/Fatawa/fatawaDetails.aspx?BookID=2&View=Page&PageNo=1&PageID=13671
3
Surat Al-Tur, verset 48 (trad. Alexe Eva)
66
te și spune: pace! Ei vor afla”4, ”Iartă-i o frumoasă iertare”5 şi “Spune-le credincioșilor să-i ierte pe
cei care nu nădăjduiesc în zilele lui Allah”6.
Astfel, Allah, prin Coran, nu a poruncit Profetului şi nimănui să respingă răul cu un/prin
alt rău, conform Coranului: „Respinge răul arătând bunătate. Noi știm ce descriu” 7, concomitent,
putând concluziona că, în toata această perioadă, Jihadul pentru chemarea la Islam a fost realizat
doar prin intermediul Coranului, predică și dovezi strădania în acest sens fiind una „măreață” 8, însă
atunci când persecuțiile s-au înmulţit, ajungându-se chiar la tentative de asasinare a Profetului
acesta a fost nevoit să plece din Mecca la Madina, după treisprezece ani de continuă propovăduire,
poruncindu-le companionilor să treacă la luptă „în ciuda faptului că necredincioșii vor complota
împotriva ta, fie să te întemnițeze, să te omoare sau să te alunge; Allah va complota și el, iar Allah
va ști mai bine să urzească un complot”9 şi „Allah i-a dăruit victoria înaintea voastră”10.

Considerații teoretice
În orașul Al-Madina, noua capitală a Islamului, s-a permis lupta fiindcă musulmanii au
fost atacați și au fost nevoiți să strângă rândurile și să lupte pentru a-și apăra propriile vieți, dar și
pentru a asigura continuitatea propovăduirii, primul îndemn în acest sens regăsindu-se tot în Coran:
„Li s-a permis celor care sunt atacați să se apere fiindcă sunt nedreptățiți și Allah le poate asigura
victoria. Cei care au fost izgoniți dn căminele lor pe nedrept fiindcă au mărturisit că Domnul nostru
este Allah”. Dacă ar fi îngăduit Allah oamenilor, unora și altora, s-ar fi dărâmat chilii, biserici,
temple și moschei în care numele lui Allah este atât de mult pomenit. Allah le va asigura victoria
celor care luptă pentru a asigura triumful său, Allah este puternic și are un loc aparte. Cei care vor
deține puterea pe pământ vor efectua rugăciunea, achita dania, vor poruncii pe drept și se vor opri
de la tot ce este neîgăduit și Allah este în centrul tuturor lucrurilor”11.
În accepțiunea islamică, Jihadul trebuie dus la îndeplinire de musulmanul bărbat, în
deplinătatea facultăților sale mintale, major, apt și care se bucură de o stare materială îndestulătoare,
atât pentru sine, dar și pentru familia sa, fără a constitui o obligație de înfăptuit pentru alții de altă
credință, nici pentru femei, nici pentru băieți, nici pentru persoane lipsite de discernământ, nici
pentru bolnavi, fiindcă slăbiciunea manifestată de aceștia poate aduce mai multe prejudicii decât
beneficii, după cum rezultă din Coran: „Nu este destinat celor slabi, bolnavi sau săraci și nu
constituie un păcat al acestora dacă vor încuraja în favoarea lui Allah și a Profetului”12,
concomitent, „Nu este un păcat săvârșit de cel orb, șchiop și bolnav”13. În plus, conform Sunna şi a
afirmației lui Ibn Masoud, cel care l-a întrebat pe Profet: „Care din fapte îi este mai dragă lui
Allah?”, acesta a răspuns: „Realizarea rugăciunii la timp”, după care a mai întrebat: „Și care ar fi
următoarea?”, iar Profetul a răspuns: „Ascultarea părinților” și, din nou: „Și următoarea?”, iar
răspunsul Profetului a fost: „Jihadul pe calea lui Allah” (trad. Al - Jihad fi sabil Allah14). De aici se
poate concluziona că nu Jihadul reprezintă o prioritate în sine, ci o nevoie de apărare, prin faptul că
nu poate participa nici măcar o persoană, care are obligații de îndeplinit față de părinți sau copii și
care își îngrijește părinții fiindcă aceasta constituie o întâietate față de înfăptuirea Jihadului, ba mai
mult, reprezintă chiar cel mai bun Jihad.

4
Surat Al-Zahraf , verset 89 (trad. Alexe Eva)
5
Surat Al-Hajar, verset 85 (trad.Alexe Eva). În interpretarea frazei, se indică înțelesul de „a șterge tot”, nn.
6
Surat Al-Jaia 14, verset (trad. Alexe Eva)
7
Surat Al-Muminun, verset 96 (trad. Alexe Eva)
8
Surat Al-Furqan, verset 52 (trad. Alexe Eva)
9
Surat Al-Anfal, verset 30 (trad. Alexe Eva)
10
Surat Al-Tauba, verset 40 (trad. Alexe Eva)
11
Surat Al-Haj, versetele 39-41 (trad. Alexe Eva)
12
Surat Al-Tawba, verset 91 (trad. Alexe Eva)
13
Surat Al-Fath, verset 17 (trad. Alexe Eva)
14
Această temă este profund dezbătută în rândul teologilor musulmani dar și la nivelul cercetătorilor justeții actelor
teroriste comise din rațiuni religioase, nn.
67
 Dacă Islamul, până la urmă, prin Coran a permis angajarea în luptă pentru apărare ca o
nevoie, Sunna15 a limitat persoanele care pot fi ucise, la cel care se angajează în luptă împotriva
musulmanilor, fiind cruțat cel ce va evita angajarea în luptă, fiindcă este interzisă uciderea acestuia.
În același context, Islamul - tot prin textul Sunna16 - a interzis uciderea femeilor, copiilor,
bolnavilor, bătrânilor, călugărilor, sclavilor sau a iniția vreo acțiune în acest sens, a interzis
mutilarea, uciderea animalelor, distrugerea culturilor, otrăvirea fântănilor, distrugerea locuințelor,
uciderea răniților, urmărirea fugarilor, iar războiul va fi asemănat și tratat ca o operație chirurgicală
fiind permis doar intervenţia asupra locului bolnav.
Putem afirma că Jihadul reprezintă o doctrină de apărare, din punct de vedere militar, şi
nicidecum „războiul sfânt”, așa cum i se precizează într-una din interpretările Coranului: „Nicio
persoană nu va fi silită în îmbrăţişarea credinţei”17, „Aveţi propria credinţă şi eu pe a mea”18, “Cine
voieşte să creadă şi cine nu, să nu creadă”19, “Profetul are datoria doar de a propovădui”20,
“Aminteşte-i fiindcă trebuie doar să le aminteşti. Nu deţii controlul asupra lor”21, pe de altă parte,
fiecare luptă, indiferent de natura sa, reprezintând Jihad, prezent, în egală măsură, în sfera
socialului, economicului, al educaţiei, etc.; însă nu orice Jihad reprezintă sau poate reprezenta o
luptă, pentru că, în cele din urmă prin luptă se va înţelege război. Războiul nu reprezintă decât
altceva decât una din sensurile reținute în acest termen. |Războiul este sau poate fi o parte a
Jihadului, cu toate că reprezintă o parte „întunecată” a acestuia, războiul, în istoria umanităţii a
demonstrat că este un fenomen de neocolit.
Islamul a prevăzut, pe de altă parte, şi încetarea ostilităților între părţile împlicate într-
un conflict fiindcă aceasta aduce pacea, într-un final, chiar având conotații imperative, conform
textului coranic: „În cazul în care inclină spre împăcare, inclină și tu și lasă totul în voia lui Allah
căci aude totul și este atotștiutor, iar în cazul în care vor dori să vă înșele, atunci Allah va lua
măsuri”22.
În spiritul Islamului, ostilităţiile pot înceta în următoarele condiții:
✓ Prin adoptarea Islamului ca religie de către inamic sau o parte a acestuia, în acest caz
devenind musulman, deci cu aceleași drepturi și obligații;
✓ Inamicul solicită încetarea ostilităților pentru o perioada de timp determinată, iar în
acest caz este imperativ să li se răspundă la solicitare fiindcă așa a procedat și Profetul în cazul
împăcării de la Al-Hadibia;
✓ Inamicul își manifestă dorința de a-și păstra propria credință și acceptă să plătească
tribut și atunci se va încheia între părți o învoială;
✓ Înfrângerea inamicului și atunci musulmanii victorioși se vor bucura de prada de
război;
✓ Pot exista situații în care unii inamici să ceară să li se acorde protecție și atunci
această protecție va trebui să le fie acordată, însă mai pot exista și alte situații în care unii dintre
inamici să ceară permisiunea de a intra pe teritoriul musulmanilor, iar atunci apar următoarele
situații: se poate încheia un armistițiu sau un acord între părți, care prevede ca inamicii își pot păstra
credința și avuția, se pot încheia învoieli, etc.
În continuare, vom analiza tributul, care reprezintă o sumă de bani pe care trebuie să o
achite orice persoană care face parte din „oamenii cărților”, dar și cei care au încheiat o invoială cu
musulmanii și care conviețuiesc cu aceștia.
Izvorul acestui tribut este însăși cuvântul lui Allah în Coran: „Luptați împotriva celor
care nu cred în Allah și în Ziua Judecății de Apoi și nu interzic ce a interzis Allah și Profetul său și

15
Îndemnurile profetului şi conduita sa de-a lungul vieţii
16
Idem.
17
Surat Al-Baqara, verset 256 (trad. Alexe Eva )
18
Surat Al-Kafirun, verset 6 (trad. Alexe Eva )
19
Surat Al-Kahf, verset 29 (trad. Alexe Eva )
20
Surat Al+Maida, verset 99 (trad. Alexe Eva )
21
Surat Al-Ghashia, verset 22 (trad. Alexe Eva )
22
Surat Al-Anfal, verset 61-62 (trad. Alexe Eva )
68
nici nu împărtășesc religia adevărului în ciuda faptului că le-au fost trimise Cărțile până ce vor plăti
tributul cu propriile mâini fiind supuși”23.
Conform Sunna, şi a relatărilor lui Al-Bahari și Al-Tarmathi, după Abed Al-Rahman
Ben Auuf, Profetul a procedat la a colecta tribut de la magii din Hajer24. De asemenea, Al-Tarmathi
a mai istorisit că profetul a colectat tributul și de la magii din Bahrain, iar Omar a procedat la a
colecta tribut și de la persani și otomani, dar și de la berberi.
Raţiunea de a colecta tribut își are izvorul în faptul că și musulmanii au obligația de a
achita taxe (Zakat) și cele două tebere trebuie tratate egal atâta timp cât trăiesc în același loc și
beneficiază de aceleași drepturi și deci în consecinţă au aceleași obligații, și se bucură de aceleaşi
drepturi, protecție și de bunurile/seviciile aflate la dispoziţie.
Tributul se percepe de la orice persoană, fie că face parte din “oamenii cărților”, fie sunt
magi sau alții, fie la orgine arabi sau străini fiindcă prin Coran s-a statuat ca tributul se percepe de la
“oamenii cărților”, iar în Sunna că se percepe de la magi, dar și de la alții. În egală măsură, tributul
nu poate fi perceput de la femei, copii, sclavi, nebuni, săraci, neputincioși, handicapați, cei care se
refugiază în mănăstiri, etc..
Cuantumul tributului nu poate fi stabilit la o sumă fixă, ci depinde de strădania pe care o
depune responsabilul astfel încât fiecare persoană să achite în funcție de posibilități fără că acest
tribut să reprezinte o povară, însă tributul poate fi majorat în funcție de condițiile prin care trec
musulmanii, fără, din nou, a constitui o povară.

Terorismul în spaţiul arabo-islamic

În arealul arabo-islamic, termenul „terorism”, relevă o multitudine de semnificaţii: pe de
o parte, la nivel de limbă, pe de altă parte, din perspectivă cutumiară, în înțelesul Sharia (Legea
islamică) şi Coranului.
La nivel de limbă, termenul terorism25 (trad. Irhab) are înțelesul de „a speria”/„a
îngrozi”, fiind, totodată, unul generic, înţelesul acestuia fiind dat de persoana care îl rosteşte.
La nivelul religiei islamice - mai exact în Coran - regăsim termenul în Surat Al-Baqara,
verseul 40, unde Allah a poruncit credincioşilor să se teamă de el: „Să vă temeţi de mine!”, după
cum îl mai regăsim, de asemenea, în Surat Al-Anfal versetul 6026: „Să vă strângeţi forţele şi să
pregătiţi cu tot ce puteţi, inclusiv cai înşeuaţi, pentru a sădi teamă în rândul duşmanilor lui Allah,
implicit şi duşmanii voştri, dar şi în rândul altora pe care încă nu îi cunoaşteţi, dar pe care Allah îi
cunoaşte”. În acest text, simbolistica este că Allah a poruncit musulmanilor să fie pregătiţi să
înfrunte duşmanii prin a sădi teama în rândurile acestora şi a-i îngrozi, folosind acelaşi termen cu
conotaţia pozitiva de a arăta duşmanului forţa şi măiestria musulmanului pentru a-l descuraja să
atace şi implicit de a-l alunga sau îndepărta. Totodată, reprezentă o acţiune preventivă pentru a
evita, ocoli o luptă.
La nivelul Sharia şi Jurisprudenţei Islamice termenul nu va fi regăsit; în schimb întâlnim
pe cel de „războinic” în sens de nelegiuire, după cum este prevăzut în Coran, în Surat Al-Maida,
versetele 33 şi 34.
Conform textului Jurisprudenţei Islamice, infracţiunea de a fi războinic mai este
denumită şi „deposedarea la drumul mare” sau „furtul suprem”, presupunând apariţia unor persoane
armate într-o comunitate de musulmani pentru a crea dezordine, a vârsa sânge, a deposeda oamenii
de bani şi bunuri, a aduce atingere integrităţii corporale, a distruge sau vandaliza bunurile, neavând
absolut vreo relevanţă dacă aceşti infractori sunt musulmani sau nu, atâta timp cât infracţiunea se
consumă într-o comunitate de musulmani, conform Surat Al-Maida, versetul 33.
Condiţiile care trebuie întrunite pentru existenţa infracţiunii:
✓ Responsabilitatea. Infractorul să fie major şi în deplinătatea facultăţilor mintale.

23
Surat Al-Tawba, verset 29 (Traducere Alexe Eva)
24
Ţară din Peninsula Arabă
25
http://www.almaany.com/ar/dict/ar-ar/%D8%AC%D9%87%D8%A7%D8%AF/
26
Traducere Alexe Eva
69
 ✓ Infractorul să fi săvârşit fapta înarmat. Opinia specialiştilor în Jurisprudenţă Islamică
poate varia în funcţie de tipul armei, însă majoritatea acestora nu iau în calcul acest aspect, ci
acţiunea per se, chiar dacă arma o constituie un simplu băţ sau chiar piatră;
✓ Irelevant este locul unde această infracţiune a fost săvârşită fiindcă aceasta, astfel că
poate fi săvârşită atât în desert, cât și în orice loc îndepărtat de civilizaţie (exemplu: deturnarea unui
grup de la un traseu prestabilit şi deposedarea de bunuri);
✓ Utilizarea forţei. Infracţiunea să fi fost realizată prin forţă sau sub ameninţarea cu
forţa.
Pedepsele care au fost stabilite prin Coran27 pentru această infracţiune sunt: pedeapsa cu
moartea, crucificarea, tăierea mâinilor şi a picioarelor, dar şi exilarea, ținând cont de diversitatea
pedepselor prevăzute pentru această infracţiune, o parte a specialiştilor în Jurisprudenţă Islamică
fiind de părere că judecătorul este liber, în funcţie de propria convingere, să aleagă dintre aceste
pedepse, pe când, o altă parte a specialiştilor sunt de părere că alegerea între aceste pedepse ar
trebui realizată în funcţie de faptă şi de gravitatea ei. De asemenea, nicio pedeapsă nu va putea fi
aplicată persoanelor aflate în stare de legitimă apărare, conform Surat Al-Shura, versetul 4 şi
conform Sunna, după afirmaţia Profetului: ”Persoana care va asista la o faptă abominabilă are
obligaţia de a încerca să remedieze cu propriile mâini, iar dacă nu va putea, grăind, şi dacă nici aşa,
atunci cu inima, însă aceasta reprezintă cea mai slabă manifestare a credinţei”.

Criterii Jihad Terorism

1. Doctrină De apărare Agresiune manifestată pe plan
politic, extremism religios sau pe
plan ideologic
2. Existenţa regulilor şi a Nu
limitelor în cazul desfăşurării Da
unei lupte
3. Interzis/permis în Islam Permis Interzis
4. Infracţiune, conform Legii Nu Da
Islamice
5. Presupune o pedeapsă Nu Da
conform Legii Islamice
6. Infracţiunea în sine - Războinic (Surat Al-Maida 33-34)
7. Obligaţie a oricărui Da Nu (interzis)
musulman, conform religiei
islamice
8. Prezent în toate aspectele Da Nu
vieţii unui musulman

În Coran28, Allah le precizează credincioşilor: „Luptaţi pe calea lui Allah pentru a-i
respinge pe cei care luptă împotriva voastră, dar să nu fiţi cumva iniţiatorii unui atac fiindcă Allah
nu îi iubeşte pe atacatori”.
Islamul, ca denumire provine în limba arabă din cuvântul pace, iar cei doi termeni se
află la intersecția a tot ce semnifică siguranță, liniște și acalmie.
În cazul unui război sau a unei bătălii în desfășurare; dacă un adversar rostește cuvântul
„pace”, nimeni nu-l va mai combate, așa după cum prevăd învățăturile lui Allah din Coran29: „Să nu
vă adresați cuiva, care v-a salutat, rostind cuvânul pace prin a-i spune că nu este credincios”. De
asemenea, Allah îi salută pe credincioși rostind cuvântul pace30: „Salutul pe care îl vor primi atunci

27
Conform Surat Al-Maida, versetul 33
28
Surat Al-Baqara, versetul 190
29
Surat Al-Nisa, versetul 94
30
Surat Al-Ahzab, versetul 44
70
când îl vor întâlni este cuvântul pace”, dar și îngerii, în Ziua Judecății de Apoi, îi vor saluta pe
oameni rostind cuvântul pace: „Îngerii vor intra la ei din toate porțile și îi vor saluta afirmând: pace
vouă!”31. În plus, singura constantă a celor drepți o constituie „Casa Păcii”32. În această situație,
Allah cheamă la Casa Păcii: „Domnul le-a rezervat Casa Păcii”33, iar cei din Rai nu vor auzi nimic
și nici nu se vor adresa unul altuia decât printr-un limbaj pacifist: „Nu vor auzi nici vorbe deșarte și
nici învinuiri, ci numai: pace, pace”34. De aici putem deduce importanța păcii şi semnificaţia
acesteia în Islam, mai ales prin multitudinea ipostazelor şi apariţiilor cuvântului „pace”, prielnic
unui climat necesar trezirii simțurilor oamenilor, prin care s-a dorit a le fi ghidate propriile gânduri,
dar și corijate pentru înfăptuirea acestui deziderat grandios, de „pace”.

Concluzii
Jihadul, strădania în limba arabă, prezentă în Islam în toate aspectele vieţii unui
musulman, de la sfera mediului familial şi până la cel social, economic şi chiar militar (unde
semnifică o doctrină de apărare) i s-au asociat multe interpretări de-a lungul timpului de către, spre
exemplu, școlile juridice tradiționale Al-Maliki'iyyah și Al-Hanafi'iyyah, denaturând mai mult sau
mai puţin semnificaţia Jihadului, atât în spaţiul arab, dar nu numai, aducând mari prejudicii religiei
islamice, pe de-o parte, potențând ura și discriminarea religioasă - chiar în interiorul comunității de
referință – în același timp, aducând „justificare” actelor criminale, justificare, nu de puține ori,
transferată mentalului colectiv prin vocea liderilor informali, imamii. Apreciem că, un studiu
imparțial, continuu, exigent al textelor religioase islamice fundamentale (Coranul și Sunna) pot crea
lumină și pot conduce la eliminarea acestor „neînțelesuri”, „neajunsuri” ori „prejudicii” iar
interpretările și sensurile jurisprudențiale pot fi corijate, mai cu seamnă că acest fapt reprezintă o
îndatorire atât în islam, cât și la nivelul celorlalte religii, pentru a nu intra în capcanele retoricii
promotoare a intoleranței, a celei teroriste sau extremiste, din nefericire, tot mai întâlnite.
Dorim să subliniem că interpretarea, de genere, a unui text religios, cu atât mai mult cu
cât are implicare în planul normativului legal, este necesar a fi abordată, întotdeauna, în manieră
pozitivă, favorabilă, şi nicidecum deterministă, negativistă sau chiar defavorabilă, deoarece, în
numeoase cazuri, textele sfinte descriu o stare a lucrurilor şi îndeamnă la o comportare exemplară,
dar propun sancţiuni dure, iar majoritatea acestor sancţiuni sau pedepse, în realitate, nu pot fi
aplicate datorită dificultăţii întrunirii condiţiilor ca ele să poată fi dovedite mai întâi ca apoi să pot fi
aplicate, fiind menite, de fapt, a descuraja persoana în a cădea în păcat, însuflându-i acesteia o doză
de teamă.
Și în privința Coranului, interpretarea respectivelor părți (trad. Sure) este de importanță
covârșitoare a se realiza, întotdeauna, prin studiul aprofundat al izvoarelor/surselor juridice (trad.
Masader Al-Tashri), de persoane absolut specializate în acest domeniu, cu atât mai mult cu cât, în
subiectul propus spre studiu, este adus în discuție și invocat unul din sistemele juridice
fundamentale - cel tradiționalist cutumiar islamic- singurul unde religia este parte integrantă

Referințe bibliografice
A. Literatură de specialitate (lucrări, studii, referate şi articole)
1. A. S. Sabeq, Feqh Al-Sunna, volumul III, Editura Dar Al-Feteh, Cairo, 2008
2. Gh. Viorel, Dimensiunea Criminologică a Terorismului, Editura Universul Juridic,
(2012) 2014
3. M. Mohammad, Islamic Fundamentalism: The New Global Threat, Editura Seven
Locks, New York, 1993
4. ***, Coranul cel sfânt: traducerea sensurilor și comentarii, ediție princeps, traducere
de Asociația Studenților Musulmani din România, Editura Islam, Timișoara, 1998
31
Surat Al-Raad, versetele 23, 24
32
Surat Yunis, versetul 25
33
Surat Al-Anaam, versetul 127
34
Surat Al-Uaqia, versetele 25, 26
71
 5. ***, Coranul, traducere din limba arabă de George Grigore, Editura Herald,
București, 2006
6. ***, Coranul cel Sfânt. Traducerea Sensurilor în limba română, ediţia a V-a, Editura
Liga Islamică şi Culturală din România, 2006
7. Coranul Sfânt, cu adnotări prevăzut și cu motivele coborării suratelor, Librăria
Egipt, Cairo, Editura Al-Haramain, 1988

B. Adrese tematice pe Internet

8. http://www.almaany.com/ar/dict/ar-ar/%D8%AC%D9%87%D8%A7%D8%AF/
9.http://www.alifta.net/Fatawa/fatawaDetails.aspx?BookID=2&View=Page&PageNo=1
&PageID=13671122222222228

72
 POLITICILE DE SECURITATE, ELEMENT ESENȚIAL
ÎN REALIZAREA SECURITĂȚII INFORMAȚIILOR

SECURITY POLICIES, AN ESSENTIAL ELEMENT

IN ACHIEVING INFORMATION SECURITY
Drd. ANDREI Ciprian
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuzaˮ, Școala Doctorală OPSN
aci_1212@yahoo.com

Abstract (ro): Pentru domeniul securității informațiilor, politica de securitate

reprezintă o necesitate, în timp ce pentru organizația care trebuie să o creeze și ulterior
să o implementeze reprezintă o provocare. În vederea realizării unor politici de
securitate eficiente, în primul rând trebuie înțeles motivul pentru care organizațiile din
sectorul public și privat au nevoie de un cadru de securitate a informațiilor, care are la
bază tocmai aceste politici. În al doilea rând, este necesar ca elementele majore ale
cadrului legal referitor la politica de securitate să se regăsească în politicile de securitate
din cadrul organizațiilor. Principala consecință a acestui demers este că multe entități
care vor să își asigure securitatea informațiilor realizează imediat o evaluare a riscurilor
pentru a determina lacunele de securitate și amenințările la care sunt expuse. Odată
identificate, se poate institui proiectarea și punerea în aplicare a unor politici mult mai
stricte de securitate a informațiilor, decât cele existente până la momentul evaluării.
Astfel de acțiune poate constitui un punct de plecare în crearea unui cadru de politică de
securitate la nivelul unei organizații. Eficiența politicilor de securitate depinde în mare
măsură de eficiența și profesionalismul persoanele care le creează și care le pun în
aplicare în cadrul unei organizații. Din acest punct de vedere, organizația are un rol
foarte important, în sensul că trebuie să identifice și să folosescă cei mai buni
profesioniști pe care îi are la dispoziție pentru a implementa și pune în aplicare cu
succes politicile de securitate proprii. Tot în sensul realizării unor politici eficiente, care
să fie în concordanță cu nevoile companiei dar care, în același timp să nu afecteze
misiunea/activitatea acesteia, vor fi menționate și explicate o serie de elemente
obligatorii care trebuie să facă parte din politica de securitate a oricărei organizații.

Cuvinte cheie: politică, securitate, informații, implementare, organizație.

Abstract (en): For information security field, security policy is a necessity, while
for the organization that needs to create and then implement it is a challenge. In order to
achieve effective security policies, first, public and private sector organizations need to
understand why must have an information security framework, which is based precisely
on these policies. Secondly, it is necessary that the major elements of the legal
framework on security policy to be found in the organizations security policies. The
main consequence of this approach is that many entities that want to ensure their
information security will realize immediately a risk assessmentto determine the security
gaps and threats to which they are exposed. Once identified, it may bee stablish design
and implementation of much stricter information security policies, than those existing
until the evaluation. Such action maybe a starting point for creating a security policy
framework within an organization. The effectiveness of security policies depends
largely on the efficiency and professionalism of those who create and implement them
within an organization. From this point of view, the organization has a very important
role in the sense that must identify and use the best professionals it has at its disposal to
73
 implement and successfully implementitsown security policies. In order to achieve
efficient policies which will be consistent with the needs of the company but which at
the same time does not affectits mission/activity, there will be mentioned and explained
a number of mandatory elements that must be part of the security policy of any
organization.

Keywords: politics, security, information, implementation, organization.

I. Introducere
În literatura de specialitate există diferite definiții sau interpretări ale sintagmei “politică
de securitate”, unele fiind mai complexe, în timp ce altele sunt simpliste, însă în cazul tuturor există
scopul comun este reprezentat deasigurarea securității informațiilor la nivelul unei organizații.
O definiție generalistă a politicii o plasează drept un instrument de bază, care este
utilizat pentru a proteja atât infrastructura critică, cât și libertățile individuale. Rolul politicii este de
a oferi direcție și organizare. Politicile reprezintă fundamentul operațiunilor companiilor, statul de
drept al unei societăți sau poziția guvernului în lume. Fără politici, ar exista o stare de haos și
incertitudine. O politicabunăva susține eforturile depuse, va răspunde unui mediu în schimbare și va
creea o lume mai bună1.
Pe de altă parte, standardul international ISO/IEC 27002:2013 referitor la Tehnologia
informației — Tehnici de securitate — Cod de practică pentru managementul securității
informațiilor oferă o interpretare mult mai clară pentru politica de securitate, abordată strict din
punct de vedere al securității informațiilor.
Conform acestei reglementări, politica reprezintă intenția și direcția generală a
conducerii, iar obiectivul său este de a oferi direcții de conducere și sprijin pentru securitatea
informațiilor, în conformitate cu cerințele de afaceri și legislația în vigoare.
În acest sens, managementul unei companii trebuie să stabilească o direcție clară a
politicii, în conformitate cu obiectivele de afaceri și să demonstreze sprijin și angajament față de
securitatea informațiilor, prin emiterea și menținerea unei politici de securitate a informațiilor la
nivelul organizației2.
Pentru o interpretare și mai clară a terminologiei, cele două definițiimenționate pot fi
completare cu următoarele semnificațiiale noțiunii de politică de securitate, identificate în literatura
de specialitate:
➢ descrie securitatea în termeni generali, nu specifici și este un plan de nivel înalt care
descrie obiectivele procedurilor. Ele furnizeaza schițele pentru un program general de securitate3;
➢ un rezultat al obiectivelor care trebuie atinse prin proceduri4;
➢ declarație scrisă din partea conducătorilor executivi ai unei organizații cu privire la
intenția lor în ceea ce privește asigurarea informațiilor și oferăindicații și îndrumareangajaților
implicați în soluționareaproblemelor care s-ar putea declanșa în domeniul securității informațiilor5;
➢ un document care definește modul în care o organizația se va ocupa de un aspect al
securității6;

1
S. Greene, Security Program and Policies: Principles and Practices, Second Edition, Pearson IT Certification, 2014,
https://www.safaribooksonline.com/library/view/security-program-and/9780133481181/ch01.html, accesat 15.05.2017
2
INTERNATIONAL STANDARD ISO/IEC 27002, First edition 2005-06-15, Information technology — Security
techniques — Code of practice for information security management http://www.slinfo.una.ac.cr/documentos/EIF402/
ISO27001.pdf, accesat 18.05.2017
3
S. Barman, Writing Information Security Policies, Published by Sams, 2001, https://www.safaribooksonline.com/
library/view/writing-information-security/157870264X/157870264X_ch01lev1sec1.html, accesat 16.05.2017
4
Ibidem
5
J. Walp, R. Sharman, M. Gupta, Strategic and Practical Approaches for Information Security Governance, IGI
Global, 2012, https://www.safaribooksonline.com/library/view/strategic-and-practical/9781466601970/978-1-4666-
0197-0.ch005.xhtml, accesat 17.05.2017
6
C. Easttom, Computer Security Fundamentals, Third Edition, Pearson IT Certification, 2016, https://www.safaribooks
online.com/library/view/computer-security-fundamentals/9780134470627/ch10.html#ch10, accesat 16.05.2017
74
 ➢ un document care prevede modul în care organizația poate performa și obține din
afacere rezultat dorit7;
➢ o declarație la nivel înalt a cerințelor și principala modalitate în care așteptările
conducerii pentru securitate sunt furnizate constructorilor, instalatorilor, întreținătorilor și
utilizatorilor sistemelor informatice ale unei organizații8;
➢ un set de obiective pentru companie, reguli de comportament pentru utilizatori și
administratori și cerințe pentru sistem și management, care, împreună, asigură securitatea rețelelor
și a sistemelor informatice într-o organizație9;
➢ declarație a ceea ce este și nu este permis10;
➢ o declarație care împarte sistemul în părțiautorizate sau securizate și părți
neautorizate sau nesecurizate11;
➢ un document care include o declarație de scop, o descriere a persoanelor afectate,
istoricul revizuirilor, câteva definiții ale termenilor specifici și instrucțiuni specifice de politică din
partea conducerii12.
Principalele caracteristici ale politicii de securitate, care se pot desprindedin definițiile
anterioare se referă la faptul că aceasta reprezintă un document care este întocmit de managementul
de top al unei companii, care cuprinde aspecte cu privire la ceea ce este permis și ce nu este permis
în cadrul organizației, scopul fiind asigurarea unei bune securități ainformațiilor.

II. TIPURI DE POLTICI DE SECURITATE

O primă clasificare a politicilor de securitate, întâlnită în literatura de specialitate le
împarte în politici de securitate militară și politici de securitate comercială13.
Conform acestei clasificări, politica de securitate militară sau guvernamentală este o
politică de securitate concepută în primul rând pentru a asigura confidențialitatea.
Denumirea provine de la nevoia structurilor din domeniul de apărare de a păstra
confidențialitatea informațiilor clasificate deținute, întrucât compromiterea unor asemenea date ar
avea un efect catastrofal în primul rândasupra securității naționale.
În afară de constrângerea accesului la informațiile respective, pe care o entitate o poate
impune în virtutea legislației în domeniu față de persoanele fizice neautorizate, o astfel de
măsurăpresupune inclusiv constrângeri în ceea ce privește divulgarea și utilizarea datelor respective,
atât petru personalul propriu, cât și în cazul celor din afara structurii respective. Impunerea unor
asemenea măsuri este jusificată de faptul că informațiile respective au legătură cu securitatea
națională sau cu ativitatea entității iar producerea unor prejudicii pe fondul diseminării neautorizate
poate duce la sancțiuni grave, precum amenzi sau cercetare penală.
Un astfel de tip de politică de securitate trebuie să se regăsească la nivelul tuturor
structurilor care gestionează sau manipulează informații clasificate, indiferent dacă sunt de stat sau
private.
O politică de securitate comercială este o politică de securitate dezvoltată în primul
rând pentru a asigura integritatea.

7
R. Johnson, M.Merkow, Security Policies and Implementation Issues, Jones &Bartlet tLearning, 2014,
https://www.safaribooksonline.com/library/view/security-policies-and/9781284055993/09_ch1.xhtml, accesat
17.05.2017
8
M. Rhodes-Ousley, Information Security The Complete Reference, Second Edition, McGraw-Hill, 2013,
https://www.safaribooksonline.com/library/view/information-security-the/9780071784351/ch5.htm, accesat 16.05.2017
9
B. Vachon, CCNA Security (210-260) Portable Command Guide, Second Edition, Cisco Press, 2016,
https://www.safaribooksonline.com/library/view/CCNA+Security+(210-260)+Portable+Command+Guide,+Second+
Edition/9780134307466/ch02.html#ch02lev1sec2, accesat 15.05.2017
10
M. Bishop, Computer Security: Art and Science, Addison-Wesley Professional, 2002,
https://www.safaribooksonline.com/library/view/computer-security-art/0201440997/ch04.html, accesat 15.05.2017
11
Ibidem
12
C. C. Wood, Information security policies made easy (10th ed.). Houston, TX: Information Shield, 2008
13
M. Bishop, Computer Security: Art and Science, Addison-Wesley Professional, 2002,
https://www.safaribooksonline.com/library/view/computer-security-art/0201440997/ch04.html, accesat 15.05.2017
75
 Denumirea provine de la necesitatea societăților comerciale de a preveni diseminarea
datelor interne, deoarece afacerile lor nu ar putea supraviețui unui asemenea incident. Spre
exemplu, politica de securitate a unei bănciar trebui să aibă în vedere asigurarea
integritățiiconturilor clienților. Dacă această politică nu își va atinge obiectivul menționat și
conturile clienților vor fi compromise, prin afectarea soldurilor, cu siguranță aceștia vor alege
schimbarea băncii în cauză, ceea ce va produce prejudicii entității respective.
După cum arată și definiția, politica de securitate comercială se regăsește cu
preponderență la nivelul entităților private și este menită să asigure integritatea afacerii proprii.
Diferența dintre cele două tipuri de politici menționate este dată de faptul că, în cazul
politicilor de confidențialitate, atribuirea unui nivel de confidențialitate se bazează pe ceea ce
emitentul dorește ca ceilalți să cunoască, însă în acest sens utilizează prevederi legislative clare
referitoare la clasificare, în timp ce, în cazul politicilor de integritate, atribuirea unui nivel de
integritate se bazează pe ceea ce emitentul crede, în mod subiectiv, că trebuie protejat, fără a avea
restricții sau limitări în acest sens.
Acest lucru face ca politicile de integritate să fie mai neclare decât politicile de
confidențialitate.
Din cele menționate anterior, se poate distinge o nouă clasificare a politicilor legate de
nevoile de securitate și anume, existențapoliticilor de confidențialitate și a politicilor de integritate.
O politică de confidențialitate reprezintă în mod cert o politică de securitate care se
ocupă numai de confidențialitate, în timp ce opolitică de integritate este o politică de securitate care
se ocupă numai de integritate.
Comparativ cu prima clasificare, se poate concluziona că atât politicile de
confidențialitate, cât și politicile militare se ocupă de confidențialitate.
Pe de altă parte, o politică de confidențialitate nu se poate ocupa de integritate, în timp
ce o politică militară poate.
Aceeași distincție se aplică și în cazul politicilor de integritate și al politicilor
comerciale.
Conform unei alte abordări14, politicile de securitate pot fi împărțite în trei categorii
principale:
➢ de reglementare– asemenea politici cuprind în general o serie de declarații care
detaliază ceea ce este necesar și explică de ce este necesar. Rezultatele unei evaluări a cerințelor de
reglementare pot fi incluse în acest tip de politică15.
Implemenentarea unor asemenea politici este obligatorie, întrucât domeniul abordat fie
rezultă din acorduri asumate de companie, fie este prevăzut de actele normative16.
Rolul principal al politicilor de reglementare este de a îndruma membrii organizației cu
privire la modul de respectare a anumitor reglementări. Un exemplu în acest sens este o politică
care informează lucrătorii unui departamentcu privire la utilizarea unui anumit software.
➢ de consultanță – acest tip de politică consiliază toate părțile implicate în
politicacompaniei și poate include politici legate de sistemele și rețelele de calculatoare,
personalșisecuritatea fizică. Acest tip de politică se bazează, în general, pe cele mai bune practici
de securitate17.
Aceste politici, care pot fi denumite și recomandate, nu sunt obligatorii pentru publicul
țintă, însă de cele mai multe ori tind să devină, motivația fiind reprezentată de consecințele care pot
apare pe fondul nerespectării lor18.

14
M. Rhodes-Ousley, Information Security. The Complete Reference, Second Edition, McGraw-Hill, 2013,
https://www.safaribooksonline.com/library/view/information-security-the/9780071784351/ch5.html,accesat 16.05.2017
15
Ibidem
16
D. Oprea, Protecția și securitatea informațiilor, Editura Polirom, Iași, 2003, p. 95
17
M. Rhodes-Ousley, Information Security. The Complete Reference, Second Edition, McGraw-Hill, 2013,
https://www.safaribooksonline.com/library/view/information-security-the/9780071784351/ch5.html, accesat
16.05.2017
18
D. Oprea, Protecția și securitatea informațiilor, Editura Polirom, Iași, 2003, p. 95
76
 Un alt motiv pentru care companiile tind să dea un caracter obligatoriu tuturor
politicilor de securitateeste că prin aceasta pot obține un control mult mai riguros asupra angajaților.
În acest sens, ele vor sugera angajaților modul în care ar trebui să procedeze în anumite
situații, fără a institui obligativitatea respectării prevederilor, însă în momentul în care se va
constata o încălcare a politici de securitate, sancțiunile vor fi aplicate ca și când politicaar fi fost
obligatorie.
Un exemplu de politică de consultanță poate fio recomandare adresată utilizatorilor cu
privire la faptul că e-mailurile primite pe un telefon inteligent care utilizează un hotspotWi-Fi pot fi
nesigure, însă nu va interzice această activitate19.
➢ informative– acest tip de politică cuprinde toate aspecte generale cu privire la politica
companiei,create în scop informativ dar și pentru a acoperi eventualele omisiuni ale politicilor de
reglementare și de consultanță. Aceste politici se aplică de regulăsubunităților companiei,
partenerilor de afaceri, furnizorilor și clienților care utilizează sistemele de informații ale
organizației.
O altă clasificare a politicilor poate fi realizată și din punct de vedere al formatului lor20.
Astfel, o politică poate fi concepută ca un document independent,situație în care avem
opolitică singulară.
Pe de altă parte, politicile se potgrupa împreună, context în care documentul rezultat
poartă denumirea de politică consolidată. Acest tip de politică este deseori organizat pe secțiuni și
subsecțiuni.
Avantajul politicilor singulare este acela că fiecare document de politică poate fi scurt,
clar și orientat către publicul vizat.
Dezavantajul constă în necesitatea gestionării mai multor documente cu diverse politici,
context în carecresc șansele ca politica de securitate a organizației să fie fragmentatăastfel să își
piardă consecvența.
Avantajul consolidării este acela că prezintă o declarație de management care reprezintă
fără echivoc voința conducerii. Dezavantajul este dimensiunea mare a documentului, ceea ce
reprezintă o provocare pentru cititor să aibă răbdare să găsească secțiunile aplicabile.
O soluție într-o astfel de situație constă într-o structurare foarte bună a politicii, pe
domenii de activitate categorii de utilizatori, context în care documentul își va atinge scopul său
principal și anume de a fi parcurs cu ușurință de personalul căruia i se adresează.
Din motivele anterior menționate, pentru multe organizații, gestionarea politicilor
singulare a devenit dificilă, tendința actuală fiind realizarea politicilor consolidate.

III.COMPONENTELE UNEI POLITICI DE SECURITATE

La conceperea unei politici de securitate, în primul rând, trebuie avute în vedere
prevederile dinstandardulinternational ISO/IEC 27002:2013 referitor la Tehnologia informației —
Tehnici de securitate — Cod de practică pentru managementul securității informațiilor.
Conform acestui document, politica de securitate a informațiilor ar trebui să prevadă
angajamentul conducerii și să stabilească abordarea organizației privind managementul securității
informațiilor.
În acest sens, politica de securitate trebuie să cuprindă următoarele elemente21:
a) o definiție a securității informației, a obiectivelor generale și a domeniului său de
aplicare, precum și importanța securității ca mecanism de informare;

19
C. Easttom, Computer Security Fundamentals, Third Edition, Pearson IT Certification, 2016,
https://www.safaribooks online.com/library/view/computer-security-fundamentals/9780134470627/ch10.html#ch10,
accesat 16.05.2017
20
S. Greene, Security Program and Policies: Principles and Practices, Second Edition, Pearson IT Certification, 2014,
https://www.safaribooksonline.com/library/view/security-program-and/9780133481181/ch02.html, accesat 15.05.2017
21
INTERNATIONAL STANDARD ISO/IEC 27002, First edition 2005-06-15, Information technology —
Securitytechniques — Code of practice for informationsecuritymanagement,http://www.slinfo.una.ac.cr/documentos/
EIF402/ISO27001.pdf, accesat 18.05.2017
77
 Această declarație reprezintă partea introductivă a politicii de securitate, trebuie să fie
scurtă, iar în cadrul domeniului de aplicare este necesar să fie menționată intenția acestei politici,
inclusiv legătura cu alte documente organizatorice ale companiei.
b)o declarație de intenție a conducerii, care să susțină obiectivele și principiile
securității informației în conformitate cu strategia și obiectivele afacerii;
Declarația politicii organizației, care este redactată de managementul de top, va
cuprinde scopul general al politicii de securitate, exprimat prin intermediulurmătoarelor aspecte:
1) rolul informațiilor în realizarea strategiei companiei;
2) spijinulacordat domeniului tehnologiei informațiilor;
3) angajamentul de implicare și coordonare a middlemanagementului în realizarea
standardelor, procedurilor și normelor22.
c)un cadru pentru stabilirea obiectivelor de control și a controalelor, inclusiv structura
evaluării riscurilor și gestionarea acestora;
d) o scurtă explicație a politicilor de securitate, principiilor, standardelor și cerințelor de
conformitate cu o importanță deosebită pentru organizație, care va include:
1) respectarea cerințelor legislative, de reglementare și contractuale;
2) cerințele de educație, instruire și sensibilizare în materie de securitate;
3) managementul continuității afacerii;
4) consecințele încălcării politicii de securitate a informațiilor;
e) o definire a responsabilităților generale și specifice aferente managementului
securității informațiilor, inclusiv din punct de vedere al raportării incidentelor de securitate;
În această secțiune vor fi menționate persoanele implicate în implementarea politicii de
securitate.
f) referire la documentația care poate susține politica, cum ar fi spre exemplu politici și
proceduri de securitate mai detaliate pentru sistemele informatice sau reguli de securitate pe care ar
trebui să le respecte utilizatorii23.
La nivelul unei companii, o politică de securitate generală este formată din politici
tehnice și politici de utilizator24.
Politicile tehnicese referă la implementarea cerințelor de securitate menționate în
politica de securitate a companiei, în timp ce politicile de utilizator se referă la politicile de securite
importante pentru utilizatori.
Din categoria politicilor tehnice, fac parte următoarele tipuri de politici:
➢ politici generale – descriu scopul utilizării echipamentelor din dotare și instrucțiuni
de securitate. Pot include o politică de securitate acceptabilă, o politică a accesului în contul de
utilizator, o politică de parolare, o politică de achiziții, o politică de audit, o politică pentru
informațiile sensibile, o politică de evaluare a riscurilor și o politică generală pentru serverul web;
➢ politici de acces de la distanță – stabilesc standardele în baza cărora se poate realiza
conexiunea la rețeaua organizației dintr-un sistem sau rețea externe. De obicei, va include o politică
de securitate pentru rețeaua virtuală privată;
➢ politici pentru rețea– cuprind standarde pentru securizarea tuturor porturilor de date
ale rețelelor cu fir sau fără fir (wireless). Pot include politici generale pentru accesul la rețea și
politici de acces la router-e, swich-uiri, servere și extranet;
➢ politici de email– conțin standarde pentru protecția infrastructurii de email a
organizației. Pot cuprinde o politică de expediere automată a email-ului și o politică pentru
corespondența nesolicitată (ex: spam);

22
D. Oprea, Protecția și securitatea informațiilor, Editura Polirom Iași, 2003, p. 94
23
INTERNATIONAL STANDARD ISO/IEC 27002, First edition 2005-06-15, Information technology — Security
techniques — Code of practice for information security management, http://www.slinfo.una.ac.cr/documentos/EIF402/
ISO27001.pdf, accesat 18.05.2017
24
B. Vachon, CCNA Security (210-260) Portable Command Guide, Second Edition, Cisco Press, 2016,
https://www.safaribooksonline.com/library/view/CCNA+Security+(210-260)+Portable+Command+Guide,+Second+
Edition/9780134307466/ch02.html#ch02lev1sec2, accesat 15.05.2017
78
 ➢ alte politici –politici pentru telefoane, politici de utilizare a aplicațiilor și politici
pentru utilizarea rețelelor wireless25.
În ceea ce privește politicile de securitate pentru utilizator,trebuie respectată regula
conform căreia trebuie să existe o politică pentru fiecare situație previzibilă26.Deși pentru unele
persoane prevederile unei politici pot părea banale, pentru cineva care nu are nici o pregătire sau
experiență în securitatea calculatoarelor sau rețelelor este posibil ca acele aspecte să nu fie
cunoscute. În acest context, politicile trebuie realizate chiar dacă pentru utilizatorii experimentați
acestea sunt deja cunoscute.
Unele dintre cele mai importantepolitici de securitate pentru utilizatorsunt următoarele:
❖ politica de utilizare acceptabilă–reprezintă o politică pe care un utilizator trebuie să
accepte să o urmeze pentru a avea acces la o rețea sau la Internet;
❖ politica biroului curat– specifică modul în care angajații ar trebui să își părăsească
spațiul de lucru atunci când părăsesc încăperea;
❖ politica de consum–se referă la modul deutilizare a dispozitivelor și tehnologiilor
pentru în cadrul unei organizații;
❖ politica de utilizare a dispozitivelor mobile–se referă la modul de utilizare și
securizare a dispozitivelor mobile care aparțin corporației;
❖ politica privind rețelele sociale– reprezintă un cod de conduită, care oferă îndrumări
pentru angajații care postează pe Internet, fie ca parte a activității lor, fie ca persoană privată 27.

IV. DIFERENȚA, DAR ȘI LEGĂTURA DINTRE POLITICI, STANDARDE,

PROCEDURI ȘI NORME
Pentru a înțelege cât mai bine rolul politicilor, standardelor, procedurilor și normelor în
asigurarea securității informațiilor la nivelul unei companii dar și relațiile dintre aceste
documentații,este necesară realizarea unei comparații prin utilizarea unor criterii variate precum
nivel de aprobare, structură, domeniu de aplicabilitate, scop, public țintă sau grad de aplicabilitate.
Dacă în ceea ce privește politica de securitate am menționat mai multe definiții, esența
fiind că reprezintă o intenție a managementului de topîn ceea ce privește asigurarea informațiilor,
este necesară și definirea celorlalte documente de securitate.
În ceea ce privește standardele, în literatura de specialitate am identificat următoarele
interpretări sugestive:
Standardele servesc drept puncte de referință la dimensionarea politicilor și practicilor
organizației28.
Standardele reprezintă mijloace de aplicare a politicilor de securitate a informațiilor29 și
servesc ca specificații pentru punerea în aplicare a politicii și impun cerințe obligatorii 30.
Normele reprezintăcele mai bune practici în domeniu și constau în oferirea de sugestii
specifice pe diverse domenii31, care sunt menite să ofere cele mai bune soluții cu privire la
rezolvarea cerințelor prevăzute în standarde.
25
B. Vachon, CCNA Security (210-260) Portable Command Guide, Second Edition, Cisco Press, 2016,
https://www.safaribooksonline.com/library/view/CCNA+Security+(210-260)+Portable+Command+Guide,+Second+
Edition/9780134307466/ch02.html#ch02lev1sec2, accesat 15.05.2017
26
C. Easttom, Computer Security Fundamentals, Third Edition, Pearson IT Certification, 2016,
https://www.safaribooks online.com/library/view/computer-security-fundamentals/9780134470627/ch10.html#ch10,
accesat 16.05.2017
27
M. Rouse, Definition enduser policy, noiembrie 2011, http://searchmobilecomputing.techtarget.com/definition/ end-
user-policy, accesat 16.05.2017
28
J. Kramer, The CISA prepguide: mastering the certified information systems auditor exam. New Jersey: John
WileyandSons, 2003.
29
M. Siponen, Information security standards: focus on the existence of process notits content. Communications of the
ACM,2006a, 49(8), 97–100. doi:10.1145/1145287.1145316
30
S. Greene, Security Program and Policies: Principles and Practices, Second Edition, Pearson IT Certification, 2014,
https://www.safaribooksonline.com/library/view/security-program-and/9780133481181/ch02.html, accesat 15.05.2017
31
Is it a Policy, a Standard or a Guideline?, SANS: Information SecurityPolicyTemplates. Professional Orgnaization,
2010, fromhttp://www.sans.org/security-resources/policies/, accesat 18.05.2017
79
 Normele sunt similare standardelor, însă sunt mult mai flexibile și, de regulă, nu sunt
obligatorii.
De asemenea, au rolul de a suplimenta standardele sau de a acoperi lipsa acestora în
domeniile în care acestea lipsesc.
Procedurilereprezintă instrucțiuni detaliate cu privire la modul de aplicare al diferitelor
politici, standarde sau norme32.
Rolul lor este de a sprijini angajații cu instrucțiuni detaliate în vederea implementării
obiectivelor stabilite prin politici, standarde sau norme.
Din caracteristicile prezentate pentru fiecare document de securitate în parte se poate
deduce cu ușurință care este nivelul la care se aprobă fiecare documentație.
Astfel, o politică de securitate, care cuprinde toate direcțiile generale privind securitatea
informațiilor cu certitudine reprezintă o măsură dispusăde conducerea organizației,la nivel strategic.
Ca și importanță din punct de vedere al structurilor manageriale care le dispun, urmează
standardele și normele, care sunt responsabilitatea middlemanagementului și care, din această
perspectivă sunt realizate la nivel tactic.
Nu în ultimul rând, procedurile sunt în responsabilitatea managerilor de nivel inferior,
fiind astfel decise la nivel operațional.
Pot exista și situații în care la nivel operațional să fie stabilite și norme.
Din punct de vedere al structurii documentelor, politicile reprezintă declarații realizate
la cel mai înalt nivel, întrucât sunt responsabilitatea top managementului, standardele sunt
specificații tehnice necesare implementării politicii de securitate, normele reprezintă soluții de
implementare, în timp ce procedurile prezintă etape de implementare a unor obiective.
Din perspectiva scopului redactării lor, politicile de securitate reprezintă documentele
de securitate care au un scop general și anume stabilirea direcției necesare asigurării securității.
În schimb, standardele urmăresc respectarea specificațiilor tehnice stabilite prin
politicile de securitate, iar normele completează standardele și oferă cele mai potrivite soluții
tehnice.
Ca o completare a procesului de implementare a politicii de securitate, procedurile
descriu etapele care trebuie urmate în vederea realizării obiectivelor de securitate.
Din punct de vedere al domeniului în care se aplică, politicile de securitate privesc în
mod generalafacerea companiei.
În schimb, standardele au un domeniu de acțiune variat, care nu privește numai
organizația și poate fi aplicabil și la nivel global, național sau pe domenii de activitate.
Similar, normele se pot aplica asemenea standardelor pe domenii de activitate diverse,
în funcție de standardul pe care îl completează sau înlocuiește, în cazul în care acesta lipsește pe o
anumită problematică.
Domeniul de aplicabilitate al procedurilor este în strânsă legătură cu implementarea
obiectivelor politicii de securitate a companiei, având astfel utilitate la nivelul organizației unde
trebuie aplicată politica.
Cu privire la publicul țintă căruia i se adresează documentele de securitate, politicile de
securitate prin caracterul lor general sunt opozabile tuturor angajaților, standardele întrucât se decid
la nivel de middlemanagement se adresează personalului care ocupă aceste funcții, în timp ce
normele, care completează standardele se adresează atât middle managementului cât și managerilor
de nivel inferior. Pe de altă parte, procedurile se adresează utilizatorilor întrucât scopul lor este de a-
i sprijini în vederea implementării obiectivelor politicii de securitate.
În ceea ce privește ultimul criteriu de comparație a documentelor de securitate și anume
gradul de aplicabilitate, acesta poate fi dedus cu ușurință din definițiile prezentate pentru fiecare în
parte.

32
J. Walp, R. Sharman, M. Gupta, Strategic and Practical Approaches for Information Security Governance, IGI
Global, 2012, https://www.safaribooksonline.com/library/view/strategic-and-practical/9781466601970/978-1-4666-
0197-0.ch005.xhtml, accesat 17.05.2017
80
 Astfel, politicile de securitate, standardele și procedurile au caracter obligatoriu, în timp
ce normele nu sunt obligatorii.
Cu ocazia prezentăriidiferențelor dintre documentațiile de securitate, s-a stabilit
neintenționat inclusiv legătura de cauzalitate dintre acestea. Astfel, politica de securitate poate fi
pusă în aplicare prin intermediul standardelor. Normele și procedurile sprijină aceste standarde.

V. CONCLUZII
Deși reprezintă un element esențial în asigurarea securității informațiilor la nivelul unei
entități, politicile de securitate sunt rar folosite în realizarea mecanismului complex de protecție a
informațiilor, la nivelul național. Motivația este faptul că acest concept nu este prevăzut în legislația
națională referitoare la securitatea informațiilor. Cel mai elocvent exemplu sunt actele normative în
domeniul protecției informațiilor clasificate unde concepul de politică de securitate nu este abordat.
Având în vedere că dintre toate datele care trebuie protejate, informațiile clasificate se află în vârful
piramidei, necesitând cele mai multe măsuri de protecție, consider că mecanismul de protecție
complex format din politici, standarde, proceduri și norme ar trebui să se aplice și în acest domeniu.
Mai mult decât atât, legislația în domeniul protecției informațiilor clasificate nu instituie nicio
obligație în sarcina entităților care dețin sau manipulează asemenea date de respectare sau măcar
consultare a cerințelor de securitate prevăzute de standardele internaționale care există pe această
linie. Singura obligație instituită de actele normative care legiferează protecția informațiilor
clasificate, din punct de vedere al întocmirii documentației de securitate se referă la întocmirea
programului de prevenire a scurgerii de informații clasificate. Din simpla parcurgere a modelului
prezentat în legislație se poate deduce cu ușurință că este un document simplist comparativ cu
cerințele de securitate prevăzute de standardele internaționale în domeniul securității informațiilor și
implicit în politici, standarde, norme și proceduri. Acest caracter simplist nu poate decât induce
ideea că măsurile cuprinse în program nu pot face față provocărilor actuale din domeniul securității
informațiilor. Dacă la aceasta se adaugă faptul că informațiile clasificate sunt deținute cu
preponderență de instituțiile de stat, unde specialiștii în domeniul securității informațiilor sunt foarte
puțini, riscul apariției unor evenimente negative în ceea ce privește securitatea informațiilor crește
semnificativ. Ca și măsură imediată care se poate adopta în vederea asigurării unei securități
informaționale corespunzătoare, se impune implemetarea de către toate entitățile a cerințelor de
securitate prevăzute în standardele internaționale. De asemenea, pentru uniformizare, este necesară
crearea unor grupuri de lucru formate din reprezentanți ai Autorității Naționale de Securitate și ai
Autorităților Desemnate de Securitate, care să stabilească seturi de politici, standarde, norme și
proceduri care săfie întocmite în mod obligatoriu de toate entitățile, inclusiv modele de asemenea
documente.

Referințe bibliografice
1. INTERNATIONAL STANDARD ISO/IEC 27002, First edition 2005-06-15,
Information technology — Security techniques — Code of practice for information security
management, http://www.slinfo.una.ac.cr/documentos/EIF402/ISO27001.pdf, accesat 18.05.2017
2. D. Oprea, Protecția și securitatea informațiilor, Editura Polirom, Iași, 2003
3. C. C. Wood, Information security policies made easy (10th ed.), Houston, TX:
Information Shield, 2008
4. J. Kramer, The CISA prepguide: mastering the certified information systems auditor
exam, New Jersey: John WileyandSons, 2003
5. M. Siponen, Information security standards: focus on the existence of process notits
content, Communications of the ACM, 2006a, 49(8), 97–100. doi:10.1145/1145287.1145316
6. R. Johnson, M. Merkow, Security Policies and Implementation Issues, Jones
&BartlettLearning, 2014, https://www.safaribooksonline.com/library/view/security-policies-
and/978128 4055993/09_ch1.xhtml, accesat 17.05.2017

81
 7. M. Rhodes-Ousley, Information Security The Complete Reference, Second Edition,
McGraw-Hill, 2013, https://www.safaribooksonline.com/library/view/information-security-the/
9780071784351/ch5.html, accesat 16.05.2017
8. B. Vachon, CCNA Security (210-260) Portable Command Guide, Second Edition,
Cisco Press, 2016, https://www.safaribooksonline.com/library/view/CCNA+Security+(210-
260)+Portable+Command+Guide,+Second+Edition/9780134307466/ch02.html#ch02lev1sec2,
accesat 15.05.2017
9. M. Bishop, Computer Security: Art and Science, Addison-Wesley Professional, 2002,
https://www.safaribooksonline.com/library/view/computer-security-art/0201440997/ch04.html,
accesat 15.05.2017
10. S. Greene, Security Program and Policies: Principles and Practices, Second
Edition, Pearson IT Certification, 2014, https://www.safaribooksonline.com/library/view/security-
program-and/9780133481181/ch01-02.html, accesat 15.05.2017
11. M. Rhodes-Ousley, Information Security The Complete Reference, Second Edition,
McGraw-Hill, 2013, https://www.safaribooksonline.com/library/view/information-security-
the/9780 071784351/ch5.html, accesat 16.05.2017
12. S. Barman, Writing Information Security Policies, Sams, 2001, https://www.safari
booksonline.com/library/view/writinginformationsecurity/157870264X/157870264X_ch01lev1sec1
.html, accesat 16.05.2017
13. M. Rouse, Definition enduser policy, noiembrie 2011, http://searchmobile
computing.techtarget.com/definition/end-user-policy, accesat 16.05.2017
14. J. Walp, R. Sharman, M. Gupta, Strategic and Practical Approaches for
Information Security Governance, IGI Global, 2012, https://www.safaribooksonline.com/library/
view/strategic-and-practical/9781466601970/978-1-4666-0197-0.ch005.xhtml, accesat 17.05.2017
15. C. Easttom, Computer Security Fundamentals, Third Edition, Pearson IT
Certification, 2016, https://www.safaribooksonline.com/library/view/computer-security-
fundamentals/97801344706 27/ch10.html#ch10, accesat 16.05.2017
16. Is it a Policy, a Standard or a Guideline?, SANS: Information Security Policy
Templates, Professional Orgnaization, 2010, fromhttp://www.sans.org/security-resources/policies/,
accesat 18.05.2017

82
 ASPECTE ALE INVESTIGĂRII CRIMINALITĂȚII
ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR DE INȘELĂCIUNE
ÎN TRANSPORTURILE MARITIME

ASPECTS OF THE INVESTIGATION OF CRIMINALITY

IN THE FIELD OF SLAUGHTERING INFRACTIONS
IN MARITIME TRANSPORT
ANTOHI Nicolae-Adrian
Ministerul de Interne, Poliția Română, Serviciul de Poliție Transporturi Maritime
adrianantohi2006@yahoo.com.

Drd. ZAVERGIU Nicolae

Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul”
nicu.zavergiu@yahoo.com

Abstract (ro): Între tipurile de provocări la adresa securitatăţii interne în Uniunea

Europeană, printre cele mai de impact, se evidenţiază tacticile asimetrice de tipul
criminalităţii informatice și a atacurilor teroriste care au indus în mentalul colectiv al
cetăţenilor europeni un sentiment din ce în ce mai evident de insecuritate. Acesta se
poate transforma ușor în opţiuni de partizanat politic de tip”exit” şi anti-migraţie şi
reprezintă, la rândul lui, un semnal de alarmă la adresa securității europene, putând duce
chiar la disoluţia acestei organizaţii. Referitor la atentatori, dacă unele dintre ţintele
favorite au fost în domeniul transporturilor, acțiunile lor s-au manifestat cu precădere în
modalităţi de transport de tip feroviar, aerian, rutier. În domeniul naval, terorismul s-a
manifestat la nivelul unităților plutitoare, și în general în apele internaționale sub forma
jafurilor armate si a pirateriei și aproape deloc în incinta porturilor maritime.
Totuși necesitatea extinderii unui nivel de protecție corespunzător în raport cu
tipologia de riscuri potențiale pentru porturile maritime, a condus, mai întâi la nivel
international, prin codul ISPS și mai apoi la nivel European, prin Directiva 65/2005,
ambele transpuse în legislația noastră națională, la adoptarea unor seturi de norme
generale de securitate necesare bunei desfășurări a activităților economice.
Modurile de săvârșire a infracțiunii de înșelăciune în porturile maritime, în cadrul
activităților de operare a cerealelor, pot provoca daune materiale importante și chiar
infesta mărfurile, periclitând sănătatea oamenilor și a animalelor. Aplicarea
necorespunzătoare a normelor legale prin lipsa corelării măsurilor în domeniul
securității facilităților(instalațiilor)portuare, a controlului calității și cantității mărfurilor
cu regulile ISPS este un factor important care poate genera sau favoriza comiterea
acestui tip de infracțiuni, exisistând chiar posibilitatea dezvoltării unor tactici asimetrice
camuflate în înșelăciuni

Cuvinte-cheie: înșelăciunea în porturile maritime, cereale în vrac, infestarea

mărfurilor, securitatea mărfurilor, regulile ISPS.

Abstract (en): Among the most challenging types of internal security challenges
in the European Union are the asymmetric tactics of cybercrime and terrorist attacks
that have led to a growing sense of insecurity in the collective mentality of European
citizens. It can easily turn into political exit and anti-migration options and is, in turn,
an alarming signal for European security, even leading to the dissolution of this
organization. Regarding the bombers, if some of the favorite targets were in the field of

83
 transport, their actions were manifested mainly in the railway, air and road transport
modes. In the naval area, terrorism was manifested in floating units, and generally in
international waters in the form of armed robbery and piracy, and almost none at sea.
However, the need to extend an adequate level of protection in relation to the
potential hazard typology for seaports has first led internationally through the ISPS
Code and then at European level through Directive 65/2005, both transposed into our
national legislation, To the adoption of sets of general security rules necessary for the
proper conduct of economic activities.
Modes of committing a fraud in maritime ports in grain operations can cause
material damage and even infest goods, endangering human and animal health. The
inappropriate application of legal norms through the lack of correlation of measures in
the field of port facility security, quality control and quantity control of ISPS rules is an
important factor that can generate or favor the commission of such crimes, even the
possibility of developing camouflaged asymmetric tactics in deceit.

Keywords: the frauds in the seaports, bulk grain, infestation of goods, security of
goods, quality control and quantity of goods, ISPS rules.

I. Introducere
Marea reprezintă cea mai ieftină modalitate de transport. Țările cu ieșire la mare
beneficiazăde un important factor de creștere economică și de o poziție strategică relevantă.
Portul Constanțaeste situat pe rutele a 3 coridoare (IV, VII și IX) de transport pan-
european care leagă Marea Nordului de Marea Neagră prin culoarul Rhin-Main-Dunare. Cu un rol
determinant în cadrul rețelei europene de transport intermodal, leagând piețele țărilor fără ieșire la
mare din Europa Centrala și de Est cu regiunea Transcaucaz, Asia Centrală și Extremul Orient.
Alături de cele două porturi satelit, Midia si Mangalia, constituie complexul portuar
maritim românesc aflat sub coordonarea Administratiei Porturilor Maritime SA Constanta.
În anul 2016, terminalele specializate din Portul Constanța au operat 20,4 milioane de
tone cereale depășind semnificativ recordul anului anterior, de 19,61 milioane tone, considerat an de
referință al acestui sector comercial1.
Traficul general de mărfuri operate în 2016, prin porturile maritime românești
Constanța, Midia și Mangalia, a fost de 59,5 milioane tone, depășindu-l cu 5,5% pe cel din 2015,
cererealele având, în traficul total, o pondere de 34,3 creșteri semnificative de trafic au mai fost
consemnate, pe lângă alte categorii de mărfuri, semințele și fructelor oleaginoase (de la 1,95
milioane tone în anul 2015, la 2,91 milioane tone în anul 2016).
Demn de menționat este și faptul că în anul 2016, au sosit în porturile maritime
românești 14.516 nave, dintre care 4.331 maritime și 10.185 fluviale2.
Situația anterior menționată arată faptul că Portul Constanța este un mediu generator de
creștere economică dar și un teren fertil pentru săvârșirea faptelor penale. Aplicarea
necorespunzătoare a normelor legale prin lipsa corelării măsurilor în domeniul securității
facilităților (instalațiilor) portuare, a controlului calității și cantității mărfurilor cu regulile ISPS
reprezintă factori importanți care generează sau favorizează comiterea infracțiunilor, exisistând
chiar posibilitatea dezvoltării unor tactici asimetrice camuflate în înșelăciuni.
În viziunea Organizaţiei Internaţionale de Marină (IMO), cele şase ameninţări la
securitatea maritimă care afectează fiecare port şi fiecare navă într-o anumită măsură sunt: furtul de
marfă; contrabanda cu droguri3;emigranţi ilegali şi transfugi4; pirateria şi atacul armat îndreptat
împotriva navei5; sabotajul şi terorismul.

1
https://www.agerpres.ro
2
Ibidem
3
Rezoluţia IMO A.872 (20) – Linii directoare pentru prevenirea şi împiedicarea contrabandei cu droguri, cu substanţe
psihotrope şi chimice pe nave angajate în traficul maritim international.
84
 Caracteristica relațiilor sociale existente în incinta porturilor maritime, manifetată,
preponderant în domeniul comercial, sar nu în mod limitativ, constă în faptul că, atât operatorii
portuari cât și partenerii lor de afaceri sunt obligați să se conformeze, atât cadrului legal general cât
și celui specific transportului maritime și securității portuare.
În consecință, operatorii economici, care administrează una sau mai multe facilități
portuare, sunt obligați să întocmească un Plan de securitate a facilității portuare bazat pe o analiză
de risc, care sa fie verificat si avizat de catre Autoritatea Portuara, în baza căruia aceasta să-i
elibereze Declaratia de Conformitate a unei Facilitati portuare.
La nivel European, codul ISPS a fost transpus în Regulamentul CE0725/2004,adoptat în
legislația națională prin HG 876/2007.
Necesitatea extinderi unui nivel de protecție corespunzător în raport cu tipologia de
riscuri pentru activitățile economice din incintele porturilor maritime la nivel European, au condus
la elaborarea de către Comisia Europeană a Directivei 65/2005, transpusă la nivel national în
Ordinul Ministrului Transporturilor nr.290/2007.
Creşterea ameninţărilor teroriste face ca toate organizaţiile, fie ele autorităţi sau
companii private, să își regândească poziţia cu privire la securitatea în lanţul de distribuţie. Viziunea
actuală transpusă în norme legale, furnizează soluţii de securitate la nivel local, al platformei
portuare. Aceasta abordare are ca rezultat costuri ridicate de operare, întreruperi în fluxul economic
și o calitate slabă a nivelului de securitate. Operatorii portuari trebuie să adopte, din mers, politicile
de securitate dar să mențină și un anumit ritm al fluxului economic pentru a-și putea respecta
obligațiile contractuale și a obține un profit cît mai mare. Această ultimă realitate primează și poate
crea premizele dezvoltării unor breșe în siguranță. De multe ori se elaborează un plan de securitate
formal, care nu este adaptat la condițiile concrete. Schema de personal este subdimensionată,
lucrătorii fiind responsabilizați cu mai multe tipuri de îndatoriri de serviciu, cele privind securitatea
fiind de natură conexă activității principale. Se impune elaborarea unui sistem legislativ, gândit
pentru întreg lanţul logistic, specific fiecărei modalități de transport, creându-se o politică de
protecție a întregului lanţ de transport, de le expeditor până la destinația finală.
Tehnologia informatică și cooperarea dintre partenerii din cadrul lanţului de distribuţie
va transforma această activitate în oportunitate de afaceri. Siguranța și performanta unui lanţ de
distribuţie reprezintând doua aspecte care se îmbină și se completează una pe cealaltă, proces din
care rezultă plus-valoare economică .
Mai exista și realitatea că Administrația Porturilor Maritime SA este deopotrivă,
autoritatea portuară de control, dar și proprietar al infrastructurii portuare, în această calitate fiind
interesat să mențină chiriașii într-o anumută stare de confort în vederea asigurării continuității
colaborării șiimplicit, a unei marje de profit dezirabilă.

II. CONȚINUT
Astfel, pentru reliefarea aspectelor enunțate, prezentăm următoarea speță: La începutul
anului 2014, în timpul unei discuţii dintre doi angajaţi, AB şi BC, ai X srl- societate specializată în
controlul cantităţii şi calităţii mărfii(în cazul de faţă cereale), activitate pe care o vom defini pe
scurt ”survey”, amândoi având funcţia de operator dană dar lucrând pe ture diferite, au stabilit să
înlocuiască marfa pe care o aveau la operare cu deşeuri pe care, prin inducerea în eroare a
persoanelor implicate în fluxul economic al operatorului portuar B.SA cu care societatea X SRL
avea contract de prestări servicii de survey, să o prezinte ca fiind marfă de felul celei aflate la
operare, în scopul de a obţine foloase materiale injuste.
În acest sens, aceştia au stabilit ca AB, care anterior angajării la societatea se survey
deţinuse şi administrase o societate de achiziţii a cerealelor şi care avea cunoştinţe în mediul
achizitorilor şi a intermediarilor din acest tip de comerţ, să obţină documentele necesare de

4
Rezoluţia IMO A.871(20) – Linii directoare privind repartizarea responsabilităţilor pentru rezolvarea cu succes
a cazurilor de imigrare ilegală.
5
UNCLOS - Convenția Națiunilor Unite asupra drepului mării, Art. 101
85
transport pentru deşeurile pe care le pezentau ca fiind floarea-soarelui. BC se obliga în schimb,
având în vedere că activitatea infracţională urma să se desfăşoare în timpul turei sale de serviciu, ca
să nu preleveze probe din deşeurile care urmau a fi prezentate drept cereale şi să racoleze în vederea
îndeplinirii rezoluţiei infracţionale angajaţi ai operatorului portuar pentru a ascunde urmele
infracţiunii, amestecând deşeurile cu o mare cantitate de marfă de calitate. AB l-a cooptat în această
activitate și pe DC, administratorul unei mici societăți de achiziții de cereale W SRL care, de obicei,
colecta cereale de la micii producători locali pe care o livra către o societate mai mare de
intermediere Z SRL, care la rândul ei o revindea către marii exportatori.
Pentru ca Z SRL își avea sediul în alt județ, achizițiile de cereale din Constanța fiind
sporadice, reprezentanții legali ai aceasteia au stabilit de comun acord, încă din anul 2013, ca AB și
DC să dețină împreună un carnet cu facturi și unul cu avize de însoțire a mărfii al Z SRL. Aceștia
urma să cumpere cereale de la producători pentru W SRL să întocmească actele de livrare către Z
SRL și apoi în numele Z SRL să întocmescă acte de livrare către firmele exportatoare.
Oportunitatea săvârşirii infracţiunii s-a ivit în primăvara aceluiaşi an când BC l-a
contactat pe AB, comunicându-i că a reuşit cooptarea în grupul infracţional a lui CD, docher-
mecanizator în cadrul B.SA care în acea tură de lucru a fost repartizat să efectueze serviciul pe vola
care comasa floarea soarelui.
Cei trei au stabilit ca AB să găsească deseuri fără valoare economică pentru care
împreună cu DC să întocmească documente de proveniență de la W SRL, în care să se menționeze
că sunt semințe de floarea-soarelui, să livreze marfa către Z SRL, sa gasească un mijloc de transport
pe care să-l încarce cu presupusa marfă, după care să-l cântărească la cântarul auto al B SA, unde se
afla si BC care urma să întocmească documente de control al calității mărfii din care să reiasă că
marfa corespunde normelor de calitate impuse de exportator. ”Marfa ” urma apoi să fie transportată
în altă incintă a operatorului portuar unde se afla și magazia încărcată cu cereale, după care aceasta
urma să fie descărcată, CD având rolul de a o amesteca cu marfa de bună calitate.
În continuare profitând de indolenţa în realizarea sarcinilor de serviciu ale persoanelor
responsabile din cadrul societăţii B SA dar şi a lipsurilor în reglementarea contractului de pază pe
care B.SA îl avea cu societatea de pază Y SRL, grupul infracțional, conform programului anterior
sabilit a întreprins următoarele: DC a contactat o societate de transport rutier căreia i-a solicitat un
camion care să efectueze un transport de cereale dintr-o zonă proximă portului. Împreună cu AB au
așteptat camionul, i-au spus conducătorului auto să incarce ”marfa” care era de fapt nisip de sablare
rezultat de la curățarea navelor și semăna cu semințele de floarea soarelui. La protestul
conducătorului auto, care a observat că marfa nu este de tipul celei înscrise în documentul de
transport, aceștia i-au spus să nu-și facă griji deoarece vor să pună aceste reziduuri în încărcătura de
floarea soarelui a unei nave, deoarece procentul de impurități pe care marfa urma să-l aibă era prea
mic față de cel prevăzut în contractul de export, angajatorul său cunoaște aceste aspecte și nu are
rost să-l mai sune.
Conducătorul auto a fost de acord să efectueze transportul, a refuzat să semneze vreun
document referitor la acesta dar nu a raportat angajatorului său situația considerând reale
argumentele prezentate de cele două persoane.
Astfel, după încărcare, camionul a fost direcționat în interiorul Portului Constanța,în
incinta operatorului portuar în care se afla cântarul auto. Având în vedere protocolul dintre
societatea care asigura paza perimetrală a B SA, în care mijloacele de transport încărcate cu marfă
nu sunt controlate cu privire la conținut, acest atribut fiind în sarcina societății de survey, X SRL,
această lipsă de prevedere fiind valabilă și pentru cantaragiul operatorului, camionul a fost cântărit,
conducătorului auto înmânându-i-se un un bon de cântar cu masa brută a camionului. Tot acum BC
a întocmit documentul de conformitate al mărfii după care a îndrumat vehiculul în altă incintă a
operatorului, unde se afla magazia în care urma să descarce încărcătura.
La intrarea în adoua incintă, agentul de pază al aceleiași societăți specializate a
menționat numărul de înmatriculare al autovehicului și l-a îndrumat la magazia cu floarea-soarelui.
Încercând să descarce, conducătorul auto a constatat că încărcătura are o aderență mai
mare decât cerealele, iar pentru finalizarea operațiunii, ar trebui să ridice bena complet lucru
86
imposibil în incinta acestei magazii deoarece parametrii de înălțime nu permit acest lucru. Așa că
acesta a încercat să facă mai multe operațiuni prin care să facă să alunece reziduurile, fără a reuși să
descarce decât o cantitate de circa 2-3 tone. La sugestia lui AB care l-a însoțit în permanență,
conducătorul auto a mers în biroul operatorilor de dană ai operatorului portuar unde a solicitat să i
se confirme descărcarea întregii încărcături. Operatorul de dană de serviciu, VM, care avea în
responsabilitate și magazia menționată a semnat pentru recepția mărfii în bonul de cântar
prezumând buna credință a conductorului auto, neîndeplininindu-și prin aceasta sarcinile de
serviciu. După ieșirea camionului din incintă, agentul de securitate a observat că bena vehiculului
nu este descărcată complet și a alarmat reprezentanții operatorului portuar și echipa de intervenție a
angajatorului său.
AB si conducătorul auto au scos camionul din incinta portului, au descărcat marfa
rămsă, după care s-au deplasat cu acesta la cântarul operatorului portuar pentru a se stabilii tara
vehiculului. Ajunși la cântar, aceștia au fost opriți după care s-a procedat la sesizarea organelor de
poliție. În cauză, s-a întocmit dosar penal.
În cursul cercetărilor, proprieterul mărfii, având în vedere că nu a efectuat vreo plată
către comitenți, nu s-a considerat prejudiciat, fapt pentru care aceștia au fost cercetați pentru
săvârșirea infracțiunilor de tentativă la înșelăciune, complicitate la tentativa de înșelăciune, abuz în
serviciu, și neglijența în serviciu

II.1. Analiza elementelor constitutive ale infractiunii

Infractiunea de înșelaciune, ca atitudine de inducere în eroare unei persoane pentru
obtinerea unui folos patrimonial injust prezintă un grad de pericol social ridicat, necesitând
exercitarea unei acțiuni de represiune a statului prin aplicarea unei sancțiuni penale. Prin săvârsirea
acestei fapte se aduce atingere unui minim de bună-credință și încredere care este necesar pentru
normala formare, desfășurare și dezvoltare a relațiilor sociale de ordin patrimonial. Deci, prin
obiectul ei juridic, infractiunea de inselaciune face parte din infracțiunile îndreptate contra
patrimoniului și este încriminată.
Condițiile pe care legiuitorul le prevede pentru existența infractiunii se referă la anumite
date ale realitatii fără de care aceasta nu poate exista. Astfel, profesorul Vintilă Dongoroz arăta: „nu
se poate concepe o infracțiune fară o dispoziție de lege care să o proclame ca atare; nu se poate
concepe o infractiune fară un interes sau un lucru care sa fie vătămat sau prejudiciat pentru
savârșirea faptelor care constituie infracțiune; nu se poate concepe o infractiune fără o persoană
care să o comită (infractor) și fără o altă persoană (fizică sau juridică) care sa fie vatamată sau
amenințată în interesele sale; nu se poate concepe infracțiune fară un loc unde s-a comis și un
moment în care a fost săvârșită. Toate aceste date sau entități sunt preexistente infracțiunii”6. Este
cunoscut că obiectul infracțiunii este unul din premisele de baza ale existentei unei infracțiuni.
Infractiunile contra patrimoniului nu se deosebesc între ele sub raportul obiectului, ceea ce
inseamna ca elenu au obiect juridic special, aceasta confundandu-se cu obiectul juridic general7.În
speța arătată, având în vedere că executarea demersului infracțional a fost întrerupt fără a-și putea
produce efectul, există o tentativă imperfectă la infracțiunea de înșelăciune.
”Subiecții infracțiunii implicați în săvârșirea acesteia, fie prin comitere, fie prin
suportarea consecințelor, a răului cauzat prin savârșirea ei”8, nu au fost în contact direct.
Atitudinea și modul de lucru al subiectului pasiv nu a reprezentat, în sine, un factor favorizator,
ținând cont de faptul că B SA a operat marfa și doar breșele din mangementul fluxului său
economic și de securitare au creat posibilitatea săvârșirii acestei fapte de natură penală. Acst aspect
a fost exploatat de subiecții activi nemijlociți, care au acționat în vederea îndeplinirii scopului
propus.

6
V. Dongoroz, Drept Penal, Bucuresti, 1939, pp. 198-199.
7
Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, Drept penal - partea generala, Ed. Europa Nova, Bucuresti, 1997.
8
C. Bulai, op. cit. p.148; C.Mitrache, Drept penal roman partea generala, Casa de editura si presa Sansa SRL
Bucuresti, 1996, p. 120.
87
 Sunt subiecți activi și W SRL și Z SRL care vor raspunde penal deoarece fapta a fost
savârșită în numele lor, de către repzentanții lor9.
Săvârșirea infracțiunii a fost condiționată și de deloculșitimpulproducerii ei, considerăm
că este necesar să se tină seama de acestea la evaluarea gradului concret de pericol social al faptei.
Săvârșirea acesteia în incinta portului, în timpul desfășurării fluxului econimic al unui mare
operator portuar, prin riscul de securitate creat, putând periclita grav activitatea agentului economic
și, implicit, al bunei funcționări a portului, reprezentă o circumstanță agravantă la individualizarea
pedepsei.
Forma de tentativă a infracțiunii de înșelăciune pe care autorii au săvârșit-o în acest caz
a fost una imperfectă, caracteriztaă prin punerea în executare a hotărârii de a săvârșii infracțiunea,
executare care a fost întreruptă de agentul de pază al facilității portuare care, observând, în primul
rând că activitatea de descărcare nu a fost finalizată, iar în al doilea rând că încărcătura camionului
este constituită din substanțe asemănătoare mărfii operate în magazie dar nu din același sortiment de
marfă, a alertat conducerea societății sale și pe cea a operatorului portuar, acțiune care a dus la
întreruperea executării activității infracționale și a împiedicării producerii rezultatului acesteia.

II.2 ÎNȘELĂCIUNEA ÎN PORTURILOR MARITIME, PARTICULARITĂȚI

Cauzele producerii evenimentului:
- lipsa obligativității pentru agentul economic portuar de a reglementa controlul la
intrarea în incintele facilităților portuare pe care le administrează, astfel încât acesta să aibă măcar
certitudinea că în incintă intră marfă de tipul celei operate de acesta;
- existența unui management defectuos în ceea ce privește responsabilizarea
personalului angrenat în activitatea de operare a mărfurilor, care are uneori sarcini concomitente în
activități paralele precum și în controlul eficient al munci aceastora;
- lipsa obligativității dotării tehnice a terminalelor specializate portuare cu sisteme
moderne de sondare a cerealele direct din camion sau de măsurare profesională a altor sortimente de
mărfuri;
Acest tip de săvârșire a infractiunii de înșelăciune în domeniul operării mărfurilor în
porturile maritime nu este singular. Ingeniozitatea făptuitorilor în descoperirea de noi modalități
chiar și în condițiile înăspririi normelor de securitate este demnă de luat în considerație. Astfel în
domeniul mărfurilor operate în vrac, aplicabilă și cerealelor, menționăm tehnica sondării parțiale.
Aceasta constă în sondarea parțială, la suprafață, a mărfurilor încărcate în camioane. Infractorii,
transportatori și furnizori, încarcă în prealabil un strat de marfă de proastă calitate, pământ sau
substanțe cu caracteristici asemănătoare sortimentului de marfă operat, după care încarcă, deasupra,
marfă de bună calitate Angajații societăților de survey în complicitate cu aceștia sondează marfa
din camion doar parțial stabilind că întreg camionul este încărcat cu marfă de bună calitate care este
direcționat pentru descărcare în capacitățile de depozitare ale operatorului. În cadrul acestor grupuri
infracționale intră și angajații operatorului precum și ai societăților de pază sau grupul anterior
costituit se bazează doar pe indolența acestora, care se consideră exonerați de orice responsabilități
privitoare la minima supraveghere a conținutului mărfurilor, și descarcă mărfurile și pretinzând
contravaloarea prestației efectuate, la valoarea mărfii de bună calitate.
O altă modalitate a fost montarea unui bazin cu apă sub bena semiremorcii pe scheletul
metalic al acesteia. În acest fel camionul încărcat cu marfă, având și bazinul plin cu apă, era
cântărit inițial după care era sondat. După îndrumarea acestuia la locul de descărcare, pe traseul
parcurs, conducătorul auto descărca apa din rezervor și descărca apoi marfa. În continuare se
efectua cântărirea finală, stabilindu-se tara camionului. Furnizorul mărfii putea pretinde de la
exportator contravaloarea masei de apă pe care o prezentase ca fiind marfă de tipul celei aflată la
operare. Această modalitate de operare a fost folosită atunci când distanța dintre locul de cântărire –
sondare era destul de mare astfel încât vărsarea apei să nu atragă atenția și prezenta pentru grupul
infractional anvantajul că numărul subiecților activi și ai complicilor lor să fie mai mic, fapta lor

9
C. Pen., art.135, alin.1.
88
fiind prin aceasta mai greu de depistat. De asemenea a mai sost folosită ca metodă de înșelare a
exportatorului folosirea a două semiremorci și schimbarea numerelor de înmatriculare între acestea.
În acest caz instrumente ale infracțiunii erau un cap-tractor în ansamblu auto, pe rând, cu o
semiremorcă încărcată și cu una goală. Astfel, după ce ansamblul auto cu semiremorca plină era
cântărit inițial, aceasta era scoasă din ansamblu și era introdusă cea goală, în acest timp
schimbându-se numerele de înmatriculare între ele. Cu complicitatea angajaților operatorului
portuar și a acelei de survey, care trebuia sa sondeze și să descarce marfa, atestând că aceste
operațiuni ar fi fost efectuate, ansamblul auto era cântârit pentru tarare, achizitorul și transportatorul
putând pretinde contravaloarea ”mărfii” și a transportului.
La operarea fierului vechi, au fost folosite ca metode, substituirea mărfii de calitate
superioară cu una de calitate inferioară, cu pământ sau alte încărcături cu valoare economică slabă
sau chiar cu minereu care are densitatea mult mai mare și care ocupă un volum mai mic și o masă
mai mare, sustras de membrii grupărilor din locurile de depozitare de pe raza Portului Constanța,
precum și celelalte metode folosite la operarea cerealelor.
Când aceste substituiri de marfă se efectuează de către exportatori, nu mai vorbim de
înșelăciune, ci de infracțiuni la regimul vamal10, precum cea de folosire de acte nereale11sau cea de
folosire de acte falsificate12și sunt întâlnite la exportul cherestelei, a fierului vechi, a produselor
petroliere, dar și a produselor operte în vrac.
Astfel de tipuri de nșelăciuni în care au fost implicate grupuri infracționale din care
făceau parte lucrători ai operatorilor portuari și ai societățlor de survey pot prezenta un risc crescut
din punct de vedere al securității care ar putea fi exploatat, de adepți ai unor ideologii extremiste
care ar putea bloca pentru perioade lungi de timp activitatea operatorilor economici,
transformarmându-le în amenințări asimetrice. Cu titlu de exemplu amintim amestecul de
îngrășăminte chimice cu combustibil într-o magazie de operare a îngrășămintelor care poate
provoca adevărate catastrofe precum cea de la 28 mai 2004,Mihăileşti, județul Buzău, când un
număr de 18 persoane au murit, iar alte 13 au fost rănite în explozia accidentală a unui camion ce
transporta îngrăşăminte pe bază de azot.13

III. Concluzii
Demersul nostru a fost acela de a prezenta persoanelor interesate, aspecte ale realității
din domeniul transporturilor maritime și a fenomenelor cu care Poliția Transporturi se confruntă în
misiunea sa de apărare a relațiilor sociale din domeniul economic, specific portuar, cu referire la
tipuri de săvârșire a infracțiunii de înșelăciune.
Poziția geostrategică a Portului Constanța, prin situarea acestuia la frontira estică a
Uniunii Europene poate constitui pentru cei care vor să destabilizeze valorile democrației și al
libertății econimice, o țintă a acțiunilor lor.
Reglementarea insuficientă a atribuțiunilor Poliției Transporturi și implicit a Serviciului
de Poliție Transpoturi Maritime, face uneori dificilă capacitatea de răspuns la noile tipuri de
provocări la adresa ordinii publice și mai ales a securității portuare.
Se impune, ca urmare, dotarea logistică, necesară activităților acestei instituții, atât în
bazinul portuar, cât și pe uscat, precum și completarea schemei de personal.
Aceste lipsuri sunt înlocuite de atitudinea pro-activă, în îndeplinirea sarcinilor de
serviciu, de spiritul de sacrificiu și dăruireapolițiștilor din această instituție, care fac cinste corpului
profesional căruia îi aparțin.
Pentru sporirea gradului de siguranță se impune intensificarea activităților specifice,
polițienești pentru monitorizarea activității comunității transportatorilor și a mijloacelor de
transport, asigurarea prezenței lucrătorilor care efectueză serviciul în uniformă în locurile obligatorii
de trecere a camioanelor între locurile de cântârire și cele de descărcare a mărfurilor. Din punct de
10
Legea nr. 86 din 18. 06.2006 privind Codul Vamal al României, cu modificările și completările ulterioare
11
Idem, art 272.
12
Idem, art 273.
13
http://www.mediafax.ro/externe/cazuri-precedente-de-explozii-implicand-ingrasaminte-chimice-10764421.
89
vedere legal, ca element de lege ferendă, considerăm oportună introducerea în art.15, alin (1) din
Hotărârea de Guvern nr. 876 din 01.08.2007 pentru stabilirea și sancționarea contravențiilor la
regimul transporturilor navale a reglementării, ca printre persoanele cu atribuțiuni de constatare și
aplicare a sancțiunilor contravenționale să fie împuterniciți lucrători ai Poliției Transporturi,
autoritate independentă de control a statului. Prin această prevedere se poate evita dubla calitate, pe
de-o parte cea de ofertant de infrastructură, autorizații etc și pe de alta, cea de organ sancționator.

Referințe bibliografice:
1. Constituția României
2. Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul Penal cu modificările și completările
ulterioare
3. Legea nr. 86 din 18. 06.2006 privind Codul Vamal al României, cu modificările și
completările ulterioare.
4. A. Boroi, Drept penal-parte generala, Editura A.H. Beck, Bucureşti, 2000
5. V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului penal roman, Vol. I, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1969
6. C. Mitrache, Drept Penal Roman-partea generală, Casa de Editură şi Presa „Şansa
S.R.L”, Bucureşti, 2000
7. V. Dongoroz, Drept Penal, Bucuresti, 1939
8. Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, Drept penal - partea generală, Ed. Europa Nova
Bucuresti, 1997
9. C. Mitrache, Drept penal român partea generală, Casa de editura și presă Sansa SRL
Bucuresti, 1996
10. Rezoluţia IMO A.872 (20). Linii directoare pentru prevenirea şi împiedicarea
contrabandei cu droguri, cu substanţe psihotrope şi chimice pe nave angajate în traficul maritim
international
11. Rezoluţia IMO A.871(20). Linii directoare privind repartizarea responsabilităţilor
pentru rezolvarea cu succes a cazurilor de imigrare ilegală
12. UNCLOS, Convenția Națiunilor Unite asupra drepului mării, Romania a aderat prin
Legeanr.110 din 10 octombrie 1996
13. http://www.mediafax.ro/externe/cazuri-precedente-de-explozii-implicand-
ingrasaminte-chimice-10764421.
14. https://www.agerpres.ro

90
 INSTITUȚIA „NEGOCIATORULUI” ÎN ROMÂNIA

„NEGOTIATOR” INSTITUTION IN ROMANIA

BÂZÂITU Răzvan
Col M.A.I. (r.)
razvan@bazaitu.ro

Abstract (ro): Deși cunoscută și utilizată cu succes în varii domenii sociale de

instituții publice și companii private din alte țări, instituția negociatorului devine abia
acum instrument și metodă de lucru pe care Ministerul Afacerilor Interne din România
le recunoaște și implementează oficial. Prin instruirea unor lucrători cu pregătire de
specialitate și încadrarea lor pe organigrama instituțiilor ca negociatori, se etalează
deschiderea pentru eficientizarea comunicării în cazuri limită de potențiale amenințări
cu acte teroriste (luarea de ostatici), suicid, mișcări de protest, dezordine socială.
Urmează în opinia autorului ca pe viitor rolul negociatorului să se consolideze, iar
aria lui de expertiză să se lărgească, în sensul implicării inclusiv în lupta de minimizare
a efectelor negative ale dezinformării și manipulării, atragerii copiilor și adolescenților
în capcana unor vicii sau softuri malițioase, îmbunătățirea comunicării dintre autoritatea
polițienească și mase, gestionarea conflictelor în comunitățile multi-culturale.

Cuvinte-cheie: tip de personalitate, observator, analiza tranzacţională,

creativitate, diferenţe culturale, încredere.

Abstract (en): Although well-known and used in many social areas of public
institutions and private companies in other countries, the Negotiator's institution is a
tool and a working method that the Romanian Ministry of Internal Affairs recognizes
and implements officially only now. By training some of the workers with specialized
knowledge and their fitting on the structure of the institutions as negotiators, there is a
evidence of opening for efficient communication in limited cases of potential threats
with terrorist acts (taking hostages), suicide, protest movements, social disorder.
It is the author's opinion that the role of the negotiator will be strengthened in the
near future, so its area of expertise will be widened, including the fight to minimize the
negative effects of misinformation and manipulation, to avoid the children and
adolescents attraction into the trap of malicious software, improving communication
between police authority and the masses, managing conflicts in multi-cultural
communities.

Keywords: personality type, observer, transactional analysis, creativity, cultural

differences, trust.

I. INTRODUCERE
Lumea se modifică ireversibil şi accelerat, iar singura noastră şansă pentru progres, atât
individual, cât şi ca societate, este să înţelegem sensul evoluţiei şi să ne angajăm de asemenea în
transformare. Elemente care au fost introduse în România relativ recent sunt astăzi integrate natural
în societate şi trebuie un efort real de voinţă pentru a ne imagina actualitatea fără un card bancar,
telefon inteligent, căşti hands-free ori sisteme de navigaţie. Însă schimbarea nu vine doar din
integrarea gadgeturilor în obiceiurile zilnice, ci şi din interferenţa cu instituţii şi concepte noi,
precum analiza de risc, medierea, protecţia consumatorului, negocierea sindicală.

91
 O instituţie folosită cu real succes în străinătate şi implementată din ce în ce mai des în
România de către entităţile care urmăresc eficienţa prin modernizare este cea a negociatorului.
Primele pagini din ziare de notorietate, dar şi campanii media comandate, aduc tot mai
des în discuţie problematica negociatorilor.
În conştiinţa consumatorilor de presă români apare încă imaginea faimosului negociator
FMI Poul Thomsen, cel care anul 1997 a condus negocierile cu premierul Victor Ciorbea și
preşedintele Emil Constantinescu.
În Vocea.biz, Vasile Puşcaş, negociatorul şef al aderării României la UE, prezintă într-
un interviu cele mai mari provocări întâmpinate în procesul de negociere pentru aderarea ţării
noastre la Uniunea Europeană.
Imaginea lui Omran, băieţelul în vârstă de patru ani, fotografiat plin de praf şi acoperit
de sânge într-o ambulanţă, după ce a supravieţuit unui bombardament în Alep, este cea mai dură
ilustrare a războiului din Siria şi a fost avantajos legată emoţional de numele singurului expert
român din echipa de negociatori ai Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) cu Siria1.

Fig.1 – Victimă a războiului din Siria

(Sursa imaginii: http://edition.cnn.com/videos/world/2016/08/18/omran-syrian-boy-elbagir-
pkg.cnn)

“Negociatorul Comisiei Europene pentru Brexit, Michel Barnier, fost ministru francez
de Externe, vrea ca oficialii britanici şi europeni să lucreze în limba franceză în cursul negocierilor
de divorţ, care va conduce la separarea completă a Londrei”, a declarat recent un oficial UE
apropiat dosarului, citat de The Independent.
Rapoartele periodice ale Departamentului de Stat al S.U.A. privind respectarea
drepturilor omului în România nu sunt favorabile autorităţilor, mai ales că ridică serioase probleme
legate de condiţiile de executare a pedepsei în penitenciare, critică condiţiile de detenţie şi violenţa
din închisori. Reacţia Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor: “Sunt cazuri izolate, am creat
institutia negociatorului de conflict!”.

II. SITUAŢIA ACTUALĂ

Negociatorul îşi găseşte la o primă vedere locul şi rolul prin adaptare în sistemul bancar,
în politica externă, în administraţia penitenciarelor, în organizaţii internaţionale şi instituţii mass
media, dar devine evident că se impune integrarea lui naturală şi în cadrul sistemului naţional de
ordine publică.
Ministerul Afacerilor Interne nu deţine în prezent un cadru legal coerent care să statueze
instituţia negociatorului, dar beneficiile pregătirii unor poliţişti specialişti în psihologie şi
comunicare, apoi utilizarea acestora în situaţii limită, au fost remarcate de factorii de decizie,
acceptate, iar în prezent asistăm la faza incipientă de implementare a instituţiei.
În cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti funcţionează în prezent,
ca embrion al viitoarei specializări în negociere, o echipă de 6 ofiţeri, ce compun Biroul Misiuni

1
http://www.stirilekanald.ro/singura-romanca-din-echipa-de-negociatori-onu-cu-siria--cand-am-vazut-imaginea-cu-
omran--am-simtit-ca-putea-fi-copilul-meu_70275.html#sthash.3GneZklD.dpuf
92
Speciale al Serviciului Acţiuni Speciale şi care până în prezent au fost implicaţi în negociere în
circa 300 cazuri.
Poliţiştii români au beneficiat de pregătire specifică la Academia FBI din Budapesta,
Macedonia şi SUA, un sprijin substanţial primit din partea omologilor americani, cu peste 40 ani de
experienţă în domeniu, conform prevederilor asumate în Parteneriatul Strategic privind colaborarea
şi perfecţionarea profesională, pentru iniţiere şi formare în noua specializare.
În prezent sunt implicaţi total în munca efectivă de negociere pe spaţiul de competenţă
al Ministerului Afacerilor Interne, dar în paralel, au şi rol de formatori în programele de pregătire
ale Institutului de Studii pentru Ordine Publică. Are astfel loc o diseminare în cascadă a
cunoştinţelor dobândite către alţi poliţişti (ofiţeri şi agenţi), care accesează pe bază de voluntariat
modulele de pregătire, pentru dezvoltare profesională în carieră şi dezvoltare personală, urmând ca
la finalizarea perioadei de instruire să aplice în munca cotidiană elementele teoretice recent
achiziţionate. Cursanţii îşi păstrează la terminarea perioadei de instruire locurile de muncă şi
sarcinile anterioare din fişa postului, avantajul fiind că reacţia la provocările specifice întâlnite este
ştiinţific calibrată, profesionistă, eficientă.
Metodologia prevede certificarea deprinderilor formate prin eliberarea unei diplome
după absolvirea modului secundar, iar în final, la absolvirea celei de a treia etape, poliţiştii vor
primi oficial atribuţii specifice, prin completarea fişei postului.
Cele mai frecvente situaţii de criză ce reclamă implicarea negociatorilor specializaţi din
cadrul MAI privesc ameninţări cu suicid, baricadare, luare de ostateci (privare de liberatate), jaf
armat (la bănci, case de amanet, benzinării etc) şi răpiri urmate de cereri materiale. În situaţii
speciale, Serviciului Român de Informaţii îi revin atribuţii legale pe componenta de negociere în
caz de terorism, în contextul în care evoluţia evenimentelor recente din Europa conduce ferm spre
ideea că întrebarea DACĂ? trebuie înlocuită cu întrebarea CÂND?
Majoritatea acestor cazuri devin instantaneu breaking news pentru marile trusturi de
presă, iar pentru negociatori, pe lângă tensiunea inerentă confuntării survine şi presiunea din partea
reporterilor curioşi, insistenţi, avizi de rating.
Noutatea pentru nomenclatorul de meserii din România pe fondul faimei exotice a
imaginii negociatorului promovate de Hollywood a condus la campanii de presă pe care experţii
români le-au gestionat principial, profesionist, astfel că dintr-o temă uşoară, instituţia a devenit o
componentă serioasă, interesantă şi importantă a Ministerului Afacerilor Interne, iar imaginea şi
misiunea negociatorilor au fost corect explicate, cu mijloacele, metodele şi limitările specifice. În
prezent, experţii sunt contactaţi de mass media cu fiecare ocazie de gen, indiferent că este vorba de
cazuri de răpire în Orientul Mijlociu, ameninţare cu bombă în SUA sau atac armat în Europa de
vest. Se cer opinii, se compară procedurile de intervenţie, se caută soluţii eficiente, exerciţiu util
instituţiei atât ca imagine, cât şi ca dobândire de expertiză ori simulare de intervenţie.
Reglementări juridice în domeniu figurează în normele Codului de reglementare a
conţinutului audiovizual (Decizia 187 din 2006, art. 15), care interzic cu desăvârşire prezentarea pe
post printre altele a metodelor şi tehnicilor folosite de sinucigaşi, pentru evitarea apariţiei
fenomenului COPYCAT. Deşi normele sunt clare şi cunoscute, popularizarea şi detalierea în presă
a unor cazuri precum Mădălina Manole sau Balena Albastră au condus la înregistrarea unor
explozii de acte nedorite în perioada ce a urmat (în săptămâna ulterioară suicidului cântăreţei, iulie
2010, s-au sinucis cu pesticidul numit Furadan2 de 10 ori mai multe persoane decât în orice alt
interval similar).
Toate metodele, cursurile, modulele de pregătire teoretică şi practică, schimburile de
experienţă şi deplasările poliţiştilor în ţări cu tradiţie în negociere au rolul de a dezvolta o bază
sănătoasă de pornire şi specialişti educaţi, formaţi, înarmaţi cu noţiunile specifice şi cu atribuţii
concrete, menţionate în fişa postului.
După model elveţian, s-a încercat implementarea metodei de analiză tranzacţională
pentru dezvoltarea personală a poliţiştilor de proximitate, astfel că formatori specializaţi au explicat

2
http://www.cna.ro/Decizia-nr-841-din-27-07-2010.html?var_recherche=sinucidere
93
negocierea ca tehnică de utilizat în munca curentă, din perspectiva eului de copil, adolescent şi
adult.

III. NEGOCIEREA INTERNAŢIONALĂ

În funcţie de diferenţele culturale şi specificul naţional al interlocutorului, negociatorul
performant îşi adaptează abordarea, se informează în prealabil asupra practicilor culturale ale
partenerului, diferenţelor dintre sistemele juridice, precum si cele dintre sistemele politico-
adminstrative ale acestuia. Negocierile apelează la retorică, logică şi la elemente de teoria
argumentării, dar în funcţie de locul de unde provin partenerii de negociere şi de obiceiurile
acestora, discuţiile internaţionale pot prezenta diferite particularităţi, precum: rolul distanţei,
complexitatea mai mare a procesului de negociere, durata mai îndelungată.
Pentru o negociere internaţională de succes, negociatorul trebuie să cunoască şi să
înteleagă partenerul, astfel încât să-şi dea seama de ceea ce aşteaptă acesta să obţină. Din acest
motiv, experţii au stabilit o serie de tipologii ale principalelor stiluri de negociere, predate în
instituţiile de profil:
• Stilul englezesc. Negociatorul din Marea Britanie poate fi uşor subapreciat iniţial,
considerat amator sau naiv, deşi în realitate este foarte bine pregătit. Se prezintă la întalnire cu
punctualitate, este protocolar si politicos. De regulă are scheme de negociere concepute riguros si
cunoaşte detalii despre partenerii de negociere. Puternica tradiţie a claselor sociale face ca
securitatea să fie un obiectiv de bază, deşi plăcerea este prezentată ca un scop în viaţă.
• Stilul franţuzesc este flexibil şi nonşalant. Partenerul francez tratează negocierea ca
o competiţie deschisă, lipsită de menajamente. În faza de încheiere, poate să devină arogant.
Francezii pun mare accent pe logică şi pe raţiune, tinând seama de părerile individuale.
• Stilul german este clar, ferm, bazat pe logică, aproape matematic. Negociatorul
german îşi face riguros pregătirile pentru întâlnire, nu exagerează în pretentâii, dar nici nu face
compromisuri majore. Pentru a netezi un astfel de stil, este favorabil a se crea un mediu de
negociere specific partenerului, caracterizat prin atenţie la detalii şi prin propunerea unor soluţii noi,
originale, care nu au fost anticipate.
• Stilul italian este caracterizat prin crearea unui mediu prietenos şi cald. Negocierile
cu un partener italian vor începe deschis şi cu salutări ceremonioase. Protocolul trebuie să fie
rafinat, italienii apreciind muzica, băuturile fine şi mesele copioase. Chiar daca discuţia se încheie
cu rezultatul dorit, negociatorii italieni nu renunţă la plăcerea de a supralicita.
• Stilul nord-european este rece, cu negociatori reţinuţi şi atenţi, care vorbesc puţin
dar profund. Au o pregătire profesională de excepţie, dublată de studii de psihologie şi sunt capabili
să interpreteze comportamentul nonverbal al partenerilor. Aceştia fructifică la maxim informaţiile
furnizate de un partener insuficient de abil. Sunt punctuali, seriosi şi modeşti. Nordicii pot fi
sensibilizaţi prin atenţii protocolare, dar numai cu valoare simbolică. Ţările scandinave se
caracterizează prin acceptarea unui risc mai mare în afaceri.
• Stilul arab. Pare a fi în general dezordonat, lipsit de logică, timpul nu contează, iar
negociatorul se ocupă de multe alte lucruri în timpul negocierii propriu-zise - răspunde la telefon,
semnează hârtii, bea cafea. Încrederea negociatorului arab se câştigă greu. Negocierea cu un astfel
de partener poate sa fie adesea dificilă. Partenerul arab apreciază dovezile cunoaşterii culturii şi
înţelegerea modului de viaţă arab. În cultura araba, cu cât negocierea durează mai mult timp, cu atât
partenerul respectiv este mai apreciat.
• Stilul japonez se remarcă prin formalism, ritualuri legate de protocol, iar tinuta
partenerilor de negociere este caracterizată prin sobrietate. Schimbarea cărţilor de vizită este un
imperativ. Gesturi obişnuite în Occident de apropiere amicală, precum bătutul pe umar, strânsul
mâinii, sărutul mâinii - pot provoca adevarate crize, nefiind caracteristice culturii japoneze. Niponii
oferă răspunsuri vagi şi nu apreciază graba. Sunt perfectionişti în îndeplinirea întocmai a
contractelor.

94
 • Stilul nord-american este asemănător celui englez. Negociatorul american va
demara negocierea într-o atmosferă caldă, lipsită de formalism. Stilul american, în ansamblu, se
caracterizează prin profesionalism, iar punctul vulnerabil, lipsa de cunoştinte faţă de ţări şi culturi
straine, este de regulă exploatat de parteneri.
Negocierile profesioniste reprezintă un proces complex, care presupune foarte multe
pregătiri, cu atat mai detaliate cu cât discuţiile urmează să se poarte la nivel internaţional, motiv
pentru care se impune ca negociatorul să fie o persoană deschisă, cu o vastă cultură generală şi cu o
mare capacitate de a comunica. Suntem adeseori marcaţi de stereotipuri şi nu suntem constienţi de
normele noastre culturale, ceea poate uneori conduce către consecinţe grave.
Se poate spune despre negociere că este atât o ştiinţă cât şi o artă, importante fiind
pentru eficienţa negocierii atât competenţa cât şi talentul negociatorului, acestea reprezentând
trăsături definitorii ale personalităţii acestuia. Succesul unei negocieri depinde în mare măsură de
personalitatea negociatorului.
Profilul ideal al unui bun negociator se alcătuieşte din aspecte ce ţin atât de
personalitatea sa, cât şi aspecte de ordin profesional şi cultural. Considerăm totuşi că dintre cele trei
dimensiuni cea mai important este cea care se referă la factorii de personalitate, dintre care ar fi
important să analizăm:
➢ factori exteriori (prezentare, disponibilitate);
➢ factori de natură etică (constiinţă profesională, loialitate, discreţie);
➢ factori intelectuali (spirit de analiză, memorie, putere de observaţie, capacitate de
argumentare, imaginaţie);
➢ atitudini legate de stilul de muncă (simţul raspunderii, spirit de echipă, punctualitate,
disciplină);
➢ competenţele sociale (diplomaţie, perseverenţă, rabdare, încredere în sine).

IV. CONCLUZII
Negocierea este un proces decizional cu o dinamică aparte în care părţile încearcă să
ajungă la o decizie comună. Un bun negociator are nevoie în primul rând de o vastă experienţă
anterioară în luarea deciziilor, calm, autocontrol, şi o atitudine deschisă, pozitivă.
Un alt element important de care depinde succesul unei negocieri este încrederea, iar
unul dintre obiectivele negociatorului în procesul decizional este reprezentat de construirea
încrederii.
În România europeană în care déjà trăim, din ce în ce mai deschisă către exterior şi
cosmopolitism, instituţiile se confruntă cu provocări noi, la care trebuie să răspundă cu mijloace
adaptate, actualizate, verificate. Vectorii terorismului, crizelor şi dezinformării ca formă de război
asimetric, ca exemple limitative ale ameninţărilor actuale, impun adaptarea şi încurajarea noilor
achiziţii, concomitent cu lărgirea competenţelor şi reconsiderarea unora dintre specializările déjà
existente în cadrul Ministerului Afacerilor Interne (psiholog, preparator fizic, expert resurse umane,
lider de sindicat, negociator etc).

Referinţe bibliografice:
1. I. Deac, Introducere în teoria negocierii, Ed. Paideia, Bucureşti, 2002
2. Revista online Tribuna Economică, nr. 26, disponibilă la
http://www.tribunaeconomica.ro/index.php?id_tip_categorie=1&id_categ=9&id_revista=9121
3. C. Hentea, 150 ani de război mediatic, Ed. Nemira, Bucureşti, 2000
4. Teoria şi practica negocierilor - suport de curs, Universitatea de Studii Europene din
Moldova, Chişinău, 2016
5. I. Pânzaru, R. Iucu, E. Ionică, coord., „Negocierea în situaţii formale şi informaleˮ,
în Parteneriat strategic şi dezvoltare regională, Editura Universităţii din Bucureşti, 2011, pp. 154-
177

95
DIMENSIUNEA GEOPOLITICĂ ȘI GEOSTRATEGICĂ A TERORISMULUI

THE GEOPOLITICAL AND GEOSTRATEGIC DIMENSION

OF TERRORISM

Drd. BEȘLIU Dan - Călin

Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuzaˮ, Școala Doctorală OPSN
dancalinbesliu@yahoo.com

Abstract (ro): Prin prezenta lucrare, voi contura o scurtă prezentare despre fața
nedorită a globalizării, despre tema terorismului, despre cauzele care provoacă acest
fenomen și căile de a le elimina. Este o sursă de noi provocări pentru omenire și numai
înființarea unei organizații globale este capabilă să facă față tuturorprovocărilor de pe
planetă.
În era contemporană, majoritatea conflictelelor armate semnificative sunt
intrastatale, majoritatea dinte ele are ca bază o componentă etnică sau religioasă. O a
doua tendinţă semnificativă, atât în plan intern, cât şi extern, este reprezentată de
emergenţa şi consolidarea grupărilor teroriste motivate complet sau parţial de
fanatismul religios.
Terorismul reprezintă o formă particulară de violenţă politică, nu o mişcare
politică sau o filosofie. Este o armă, o metodă utilizată de-a lungul timpului, atât de
către state, cât şi de către organizaţii substatale pentru o varietate de cauze şi scopuri
politice. În domeniul politic, „terorism” înseamnă regimul terorii instituit de către un
guvern. În principiu, terorismul politic este explicat ca fiind o ameninţare cu folosirea
violenţei sau o folosire sistematică a ei cu scopul de a apăra sau impune anumite ţeluri
politice. Nenumărate dovezi, de-a lungul istoriei, ne arată că teroarea a fost folosită de
către dictatori nemiloşi, având ca obiectiv atingerea unor scopuri strategice, ca de
exemplu, Stalin şi succesorii săi, care au folosit aparatul sovietic de teroare pentru a se
menţine la putere mai mult de o jumătate de secol.

Cuvinte-cheie: violenţă socială, NATO, coaliție antiteroristă, parteneriat,

interoperabilitate

Abstract (en): Through this paper I will make a brief presentation about the
unwanted face of globalization, about the topic of terrorism, the factors that cause this
phenomenon and ways to eliminate them. It is a source of new challenges for humanity
and only the establishment of a global organization is able to cope with the challenges
on the planet.
In the contemporary era, the vast majority of significant armed conflicts are
interstate, most of them based on an ethnic or religious component. A second
significant trend, both internally and externally, is the emergence and consolidation of
terrorist groups fully or partially motivated by religious fanaticism.
Terrorism is a particular form of political violence, not a political movement or a
philosophy. It is a weapon, a method used over time by both states and by sub-state
organizations for a variety of political causes and purposes. In the political field,
"terrorism" means the regime of terror established by a government. In principle,
political terrorism is explained as a threat to the use of violence or systematic use of it
in order to defend or impose certain political goals. Numerous evidence, throughout
history, shows that terror was used by ruthless dictators aiming at achieving strategic

96
 goals, such as Stalin and his successors who used the Soviet terror apparatus to stay in
power for half a century.

Keywords: social violence, NATO, antiterrorist coalition, partnership,

interoperability

I. INTRODUCERE
Cuvântul provine din limba latină, „terror - terroris”1, care semnifică „frică”, „spaimă”
sau „groază”. Un înţeles modern al cuvântului „terorism” a fost primit în Franţa, odată cu
instaurarea „statului teroarei” (1793-1794), atunci când teroarea a devenit obligatorie poporului
francez din cauza înfiinţării „tribunalului teroarei”, sub conducerea lui Robespierre2.
Noţiunea de „terorism”3 a fost folosită pentru întâia oară la cea de-a doua Conferinţă de
Armonizare a Dreptului Penal de la Bruxelles, în 1930, unde a fost definită astfel: „Folosirea
internaţională a unor mijloace capabile să producă un pericol, reprezintă acte de terorism ce constau
în crime împotriva vieţii, libertăţii şi integrităţii fizice a unor persoane sau care sunt îndreptate
contra proprietăţii private sau celei de stat.”
Specialiştii în domeniu şi congresele internaţionale din ziua de astăzi4, cu precădere
pentru armonizarea dreptului penal, au luat în cercetare acest fenomen, însă nu au reuşit să ajungă la
un acord asupra unei definiţii juridice, dat fiind faptul că propunerile care au fost făcute apar
incomplete şi lipsite de acurateţe. O contribuţie deosebită în vederea edificării instrumentelor
juridice de combatere a terorismului în perioada interbelică a fost adusă şi de către reprezentanţii
autorizaţi în acest domeniu din România, de către penalistul Vespasian Pella şi totodată, de către
diplomatul Nicolae Titulescu.
Terorismul reprezintă o formă particulară de violenţă politică, nu o mişcare politică sau
o filosofie.5 Este o armă, o metodă utilizată de-a lungul timpului, atât de către state, cât şi de către
organizaţii substatale pentru o varietate de cauze şi scopuri politice. În domeniul politic, „terorism”
înseamnă regimul terorii, instituit de către un guvern. În principiu, terorismul politic este explicat ca
fiind o ameninţare cu folosirea violenţei sau o folosire sistematică a ei cu scopul de a apăra sau
impune anumite ţeluri politice. De-a lungul istoriei, nenumărate dovezi ne arată că teroarea a fost
folosită de către dictatori nemiloşi, având ca obiectiv atingerea unor scopuri strategice. De exemplu,
Stalin şi succesorii săi au folosit aparatul sovietic de teroare pentru a se menţine la putere mai mult
de jumătate de secol.
Definiţiile prea stricte creează dificultăţi în analizele comparate şi condiţionează în mod
obligatoriu analize mai mult decât generale şi concluzii care sună a gol din punct de vedere al
sensului în stabilirea caracteristicilor comune pentru diversitatea de acte teroriste; de aceea,
definirea terorismului este esenţială pentru a întelege acest fenomen şi pentru ca orice misiune de
contracarare să fie încununată de succes. „Este o maşinărie complicată, un proces latent”.6

II. EVOLUŢIA TERORISMULUI

Schimbările care se petrec au permis să apară, alături de stat unele puteri nonstatale,
paralele, care nu fac parte din aplicabilitatea normelor şi principiilor statuate de-a lungul timpului în
lume, cum ar fi: cartelurile, societăţile multinaţionale şi transnaţionale. Procesul de trecere de la
obisnuinţa neschimbată de mult timp de tip bipolar a raporturilor de putere la o deschidere spre o

1
A. Andreescu, V. Duculescu, I. Popescu, N. Rădulescu, N. Popescu, Terorismul internaţional. Flagel al lumii
contemporane, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2003, p. 23
2
M. F. M. I. de Robespierre (6 mai 1758 - 28 iulie 1794), unul dintre discipolii lui Jean-Jacques Rousseau, cunoscut
contemporanilor săi drept „Incoruptibilul”, este una dintre cele mai cunoscute figuri ale Revoluției Franceze. A fost
executat prin ghilotinare în Piața Revoluției (Place de la Révolution, astăzi Place de la Concorde).
3
S. Roşca Stănescu, Terorismul. Istoric, forme, combatere, Editura Omega, Bucureşti, 2001, p. 11
4
A. Andreescu, V. Duculescu, I. Popescu, N. Rădulescu, N. Popescu, op. cit., p. 24
5
S. Roşca Stănescu op. cit., p. 195
6
J.-L. Marret, Tehnicile Terorismului, Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 70
97
situaţie dinamică reprezintă nota dominantă a dezordinii geopolitice: unele dintre ele vor fi puteri
politice, altele puteri militare, puteri demografice, iar altele puteri economice sau financiare.7
Dezintegrarea unor state federale şi lipsa de control cert asupra forţelor armate, pe
fondul deteriorării convieţuirii sociale, din punct de vedere militar, se pot realiza armate rebele cu
dotare militară, inclusiv arme nucleare, care constituie o multitudine de factori de risc şi de
ameninţări la adresa păcii şi a securităţii statelor. Este necesar ca managementul crizelor, care este o
acţiune de o complexitate variată, să fie concretizată şi susţinută pe mai multe planuri cu scopul de a
diminua tensiunile generatoare de criză în una sau mai multe ţări, având ca obiectiv limitarea şi
menţinerea sub control a efetelor negative.
Fenomenul terorist, în mod tradiţional, este analizat „post factum”, după ce s-a
materializat într-o acţiune de atentat, urmărindu-se identificarea motivaţiilor, premiselor şi
circumstanţelor care au condus la emergenţa actelor de terorism. 8 Întotdeauna, atentatul terorist este
precedat de anumite gesturi şi acţiuni semnificative. Identificarea factorilor de ameninţare,
cuantificarea şi conjugarea acestora, pot duce la „modelarea pericolului” care ameninţă o societate;
abordarea unei strategii preventive şi aplicarea unei proceduri de estompare a tensiunilor din cadrul
sistemului; în acest mod vor scădea potenţialele riscuri şi ameninţări la un nivel acceptabil.
Diminuarea intensităţii sau evitarea situaţiilor de criză nu se poate face decât prin intervenţia
factorului conştient, subiectiv, prin voinţa şi acţiunea dirijată a oamenilor, acţiune care se realizează
fie prin instituţiile politice, economice, juridice, militare care au existat anterior în plan naţional sau
internaţional, fie prin relaţii, organizaţii sau instituţii special create pentru găsirea de soluţii cu
scopul rezolvării situaţiilor de criză.
Jocurile secrete şi intrigile dintre naţiuni au intrat într-o nouă eră odată cu crearea unui
aparat organizat special în difuzarea sistematică a dezinformării, în propaganda neagră şi în
operaţiuni de intimidare.9 Un element de distorsiune introdus şi elaborat modifică întregul circuit
natural al informaţiei prin lume. Mass-media (radio, televiziune, filme, ziare demare tiraj) trebuie
imparţită în două curente: cele care sprijină, oficial sau în secret, acţiunile subversive, şi cele care
nu o fac.
O tendinţă majoră o reprezintă creşterea numărului şi gravităţii conflictelor etnice şi
etnico-religioase. În era contemporană, marea majoritate a conflictelelor armate semnificative sunt
intrastatale, majoritatea dinte ele are ca bază o componentă etnică sau religioasă. O a doua tendinţă
semnificativă, atât în plan intern, cât şi extern, este reprezentată de emergenţa şi consolidarea
grupărilor teroriste motivate complet sau parţial de fanatismul religios. A fost subliniat şi susţinut
faptul că fanatismul religios determină o aplecare mai mare spre crimele în masă, pentru că
sinucigaşul crede că duce la îndeplinire voinţa Lui Dumnezeu sau a lui Allah, sub forma unui război
sfânt nu este împiedicat de provocarea unui masacru în masă, spre exemplu, membrii grupărilor
teroriste naţionalist-seculare, precum şi Tigrii Tamili10 sau Partidul Muncitorilor din Kurdistan, care
au dus la îndeplinire atacuri sinucigaşe.
De-a lungul timpului s-au conturat cinci tendinţe majore care au început să acţioneze în
cazul grupărilor teroriste cu activitate internă, tendinţe care au fost reliefate de literatura de
specialitate: tendinţa de a organiza atacuri cu bombe în zonele de aglomerări urbane, cu substanţe
letale, care să pună în pericol economiile naţionale (atacuri împotriva industriei turismului în Turcia
şi Egipt), escaladarea atacurilor soldate cu luarea de ostatici cu scopul de a extorca fonduri de la

7
Gh. Arădăvoaice, D. Iliescu, D. L. Niţă, Terorism, antiterorism, contraterorism, Editura Antet, Bucureşti,
1997, p. 86
8
A. Andreescu, D. L. Niţă, Terorismul. Analiza psihosociologică, Editura Timpolis, Timişoara, 1999, p. 67
9
V. Volkoff – Dezinformarea. Armă de război, Editura Incitatus, 1996, p. 90.
10
Cu toate că, la ora actuală, furia sa este domolită, Organizaţia Eliberatoare a Tigrilor Tamili Eelam din Sri Lanka, este
cea mai periculoasă organizaţie teroristă din întreaga lume prin numărul de victime făcute. Pe lângă Tigrii Tamili,
membrii organizaţiilor teroriste musulmane din Orientul Mijlociu şi Apropiat, par nişte simpli amatori zgomotoşi şi
nimic mai mult. La urma urmei, aici este vorba despre organizaţia care a inventat centura cu explozibili şi care a folosit
în premieră mondială atentatori sinucigaşi. Tot ei sunt primii care au folosit femei în atentate teroriste, precum şi
formarea de batalioane cu copii în rol de soldaţi.
98
familii, companii sau guverne. Aceste acţiuni se desfăşoară cu o colaborare mai intensă între
grupările politice teroriste şi grupările criminalităţii organizate (spre exemplu, alianţa dintre
oragnizaţiile de gherilă şi baronii drogurilor din Columbia).
O analiză atentă a tendinţelor terorismului mondial11 nu conduce la concluzia că ne
confruntăm cu un fenomen nou de terorism postmodern, care a luat locul vechilor regimuri şi
mişcări teroriste din anii `70 şi `80, ci la concluzia conform căreia regimurile care folosesc teroarea
împotriva propriilor cetăţeni au continuat să procedeze în acest mod mai multe decenii. Sfârşitul
Războiului Rece a scos brusc multe state teroriste din prim-plan, dar actualele state principale
teroriste au jucat acest rol în ultimele două-trei decenii.
O natură absolută a normelor morale poate apărea din două surse: o lege divină sau o
trăsătură psihologică universală, comună bărbaţilor şi femeilor din toate societăţile de-a lungul
istoriei omenirii. Teroristul în acţiune trăieşte cu frica din cauza forţelor de ordine care îl caută sau
îl vor căuta după ce misiunea va fi îndeplinită. El trebuie să se comporte tot timpul ca un om
normal: să se deplaseze, să mănânce, să îşi facă cumpărăturile, să dea telefoane, să doarmă etc.
Orice mişcare necesită măsuri de securitate; clandestinitatea cere, în primul rând, ca dintotdeauna,
acte de identitate false pentru a putea circula cu un minimum de siguranţă.
Uneori, direcţia unei organizaţii teroriste este creată în afara graniţelor ţării, ceea ce îi
permite să se sustragă supravegherii forţelor de ordine din statul respectiv, stat care este luat în
colimator de către acţiunile grupului terorist. Pentru a putea realiza această implantare, teroriştii
trebuie să creeze circuite transnaţionale de comunicare şi căi asigurate de infiltrare şi de retragere.
Mecanismele de eliberare morală nu schimbă dintr-o dată un om rescpectat într-unul
nemilos, capabil să comită crime cu sânge rece. Capacitatea de a ucide se dezvoltă şi se formează,
de obicei, într-un proces în care există o probabilitate ridicată ca persoanele să nu fie conştiente pe
deplin de transformarea pe care o parcurg. Drumul spre terorism poate fi setat de factori
întamplători de influenţă concertată a înclinaţiilor personale şi a imboldurilor sociale.
Comportamentul terorist evoluează printr-un proces îndelungat de exersare a eliberării acesteia.12
Din multitudinea de mijloace psihologice pentru depăşirea autocenzurii morale, oricât
de corecte ar fi normele la care trebuie să se supună, societatea nu se poate baza pe faptul că
individul va ramâne la distanţă de acţiunile distructive.13

III. MECANISMELE GENERALE ALE FENOMENULUI TERORIST

Cauzele şi implicaţiile asupra terorismului internaţional14 au fost evidenţiate prin
intermediul a patru elemente constitutive ale actelor de terorism, cu prilejul discuţiilor în Comitetul
Special al O.N.U. (iulie-august 1973), şi anume: caracterul internaţional, mobilurile, autorii şi
victimele.
Din punct de vedere al caracteristicilor esenţiale ale acestei infracţiuni, enumerăm:
1. intenţia directă de a crea o stare de alertă (tulburarea, sperierea, agitarea, înfricoşarea
populaţiei);
2. lovirea prin surprindere şi fără niciun fel de discriminare a victimelor (uciderea
oamenilor, „distrugerea conştiinţei sociale” şi perturbarea gravă a relaţiilor interumane);
3. folosirea de metode şi mijloace capabile să producă o stare de pericol general sau
comun (maşini sau dispozitive explozive, agenţi microbieni, produse toxice etc.);
4. folosirea unor oameni inocenţi pe post de ţinte sau ca obiecte de şantaj cu scopul de a
obţine avantaje politice transformă automat „lupta pentru libertate” în moarte.
După mobilul sau intenţia care se află la baza actului terorist, avem:
1. de drept comun – violenţă exagerată în vederea realizării scopului propus (piraterie,
jafuri, şantaj, răpiri, crime);

11
J.-L. Marret, op. cit., p. 52.
12
S. Roşca Stănescu, op. cit., p. 33
13
V. Ursache, V. Simileanu, S. Paraschiv, Terorismul. Cauze şi implicaţii de ordin geopolitic, Editura Top Form,
Bucureşti, 2006, p. 1
14
A. Andreescu, V. Duculescu, I. Popescu, N. Rădulescu, N. Popescu, op. cit., p. 28
99
 2. social – urmăreşte schimbarea orânduirii sociale dintr-o ţară şi impunerea unui
anumit tip de gândire, doctrină socială şi economică. Exemplu: sfârşitul sec. XX, grupări anarhiste
în Rusia, Franţa, America de Nord, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord etc.;
3. politic – în general, sunt dirijate contra statului şi organelor sale reprezentative:
atentate contra şefilor de stat, de guvern sau a altor personalităţi politice, comploturile, actele de
diversiune etc. Exemplu: uciderea presedinţilor John Fitzgerald Kennedy, Anwar El Sadat etc.;
4. de stat – este cel mai grav. Este folosit ca instrument de politică guvernamentală
internă (guvern dictatorial) sau externă (ameninţare cu folosirea violenţei, acte de teroare etc.)
După spaţiu şi factori implicaţi:
1. naţional;
2. internaţional – luarea de ostatici, răpirea de diplomaţi sau demnitari etc.;
3. trasnaţional – se observă unirea grupărilor cu organizaţiile teroriste, spre exemplu: în
anul 1986, guvernul german afirma faptul că organizaţia teroristă „Facţiunea Armata Roşie”
(R.A.F.) a luat, în anul 1985, iniţiativa regrupării cu alte organizaţii teroriste europene, cu scopul
constituirii unui front menit să pună bazele unei strategii comune de acţiune.
După principalele cauze generatoare, amintim:
1. rasist – apărut în S.U.A. la jumătatea secolului XX. A avut ca reprezentant
binecunoscuta organizaţie Ku-Klux-Klan. Cu toate că, în aparenţă, a fost interzisă, în anul 1960,
organizaţia a continuat să existe în conspirativitate şi acţiunile sale teroriste au continuat să
înrădăcineze frica în populaţia de culoare;
2. extremist-naţional – în general, aria sa de acţiune este limitată la interiorul unei
singure ţări. Conform unor studii de specialitate, o mare pondere a acţiunilor teroriste, mai ales cele
din ultimul timp, se înscriu sub semnul tezelor anarhist-nihiliste, iar o parte mai restrânsă a
manifestărilor teroriste îşi au baza în concepţii naţionaliste (E.T.A., I.R.A. etc.);
3. neofascist/neonazist – manifestare politică şi ideologică a extremei drepte , care
încearcă, în ziua de astăzi, să readucă cultul violenţei (amestecul în activităţile interne ale statelor
etc.);
4. fundamentalist-religios – după experţii în domeniu, ne confruntăm cu grava
ameninţare pe plan mondial a ofensivei fundamentalismului islamic. Analiştii estimează că această
manifestare ideologică o să cunoască o nouă intensificare datorită ameninţărilor repetate, atribuite
unor grupări teroriste musulmane, cunoscute sub numele de „Jihad Islamic”, cât şi prin atacurile
frecvente întreprinse împotriva unor obiective care aparţin statelor occidentale, mai ales contra celor
din Statele Unite ale Americii, Franţa, Marea Britanie etc.
După modalităţile de executare a actelor teroriste, se clasifică în:
1. direct – atacul trebuie să se realizeze exact cum a fost stabilit (atacul în forţă sau la
distanţă a obiectivului, deturnarea unor mijloace de transport sau luarea de ostatici, incendii,
explozii);
2. indirect – se realizează prin utilizarea mijloacelor şi procedeelor indirecte;
3. psihologic – ameninţări prin scrisori anonime sau semnate.
Cauze şi mecanisme generale, conform Comitetului Special pentru Terorismul
Internaţional, creat în cadrul O.N.U., în anul 1972, care a avut ca sarcină principală studiul cauzelor
fenomenului terorist şi să realizeze recomandări de măsuri practice pentru înlăturarea actelor de
violenţă şi de teroare. Aceast comitet a subliniat principalele cauze ale ascensiunii terorismului ca
fiind de rang politic, social, naţionalist, rasial, fundamentalist-religios şi economic. Se menţionează:
1. politica de dominaţie, expansiune şi hegemonie;
2. discriminarea rasială, politica de apartheid;
3. folosirea forţei în relaţiile internaţionale şi violarea independenţei politice, a
suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statelor;
4. imixtiunea în aspectele de natură internă a statelor;
5. teroarea în masă;
6. încercările de a impune unor grupuri naţionale părăsirea teritoriilor;
7. exodul forţat al populaţiei persecutate;
100
 8. intensificarea activităţii organizaţiilor fasciste şi neofasciste;
9. menţinerea unei ordini economice internaţionale injuste şi inechitabile;
10. distrugerea sistematică de către o putere străină a populaţiei, florei, faunei,
mijloacelor de transport şi a structurilor economice;
11. lipsa drepturilor politice, economice şi sociale sau nerespectarea lor, violarea
sistematică şi masivă a drepturilor omului, sărăcia, foametea, mizeria şi frustrările acumulate în
timp.
Potrivit opiniilor specialiştilor15, conflictul ideologic sau naţionalist nu a fost niciodată
un factor major pentru terorism în statele dezvoltate economic. Un exemplu îl reprezintă, într-o
retorică marxistă, atentatorii cu bombe din S.U.A. la sfârşitul anilor ‘60 şi începutul anilor ’70, care
erau motivaţi mai mult de o anumită ideologie decât de poziţia faţă de războiul din Vietnam.

IV. TERORISM ŞI RELIGIE

Fundamentalismul Islamic – potrivit doctrinei islamice, lupta trebuie extinsă în toate
ţările lumii, admiţând ca „logice” şi „inevitabile” acţiunile teroriste şi atentatele. Organizaţiile
teroriste fundamentalist-islamice ca „Hamas”, „Hezbollah”, „Fraţii Musulmani”, „Frontul Islamic”
(sudanez), „Al Qaida” (afgan), „Frontul Islamic” (egiptean), reprezintă un pericol şi pentru faptul că
se află şi prezente intenţiile forţelor fundamentaliste cu scopul de a stabili unificarea acestora la
nivel mondial şi pentru stabilirea unor noi forme şi tactici de acţiune teroristă – constituirea unor
forţe speciale cunoscute sub denumirea de „trupele credinţei”, specializate în operaţiuni teroriste şi
înfiinţarea unui comandament pentru recrutarea şi pregătirea tinerilor pentru operaţii teroriste,
precum şi instalarea de noi tabere şi centre de antrenament teroriste în Orientul Apropiat.
Ajutorul acordat de către unele state organizaţiilor şi grupărilor teroriste, ajutor din
partea anumitor state, guverne, diferite forme de organizare şi alte cercuri interesate, este cunoscută
sub denumirea de „terorism de stat”, care este folosită ca un instrument de politică guvernamentală,
fie în interiorul, fie în exteriorul ţării. O întâmplare de acest gen l-au constituit atacurile cu bombe
asupra oraşelor Tripoli şi Benghazi, în anul 1986, de către S.U.A. sau bombardarea reactorului
nuclear irakian de lângă Bagdad, în anul 1981, de către Israel.
Terorismul a fost, continuă şi va continua să fie folosit ca instrument de acţiune 16 de
către serviciile de spionaj şi contraspionaj dat fiind faptul că, în acest mod, indirect, se poate ajunge
la îndeplinirea anumitor obiective şi scopuri strategice bine conturate, care se pot întinde, în timp şi
spaţiu, pe mai mulţi ani şi în zone de „interes vital”.
O altă înfăţişare sprijină concluzia17 conform căreia terorismul se află în deplină
evoluţie, evoluţie determinată de intensificarea tot mai accentuată la nivel supranaţional, a
cooperării între diferite grupări şi organizaţii teroriste situate în diverse zone ale lumii. Comerţul şi
traficul de arme şi de droguri reprezintă o sursă de venituri imense. Comerţul şi traficul de arme
întreţin conflictele militare locale şi regionale. Datorită acestei influenţe, unele state ajung să
promoveze, în zonele lor de influenţă, o politică a terorii. În acest fel au reuşit să supravieţuiască şi
în ziua de astăzi mercenarii, cunoscuţi sub numele de „soldaţi ai norocului”, care au drept obiectiv
promovarea violenţei, criminalităţii şi terorii, organizări de crime şi de lovituri de stat pentru a
îndeplini atingerea unor scopuri bine definite, cum ar fi cazurile Republicii Democrate Congo,
Indoneziei, Somaliei etc.
Factorii de ameninţare de natură generală18 din ţara noastră, sunt:
1. politic – unui guvern nepopular, represiv sau corupt (o proeminentă organizaţie non-
guvernamentală, „Transparency International” a plasat ţara noastră în topul celor mai corupte ţări
din lume, înaintea noastră situându-se Rusia, Camerun, câteva state de pe continentul African şi
unele ţări din America Latină);

15
A. Andreescu, V. Duculescu, I. Popescu, N. Rădulescu, N. Popescu, op. cit., p. 41
16
S. Roşca Stănescu, op. cit., p. 123
17
I. Bodunescu, – Flagelul terorismului internaţional, Editura Militară, Bucureşti, 1978, p. 102
18
A. Andreescu, D. L. Niță, Terorismul. Analiza psihosociologică, Editura Timpolis, Timişoara, 1999, p. 68
101
 2. social – lipsa unei clase mijlocii sau existenţa unei discriminări sistematice
(majoritatea analiştilor politici din ţară reclamă inexistenţa unei clase mijlocii semnificative în ţară.
Principalele minorităţi etnice acuză faptul că sunt tratate ca „cetăţeni de rangul doi”. De asemenea,
minorităţile religioase şi cele sexuale se agită tot mai intens cu scopul de a schimba statutul lor
actual);
3. economic – sărăcie ridicată şi şomaj de proporţii enorme (organizaţia „World
Learning” a comunicat lista conform căreia cele mai sarace 13 localităţi de pe continent se găsesc în
ţara noastră);
4. ideologic – existenţa unor facţiuni care se opun cu vehemenţă filosofiilor politice
curente;
5. geopolitic – existenţa în interiorul ţării a unor grupuri uriaşe de populaţii străine sau a
unor conflicte active în zona de frontieră cu ţările vecine (după sfârşitul Războiului Rece, care „a
îngheţat problemele teritoriale” timp de peste o jumătate de secol, iredentismul, revanşismul şi
radicalismul tensionează din nou relaţiile dintre vecini);
6. religios – existenţa unor manifestări de marxism ecumenic, a unor religii care
tolerează sau chiar încurajează violenţa sau alte forţe de confruntare (mişcarea unei secte cunoscute
sub numele de „Fiii lui Lucifer”, secta care pare a fi o ramură radicală a unei asociaţii metafizice,
E.L.T.A., având mai multe filiale răspândite pe tot teritoriul ţării şi care se conduce după o doctrină
satanistă extrem de toxică. Alte secte: „Copiii lui Satan”, de tentă neonazistă, unde fiecare membru
practică poligamia. „Diametica”, „Turma Sfântului Ilie”, „Martorii lui Iehova”, „Vipashana”,
„Lumină şi Iubire”, „Comunitatea Misionară Creştină Independenta Familie”. Sataniştii de pe raza
unui judeţ prezintă tendinţa de a se grupa într-o organizaţie puternică comună sub deviza „Mizerie,
mister şi sex”; ei concep ritualuri care culminează cu orgii sexuale şi consumă droguri uşoare,
amestecându-le cu Romegan, votcă şi Diazepam. De asemenea, este foarte periculoasă deplasarea
înspre violenţă a unor credincioşi recunoscuţi de Constituţia ţării);
7. influenţe străine – sprijinirea din afara ţării a unor grupuri disidente.

CONCLUZII
„Noile democraţii” ne conduc la ideea că fenomenul terorist are şi va avea implicaţii
majore asupra evoluţiei şi progresului lumii contemporane. Terorismul este un fenomen geopolitic
care necesită o vastă implicare şi gestionare a tuturor comunităţilor umane pentru eliminarea
cauzelor care dau naştere acestor infracţiuni: sărăcia peste măsură, analfabetismul, subalimentaţia,
cultivarea fundamentalismului islamic, corupţia, accesul aproape nelimitat la arme, sectarismul,
anarhismul şi radicalismul extrem, emigraţionismul, lipsa ripostelor ferme etc. Este necesar să
adoptăm eforturi conjugate la scară globală pentru a preîntâmpina colapsul lumii prin ea însăşi.
Neajunsuri precum sărăcia, şomajul, exploatarea etc. fac ca obiectivele bine planificate,
„ideale”, de prosperitate să fie inaccesibile omului de rând, iar în cele din urmă o să se vadă blocat
şi va deveni frustrat pentru atingerea aspiraţiilor sale. Consumul de droguri induce senzaţia
„iluzorie” a unei vieţi mai bune, mai uşoare şi mai convenabile, cu toate nemulţumirile ei, prin
încălcarea normelor legale, care apare ca fiind soluţia cea mai avantajoasă şi capabilă să traiască
mai mult. Din cauza proliferării fără precedent a violenţei sociale şi a criminalităţii, a apărut şi a
amplificat climatul social de tensiune şi nesiguranţă publică, traducându-se prin reacţia de teamă a
cetăţenilor de a mai ieşi din locuinţe după orele înserării sau de a frecventa anumite locuri publice.
Pe măsură ce armele, în special cele de distrugere în masă, continuă nemăsurat să se
acumuleze, totalitatea efectelor ce vor rezulta din acest fenomen, creşterea accelerată a
analfabetismului şi a celor cu educaţie precară, propagarea, în continuare, a „genocidului tăcut”, a
sărăciei şi a înfometării, crearea unor dezechilibre irecuperabile mediului natural, cât şi poluarea
accelerată a acestuia, reprezintă doar câteva dintre ameninţările cu care omenirea s-a confruntat, se
confruntă şi se va confrunta, în mod sigur, pe toată durata acestui secol. 19 De asemenea, propagarea
accelerată a fenomenului imigraţionist, lipsa de resurse necesare existenţei coroborată cu mizeria

19
V. Ursache, V. Simileanu, S. Paraschiv, op. cit., p. 11.
102
socială şi cu şomajul pătrunzător, traficul de carne vie şi consumul de droguri completează faţa
nevăzută a unei societăţi umane care se doreşte a fi prosperă şi în plină evoluţie. În plus faţă de tot
ce am enumerat mai înainte, se aşterne un flagel de mărimi enorme, care îşi are rădăcinile în insăşi
evoluţia umanităţii – flagelul violenţei. Violenţa întărită cu intoleranţa religioasă, rasială, etnică şi
socială, criminalitatea sordidă, terorismul este un fenomen care se manifestă şi se propagă tot mai
intens în ziua de astăzi.

Referințe bibliografice
1. ANDREESCU Anghel; DUCULESCU, Victor; POPESCU, Ilie; RĂDULESCU,
Nicolae; POPESCU, Nicolae – Terorismul internaţional. Flagel al lumii contemporane, Editura
Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2003
2. ANDREESCU, Anghel; NIŢĂ, Dan Laurenţiu – Terorismul. Analiza
psihosociologică, Editura Timpolis, Timişoara, 1999
3. ARĂDĂVOAICE, Gheorghe; ILIESCU, Dumitru; NIŢĂ, Dan Laurenţiu – Terorism,
antiterorism, contraterorism, Editura Antet, Bucureşti, 1997
4. BODUNESCU, Ion – Flagelul terorismului internaţional, Editura Militară,
Bucureşti, 1978
5. MARRET, Jean-Luc – Tehnicile Terorismului, Editura Corint, Bucureşti, 2002
6. ROŞCA STĂNESCU, Sorin – Terorismul. Istoric, forme, combatere, Editura
Omega, Bucureşti, 2001
7. URSACHE, Vasile; SIMILEANU, Vasile; PARASCHIV, Sorin – Terorismul. Cauze
şi implicaţii de ordin geopolitic, Editura Top Form, Bucureşti, 2006
8. VOLKOFF, Vladimir – Dezinformarea. Armă de război, Editura Incitatus, 1996

103
 JANDARMERIA ROMÂNĂ ÎN MISIUNILE INTERNAŢIONALE

ROMANIAN GENDARMERIE IN INTERNATIONAL MISSIONS

Drd. BEȘLIU Georgiana
Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Școala Doctorală OPSN
georgiana_besliu@yahoo.com

Abstract (ro): Mediul european de securitate este dominat de fenomenul

integrării statelor continentului în Uniunea Europeană. Este un fenomen complex, cu
implicaţii deosebite asupra modului de organizare şi conducere la nivelul continentului
european şi al statelor naţionale. Dacă integrarea europeană va reuşi, ea poate constitui
un model al construirii societăţii globale.
În prezent, Afganistanul trece printr-o situație critică. Misiunea privind
stabilizarea și reconstrucția unei societăți care este grav afectată de zeci de ani de
conflicte devin aproape imposibil de a fi realizate din cauza unor factori, cum ar fi: lipsa
instituțiilor fundamentale, primitivismul infrastructurilor, revenirea talibanilor.
În plus, România a participat la misiuni importante până în prezent. Aceste
misiuni au avut loc în trei importante zone ale lumii: Africa, Europa și Orientul
Mijlociu. România este reprezentată de forțe aparținând Ministerului Apărării,
Ministerului Afacerilor Intene (Jandarmeria Română prin Detaşamentul de Misiuni
Internaţionale din cadrul Brigăzii Speciale de Intervenţie, Poliția Română) sau de către
alte forțe.
Complexitatea trecutului a impus schimbări profunde şi în planul proiecţiei unor
forţe armate capabile să facă faţă unei game cât mai largi de riscuri şi ameninţări,
pornind de la formarea individului, luptător sau lider, capabil să-şi asume
responsabilităţi semnificative, să ia decizii cu implicaţii operative ori strategice. Astfel a
apărut NATO.

Cuvinte-cheie: conflictualitate, infrastructură, Orientul Mijlociu, forţe

militare, ONU.

Abstract (en): The European security area is dominated by the phenomenon of

mainland European integration. It is a complex phenomenon with special implications
on the way of organization and management at the level of the European continent and
of the national states. If European integration succeeds, it can be a model for building
global society.
Nowadays, Afghanistan is passing through a critical situation. The mission
regarding the stabilization and rebuilding of a society that is severely affected by
decades of conflicts becoming nearly impossible of being fulfilled due to some factors
such as: the lack of fundamental institutions, the primitivism of the infrastructures, the
talibans’ return.
In addition, Romania took part in important missions till now. Those missions
took place in three main areas of the world: Africa, Europe and Middle East. Romania
is represented by forces belonging to the Ministry of Defence , The Ministry of Intenal
Affairs (The Romanian Geandarmerie through the Detachment of International
Missions with The Brigade of Special Intervention, The Romanian Police) or other
forces.
The complexity of the past has prompted profound changes in the projection of
some armed forces able to cope with a broad range of risks and threats, starting from

104
 the formation of an individual, a fighter or a leader capable of assuming significant
responsibilities, making decisions with operative or strategic implications. That's how
NATO appeared.

Keywords: conflict, infrastructure, Middle East, military forces, United

Nations

I. INTRODUCERE
Afganistanul se află în momentul de faţă la răscruce. Eforturile comunităţii
internaţionale de stabilizare şi reconstrucţie a unei societăţi desfigurate de decenii de conflict au
aspectul unei misiuni aproape imposibile, în urma căreia militari din diferite ţări îşi pierd viaţa din
cauza atentatelor. Deşi în ultimii 7 ani progresul făcut este evident, totuşi, efectele trecutului
ameninţă prezentul şi viitorul Afganistanului. Absenţa unui stat şi a unor instituţii fundamentale,
inexistenţa unei economii funcţionale, primitivismul infrastructurii, revenirea talibanilor – toate
acestea ameninţă efortul comunităţii internaţionale de a transforma pentru prima dată Afganistanul
într-o poveste de succes în care interesele catăţenilor să fie prioritare.
Afganistanul se învecinează cu Pakistanul, Iranul, Turkmenistanul, Kazahstanul şi
Tadjikistanul. Cu Pakistanul, aflat până la 1947 sub dominaţie britanică, a avut neînţelegeri încă de
la sfârşitul secolului XIX, pentru linia Durand, care separa etnia pastunilor, aflaţi de o parte şi de
alta a graniţei afgano-pakistaneze.1 A avut relaţii tensionate şi cu ceilalţi vecini, din cauza valurilor
de refugiaţi care au trecut graniţa de teama conflictelor mereu prezente în Afganistan sau a
exportului de terorism practicat de Al-Qaeda. Afganistan are o populaţie multietnică formată din
pastuni, tadjici, uzbeci şi hazari, între care au existat întotdeauna tensiuni. Cele 31 de milioane de
locuitori sunt în majoritate musulmani. Grupul pastunilor a dominat pe întregul parcurs al istoriei
celelalte etnii.
La 11 septembrie 2001, Al-Qaeda a organizat atentatele împotriva SUA. Afganistanul a
fost plasat alături de alte state care susţineau terorismul în "Axa Raului". Washington-ul a cerut încă
o dată talibanilor extrădarea lui Bin Laden. Aceştia au refuzat, iar la 22 septembrie 2001, SUA şi
coaliţia antiteroristă din jurul lor au atacat regimul Taliban şi taberele Al-Qaeda. În mai puțin de o
lună, guvernul taliban a fost înlăturat. Talibanii au lăsat în urmă un stat şi o populaţie care, după
spusele lui Jaap de Hoop Scheffer, secretarul general al NATO, se aflau în Evul Mediu, cu o
populaţie lipsită de educaţie, sistem sanitar, sistem economic, sau infrastructură.
SUA şi o parte a aliaţilor şi-au luat angajamentul de a reconstrui statul afgan după
modelul democratic. În 2001 la Bonn s-a decis formarea unui guvern provizoriu şi adoptarea unei
Constituţii. Administraţia interimară a funcţionat până la organizarea alegerilor din 2004.
Timp de zeci de ani Afganistanul a fost în jocul Marilor Puteri, care s-a terminat prin
"Războiul Rece" dintre URSS și SUA. Casa Albă se temea, la fel ca şi in cazul Vietnamului, de
răspândirea comunismului în lume, iar URSS susţinea comunismul prin lideri ca: Mohammad
Daoud, Hafizullah Amin și Barak Karmal. Prin schimbarea politică din 1985 a Partidului comunist
din Uniunea Sovietică, soarta Afganistanului urma să ia o nouă direcţie prin Acordurile de la Viena
din 1988, semnate pentru a confirma incheierea "aventurii sovietice" din ultimii ani.
În prezent, Afganistanul se prezintă ca o fotografie neclară, în care zone, insule de
lumină încearcă să supravieţuiască într-o mare cenuşie.
Este de apreciat faptul că există: un proces electoral care le dă drept de vot şi femeilor,
sistemul de invătamânt – dezvoltat cu ajutorul Organismelor Internaţionale, economia naţională are
un procent de creştere pe parcursul trecerii anilor. Există într-adevăr probleme care continuă să
persiste cum ar fi: lipsa apei potabile şi furnizarea de electricitate. Inclusiv în capitală, aceste
servicii minimale stau sub semnul sporadicului.

1
Granița Pakistanului cu Afghanistanul, numită Linia Durand, a fost stabilită de coloniștii britanici în anul 1893.
105
 II. ROMÂNIA CA PARTE A NATO
Această nouă etapă, relevantă pentru drumul parcurs de România, îşi are începutul în
ianuarie 1994, atunci când ţara noastră semnează Programul Parteneriatul pentru Pace (PfP).
Iniţiativa lansată de NATO a reprezentat pentru Romania o nouă oportunitate în vederea extinderii
direcțiilor de apropiere față de Alianţă. Acest program viza nu numai cunoaşterea reciprocă, ci şi
dezvoltarea încrederii între state, realizarea primelor elemente de interoperabilitate cu structurile
NATO şi, nu în ultimul rând, derularea unor programe de asistenţă în domeniul apărării. La 29
martie 2004, România a aderat la NATO.2
În domeniul politicilor şi strategiilor de securitate, ori despre organizaţiile internaţionale
cu responsabilităţi de securitate, există o literatură extrem de bogată ce cu greu mai poate fi
cuprinsă. Mai mult, există în literatura de specialitate şi evaluări diametral opuse faţă de un
eveniment de notorietate din mediul de securitate. Diversele percepţii şi interpretări nu se mulează
neapărat pe un model de partizanat politic, ci, de multe ori, spectrul analitic (istoric, sociologic,
politologic, juridic, militar etc.) poate fi uşor sesizat la nuanţe ori argumentări.
Mediul european de securitate este dominat de fenomenul integrării statelor
continentului în Uniunea Europeană. Este un fenomen complex, cu implicaţii deosebite asupra
modului de organizare şi conducere la nivelul continentului european şi al statelor naţionale. Dacă
integrarea europeană va reuşi, ea poate constitui un model al construirii societăţii globale.
Într-un studiu NATO se arată că forţele armate aliate vor continua să-şi îndeplinească
rolul de apărare colectivă, de prevenire, orientare şi sprijinire a Alianţei, în condiţiile noului mediu
internaţional de securitate.3 Iniţiativele diplomatice şi economice vor avea un rol important în acest
context, însă, având în vedere condiţiile mediului de securitate, în ultimă instanţă, s-ar putea apela
la aplicarea limitată a forţei militare pentru atingerea obiectivelor stabilităţii regionale şi
internaţionale pe termen lung, pentru un climat economic şi o democraţie dezvoltate.
Complexitatea trecutului a impus schimbări profunde şi în planul proiecţiei unor forţe
armate capabile să facă faţă unei game cât mai largi de riscuri şi ameninţări, pornind de la formarea
individului, luptător sau lider, capabil să-şi asume responsabilităţi semnificative, să ia decizii cu
implicaţii operative ori strategice. Astfel a apărut NATO.
Primele iniţiative ale alianţei au constat în reducerea forţelor existente, menţinerea
relativă a aceloraşi structuri militare, dar de dimensiuni mai mici, iar cu banii astfel disponibilizaţi
să se finanţeze înlocuirea echipamentelor cu unele din categoria celor “high technology”. După
care s-a trecut la adaptarea semnificativă a doctrinelor şi conceptelor operaţionale la noile tipuri de
conflict şi la condiţiile viitoare ale acestora, pentru a obţine un salt semnificativ spre noile
capacităţi.
Deşi nu dovedesc aceeaşi perspectivă de evaluare, studiile analiştilor ruşi confirmă
multe dintre previziunile occidentale. Analizând unele documente oficiale, cum sunt Concepţia de
securitate naţională, ori Doctrina militară ale Federaţiei Ruse, constatăm acelaşi proces de
actualizare, în concordanţă cu mutaţiile care au ori vor avea loc în planul securităţii internaţionale,
aproximativ aceleaşi riscuri şi ameninţări moderne, convenţionale sau neconvenţionale, adăugând
pe cele specifice situaţiei geopolitice şi geostrategice a Rusiei, cum sunt cele referitoare la
extinderea NATO tot mai aproape de frontierele ruseşti ori cele legate de ameninţările asimetrice.
România, reprezentată în misiunile internaţionale multinaţionale de forţe din cadrul
Ministerului Apărării, de forţe aparţinând Ministerului Afacerilor Interne (Jandarmeria Română prin
Detaşamentul de Misiuni Internaţionale din cadrul Brigăzii Speciale de Intervenţie, Poliţia
Română), sau forţe din alte structuri (Serviciul de Protecţie şi Pază), a participat până în prezent la
misiuni în afara statului naţional în trei importante zone ale lumii:
- AFRICA – Somalia, Ruanda, Angola, Congo, Etiopia şi Eritreea, Sudan (misiuni de
observare);
2
La 29 martie 2004, România a aderat la NATO prin depunerea instrumentelor de ratificare la Departamentul de Stat
al SUA, stat depozitar al Tratatului Alianţei Nord-Atlantice. Depunerea instrumentelor de ratificare a fost urmată, la 2
aprilie 2004, de ceremonia arborării oficiale a drapelului României la sediul NATO.
3
Doctrina NATO privind operațiunile multinaţionale întrunite
106
 - EUROPA – Bosnia-Herţegovina, Kosovo (singurul teatru de operaţii în care
activează şi forţe de jandarmi), Albania, Republica Moldova (misiune de observare), Macedonia
(misiune de observare) şi Georgia (misiune de observare);
- ORIENTUL MIJLOCIU - Afganistan şi Irak.
Jandarmeria Română, prin Detaşamentul de Misiuni Internaţionale dislocat în provincia
Kosovo, a îndeplinit un număr mic de misiuni de protecţie a operaţiilor umanitare, acest gen de
misiuni fiind mai des întâlnite în statele africane, decât în cele din Balcani (membrele fostului stat
Iugoslavia), unde misiunile umanitare de ajutorare a sinistraţilor s-au derulat, în special, imediat
după impunerea păcii (a doua parte a anului 1999).
Operaţiile de limitare/stăpânire a conflictului se desfăşoară în zonele de conflict
existente sau potenţiale şi presupun folosirea sau ameninţarea cu forţa pentru a preveni orice acte de
ostilitate sau pentru a le pune capăt. Scopul limitării conflictului este prevenirea extinderii acestuia
în zonele şi statele vecine.4 În consecinţă, acţiunile urmăresc stabilizarea situaţiei şi crearea unui
mediu în care nu forţa, ci negocierea va fi folosită pentru rezolvarea diferendelor. Operaţiile de
limitare a conflictului pot impune separarea prin forţă a părţilor beligerante.
România, ca stat membru NATO şi partener activ al ONU, participă la misiunile
internaţionale la care este solicitată. Începând cu anul 2002, Jandarmeria Română participă la
misiuni multinaţionale în afara teritoriului naţional, acţionând în teatrul de operaţii ca forţă militară,
după regulile privind coordonarea şi comanda care se aplică oricărei forţe militare care acţionează
sub mandat NATO sau ONU. Regulile privind conducerea şi coordonarea se stabilesc înainte de
plecarea contingentului în teatrul de operaţii, acestea fiind obligatorii pentru toate statele
participante la compunerea forţei multinaţionale.5
În concepţia NATO se operează cu structuri multinaţionale aliate şi forţe întrunite
multinaţionale. Între cele două concepte există deosebiri esenţiale în ceea ce priveşte, în mod
special, apartenenţa forţelor participante la operaţii multinaţionale.
Astfel, la operaţiile aliate întrunite iau parte numai forţe aparţinând statelor membre
NATO, spre deosebire de operaţiile întrunite multinaţionale unde, deşi gestionarea situaţiilor
conjuncturale revine NATO, participarea poate fi una extinsă, cu forţe din afara Alianţei Nord-
Atlantice. Aşadar, printr-o asemenea concepţie se oferă posibilitatea ca ţări din afara Alianţei să
participe activ la soluţionarea noilor provocări la adresa stabilităţii şi securităţii internaţionale. În
provincia Kosovo se desfăşoară operaţii întrunite multinaţionale, unde forţele aparţinând
Jandarmeriei Române, au ca aliaţi atât ţări membre NATO, dar şi state care nu fac parte din alianţă
(ex. Pakistan sau Ucraina). Conducerea operaţiunilor în curs de desfăşurare este împărţită între
„Consiliul de coordonare întrunit“ (CJB) şi „Centrul de operaţii întrunite multinaţionale“ (CJOC),
însă numai cel din urmă emite ordine de operaţii.6
Într-o formă selectivă, dar relevantă, responsabilităţile Comandantului Forţei Întrunite
Multinaţionale vizează:
• Analiza situaţiei şi estimarea evoluţiei acesteia în zona sa de operaţii;
• Elaborarea planului de campanie conform misiunii primite şi obiectivelor militare
strategice conţinute în directiva de misiune a Forţei Întrunite Multinaţionale;
• Repartiţia forţelor şi mijloacelor;
• Stabilirea legăturii cu comandamentele şi autorităţile ce acţionează în sprijinul Forţei
Întrunite Multinaţionale sau independent în cadrul zonei de operaţii a acesteia, precum şi între
componentele forţei sale;
• Determinarea şi solicitarea sprijinului administrativ şi logistic necesar pentru
stabilirea capacităţii operaţionale a Forţei Întrunite Multinaţionale şi susţinerii ei pe timpul
operaţiei;
4
Common Unmik Krowd Control Training, Tactica restabilirii ordinii publice, Manual elaborat de Poliţia Civilă ONU,
Priștina, 2002, p. 34.
5
C. Silion, Elemente de drept cu aplicabilitate în misiunile internaţionale, note de curs, 2008, p. 68.
6
D. Popescu, A. Năstase, Drept internaţional public, ediţia a II-a, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL,
1997, p. 102.
107
 • Asigurarea funcţionării sistemului de informaţii, de comunicaţii şi informatic, în
concordanţă cu cerinţele impuse de particularităţile acţiunilor în toate fazele operaţiei;
• Stabilirea structurii de comandă a Comandamentului Forţei Întrunite Multinaţionale,
a componenţei grupului de planificare şi a comitetului de coordonare întrunit pentru alegerea şi
stabilirea obiectivelor de lovit, precum şi a elementului întrunit pentru trageri;
• Actualizarea şi adaptarea planului de campanie potrivit situaţiei concrete;
• Informarea corespunzătoare a comandantului ierarhic superior, a comandamentelor
care sprijină şi a naţiunilor contribuitoare, asupra situaţiei în zona de operaţii, cu accent pe
evaluările cursurilor de acţiune ce ar putea necesita schimbări în concepţia operaţională sau/şi
resurse suplimentare;
• Solicitarea de schimbare a regulilor de angajare, dacă se impune;
• Executarea politicii mass-media.7

III. CONCLUZII
Sistemele de conducere a forţelor sunt supuse aceloraşi cerinţe operaţionale moderne
pentru a putea constitui şi conduce forţele destinate dezvoltării unei situaţii de criză ori conflict
armat, atât în ceea ce priveşte structura organelor de conducere, cât şi în ceea ce priveşte dotarea cu
echipamente şi materiale. Caracterul dinamic, manevrier şi flexibil al acţiunilor militare impune
reconsiderarea structurii comandamentelor şi statelor majore astfel ca acestea să poată acoperi
întreaga gamă de misiuni şi domenii de responsabilitate, începând cu managementul informaţiei
despre trupele proprii, adversar, teren şi starea vremii, managementul resurselor şi materialelor la
dispoziţie, precum şi pentru rezolvarea problemelor de asigurare multilaterală a sprijinului logistic.
Operaţiunile de menţinere a ordinii publice au un puternic caracter de prevenire şi
descurajare a potenţialelor acte de tulburare a ordinii publice şi a securităţii sociale. Scopul lor este
de a controla anumite enclave teritoriale şi de a monitoriza activitatea grupurilor etnice de opozanţi.
În cazul în care, cu toate măsurile de prevenţie luate, aceste acte totuşi se produc, ordinea publică va
fi restabilită de îndată, folosindu-se la nevoie, pe lângă efectivele proprii şi pe cele specializate din
cadrul unităţilor NATO dislocate în zona de responsabilitate, utilizând forţa şi mijloacele avute la
dispoziţie în mod gradual, conform conceptului “bluebox – greenbox”.
Uzul forţei letale (armamentul din dotare), va avea un caracter excepţional, recurgându-
se la aceasta numai în situaţia în care au fost epuizate toate celelalte soluţii non-letale şi numai
pentru protecţia forţei de intervenţie. Acesta se face numai cu aprobarea Comandantului Regional
(ONU), la propunerea comandantului forţei de intervenţie. Folosirea mijloacelor non-letale,
inclusiv a gazelor iritant-lacrimogene şi a muniţiei cu glonţ de cauciuc, este la latitudinea
comandantului forţei de intervenţie (comandantul SPU), în funcţie de evoluţia situaţiei din teren.

Referințe bibliografice
1. POPESCU, Dumitru; NĂSTASE, Adrian – Drept internaţional public, ediţia a II-a,
Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., 1997
2. SILION, Costică – Elemente de drept cu aplicabilitate în misiunile internaţionale,
note de curs, 2008
3. SILION, Costică – Generarea şi operaţionalizarea forţei de jandarmi, note de curs,
2008
4. Common Unmik Krowd Control Training – Tactica restabilirii ordinii publice,
Manual elaborat de Poliţia civilă ONU, Priștina, 2002
5. Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Individuale, Consiliul
Europei 1992
6. Doctrina NATO privind operațiunile multinaţionale întrunite
7. Legea Apărării Naţionale nr. 45/1994

7
C. Silion, Generarea şi operaţionalizarea forţei de jandarmi, note de curs, 2008, p. 56.
108
 8. Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române
9. Rezoluția nr. 1244 a Consiliului de Securitate al ONU din 10 iunie 1999
10. Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2001

109
 REGULI DE CONDUITĂ A PERSONALULUI DIN JANDARMERIA
ROMÂNĂ ÎN SOCIETATE ȘI ÎN MISIUNI SPECIFICE

RULES OF CONDUCT FOR ROMANIAN GENDARMERIE STAFF

IN SOCIETY AND SPECIFIC MISSIONS

Drd. BEȘLIU Georgiana

Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Școala Doctorală OPSN
georgiana_besliu@yahoo.com

Abstract (ro): Pentru un viitor ofițer, care va acționa pentru a apăra ordinea și
siguranța publică, pe lângă o asimilare temeinică a expertizei și pregătirea psiho-fizică,
comportamentul în cadrul societății reprezintă un element important în realizarea cu succes a
misiunilor specifice, credibilitatea instituției pe care o reprezintă în fața populației civile.
În timpul pregătirii cerute de normele etice pentru elevi/studenți în societate și în
timpul programului de zi cu zi, rolul cadrelor didactice în formare și importanța sprijinului
familiei. Pregătirea elevului/studentului este necesară întrucât acesta vine în contact cu
diferite persoane și trebuie să ia decizii rapide și obiective, fără încălcarea libertăților și
drepturilor fundamentale ale cetățenilor.
Contactul permanent pe care îl au lucrătorii Ministerului Afacerilor Interne cu
cetățenii îi determină să fie predispuși la lezarea drepturilor și libertăților fundamentale ale
celor cu care intra în contact, de aceea consider că este necesară existența unui Cod de etică
precum si a unor legi de organizare și functionare, întrucât prin respectarea acestor norme
riscă din ce în ce mai puțin să greșească. Prin urmare, au fost evidenţiate reguli de conduită
ale poliţiştilor, cu scopul de a întări parteneriatul cu populaţia civilă, prin furnizarea unor
servicii de calitate şi/sau informaţii de interes public, fără a nesocoti caracterul confidenţial al
datelor, precum şi protecţia informaţiilor clasificate.

Cuvinte-cheie: cod de conduită, transparență, societate, ordine și siguranță

publică, deontologie profesională.

Abstract (en): For a future officer who will act to defend public order and safety,
beside a thorough assimilation of expertise and psycho-physical preparation, the behaviour in
society and specific tasks is an important element in the successful accomplishment of
missions, but also the credibility of the institution he represents against the civilian
population.
During acquisition and preparation required by ethical rules for pupils/students in
society and during the daily program, the role of teachers in training and the importance of
family support.. The training of student/pupil is necessary because he always comes in
contact with different people and have to make quick decisions without harming fundamental
rights and freedoms of citizens.
The permanent contact of the Ministry of Internal Affairs with the citizens leads
them to be prone to damaging the fundamental rights and freedoms of those with whom they
come into contact, so I believe that there is a need for a Code of Ethics, as well as
organizational laws and functioning, because by observing these norms it is less and less
likely to be wrong. As a result, workers' behavior rules have been highlighted with the stated
aim of strengthening partnership with the population by providing quality services and / or
public interest information without disregarding the confidentiality of data and the protection
of classified information.

110
 Keywords: Code of conduct, transparency, society, public order and safety,
professional ethics.

I. INTRODUCERE
Pentru a avea un comportament exemplar în orice situaţie, un viitor jandarm trebuie să-
și însușească concepțiile de conduită și comportament etic, întrucât acesta va fi pus în timpul
misiunilor în fața unor situații delicate cărora trebuie să le facă față, dând dovadă de tact, răbdare și
o înaltă pregătire profesională.
Astfel, pornind de la definiția eticii ca fiind ansamblul regulilor de conduită împărtășite
de o anumită comunitate, reguli ce sunt fundamentate pe distincția dintre bine și rău, consider că, un
demers etic înseamnă, în primul rând, să reflectăm asupra principiilor generale după care să facem o
judecată dreaptă și obiectivă asupra faptei unei persoane într-o situație particulară și, în al doilea
rând, presupune o foarte bună stăpânire de sine, o bună comunicare și colaborare cu cei din jur.
O parte importantă a eticii o prezintă deontologi 1 care se ocupă cu studierea
răspunderilor specifice unei activități de ordin profesional.
Pentru exercitarea funcţiei lor publice, lucrătorii adoptă hotărâri obligatorii, urmărind
îndeplinirea acestora, la nevoie putând a le impune, utilizând mijloacele tehnice din dotare. 2 Riscul
de încălcare a normelor legale există în permanenţă, condiţiile propice putând să apară des în
activitatea zilnică a poliţiştilor. Se au în vedere mediile în care ei îşi desfăşoară activitatea,
drepturile şi libertăţile care ar putea fi afectate prin intervenţiile acestora, dar şi gradul de
disponibilitate al celor direct vizaţi prin măsurile poliţieneşti de a oferi poliţiştilor beneficii diverse
pentru a se evita consecinţele ce reyultă în urma aplicării normelor. Dat fiind acest context, un rol
important îl joacă faptul că poliţiştii intră frecvent în contact directcu civilii, în beneficiul celor
cărora îşi desfăşoară activitatea poliţienească.
Din această cauză avem nevoie de un Cod de etică şi deontologie, folosit ca unealtă care
să surprindă perspectiva prevederilor morale ale profesiei, în scopul stabilirii liniei
comportamentale pe care societatea, prin intermediul participanților săi activi, o aşteaptă de la
polițiști.
Un alt puternic argument ce susține existenţa Codului de etică şi deontologie al
polițistului poate fi identificat în nevoia instituirii unei unelte capabile să pledeze pentru
promovarea unei noi doctrine socioprofesionale. Drept urmare, Codul este în măsură să constituie
un pilon de referinţă în vederea formării personalului, cu atât mai mult privind comportamentul în
varii situaţii determinate de îndeplinirea sarcinilor de serviciu.
Instituirea unui echilibru între drepturile și libertățile cetăţenilor, interesele imediate ale
autorităţilor publice şi drepturile şi obligațiile corelative ale lucrătorilor, constituie un alt obiectiv de
la care s-a pornit la elaborarea actualului Cod.
S-a atribuit o importanță cu total specială evidenţierii strânsei legături dintre
organismele cu sarcini în sfera ordinii şi siguranţei publice şi societății civile, luându-se în calcul și
faptul că eficacitatea acţiunilor lor este nemijlocit influenţată de sprijinul pe care îl manifestă
cetăţenii.
Instituirea acestor tiparuri comportamentale are ca bază atât „bunul simţ” şi „bunele
practici”, trecute în registru în activitatea polițiștilor din organismele care prestează activităţi de
ordine şi siguranţă publică, cât şi consecinţele în plan etic ale unor prevederi normative cu
aplicabilitate în activitatea poliţienească.
În concluzie, contactul permanent pe care îl au lucrătorii Ministerului Afacerilor Interne
cu cetățenii îi determină să fie predispuși la lezarea drepturilor și libertăților fundamentale ale celor
cu care intra în contact, de aceea consider că este necesară existența unui Cod de etică precum si a
unor legi de organizare și functionare, întrucât prin respectarea acestor norme riscă din ce în ce mai
puțin să greșească.

1
Codul de etică și deontologie profesională al polițistului
2
Legea nr. 550 din 29 noiembrie 2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române
111
 II. PRINCIPALELE REGULI DE CONDUITĂ ȘI COMPORTAMENT
Meseria de jandarm presupune o bună pregătire, atât din punct de vedere fizic, dar și
pshihic, întrucât poate apărea în orice moment o situație neprevăzută, de aceea suntem supuși în
permanență influenței nefaste a stresului3, însă dacă încercăm să combatem cauzele generatoare de
stres, putem să ne corectam eventualele greșeli pe care le făceam în mod inconștient.
Nu putem vorbi de pricipalii factori de stres și de metode de combatere a acestuia până
ce nu ne lămurim ce presupune exact acest concept4. În lucrarea „Pshihopedagogie militara” ne sunt
prezentate mai multe definiții ale conceptului de stres, printre care și cea a lui Arcadie Percek, care
prin stres desemnează „orice stare de tensiune creată de agresiune, provenind din mediul extern și
intern, față de care organismul se apără pe calea unor radiații de adaptare, solicitând în acest scop
axul hipotalamic-hipofizo-suprarenalian”, și tot de aici aflăm că există două tipuri de stres (eustresul
– fiind cel care ne motivează, are un rol constructiv; distresul - este cel care are un rol negativ
asupra comportamentului nostru). Datorită faptului că un viitor jandarm nu ar trebui să fie afectat în
timpul misiunilor de efectele negative ale stresului, aceștia sunt nevoiți să-si formeze o rezistență
psihică crescută pentru a lua în orice împrejurare decizii corecte, obiective și rapide, și a nu pune în
pericol viața celorlalți cetățeni, a subordonaților și a sa.5
În opinia mea, un viitor jandarm, pentru a preveni efectele negative ale stresului, trebuie
să folosească stresul ca pe un lucru constructiv care să-l motiveze în activitățile pe care le
întreprinde și în creșterea capacității de muncă. Încă din timpul școlii trebuie să învățăm să ne
autoevaluăm corect, să ne gestionăm foarte bine timpul alocat pentru studiu, să avem un program
fix pentru a preîntâmpina efectele negative ale stresului.
Caracterul unic al profesiilor din domeniul ordinii şi siguranţei publice este ambientul
caracteristic de moralitate. Profundul respect pentru lege și rigoare, dar şi impunerea de a le
respecta, nu se pot efectua decât cu lucrători care dovedesc o conduită ireproșabilă.
Astfel, pentru a putea oferi populaţiei civile servicii de calitate, recomandarea este ca
jandarmul să cunoască, să înţeleagă şi să respecte principiile de bază ce va trebui să le guverneze
comportamentul din punct de vedere al profesiei. Dintre aceste principii, cele mai importante sunt:
legalitatea, egalitatea, imparțialitatea, nediscriminarea, transparența, capacitatea și datoria de
exprimare, disponibilitatea, profesionalismul, confidențialitatea, integritatea morală.
Legalitatea este un principiu de bază ce reprezintă fundamentul activităţii jandarmului.
Conform principiului legalității, activităţile trebuiesc desfășurate strict respectând anumite norme
legale. Asemenea lor, şi cetăţenilor le parvine supunerea la rigorile instituite prin lege.6
Plecând de la ideea că legile garantează siguranța populației civile într-un stat de drept,
orice activitate a organelor cu sarcini în domeniul ordinii şi siguranţei publice trebuie să se
raporteze la lege și doar atât.
Trăsături ale principiului legalităţii:
- O cunoaştere foarte bună de către jandarmi a normelor statuate, dar și a
regulamentelor interne;
- Simț de răspundere și controlul perfect al emoțiilor în desfășurarea atribuțiilor de
serviciu;
- Supunerea la periodicul control ierarhic.
Transparența este un alt principiu fundamental. Oferirea unor informații privitoare la
îndeplinirea cu bunăcredință a sarcinilor de serviciu poate genera un plus de încredere din partea
cetățeanului. În acest mod, informarea cetăţenilor, prin intermediul unor mecanisme pertinente prin

3
G. Le Bon, Psihologia mulțimilor, Editura Stiinţificã, Bucureşti, 1991, p. 34
4
STRES, stresuri, s. n. 1. (Med.) Nume dat oricărui factor (sau ansamblu de factori) de mediu care provoacă
organismului uman o reacție anormală; p. ext. efect nefavorabil produs asupra organismului uman de un factor de
mediu.
5
Legea nr. 80 din 11 iulie 1995 privind statutul cadrelor militare
6
A. Cosmovici, Psihologie generală, Ed. Polirom, Iași, 2005, p. 88.
112
care se urmărește informarea, a manierei în care se fac intervenţiile, ce poate determina o reacţie de
acceptare, în ideea în care acţiunile se înscriu în tiparul cunoscut de populația civilă.7
Profesionalismul reprezintă îndeplinirea atribuțiilor pe linie de muncă prin intermediul
aplicării noțiunilor de teorie şi totodată, prin intermediul folosirii aptitudinilor pe care jandarmul le-
a dobândit. Jandarmii sunt obligaţi să se pregătească în permanență, dezvoltându-și capacitatea de a
înțelege anumite problematici de natură socio-culturală şi educaţională.
Pentru a da dovadă maximă de profesionalism, un jandarm trebuie:
- Să știe legile aplicabile domeniului în care activează
- Să aplice procedurile uzuale de lucru
- Să presteze activități în serviciul cetățenilor
- Să se poarte imparțial și demn în relaţii cu alți colegi, observând totodată, conduita
acestora, având obligația de a semnala eventualele abateri de la normele etice de conduită
- Să se identifice cu activitatea profesională pe care o desfășoară şi cu instituţia în care
lucrează
- Să evite o implicare emoţională în exces în vederea soluţionării unor anumite
problema ce pot apărea la locul de muncă.
Loialitatea reprezintă ataşamentul fată de valorile ce guvernează activitatea instituției
în care jandarmul își desfășoară activitatea profesională.
Așadar, un stil de viață ordonat și sănătos, o pregatire fizică și de specialitate
permanentă și constantă, o implicare în activitățile extrașcolare sunt puncte ce trebuie atinse de
către studenți/elevi pentru a nu se plafona și a avea o evoluție și o carieră de succes.

III. ROLUL ECHIPELOR MANAGERIALE ÎN FORMAREA VIITORILOR

JANDARMI
Cadrele didactice au un rol foarte important în formarea studenților/elevilor, întrucât
aceștia petrec foarte mult timp împreună și ajung să le cunoască foarte bine calitățile și defectele,
astfel ii pot monitoriza pe parcursul evoluției lor și le pot da sfaturi utile pentru problemele
concrete.
Experiența de viață este factor esențial în educarea sudenților/elevilor, întrucât aceștia îi
pot ghida și îndruma în funcție de deficiențele pe care le are fiecare în parte, astfel profesorul îşi
asumă o multitudine de roluri a căror exercitare este dependentă de personalitatea lui. Dar pe lângă
activitatea didactică desfăşoară şi o activitate extraşcolară sau cultural-educativă. Din totdeauna
profesiunea de dascăl a fost o profesie socială; din această perspectivă, profesorul este şi un
pedagog social preocupat pentru ridicarea gradului de cultură şi civilizaţie.
Consider că motivarea sudentului/elevului este un punct important în procesul educativ,
în acest sens cadrele didactice trebuie să fie un exemplu de urmat pentru aceștia, să îi îndemne la
studiu și la activitățile culturale și sportive care sunt prezente în afara școlii/facultății. Familia este
și ea foarte importantă pentru o dezvoltare temeinică și susținerea viitorului prin înțelegerea
acestuia și prin oferirea unei mediu familial propice pentru învățătură.

IV. CONCLUZII
Având în vedere faptul că Jandarmeria Română se ocupă cu asigurarea și restabilirea
ordinii și siguranței publice, cadrele care reprezintă această instituție trebuie să cunoască foarte bine
problemele societății civile, să comunice foarte bine cu cetățenii și să cunoască principalii factori
care pot leza drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor. În opinia mea, în timpul
misiunilor trebuie doar să se acționeze fără a fi luați prin surprindere de problemele vechi și majore
care existau în acel loc.
Comunicarea cadrelor cu elevii și studenții este foarte benefică pentru prevenirea actelor
de violență, întrucât un număr mare de infracțiuni este săvârșit de persoane tinere, astfel educația
acestor tineri este foarte importantă pentru evoluția societății din care facem parte.

7
M. Golu, Bazele psihologiei generale, Ed. Universitaria, București, 2002, p. 63.
113
 Mitingurile sau manisfestațiile publice cu caracter foarte important prilejuite de un
eveniment politic sau social ne pun în fața unor situații dificile în care ne este necesară investigarea
comportamentuui mulțimii pe care o avem de stăpânit, întrucât în astfel de cazuri „intervenția
legală a forțelor de ordine este mai mult îngreunată sau obstrucționată, având drept urmare stări de
multã emoţie, teamă şi stres în rândurile cetăţenilor.8
Intervenția în cadrul mulțimilor trebuie să fie una delicată, dacă vrem să obţinem efecte
pozitive și să îndeplinim misiunea cu success, trebuie să studiem din timp dinamica acelei mulțimi
pentru a fi pregătiţi de orice intervenție neaşteptată din partea protestatarilor.
Plecând de la afirmaţia lui Le Bon, care definea mulţimile ca fiind „nişte gloate
periculoase aflate în regres spre o stare primitivă și nesănătoasă, în care oamenii îşi pierd cunoştinţa
personală și ajung într-o stare de slăbiciune9”, consider că aceste mase sunt, în mare parte,
imprevizibile și trebuie tratate cu mult tact şi profesionalism.

Referințe bibliografice
1. A. Cosmovici, Psihologie generală, Ed. Polirom, Iași, 2005
2. M. Golu, Bazele psihologiei generale, Ed. Universitaria, București, 2002
3. G. Le Bon, Psihologia mulțimilor, Editura Stiinţificã, Bucureşti, 1991
4. I. Petrescu, Managementul Crizelor, Editura Expert, Bucureşti, 2006
5. ***, Codul de etică și deontologie profesională al polițistului
6. ***, Legea nr. 550 din 29 noiembrie 2004 privind organizarea şi funcţionarea
Jandarmeriei Române
7. ***, Legea nr. 80 din 11 iulie 1995 privind statutul cadrelor militare.

8
I. Petrescu, Managementul Crizelor, Editura Expert, Bucureşti, 2006, p. 29.
9
G. Le Bon, Psihologia mulțimilor, Editura Stiinţificã, Bucureşti, 1991, pp. 35-36.
114
 POLIȚIA RURALĂ - PUNCT VULNERABIL
AL SISTEMULUI POLIȚIENESC DIN ROMÂNIA

RURAL POLICE - WEAK POINT IN THE POLICE SYSTEM IN ROMANIA

Drd. BÎGU Cătălin
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Școala Doctorală OPSN
catalinbigu@yahoo.com

Abstract (ro): Începând cu anul 2010, organizarea sistemului polițienesc

românesc, în mediul rural, a suferit multiple transformări, prin care s-a încercat
optimizarea și eficientizarea acestuia, în slujba cetățeanului. Prima mare modificare, a
fost desființarea posturilor de poliție comunale și înființarea unor secții de poliție rurală,
structuri care ar fi trebuit să înglobeze toate efectivele de poliție care acționează în
mediul rural. Aceste secții de poliție rurală, au fost concepute pentru a asigura atât
urmărirea penală a infracțiunilor și intervenția la evenimentele sesizate, cât și
menținerea ordinii și siguranței publice în mediul rural. Activitatea de menținere a
ordinii și siguranței publice, avea să se desfășoare printr-un sistem de patrule mobile,
care ar fi trebuit să acopere întreaga zonă teritorială de competență, 7 zile pe săptămână,
24 de ore din 24. Din nefericire, sistemul de organizare propus, s-a dovedit a fi
ineficient, astfel că s-a impus o reorganizare a acestuia. Au fost reînființate posturile de
poliție comunale dar, în paralel, au fost menținute și secțiile de poliție rurală, ca
structuri de coordonare a activității polițienești din mediul rural. Din variate motive, în
prezent, sistemul de organizare a Poliției Române, în mediul rural, este departe de a fi
cel care s-a vrut a fi, reușind, în mică măsură, să creeze mediul de siguranță pe care
populația din mediul rural și factorii decizionali ai sistemului, și-l doresc. În conținutul
prezentei lucrări, vor fi punctate principalele puncte slabe și vulnerabilități ale
sistemului de organizare a poliției din România, în mediul rural, precum și unele
amenințări la adresa acestuia. Vor fi prezentate puncte slabe referitoare la resursa
umană existentă, la modul de reglementare, prin norme interne, a funcționalității
sistemului, precum și la logistica existentă la dispoziție. În finalul lucrării, vor fi
prezentate câteva concluzii și propuneri de remediere a neajunsurilor existente.

Cuvinte cheie: posturi de poliție comunale, secții de poliție rurală, menținerea

ordinii și siguranței publice în mediul rural.

Abstract (en): Starting with 2010, the organization of the Romanian police
system in rural areas has undergone numerous transformations, trying to optimize and
make it more efficient for the citizen. The first major change was the abolition of
communal police stations and the establishment of rural police stations, structures that
should have included all police forces operating in rural areas. These rural police
stations were designed to ensure both intervention at reported events and criminal
prosecution of crimes and to maintain public order and safety in rural areas. The
activity of maintaining public order and safety was to be carried out by a mobile patrol
system, which would have had to cover the entire territorial area of competence, 7 days
a week, 24 hours a day. Unfortunately, the organizational system Proposed, proved to
be ineffective, so a reorganization was imposed. The communal police stations were re-
established, but, in parallel, the rural police stations were also maintained as co-
ordination structures for the police activity in rural areas. For various reasons, at
present, the system of organizing the Romanian Police in rural areas is far from being

115
 the one who wanted to be, to a small extent, manage to create the safety environment
that the rural population and the decision makers of the system, and I want it. In the
content of this paper, the main weaknesses and vulnerabilities of the Romanian police
organization system in rural areas will be highlighted, as well as some threats to it.
There will be weak points about the existing human resource, regulation, internal rules,
system functionality, and existing logistics. At the end of the paper, some conclusions
and proposals will be presented to remedy the existing shortcomings.

Keywords: communal police stations, rural police stations, maintaining public

order and safety in the countryside.

I. INTRODUCERE
Modificările vieții economice și sociale survenite de-a lungul timpului, în România, în
pas cu etapele istorice, au impus nevoia de adaptare, la acestea, și a sistemului de menținere a
ordinii și liniștii publice și de asigurare a ordinii de drept, atât în mediul urban, cât și în cel rural.
Dacă, în mediul urban, sistemul polițienesc s-a adaptat, cu oarecare rapiditate, la
evoluția criminalității, în mediul rural nu s-a reușit același lucru, slăbiciunile sistemului devenind,
de la un an la altul, tot mai accentuate și mai greu de înlăturat.
Conform recensământului din anul 2011, în România, în mediul rural, locuiește
aproximativ 45% din populația țării.1
După cum se știe, celula de bază a sistemului polițienesc din mediul rural, în România,
este postul de poliție comunal, organizat la nivelul fiecărei comune din țară.
Dacă, până în urmă cu aproximativ 10 ani, tradiția profesională era ca, polițiștii care
lucrează la un post de poliție comunal, să fie membri ai comunității care locuia pe raza de
competență a postului de poliție din structura căruia făceau parte, în ultimii ani, situația s-a
schimbat radical, urmările dovedindu-se a fi dramatice, din punct de vedere al funcționalității
sistemului polițienesc.
Cheia succesului, în activitatea unui polițist, este cunoașterea situației operative de pe
raza de competență, în condițiile în care, principalele elemente ale acesteia, sunt teritoriul și
populația. Prin urmare, este esențial, pentru un polițist, să dețină informații complete cu privire la
acestea.
În mediul rural, este cu atât mai important ca polițistul să fie un membru activ al
comunității din care face parte, să cunoască populația și să fie cunoscut, să fie acceptat ca persoană
și ca apărător al drepturilor și libertăților cetățenilor și, astfel, să fie ajutat.
În ochii populației pe care o protejează de încălcările legii, polițistul trebuie să fie
considerat un localnic, implicat în viața socială a comunității, și nu un venetic, ce nu are nimic în
comun cu nevoile, problemele, neajunsurile sau, după caz, motivele de bucurie ale membrilor
acesteia.
Aceste aspecte au fost avute în vedere la organizarea, de-a lungul a zeci de ani, inclusiv
înainte de anul 1990, a unui sistem polițienesc solid și stabil, în mediul rural, prin construirea
sediilor posturilor de poliție comunale, prevăzute cu locuințe de serviciu pentru polițiști și pentru
membrii familiilor acestora și prin instituirea unor reguli ale sistemului, uneori nescrise, care
prevedeau obligativitatea polițiștilor de la postul de poliție comunal de a locui pe raza teritorială a
comunei în care își desfășurau activitatea.
În ultimii ani, însă, organizarea sistemului de poliție din mediul rural a avut foarte mult
de suferit. Au apărut activități și modalități de intervenție noi, împrumutate de la alte sisteme
naționale de poliție, care s-a vrut a fi implementate și în România, fără a se avea în vedere faptul că,
din punct de vedere operativ și operațional, Poliția Română nu este pregătită pentru acest lucru.

1
Demografia României - https://ro.wikipedia.org, accesat ultima dată la 02.05.2017, la URL https://ro.wikipedia.org/
wiki/Demografia_Rom%C3%A2niei
116
 S-au introdus concepte de tipul poliției de proximitate sau al intervenției la
evenimentele semnalate prin Sistemul Național Unic pentru Apeluri de Urgență 112, fără a se ține
cont de specificul unei părți din populația rurală din România, referitor la nivelul de cultură,
educație și înțelegere a regulilor care trebuie să guverneze viața socială, pentru a se respecta ordinea
socială și de drept.
S-a încercat impunerea, în sistemul polițienesc, a principiului că polițistul este în slujba
cetățeanului și că între polițiști și cetățeni trebuie să existe un parteneriat social, fără a se institui,
însă, niciun fel de pârghii reale și concrete, în acest sens, la îndemâna polițistului, ci doar obligații
din partea acestuia, fără a primi niciun sprijin de la cel care se dorea a fi partenerul său social.
Mai mult decât atât, în afara de supraîncărcarea polițistului de postul de poliție comunal
cu sarcini și responsabilități, în anul 2010 s-a încercat o restructurare, din temelii, a sistemului de
poliție din mediul rural, cea mai importantă modificare, fiind aceea că s-au desființat posturile de
poliție comunale, fiind inventate noi structuri, denumite secții de poliție de rurală, care ar fi trebuit
să gestioneze problematica polițienească în mediul rural.
În fapt, aceste secții au fost organizate astfel încât, în structura lor, să aibă o componentă
de investigare a criminalității în mediul rural și, implicit, de urmărire penală a infracțiunilor comise
și o componentă de menținere a ordinii și siguranței publice în zona rurală din competență, format
dintr-un sistem de patrule mobile, care ar fi trebuit să intervină, în timp util, la evenimentele
sesizate, inclusiv la cele sesizate prin Sistemul Național Unic pentru Apeluri de Urgență 112.
În același timp, s-a menținut câte un polițist la sediul fiecărui fost post de poliție
comunal, pentru a asigura relația cu comunitatea.
Proiectul s-a dovedit a fi un eșec, în anul 2012 revenindu-se la vechiul sistem, cu posturi
de poliție la nivelul fiecărei comune. Din nefericire, reconstrucția sistemului și reînnodarea tradiției
postului de poliție comunal, întreruptă în anul 2010, nu a mai fost posibilă, din punctul de vedere al
mentalității polițiștilor, al responsabilității sociale, de care aceștia ar trebui să dea dovadă și al
capacității sistemului, de a pune la dispoziție resursele instituționale, umane și logistice necesare.
Astăzi, poliția rurală este un sistem construit artificial, ineficient, greoi, insuficient
reglementat intern, care încearcă, în zadar, să se reformeze, cu respectarea principiilor eficienței și
eficacității.
De la o zi la alta, structura este tot mai vulnerabilă, cu puncte slabe și amenințări nou
apărute, atât din exteriorul sistemului, cât și din interiorul acestuia, în funcție de cerințele impuse de
realitatea socială și economică a țării și, implicit, de situația operativă.

II. CONȚINUT
SCURTĂ DESCRIERE A MODULUI DE ORGANIZARE A SISTEMULUI DE
POLIȚIE RURALĂ ACTUAL, ÎN ROMÂNIA. PUNCTE SLABE, VULNERABILITĂȚI ȘI
AMENINȚĂRI LA ADRESA SISTEMULUI
În conținutul prezentei lucrări, vom aborda particularitățile structurilor de poliție rurală
din cadrul structurilor teritoriale, implicate direct în gestionarea fenomenului infracțional și
contravențional din mediul rural, și nu pe cele ale structurilor de coordonare de la nivel central și
județean.
În teritoriu, structurile de poliție care gestionează problematica din competență, în
mediul rural, sunt reprezentate de secțiile de poliție rurală, organizate pe lângă subunitățile de
poliție municipale sau pe lângă cele orășenești.
Secțiile de poliție rurală sunt structuri de poliție autonome, conduse de câte un ofițer, șef
de secție, având o subordonare operativă față de poliția municipală sau orășenească pe lângă care
este arondată și o subordonare operațională, în raport cu structura de coordonare a poliției de ordine
publică, de la nivelul inspectoratului județean de poliție.
Pe lângă o poliție municipală sau, după caz, orășenească, pot fi arondate, în funcție de
situația operativă, una sau mai multe secții de poliție rurală.
La rândul său, o secție de poliție rurală este constituită dintr-o structură de coordonare a
activităților, îndrumare și sprijin, denumită ”aparatul secției de poliție rurală” și din posturile de
117
poliție organizate la nivelul comunelor din zona de competență teritorială, fiecare post de poliție
fiind condus de către un agent de poliție, care are funcția de șef de post.
În total, în funcție de complexitatea problematicii polițienești din zona de competență,
schema de organizare unui post de poliție comunal, poate fi formată dintr-un număr de 3-5 funcții
de agent de poliție, inclusiv șeful postului.
Este de menționat, însă, că, în cea mai mare parte, posturile de poliție comunale din
România erau constituite tot din câte 3 funcții și înainte de anul 1990, când problematica, din punct
de vedere polițienesc, întâlnită pe raza unei comune, era cu mult redusă, în raport cu situația actuală.
În prezent, conform actelor normative interne care reglementează organizarea și
funcționarea poliției de ordine publică, în România2, polițiștii de la posturile de poliție au cele mai
multe sarcini de serviciu și responsabilități, în raport cu alte structuri de poliție, din mediul urban.
Astfel, în mediul urban, activitățile de poliție de proximitate sunt efectuate de polițiștii
de proximitate, constituiți în compartimente distincte, în cadrul birourilor de ordine publică.
Activitatea de menținere a ordinii publice și intervenția la evenimentele sesizate prin Sistemul
Național Unic pentru Apeluri de Urgență 112, sunt asigurate de polițiștii din dispozitivele de
siguranță publică, constituite la nivelul birourilor de ordine publică și de către efective de jandarmi,
în sistem integrat.3
Activitățile de urmărire penală în vederea identificării autorilor de infracțiuni, sunt
efectuate de către polițiștii de la birourile de investigații criminale. Activitățile de gestionare a
problematicii pe linie rutieră, sunt efectuate de către polițiștii de la birourile rutiere.
În mediul rural, însă, toate aceste activități, la care am făcut referire mai sus, sunt în
sarcina și responsabilitatea polițiștilor de la posturile de poliție comunale, cu excepția investigării
unor infracțiuni grave care sunt date, în competență de soluționare, altor structuri de poliție.
În afara acestor activități, polițiștii de la posturile de poliție comunale mai au atribuții de
culegere a datelor și informațiilor de interes, despre situația operativă din zona de competență,
participă la acțiuni polițienești dispuse de eșaloanele ierarhic superioare, efectuează urmărirea
penală a tuturor infracțiunilor sesizate în zona de responsabilitate teritorială, cu respectarea
competenței materiale etc.
Acest volum de activități este foarte mare, sufocând, practic, efectivele de poliție care
își desfășoară activitatea la un post de poliție comunal.
În încercarea de a face față tuturor cerințelor din fișa postului, polițiștii din mediul rural
sunt nevoiți, de multe ori, să efectueze formal unele dintre sarcinile de serviciu, aducându-se
atingere calității serviciului polițienesc, în detrimentul siguranței cetățeanului.
În prezent, sistemul polițienesc din mediul rural, se mai caracterizează, în afara
aspectelor menționate mai sus, și printr-o criză acută, în ceea ce privește resursele umane, din punct
de vedere numeric și nu numai.
Astfel, ca și cum nu ar fi fost destul că, în raport cu evoluția actuală a situației operative,
numărul de funcții, cu care este încadrat un post de poliție comunal, este mic, multe dintre acestea
sunt neocupate, vacantate ca urmare a trecerii în rezervă, prin pensionare, a polițiștilor care le-au
ocupat.
Perspectivele de ocupare a acestor posturi vacante sunt îndepărtate. Funcțiile de la
posturile de poliție comunale nu sunt atractive pentru polițiștii care se află, deja, în alte structuri de
poliție și, chiar dacă sistemul și organizația profesională resimt lipsa efectivelor în mediul rural, nu
există soluții de acoperire cu resurse umane a posturilor vacante, ca urmare a prevederilor legale,

2
A se vedea Dispoziția I.G.P.R. nr.123/2012, privind Concepţia unitară de organizare, funcţionare şi acţiune a
structurilor de ordine publică ale Poliţiei Române.
3
A se vedea Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. 60/2010, privind organizarea şi executarea activităţilor de
menţinere a ordinii şi siguranţei publice, publicat în Monitorul Oficial nr. 148 din 8 martie 2010, modificat.
118
care reglementează că nu se poate efectua mutarea, pe o altă funcție, a unui polițist, fără
consimțământul scris al acestuia.4
În condițiile în care absolvenții instituțiilor de învățământ care școlarizează agenți de
poliție, nu pot acoperi, din punct de vedere numeric, lipsa efectivelor, s-a luat decizia recrutării de
polițiști, din sursă externă, în urma organizării unor concursuri de admitere.
Astfel, în perioada 2016-2017, în sistemul polițienesc a fost recrutat un număr
considerabil de agenți de poliție, care au fost repartizați pe funcțiile pentru care au concurat, acestea
fiind, exclusiv, la posturile de poliție comunale.
Cu toate acestea, sistemul de poliție rurală continuă să fie subdimensionat, din punct de
vedere numeric, existând, încă, multe posturi vacante la posturile de poliție comunale.
Dacă, după cum am arătat anterior, cutuma organizațională era ca, la sediul postului de
poliție, în locuințele de serviciu existente, să locuiască polițiștii din cadrul acestuia, în prezent, tot
mai puțini polițiști locuiesc pe raza de competență teritorială a postului de poliție în care activează.
Este adevărat că, în foarte multe cazuri, locuințele de serviciu puse la dispoziție s-au
degradat, ca urmare a nefolosirii, dar legislația prevede acordarea unor compensații financiare
polițiștilor numiți în funcții, în mediu rural, pentru decontarea unor cheltuieli ocazionate de
închirierea unor imobile cu destinația de locuință.
În mod constant, însă, cea mai mare parte dintre polițiștii din mediul rural, în special cei
angajați în sistem în ultimii 5 ani, refuză să locuiască pe raza localităților din zona de competență
teritorială a postului de poliție, în cadrul căruia lucrează, preferând să facă, zilnic, naveta pe distanța
cuprinsă între localitatea de domiciliu și cea în care lucrează.
De regulă, polițiștii la care ne referim, au domiciliul pe raza localităților urbane la care
sunt arondate zonele rurale în care lucrează, în unele cazuri fiind, între cele două localități, distanțe
și de câte 50 de kilometri.
Acest aspect afectează considerabil operativitatea cu care se realizează, de către
polițiștii respectivi, intervenția la evenimentele sesizate în afara orelor de program, când aceștia
sunt pe raza localităților de domiciliu. În aceste condiții, timpul de intervenție la aceste evenimente
este foarte mare, reacția fiind întârziată, mai ales pe timpul nopții.
Această muncă de poliție ”la distanță”, nu afectează doar intervenția la evenimentele
sesizate și timpul de reacție la acestea, ci și alte aspecte ale activității polițiștilor.
Evident, vor fi afectate cunoașterea populației și a teritoriului de competență, precum și
culegerea de informații. Polițiștii nu se vor integra în comunitate, care nu-i va accepta, nu-i va
sprijini și nu-i va respecta.
O altă problemă, cu care se confruntă organizația profesională a polițiștilor, este
atitudinea unei părți însemnate, din numărul polițiștilor care activează în mediul rural, mai ales a
celor încadrați în ultimii 5 ani, față de sistemul din care fac parte, în sensul că nu au reprezentarea
responsabilității sociale a muncii pe care o fac.
Pe fondul unei pregătiri profesionale precare și al condițiilor vitrege de muncă,
coroborate cu o greșită înțelegere a demersurilor sindicale efectuate de organizațiile sindicale, unii
dintre agenții de poliție din mediul rural, ajung să fie ostili cu mediul profesional din care fac parte,
refuză sistematic și în mod organizat, uneori, să dea curs dispozițiilor primite de la șefii ierahici, în
legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, se autovictimizează, se erijează în victime ale
sistemului organizațional ”exploatator”, alegând și urmărind doar să obțină beneficii personale de
pe urma angajatorului.
Mentalitatea acestora este total diferită de cea a generațiilor de polițiști anterioare, ei
refuzând orice ”sacrificiu” personal pe care, în virtutea statutului său special, de multe ori, un
polițist este nevoit să îl facă.

4
A se vedea art. 15 alin. 3 din Anexa nr. 7 la Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. 140/2016, privind activitatea
de management resurse umane în unitățile de poliție ale Ministerului Afacerilor Interne, publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 702 bis.
119
 Acești polițiști care, din păcate, sunt prezenți în toate organizațiile profesionale din țară,
instigați, de multe ori, de liderii organizațiilor sindicale, speculează breșele existente în cadrul
normativ intern, care reglementează activitatea polițiștilor, în anumite situații.
Avem în vedere, în acest sens, lipsa unui cadru normativ intern care să reglementeze,
concret și clar, modul în care se organizează și se realizează intervenția la evenimentele sesizate în
afara orelor de program, în condițiile în care, deși serviciul polițienesc are caracter continuu, tot mai
mulți polițiști refuză să intervină la evenimente, în afara acestora.
Mai mult decât atât, după cum am arătat anterior, această stare de lucruri este agravată
și de îndeplinirea tot mai defectuoasă a sarcinilor de serviciu, atât pe fond de rea voință, uneori, cât
și, mai ales, din cauza carențelor majore pe care, unii dintre tinerii polițiști din mediul rural, le au în
pregătirea profesională.
Aceștia refuză, însă și abordarea unei atitudini prin care să își ridice nivelul de pregătire,
considerând această cerință, tot ca pe ceva impus de sistemul profesional din care fac parte, sistem
pe care, unii dintre ei, nu vor să-l accepte.
Nu în ultimul rând, trebuie menționat faptul că, nivelul de pregătire profesională a
agenților de poliție angajați pe bază de concurs, din sursă externă, este și mai scăzut decât al
celorlalți, care au absolvit școli de agenți de poliție.
Perioada de adaptare a acestora la cerințele sistemului polițienesc este și mai mare,
mulți dintre ei având mentalități ”moștenite” de la locurile de muncă precedente, referitoare la
programul de lucru și ierarhia organizațională și funcțională.
Fără să vrea, sistemul polițienesc își crează vulnerabilități interne, pe fondul aspectelor
menționate mai sus.
În afară de acești factori de risc interni, poliția rurală din România este atacată și de
factorii externi tradiționali, respectiv de situația operativă și, anume, de evoluția fenomenului
infracțional și contravențional.
Din ce în ce mai mult, se constată că, în mediul rural, apar noi manifestări de
criminalitate, pe fondul existenței unei populații rurale îmbătrânite, comunități întregi lipsite de
apărare etc.
Ne confruntăm cu un val de infracționalitate ”importată” din mediul urban, comisă prin
moduri de operare specifice infractorilor voiajori, în special infracțiuni contra patrimoniului, mai
ales infracțiuni de furt din locuințe.
Se înregistrează, de asemenea, un val de infracțiuni cu violență, pe fondul consumului
de alcool și ca urmare a unor conflicte spontane, de regulă, multe având urmări grave în raport cu
integritatea fizică și chiar viața persoanelor.
Un impact deosebit îl au, asupra comunităților, agresiunile sexuale comise asupra
femeilor în vârstă, singure sau asupra minorilor, comise, nu de puține ori, chiar de către membri ai
familiilor acestora.
Creșterea valului infracțional, coroborat cu disfuncționalitățile sistemului polițienesc, a
determinat un sentiment de nesiguranță, în rândul populației rurale și de neîncredere în instituțiile
statului.
Realizând o diagnoză a situației existente în mediul rural, prin prisma sistemului
polițienesc și a situației operative pe care acesta trebuie să o gestioneze, în mediul rural, suntem
nevoiți să constatăm existența unor punce slabe și vulnerabilități interne ale sistemului, precum și a
unor amenințări serioase, care ar putea determina disfuncționalități majore în activitatea specifică.
Astfel, principalele puncte slabe ale sistemului de poliție rurală, care trebuie amintite,
sunt:
- Numărul mic de polițiști care activează la structurile de poliție rurală. Avem în vedere
nu doar schemele de organizare subdimensionate ale posturilor de poliție comunale, în raport cu
necesitățile actuale ale sistemului și volumul mare de sarcini și responsabilități pe care le are un
polițist, ci și faptul că multe dintre funcțiile din organigrame, sunt neocupate;
- Nivelul de pregătire profesională a absolvenților școlilor de agenți de poliție, este mult
sub cel care le-ar permite îndeplinirea corespunzătoare a sarcinilor de serviciu. În condițiile în care
120
media de vârstă a polițiștilor din mediul rural a scăzut considerabil, s-a constatat că tinerii
absolvenți ai școlilor de poliție nu mai au de unde învăța deprinderile considerate bune practici,
programul de tutelă profesională fiind realizat, de multe ori, formal;
- Salariile nemotivante și condițiile vitrege în care mulți dintre polițiștii din mediul rural
își desfășoară activitatea, determină o stare de nemulțumire permanentă în rândul acestora, care se
răsfrânge asupra modului în care sunt realizate sarcinile de serviciu. Așteptările tinerilor polițiști, de
la sistemul organizațional al poliției, au fost cu mult mai mari, decât realitățile constatate la intrarea
în linia I a luptei împotriva criminalității.
- Soluția identificată de factorii responsabili, de a realiza angajări masive de personal, în
cadrul poliției rurale, din sursă externă, a rezolvat în mică măsură problema deficienței de polițiști.
În realitate, au fost ocupate doar niște ”căsuțe” în statul de organizare, dar va trece mult timp, până
când polițiștii angajați vor fi eficienți pentru sistem.
- Mentalitatea majorității dintre polițiștii tineri, care refuză să locuiască pe raza
teritorială a postului de poliție în care sunt încadrați, ca urmare a unui vid de reglementare internă.
Astfel, nu vor cunoaște situația operativă de pe raza de competență, nu o vor stăpâni informativ și
nu vor avea operativitate la intervenția în vederea soluționării evenimentelor sesizate.
- Volumul foarte mare de activități, pe care un polițist, de la un post de poliție comunal,
ar trebui să le desfășoare. Această stare de fapt, determină lipsă de eficiență și eficacitate și aduce
atingere calității activităților efectuate.
- Lipsa unor norme interne clare, care să reglementeze modalitatea de organizare a
intervenției la evenimentele sesizate în afara orelor de program. Polițiștii din mediul rural locuiesc,
în mare parte, după cum am mai arătat, în localitățile urbane, astfel că, în momentul în care sunt
solicitați să intervină la un eveniment, pe raza de competență, încearcă, prin diferite metode, să nu
dea curs solicitărilor și dispozițiilor șefilor ierarhici, invocând că nu sunt în localitate, nu au auzit
telefonul, au consumat alcool (fiind în timpul liber) etc. De fapt, unii polițiști nu fac decât să preia
idei propagate de organizațiile sindicale, prost înțelese și aplicate, manifestând un total dispreț față
de obligațiile pe care le au față de societate și organizația profesională, rezultate din statutul lor
special.
În zadar a fost adoptat și implementat, în Poliția Română, sistemul intervenției la
apelurile de urgență efectuate prin Sistemul Național Unic pentru Apeluri de Urgență 112, care
presupune că trebuie să intervină polițiștii aflați cel mai aproape de locul evenimentului, în
condițiile în care polițiștii din mediul rural, care trebuie să intervină la astfel de apeluri, se află la
distanțe de zeci de kilometri, uneori, de locul evenimentului.
Nu în ultimul rând, trebuie conștientizate câteva amenințări principale la adresa
sistemului de poliție actual, inclusiv asupra celui din mediul rural.
Astfel, trebuie menționat faptul că, în perioada 2016 – 2017, au trecut în rezervă, prin
pensionare, foarte mulți polițiști din structurile operative. Aceștia nu numai că au lăsat niște locuri
goale în organigramele structurilor, ci au luat cu ei, la plecare, o importantă ”cantitate” de
experiență și pregătire profesională.
Astfel, în mod aproape natural, întinerirea bruscă a efectivelor de poliție rurală, cu
polițiști proaspăt angajați, aduce cu sine și o scădere, în ansamblu, a nivelului de cunoștințe
profesionale și experiență, în paralel cu o ”specializare” continuă, a mediului infracțional. Această
amenințare, a plecării din sistem a unui val masiv de polițiști, persistă, încă, și pentru perioadele
următoare, ca urmare a legislației favorabile, în acest sens.

III. CONCLUZII
Din analizarea aspectelor menționate mai sus, concluziile care se pot desprinde, nu sunt
deloc îmbucurătoare.
Pe de o parte, avem un sistem de poliție rurală organizat doar într-o mică măsură, fiind
stabilite doar principiile generale de organizare și funcționare a acestuia.
Numărul polițiștilor este mic, mentalitatea acestora, referitoare la responsabilitatea
socială a muncii lor, nu este tocmai cea care ar trebui, nivelul de pregătire profesională a acestora,
121
este mult sub cerințe, iar lipsa unor norme interne clare, care să reglementeze aspecte esențiale ale
modului în care ar trebui organizat sistemul, crează ambiguitate și confuzie în modul de intervenție.
Salariul nemotivant, volumul mare de sarcini în responsabilitate, programul de lucru
care, din lipsa efectivelor, nu poate fi normat, determină un exod al personalului, către alte locuri de
muncă.
Pe de altă parte, avem o criminalitate în creștere, în mediul rural, care se bazează tocmai
pe incapacitatea sistemului polițienesc de a reacționa.
Localitățile rurale sunt populate cu multe persoane care, din cauza vulnerabilităților lor,
se încadrează în categoria de potențiale victime ale multor categorii de infracțiuni.
Mediul rural este invadat de infractori voiajori, care acționează prin moduri de operare
bine puse la punct, la ”pont”, creând prejudicii însemnate, în special prin furtul din locuințe.
Este evident că sistemul polițienesc, în mediul rural, se luptă să supraviețuiască,
încercând din răsputeri să se mențină pe linia de plutire.
Este imperios necesar să se ocupe funcțiile vacante, existente la nivelul structurilor, să
se revizuiască modul de recrutare a candidaților, pentru școlile de poliție, precum și sistemul de
învățământ polițienesc, întrucât s-a constatat că, la sosirea în rândul polițiștilor activi, absolvenții se
adaptează greu la cerințele sistemului, din punct de vedere profesional.
Dar, poate, cel mai important aspect, este gândirea unei concepții și emiterea unor
norme interne clare, care să aibă ca finalitate reînvierea sistemului polițienesc din mediul rural, așa
cum a fost el consacrat, în alte perioade, în sensul de a exista polițiști care să locuiască pe raza
teritorială din competența postului de poliție la care lucrează și să existe o stabilitate pe funcții a
acestora, limitându-se exodul către mediul urban.

Referințe bibliografice
1. Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. 140/2016, privind activitatea de
management resurse umane în unitățile de poliție ale Ministerului Afacerilor Interne, publicat în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 bis.
2. Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. 60/2010, privind organizarea şi executarea
activităţilor de menţinere a ordinii şi siguranţei publice, publicat în Monitorul Oficial nr. 148 din 8
martie 2010, modificat
3. Dispoziția I.G.P.R. nr.123/2012, privind Concepţia unitară de organizare, funcţionare
şi acţiune a structurilor de ordine publică ale Poliţiei Române.
4. Demografia României - https://ro.wikipedia.org, accesat ultima dată la 02.05.2017,
la URL https://ro.wikipedia.org/ wiki/Demografia_Rom%C3%A2niei

122
 STRATEGII ÎN EVOLUȚIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PROFESIONAL
ȘI TEHNIC PENTRU DOMENIUL AGRICULTURĂ

STRATEGIES IN THE EVOLUTION OF VOCATIONAL

AND TECHNICAL EDUCATION IN THE FIELD OF AGRICULTURE
Drd. BORANDĂ Cristiana – Lenuța
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Școala Doctorală OPSN
cristiana.boranda@gmail.com; cristiana.boranda@tvet.ro

Abstract (ro): Capitalul educaţional, factor important în promovarea dezvoltării

economice, trebuie privit ca o investiţie importantă a statului. Dacă educaţia este un
factor important în promovarea dezvoltării economice, funcţionează şi relaţia inversă:
modernizarea economică înseamnă noi oportunităţi şi stimulări pentru achiziţionarea
suplimentară de capital uman. Acesta este un argument în plus pentru faptul că educația
nu poate fi ignorată de către cei care propun politici sociale sau economice, sectoriale
sau regionale.
În strategia privind educaţia, obiectivul principal vizează educaţia pentru protecţia
mediului şi dezvoltare durabilă, perfecţionarea şi utilizarea mai eficientă a capitalului
uman prin promovarea incluziunii sociale şi întărirea capacitaţii administrative pentru
dezvoltarea unei pieţe a muncii moderne şi flexibile, îmbunătaţirea relevanţei sistemului
de educaţie şi formare profesională pentru ocuparea forţei de muncă, stimularea culturii
antreprenoriale.
Învăţământul profesional şi tehnic, implicit în domeniul agricultură, contribuie la
îmbunătăţirea setului de valori individuale şi contribuie la bunăstarea personală şi
comunitară.
Valorificarea atuurilor agriculturii românești se poate concretiza doar prin
aplicarea unui model de producție și consum durabile ce va determina o producție
alimentară sustenabilă și diminuarea sau chiar eliminarea actualelor dezechilibre
existente pe piața agricolă dar și prin asigurarea forței de muncă având o calificare
superioară prin adaptarea ofertei învăţământului profesional la tendinţele de dezvoltare
economică şi socială.
Creșterea relevanței învățământului profesional și tehnic pentru piața muncii a dus
la desfășurarea unor activități ce vizează educația pentru dezvoltare durabilă prin
implementarea unui management participativ în cadrul instituțiilor de învățământ
profesional și tehnic, dezvoltarea de parteneriate sociale și economice între școală și
întreprindere, crearea unei culturi a calității pentru rețeaua școlilor din învățământul
profesional și tehnic, dezvoltarea competențelor necesare elaborării materialelor de
învățare în învățământul profesional și tehnic.

Cuvinte cheie: strategii, învățământ profesional și tehnic, agricultură, dezvoltare

durabilă.

Abstract (en): Educational capital, an important factor in promoting economic

development, must be seen as an important investment of the state. If education is an
important factor in promoting economic development, the reverse relationship also
works: economic modernization means new opportunities and stimulants for the
additional acquisition of human capital. This is an additional argument for the fact that
education cannot be ignored by those proposing social, economic, sectoral or regional
policies.
123
 In the education strategy, the main objective is education for environmental
protection and sustainable development, improvement and more efficient use of human
by promoting social inclusion and strengthening administrative capacity to develop a
modern and flexible labor market, improving the relevance of the education system and
training for employment, stimulating entrepreneurial culture.
Professional and technical education, included in the field of agriculture,
contributes to the improvement of the set of individual values and contributes to
personal and community welfare.
Exploiting the benefits of Romanian agriculture can be materialized only by
applying a sustainable production and consumption model that will lead to sustainable
food production and diminishing or even eliminating the existing imbalances existing
on the agricultural market, as well as by ensuring the labor force with a higher
qualification by adapting the offer of education professionally to the trends of economic
and social development.
Increasing the relevance of vocational and technical education to the labor market
has led to activities aimed at sustainable development education through the
implementation of participatory management in vocational and technical education
institutions, the development of social and economic partnerships between school and
enterprise, quality for the network of schools in vocational and technical education,
development of skills necessary for the development of learning materials in vocational
and technical education.

Keywords: strategies, vocational and technical education, agriculture, sustainable

development.

I. INTRODUCERE
Element de importanță fundamentală, populația unui stat, influențează prin dimensiune
și omogenitate statutul geopolitic al acelui stat, cu atât mai mult cu cât principala sursă a
conflictelor separatiste ale ultimilor ani au ca punct de plecare diferențele etnice.
Strategia Uniunii Europene, cunoscută sub numele de „Europa 2020 – O strategie
europeană pentru o creştere inteligentă ecologică şi favorabilă incluziunii” analizează nivelul de
educaţie, formare profesională şi calificare al populaţiei şi evidenţiază că “un sfert din toţi elevii au
competeţe slabe de citire, unul din şapte tineri abandonează studiile şi formarea prea devreme”1.
Obiectivele asumate de UE-28 în Strategia Europa 2020 sunt transpuse în obiective
naţionale şi realizate prin acţiuni la nivel naţional şi european.
Obiectivele României pentru anul 2020 în cadrul strategiei Europa 2020 privind
educaţia fiind o rata de părăsire timpurie a şcolii reprezentând maximum 11,3% și o creştere la
26,7% a ponderii populației cu vârsta cuprinsă între 30 și 34 de ani care a absolvit învățământul
terţiar.
Progresele din plan educaţional contribuie la îmbunătăţirea perspectivelor profesionale
şi implicit la creșterea nivelului de trai al populației.

II. EVOLUȚIA POPULAȚIEI ȘCOLARE ÎN ACTUALUL CONTEXT

EUROPEAN ȘI NAȚIONAL
România, ca întreaga Europa de altfel, este afectată de procesul de îmbătrânire a
populației accentuat în ultimele decenii, declinul demografic ducând la riscul unei populări reduse
cu directă consecință asupra nivelului de trai al populației prin reducrea forței de muncă existente și
povara unei populații îmbătrânite.
Agricultura joacă un rol important în România, raportat la mărimea populaţiei rurale şi
la gradul de ocupare a forţei de muncă. Aproximativ 45,7% din populaţia din România locuieşte în

1
http://ec.europa.eu/europe2020/europe-2020-in-your-country/romania
124
mediul rural, comparativ cu aproximativ 23,6% în UE. Aproximativ 30% din populaţie este
angajată în agricultură, comparativ cu aproximativ 2% în vechile state membre şi 3-14% în noile
state membre. Există diferenţe majore între zonele rurale şi cele urbane, primele fiind marcate de un
nivel de sărăcie semnificativ mai mare şi de un nivel de trai corespunzător mai mic.
Dezvoltarea agriculturii şi furnizarea de bunuri publice în zonele rurale este prin urmare
esenţială pentru integrarea europeană a României şi pentru obiectivele de coeziune socială.
În comparaţie cu alte ţări din UE, sectorul agricol din România are o pondere relativ
ridicată în valoarea adăugată brută, dar a rămas în urmă în ceea ce priveşte productivitatea muncii. 2
La 1 ianuarie 2016 populația UE a fost estimată la 510,1 milioane de locuitori, ceea ce a
fost cu 1,8 milioane în creștere față de anul precedent. La răndul său, numărul populației estimate
în 2015 a fost mai mare decât cel înregistrat în timpul 2014, când populația din UE a crescut cu 1,3
milioane, deși rata de creștere a populației a încetinit treptat 3.
Tabelul nr. 1 prezintă balanța demografică a României raportată la balanța demografică
a UE.

Uniunea Europeană România

Total populație la 1 ianuarie 2015 5 082 934 198 706

Migrație netă 18 978 - 350

Schimbări natural 1352 - 757

Total populație la 1 ianuarie 2016 5 100 560 197 600

Tabel nr. 1: Balanța demografică, 2015, mii persoane

Contribuție personală în urma centralizării și evaluării datelor statistice din Eurostat
http://ec.europa.eu/eurostat/web/population-demography-migration-projections/statistics

Datele prezentate mai sus relevă evoluția demografică inversă a României în comparație
cu cea a UE. Migrația netă în UE a crescut considerabil în ultima perioadă de timp, și ținând cont de
tendința generală de îmbătrînire a populației UE, creșterea populației globale a acesteia sau un
declin ar putea deveni o consecință a fenomenului migrației.
Datele din Tabelul nr. 2 și Graficul nr. 2 prezintă evoluția populației, pe grupe de vârstă,
în intevalul 2005 – 2015.

0 – 14 ani 15 - 64 ani Peste 65 ani

2005 16,3 67,2 16,5

Uniunea Europeană 2015 15,6 65,6 18,9
2005 17,5 68,4 14,2
România 2015 15,5 67,5 17,0

Tabel nr. 2: Structura de vârstă a populației pe grupe de vârstă majore, 2005 și 2015, %

2
Strategia pentru dezvoltarea sectorului agroalimentar pe termen mediu și lung, orizont 2020-2030, București, 2014
3
Eurostat (online data code: demo_gind)
125
 peste 65 ani
România/2015
15-64 ani
UE/2015
0-14 ani
România/2005
0
20 UE/2005
40
60
80

Grafic nr. 2: Structura de vârstă a populației pe grupe de vârstă majore, 2005 și 2015,
% din totalul populației
Contribuție personală în urma centralizării și evaluării datelor statistice din Eurostat
(online data code: demo_pjanind)

Din datele de mai sus se observă un regres al grupei de vârstă 0 - 14 ani, cu 0,7% în UE
și 2,0% în România, un declin al grupei de vârstă 15 – 64 ani cu 1,6% în UE și 0,9% în România și
o creștere pentru grupa de vârstă peste 65 ani cu 2,4% în UE și 2,8% în România în intervalul de
timp 2005 – 2015, fiind evidentă tendința generală de îmbătrânire a populației la nivelul UE și într-
un ritm mai accelerat în România.
Populaţia şcolară din cadrul Uniunii Europene a fost, în anul 2014, de 106,8 milioane
preşcolari, elevi şi studenţi.
În anul 2014, proporţia populaţiei şcolare pe nivel de educaţie a înregistrat o variaţie
foarte mare între ţările membre ale Uniunii Europene. În România, evoluţia cuprinderii elevilor din
învățământul preuniversitar în domeniul de formare profesională agricultură a avut o traiectorie
descendentă în ultimii 20 de ani.

Evoluția cuprinderii elevilor în domeniul de pregătire

profesională agricultură, nr. elevi
2008-2009 2016-2017
20000
15000 14177 14975
10000 9287
5000 4181
0 514 42
-5000 0 0.5 1 1.5 2 2.5 3 3.5

Grafic nr. 3: Evoluția cuprinderii elevilor în domeniul de pregătire profesională

agricultură, nr. elevi / Contribuție personală în urma centralizării și evaluării datelor statistice INS4

2008 - 2009 2016 - 2017

Liceu 2421 2902
Învățământ profesional 2216 2688
Învățământ postliceal 1349 2377

Tabel nr. 3: Evoluția cuprinderii elevilor în domeniul de pregătire profesională

agricultură, nr. elevi5

4
INS Statistica pentru educaţie și date furnizate de inspectoratele şcolare
126
 Continua scădere demografică, migrația accentuată dar și renunțarea la învătământul
profesional începând cu anul școlar 2008 – 2009, ultimul an școlar în care a fost alocată cifră de
școlarizare pentru învățământul profesional, sunt factori care au contribuit semnificativ la reducerea
ponderii elevilor din domeniul agricol (Tabel nr. 3 și Grafic nr. 3).
Consecință directă a scăderii semnificative a populației școlare dar şi a evoluţiei situaţiei
economice a României, numărul elevilor înscriși în învățământul preuniversitar a scăzut constant, în
anul şcolar 2016 – 2017 numărul liceelor care funcționează în România fiind de aproximativ 1600,
cele mai multe licee din ţară continuând să fie unităţi cu profil tehnologic - 51,7% din numărul total
al liceelor, liceele aparținînd domeniului de calificare Agricultură, deținând a patra poziție.

III. STRATEGII PRIVIND ÎNVĂȚĂMÂNTUL PROFESIONAL ȘI TEHNIC

În contextul implementării obiectivelor Strategiei Europa 2020, pentru a susține o
creștere inteligentă și durabilă, dezvoltarea învățământului profesional și tehnic a reprezentat în
ultimii ani o prioritate pentru Ministerul Educației Naționale.
Curriculumul din învăţământul profesional şi tehnic din România cunoaşte o dezvoltare
specifică, în concordanţă cu scopurile şi obiectivele educaţiei şi formării profesionale. Acesta este
proiectat pentru a permite parcursuri de formare profesională care să asigure continuitate în
învăţarea pe parcursul întregii vieţi, bazate pe competenţe cheie şi cunoştinţe de cultură generală şi
competenţe tehnice generale şi specializate, care au în vedere maximizarea şanselor pe piaţa muncii
şi adaptabilitatea la locul de muncă.
În acest sens, în ultimii ani au fost implementate proiecte strategice care au avut ca
obiectiv principal îmbunătățirea calității ofertei educaționale din sistemul național de educație și
formare profesională inițială, prin intervenții ameliorative, ample, sistemice la nivelul fiecărei
componente a procesului de proiectare a acestei oferte specifice sistemului de învățământ
profesional și tehnic.
Anul 2017, declarat ,,Anul învăţământului profesional şi tehnic în România”, a creat
premisele creşterii interesul faţă de această formă de învăţământ, promovării învăţământul
profesional şi tehnic pe toate palierele şi către toţi partenerii naţionali, regionali, judeţeni sau locali,
consolidării şi recunoaşterii rolului acestei forme de învăţământ în îmbunătăţirea setul de valori
individuale precum şi contribuția la bunăstarea personală, comunitară şi la creşterea gradului de
ocupare.
Planul privind promovarea învăţământului profesional şi tehnic, propune o abordare
inovativă, coerentă, integrată şi adaptată caracteristicilor şi nevoilor generației actuale de elevi și
preocupărilor părinţilor, operatorilor economici şi autorităţilor, având la bază un mecanism de
promovare accesibil și inovativ, având ca obiective, promovarea politicilor naţionale şi regionale
bazate pe date, în domeniul formării profesionale şi a resurselor umane, susţinerea priorităţilor
europene, naţionale şi regionale cu privire la educaţie, stimularea parteneriatelor sociale și
promovarea bunelor practici în unităţile de învăţământ profesional şi tehnic.
Pentru atingerea acestor obiective se va urmări atractivitatea ofertei de formare în raport
cu aspirațiile tinerilor, relevanța ofertei în raport cu nevoile regionale de calificări și competențe ale
mediului economic, precum și inovarea proceselor de învățare.
În același context, a fost elaborată și aprobată metodologia privind reglementarea,
organizarea și funcționarea învățământului profesional şi tehnic dual, pentru calificări profesionale
de nivel 3, 4 şi 5, conform Cadrului naţional al calificărilor, metodologie a cărei aplicabilitate
debutează începând cu anul școlar 2017 - 2018.
Învăţământul dual este o formă de organizare a învăţământului profesional şi tehnic cu
următoarele caracteristici specifice:
- este organizat la iniţiativa operatorilor economici interesaţi, în calitate de potenţiali
angajatori şi parteneri de practică;

5
Contribuție personală în urma centralizării și evaluării datelor statistice INS
127
 - asigură oportunităţi sporite de educaţie şi formare profesională pe baza unui contract
de parteneriat şi a unor contracte individuale de pregătire practică, prin pregătirea practică
organizată în răspunderea principală a operatorilor economici;
- operatorii economici asigură pregătirea practică a elevilor, bursă la nivelul celei
acordate din fonduri publice şi alte cheltuieli pentru formarea de calitate a elevilor;
- facilitează implicarea operatorilor economici în mecanismele decizionale la nivelul
unităţii de învăţământ partenere.
Consolidarea parteneriatului social la nivel sectorial și teritorial pentru anticiparea
timpurie a nevoilor de formare profesională în sprijinul dezvoltării zonei se poate concretiza prin
existența unui parteneriatul durabil între școală și agenții economici care ar trebui să se bazeze pe
angajamente de lungă durată și care să conducă la beneficii reale pentru toate părțile implicate,
inclusiv prin desfășurarea unor programe privind asigurarea unor condiții de viață de nivel superior
și în zonele agricole (unități de producție și comerciale pentru valorificarea producției realizate în
agricultură, zootehnie etc).

IV. CONCLUZII
Adaptarea ofertei de formare a învățământului profesional și tehnic la cerințele de
dezvoltare socio-economică specifice zonei geografice, este o condiție prealabilă pentru o mai bună
performanță la nivelul pieței forței de muncă, în timp ce extinderea și diversificarea formelor de
învățare, precum și furnizarea de abilități și competențe specifice sunt priorități pentru a crește
oportunitățile de angajare și pentru facilitarea adaptării rapide a absolvenților la exigențele locului
de muncă.
O contribuție însemnată în atingerea acestor obiective o are dezvoltarea condiţiilor de
învăţare prin reabilitarea infrastructurii educaţionale şi dotarea cu echipamente didactice, tipurile de
dotări din fermele didactice și unitățile de învățământ profesional și tehnic agricol vizând sector
vegetal de producție, parcul de mașini și utilaje agricole specifice activității, sectorul de mecanizare,
sectorul pentru creșterea animalelor, sectoare pentru prelucrarea produselor agricole, loturi
experimentale, sisteme intensive sau ecologice de producție.
În egală măsură, adaptarea condițiilor de învățare la cerințele formulate în standardele
de pregătire profesională, în special prin formarea unor baze de instruire practică dotate pentru
diferite calificări din diferite domenii, care să satisfacă nevoile de forță de muncă din zonă; de ex.,
în zonele montane, să se poate asigura formarea în domenii care să asigure permanența ocupării
forței de muncă pe tot parcursul anului: agricultură, prelucrarea lemnului, industrie alimentară,
comerț, servicii etc.
Semnificativele transformările care au avut loc în societatea românească în ultimii 25 de
ani și-au pus amprenta și asupra sistemului de învățământ românesc printr-o profundă reformă a
sistemului de educaţie. Reforma învăţământului în România a parcurs mai multe etape şi a vizat, în
principal, restructurarea sistemului de educaţie şi a programelor educaţionale, încercând să răspundă
necesităţilor economice şi sociale actuale, dar şi orientărilor europene.

Referințe bibliografice:
1. D. Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Universul Juridic, București, 2008
2. ***, Anuarul Statistic al României – 2015
3. http://ec.europa.eu/europe2020/europe-2020-in-your-country/romania
4. ***, Strategia pentru dezvoltarea sectorului agroalimentar pe termen mediu și lung,
orizont 2020-2030, București, 2014
5. Eurostat (online data code: demo_gind)
6. Eurostat (online data code: demo_pjanind)
7. INS Statistica pentru educaţie
8. Proiectarea populației școlare, INS, 2015

128
 ANALIZA DE RISC LA SECURITATEA FIZICĂ

RISK ANALYSIS ON PHYSICAL SECURITY

Drd. CARAZA Sorin - Mihai
Academia de Poliție "Alexandru Ioan Cuza", Școala Doctorală OPSN
sorincaraza@yahoo.com

Abstract (ro): Analiza de risc este un document de referință necesar

administratorului societății comerciale sau managerului de securitate al acesteia (acolo
unde există în organigramă această funcție) ce se realizează în baza prevederilor Legii
nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor,
precum și a H.G. nr. 301/2012 privind normele de aplicare a legii menționate (Art. 2,
alin. 1).
Analiza de risc la securitatea fizică este activitatea desfăşurată de un expert
autorizat de Autoritatea Națională de Calificări și Inspectoratul General al Poliției
Române pentru a identifica ameninţările şi vulnerabilităţile care pot pune în pericol
viaţa, integritatea corporală sau libertatea persoanei ori care pot aduce prejudicii
valorilor deţinute de societățile comerciale, organizațiile neguvernamentale, fundațiile
și celelalte unități cu scop patrimonial sau nepatrimonial în vederea determinării
impactului şi evaluării riscurilor de securitate şi în baza căreia se stabilesc măsurile
necesare pentru limitarea sau eliminarea acestora.
Obligativitatea realizării analizei de risc a fost introdusă ca urmare a numărului
mare de incidente/accidente/infracțiuni ce au loc în sediile societăților comerciale
constând în tulburarea ordinii publice, furturi de bani, bunuri, materiale sau informații
confidențiale, loviri și alte violențe, tâlhării, comise de personalul propriu sau de terți
(clienți, furnizori, simpli necunoscuți aflați accidental in zonă) sau de evenimente
precum incendii, explozii, inundații.

Cuvinte-cheie: analiza, risc, securitate, vulnerabilitati, proceduri.

Abstract (en): Risk analysis on physical security is the reference document

required by the CEO or security manager (if there is such a position in the
organizational chart) and is carried out on the basis of the provisions of Law no.
333/2003 on the guarding of objects, goods, values and protection of persons, as well as
of the Goverment Decision no. 301/2012 on rules for the application of the said law.
The document is performed by an authorized expert by the National
Qualifications Authority and the General Directorate of the Romanian Police in order to
identify the threats and vulnerabilities that may endanger life, body integrity, or the
freedom of the person, or which may bring valuable damage to owned by state or
private units with patrimonial or non-patrimonial purpose, in order to determine the
impact and the evaluation of which the necessary measures for limiting or eliminating
them are established.
The obligation to perform the risk analysis was introduced as a result of the large
number of incidents/accidents/crimes committed by its own employees or third parties
(customers, suppliers, unknowns in the area) or events such as fires, explosions, floods.

Keywords: analysis, risk, security, vulnerabilities, procedures.

129
 I. INTRODUCERE
Mediul actual intern și extern de securitate demonstrează zilnic, dacă mai era nevoie, cât
de important este rolul prevenției în asigurarea protecției proprietății publice și private, a vieții și
integrității corporale.
Eforturile realizate în domeniu de autoritățile statului, dar și de furnizorii de servicii din
industria privată de securitate par a se lovi uneori de spiritul mercantil care caracterizează întreaga
societate aflată într-o competiție continuă pentru resurse financiare. În acest context, apare o
inversare utopică a valorilor și principiilor de bază, iar scopul de „a face profit cu orice preț” devine
definitoriu atât pentru cetățean, cât și pentru entitățile economice, uitându-se sau abandonându-se
deseori principiul că “pentru a avea trebuie să protejezi în primul rând ceea ce îți aparține deja”.
O scurtă radiografie a evenimentelor de securitate apărute în țara noastră în ultima
perioadă de timp, demonstrează, din păcate, aspectele menționate: în data de 08.03.2017a avut loc
furtul unui seif cu 30.000 lei de la o firmă de confecții din Tulcea, în data de 19.03.2017 s-a sustras
un seif cu 40.000 lei de la un club din Tg. Mureș, în data de 06.04.2017 s-a furat un seif cu 600.000
lei de la societatea comercială Fan Curier din Timisoara, tot în data de 06.04.2017 s-a desfășurat un
jaf la bijuteria „Stelian” din Tg. Neamț, fiind sustrase câteva kilograme de bijuterii de aur si argint,
în data de 22.04.2017 a avut loc un jaf de bijuterii în valoare de 120.000 lei la o casa de amanet din
zona Unirii din București, în data de 01.05.2017 s-a furat suma de 170.000 lei din casieria
Castelului Corvinilor din Hunedoara, în data de 10.05.2017 s-a dat o spargere la depozitul din
Agigea aparținând Companiei Naționale Administrația Canalelor Navigabile.
Analiza modului de comitere a infracțiunilor menționate a condus de fiecare dată la
aceleași concluzii: consumarea infracțiunii și apariția prejudiciului puteau fi evitate dacă s-ar fi
respectat prevederile legale în domeniul securității obiectivelor, dacă s-ar fi realizat în mod
profesional o analiză de risc a obiectivelor în cauză, dacă ar fi existat politici și proceduri de
securitate implementate la nivelul obiectivului, dacă s-ar fi implementat măsuri de securitate
corespunzătoare, dacă ... .

II. ETAPELE PRELIMINARE

Realizarea analizei de risc la securitatea fizică a obiectivului presupune în primul rând o
bună cunoaștere a obiectivului în cauză din punct de vedere arhitectural, istoric, geografic, social si
economic. Cunoașterea este obligatorie în etapa preliminară, cea a inspecției de securitate, când
evaluatorul împreună cu administratorul firmei, directorul general sau managerul de securitate
vizualizeaza întregul obiectiv de la exterior spre interior, stabilind poziția geografică, vecinii,
caracteristicile zonale, căile de acces principale și secundare, posibilitățile de evacuare, tipul
construcției, materialele folosite, zona perimetrală, zona de acces, suprafețele vitrate, sistemul de
iluminat. Cu această ocazie se pune un accent deosebit pe dispozitivele și măsurile de securitate
instalate în exteriorul obiectivului, precum paza umană, subsistemul de supraveghere video,
subsistemul de control acces, dimensiunile și performanțele acestora, modul de corelare al acestora
cu specificul obiectivului, activităților derulate și amplasamentului geografic.
Aceeași activitate se va derula și la interior, completată cu vizualizarea zonei de
tranzacționare, zonei de transfer intern, zonei de expunere și zonei echipamentelor de securitate, a
subsistemului de alarmare la efracție și a celui de alarmare la incendiu.
În paralel, evaluatorul trebuie să își pună în valoare calitățile investigative pentru a
obține date și informații privind criminalitatea zonală în scopul determinării frecvenței apariției
unor evenimente de securitate, tentative sau infracțiuni consumate (încercări de pătrundere
neautorizată în obiectiv sau în vecinătate, furturi, distrugeri, conflicte, numărul lor, repartiția
acestora pe perioade de timp), modul de răspuns al sistemelor tehnice, modul de intervenție a
firmelor specializate, urmările manifestării acestor evenimente și măsurile întreprinse ulterior.
Toate informațiile obținute după parcurgerea acestei etape se vor materializa scriptic în
interviul de securitate completat de cele două persoane mai sus nominalizate. La aceste informații
se vor adăuga cele privind numărul de angajați, vechimea lor la locul de muncă, programul de lucru,
relațiile cu clienții, procedurile interne de lucru, politica de management a riscurilor.
130
 Ulterior, evaluatorul poate consulta contractul de proprietate/închiriere pentru obiectiv,
planul de pază, contractul de prestări servicii pentru paza umană instalată la obiectiv, contractul de
instalare pentru subsistemele de securitate, contractul de mentenanță pentru acestea, proiectele
tehnice.
Referitor la acest aspect, deși legislația în vigoare prevede obligativitatea realizării
analizei de risc înaintea implementării oricăror măsuri de securitate la obiectiv (nerespectarea
acestei obligații constituind contravenție ce se sancționează cu amendă și alte măsuri
complementare), în practică marea majoritate a administratorilor societăților comerciale
contractează diverse echipamente și servicii de la firmele specializate în securitate, fără a avea acest
document, consecințele fiind de cele mai multe ori nefaste.
La rândul lor, deși conștiente de obligațiile legale pe care și le-au asumat și de
standardele tehnice aplicabile în domeniu, unele dintre firmele de securitate furnizează aproape
orice serviciu în competiția pentru atingerea target-ului de vânzări. Se ajunge astfel la situația că, în
sediile unor societăți comerciale, instituții de educație (școli particulare, after-school, ateliere de
educare și formare) sau alte organizații se instalează echipamentele propuse pe o simplă ofertă de
preț, întocmită de persoane fără pregătire de specialitate în domeniu, în limita bugetului fixat de o
persoană având aceeași lipsă de pregătire. În final, cerințele de securitate sunt inadecvate, soluția
implementată este nesigură, iar gradul de securitate scăzut și doar timpul este cel care demonstrează
eroarea de a te baza exclusiv pe experiența proprie și pe presiunea bugetului.
În acest context, administratorii societăților comerciale și prin extrapolare conducătorii
unităților din celelalte categorii (instituții de stat, organizații civile, etc), trebuie să conștientizeze în
mod real (și nu declarativ) și să accepte că mediul de desfăşurare a activităților curenteale
organizației este un mediu de relativă incertitudine, iar cunoaşterea factorilor şi participanţilor la
afaceri/activități (atunci când nu se urmărește scopul financiar) este relativă, ceea ce determină ca
obiectivele stabilite la nivelul organizației să fie variabile și într-o continuă dinamică, care se
realizează sau nu în funcţie de disponibilitatea la compromis.
De asemenea trebuie ținut cont de faptul că ameninţările şi oportunităţile care
influențează modul de funcționare și dezvoltare a organizației, pe de o parte (din mediu), şi
vulnerabilităţile şi capabilităţile (proprii), pe de altă parte, sunt factori de risc omniprezenţi, iar
adoptarea deciziilor presupune la rândul său alte riscuri potențiale ce este necesar a fi asumate
raţional, determinate în permanenţă şi tratate corespunzător.
În final, evaluatorului de risc la securitatea fizică îi revine o responsabilitate majoră în
identificarea corectă și obiectivă a tuturor riscurilor și vulnerabilităților ce se pot manifesta în cadrul
obiectivului, luând în calcul toate variabilele interne și externe.

III. ELABORAREA ANALIZEI DE RISC

În etapa de elaborare a analizei de risc, evaluatorul utilizează toate datele și informațiile
obținute în etapa preliminară, și în funcție de obiectiv, stabilește una dintre metodele de evaluare a
riscurilor, fiind cel mai adesea utilizate metoda matricei, metoda MEHARI și metoda OCTAVE.
Metoda matricilor de risc presupune identificarea concretă (punctual) a riscurilor și
vulnerabilităților a patru componente de bază, respectiv cea fizică, cea procesuală, cea
informațională și cea de personal și aplicarea relațiilor de calcul pentru fiecare componentă în parte.
Ulterior, se calculează riscul global prin însumarea ponderată a riscurilor fiecărei
componente în parte, în baza formulelor prestabilite, avantajul acestei metode fiind faptul că este
permanent adaptabilă.
Metoda MEHARI, de origine franceză, evaluează factorii de risc atât din perspectiva
calitativă, cât și din perspectiva cantitativă și se bazează pe o aplicație informatică care conține o
bază de date referitoare la riscuri. Această metodă are avantajul că setul de instrumente utilizate
permite evaluatorului inclusiv simulări și optimizări, și nu doar calculele propriu-zise.
Astfel, analiza de risc se poate realiza în șapte pași:
- calculul expunerii naturale pe cele patru capitole de amenințări (accidente, erori,
fapte intenționate, acțiuni comise cu intenție, dar fără a avea scop răuvoitor),
131
 - calculul factorilor de prevenire (construcția, echipamentele, procedurile),
- evaluarea potențialității evenimentelor (folosind tabele standardizate),
- calculul impactului direct (bunuri, informații, infrastructură, personal, conformitatea
reglementărilor),
- calculul factorilor de compensare (descurajarea, prevenirea, protecţia, compensarea,
recuperarea),
- evaluarea reducerii impactului (disuasiunea şi prevenţia pentru potenţialitate şi
recuperarea pentru impact),
- evaluarea globală a riscurilor prin utilizarea raționamentelor standard specifice
metodei.
Metoda OCTAVE este de sorginte americană, pentru realizarea analizei fiind necesar să
coopereze o echipă compusă din minim 3-5 specialiști, fiecare specializat în domeniile: culegerea
datelor, analiza informațiilor, elaborarea strategiei de protecție și întocmirea planurilor de reducere
a riscurilor identificate.
Avantajele acestei metode sunt că analiza de risc se finalizează doar în momentul
redactării planurilor de reducere a riscurilor și că a fost elaborată și o variantă dedicată entităților
mici, cu până la 100 de angajați. Pe de altă parte, există și unele dezavantaje precum numărul de
evaluatori necesari, ceea ce crește costurile finale ale activității, precum și faptul că metoda este
mult mai tehnicizată și deci deschisă/disponibilă doar unor categorii de persoane.
Dincolo de metodele utilizate, la întocmirea raportului de evaluare și tratare a riscurilor
la securitatea fizică a obiectivului, evaluatorul trebuie sărespecte cerințele obligatorii din Art. 7,
alin. 1 și 2 din Instrucțiunea nr. 9 din 1 februarie 2013 privind efectuarea analizelor de risc la
securitatea fizică a unităţilor, respectiv:
- nominalizarea unităţii, obiectul de activitate al acesteia şi scopul evaluării;
- amplasarea geografică a unităţii, vecinătăţi, căi de acces, alţi factori externi cu impact
asupra activităţii unităţii;
- cadrul organizaţional intern, politici şi responsabilităţi privind securitatea fizică a
unităţii beneficiare;
- sursele de risc la securitatea fizică, zonele de impact, evenimentele produse şi
cauzele riscurilor identificate pentru unitatea evaluată, precum şi potenţialele consecinţe asupra
persoanelor şi activităţii;
- analizarea riscurilor identificate;
- estimarea riscurilor la securitatea fizică;
- stabilirea cerinţelor, măsurilor şi mecanismelor de securitate pentru sistemul ce
urmează a fi implementat, de ordin structural, tehnic, tehnologic şi operaţional;
- estimarea costurilor de securitate, în funcţie de măsurile de securitate propuse şi
nivelul de risc asumat;
- concluziile raportului, în care se propun una sau mai multe opţiuni de tratare a
riscurilor în vederea încadrării în domeniul acceptabil al riscului de securitate fizică, menţionând
concret dimensionarea dispozitivului de pază, zonele sau punctele controlate prin mijloace
electronice de supraveghere video, efracţie, control acces şi alarmare, elementele de protecţie
mecanofizică, precum şi alte măsuri.
În acelați timp însă, entitățile cărora li se adresează analiza de risc (beneficiarul,
tehnicianul care instalează subsistemele de securitate, organele cu atribuții de control) trebuie să fie
flexibile și să conștientizeze faptul că nu există un tipar standard în acest domeniu, iar forma și
continutul final al documentului în sine este influențată de numeroși factori exemplificați
enumerativ, și nu limitativ, în cele ce urmează:
- disponibilitatea informaţiilor referitoare la evenimentele analizate, criteriile şi punctele
de vedere ale evaluatorului asupra factorilor de risc luaţi în considerare;
- calitatea, volumul şi capacitatea de procesare a informaţiilor disponibile pentru
analiză;
- fluxul de actualizare a informaţiilor;
132
 - perioadele după care se reiau analizele şi comportamentul informaţiilor în aceste
perioade de timp;
- schimbările de conjunctură, turbulenţele de sistem şi anomaliile de devenire;
- eventualele conflicte de interese între decidenţii entităților interesate;
- perisabilitatea în timp a valorii informaţiilor;
- diferenţele de expertiză între echipele de evaluatori şi diferențele de niveluri de
preocupare, de organizare şi de atitudine ale beneficiarilor sau terților;
- diferenţele de situaţii şi stări în care s-au produs experimentele, precum şi
funcţionalitatea sistemului informaţional - decizional.
Pe de altă parte, trebuie precizat că nici autoritățile statului cu atribuțiuni de
reglementare în domeniu nu au prevazut toate tipurile de obiective și toate situațiile posibil a fi
întâlnite pe teren, exemplificative fiind dificultățile de încadrare, analizare și tratare determinate de
lacunele Instrucțiunii MAI nr. 9/2013.
Astfel, pentru calculul nivelului de risc al obiectivului au fost prevazute o serie de grile-
tip obligatorii, în funcție de specificul obiectivului precum stații de carburanți, săli de jocuri de
noroc, case de schimb valutar, magazine de arme și muniții, spații comerciale cu suprafața mai mare
de 500 metri pătrați (mall), oficiu poștal. Cu toate acestea nu există o grilă specifică pentru fabrici,
în condițiile în care suprafața acestora este mult mai mare de 500 mp, dar nu au caracterul de spațiu
comercial întrucât activitatea principală este una de producție și nu una comercială, cea din urmă
realizându-se la puncte de vânzare dispuse în alte zone.
În aceeași notă, facem precizarea că practica în domeniu a demonstrat că nici din punct
de vedere al conținutului grilelor nu există o corelare cu toate situațiile întâlnite pe teren,
evaluatorul fiind uneori constrâns să puncteze doar criteriile pe care i le oferă modelul și nu
realitățile din teren.
Un exemplu semnificativ este cel al evaluării obligatorii a zonei de tranzacționare,
respectiv compartimentul operatorului/casierului și dotarea acestuia în cadrul obiectivelor ce fac
obiectul evaluării, deși unele dintre acestea nu dețin o casierie întrucât nu se derulează operațiuni ce
implică sume de bani cash, fiind preferate operațiunile prin ordin de plată sau internet banking. Într-
o atare situație, deși nivelul de risc scade corespunzător la obiectivul în cauză, probabilitatea
comiterii unor infracțiuni de tipul furt sau tâlhărie fiind mai redusă, evaluatorul nu are opțiuni de
punctare a situației date. Astfel, singura posibilitate în această situație rămâne alegerea celei mai
dezavantajoaseopțiuni, respectiv "ghișeu fără dulap de casierie cu temporizare", întrucât opțiunea
"nu se lucrează cu numerar" nu există.
Aceeași situație se întâlnește și la zona de transferuri, unde evaluatorul nu are opțiunea
de a alege varianta logică "nu există", din moment ce nu se lucrează cu sume de bani, fiind obligat
să puncteze în mod dezavantajos opțiunea că transferul sumelor de bani, care de fapt nu există, se
realizează în afara programului de lucru cu clienții.
Drept urmare, evaluatorul este nevoit împotriva expertizei sale și a realității să acorde
un punctaj defavorabil la capitolul protecției mecano-fizice a zonele din unitate, ceea ce
influențează rezultatul final privind încadrarea obiectivului în nivelul de risc acceptabil.

IV. CONCLUZII
Nivelul de securitate de care beneficiază în prezent persoanele fizice și juridice poate fi
îmbunătățit semnificativ numai prin participarea proactivă a tuturor actorilor implicați, indiferent de
apartenența instituțională, de la inițiatorii actelor normative în domeniul securității, la structurile de
prevenire din Poliția și Jandarmeria Română, la administratorii și managerii de securitate din
societățile comerciale, la reprezentanții firmelor specializate în furnizarea serviciilor de securitate
sau instituțiile publice și private specializate în formarea profesională specifică acestui domeniu.
Pentru realizarea acestui deziderat este obligatorie însă armonizarea continuă a
legislației în domeniu corespunzător dinamicii infracționale, pe de o parte și evoluției tehnico-
economice, pe de altă parte astfel încât aceasta să ofere puncte de referință și măsuri racordate la
evoluția societății.
133
 În acest context, un rol important revine instituțiilor de aplicare a legii, acestea fiind prin
excelență depozitarele informațiilor relevante în domeniul securității și responsabile totodată de
elaborarea strategiilor în domeniu, dar și de derularea activităților specifice de prevenție,
coordonare și control.
În același timp, este necesar a se avea în atenție nevoia de dezvoltare a culturii de
securitate la nivelul societății românești în general și la nivelul beneficiarilor de securitate în
special, fie ei persoane fizice sau juridice, având drept scop o mai bună cunoaștere a fenomenului,
metodelor și mecanismelor de lucru.

Referințe bibliografice
1. Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia
persoanelor cu modificările şi completările ulterioare
2. Hotărârea nr. 301 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii
nr.333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor,publicată în
Monitorul Oficial nr. 335 din 17 mai 2012
3. Instrucţiunea M.A.I. nr. 9 din 1 martie 2013 privind efectuarea analizelor de risc la
securitatea fizică a unităţilor ce fac obiectul Legii nr. 333/2003
4. Standardul SR ISO 31000:2010 Managementul riscului - Principii şi linii directoare
5. Standardul SR EN 31010:2010 Managementul riscului - Tehnici de evaluare a
riscului
6. Standardul Seria de standarde Sisteme de management al calităţii (SR EN ISO
9001:2008)
7. Standardul SR EN 50131 - Sisteme de alarmă. Sisteme de alarmă împotriva efracţiei
şi jafului armat
8. Standardul SR EN 50132 - Sisteme de alarmă. Sisteme de supraveghere TVCI care se
utilizează în aplicaţiile de securitate
9. Standardul SR EN 50133 - Sisteme de alarmă. Sisteme de control al accesului pentru
utilizare în aplicaţii de securitate
10. Gh. Ilie, De la management la guvernare prin risc, Editura UTI PRESS, Editura
Detectiv, Bucureşti, 2009
11. M. Păun, Analiza sistemelor economice, Editura ALL EDUCATIONAL S.A.,
Bucureşti, 1997
12. M. Tudorache, Analiza și evaluarea riscului operational PHA –
ProcessHazardAnalysis, București, 24.05.2011
13. ***, Evaluatorul de risc la securitatea fizică, suport de curs, Profesional Security
Division, IF 0000209

134
 DISPOZITIVELE DE ZBOR FĂRĂ PILOT – TEHNOLOGIE MODERNĂ
DE SUPRAVEGHERE A MANIFESTĂRILOR SPORTIVE PE STADIOANE

UNMANNED AERIAL VEHICLE – MODERN

TECHNOLOGYSURVEILLANCE SPORTS EVENTS IN STADIUMS
Dr. COJANU Toma - Cosmin
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”
cosmin_cojanu@yahoo.com

Abstract (ro): Evoluția tehnologiilor software și a echipamentelor este într-o

continuă dezvoltare, motiv pentru care dispozitivele de zbor fără pilot reprezintă o
alternativă în organizarea și desfășurarea activităților de ordine publică, planificate la
nivelul structurilor de aplicare a legii. Deși cadrul legal intern care reglementează acest
domeniu nu oferă instrumentele necesare utilizării unor astfel de dispozitive de către
forțele de ordine, aceste sisteme de operare pot furniza date și informații prețioase
despre situația din teren, într-o formă conspirativă inedită, favorizând astfel timpul de
reacție al structurilor de intervenție și probatoriul utilizat în incriminarea persoanelor
responsabile de săvârșirea unor fapte ce contravin legii. Deloc de neglijat sunt costurile
ce trebuie avute în vedere pentru dotarea structurilor de aplicare a legii, acestea fiind
relativ mici comparativ cu beneficiile rezultate în urma utilizării unor astfel de
dispozitive. Simplificarea formalităților necesare pentru executarea misiunilor, riscurile
scăzute în exploatare și viteza de reacție a dispozitivului la situația identificată în teren,
reprezintă atuuri importante în adoptarea acestor tehnologii la nivelul structurilor cu
responsabilități în domeniul ordinii publice.

Cuvinte-cheie: dispozitive de zbor fără pilot, adunare publică, competiție

sportivă, supraveghere video, ordine publică, managementul mulțimii, structuri de
aplicare a legii.

Abstract (en): The evolution of software technology and equipment is in constant

development, which is why unmanned devices represent an alternative in the
organization and carrying outactivities of public order, planned to law enforcement
structures.Although domestic legal framework regulating this area not provide the
necessary tools to use such devices by security forces, in a conspiratorial novel form,
favoring reaction time of intervention structures and the evidence used to criminalize
individuals responsible for committing acts that contravene the law.Not to be neglected
are the costs that should be considered for equipping law enforcement structures, which
are relatively small compared to the benefits resulting from the use of such
devices.Simplification of formalities necessary for mission execution, risks low in
operation and speed of reaction device to the situation identified in the field are
important advantages in adopting these technologies for the structures with
responsibilities in public order.

Keywords: unmanned aerial vehicle,public gathering, sport competition, video

surveillance, public order, crowd management, law enforcement structures.

1. Contextul actual privind manifestările sportive

Lumea sportului este într-o continuă dezvoltare, având implicații atât asupra celor care
practică un sport din perspectiva fizică, cât și din punct de vedere al educației, cu ramificații în
135
dimensiunea socială și a caracterului, componente esențiale în dezvoltarea personalității unui om.
Acest domeniu, privit din sfere diferite, oferă avantaje financiare pentru practicanțiisăi, fie ei amatori
sau profesioniști, dar și divertisment pentru majoritatea fanilor care îl apreciază. În ultimii ani,
fenomenul sportiv în România a căpătat amploare în ceea ce priveșteorganizarea şi desfăşurarea unor
competiţii şi jocuri sportive, în special al celor cu un grad ridicat de audienţă din partea publicului
spectator. Odată cu dezvoltarea acestui fenomen au apărut inevitabil și o serie de probleme legate de
manifestarea unor fapte antisociale determinate de manipularea unor sume de bani în scopuri ilicite,
spectatori cu un comportament huliganic, care se dedau la acte de vandalism și activități
infracționale, mediatizarea excesivă a evenimentelor sportive, conduita ilegală adoptată de către unii
sportivi în ceea ce privește consumul de substanțe interzise, fraudarea sistemului de impozitare și
alte asemenea situații.De regulă, manifestările violente care se produc atât în incinta arenelor
sportive cât şi în afara acestora sunt în general cauzate de rivalitatea grupurilor de suporteri,
„aranjamentele” sportive, infrastructura necorespunzătoare și greşelile comise de organizatori în
realizarea evenimentului.
Evoluţia galopantă a violenţelor dezvoltate cu ocazia competiţiilor şi jocurilor sportive a
determinat apariţia unei legislații care să asigure buna desfăşurare a acestor activități, siguranţa
sportivilor şi spectatorilor, să limiteze şi să înlăture manifestările huliganice. Ca stat democratic,
România permite cetăţenilor săi exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale, fără nicio
restricție, garantând respectarea și apărarea acestora în orice condiții, așa cum sunt prevăzute în mod
expres de Constituție. Însăși legea oferă cetățenilor libertatea de a-și exprima opiniile politice,
sociale sau de altă natură, dea organiza mitinguri, demonstrații, manifestații, procesiuni și orice alte
întruniri și de aparticipa la acestea1. Mai mult de atât, referitor la competițiile și jocurile sportive,
aspectele au fost particularizate în legea specială privind prevenirea și combaterea violenței în sport2.
Deși legea stabilește în sarcina organizatorilor și,în egală măsură, a spectatorilor o serie de reguli și
obligații ce trebuie respectate pe durata organizării şi desfăşurării competiţiilor şi jocurilor sportive,
în special al celor cu un grad ridicat de audienţă din partea publicului spectator, nu de puține ori au
existat situații de natură a îngreuna aplicarea legii, fiind necesare eforturi susținute din partea
autorităților competente. În acest sens, pot fi evidențiate unele aspecte procedurale omise de către
organizatori în desfășurarea competițiilor sportive, așa cum sunt acestea prevăzute de lege, ori
dificultăți întâlnite de forțele de ordine în administrarea probatoriului pentru sancționarea faptelor
ilicite și uneori un personal insuficient cu o logistică deficitară în realizarea misiunilor de ordine
publică.
Dacă organizatorii sunt responsabili de asigurarea măsurilor necesare și de logistica
desfășurării competiției respective, spectatorilor le revine obligația de a-și adapta comportamentul în
direcția abținerii de la orice manifestare și acțiune contrară legii care ar putea să provoace anumite
lezări celorlalți participanți. Legea nr. 4/2008 privind prevenirea și combaterea violenței cu ocazia
competițiilor și jocurilor sportive, cu modificările și completările ulterioare, stabilește în sarcina
spectatorilor obligația de a respecta cu strictețe măsurile impuse de organizatori și forțele de ordine
pe traseele de deplasare către locurile de desfășurare a competițiilor și jocurilor sportive, în zonele
apropiate arenei sportive și în incinta stadioanelor. La solicitarea forțelor de ordine sau a
personalului de ordine și siguranță, spectatorii au obligația de a prezenta documentele de acces, după
caz, actele de identitate, precum și materialele ce urmează a fi folosite în tribună pentru susținerea
echipei favorită. De asemenea, în incinta arenei sportive spectatorii sunt obligați să respecte ordinea,
siguranța și regulile stabilite de organizator. Nu li se permite accesul în arena sportivă spectatorilor
care refuză să se supună controlului corporal sumarefectuat de personalul de ordine și siguranță, sau
celor care au săvârșit înainte de a intra în stadion ori în momentul intrării, fapte de natură penală sau
contravențională în legătură cu competiția sau jocul sportiv respectiv.În vederea bunei desfășurări a

1
Legea nr. 60 din 23 septembrie 1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, art. 1, alin. 1
2
Legea nr. 4 din 11 ianuarie 2008 privind prevenirea şi combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi jocurilor
sportive, cu modificările și completările ulterioare
136
competiției sportive legea stabilește o serie de interdicții pentru spectatori, eliminând pe cât posibil
riscurile ce ar putea genera tulburarea ordinii și violențe în tribune.
Pe lângă dispozițiile instituite de lege, date în sarcina structurilor competente să
intervină, organizatorii pot lua unele măsuri suplimentare privind monitorizarea activităților
desfășurate în incinta stadionului, prin utilizarea unor sisteme performante de supraveghere video, în
timp real, în zonele cu public și de interes pentru forțele de ordine, acolo unde sunt prevăzute astfel
de sisteme. Sistemul de camere video poate furniza imagini cuo rezoluție marecare să permită
identificarea persoanelor vinovate de săvârșirea unor fapte antisociale, sancționate de lege, din
tribune, de la porțile de acces ori de pe traseele de afluire/defluire a spectatorilor.
În prezent, tehnologiile software au evoluat,fiind posibilă mobilitatea unor echipamente
speciale cât mai aproape de locul în care au fost săvârșite fapte sancționate de lege, pentru a captura
probe concludente, în vederea tragerii la răspundere a persoanelor vinovate. Ca element de noutate în
realizarea activităților specifice de ordine publică, forțele de ordine pot utiliza dispozitive de zbor
fără pilot, fiind cunoscute sub numele de drone.

2. Generalități privind dispozitivele de zbor fără pilot

Progresul științei are ca obiectiv major tendința continuă de miniaturizare a electronicii și
a componentelor utilizate, astfel dispozitivele de zbor fără pilot au fost perfecționate în timp
devenind din ce în ce mai mici și mai ieftine. Dimensiunea este dată, în mare, de mărimea sarcinii
utile.Pe plan mondial, în ultimele două decade s-au experimentat și realizat dispozitive de zbor fără
pilot miniaturizate, destinate echipării forțelor terestre, folosite la realizarea cercetării aeriene în
câmp tactic apropiat. Pentru a putea aprecia tendințele la nivel mondial este necesară o analiză a
caracteristiciloracestor dispozitive fără pilot, aflate în dotarea și exploatarea diverselor structuri
similare, dar și cele în fază de dezvoltare.
Dispozitivele de zbor fără pilotsunt sisteme moderne și eficiente de culegere a datelor și
informațiilor cu ajutorul senzorilor ambarcați pe platforme aeriene. Acestea sunt compuse, în
principal, dintr-un:
- centru de comandă la sol de unde se pregătește misiunea, se transmit comenzi către
platforma aeriană și către payload, se monitorizează și stochează informațiile recepționate la sol și
se efectuează antrenamente pentru operatori;
- terminal de date constituit din antene de emisie recepție, receptoare, puncte pentru
orientarea antenelor;
- echipamente suport la sol compuse din generatoare de curent, container logistic,
rampă de lansare, grup electrogen și gaze, după caz;
- platforma echipată cu sistemele aferente executării zborului, precum și cele pentru
misiune (payload);
Această tehnologie a fost îmbunătățită simțitor după anul 2005, astfel majoritatea
profilelor de zbor sunt pre-programate, pilotul putând să modifice sau să preia controlul în caz de
urgență. Multiplele funcții ce pot fi accesatecu ajutorul acestor aparate fac necesară introducerea
dispozitivelor de zbor fără pilot, în viitorul apropiat, în dotarea structurilor de aplicare a legii,
preponderent în domenii precum circulație, menținerea ordinii publice, combaterea crimei
organizate, pază, însoțire convoaie, restabilirea ordinii și liniștii publice, lupta împotriva incendiilor,
situații de urgență, combaterea corupției, informații, afaceri interne, frontieră, etc.
În prezent, toate datele conducla concluzia că acestea ar putea avea un impact serios în
creșterea eficienței activităților specifice structurilor de aplicarea legii și în mod implicit ar oferi o
mai bună protecție cetățeanului. Utilizarea unei astfel de tehnologii ar duce pe scară largă la
obținerea cu cheltuieli relativ mici a unor imagini aeriene în timp real asupra situației din teren, ar
ajuta la scăderea timpului de reacție, furnizarea informațiilor necesare luării deciziilor într-o totală
cunoștință de cauză și întărirea încrederii în justețea deciziilor, furnizarea probelor și dovezilor
fotografice/video necesare ulterior, obținerea unor capabilități noi, exploatabile direct și imediat de
către lucrătorul operativ sau într-un centru operațional. Astfel pentru obținerea unor informații
pertinente este necesară ridicarea în aer a dispozitivului și programarea unui itinerariu de deplasare,
137
în condiții de conspirativitate, cu posibilități de fotografiere și înregistrare video. Dispozitivele se
prezintă la un nivel larg de răspândire în teritoriu datorită prețului accesibil, având cheltuieli de
operare reduse, utilizat imediat și direct de către personal cu pregătire minimă prealabilă, fără a fi
necesare aprobări/înștiințări ale autorităților aeriene sau facilități aeroportuare, logistică suplimentară
aferentă, fără a pune în pericol viața operatorului din cauza condițiilor meteo sau a unor eventuale
defecțiuni.

3. Cadrul legal privind utilizarea dispozitivelor de zbor fără pilot

Așa cum a fost prezentat subiectul în cadrul unei dezbateri pe tema siguranței în aviație,
organizată de Biroul de Informare al Parlamentului European din România, la momentul actual, în
România, zborul cu un dispozitiv fără pilot este interzis deasupra zonelor dens populate, la o înălțime
mai mică de 300 m față de cel mai înalt obstacol fix, dacă aparatul respectiv poate fi încadrat în
categoria aeronavelor civile, conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 912/2010. Deși la
sfârșitul lunii ianuarie 2016, Ordinul Ministrului Transportului nr. 8/2014, care stabilea regulile de
zbor în spațiul aerian român pentru aeronavele civile, a încetat să mai producă efecte juridice, totuși
domeniul dispozitivelor de zbor fără pilot nu este unul nereglementat. În acest sens, există dispoziții
ce țin de necesitatea identificării acestor dispozitive, respectiv planificarea și desfășurarea zborurilor.
Astfel în Legea nr. 98/2014pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului
nr. 29/1997 privind Codul aerian civil, a fost introdusă definiţia „aeronavei fără pilot la bord”3,
conform art. 3 alin. 3.81 al Codului aerian şi faptul că „pilotul dronei”face parte din categoria
„personal navigant”4, conform art. 34 alin. 2 din același cod. Prin aceste modificări, prevederile
cadrului legislativ aplicabil domeniului aeronautic a devenit aplicabil şi domeniului aeronavelor fără
pilot la bord.
Competența de a emite acte normative în domeniul aeronautic îi revine Ministerului
Transporturilor, care„încalitatea sa de autoritate de stat în domeniul transporturilor îndeplineşte, în
conformitate cu reglementările în vigoare, următoarele atribuţii principale, pe care le exercită
direct sau prin organisme tehnice specializate, instituţii publice subordonate, unităţi care
funcţionează sub autoritatea sa ori societăţi comerciale autorizate:
- emite reglementări specifice privind certificarea agenţilor aeronautici civili şi asigură
eliberarea, prelungirea valabilităţii, validarea, echivalarea, modificarea, limitarea, suspendarea şi
revocarea documentelor de certificare a agenţilor aeronautici civili (pct. 20);
- emite reglementări specifice privind siguranţa şi securitatea activităţilor aeronautice
civile şi supraveghează respectarea acestora (pct. 21);
- emite reglementări specifice privind certificarea tehnicii aeronautice şi asigură
certificarea acesteia (pct. 25);
- emite reglementări specifice privind certificarea personalului aeronautic civil şi
asigură eliberarea, prelungirea valabilităţii, validarea, echivalarea, modificarea, limitarea,
suspendarea şi revocarea documentelor de certificare pentru această categorie de personal (pct.
26);”așa cum este prezentat pe pagina oficială5 a acestuia. Luând în considerare cele prezentate mai
sus, putem afirma cu certitudine faptul că în calitate de autoritate de stat în domeniul aviaţiei civile,
Ministerul Transporturilor are competenţa de a emite acte normative aplicabile domeniului
aeronavelor fără pilot la bord.
Deși OMT nr. 8/2014 și-a pierdut aplicabilitatea, obligațiile legale privind utilizarea
dispozitivelor de zbor fără pilot au rămas aceleași. Astfel, există în continuare obligativitatea
identificării aeronavelor fără pilot la bord, cu o masă maximă la decolare mai mică sau egală cu 150
kg, conform art. 4 alin.1 din OMT nr. 806/2007. De asemenea, este stipulat în capitolul 6 „Vehicule
aeriene fără pilot la bord” al Reglementării aeronauticii civile române, ca fiind obligatorie

3
Aeronave fără pilot – aeronavele ghidate fie de către un pilot automat de la bordul său, fie prin telecomandă de la un
centru de control de la sol sau dintr-o altă aeronavă pilotată de echipaj uman.
4
Din categoria personalului aeronautic civil navigant face parte și personalul care asigură pilotarea aeronavelor fără
echipaj de conducere la bord.
5
http://mt.gov.ro/web14/despre-noi/despre-noi-atributii/autoritate-de-stat
138
certificarea de navigabilitate pentru aeronavele fără pilot la bord cu masa maximă la decolare peste
15 kg. În același sens, este obligatorie deținerea unei polițe de asigurare pentru pagubele produse
terților cu aeronave fără pilot, care au masa maximă la decolare mai mare de 20 kg, așa cum
stabilește Regulamentul (CE) nr. 785/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 aprilie
2004 privind cerinţele de asigurare a operatorilor de transport aerian şi a operatorilor de aeronave. A
rămas valabilă necesitatea obținerii unui aviz din partea Ministerului Apărării Naționale în situația în
care dispozitivele de zbor fără pilot desfășoară activități de filmare/fotografiere aeriană, conform
Procedurii de autorizare a zborurilor în spaţiul aerian naţional6.
Pentru manevrarea unor astfel de dispozitive, atât de la sol cât și din aer, se impune pe de
o parte responsabilizarea unor instituții pe baza certificării/autorizării în ceea ce privește furnizarea
de programe care să vizeze pregătirea de specialitate a personalului, iar pe de altă parte
obligativitatea pilotului de a face dovada pregătirii prin obținerea unei licențe în acest sens, aspecte
față de care nu există prevederi legale până în prezent. În aceeași ordine de idei, trebuie subliniat
faptul că persoana care„pilotează” aeronava fără pilot la bord este responsabilă de planificarea şi
desfăşurarea activităţii de zbor, în special în cazul producerii unor incidente/accidente de aviaţie.

4. Condiții de utilizare a tehnologiei în activitățile de ordine publică

Dispozitivele de zbor fără pilot oferă un potenţial pentru satisfacerea unor numeroase
cerinţe de îndeplinire a misiunilor specifice de ordine publică, salvare de vieți omenești și protecție a
bunurilor. Aceste activități pot deveni mult mai eficiente prin utilizarea unei zone de siguranţă şi prin
scăderea riscului de deconspirare. Având în vedere factorul uman, pentru anumite tipuri de misiuni,
dispozitivele de zbor fără pilot pot avea o mai mare utilitate decât avioanele cu pilot, datorită
gradului mai mare de protecţie a personalului propriu. Aceste dispozitive fiind echipate cu
tehnologie avansată pot acţiona în condiţii grele de stare a vremii, ziua şi noaptea, la distanţe mari,
dând posibilitatea de sprijin echipelor de intervenție proprii și oferind un risc scăzut de detectare şi
vulnerabilitate. Pot fi menţinute la un nivel de operativitate ridicat pentru perioade îndelungate de
timp şi pot fi dislocate cu rapiditate în zonele de interes.
În activitățile specifice de ordine publică, principala misiune a dispozitivelor de zbor fără
pilot constă în sprijinirea factorilor decizionali cu produse informative, în timp real sau aproape real,
rezultate în urma procedeului de observare a zonei de interes. Asigurarea cu aceste produse se
execută într-un ritm care oferă posibilitatea recepţionării imediate a informaţiilor primare privind
poziţia obiectivului, activităţile cu caracter criminogen desfăşurate de acesta, sau detectarea
pericolelor iminente care pun în pericol viaţa şi bunurile materiale dintr-o anumită zonă.
Metodele utilizate de forțele de ordine pentru identificarea și prelucrarea produselor
informative sunt diverse, în funcție de specificul activităților cu care se confruntă, astfel informațiile
într-un stadion pot rezulta în urma:
- supravegherii / monitorizării zonei de interes;
- cercetării şi recunoaşterii zonelor de interes;
- identificării unor grupuri de suporteri turbulenți și indicarea poziţiilor în teren;
- urmăririi unor subiecți mobili în tribune, pe timpul desfășurării competiției;
- monitorizării zonelor de acces la stadion și pe suprafața de joc etc.
Pentru îndeplinirea misiunilor se poate stabili, ca alternativă materială, dotarea
structurilor de aplicare a legii cu dispozitive de zbor fără pilot care să opereze, atât în sprijinul
echipelor de intervenţie terestre, cât şi a centrelor operaţionale de coordonare a misiunilor.
Dispozitivele de zbor fără pilor trebuie să asigure capabilitatea operaţionalăde a:
- detecta ţinte la sol cu amprentă vizuală redusă;
- localiza obiectivele cu suficientă acurateţe pentru a putea fi reperate de echipele de
intervenție;

6
Hotărârea Guvernului nr. 912/2010 pentru aprobarea procedurii de autorizare a zborurilor în spaţiul aerian naţional,
precum şi a condiţiilor în care decolarea şi aterizareaaeronavelor civile se pot efectua şi de pe/pealte terenuri sau
suprafeţe de apă decâtaerodromurile certificate, cu modificările și completările ulterioare, art. 4 alin. 1 lit. f.
139
 - furniza imagini panoramice ale zonei de interes, având o rezoluţie şi un zoom
corespunzător pentru a permite identificarea şi recunoaşterea obiectivelor vizate de la sol;
- transmite date la sol în timp real sau aproape real;
- urmări în mod autonom un obiectiv mobil, care se deplasează pe sol, cu viteze mari, pe
distanţe relativ lungi;
- se deplasa pe trasee prestabilite (care pot fi modificate pe durata misiunii) pentru
patrularea unor perimetre, a zonelor restricţionate şi a altor trasee pe care se pot desfăşura activităţi
ce contravin legii;
- furniza date şi informaţii necesare nivelurilor de decizie implicate (tactic, operativ şi
strategic);
- executa operaţiuni de lungă durată - de ordinul a câtorva zile prin schimbarea periodică
a dispozitivelor de zbor aflate în aer, dacă este cazul;
- executa operaţiuni de minim o zi fără a necesita sprijin logistic;
- executa decolarea şi aterizarea cu mijloace proprii, fără a necesita o infrastructură fixă
de sol;
- putea fi transportate rapid în vecinătatea zonelor de interes;
- putea fi pregătite pentru desfăşurarea misiunilor cu ușurință, într-o unitate de timp
scurtă;
- putea fi manevrate de personal cu cunoştinţe minime despre tehnica pilotajului şi
cunoştinţe medii pentru utilizarea computerului;
- executa misiuni în spații cu obstacole fără a pierde legătura cu staţia de comandă de la
sol;
- executa misiuni în condiţii meteo-climatice, indiferent de anotimp;
- executa misiuni atât pe perioada zilei cât şi pe perioada nopţii;
- executa misiuni deasupra zonelor urbane aglomerate;
- transmite imagini către reţelele terestre de comunicaţii ale forțelor de ordine.

Volumul mare de date şi informaţii puse la dispoziţia forțelor de ordine publică de către
dispozitivele de zbor solicită un sistem performant care să dispună de mijloace eficiente de
culegere, transmitere şi afişare pe monitoare a informaţiei. Pentru o mai mare eficiență în
activitățile curente, adaptarea dispozitivelor de zbor fără pilot,de la un tip de misiune la altul, se
poate face foarte ușor prin utilizarea unor senzori specifici, astfel capabilitatea operaţională a
acestora s-ar putea extinde de la misiunile specifice de ordine publică și la observarea meteo,
detectarea contaminării chimice, nucleare şi bacteriologice, asigurarea transmisiunilor din aer,
cartografiere aeriană, posibilitatea de explorare a spațiului în infraroşu etc.

5. Concluzii
Prevederile cadrului legislativ din România,în ceea ce privește utilizarea dispozitivelor
de zbor fără pilot, sunt similare cu cele existente în țări precum Marea Britanie, Germania, Australia,
Japonia sau SUA,domeniul fiind considerat unul deosebit de important pentru siguranța spațiului
aerian. În același sens, Autoritatea Europeană în Siguranța Aviației 7 din cadrul Uniunii Europene
aplică o strategie serioasă în reglementarea normelor europene pentru dispozitivele de zbor fără
pilot.Totuși, în perioada următoare cadrul legislativ ar putea să prevadă unele tendințede relaxare în
zona de hobby și aeromodelism.
Confruntându-se cu o serie de probleme unele state membre UE și-au armonizat
legislația în așa măsură încât dispozitivele de zbor fără pilot să poată fi utilizate în cadrul misiunilor
de ordine publică. Un exemplu notabil ar fi Franța, care în timpul Campionatului European de fotbal
2016, a întărit securitatea stadioanelor și zonele alocate pentru fani cu dispozitive de zbor fără pilot,
având ca misiune permanentă supravegherea operativă a acestor sectoare. Aceste măsuri de precauție

7
https://easa.europa.eu/document-library/notices-of-proposed-amendment/npa-2015-10
140
au fost luate ca urmare a atentatelor din 13 noiembrie 2015 (130 de morți8), comise la Paris și în
apropierea stadionului Stade de France, în nordul capitalei.În același registru, dar la polul opus, au
fost luate măsuri de închidere a spațiului aerian deasupra celor 10 stadioane, pe durata campionatului
de fotbal, fiind utilizată în premieră și tehnologiaanti-drone. Prin această metodă autoritățile franceze
au prevenit eventuale atacuri teroriste cu drone ca arme chimice și biologice împotriva spectatorilor.
Aceleași măsuri de securitate au fost luate și în cadrul „COP 21”9, conferința ONU despre climă,
organizată la Paris, la sfârșitul anului 2015.
Având în vedere specificul acestor activități ce intră în sfera de responsabilități din
domeniul ordinii publice și siguranței naționale considerăm necesară legiferarea unor acte normative
speciale care să permită utilizarea acestora în condiții de maximă eficiență și protecție atât a
personalului propriu structurilor de ordine publică cât și asupra cetățeanului, în calitate de beneficiar
al serviciilor de securitate.

Referințe bibliografice
1. Regulamentul (CE) nr. 785/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21
aprilie 2004 privind cerinţele de asigurare a operatorilor de transport aerian şi a operatorilor de
aeronave;
2. Constituţia României;
3. Codul Penal al României;
4. Legea nr. 60 din 23.09.1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, cu
modificările și completările ulterioare;
5. Legea nr.61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de
convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, cu modificările şi completările ulterioare;
6. Legea nr. 550 din 29.11.2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei
Române, cu modificările și completările ulterioare;
7. Legea nr. 4/2008 privind prevenirea şi combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi
a jocurilor sportive, modificată prin Legea nr.10/2012, cu modificările şi completările ulterioare;
8. Ordonanța Guvernului 29/1997 privind Codul aerian civil,cu modificările și
completările ulterioare;
9. Hotărârea Guvernului nr. 912/2010pentru aprobarea procedurii de autorizare a
zborurilor în spaţiul aerian naţional, precum şi a condiţiilor în care decolarea şi aterizarea
aeronavelor civile se pot efectua şi de pe/pe alte terenuri sau suprafeţe de apă decât aerodromurile
certificate, cu modificările și completările ulterioare;
10.Ordinul Ministrului Transportului nr. 8/2014 pentru stabilirea condițiilor de operare în
spațiul aerian național a aeronavelor civile motorizate fără pilot la bord, în vigoare până la data de
30.01.2016;
11.Ordinul Ministrului Transportului nr. 806/2007pentru aprobarea Reglementării
aeronauticecivileromâne RACR-AZAC "Admisibilitateala zbor a unor categorii de aeronave civile",
cu modificările și completările ulterioare.

Alte surse de informare

12.http://mt.gov.ro/web14/despre-noi/despre-noi-atributii/autoritate-de-stat;
13.https://easa.europa.eu/document-library/notices-of-proposed-amendment/npa-2015-10;
14.https://ro.wikipedia.org/wiki/Atentatele_teroriste_de_la_Paris_din_noiembrie_2015;
15.http://www.cop21paris.org;
16.http://www.agerpres.ro/social/2016/07/22/zborul-unei-drone-in-zona-intravilana-din-
romania-este-interzis-prin-lege-expert--14-49-36;

8
https://ro.wikipedia.org/wiki/Atentatele_teroriste_de_la_Paris_din_noiembrie_2015
9
http://www.cop21paris.org
141
 17.http://www.hotnews.ro/stiri-esential-16466116-dronele-sub-1-camera-foto-video-
necesita-permis-zbor-autoritatea-aeronautica.htm;
18.http://www.mediafax.ro/sport/spatiu-aerian-inchis-si-tehnologie-anti-drone-in-timpul-
campionatului-european-din-franta-15336251;
19.http://jurnalul.ro/home/fotbal-euro-2016-drone-de-supraveghere-suplimentare-pentru-
politia-franceza-713012.html;
20.http://www.dronele.ro.

*Această lucrare a fost realizată prin programul Parteneriate în domenii prioritare –

PN II, derulat cu sprijinul MEN – UEFISCDI, proiect nr. PN-II-PT-PCCA-2013-4-1791 cu titlul
“Servicii interactive cu operare în timp real pentru asigurarea siguranţei publice în zone urbane
aglomerate (INTEREVISS)”, conform Contractului de Finanțare nr. 296/2014

142
 MANDATUL EUROPEAN DE ARESTARE,
INSTRUMENT AL COOPERĂRII POLIȚIENEȘTI

EUROPEAN ARREST WARRANT,

INSTRUMENT OF POLICE COOPERATION
Drd. CUCOREANU Cristian
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuzaˮ, Școala Doctorală OPSN
cucoreanu_cristian@yahoo.com

Abstract (ro): Mandatul European de Arestare are ca obiectiv lupta împotriva

criminalității de orice natură, în paralel cu respectarea drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului, fiind văzut ca un remediu oportun pentru modernizarea
procedurilor anevoioase ale extrădării.
Mandatul European de Arestare este o formă actualizată procedural a extrădării,
autorii acestei teorii susținând faptul că diferențele dintre Mandatul European de
Arestare și extrădare sunt nesemnficative, negând existența de sine stătătoare și
caracterul inovativ al mandatului.
Adoptarea Mandatului European de Arestare a dat naştere unei acţiuni
involuntare, şi anume faptul că trebuie să existe o încredere recirpocă între statele
membre ale Uniunii Europene care utilizează acest mandat. Trebuie să subliniem faptul
că utilizarea acestui tip de mandat se poate realiza doar printr-o actualizare a legislaţiei
din toate ţările membre ale Uniunii Europene.
Aderarea României la Uniunea Europeană a adus o schimbare în sistemul judiciar
prezent în țara noastră prin îmbunătățirea cooperării cu statele membre și introducerea
mandatului european de arestare, aceste fapte conducând la simplificarea și accelerarea
procedurii de extrădare. În procedura Mandatului European de Arestare cooperarea
reiese din principiile, valorile și obiectivele comune ale statelor membre. În România,
Legea 302/2004 este cea care reglementează mandatul european de arestare, ulterior
fiind modificată prin Legea 224/2006.

Cuvinte-cheie: MEA, a accede, sistemul judiciar, cooperare, mandat de arestare,

drepturile omului.

Abstract (en): The European arrest warrant has as its objective the fight against
criminality of any kind, while respecting human rights and fundamental freedoms,
being seen as an appropriate remedy for the modernization of the difficult procedures of
extradition.
The MEA is an upgraded procedural form of extradition and the authors of this
theory argue that the differences between European arrest warrant and the extradition
are insignificant, denying the existence of self-standing and the innovative character of
the mandate.
The endorsement of the European arrest warrant led to an involuntary action, i.e.,
there must be a mutual trust between the countries of the EU which user such mandate.
We must emphasize that using this type of mandate and only be done by updating all
the legislations from the countries of EU.
Romania's accession to the EU has brought about a change in the our judicial
system by improving cooperation with the Member States and the introduction of the
European Arrest Warrant, which has led to the simplification and acceleration of the
extradition procedure. In the Code of the EAW procedure, the cooperation can be
143
 inferred from the common principles, values and objectives of the European members.
In Romania, Law 302/2004 regulates the European arrest warrant, and is subsequently
amended by Law 224/2006.

Keywords: MEA, accession, judicial system, cooperation, arrest warrant law,

human rights.

I. INTRODUCERE – Apariția Mandatului European de Arestare

Din dorința Uniunii Europene de a asigura cetățenilor săi un înalt nivel de protecție între
granițele sale, de a-și transforma spațiul într-un spațiu de libertate, securitate și justiție prin
intermediul cooperării polițienești și judiciare penale, a fost adoptată Decizia-cadru a Consiliului
Uniunii Europene numărul 584/JAI/13.06.2002 privind mandatul european de arestare1 (denumit în
continuare MEA). Aceasta a intrat în vigoare deabia de la 01.01.2004, atunci când aparent s-a
produs o schimbare mult așteptată fiind înlocuită procedura pe alocuri ineficientă a extrădării.
MEA are ca obiectiv lupta împotriva criminalității de orice natură, în paralel cu
respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, fiind văzut ca un remediu oportun
pentru modernizarea procedurilor anevoioase ale extrădării.
Pentru a fi operațional, MEA trebuie să fie în concordanță cu Ordinea constituțională a
fiecărui stat membru, să respecte drepturile și libertățile fundamentale ale omului, iar la rândul lor,
statele trebuie să fie la un înalt nivel de pregătire pentru a reuși punerea în aplicarea a
acestuia.Întrebarea pe care și-a pus-o toată lumea este dacă MEA prezintă forma unei extrădări
inovative sau, defapt, reprezintă o schimbare totală de direcție.Susținătorii ultimei teorii, printre
care se numără și Michael Plachta, precum și avocatul general Ruiz Jarabo Colomer, deși
minoritari, dovedesc caracterul juridic, nou, sui generis al MEA, dovedind faptul că, asemănările cu
extrădarea se referă strict la predarea unei persoane autorităților competente unui alt stat în vederea
judecării ei sau executării unei pedepse.
Dacă în cazul extrădării statele acționează din poziții independente, în cazul MEA
„cooperarea este cerută și acordată în cadrul unui sistem juridic supranațional armonizat, unde,
renunțând parțial la suveranitatea lor, statele transferă anumite competențe decizionale și de
acționare în favoarea unor organe și instituții supranaționale”.
În procedura MEA cooperarea reiese din principiile, valorile și obiectivele comune ale
statelor membre.Conform opiniei contrare, MEA reprezintă o modificare a extrădării, o transpunere
a ei în actualitate, autorii acestei teorii susținând faptul că diferențele dintre MEA și extrădare sunt
nesemnficative, negând existența de sine stătătoare și caracterul inovativ al mandatului.

II. TRĂSĂTURILE MEA

Indiferent de părerile prezentate mai sus conform cărora MEA este sau nu un instrument
juridic de sine stătător, acesta prezintă propriile trăsături, acest lucru diferențiindu-l și conferindu-i
originalitate2.
Principiul recunoașterii reciproce
Conform acestui principiu, „fiecare autoritatea judiciară națională, trebuie să recunoască
ipso fapto cererea de predare a unei peroane făcută de o altă autoritatae judiciară, aparținând altui
stat membru, cu un minim de formalități” și putem spune că are la bază protecția drepturilor omului
existentă la nivelul Uniunii Europene și încrederea reciprocă între state ca rezultat al traiectoriei
comune a acestora. Acest principiu conduce la efectuarea unor verificări minime și este parte a
programului cu 24 de măsuri specifice elaborat de comisie pentru a facilita recunoașterea reciprocă
în materie penală.

1
F. R. Radu, De la extrădare la mandatul european de arestare. O privire istorică şi juridică, în Revista „Dreptul”, nr.
2/2006;
2
K. Reka, Mandatul European de Arestare – un instrument juridic apt să înlocuiască extrădarea?, Cluj Napoca, 2010;
144
 Principiul dublei criminalități
Conform Deciziei-cadru, având în vedere că statele membre sunt purtătoare ale
acelorași valori sociale și ale unei politici penale asemănătoare, numai este necesară dubla
încriminare care nu face altceva decât să încetinească procesul extrădării. Deasemenea, infracțiunile
cu un risc de pericol ridicat sunt considerate a fi definite și încriminate într-o formă relativ
asemănătoare de toate statele membre. Pentru ca executarea în cazul acestora să fie obligatorie, este
necesară și condiția sancționării de legea statului emitent cu închisoare de cel puțin 3 ani.
Lista infracțiunilor poate fi mărită doar prin votul unanim al consiliului.

III. COMPARAȚIE ÎNTRE MEA ȘI EXTRĂDARE

Trecerea de la o cooperare administrativ-judiciară, la o cooperare pur juridică
Conform Deciziei-cadru, autoritățile desemnate de a participa la procesul MEA,
referindu-ne aici la autoritățile emitente și la cele executante, trebuie să aibă acea capacitate de a
emite sau de a executa un mandat european de executare conform legii în vigoare a statului emitent
sau executant.Însă, în ceea ce privește Decizia-cadru, această lasă la aprecierea statelor membre
alegerea acestor autorități judiciare de emitere sau de punere în aplicare a MEA, cu precizarea că
această alegere se va face pe baza unor criterii de selecție prevăzute de CEDO.
Transformarea extrădării într-o procedura pur juridică, a avut și unele rezultate mai
puțin benefice pentru state, unul dintre ele fiin „renunțarea la excepția infracțiunilor politice și
militare”.
Una dintre consecințele acestei transformări, se bazează pe faptul că în ceea ce privesc
infracțiunile politice, acestea acționează doar în sfera statului asupta căruia se răsfrâng, ele
neaducând atingere asupra celorlalte state membre.
O altă consecință se referă la atitudinea de parțialitate pe care ar trebui să o aibă
judecătorii acestor state în legătură cu diferența dintre ideile fiecăruia referitoare la infracțiunile
politice.
Adoptarea MEA a dat naştere unei acţiuni involuntare, şi anume faptul că trebuie să
existe o încredere recirpocă între statele membre ale Uniunii Europene care utilizează acest mandat.
Trebuie să subliniem faptul că utilizarea acestui tip de mandat se poate realiza doar printr-o
actualizare a legislaţiei din toate ţările membre ale Uniunii Europene. Un exemplu elocvent prin
care într-o ţară nu s-a utilizat MEA în relaţiile cu alt stat, este cazul Germaniei. Această ţară a
renunţat să pună în executare vreun mandat european de arestare în relaţiile cu Spania, deoarece
aceasta din urmă nu avea acest tip de mandat implementat corect. Prin urmare, această lipsă de
uniformitate, a atras asupra ei în mod evident și o lipsă a proporționalității privind punerea în
executare a MEA, acest lucru punând în pericol încrederea reciprocă pe care statele și-o acordă între
ele.
Temeiurile de neexecutare
În ceea ce privește MEA, există și unele impedimente de punere în aplicare a
acestuia.Aici am putea menționa motivele de refuz, care sunt precizate în mod integral în Decizia-
cadru, după cum urmează: motive de refuz obligatorii și facultative.MEA conține aceleași motive
de refuz ca și în cazul extrădării, însă cu unele particularități.Spre exemplu, în România există o
categorie de persoane străine care au imunitate de jurisdicție, acest lucru nemaifiind menționat în
cadrul acestor motive de refuz al MEA, prin urmare, această categorie de persoane nu poate fi
predată.
Un alt exemplu prezent în cadrul motivelor de refuz, face referire la condiția dublei
incriminări, care, odată cu înlăturarea acesteia, unele dintre motive dispar întrutotul, iar altele devin
facultative.
Ca o observație în legătură cu prevederile Dispoziției-cadru legate de motivele de refuz
al MEA, putem aduce în discuție faptul că aceasta nu face nicio referire la încălcarea drepturilor
omului, pe langă extrădare în care acest lucru este menționat în mod expres.

145
 Predarea propriilor cetățeni
MEA este un concept nou, asemănător cu extrădarea, însă cu unele lucruri oarecum
diferite.Dacă în cazul extrădării, nu era permisă predarea propriilor cetățeni decât în cazuri
excepționale, în ceea ce privește MEA acest lucru este posibil deoarece s-a considerat faptul că nu
mai există conceptul de proprii cetățeni ai statului respectiv, aceștia fiind generalizați ca cetățeni
europeni.
În urma celor analizate anterior, putem adăuga la motivele de refuz și naționalitatea,
acesta clasându-se în sfera refuzurilor facultative.Făcând trimitere la Decizia-cadru, înțelegem din
art. 4 alin.(6) că un stat are posibilitatea de a refuza executarea MEA în cazul în care persoana
asupra căreia se face referire este cetățean sau rezident al statului de executare, cu obligația ca statul
să acționeze asupra lui cu pedeapsa prevăzută de legislația națională.3
În continuarea art. 4, aducem completarea prevăzută la art. 5 alin.(3), în care ni se
precizează faptul că în cazul persoanei la care am făcut referire anterior, i se va aplica o pedeapsă în
care va fi privată de libertate, ca motiv de reintegrare a persoanei în societate, aceasta să îi fie
transferată statului solicitant, pentru a-și putea ispăși pedeapsa în acest stat.4
Cea mai importantă condiție care a fost impusă de către state cu privire la extrădarea
propriilor cetățeni este stabilită prin introducerea unor condiții suplimentare.Una dintre aceste
condiții ar fi reciprocitatea, stabilită pe baza Convenției Europene privind extrădarea din 1957,
respectiv „părţile care împărtăşesc un anumit număr de principii comune, ceea ce nu exclude însă
existenţa unor diferenţe semnificative sub aspectul standardelor aplicabile între aceste state”. 5[5]
În analiza atât a MEA cât și a extrădării, putem distinge că cel dintâi are un termen
limită de executare precizat chiar de Decizia-cadru, termen ce se scurge din momentul în care
persoana este de acord cu predarea sa către statul care a emis mandatul, acest termen fiind stabilit la
10 zile.Totuși, în celelalte cazuri, statul care trebuie să onoreze cererea statului emitent are la
dispoziție 60 de zile din momentul în care persoana a fost arestată.Există și posibiliatea prelungirii
acestui termen cu cel mult 30 de zile, doar dacă statul executant nu poate să onoreze cererea statului
emitent, iar prin autoritatea competentă va face fără întârziere o informare în care să precizeze acest
lucru.Referitor la extrădare, aceasta nu are reglementat termenul, prin urmare, statele care primesc
solicitarea, pot să decurgă la efectuarea procedurile de soluționare a cererii care poate dura luni sau
chiar ani de zile.
Dacă până acum am prezentat atât avantajele cât și dezavantajele MEA și a extrădării,
în continuare vom vorbi și despre relația pe care acestea două o dezvoltă.
Există și situații în care pe numele aceleiași persoane să se emită atât un mandat
european de arestare cât și o cerere de extrădare.În aceste situații, chiar dacă la prima vedere putem
spune că MEA ar prima în fața cererii, autoritatea implicată în soluționarea cererii va decide care
dintre cele două instrumente primează în funcție de circumstanțe, gravitate și locul faptei.

IV. ROMÂNIA ȘI MANDATUL EUROPEAN DE ARESTARE

Aderarea României la Uniunea Europeană a adus o schimbare în sistemul judiciar
român prin îmbunătățirea cooperării cu statele membre și introducerea mandatului european de
arestare, aceste fapte conducând la simplificarea și accelerarea procedurii de extradare. În România,
Legea 302/2004 este cea care reglementează mandatul european de arestare, ulterior fiind
modificată prin Legea 224/2006.
O definiție a mandatului european de arestare este oferită de articolul 84 din Legea
302/2004, potrivit căruia „mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o
autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea și
predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății
sau executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate”.

3
Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene numărul 584/JAI/13.06.2002;
4
Convenția Europeană privind extrădarea din 1957;
5
F. R. Radu, Cooperarea judiciară internaţională şi europeană în materie penală, Ed.Wolters Kluwer, 2008;
146
 Articolul 85 aduce o clarificare cu privire la autorităţile judiciare desemnate cu emiterea
MEA în România, acestea fiind instanţele judecătoreşti.
Conform Legii 302/2004 rep., MEA era definit ca „o hotărâre judecătorească emisă de
instanţa competentă a unui stat membru”. Având în vedere faptul că, potrivit reglementării
europene, mandatul european de arestare poate fi emis şi de un procuror, s-a procedat la
modificarea definiției prin Legea 224/2006, însă nici conform reglementărilor naționale ulterioare
procurorul nu face parte din autoritățile competente în emiterea MEA.
„Autorităţile judiciare competente să execute un MEA sunt curţile de apel”, conform
art. 85 alin. 2. Conform alin. 3, autoritățile române competente să primească mandatul European de
arestare sunt Ministerul Justiției și parchetele de pe lângă curțile de apel în a căror circumscripție a
fost localizată persoana desemnată.
Dat fiind faptul că România nu a făcut precizări cu privire la limitarea în timp a MEA,
se denotă retroctivitatea acestuia, astfel sunt executate atât mandatele emise înainte, cât și după
intrarea României în UE.
În ceea ce privește regula dublei incriminări, articolul 24 prevede faptul că extradarea
poate fi admisă numai dacă fapta este prevăzută ca infracțiune atât de legea statului solicitant, cât și
de legea română. La fel cum în Decizia-cadru este prevăzută excepția de la regula de bază de
reciprocitate, situațiile fiind expres prevăzute de lege, așa și alin. 2 art. 24 din Legea 302/2004 rep.
Prevede derogarea de la dispozițiile alin. 1, extrădarea putând fi acordată și dacă fapta respectivă nu
este prevăzută de legea română, condiția fiind ca pentru această faptă este exclusă cerința dublei
incriminări printr-o convenție internațională la care România este parte.
În ţara noastră, unul dintre cele mai mediatizate cazuri din ultima vreme ln care a fost
emis un mandat european de arestare, a fost cazul celebrului parlamentar Ghiţă Sebastian Aurelian.
Acesta a fost acuzat de săvârşirea a patru infracţiuni de trafic de influenţă, trei infracţiuni de spălare
a banilor şi constituire de grup infracţional organizat. Întrucât mandatul de arestare preventivă nr.
1/05.01.2017 emis pe numele acestuia nu a putut fi pus în executare deoarece din informaţiile pe
care autorităţile le deţineau, acesta părăsise teritoriul României, pe numele său a fost emis de
I.C.C.J. un mandat european de arestare cu nr. 1/EAW/10.01.2017. Ulterior, din investigaţiile
realizate de autorităţi, fostul parlamentar a fost găsit în Serbia, ţară cu care România avea un
protocol de extrădare încheiat încă din 1961. Mandatul European de Arestare, care se poate aplica
doar în ţările membre ale Uniunii Europene, a fost solicitat în scopul predării inculpatului pe lângă
cererea de urmărire internaţională, care a fost solicitată tot pentru predarea inculpatului, de această
dată însă aceasta era aplicabilă ţărilor care nu sunt membre ale Uniunii Europene.

V. CONCLUZII
În concluzie, prin punerea în balanță a celor două (extrădarea, respective MEA), am
stabilit o serie de asemănări, deosebiri, dar și reglementări noi necesare, care în cazul extrădării nu
erau prevăzute.De aceea putem considera că MEA este o formă actualizată procedural a
extrădării.Pentru buna desfășurare și în condiții legale a MEA, este necesară o reactualizare a
legislației în vigoare în vederea implementării acestui nou concept, care deja este pus în aplicare
după cum am arătat în cele de mai sus. Totuși, prin înlocuirea termenului de „extrădare” cu cel de
„predare”, s-au născut o serie de probleme în ceea ce privește Constituția unor state membre, care le
ofereau protecție propriilor cetățeni, iar prin renunțarea la extrădare, acest lucru nu mai era posibil.

Referințe bibliografice
1. F. R. Radu, De la extrădare la mandatul european de arestare. O privire istorică şi
juridică, în Revista „Dreptul”, nr. 2/2006
2. K. Reka, Mandatul European de Arestare – un instrument juridic apt să înlocuiască
extrădarea?, Cluj Napoca, 2010
3. Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene numărul 584/JAI/13.06.2002
4. Convenția Europeană privind extrădarea din 1957
147
 5. F. R. Radu, Cooperarea judiciară internaţională şi europeană în materie penală,
Ed.Wolters Kluwer, 2008
6. G. Tudor, M. Constantinescu, Mandatul european de arestare, Ed. Hamangiu, 2009
7. I. C. Morar, Mandatul european de arestare. Context european şi intern, în Revista
“Curierul judiciar”, nr. 4/2005
8. L. Benoit, Le mandat d’arrêt europée, Revue du marché commun de l’Union
Européenne, nr. 465/2003
9. www.europeana.ro
10. www.europol.europa.eu

148
 SISTEMELE JURIDICE ÎN ȚĂRILE MUSULMANE
DIN PENINSULA ARABICĂ

THE LEGAL SYSTEMS IN THE MUSLIM COUNTRIES

OF THE ARABIAN PENINSULA
Drd. DĂNESCU Cristian - Dan
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza", Școala Doctorală OPSN
cristian@danescu.net

Abstract (ro): Pe parcursul a mai mult de 5.000 ani, în Peninsula Arabică au trait
civilizații diferite. Climatul aspru al acestei zone, a constituit o piedică în constituirea
de așezări umane, excepție făcând câteva oaze și orașe mari.
De-a lungul coastei Golfului Persic, contemporană cu civilizația sumerienilor și a
egiptenilor antici, a existat cultura Dilmun, un centru de comerț important pentru
perioada cuprinsă între secolul IV și anul 300 î.Hr.
Cele șapte state peninsulare, au o populație musulmană de aproximativ 78
milioane de locuitori, preponderentă fiind cea sunita, existând totuși în Yemen o
importantă comunitate șiita, iar în Sultanatul Oman o comunitate musulmană Ibadi.
Lucrarea urmărește rolul Legii Islamice Sharia în sistemele de justiție ale țărilor
din Peninsula Arabică, respectiv Yemen, Oman, Arabia Saudită, Qatar, Bahrain, Kuweit
și Emiratele Arabe Unite.
Centrul Islamului și lăcașul celor două locuri sfinte Mecca și Medina, cu o
încărcată semnificație religioasă pentru populația musulmană, se afla în spațiul
Peninsulei Arabice, respectiv în Arabia Saudită.
Sistemul juridic al Arabiei Saudite este bazat pe Legea Islamică Sharia din Coran
și tradițiile Profetului Mahomed. În anul 2010, guvernul Saudit și-a exprimat intenția de
a codifica legea Sharia, menite a clarifica și uniformiza sistemul juridic al instantelor
penale, civile și ale dreptului familiei. Cu toate acestea, pilonul de bază al sistemului
juridic rămâne totuși Ordonanta din 1992 care stabilește faptul că sfântul Coran și
tradițiile sunite ale Profetului Mahomed sunt Constituția Regatului și legea Islamică
Sharia este baza sistemului legal.
Prin Decretul 101/1996 al Sultanului Qaboos, a fost promulgată Constitutia
Omanului, care prevede la art.2 faptul ca Legea Islamică este baza legislatiei
Sultanatului. Codul penal omanez este o îmbinare a legii Sharia și a common law-ului
englezesc.
În Qatar, în situația în care suspectul sau victima sunt de religie musulmană,
Codul Penal permite aplicarea dispozitiilor legii Sharia, în ceea ce privește infracțiunile
de furt, adulter, defăimare, consum de alcool și apostazie.
Sistemul de justiție din Emiratele Arabe Unite este structurat pe instante de fond,
Curți de Apel și Curtea Supremă Federală. În ceea ce privește sistemul de drept penal,
acesta nu este strict bazat pe Legea Sharia. Câteva emirate, au suspendat pedepse,
prevazute de această lege, precum biciuirea. Acestea au fost înlocuite cu alte forme de
pedeapsa, respectiv, cu închisoarea. În emiratele mai conservatoare, cum ar fi Abu
Dhabi, Legea Sharia se aplica tuturor litigiilor civile, comerciale și familiale.
Majoritatea tărilor din Peninsula Arabică sunt țari “închise” și complexe, datele
recente privitoare la sistemele juridice nefiind ușor accesibile.

Cuvinte-cheie: Sharia, Peninsula Arabică, sistem juridic, musulmani suniti,

Coran.

149
 Abstract (en): Over the course of more than 5000 years, different civilizations
have lived in the Arabian Peninsula. The harsh climate of this specific area has always
been a hold back in the process of new human settlements incorporation with the
exception of a few major cities and oases.
Dilmun, an important trade and cultural center between the 4th century and the
300th BC, coexisted with the Sumerian civilization and the ancient Egyptians, along the
Persian Gulf Coast.
The seven peninsular states have a Muslim population of about 78 million. The
Sunni are the predominant population; however, besides the Sunni, Yemen has an
important Shiite community and the Sultanate of Oman has an Ibadi Muslim
community.
The present work describes the role of the Sharia Islamic Law in the legal systems
of the Arabic Peninsula countries such as Yemen, Oman, Saudi Arabia, Qatar, Bahrain,
Kuwait and the United Arab Emirates. Mecca and Medina, two sacred places with a
religious significance for the Muslim population, are located in the Arabian Peninsula,
more exactly in the Saudi Arabia.
The legal system of Saudi Arabia is based on the Islamic Sharia Law of the Quran
and the traditions of the Prophet Mohamed. In 2010, the government of Saudi Arabia
announced its intention to codify unwritten Sharia laws meant to clarify and uniformize
the legal system of criminal, civil and family law. However, the basic pillar of the legal
system remains the 1992 Ordinance which establishes that the Holy Quran and the
Sunni Traditions of the Prophet Mohamed are the Constitution of the Kingdom, and the
Islamic Sharia Law is the basis of the legal system.
The Oman Constitution was promulgated following the 101/1996 Decree of
Sultan Qaboos which stipulates in the Article 2 that the Islamic Law is the basis of
Sultanate's legislation. The Oman Penal Code is a combination of Sharia law and the
English common law. In Qatar, the Penal Code allows the application of Sharia law for
offenses of thievery, adultery, defamation, alcohol consumption and apostasy if the
suspect or the victim is a Muslim.
The justice system of the United Arab Emirates is structured on instances of
substance, the Courts of Appeal and the Federal Supreme Court. As far as the criminal
law system is concerned, this one is not strictly based on the Sharia Law. Some
Emirates have suspended punishments such as flogging and replaced them with
imprisonment. In Abu Dhabi, a more conservative Emirate, the Sharia Law applies to
all civil, commercial, and family disputes.
Most Arabian Peninsula countries are "closed" and complex. Recent data on legal
systems are difficult to access.

Keywords: Sharia, Arabian Peninsula, legal systems, Sunni Muslims, Quran.

Introducere
În Peninsula Arabică pe parcursul a mai mult de 5.000 ani au trăit civilizații diferite deși
contemporane cu civilizația sumerienilor și a egiptenilor antici, climatul aspru al acestei zone, a
constituit o piedică în constituirea de așezări umane, excepție făcând câteva oaze și orașe mari.
Centre de comerț importante pentru perioada cuprinsă între secolul IV și anul III î.Hr. făcând parte
din cunoscuta cultura Dilmun, găsim de-a lungul coastei Golfului Persic. Apărut în secolul 7 d.Hr.
în peninsula Arabică, Islamul, prin fondatorul sau Mahomed, a cucerit peninsula și a continuat să se
extindă și după moartea sa, conducerea lumii musulmane fiind asigurată de califi1. În prezent, în
cele șapte state peninsulare, trăiește o populație musulmană de aproximativ 78 milioane de

1
Ultimul calif a fost sultanul Imperiului Otoman, însă, în urma prăbușirii imperiului, după primul război mondial și al
revoluției din Turcia, instituția califatului a fost abolită în 1924, nemaifiind activată de atunci.
150
locuitori2, preponderentă fiind cea sunita, urmata o importantă comunitate șiita3 și o minoritate
musulmană Ibadi în Sultanatul Oman.
“Legea islamică”, Sharia, este menționată o singura data în Coran 4, fiind mai
cuprinzătoare și mai puțin specifică decât implica înțelesurile occidentale ale dreptului. Sharia este
o lege deoarece implică elemente ce țin de lege dar este recunoscut ca implică și aspecte care nu
reprezinta legea, cum ar fi aspecte religioase, morale, economice. În acest sens, Sharia seamană cu
legea evereiască, Halakah, mai mult decât o face cu legea crestină. 5 Eforturile de stabilire a legii au
trecut prin mai multe etape. A fost nevoie de erudiți musulmani timp de trei secole pentru a formula
ceea ce a devenit în cele din urmă metodologia clasică pentru stabilirea legilor lui Dumnezeu. Deși
cărturarii și clericii musulmani din perioada timpurie au concluzionat că Sharia se află în centrul
revelației lui Dumnezeu și că este, într-un anumit sens, atotcuprinzătoare, Sharia este cel mai bine
înțeleasă ca orientare dominantă a lui Dumnezeu pentru un mod de viață islamic.6
Cea dintai a fost delimitarea surselor divine, izvorul principal fiind desigur Coranul 7,
anumite versete ale acestuia nu au fost niciodată puse împreună într-o singură carte, o revizuire
completa a fost terminata abia după moartea Profetului, la inițiativa primilor 2 califi, Umar si
Uthman.
A doua sursă de revelație, deși una a cărei granițe sunt mai puțin clar delimitate decât
Coranul și una care „nu comanda același rang spiritual ca și textul Coranului“8 sunt cuvintele și
faptele Profetului, hadith9.

Cuprins
În primele patru secole ale Islamului au fost înființate 19 scoli juristprudențiale10, însă
până la căderea Bagdadului în 1258, numărul școlilor s-a redus la 5. În momentul de fata, patru
asemenea scoli majore sunt reprezentative pentru comunitatea islamica sunita: Hanafi; Maliki;
Shafi'i si Hanbali. În comunitatea musulmană șiită predomina școala juristprudențială Jafari.
Dintre tarile peninsulei Arabice, Arabia Saudita este singurul stat care recunoaște și
accepta Sharia, ca singura lege. Qatar, Kuweit, Yemen și Bahrain recunosc principiile Sharia într-o
masura mai mica. Sistemele juridice din Emiratele Arabe Unite și Oman sunt sisteme de drept
hibride ce conțin elemente de drept Islamic și european.

Arabia Saudită
Sharia are un loc special în Arabia Saudită, asa cum nu are în nici o altă țară majoritar
musulmană, aceasta cuprinzând aproximativ 80% din spațiul Peninsulei Arabice. În această țară,
Sharia este constituția statului, fiind atât singura sursă oficială de legitimitate politică, cât și legea
țării și a dreptului comun. Cel mai remarcabil dintre toate, chiar și publicul larg este de acord că
Sharia este sursa solitară de norme cu caracter obligatoriu pentru sferele civile și private.
În Arabia Saudită “politica Sharia“ nu este doar un singur subiect în cadrul politicii.
Sharia este implicată în toate politicile. Sharia este de asemenea înțeleasă în Arabia Saudită într-un
mod oarecum diferit decât în altă parte, având în vedere istoricul de 277 de ani de aderare a statelor
saudite la tradițiile Wahhabi și Salafi. Salafismul11 susține că adevăratul Islam reprezintă ceea ce a
fost practicat din cele mai timpurii generații, fără a ține seama de aglomerările de mai târziu. A nu

2
CIA, The World Factbook. Central Intelligence Agency, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-
factbook/geos/sa.html
3
Preponderentă în Yemen.
4
Coran 45:18
5
Conform tradiției islamice, strămoșul fondatorului Mahomed a fost Ismael, fiul lui Avraam
6
Kamali, Mohamad, Shari'ah Law: An Introduction, 2008, pp. 2-7
7
Cuvintele lui Dumnezeu transmise profetului Mohamed prin intermediul îngerului Gabriel
8
Kamali, Mohamad, Shari'ah Law: An Introduction, 2008, p. 61
9
O serie de rapoarte, naratiuni ce includ vorbele si faptele Profetului Mohamed
10
Abdal-Haqq, Islamic Law: An Overview of Its Origin and Elements, p. 36
11
Concepția mai mare în care se încadrează Wahhabismul.
151
se intelege ca Salafis cauta să se întoarca la un trecut vechi de 14 secole. Dimpotrivă, idealurile si
metodele lor apartin prezentului. Acestia nu se confruntă deloc cu istoria, ci cu textele sacre.
Sistemul juridic este organizat în jurul a doi poli complementari. Primul este cel al
jurisprudenței clasice, fiqh. Al doilea se bazează pe legile și instantele stabilite de către conducător,
astfel cum se prevede în conformitate cu conceptul clasic de „guvernare, în conformitate cu Sharia
(siyasa shar'iyya). Conducătorul completează acțiunile juriștilor prin legi considerate a servi
interesul public (maslahah), sub rezerva cerinței de a nu contrazice Sharia. Atât în vremurile clasice
cat și în Arabia Saudită de astăzi juriștii se ocupa cu ceea ce înseamna dreptul privat, iar
conducătorul cu ceea ce înseamna dreptul public. Versiunea premodernă a acestui sistem juridic
oferă statelor din Orientul Mijlociu, un grad de control și echilibru „adecvate istoric“.
Răspândirea cunoștințelor Sharia în rândul cetățenilor saudiți garantează că, deși statul
impune Sharia, acesta nu monopolizează punerea sa în aplicare. Se susține ca în viețile lor private,
cetățenii sunt liberi sa modeleze Sharia. Saudiții de astăzi sunt plini de speranța pentru un viitor mai
luminos, spre care se îndreaptă sub steagul Sharia. Motivați de ratele ridicate de alfabetizare și de o
înțelegere mai buna a legii, cetățenii saudiți recunosc cât de mult înțeles moral, cultural, juridic și
politic le oferă Sharia.
Legea fundamentală este cea mai importantă dintre cele trei legi constituționale
fundamentale promulgate în 1992. Potrivit acesteia, Coranul și tradițiile Profetului Mohamed
reprezintă Constituția Regatului. Legea fundamentala a fost amendata în anul 2013.
În anul 1971 a fost creata o instituție oficială, formată din cei mai în vârstă cercetători,
instruiți în special în științele religioase tradiționale, numit Consiliul Ulama, menita sa ofere
răspunsuri la problemele religioase ridicate de către guvern.
Sistemul instanțelor este alcătuit din Înaltă Curte, cu sediul în Riad, Curți de Apel și
instanțe de fond, acestea fiind împărțite în instanțe cu competență generală, instanțe penale, instanțe
comerciale, instanțe având în competența chestiuni legate de statutul persoanei, instanțe specializate
în dreptul muncii, precum și recent createle instanțe de executare.
Instanțele penale sunt specializate astfel: qisas12; hudud (pedepsele prevazute de
Coran), ta'zir precum si secția de minori. Instanțele penale sunt constituite din complete formate
13

din trei judecători.

Oman
În Sultanatul Oman, pană în anul 1971, instantele de judecata Sharia soluționau cauzele
civile și penale precum și chestiunile legate de dreptul familiei. Odată cu venirea la conducerea țarii
a Sultanului Qaboos Al Said s-a intrat într-o nouă eră juridică și administrativă, reforma majoră
constând în adoptarea Constituției în anul 1996 prin Decretul Regal nr.101.
Sistemul juridic omanez este unul hibrid, conținând norme de drept anglo-saxon și
norme de drept islamic. Constituția omaneză prevede la articolul 2 faptul că religia statului este cea
islamică, Sharia fiind baza sistemului legislativ. Decretul Regal nr.13/1996 stabilește funcționarea
sistemului de drept comercial, pe trei niveluri si anume: Curtea Suprema din capitala Muscat;
Curțile de Apel si instanțele de fond, în număr de 45, răspândite în diferite ținuturi ale Sultanatului.
Constituția omaneză din 1996, amendată în anul 2011, prevede numeroase drepturi
civile cum ar fi: egalitatea dintre cetățeni în fața legii, egalitatea în drepturile și îndatoririle publice,
interzicerea discriminării pe motive de sex, origine, culoare, limba, domiciliu sau statut social. 1414
Alte drepturi civile prevazute de Constituție sunt legate de aplicarea legii și de procedura penală,
cum ar fi: interzicerea reținerii și arestării ilegale, interzicerea torturii precum și a tratamentelor
inumane, prezumția de nevinovăție, dreptul la un proces echitabil, accesul la justiție, libertatea de
religie, libertatea de exprimare a presei. Extrădarea refugiaților politici este interzisă.

12
Sharia permite actele de răzbunare de tipul ochi pentru ochi.
13
Competenta generală.
14
Articolul 17 din Constitutia Omaneza.
152
 Cazurile civile, penale și comerciale sunt de competența instanțelor de fond, deciziile
acestora putând fi apelate, competența aparținând celor 6 Curți de Apel, în complete formate din 3
judecători. Ultima instanta este Curtea Supremă din Muscat.
Instantele Sharia au în competenta cazurile privitoare la dreptul familiei si statutul
personal.Constituția omaneză prevede și funcționarea unor instanțe militare.
Comunitatea majoritara musulmană din Oman aparține minorității Ibadi, mișcare
religioasa fondata la aproximativ 20 de ani de la moartea Profetului Mahomed.15

Qatar
În Qatar, Sharia este principala sursă legislativă, asa cum prevede Constituția adoptată
în anul 2004. Sistemul juristprudențial se bazează pe școala Hanbali, astfel încat Codul penal
permite aplicarea dispozițiilor Sharia în cazul furtului, adulterului, defăimării, consumului de alcool
și apostaziei în cazul în care suspectul sau victima sunt musulmani.
Articolul 35 din Constituție prevede clar faptul că toate persoanele sunt egale în fața
legii și nu vor fi discriminate pe motiv de sex, rasă, limbă sau religie iar articolul 39 prevede faptul
că o persoană acuzată este prezumată a fi nevinovată până când va fi condamnată de către o
instanta de judecata.
Instanțele Adlia, instanțe civile, create încă din anul 1971 au avut menirea sa rezolve
chestiunile de drept dintre cetațenii non-musulmani care locuiau în Qatar, după terminarea
dominației britanice.16
Dintre legile adoptate în Qatar putem menționa Codul penal și de procedură penală
adoptate în anul 2004, Legea combaterii terorismului din anul 1987, Legea privind lupta împotriva
narcoticelor din anul 1995, Legea privind lupta împotriva tranzacțiilor comerciale frauduloase din
anul 2000, Legea companiilor comerciale din anul 2002, Legea privind combaterea spălării banilor
din 2005, Legea privind protecția tranzacțiilor secrete din 2005.

Emiratele Arabe Unite

Deși principiile de bază ale legii din Emiratele Arabe Unite provin din Sharia, cea mai
mare parte a legislației este compusă dintr-o combinație de concepte islamice și europene de drept
civil, care au o bază comună în codul legislativ egiptean stabilit la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Influența franceză este demonstrată în mod clar prin adoptarea legii civile de către cele mai multe
țări din regiune, similare celor din statele europene, și nu prin sistemul de drept comun din Marea
Britanie.
Structura sistemului juridic este complexă, coexistând instantele Sharia și instanțele
civile, acestea operând în paralel, dar acoperind diferite domenii ale dreptului. De exemplu, în
Emiratele Arabe Unite, fiecare emirat are propriul tribunal federal de primă instanță, deși Dubai și
Ras al Khaimah au sisteme juridice separate.
Baza sistemului juridic din Emiratele Arabe Unite este Sharia. În Constituția din 1971
amendata în 2009, Islamul este identificat drept religia de stat, precum și principalul izvor de drept.
Cu toate acestea, deși principiile Shariei influențează legile penale și civile, influența directă a
Shariei în Emiratele Arabe Unite este limitată la dreptul familiei sau dreptul succesoral. Majoritatea
aspectelor comerciale sunt tratate acum fie de instanțele civile, fie de tribunale de arbitraj.
Sistemul juridic al Emiratelor este într-o măsura foarte mare influențat de către
sistemele de drept francez, roman, egiptean și islamic.
Cu toate că există un sistem federal al instantelor, instanța suprema fiind Curtea
Suprema din Abu Dhabi, atât Dubai, cât și Ras Al Khaimah nu fac parte din acest sistem judiciar
federal. Spre deosebire de celelalte emirate, Dubai și Ras Al Khaimah au propriile sisteme de
justiție, fiind în afara sferei de competenta a Curții Supreme din Abu Dhabi.

15
D. Hawley, Oman, Kensington, Stacey Internațional, 1995, p. 201
16
N. Hamzeh, Qatar: The Duality of the Legal System, http://ddc.aub.edu.lb/projects/pspa/qatar.html#notes-1)
153
 Există trei ramuri principale în structura instanțelor: civila, penală și Sharia. Structura
instanței din Dubai este formată din: Instante de fond, Curtea de Apel și Curtea de Casație.
Tribunalul de Primă Instanță include Curtea Civilă, Curtea Penală și Curtea Sharia.
O instanță din Emiratele Arabe Unite va accepta un avocat ales sa reprezinte într-un
litigiu în conformitate cu prevederile legale, acesta trebuind să-și dovedească calitate de
reprezentant al clientului său printr-o împuternicire notarială.
Instantele Sharia sunt instanțele islamice din Emiratele Arabe Unite și sunt
responsabile, în primul rând, de chestiunile civile dintre musulmani. Non-musulmanii nu vor apărea
în fața unei instanțe din Sharia. Instanțele Sharia au competența exclusivă de a soluționa litigiile
familiale, inclusiv chestiuni care implică divorțul, moștenirea, custodia copilului, abuzul asupra
copilului și tutela minorilor.
În toate emiratele, este ilegal ca femeile musulmane să se căsătorească cu non-
17
musulmani.
În lipsa unei dispoziții speciale în legea codificată din Emiratele Arabe Unite, se aplică
principiile islamice ale Shariei, sistemul jurisprudențial bazându-se pe școala islamica Hanafi.

Yemen
În Republica Yemen, sistemul judiciar este bazat pe Sharia, sistemul judiciar incluzând
instante de fond, Curți de Apel și Curtea Suprema.18 Nu există instanțe separate pentru litigiile
penale și civile, însa există secții desemnate în cadrul instanțelor de fond pentru cauze penale,
civile, comerciale și de statut personal.19
Instanța de fond este cea în care litigiile inițiale sunt audiate și soluționate de un sistem
de instrucție. Dacă oamenii sunt nemulțumiți de rezultatul cauzei, pot apela la Curtea de Apel.
Curțile de Apel se află în fiecare din cele 18 provincii și sunt formate din complete de câte trei
judecători. Curtea Supremă, situată în capitala Sana'a, este instanța cu cea mai mare
responsabilitate.
Curtea Supremă poate soluționa definitiv o cale de atac și, de asemenea, să inspecteze
constituționalitatea legilor și verifica hotărârile instanțelor inferioare. Cea mai înaltă instanță se
ocupă de o mare parte din activitatea administrativă a sistemului judiciar și poate examina litigiile
electorale, precum și problemele de jurisdicție între celelalte instanțe. Curtea Suprema are
competenta de a judeca înalți oficiali, cum ar fi președintele, vicepreședintele și premierul. În
ansamblu, Curtea Supremă de Justiție poartă o mare responsabilitate în cadrul sistemului legislativ.
Prin Rezoluția din 19 martie 1977, o nouă institutie juridica, cunoscută sub numele de
niyaba (denumirea oficială: al-niyaba al-amma) a fost introdusă în Republica Arabă Yemen. De
sorginte franceza, noua instituție a primit puteri deosebite. În esență, niyaba este o agenție de
investigare și cercetare penală, competentă în cauze penale și în alte ramuri de drept public. Are
competente în dreptul familiei, în special în cazurile care implică divorțul și protecția minorilor. În
plus, niyaba are controlul asupra executării hotărârilor judecătorești, având în atribuți și
supravegherea închisorilor. Transferul instituției europene pe teritoriul yemenit nu a fost direct,
deoarece legiuitorul yemenit și-a modelat niyaba pe o instituție egipteana. Niyaba egipteană a fost
instituită în 1876 ca o copie a instituției franceze, dar a evoluat considerabil de la introducerea sa
acolo. Sosirea niyabei în Yemen a fost astfel mediată de un interval de o sută de ani de dezvoltare în
afara Franței.

17
United Arab Emirates, U.S. Department of State, https://www.state.gov/j/drl/rls/irf/2009/127360.htm
18
Judicial System - Yemen – Issues, Encyclopedia of the Nations, Information about Countries of the World, United
Nations and World Leaders. Web. 24 Mar. 2011, http://www.nationsencyclopedia.com/Asia-and-Oceania/Yemen-
JUDICIAL-SYSTEM.html
19
UNDP-POGAR: Arab Judicial Structures. UNDP-POGAR: Home. Web. 24 Mar. 2011, http://www.undp-
pogar.org/publications/judiciary/nbrown/yemen.html
154
 Kuweit
Articolul 2 din Constituția Kuweitului identifică Sharia drept principala sursă de
legislație. Sistemul juridic al Kuweitului este un amestec de drept britanic, drept civil francez, drept
civil egiptean și drept Islamic.20 Legea privind statutul personal este bazat pe Sharia, bazându-se pe
școala juristprudențială Maliki și Hanafi. În fata unei instante de judecata, mărturia unei femei are
jumătate din valoarea mărturiei unui bărbat.21
În Kuweit, sistemul judiciar este structurat pe trei niveluri. La baza ierarhiei se află
instanțele de fond. Aceste instanțe se ocupă separat de aspectele civile, comerciale, personale și
penale. Hotărârile pronunțate în cauze care implică contravenții care se sancționează cu mai puțin
de trei ani de închisoare sau amenzi cu mai puțin de 250 de dinari din Kuweit nu pot fi atacate la o
instanță de nivel superior. Deciziile comerciale și civile care implică amenzi mai mici de 1000 de
dinari sunt definitive. Curțile de apel, care judeca în complete formate din de trei judecători, servesc
drept Curți intermediare și definitive.
Curtea de Casație, aparută în sistemul juridic în 1990, se află la vârful sistemului
judiciar din Kuweit și servește drept instanța de ultim grad. Împărțite în secții comerciale, civile și
penale, hotărârile Curții nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic pentru instanțele inferioare,
totuși ele sunt în mod normal respectate.

Bahrain
Regatul Bahrain a obținut independența deplină față de Marea Britanie în august 1971.
De atunci, sistemul legal din Bahrain a urmat un model similar celorlalte state arabe, având ca
model, în special, codurile egiptene.
Islamul este religia Regatului, iar sistemul juridic se bazează pe sistemul Sharia,
sistemele codificate și common law-ul englezesc. Sharia este principala sursă de legislație, urmată
de cutuma.
Articolul 2 din Constituția din 2002 din Bahrain, așa cum a fost adoptat inițial, precum
și după amendamentul din februarie 2012, declară că Islamul Sharia este o sursă principală de
legislație. Patru niveluri de instanțe ordinare au jurisdicție asupra cauzelor legate de chestiuni civile,
administrative și penale, Curtea de Casație fiind cea mai înaltă instanță civilă din Bahrain;
În toate cazurile, judecătorii trebuie să recurgă la Sharia în cazul în care legislația este
tăcută sau neclară. Curțile din Sharia se ocupă de legile privind statutul personal. O lege privind
statutul personal a fost codificată în 2009 pentru a reglementa aspectele legate de statutul personal
și se aplică numai musulmanilor suniți. Nu există o lege privind statutul personal codificat pentru
șiiți. Într-un tribunal din Sharia, o mărturie a unei femei musulmane este în valoare de jumătate din
cea a unui musulman.

Concluzii
Orice progres actual este prezentat ca o funcție a unor factori externi precum prețul
petrolului sau presiunea americană asupra regimurilor din Orientul Mijlociu pentru democratizarea
și respectarea drepturilor omului. În mod clar, există un adevăr în aceste rapoarte, și cu siguranță
este puțin probabil ca cetățenii Peninsulei Arabice să obțină drepturi politice în stil occidental, ușor
sau rapid. Aceste drepturi depind de alegerea conducătorilor de a le acorda, iar în momentul de față
se simte puțină presiune pentru a face acest lucru. Înregistrarea generală a dezvoltării politice a
țărilor Peninsulei Arabice, în chestiuni precum drepturile omului, democrația și statul de drept,
rămân sărace. Dar, cu accentul pus pe criteriile externe sau internaționale de dezvoltare politică,
aceste rapoarte pierd o mare parte din imaginea de ansamblu.
Societatea civilă generează multe dintre schimbările actuale, atât direct, cât și indirect.
Un mecanism pentru aceasta este chiar răspândirea Sharia. In timp ce este aplicată cel mai adesea
de stat, ea nu poate fi controlată sau monopolizată de stat. În viața lor civilă și privată, cetățenii sunt

20
State of Kuwait, Public Administration Profile (PDF). United Nations, p. 7.
21
Kuwait Gender Equality Profile (PDF), UNICEF.
155
acuzați și împuterniciți să modeleze Sharia și să o pună în aplicare. Ca și în alte țări musulmane din
întreaga lume, în Peninsula Arabica, Islamul și Sharia au tendința de a trece în centrul atenției ori de
câte ori cetățenii reflectă asupra identităților, trecutului și viitorului lor individual, comunal și
național. Popoarele peninsulare, tot mai educate și informate cu privire la subiecte religioase , își
dau seama treptat cât de imensă este semnificația morală, culturală, juridică și politică oferita de
Sharia, și de măsura în care sunt capabili să o activeze, să o direcționeze și să o utilizeze.
Direcțiile spre care se vor îndrepta oamenii, nu pot fi anticipate - dar se poate anticipa că
este puțin probabil ca aceste direcții să fie în acord, în curând sau vreodată, cu așteptările externe
pentru evoluția politică.

Referinte bibliografice
1. T. Al-Azem, Rule-Formulation and Binding Precedent in the Madhhab-Law
Tradition: Ibn Qualubugha's Commentary on the Compendium of Quduri. Leiden, Boston, Brill,
2016
2. Amnesty International (2008), Amnesty International Report 2008 – Saudi Arabia,
London
3. R. Bhala, Understanding Islamic Law (Shar'a). Durham, North Carolina, Carolina
Academic Press, 2016.
4. R. Bulliet, Islam: The view from the Edge, Columbia University Press
5. CIA - The World Factbook. Central Intelligence Agency.
https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/
6. S. Farrar, K. Ghena, Accommodating Muslims under Common Law: a Comparative
Analysis. Abingdon, Oxon, New York, NY: Routledge, 2017
7. Encyclopaedia of Islam, Ed. Gudrun Krämer. Leiden, Boston, Brill, 2007
8. W. B. Hallaq, An Introduction to Islamic Law. Cambridge, New York, Cambridge
University Press, 2009
9. N. Hamzeh, Qatar: The Duality of the Legal System, Middle Eastern Studies, Vol.
30, No.1, January 1994, pp.79-90 Published by Frank Cass, London
10. R. W. Hefner, Shari'a Politics: Islamic Law and Society in the Modern World;
Indiana University Press, 2011
11. Oman's Constitutions
12. https://www.constituteproject.org/constitution/Oman_2011.pdf?lang=en
13. J. M. Otto, Sharia Incorporated. A Comparative Overview of the Legal Systems of
Twelve Muslim Countries in Past and Present, Leiden University Press, 2010
14. L. Salaymeh, The Beginnings of Islamic Law: Late Antique Islamicate Legal
Traditions, Cambridge, UK: Cambridge University Press, 2016
15. F. E. Vogel, Islamic law and legal system: studies of Saudi Arabia, 1999
16. B. Waicek, Decisive Moment for Yemen. Act Now., Amnesty International, Amnesty
International, Working to Protect Human Rights, 06 Apr. 2011, Web. 14 Apr. 2011
17. World Report 2011: Yemen | Human Rights Watch., Home, Human Rights Watch.
Web. 14 Apr. 2011: http://www.hrw.org/en/world-report-2011/yemen
18. Yemen, U.S. Department of State, Web, 03 Mar. 2011,
http://www.state.gov/r/pa/ei/bgn/35836.htm#political

156
ARMONIZAREA LEGISLATIVĂ ÎN DOMENIUL AFACERI INTERNE

LEGISLATIVE HARMONIZATION IN THE FIELD

OF INTERNAL AFFAIRS
Drd. DONȚU Mihai - Marian
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Școala Doctorală OPSN
mariandontu@yahoo.com

Drd. URECHE Traian - Cristian

Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Școala Doctorală OPSN
cristi.ureche@hotmail.com

Abstract (ro): Statele europene se află într-un continuu proces de eliminare a

frontierelor, chiar juridice, motiv pentru care legiuitorul național utilizează în
majoritatea actelor normative termeni care facilitează transpunerea în dreptul intern a
normelor comunitare. În România, Ministerul Afacerilor Interne este organul de
specialitate al Guvernului care are competența realizării programelor și strategiilor în
domeniul apărării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, a proprietății
publice și private, desfășurând de asemenea atribuții și pentru respectarea obligațiilor ce
revin țării noastre în calitatea sa de membru al Uniunii Europene. În cadrul afacerilor
europene, Ministerul Afacerilor Interne exercită funcții stabilite în cadrul instituțiilor
europene, asigurând implementarea politicilor comunitare și a obiectivelor strategice ce
implică spațiul european și armonizarea legislativă pe domeniul său de competență.
Pentru o armonizare eficientă a legislației interne din domeniul afacerilor interne este
oportună o conlucrare între Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Justiției și
Ministerul Afacerilor Externe, ultima având în organigrama sa Direcția Armonizare
Legislativă, care are sarcina de a asigura compatibilitatea legislației naționale cu cea
europeană, ca instituții cu competențe asupra fenomenului criminalității internaționale.
Abordarea folosită de autori este, în esență, din perspectivă juridică, metodele de
cercetare folosite fiind studiul și observarea fenomenului juridic la nivel european și
intern. Rezultatul cercetării conduce la concluzia că armonizarea legislativă din
domeniul afacerilor interne este complexă și reclamă o atenție permanentă, ținând cont
că în organigrama Ministerului Afacerilor Interne se află o serie de instituții cu atribuții
asupra spațiului european de libertate, securitate și justiție. Lucrarea poate avea
implicații în activitatea instituțiilor anterior menționate, dar poate fi utilă și persoanelor
interesate de evoluția actelor juridice interne.

Cuvinte-cheie: armonizare, legislație, programe, drept.

Abstract (en): European countries are in a continuous process of border removal,

even legal, which is why the national legislator uses in most legal acts terms that
facilitate the transposition of community rules into national law. In Romania, the
Ministry of Internal Affairs is the specialized body of the Government that has the
competence to implement programs and strategies in the field of the defense of human
rights and fundamental freedoms, public and private property, also exercising duties for
respecting the obligations of our country as a member of the European Union. Within
the framework of european affairs, the Ministry of Internal Affairs performs functions
established within the European institutions, ensuring the implementation of
Community policies and strategic objectives involving the European area and
legislative harmonization on its area of competence. For an effective harmonization of
157
 internal legislation in the field of internal affairs, it is required a good cooperation
between the Ministry of Internal Affairs, the Ministry of Justice and the Ministry of
Foreign Affairs, the latter having in its organizational structure the Directorate for
Legislative Harmonization which has the task of ensuring the compatibility of the
national legislation with the European one, these three being institutions with
competence over the international crime phenomenon. The approach used by the
authors is essentially from a legal perspective, the research methods used being the
study and observation of the legal phenomenon at european and national level. The
result of the research leads to the conclusion that legislative harmonization in the field
of internal affairs is complex and requires constant attention, given that the Ministry of
Internal Affairs has in its structure a series of institutions with attributions on the
european area of freedom, security and justice. The paper may have implications in the
activity of the aforementioned institutions, but it may also be useful to persons
interested in the development of internal legal acts.

Keywords: legislation, harmonization, programs, law.

I. Introducere
Armonizarea legislativă reprezintă acel proces prin care legislația unui stat ce și-a
manifestat acordul pentru aderarea la Uniunea Europeană ia toate măsurile pentru transpunerea în
dreptul intern a normelor comunitare. Noțiunea de afaceri interne nu este definită explicit în actele
normative interne, însă aceasta nu poate desemna decât activitatea de organizare și exercitare a
competențelor relative la viața comunității. Doctrina1 aduce în context și termenul de realitate
juridică despre care se afirmă că are în conținutul său conștiința juridică, dreptul și relațiile juridice
sau ordinea de drept, ca elemente ce contribuie în mod direct și asupra armonizării legislative din
domeniul afaceri interne.
Astfel, conștiința juridică sau conștiința legiuitorului are rolul de a analiza și filtra
situațiile concrete ce necesită reglementare, ulterior, fiind elaborate normele juridice adecvate, aici,
intervenind desigur și relațiile sociale internaționale ce trebuie avute în vedere la elaborarea
proiectelor de acte normative.
În concluzie, cele expuse mai sus constituie elemente ce trebuie avute în vedere de
instituțiile cu competențe în transpunerea normelor comunitare în dreptul intern, însă referirea la
aceste instituții nu se mărginește numai la Ministerul Afacerilor Interne.

II. Reglementări incipiente

Măsuri incipente ale armonizării legislative în dreptul nostru intern se regăsesc în Legea
nr. 20/1993 pentru ratificarea Acordului european instituind o asociere între România, pe de o parte,
şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, semnat la Bruxelles la
1 februarie 19932. Prin actul normativ anterior menționat România a ratificat înțelegerea între
România şi statele membre ale Comunității Economice Europene, Comunității Europene a Energiei
Atomice și Comunității Europene a Cărbunelui şi Oțelului. Statele semnatare apreciază că unitatea
între statele membre este piatra de temelie a cooperării, exprimându-și convingerea că reformele ce
trebuie implementate în țara noastră nu se puteau realiza decât printr-o legătură strânsă între această
asociere și perpetuarea reformelor de orice natură, aici fiind inclusă și reforma juridică. De altfel, în
perioada postdecembristă, cuvântul ”reformă” a constituit laitmotivul existenței poporului român,
acesta fiind des uzitat în mass-media.
Astfel, având în vedere intenția manifestată de conducătorii României de la acel
moment, ca România să devină parte a comunităților europene, s-a statuat că acest obiectiv final se

1
C. Voicu, A. C. Voicu, Teoria Generală a Dreptului, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 42.
2
Publicată în Monitorul Oficial nr. 73 din 12 aprilie 1993.
158
va realiza numai printr-o asociere deplină în scopul unei fructuoase cooperări de natură socială,
economică, financiară și culturală.
De asemenea, în conținutul acordului de asociere se statuează că cerința fundamentală
ce trebuie îndeplinită pentru o integrare deplină a României o constituie armonizarea legislativă a
actelor juridice interne cu dreptul comunitar, armonizarea făcându-se gradual până la atingerea
scopului final care urma să fie realizarea unei compatibilități depline. Desigur că această
compatibilitate este în realitate dificil de realizat, existând domenii asupra cărora statele nu vor
putea fi întotdeauna pe aceeași poziție, cum este, spre exemplu, domeniul dreptului penal, care,
după cum se cunoaște, s-a ramificat la nivel internațional în drept penal internațional, drept
internațional penal și drept penal european3. Deși se pare că există preocupări pentru elaborarea
unei codificări a normelor penale internaționale în care să fie reglementate însă numai anumite
instituții ce țin de Partea generală a Codului penal, nu este exclus un asemenea demers nici la
nivelul Uniunii Europene4, dar apreciem că acesta nu ar fi încununat de succes având în vedere că în
dreptul penal intern principiul suveranității constituie în continuare ”piatra din capul unghiului”
pentru legiuitorul european. În acest sens, trebuie să precizăm că, în prezent, există în continuare
state membre U.E., care, în domeniul cooperării judiciare internaționale în materie penală nu au
transpus integral normele emise de legiuitorul european.
Conform Acordului de asociere5, inițial, armonizarea legislativă a vizat în mod deosebit
următoarele domenii: legea vamală, legea societăţilor, legea bancară, conturile şi taxele societăţilor,
proprietatea intelectuală, protecţia forţei de muncă şi a locurilor de muncă, securitatea socială,
serviciile financiare, regulile de concurentă, protecţia sănătăţii şi vieţii oamenilor, animalelor şi
plantelor, protecţia consumatorilor, impozitarea indirectă, standardele şi normele tehnice, legile şi
reglementările în domeniul nuclear, transport şi mediu. În scopul realizării unei armonizări
legislative de asemenea amploare, potrivit Acordului, instituțiilor statului au beneficiat de expertiza
unor experți din domeniile vizate, facilitarea accesului la ultimele norme relevante în respectivele
domenii și organizarea de seminarii pentru formarea profesională, inclusiv ajutor pentru traducerea
normelor comunitare.
Astfel, pentru a asigura compatibilitea dreptului intern cu normele comunitare,
legiuitorul român a trebuit să adopte un nou act normativ care să reglementeze chiar activitățile de
elaborare, unificare și sistematizare a actelor normative, în acest sens fiind adoptată Legea nr.
24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative6, prin care a fost
abrogat Decretul nr. 16/1976 pentru aprobarea Metodologiei generale de tehnică legislativă privind
pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative7, căzut practic în desuetudine, mai ales
după orientarea internațională a României în perioada ulterioară anului 1989.
Deși se dorește realizarea unei compatibilități depline a dreptului intern cu normele
comunitare, totuși, activitatea normativă rămâne subordonată principiilor de legiferare proprii
sistemului de drept românesc, această formulare legală evidențiind incidența principiului
suveranității statale în politica de legiferare a României. De altfel, considerăm că independența
activității de normare a relațiilor sociale rămâne cea mai importantă trăsătură a unui stat suveran, în
acest sens legea stipulând că, ”activitatea de legiferare reprezintă principala modalitate de
implementare a politicilor publice”8. Astfel, legiuitorul național a impus în cuprinsul legii
referitoare la normele de tehnică legislativă obligația autorităților cu competențe de legiferare de a
avea în vedere la elaborarea proiectelor de acte normative ca soluția legislativă cuprinsă în ele să
respecte cerințele armonizării legislației naționale cu normele comunitare dar și cu dispozițiile
tratatelor internaționale pe care România le-a asumat.

3
G. Paraschiv, Drept penal al Uniunii Europene, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 9.
4
Ibidem, p. 11.
5
Art. 70 din Legea nr. 20 din 1993.
6
Republicată în Monitorul Oficial nr. 260 din 21 aprilie 2010.
7
Publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 14 din 13 februarie 1976.
8
Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.
159
 Cu toate acestea, orice act normativ european ce se dorește a fi implementat în legislația
națională necesită o evaluarea ex-ante a impactului ce se va resimți în mediul intern, în vederea
edificării unei imagini clare a efectelor sale asupra legislației interne, a politicilor publice, a
bugetului și a cetățenilor.
Deși România a aderat la Uniunea Europeană cu mult timp în urmă, mai exact la 1
ianuarie 2007, se pare că aderarea la Spațiul Schengen rămâne totuși un deziderat greu de înfăptuit
pentru țara noastră. În acest context, trebuie să amintim că, prin Tratatul de la Amsterdam au fost
integrate în Tratatul de la Maastricht dispozițiile de natură penală ale Acordului Schengen. În ceea
ce privește includerea României în Spațiul Schengen trebuie să menționăm că la nivelul
Ministerului Afacerilor Interne procesul de aderare se află într-o permanentă atenție, aspect ce
reclamă efectuarea de analize asupra legislației naționale. În acest scop, sunt solicitate puncte de
vedere de la toate structurile Poliției Române, conform competențelor fiecăreia, pentru a identifica
modificările și completările de ordin legislativ, instituțional și procedural necesare pentru pregătirea
procesului de eliminare a controalelor la frontierele interne. Tot în contextul Schengen, trebuie să
amintim că, având în vedere posibila abordare în două etape a procesului de aderare, mai întâi cu
frontierele maritime și aeriene și apoi cu cele terestre, trebuie demarate analize ce implică situațiile
de ordin legislativ și procedural legate de scenariul tranzitoriu.
Astfel, în vederea atingerii scopului propus, respectiv de a identifica soluțiile legislative
de perspectivă, toate structurile implicate în procesul de aderare trebuie să aibă o imagine clară
asupra tuturor dispozițiilor acquis-ului Schengen în sensul art. 2 din Actul de aderare din 2005, care
urmează să fie aplicabile României și Bulgariei în raporturile acestora cu statele membre care aplică
integral acquis-ul Schengen, precum și cu Islanda, Norvegia și Confederația Elvețiană. Dispozițiile
normative la care am făcut referire se regăsesc în deciziile Comitetului Executiv instituit prin
Convenția Schengen, deciziile, directivele și recomandările Consiliului, regulamentele
Parlamentului European și ale Consiliului și deciziile Comisiei Europene.
Totuși, recent, cu ocazia unei vizite în România, președintele Comisiei Europene,
Jean-Claude Junker a afirmat că speră ca, până la data preluării de către România a președinției
Consiliului Uniunii Europene, adică în anul 2019, țara noastră să fie deja inclusă cu drepturi depline
în spațiul Schengen.

III. Instituții competente

În domeniul afacerilor interne considerăm că armonizarea legislativă nu se poate realiza
decât printr-o cooperare interinstituțională eficientă, sfera instituțiilor participante cuprinzând cel
puțin Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul de Justiție. În
conformitate cu dispozițiile Legii nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului
României și a ministerelor9, cele trei ministere sunt organe de specialitate ale administrației publice
centrale, cu personalitate juridică, care realizează politica guvernamentală pe aria lor de activitate.
Din conținutul acestui act normativ, constatăm că Guvernul este învestit cu exercitarea anumitor
funcții în virtutea calității sale de autoritate publică a puterii executive, însă, dintre acestea, pentru
demersul nostru relevante sunt funcția de reglementare, funcția de reprezentare și funcția de
autoritate de stat. Prin cele trei funcții se urmărește realizarea unui cadru normativ și instituțional
adecvat îndeplinirii obiectivelor strategice, reprezentării statului în cadrul relațiilor internaționale și
asigurarea respectării prevederilor din domeniul ordinii publice și siguranței naționale.
Astfel, conform prevederilor H.G. nr. 16/2017 privind organizarea și funcționarea
Ministerului Afacerilor Externe, Direcția Armonizare Legislativă desfășoară activități de avizare a
proiectelor de acte normative care transpun în legislaţia naţională dispozițiile normelor europene şi
examinează, sub aspectul compatibilităţii cu reglementările comunitare, propunerile legislative
interne în vederea formulării punctului de vedere al Guvernului asupra acestora10.

9
Publicată în Monitorul Oficial nr. 164 din 2 aprilie 2001.
10
Art. 2 pct. 37 din H.G. nr. 16/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 44 din 16 ianuarie 2017.
160
 De asemenea, potrivit art. 6 pct. I pct. 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Justiţiei, Ministerul Justiției are sarcina de a examina legislaţia internă,
potrivit competențelor sale, pentru stabilirea compatibilităţii normelor interne cu acquis-ul
comunitar şi cu celelalte acte juridice internaţionale la care România este parte. În acest context,
considerăm oportun a preciza că Ministerul Justiției este autoritatea centrală în domeniul cooperării
judiciare internaţionale11. Ministerul Justiției participă și la întrunirile Consiliului Justiţie şi Afaceri
Interne şi la alte întâlniri cu caracter internaţional cu obiective judiciare.
Ministerul Afacerilor Interne desfășoară, de asemenea, atribuții în domeniul armonizării
legislației interne. Astfel, Ministerul Afacerilor Interne asigură îndeplinirea obligaţiilor asumate de
România şi participă în mod activ la procesele de elaborare a politicilor şi întocmire a actelor
normative comunitare12. Totodată, potrivit competențelor sale, Ministerul Afacerilor Interne are un
rol activ în realizarea strategiilor naționale conform politicilor interne adoptate la nivelul Uniunii
Europene. În aceste sens, Ministerul Afacerilor Interne, alături de Ministerul de Justiție, asigură
reprezentarea statului român la Consiliul Justiție și Afaceri Interne şi la întrunirile Consiliului
Uniunii Europene şi Comisiei Europene13, contribuind în același timp la ridicarea gradului de
compatibilitate al dreptului intern cu normele comunitare, cu respectarea principiului celerității,
inerent activității de legiferare.

IV. Acțiuni viitoare

Așa cum am precizat anterior, România va asigura președinția Consiliului Uniunii
Europene în perioada iulie-decembrie 2019, iar Ministerul Afacerilor va deține președinția
Consiliului Justiție Afaceri Interne – secțiunea afaceri interne. Procesul de pregătire în vederea
preluării președinției începe cu aproximativ 4 ani înainte și presupune desfășurarea de activități
diverse pe mai multe planuri. Programul strategic adoptat în acest sens conduce la concluzia că
trebuie abordate 4 teme mari, respectiv: elaborarea agendei politice și a programului președinției
pentru Consiliul Justiție și Afaceri Interne - secțiunea afaceri interne, selectarea și pregătirea
personalului implicat în organizarea și exercitarea președinției, organizarea evenimentelor și
asigurarea suportului logistic, financiar și a activităților de protocol și comunicarea și promovarea
președinției Consiliului Justiție Afaceri Interne.
În termeni generali, trebuie să precizăm că asigurarea președinției presupune și
gestionarea procesului legislativ și a politicii instituționale a Consiliului, reprezentarea Consiliului
în relațiile cu celelalte instituții europene, statele terțe, organizații internaționale etc., dar și
negocierea cu Parlamentul European a actelor juridice și a documentelor politice aflate în procedura
legislativă ordinară, denumită codecizie.
De asemenea, trebuie subliniat că volumul de legislație depinde de inițiativele Comisiei
Europene, de prioritățile politice ale altor instituții europene dar și de ale statelor membre, iar durata
unei proceduri de legislative până la adoptarea actului durează aproximativ 2 ani. Asigurarea
președinției poate constitui un atu pentru Ministerul Afacerilor Interne care poate promova
interesele sale și ale statului în cadrul politicilor interne ale Uniunii Europene, cu ocazia
summit-urilor, reuniunilor informale ale miniștrilor, ale grupurilor de lucru, conferințelor sau a
vizitelor ce se vor desfășura.
Nu în ultimul rând, trebuie să menționăm că instituțiile din subordinea Ministerului
Afacerilor Interne vor asigura și măsurile de ordine și siguranță publică pe durata evenimentelor
ocazionate de asigurarea președinției. Astfel, pe lângă cooperarea interinstituțională care vizează
gestionarea procesului legislativ, apreciem că este necesară și o cooperare de aceeași natură pentru
asigurarea securității și ordinii publice pe perioada desfășurării evenimentelor având în vedere

11
Art. 6 pct. III, pct. 1 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, publicată în
Monitorul Oficial nr. 443 din 29 iunie 2009.
12
Art. 1 alin. (2) lit. c) din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne,
publicată în Monitorul Oficial nr. 309 din 9 mai 2007.
13
Art. 3 alin. (1) lit. c) pct. 2 din O.U.G. nr. 103/2007.
161
numărul considerabil de persoane, de ordinul miilor, care și-au anunțat prezența pe teritoriul
României în perioada de referință.
O altă direcție de acțiune ce necesită atenția Ministerului Afacerilor Interne și a
instituțiilor din subordinea sa o reprezintă participarea la elaborarea Strategiei Interne de Securitate
a Uniunii Europene. În acest context, trebuie să avem în vedere că strategia din perioada 2010 –
2014 a apreciat ca riscuri la adresa securității interne criminalitatea organizată, criminalitatea
informatică, terorismul, securitatea frontierelor și gestionarea dezastrelor, însă, în perioada
următoare se preconizează a include în sfera riscurilor interne și criminalitatea de mediu sau frauda
energetică.

V. Concluzii
Prezenta lucrare își propune să aducă în atenție aspecte referitoare la impactul legislativ
din domeniul afacerilor interne, domeniu ce intră în competența Ministerului Afacerilor Interne care
reprezintă unul dintre organele administrației publice centrale cu cea mai largă cuprindere în
relațiile sociale interne și internaționale. Consolidarea spațiul de libertate, securitate și justiție
reprezintă o preocupare permanentă a statelor membre ale Uniunii Europene, iar asigurarea
președinției Consiliului Uniunii Europene de către România va oferi șansa Ministerului Afacerilor
Interne să contribuie semnificativ la acest deziderat prin gestionarea în bune condiții a procesului
legislativ.
De asemenea, așa cum rezultă din conținutul lucrării, cooperarea interinstituțională între
ministere apare ca o necesitate vădită pentru realizarea unei armonizări legislative coerente dar și
pentru elaborarea unor proiecte de acte normative asupra cărora vor delibera reprezentanții statelor
membre și ai instituțiilor europene.
Astfel, considerăm oportună, mai ales în contextul preluării președinției Consiliului
Uniunii Europene de către România, pregătirea unui pachet legislativ având ca obiect cooperarea
polițienească internațională întemeiat pe statisticile ce derivă din situația operativă existentă la
nivelul structurilor Poliției Române cu accent pe evoluția formelor grave ale criminalității
transfrontaliere din perioada 2017-2018.

Referințe bibliografice
1. C. Voicu, A. C. Voicu, Teoria Generală a Dreptului, Editura Universul Juridic,
București, 2013;
2. G. Paraschiv, Drept penal al Uniunii Europene, Editura C.H. Beck, București, 2008;
3. Legea nr. 20/1993 pentru ratificarea Acordului european instituind o asociere între
România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte,
semnat la Bruxelles la 1 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial nr. 73 din 12 aprilie 1993;
4. Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, republicată în Monitorul Oficial nr. 260 din 21 aprilie 2010;
5. Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a
ministerelor, publicată în Monitorul Oficial nr. 164 din 2 aprilie 2001;
6. O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor
Interne, publicată în Monitorul Oficial nr. 309 din 9 mai 2007.
7. H.G. nr. 16/2017 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Externe,
publicată în Monitorul Oficial nr. 44 din 16 ianuarie 2017;
8. H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, publicată
în Monitorul Oficial nr. 443 din 29 iunie 2009;
9. Decretul nr. 16/1976 pentru aprobarea Metodologiei generale de tehnică legislativă
privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative, publicat în Buletinul Oficial,
Partea I, nr. 14 din 13 februarie 1976.

162
RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ÎN DOMENIUL CRIMINALITĂȚII

INTERNATIONAL RELATIONS IN THE FIELD OF CRIME

Drd. DONȚU Mihai - Marian
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Școala Doctorală OPSN
mariandontu@yahoo.com

Drd. URECHE Traian - Cristian

Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Școala Doctorală OPSN
cristi.ureche@hotmail.com

Abstract (ro): Relațiile internaționale și criminalitatea reprezintă în zilele noastre

două elemente ce captează atenția conducerii statelor dar și a opiniei publice.
Combaterea criminalității transnaționale reprezintă o preocupare permanentă a
autorităților de aplicare a legii, însă în lipsa unei baze juridice internaționale actualizate
acest deziderat rămâne greu de atins. De asemenea, pentru o cooperarea prolifică a
autorităților de aplicare a legii din diferite state este nevoie ca și dreptul intern al
acestora să contribuie cu un cadru normativ adaptat noilor provocări ce amenință
societatea internațională. Astfel, legiuitorul intern trebuie să dea dovadă de
perspicacitate și viziune juridică dar și de o reacție rapidă în acord cu cerințele dreptului
european. Prin emiterea Ordinului M.A.I. nr. 143/2015, la nivelul Ministerului
Afacerilor Interne se consolidează cadrul normativ intern privind privind activitățile de
relații internaționale și afaceri europene, însă, prin natura sa, acest act normativ nu
conferă stabilitate juridică, fiind supus până în prezent la modificări și completări
considerabile în raport cu Legea nr. 590/2003 privind tratatele, ai cărei termeni îi
folosește. Privind din perspectiva dinamicii relațiilor internaționale și a criminalității
transfrontaliere, se impune o cooperare mai strânsă din punct de vedere juridic între
Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Justiției și Ministerul Afacerilor Externe, prin
stabilirea unui cadru normativ comun în vederea facilitării încheierii de acorduri, tratate
sau convenții internaționale. Abordarea folosită de autor este, în esență, din perspectivă
juridică, metodele de cercetare folosite fiind studiul și observarea fenomenului juridic la
nivel european și intern.

Cuvinte-cheie: juridic, criminalitate, cooperare, legiuitor, autoritate.

Abstract (en): Nowadays, international relations and criminality are two

elements that capture the attention of states leaders but also public opinion. Combating
transnational crime is a permanent concern of law enforcement authorities, but in the
absence of an updated international legal basis, this objective remains difficult to
achieve. Also, for a prolific cooperation between law enforcement authorities from
different countries, their internal legislation needs to contribute with a legal framework
adapted to the new challenges that threaten international society. Thus, the national
legislator must demonstrate legal perspicacity and vision but also a rapid reaction in
accordance with the requirements of international law. By issuing the O.M.A.I. no.
143/2015, it is believed that at the level of the Ministry of Internal Affairs in Romania
the internal normative framework regarding the activities of international relations and
european affairs is strengthened, but, by its nature, this normative act does not confer
legal stability, being subjected to many changes and considerable additions compared to
Law no. 590/2003 on treaties, wich terms uses. Looking from the perspective of
international relations and cross-border crime, is required closer legal cooperation
163
 between the Ministry of Internal Affairs, the Ministry of Justice and the Ministry of
Foreign Affairs, by establishing a common legal framework to facilitate the conclusion
of international agreements, treaties or international conventions. The approach used by
the author is essentially from a legal perspective, the research methods used being the
study and observation of the legal phenomenon at european and national level.

Keywords: legally, crime, cooperation, legislator, authority.

I. Introducere
În prezent, relațiile internaționale reprezintă un domeniu fundamental în politica
statelor, conducerea acestora fiind într-o continuă preocupare pentru eficientizarea activității de
reprezentare externă. Această activitate a devenit extrem de dinamică, statele manifestându-se pe
plan extern în toate domeniile societății internaționale, opinia specialiștilor fiind în sensul că, în
modernitate, relațiile internaționale suferă cele mai profunde schimbări1. În literatura de
specialitate2 se apreciază că, conceptul de cooperare internațională este pe deplin legat de cel al
relațiilor internaționale, în discuție intervenind cel puțin un element de extraneitate, dintre acestea
menționând statele, organizațiile sau criminalitatea.
Criminalitatea constituie un factor generator de cooperare între state, formele sale cele
mai grave cum sunt terorismul, traficul ilicit de droguri, traficul de ființe umane în diferite scopuri,
traficul ilicit de arme, spălarea banilor, corupția, infracțiunea informatică, criminalitatea organizată,
falsificarea de valori etc. constituind tot atâtea motive de cooperare și de încheiere de noi acte
juridice internaționale.
La elaborarea documentelor internaționale sunt implicate atât instituții sau structuri din
cadrul Ministerul Afacerilor Interne, cât și din Ministerul Afacerilor Externe având în vedere că
ultimul are competențe de a realiza politica externă a statului român. Sfera instituțiilor participante
nu se mărginește însă numai la cele două entități anterior menționate, orice instituție care justifică
un interes legitim în încheierea unui tratat sau altui act cu caracter internațional putând fi consultată
cu privire la conținutul sau oportunitatea încheierii acestuia.

II. Scurt istoric al relațiilor internaționale

Privind din perspectivă istorică, deși este dificil de identificat un moment incipient al
organizării acestor relații în cadrul statelor, literatura de specialitate3 atribuie acest moment
constituirii Secretariatului Apostolic de la Roma în anul 1487. În România, prima atestare istorică4 a
Ministerului Afacerilor Externe datează din anul 1862, fiind la vremea respectivă denumit
Departamentul Trebilor Străine și organizat conform Decretului Domnesc nr. 168 din 27 iulie 1862
emis de Alexandru Ioan Cuza. Acesta avea în principal sarcina de a promova valorile naționale pe
plan extern și de a crea un statut internațional noului stat. Ca și puncte de reper, în spațiul european,
prima atestare a acestei instituții aparține Franței și datează din anul 1626 când, pentru Curtea de la
Versailles, a fost organizat un secretariat pentru afaceri externe. Marea Britanie, o altă putere a
Europei, și-a organizat în anul 1782 un departament denumit Foreign Office. De asemenea, în
Prusia, a fost organizată în anul 1728 o structură cu competențe în sfera relațiilor internaționale sub
denumirea Departamentul Afacerilor Externe. În Imperiul Habsburgic reprezentarea externă este
legată de numele împăratului Josif I, care, în anul 1709 a hotărât înființarea unui comitet ministerial
cu atribuții de politică externă. În Rusia, pentru prima dată, relațiile internaționale au căzut în
sarcina posolskii prikaz, atestat în anul 1549, cu competență pe plan extern.

1
L. Bely, L’invention de Diplomatie. Moyen Age-Temps modernes, Press Universitaire de France, 1998.
2
C. Țupulan, A. Angheluș, C. E. Ștefan, Cooperarea polițienească internațională în materia investigării criminalității
judiciare, Editura Sitech, Craiova, 2012, p. 5.
3
C. L. Topor, Relații internaționale în lumea modernă, secolele XVII-XIX, Editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza”
Iași, 2010, pP. 86-98.
4
www.mae.ro, accesat la data de 21.03.2017.
164
 Relațiile dintre state au ajuns să constituie în prezent un domeniu sensibil, tratat de
conducerea guvernelor cu maximă atenție și seriozitate. De-a lungul istoriei, diplomația s-a edificat
ca o adevarată artă, pentru exercitarea atribuțiilor de reprezentare externă fiind necesare atât calități
personale precum tact, inteligență și răbdare, cât și nelipsitele cunoștințe de specialitate cum ar fi
cele de drept internațional, drept comparat, economie, limbi străine, cooperare polițienească
internațională sau cooperare judiciară internațională în materie penală etc.
În prezent, România cooperează cu un număr semnificativ de state de pe întreg
mapamondul, până în august 2011 țara noastră stabilind relații diplomatice într-un cadru bilateral cu
184 de state din cele 193 membre ONU, la care se adaugă Palestina, Sfântul Scaun și Ordinul
Suveran Militar de Malta5.

III. Opinia publică

Activitatea de reprezentare externă este atent evaluată de opinia publică, care devine un
factor important în manifestarea relațiilor internaționale având în vedere că aproape orice contact
diplomatic este adus la cunoștința publică prin mass-media. De asemenea, subliniem că actele
juridice internaționale încheiate la nivel statal, guvernamental sau departamental se aduc la
cunoștința publicului prin mass-media sau pe alte căi, instituțiile și autoritățile publice participante
dispunând de mijloacele necesare în acest sens. Opinia publică nu este un factor de neglijat
deoarece importanța acesteia a fost prevăzută cu mult timp în urmă, încă din anul 1828, când, în
Parlamentul Britanic, Lordul Palmerston afirma că opinia publică reprezintă o veritabilă forță
motrice pentru societate, iar cei care vor stăpâni această forță vor supune, cu ajutorul ei, orice formă
de constrângere și se vor apropia mult de realizarea obiectivelor propuse 6. Autorul citat anterior mai
sublinia importanța opiniei publice susținând că disprețuirea opiniei publice tocmai într-un ”secol al
vorbelor” ar reprezenta o eroare de aceeași gravitate ca și desconsiderarea valorilor morale.
Având în vedere considerentele expuse anterior, considerăm că în spațiul european de
libertate, securitate și justiție, opinia publică joacă un rol covârșitor. Astfel, cetățenii U.E.
beneficiază de dreptul la libera circulație în cadrul acestui spațiu și, în același timp, se dorește
asigurarea unui nivel cât mai înalt de protecție. De altfel, cetățenii statelor membre sunt interesați de
maniera în care sunt gestionate chestiunile relative la frontierele externe ale U.E., cooperarea
polițienească și judiciară internațională în materie penală, domeniul azilului și imigrației dar și
prevenirea și reprimarea criminalității transfrontaliere.

IV. Societatea internațională versus comunitatea internațională

Un concept ce trebuie lămurit este reprezentat de scena pe care se manifestă relațiile
internaționale, unii autori denumind-o societate internațională iar alții comunitate internațională.
Astfel, unii preferă termenul de comunitate internațională apreciind că, în contextul globalizării,
acesta se impune a fi folosit în domeniile dreptului internațional public, 7 în timp ce alții utilizează
noțiunea de societate internațională. Apreciem și noi că, în domeniul relațiilor internaționale, este
indicată utilizarea termenului de societate internațională având în vedere că între actorii
internaționali se stabilesc legături de interese, iar raporturile dintre aceștia sunt afectate în mod
semnificativ de nivelul de trai, de dezvoltarea economică, de tradiții, obiceiuri sau spiritualitate.
În materia principiilor care guvernează relațiile externe ale statelor, trebuie să amintim
că toate actele juridice semnate de părți se vor duce la îndeplinire de bunăvoie, cu bună-credință, în
virtutea principiului pacta sunt servanda, însă, în caz de nerespectare pot fi aplicate și sancțiuni,
desigur, în limitele prevăzute de actul internațional asumat. De asemenea, în ceea ce privește
politica internă, este de netăgăduit faptul că, în dreptul intern, dacă nu este ținut de anumite obligații
asumate la nivel internațional, statul, prin organele sale cu atribuții de legiferare, își poate impune
politica de legiferare fără nicio constrângere și poate stabili ce anume este de utilitate publică sau

5
www.mae.ro, Direcția Drept internațional și tratate, accesat la data de 18.04.2017.
6
C. L. Topor, op. cit., pp. 155-156.
7
Ibidem, p. 66.
165
privată. În schimb, însă, dacă statul și-a asumat obligații ce derivă din acte juridice internaționale,
acesta nu poate decât să acționeze în limitele impuse de respectivele documente.
Ca disciplină de studiu, Teoria relațiilor internaționale a apărut acum aproximativ un
secol, mai exact în anul 1919, când, în cadrul University of Wales at Aberystwith a fost constituită o
catedră cu acest obiect de studiu8. Motivul nașterii acestei discipline este evident, mai ales că avem
ca reper temporal sfărșitul Primului Război Mondial. Astfel, după urmările groaznice ale războiului
s-a pus problema evitării unui nou conflict armat de o asemenea amploare astfel că a devenit
interesant pentru cercetători studiul relațiilor între state. În prezent, rolul relațiilor internaționale este
unul complex, cu tendințe de expansiune, acestea manifestându-se activ și înglobând domenii
sociale precum piața financiară internațională, sistemul de securitate global, comerțul internațional,
crizele în toate domeniile etc.

V. Principiul cooperării în contextul criminalității

Principiul de bază în materia relațiilor internaționale este principiul cooperării, care
reprezintă, de altfel, un principiu cu o largă răspândire în toate ramurile de drept cu atât mai mult
acesta impunându-se în domeniile societății internaționale. Astfel, Carta O.N.U., document ce
însumează o serie de principii ce guvernează sfera relațiilor internaționale, prevede la art. 1 alin. (3)
obligația statelor de a coopera în vederea realizării unui cadru internațional adecvat soluționării
chestiunilor internaționale de ordin social, economic, militar, umanitar, cu consecința respectării
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului9. Prin cooperarea la nivel internațional se
urmărește menținerea păcii și securității internaționale pe diferite regiuni sau subregiuni, protejarea
securității persoanelor și a drepturilor și libertăților fundamentale, asigurarea liberei circulații,
creșterea nivelului de trai, eliminarea tuturor formelor de discriminare, asigurarea unui grad ridicat
de cultură, știință, tehnologie, crearea unui spațiu economic benefic dezvoltării relațiilor comerciale
etc. Totuși, fiecare stat este liber să aprecieze asupra domeniilor internaționale la care dorește să
participe, să-și selecteze partenerii și să se angajeze cu amendamentele de rigoare, conform
propriului interes, la încheierea oricărui act juridic internațional care îi profită.
Fenomenul criminalității cu valențe transfrontaliere este un motiv de cooperare între
state, cel puțin la nivel regional, pentru combaterea și reprimarea acestui flagel fiind necesară o
conlucrare dinamică. Așadar, criminalitatea constituie un factor generator de cooperare între state,
formele sale cele mai grave cum sunt terorismul, traficul ilicit de droguri, traficul de ființe umane în
diferite scopuri, traficul ilicit de arme, spălarea banilor, corupția, criminalitatea informatică,
criminalitatea organizată, falsificarea de valori etc. constituind tot atâtea motive pentru a determina
o conlucrare activă între autoritățile statelor pentru reprimarea acestui fenomen. În dreptul nostru
intern, Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române stipulează, în mod
expres, în capitolul VII intitulat ”Dispoziții finale”, obligația cooperării cu instituții similare din alte
state și cu organisme internaționale de profil, pe baza înțelegerilor la care România este parte, fiind
prevăzut și un canal de comunicare, respectiv prin ofițerii de legătură10.
De asemenea, în același capitol este prevăzută posibilitatea participării polițiștilor
români la constituirea forțelor internaționale de poliție atunci când situația internațională o impune.
De altfel, această posibilitate de cooperare este o reiterare a atribuției prevăzute în capitolul III din
același act normativ11. Așadar, dreptul nostru intern oferă, pe segmentul asigurării securității
persoanelor, temeiul necesar pentru cooperarea polițienească internațională, cum era și firesc, chiar
prin legea de organizare și funcționare a Poliției Române, aceasta fiind instituția specializată a
statului care exercită atribuţii pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei,
a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi

8
S. Burchill (et al.), Theories of international Relations, second edition, Palgrave, Basingstoke, 2001, p. 4; C. L. Topor,
Relații internaționale în lumea modernă: (secolele XVII-XIX): prelegeri universitare, Editura Universității ”Al. I.
Cuza”, Iași, 2009, p. 1.
9
B. Selejan-Guțan, L. M. Crăciunean, Drept internațional public, Editura Hamangiu, București, 2014, p. 46.
10
Art. 46 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române.
11
Art. 26 alin. (1) pct. 29 din Legea nr. 218/2002.
166
liniştii publice, în condiţiile legii12. Nu în ultimul rând, precizăm că România face parte din statele
care compun Centrul Sud-Est European de Aplicare a Legii, organizație de cooperare regională din
sud-estul Europei care intervine pentru combaterea criminalității transfrontaliere13. Această
organizație are o influență semnificativă în zona de sud-est a Europei, cu serioase tendințe de
expansiune, activitățile stabilite în cadrul acesteia conducând la implicarea autorităților polițienești
și vamale, însă, sub egida acesteia s-a constituit și Grupul Consultativ al Procurorilor din Sud-Estul
Europei, care funcționează în scopul cooperării judiciare. Activitatea organizației se desfășoară în
cadrul a opt grupuri de lucru, denumite Task Forces, orientate către: traficul de persoane și migrația
ilegală, traficul de droguri, fraude vamale și contrabandă, criminalitate informatică și contrabandă,
terorism, autoturisme furate, securitatea containerelor, și infracțiunile contra mediului înconjurător.
Considerăm că scopul final al tuturor acestor demersuri îl constituie asigurarea unui
cadru securizat pentru exercitarea în condiții optime a drepturilor și libertăților fundamentale ale
omului. Acest aspect este evident în spațiul Uniunii Europene deoarece instituțiile acestei
organizații au inclus în programele lor o permanentă atenție asupra acestora, de altfel, respectarea
drepturilor omului și a demnității umane, alături de principiile libertății, democrației, egalității și
statului de drept sunt valori comune tuturor statelor membre ale Uniunii Europene14.
Totodată, subliniem că, deși nu este întotdeauna un scop declarat al politicii statelor și
organizațiilor internaționale, protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului constituie
laitmotivul manifestării relațiilor internaționale.
În acest context, având în vedere tendințele criminalității internaționale, considerăm că,
în viitor, cooperarea polițienească și judiciară la nivel internațional trebuie să vizeze, mai ales în
contextul geopolitic actual, combaterea traficului de persoane și introducerea frauduloasă a
migranților, dar și luarea de către autoritățile competente de măsuri pentru protejarea victimelor
acestor infracțiuni și a martorilor audiați în cauzele penale. Importanța abordării acestor infracțiuni
rezidă în aceea că, prin săvârșirea acestora, se aduce atingere drepturilor fundamentale ale omului,
în special vieții, integrității fizice și libertății.

VI. Reglementarea activității de relații internaționale la nivelul Ministerul

Afacerilor Interne
Pe plan extern, Ministerul Afacerilor Interne participă, în mod activ, în conformitate cu
competențele sale, la activităţile de relaţii internaţionale și afaceri europene ce derivă din obligațiile
asumate de România în calitate de stat membru al Uniunii Europene şi al altor organizaţii şi
organisme internaţionale cu vocaţie universală, regională sau subregională sau din cooperarea
internaţională cu alte state15. Activitatea de relații internaționale este guvernată de normele dreptului
internațional public, însă, la nivel intern, principalele acte normative care configurează această
activitate sunt Legea nr. 590/2003 privind tratatele16 și Ordinul ministrului afacerilor interne nr.
143/201517 care reglementează desfășurarea activităţilor de relaţii internaţionale şi de afaceri
europene la nivelul Ministerului Afacerilor Interne. Am învederat anterior un exemplu de cooperare
regională polițienească, însă, în ultimii ani România are un rol activ în domeniul cooperării
polițienești, manifestându-și intenția de a coopera și cu state de pe alte continente, de altfel, la
întâlnirile diplomatice ale reprezentanților României cu omologii lor din alte state problema
criminalității internaționale nu lipsește de pe agenda de lucru elaborată cu ocazia respectivelor
întâlniri. Astfel, dinamica desfășurării relațiilor internaționale din domeniul cooperării polițienești
atrage în mod necesar și înnoirea cadrului juridic intern, această înnoire realizându-se prin emiterea
actului administrativ cu caracter normativ la care am făcut referire anterior.

12
Art. 1 din Legea nr. 218/2002.
13
www.mae.ro, accesat la data de 18.04.2017.
14
http://eur-lex.europa.eu, accesat la 26.04.2017.
15
Art. 1 din Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 143/2015 privind activitățile de relații internaționale și afaceri
europene la nivelul Ministerului Afacerilor Interne.
16
Publicată în Monitorul Oficial nr. 23 din 12 ianuarie 2004.
17
Publicat în Monitorul Oficial nr. 857 din 18 noiembrie 2015.
167
 Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 143/2015 reglementează la nivelul
Ministerului Afacerilor Interne organizarea sistemului de gestionare a activităţii de relaţii
internaţionale şi afaceri europene, planificarea activităţilor de relaţii internaţionale şi de afaceri
europene, elaborarea documentelor de cooperare internaţională, elaborarea mandatelor personalului
M.A.I. pentru participarea la activităţile de relaţii internaţionale sau de afaceri europene,
participarea personalului M.A.I. la activităţi de relaţii internaţionale sau de afaceri europene și
analiza activităţilor de relaţii internaţionale şi de afaceri europene 18. Actul stabilește cadrul
normativ pentru încheierea tratatelor, acordurilor administrative, înțelegerilor tehnice în domeniul
cooperării cu forțele armate străine și a documentelor de cooperare internațională fără caracter
juridic. Dintre toate documentele anterior enunțate, cel mai important este tratatul, de altfel, primul
document abordat de emitentul actului administrativ normativ.
Pentru elaborarea documentelor de cooperare internațională, Ordinul nr. 143/2015
impune desfășurarea unor activități preliminare care constau în inițierea și efectuarea unor întâlniri,
comunicări, negocieri sau stabilirea unor contacte diplomatice fie în legătură cu propriile activități,
fie în legătură cu propunerilor primite de la partenerii străini. În această etapă preliminară19 se
urmărește obținerea de suficiente informații pentru tranșarea chestiunii privind oportunitatea
încheierii unui act juridic internațional, context în care se au în vedere următoarele elemente:
intenţia partenerilor străini, secțiunile principale ale documentului, limba sau limbile în care ar
putea fi încheiat acesta și nivelul instituțional preconizat la care să se încheie. Privitor la tratate, care
sunt cele mai importante documente internaționale în accepțiunea ordinului ministrului dar și a
noastră, memorandumul este documentul care fixează cadrul desfășurării negocierilor, aprobarea și,
după caz, modificarea lor, și, în final, semnarea.
Structura din cadrul Ministerul Afacerilor Interne prin care se realizează activitățile sau
care coordonează demersurile este Direcția Afaceri Europene, Schengen și Relații Internaționale.
Astfel, poate fi mandatată și altă instituție din subordinea Ministerului Afacerilor Interne numai
dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții și anume tratatul să fie încheiat la nivel departamental
și să fie asigurat un echilibru instituțional în raport cu omologii străini.
Actul juridic cu o importanță covârșitoare în contextul demersurilor pentru încheierea
unui tratat este memorandumul, reglementat în mod indirect în prevederile Legii nr. 590/2003
privind tratatele. Pentru a nu lăsa loc de interpretări sau confuzii cu privire la natura sau regimul
juridic al acestui document, considerăm că este necesar a invoca în acest sens opinia Curții
Constituționale a României exprimată în Decizia nr. 494 din 21 noiembrie 2013 cu privire la
obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind aprobarea Memorandumului de înţelegere încheiat
între statul român şi The Rompetrol Group N.V., semnat la Bucureşti la 15 februarie 201320.
Astfel, pentru o înțelegere facilă a rațiunii juridice a acestui document, Curtea
Constituțională invocă chiar definiția din Dicționarul explicativ al limbii române21, acolo unde
memorandumul este definit ca fiind ”documentul diplomatic cuprinzând expunerea faptelor sau
argumentelor juridice care privesc relaţiile dintre state şi care formează sau vor forma obiectul unor
tratative”. Din textul citat rezultă că memorandumul nu poate da naștere la drepturi sau obligații
juridice ci doar exprimă poziția statului sau împuternicește anumite persoane în cadrul negocierilor
pentru finalizarea activităților necesare încheierii unui tratat.
Având în vedere natura cadrului de reglementare a acestor activități care este un act
administrativ cu caracter normativ, nu putem ignora faptul că acesta nu constituie un document care
să aducă stabilitate juridică structurilor a căror activitate este guvernată de el, știut fiind că
asemenea acte normative sunt supuse în timp unui grad sporit de schimbări succesive22. Astfel, fără

18
Art. 2 alin. (1) din O.M.A.I. nr. 143/2015.
19
Art. 12 din O.M.A.I. nr. 143/2015.
20
Publicată în Monitorul Oficial nr. 819 din 21 decembrie 2013.
21
www.dexonline.ro, accesat la data de 25.04.2017.
22
Decizia nr. 392/2014 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 59 alin. (2), art. 60
alin. (1) și ale art. 62 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, publicată în Monitorul Oficial nr. 667
din 11 septembrie 2011.
168
a face o abordare exhaustivă, menționăm numai că ordinul în discuție a fost deja afectat de o serie
de modificări aduse prin alte trei ordine, prin raportare la Legea nr. 590/2003 care nu a fost afectată
încă de niciun eveniment legislativ.
Totuși, un element de ordin pozitiv consistă în aceea că actualul ordin a fost publicat în
Monitorul Oficial al României, ceea ce nu s-a întâmplat cu Ordinul ministrului administraţiei şi
internelor nr. 1.120/2006 privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor de relaţii internaţionale, ce
a fost abrogat în mod expres. Referitor la nepublicare, prin dispoziții exprese prevăzute în anumite
hotărâri de guvern, pentru o perioadă de câțiva ani actele normative de nivel inferior din sectorul de
ordine publică nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României, însă, în prezent, cerința de
publicitate de care ar trebui să se bucure orice act normativ este asigurată.

VII. Concluzii
Cooperarea polițienească internațională se desfășoară în zilele noastre într-un cadru
normativ stabilit prin documente juridice internaționale la care autoritățile române au contribuit
semnificativ în ultimii ani. Dinamica criminalității de toate genurile reclamă o cooperare eficientă a
autorităților de aplicare a legii, astfel că, în cadrul întâlnirilor diplomatice, reprezentanții statelor
aduc în discuție și securitatea propriilor cetățeni, motiv pentru care, ulterior, este analizată
oportunitatea încheierii unui document de cooperare polițienească prin consultarea instituțiilor
abilitate și având în vedere statisticile situației operative. În acest context, apreciem că, la nivelul
Ministerului Afacerilor Interne se resimțea lipsa unui cadru juridic intern adaptat noilor realități
sociale de la nivel internațional, însă acesta prezintă unele lipsuri. Astfel, considerăm că
modificările numeroase la care a fost supus Ordinul nr. 143/2015 în scurta sa existență denotă
incertitudine juridică, cel puțin aparent, iar pentru destinatarii săi creează o oarecare instabilitate
juridică. În acest context, amintim că normele de tehnică legislativă impun la elaborarea proiectelor
de acte normative stabilirea unor reguli care să aibă ca efect o cât mai mare stabilitate și eficiență
juridică. De asemenea, soluția legislativă cuprinsă în actul normativ trebuie să fie temeinic
fundamentată având în vedere dezideratele sociale actuale și de viitor dar și insuficiențele vechilor
norme juridice.
Cu toate acestea, examinând Ordinul nr. 143/2015, constatăm că acesta instituie regulile
necesare pentru încheierea documentelor de cooperare internațională pe care le pot încheia
Ministerul Afacerilor Interne și instituțiile sale subordonate și reglementează de asemenea și alte
aspecte ce țin de domeniul relațiilor internaționale, astfel că, per ansamblu, intervenția acestui act
normativ intern este de bun augur.

Referințe bibliografice
1. B. Selejan-Guțan, L. M. Crăciunean, Drept internațional public, Editura Hamangiu,
București, 2014;
2. C. L. Topor, Relații internaționale în lumea modernă, secolele XVII-XIX, Editura
Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2010;
3. C. Țupulan, A. Angheluș, C. E. Ștefan, Cooperarea polițienească internațională în
materia investigării criminalității judiciare, Editura Sitech, Craiova, 2012;
4. L. Bely, L’invention de Diplomatie. Moyen Age-Temps modernes, Press Universitaire
de France, 1998;
5. S. Burchill (et al.), Theories of international Relations, second edition, Palgrave,
Basingstoke, 2001;
6. Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, publicată în
Monitorul Oficial nr. 305 din 9 mai 2002;
7. Legea nr. 590/2003 privind tratatele, publicată în Monitorul Oficial nr. 23 din 12
ianuarie 2004;

169
 8. Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 143/2015 privind activitățile de relații
internaționale și de afaceri europene la nivelul Ministerului Afacerilor Interne, publicat în
Monitorul Oficial nr. 857 din 18 noiembrie 2015;
9. Decizia nr. 494 din 21 noiembrie 2013 cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate a
Legii privind aprobarea Memorandumului de înţelegere încheiat între statul român şi The
Rompetrol Group N.V., semnat la Bucureşti la 15 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial nr.
819 din 21 decembrie 2013;
10. Decizia nr. 392/2014 referitoare la admiterea excepției de
neconstituționalitate a prevederilor art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) și ale art. 62 alin. (3) din Legea
nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, publicată în Monitorul Oficial nr. 667 din 11 septembrie
2011.
11. www.mae.ro;
12. www.eur-lex.europa.eu;
13. www.dexonline.ro.

170
 IMPACTUL SOCIAL AL ACTIVITĂȚII POLIȚIEI
ÎN FUNCȚIE DE TIPURILE DE MANAGEMENT, LEADERSHIP
ȘI STIL DE MUNCĂ ÎN CONTEXT EUROPEAN ȘI NAȚIONAL

THE SOCIAL IMPACT OF POLICE ACTIVITY

BY TYPES OF MANAGEMENT, LEADERSHIP AND STYLE OF WORK
IN THE EUROPEAN AND NATIONAL CONTEXT
Asistent univ. drd. comisar de poliție DRUGĂ ȘERBĂNESCU Carmen
Universitatea Ovidius și IPJ Constanța
carmen_druga@yahoo.com

Drd. comisar - șef de poliție SIMION Nicolae

IPJ Constanța
nikusimion@gmail.com

Abstract (ro): Poliția este poate cea mai vizibilă instituție reprezentativă a
guvernelor din lumea întreagă, aceasta intrând permanent în contact cu cetățenii și
trebuind să le confere acestora sentimentul de siguranță și să le asigure acestora starea
de ordine socială de care fiecare societate are nevoie.
Astfel, zilnic, poliția are îndatoriri și provocări printre care cele mai importante
sunt prevenirea criminalității, apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale
omului, a proprietății acestuia, a celei publice și private, combaterea criminalității,
respectarea ordinii și liniștii publice, conform Art. 1 din Legea 218 privind organizarea
și funcționarea Poliției Române.
De aceea, poliției îi sunt atribuite drepturi legale de a interveni, atunci când este
cazul, 24/7, pentru apărarea acestor drepturi fundamentale, proporțional cu gradul de
amenințare și de pericol social. Ca urmare a unor astfel de acțiuni poliția și polițiștii
uneori pot fi neînțeleși, blamați, judecați ca realizând abuzuri, dar în cea mai mare parte
a timpului se aplică ”litera și spiritul legii”.
Astfel, lucrarea de față își propune să aducă împreună cercetări internaționale
realizate longitudinal în domeniu, analize comparative privind instituția Poliției în
România și la nivel mondial, modalitățile de organizare și funcționare, atribuțiile,
drepturile și obligațiile polițiștilor, managementul Poliției pe plan mondial și
transformările acesteia de-a lungul timpului, cu scopul de a însuma modalitățile optime
instituționale, de acțiune ale poliției.
De asemenea, lucrarea prezintă și explorează contextele, strategiile, autoritățile,
incluzând cercetări internaționale și naționale, legislație similară, metodologii de lucru
uzitate de poliție în activitățile sale, dar și în formarea profesioniștilor, pentru a dezvolta
o viziune globală asupra instituției Poliției din prezent, dar și pentru a reuși o proiecție
viitoare pentru practicieni și teoreticieni.

Cuvinte-cheie: poliție, management, leadership, organizație, cultură

organizațională.

Abstract (en): Police are perhaps the most visible representative institution of
governments around the world, and are constantly in contact with citizens and must
give them the sense of security and to provide them with the state of social order that
every society needs.

171
 Thus, on a daily basis, the police have duties and challenges, among which the
most important are the prevention of crime, the protection of human rights and
fundamental freedoms, property, public and private property, the fight against crime,
respect for order and public peace, according to Art. Law 218 on the organization and
functioning of the Romanian Police.
Therefore, the police are given legal rights to intervene, where appropriate, 24/7
for the defense of these fundamental rights, in proportion to the degree of threat and
social danger. As a result of such actions, police and policemen may sometimes be
misunderstood, accused, judged abusive, but most of the time applies "the letter and the
spirit of the law."
Thus, the present study aims to bring together international researches carried out
longitudinally in the field, comparative analyzes of the police institution in Romania
and worldwide, the ways of organization and functioning, the powers, the rights and
obligations of the police officers, the police management on the world stage and its
transformations over time, in order to sum up the optimal institutional, police action.
The study also presents and explores the contexts, strategies, authorities, including
international and national research, similar legislation, working methodologies used by
police in its activities, and in training professionals to develop a global vision of the
current Police, but also to succeed a future projection for practitioners and theorists.

Keywords: police, management, leadership, organization, organizational culture.

I. INTRODUCERE
Marea majoritate a autorilor care au scris despre psihologia organizaţională, încercând
să surprindă specificul acestui nou domeniu al cunoaşterii umane şi practicii sociale, subliniază
caracterul ei evolutiv şi transformativ. Edgar Schein o numea încă din 1965 „un sector în evoluţie al
psihologiei", iar Paul Muchinsky, mai recent, în 2000, „o disciplină în creştere, incitantă şi
schimbătoare". Şi este firesc să fie aşa, deoarece psihologia organizaţională a evoluat o dată cu
societatea şi ştiinţa, în general.
De la înfiriparea primelor organizaţii până la apariţia şi extensia lor în masă, de la
organizaţiile naţionale la cele internaţionale, de la cadrele tehnologice şi sociale limitate în care se
desfăşurau activităţile organizaţionale până la cadrele diversificate şi întinse din zilele noastre,
progresul este nu doar evident, ci de-a dreptul spectaculos. În acest context, era şi normal ca
psihologia organizaţională să-şi lărgească problematica, să-şi rafineze metodologiile de investigare,
să-şi flexibilizeze finalităţile1. Astăzi psihologia organizaţională a devenit un domeniu extrem de
popular, atractiv şi util, generator de eficienţă, foloase şi satisfacţii atât pentru indivizi, cât şi pentru
organizaţii. Psihologia organizaţională a apărut în cadrul altor discipline psihologice, ca o
completare sau o prelungire firească a lor.
Când psihologia socială, de exemplu, încerca să „iasă" din cadrul îngust şi artificial al
laboratorului, atunci lumea muncii, lumea grupurilor de muncă îi era cel mai la îndemână. Astfel,
foarte curând constatările făcute în contextele constrângătoare ale laboratorului au început să fie
extinse şi aplicate în domeniul vieţii reale.
Lewin, Lippitt şi Whyte (1967) au descoperit cele trei stiluri de conducere (autoritar,
democrat, liber-permisiv) cercetând pe grupe de copii în condiţiile activităţii de joc. Faptul că
psihologia organizaţională a existat o bună bucată de vreme ca o prelungire a psihologiei sociale
este demonstrat, printre altele, de titlurile unor lucrări. Multe dintre acestea nu se numesc pur şi
simplu Psihologie socială, ci Psihologie socială aplicată la industrie, Psihologie socială a muncii sau
a organizării industriale. Iată câteva exemple: J.A.C. Brown, ,,The Social Psychology of

1
M. Zlate, Psihologia organizaţională – ştiinţă şi profesie în expansiune, în Revista de Psihologie Organizaţională,
vol. 1, nr. 1, Editura Polirom, Iaşi, 2001.
172
Industry”(1954); A.S. Tannenbaum, ,,Social Psychology of the Work Organization” (1966);
Michael Argyle, ,,The Social Psychology of Work” (1972).
Cine cercetează mai atent conţinutul acestor lucrări se va convinge uşor că cel puţin
unele probleme abordate în ele depăşesc cu mult sfera propriu-zisă a psihologiei sociale, fiind,
practic, teme devenite peste timp clasice în psihologia organizaţională (individul şi grupul în
organizaţie, structuri organizatorice formale şi informale, leadership, motivarea comportamentului
organizaţional, relaţiile dintre satisfacţie şi performanţă etc).
În zilele noastre asistăm la un proces amplu şi continuu de multiplicare şi diversificare a
formelor de organizare a vieţii sociale la apariţia unor modalităţi de acţiune cât mai adecvate în
vederea rezolvării optime a problemelor ce se pun. Printre variatele instrumente de care societatea
se foloseşte pentru a-şi asigura buna sa funcţionare, organizaţiile ocupă un loc central.
Organizaţiile economice, cele politice, juridice, militare care pun în mişcare oamenii
în vederea obţinerii unei eficienţe sociale şi individuale maxime.
Şi dacă până nu demult organizaţiile nu făceau obiectul unei investigaţii autonome, nu li
se adăugau capitole speciale în manualele de ştiinţe sociale dat fiind faptul că studiul lor nu părea a
fi susceptibil de a constitui o branşă specifică a cunoaşterii şi practicii, treptat situaţia s-a schimbat
radical impresionaţi de faptul că omul modern trăiaşte şi acţionează cea mai mare parte din viaţa sa
în cadrul diferitelor tipuri de organizaţii care contribuie la propria sa formare şi îşi pun amprenta
asupra evoluţiei sale viitoare, cercetătorii au început să se intereseze tot mai mult de ,,soarta,, unui
asemenea om.
Se constată atfel că organizaţiile influenţează într-o aşa de mare măsură omul şi viaţa sa
încât acest om populează şi acţionează în cadrul organizaţiilor, este prin excelenţă un ,, om
organizaţional,, ,cu ideologia, cu educaţia şi chiar cu bolile sale nervoase. S-a descoperit apoi, aşa
cum există o ,,dinamică a grupurilor mici,, , există şi o ,,dinamică a organizaţiilor,, , fapt care a dat
posibilitatea formulării ipotezei existenţei unor fapte comune la nivelul structurii şi funcţionalităţii
în ansambluri aparent diferite.
S-a conştietizat şi faptul că comportamentul omului care acţionează în organizaţii are o
serie de particularităţi specifice ceea ce a dus la conturarea conceptului de ,,comportament
organizaţional,, căruia i se dedică tomuri întregi2.
Este evident că în asemenea condiţii s-a acumulat un imens material empiric şi teoretic
dedicat definirii, descrierii, analizei şi interpretării organizaţiilor. Materialul achiziţionat este
impresionant prin cantitatea şi calitatea sa, dar el nu oferă o viziune unitară asupra organizaţiilor,
deoarece există nu numai păreri, teorii, concepţii date empirice care nu se structurează firesc între
ele, şi chiar teorii.
Chiar şi atunci când se adoptă una şi aceeaşi perspectivă de analiză a organizaţiilor,
întâlnim diverse maniere de acţiune. Astfel unii autori preferă analiza unidimensională, în timp ce
alţii preferă o analiză multidimensională a acestora. Noţiunea fundamentală care apare la tot pasul
este cea de activitate social-umană, de aceea definirea organizaţiilor se poate realiza tocmai prin
folosirea acestei noţiuni.

II. PERCEPȚIA POPULAȚIEI ASUPRA MUNCII POLIȚIEI ÎN FUNCȚIE DE

MANAGEMENT, LEADESHIP ȘI STIL DE MUNCĂ
Organizaţia este o activitate social-umană, care presupune asocierea spontană sau
dirijată, voluntară a unui număr mare de indivizi ce deţin statute şi roluri bine definite, determinate
sau nu, în vederea realizării unui scop, a unui ţel, a unei observaţii. 3
În literatura de specialitate există numeroase abordări ale stilului de conducere, unele
punând accentul pe aspectele comportamentale, altele pe structurile bazale ale personalităţii omului.
Există şi încercări de abordare mai complexă, cum ar fi perspectiva dinamică care reuneşte în
definirea stilului de conducere latura atitudinal-motivaţională şi pe cea comportamentală,

2
O. Offman, Fundamente socioumane, Editura Victor, Bucureşti, 2001, p. 35.
3
M. Zlate, Tratat de psihologie organizaţional-managerială, vol.1, Editura Polirom, Bucureşti, 2004, p. 89.
173
considerată situaţională. Noţiunea de stil de conducere reuneşte într-un ansamblu dinamic trăsăturile
şi particularităţile psihice şi psiho-sociale ale managerilor, comportamentele acestora în exercitarea
managementului şi condiţiile concrete în care se desfăşoară activitatea de management.
Momentul esenţial şi caracteristica principală a conducerii rezidă în deciziile luate în
vederea realizării scopurilor organizaţionale. În consecinţă, localizarea deciziei (cine ia decizia?)
devine un criteriu important în evaluarea multor fenomene, de grup şi organizaţionale, prin
implicaţiile sale.
Tocmai de aceea o serie de cercetători (Lewin, Lippitt, White, 1967) au analizat stilul
de conducere şi efectele sale din perspectiva distribuţiei deciziei în grup. Autorii menţionaţi au
identificat cele trei stiluri de conducere devenite de acum clasice: autoritar, democratic şi laissez-
faire.
Procesul de leadership este o componenta fundamentala a vietii in grup, o conditie
necesara pentru coordonarea membrilor grupului in vederea urmaririi unor scopuri comune. Intr-
adevar, notiunea de leadership pare a fi una dintre putinele universalii ale comportamentului uman.
Exista si dovezi andropologice care indica faptul ca nu se cunosc societati fara leadership in cel
putin unele aspecte ale vietii sociale.
Manifestarea leadership-ului depinde atat de existenta unui rol de lider, cat si de unele
calitati ale indivizilor potrivite cu acest rol. In general, grupurile au nevoie de lideri atunci cand
procesele interpersonale trebuie sa fie imbunatatite sau atunci cand eforturile fiecarui membru in
parte trebuie sa fie mai bine coordonate. Dar atunci cand elementele situatiei indeplinesc aceste
conditii este probabil ca acesti inlocuitori ai leadership-ului vor face ca rolul leadership-ului sa nu
mai fie necesar. Exista mai multi factori determinanti in aparitia unui lider de grup, inclusiv
caracteristicile fizice cum ar fi inaltimea, greutatea, varsta si sexul, inteligenta, trasaturile de
personalitate, abilitatile cu privire la sarcini si gradul de participare. Se pare ca manifestarea
leadrship-ului depinde in mare masura de perceptiile pe care le au membrii grupului.
Leadershipul accentuează comportamentul interpersonal si este adesea asociat cu
motivatia, vointa si conduita afectiva a adeptilor. Leadershipul nu trebuie neaparat sa se regaseasca
in structura ierarhica a unei organizatii, multi oameni actionand ca lideri fara ca rolul lor sa fie clar
stabilit/definit in acest sens. Liderul poate avea suficienta influenta pentru a induce schimbari pe
termen lung in atitudinile oamenilor si pentru a face schimbarile organizationale mai usor acceptate.
Prin leadership se înțelege ansamblul relatiilor intra- și intergrupale prin intermediul
carora o persoana sau un grup de persoane influenteaza comportamentul de grup, dirijeaza,
supravegheaza si controleaza activitatile, asigurand mentinerea grupului ca sistem organizat.
Implicit, leadership-ul vizeaza procesele si fenomenele psihosociale legate de exercitarea functiilor
de conducere si control in cadrul microgrupurilor sociale.
Prin leadership se intelege ansamblul relatiilor intra- si intergrupale prin intermediul
carora o persoana sau un grup de persoane influenteaza comportamentul de grup, dirijeaza,
supravegheaza si controleaza activitatile, asigurand mentinerea grupului ca sistem organizat.
Implicit, leadership-ul vizeaza procesele si fenomenele psihosociale legate de exercitarea functiilor
de conducere si control in cadrul microgrupurilor sociale, acestea implicand trei aspecte esentiale:
(a) Aspectul functional, referitor la rolul pe care il are actul conducerii in desfasurarea
activitatilor, realizarea sarcinii si mentinerea grupului ca sistem, precum si la conditiile in care
aceasta functie se poate realiza ca urmare a unui ansamblu structurat de influente psihosociale
interne si externe.
(b) Aspectul relational, prin care se evidentiaza raporturile interindividuale dintre lider,
persoana centrala si ceilalti membri ai grupului in contextul exercitarii functiilor legate de
conducere si control.
(c) Aspectul aptitudinal, referitor la capacitatile si calitatile psihoindividuale ale celor
implicati in exercitarea conducerii, coordonarii si controlului, atat in ceea ce priveste activitatea de
realizare a sarcinii, cat si celelalte activitati psihosociale conexe (mentinerea echilibrului intern,
rezolvarea conflictelor, asigurarea coeziunii grupului, dezvoltarea relatiilor cu alte grupuri,
rezolvarea problemelor membrilor etc.)
174
 Elementul esential al leadershipului il reprezinta „persoana centrala”, inteleasa in sensul
dat de S.Freud acestui termen, ca „individul in jurul caruia un grup se cristalizeaza, si cu care
ceilalti membri se identifica”De cele mai multe ori persoana se identifica cu liderul grupului, desi
nu in mod necesar. In urma cercetarilor noastre rezulta ca de cele mai mute ori avem de-a face cu
situatii mult mai complexe, constand fie in existenta a doi lideri complementari („specialistul tehnic
al sarcinii” si specialistul in probleme socioafective”), fie existenta unui „nucleu de influenta si
control”, in care mai multe persoane centrale exercita conducerea si controlul vietii si activitatii de
grup. In toate cazurile referitoare la grupurile formale, se manifesta fenomenul dedublarii structurii
de influenta centrala in doua componente: una preponderent formala, cealalta preponderent
informala, ceea ce conduce la aparitia unei situatii de concurenta, complementaritate sau conflict
dintre cele doua structuri, respectiv intre cei doi lideri.
Stiluri de conducere ale managerului român - Când vorbim, despre stil de conducere
avem în minte toate cele trei componente ale atitudinilor conducătorului (mod de a gândi, de a simţi
şi de a acţiona) în relaţiile cu personalul ierarhic subordonat, superior, cu colegii.
Aceste atitudini provin pe de o parte, din personalitatea acestuia, care este marcată de
,,istoria” vieţii lui, iar pe de altă parte, de caracteristicile mediului organizaţional şi de funcţionare al
organizaţiei. Stilurile de conducere sunt puternic influenţate de caracteristicile mediului extern în
care operează organizaţia, mai precis de constângerile impuse de aceasta.
În România, perioada de dinainte de 1989, s-a caracterizat printr-un regim dictatorial şi
o economie de comandă, supercentralizată, centrată pe predominanţa producţiei şi supunerea
salariaţilor la o diciplină ,,de fier”. Aceste condiţii au determinat un stil de conducere autoritar.
După 1990, s-a produs o ,,eliberare” de toate constrângerile de până atunci şi a avut loc
alegerea ,, democratică” a managerilor. Aceste două elemente au condus la promovarea spre
conducere, în multe cazuri, a managerilor populişti. Situaţia a început să se schimbe ca urmare a
puternicei crize economiceîn faţa căreia aceşti manageri populari, nu au găsit soluţii. Ca fenomen
caracteristic, aceştia au început să fie schimbaţi din funcţie sau, şi-au prezentat demisia în
momentele dificile.
Mediul de operare al organizaţiilor româneşti este instabil, caracterizat printr-o tranziţie
către economia de piaţă, însoţită de numeroase probleme sociale. Astfel, după 1991 a început să se
impună tot mai mult stilul de conducere care caută să împace nevoia de schimbare cu reacţia socială
de opunere la schimbare.
Teoria managementului prefigurează şi explică comportarea organizaţiilor şi a
membrilor săi.
O controversă frecventă în literatura de specialitate se referă la activitatea managerială
privită ca ştiinţă şi artă. Dilema - ştiinţă sau artă – raportată strict la conducere, s-a născut odată cu
expresia lui Taylor „scientific management”, dar disputa, poate fi considerată mai veche. Privind
istoric, majoritatea îndeletnicirilor omeneşti au fost socotite la început arte. Pe măsura trecerii
timpului, artele s-au transformat în ştiinţe: talentului, intuiţiei li s-au substituit treptat reguli fixe şi
tehnici bine elaborate.
Managementul ca ştiinţă poate fi studiat, învăţat şi apoi practicat de către cadrele de
conducere din organizaţia militară cu o probabilitate mare de succes.
Într-un sistem logic al ştiinţei managementului fixăm, prelucrăm şi comunicăm
informaţiile prin intermediul unui limbaj, care poate avea grade diferite de abstractizare. Sensul
dezvoltării ştiinţei managementului organizaţiei trebuie să fie sporirea continuă a gradului de
abstracţie, îndepărtarea de intuitiv şi de nemijlocit observabil. Utilizarea aparatului teoretic şi a
termenilor teoretici este pusă sub controlul acţiunii practice şi al operaţiilor experimentale, fiind
legitime notele comune şi analogiile între elementele teoriei, pe de o parte, şi mecanismul executării
activităţii practice de management, pe de altă parte.
Însemnătatea uriaşă a ştiinţei managementului şi a enunţurilor ordonate în sistemul său
teoretic rezultă tocmai din posibilitatea convertirii ei în indicaţii şi recomandări practice, în
sugerarea căilor de obţinere a rezultatelor dorite, în activităţile practice de conducere , exercitând
prin aceasta o activitate de îndrumare, de coordonare.
175
 În general, ca ştiinţă, managementul organizaţiilor realizează următoarele:
• soluţionează aspectul teoretic al actului de comandă şi fundamentează folosirea
optimă a potenţialului de care dispune;
• oferă cadrelor de conducere un mijloc de gândire sistematic asupra
comportamentelor subordonaţilor şi metodele ştiinţifice necesare stabilirii relaţiilor de tip cauză-
efect, între rezultatele acţiunilor şi condiţiile care le-au generat;
• permite abordarea logică a problematicii managementului, ajutând astfel, la
rezolvarea problemelor reale cu care se confruntă cadrul de conducere;
• pune la dispoziţie un „vocabular” propriu ce permite utilizarea unui limbaj unic în
comunicare;
• furnizează tehnici şi metode ce pot fi utilizate în rezolvarea problemelor ce apar în
mod curent în organizaţie.
Teoria şi cunoştinţele aplicative sunt în măsură să îi confere managementului prestat o
adevărata valoare personală.
Managementul ca artă. Ca artă, managementul este legat de calităţile conducătorului şi
înseamnă transpunerea principiilor şi metodelor manageriale în mod creator la condiţiile concrete în
care funcţionează organizaţia.
Arta reprezintă activitatea omului ce are ca scop producerea valorilor estetice şi care
foloseşte mijloace de exprimare specifice. Este o îndeletnicire care solicită multă pricepere,
măiestrie, îndemânare şi anumite cunoştinţe pentru a obţine rezultatul dorit. „Arta managementului
presupune să ştii exact ce doreşti să facă oamenii şi apoi să vezi dacă aceasta se face în chipul cel
mai bun şi mai ieftin ” (Taylor, 1950).
Arta în managementul organizaţiei rezidă în valorizarea cât mai eficientă a ştiinţei. Ea
nu se poate realiza în afara prezenţei cadrului de conducere valorizator. Limbajul ştiinţei este, de
regulă, desubiectivizat, este lipsit de componenta afectiv-emoţională, de experienţa şi trăirile
subiective. Arta managementului se manifestă tocmai în modul cum îşi exercită conducătorii
înrâurirea asupra subordonaţilor pe care-i dirijează în scopul de a-i determina să participe eficient la
acţiunile organizaţiei. Timbrul şi intensitatea glasului, ca şi atitudinea cu care sunt prezentate
ordinele pot determina adeziunea totală sau iritarea faţă de acţiunile întreprinse de lider.
Precizările de mai sus permit evidenţierea raportului care există între ştiinţa şi arta
managementului. Ştiinţa managementului elaborează strategii de acţiune, dar în oricare situaţie
concretă pot exista o multitudine de alte strategii posibile. Îndemânarea de a opera cu datele
ştiinţifice induce în practica managerială elemente care nu ţin efectiv de ştiinţă, ci de artă.
Ştiinţa fără arta de a o utiliza este inertă, constituie o povară suplimentară pentru
practician, tot aşa după cum arta fără infuzia de cunoştinţe ştiinţifice face pe posesorul ei să-şi
practice atribuţiile sub semnul empirismului şi al rutinei. O artă autentică se întemeiază întotdeauna
pe cunoştinţe ştiinţifice. Tot aşa de firesc este să susţinem că ştiinţa nu capătă o putere reală, fără
capacitatea personală a conducătorului de a o transpune în practică. Orice abordare extremistă fie pe
linia negării artei, fie prin diminuarea sau negarea ştiinţei, aduce mari prejudicii activităţii practice.
Pentru prezenta lucrare s-a realizat o cercetare în municipiul Constanța, având ca scop
analiza percepției polițiștilor față de managementul general din Poliție, corelată cu percepția
populației față de activitatea Poliției din Constanța. Obiectivele analizei au constat în identificarea
oportunităţilor şi insuficienţelor în cadrul organizaţiei (puncte tari şi puncte slabe); stabilirea
unui plan de consolidare a aspectelor pozitive constatate; precepția populației față de eficența
muncii de poliție și corelarea celor două studii.
Lotul de cercetare - Eşantionul supus cercetării este constituit din 80 de lucrători din
cadrul IPJ Constanța și 500 de cetățeni, eșantionul folosind tehnica random. Procedura de lucru -
aplicarea a 2 chestionare, care s-a realizat prin respectarea metodologiei de lucru; analiza datelor
culese prin intermediul anchetei pe bază de chestionar. Materialul folosit în investigarea situaţiei
existente la momentul respectiv în cadrul I.P.J. a cuprins 2 chestionare de investigare a Climatului
Organizaţional - CO (unul standardizat, cu răspunsuri precodate – varianta A şi altul cu răspunsuri
deschise – varianta B), ambele vizând 12 dimensiuni ale climatului organizational, astfel:
176
 1. management suportiv, vizează stilul de conducere, ca sprijin al performanţei
individuale şi colective, asigurarea condiţiilor pentru eficienţă
2. claritatea rolului: se referă la aspectele legate de cunoaşterea de către angajat a
atribuţiilor şi responsabilităţilor sale (angajatul ştie ce se aşteaptă de la el, ce trebuie să facă la locul
de muncă)
3. contribuţie, constă în percepţia angajatului că prin munca sa participă la îndeplinirea
obiectivelor organizaţiei
4. recunoaştere: se referă la convingerea angajatului că organizaţia apreciază şi
recunoaşte efortul şi participarea sa la îndeplinirea obiectivelor organizaţionale
5. autoexprimare: vizează aspectele de autodezvăluire, angajatul poate să dezvăluie
anumite aspecte legate de sine la locul de muncă, poate fi el însuşi fără teama de repercusiuni
negative asupra profesiei sale
6. provocarea muncii: se referă la măsura în care angajatul percepe munca pe care o
desfăşoară ca fiind interesantă, stimulativă
7. satisfacţia in muncă: se referă la gradul în care o persoană este mulţumită cu (aspecte
ale) propriului serviciu sau situaţia acestuia.
8. motivaţie: vizează elementele care determină o persoană să efectueze o anumită
acţiune sau să realizeze un scop
9. calitatea relaţiilor: se referă la relaţiile de muncă, comunicare, colaborare, atmosferă
destinsă, neconflictuală
10. gradul de pregătire a organizaţiei: vizează măsura în care personalul Inspectoratului
se simte pregătit pentru a-şi realiza atribuţiunile la locul de muncă
11. loialitatea faţă de organizaţie: măsura în care angajatul are o atitudine corectă,
cinstită, în spiritul legilor şi regulamentelor poliţiei şi al normelor morale, care nu dăunează direct
sau indirect organizaţiei
12. angajamentul faţă de organizaţie: se referă la acceptarea scopurilor şi valorilor
organizaţiei şi încrederea în acestea, dorinţa de a depune efort pentru organizaţie, dorinţa de a
rămâne fi parte a instituţiei
Prelucrarea şi interpretarea datelor, pe baza informaţiilor obţinute s-a realizat o analiză
S.W.O.T. (Strenghts, Weeknesses, Opportunities and Threats), fiind constatate următoarele puncte
tari: colectivul de lucru (unitatea colectivului şi colaborarea intercolegială); loialitatea lucrătorilor
faţă de organizaţie; devotamentul şi angajamentul faţă de instituţie; convingerea importanţei pe care
o are contribuţia personală la atingerea obiectivelor organizaţionale; dăruirea şi implicarea în munca
de poliţie; satisfacţia profesională oferită de activitatea în sine; operativitatea.
Ca puncte slabe s-au remarcat dotarea, pregătirea, colaborarea şi cooperare între
formaţiuni, numărul insuficient de lucrători, implicarea deficitară și superficialitatea unor lucrători
în efectuarea sarcinilor de serviciu.
Oportunităţile sunt creşterea transparenţei în privinţa activităţilor poliţiei, efectuarea în
continuare a testelor de integritate și loialitate, încadrarea de personal în vederea acoperirii
deficitului existent, organizarea unor cursuri de dezvoltare personală și profesională, stabilirea unui
sistem de recompensare / promovare diferenţiat, care ar motiva şi stimula în mai mare măsură
lucrătorii, ameninţările văzute fiind cadrul legislativ, dezvoltarea tehnică şi tehnologică extrem de
alertă, pierderea de personal, neadecvarea sistemului de recompensare şi sancţionare, neactualizarea
și necorelarea bazelor de date, volumul prea mare de muncă raportat la personalul existent,
exercitarea unui stil de conducere apreciat de lucrători ca uneori nefiind fundamentat pe sprijinirea
obţinerii performanţei.
Analizând percepţia populaţiei asupra activităţii poliţiei din municipiul Constanţa se
obţin următoarele rezultate:
Pentru afirmaţia: „Poliţia îmi dă un sentiment de siguranţă în viaţa de zi cu zi” 27%
dintre respondenţi sunt total de acord cu afirmaţia, 47% sunt parţial de acord, 16% sunt parţial
împotrivă, iar 10% sunt total împotrivă.

177
 Pentru afirmaţia: „Am încredere în poliţia din propria comunitate” 31% dintre
respondenţi sunt total de acord cu afirmaţia, 49% sunt parţial de acord, 10% sunt parţial împotrivă,
iar 10% sunt total împotrivă.
Pentru afirmaţia: „În comunitatea mea este nevoie de mai mulţi poliţişti” 54% dintre
respondenţi sunt total de acord cu afirmaţia, 26% sunt parţial de acord, 16% sunt parţial împotrivă,
iar 4% sunt total împotrivă.
Pentru afirmaţia: „Sunt mulţumit de eforturile pe care poliţia le depune pentru a ţine
sub control fenomenul criminalităţii” 27% dintre respondenţi sunt total de acord cu afirmaţia, 46%
sunt parţial de acord, 16% sunt parţial împotrivă, iar 11% sunt total împotrivă.
Pentru afirmaţia: „Poliţia nu dispune de dotarea tehnică necesară pentru a combate
eficient actele infracţionale” 46% dintre respondenţi sunt total de acord cu afirmaţia, 30% sunt
parţial de acord, 16% sunt parţial împotrivă, iar 8% sunt total împotrivă.
Pentru a se simţi în siguranţă mai mult de jumătate dintre persoanele intervievate ar
dori să vadă mai mulţi poliţişti în zona barurilor şi discotecilor, noaptea (54%) şi pe stradă,
patrulând (51%). O altă zonă în care cetăţenii consideră că ar fi nevoie de prezenţa poliţiştilor este
împrejurimea unităţilor de învătământ (37%).
De asemenea, pentru a creşte siguranţa în municipiul Constanţa factorii de decizie ar
trebui să ia următoarele măsuri: creşterea numărului de poliţişti în localitate (53%), adoptarea unor
sancţiuni mai aspre pentru cei care încalcă legea (47%) şi îmbunătăţirea colaborării între cetăţeni şi
poliţie (41%).
Respondenţii au fost rugaţi să aprecieze spre ce anume ar trebui să-şi îndrepte eforturile
Poliţia din comunitate, astfel aceştia opinează că, poliţiştii ar trebui să îşi orienteze eforturile în
vederea creşterii numărului de patrule auto şi pedestre (42%), vizibilităţii în comunitate (41%) şi
sporirii siguranţei pe drumurile publice (40%).

III. CONCLUZII
În urma studiului a rezultat faptul că managementul general în Poliție este apreciat, dar
este perceput ca fiind uneori nesuportiv, iar ca rezolvare, polițiștii recomandă axarea în mai mare
măsură pe îmbunătăţirea calităţii relaţiilor interumane, în sens bidirectional, atât pe orizontală între
lucrătorii situaţi la acelaşi nivel, cât şi pe vertical, ascendent sau descendent: între lucrătorii situaţi
pe nivele ierarhice diferite. De asemenea, se apreciază colectivul de lucru (unitatea colectivului şi
colaborarea intercolegială), loialitatea lucrătorilor faţă de organizaţie; devotamentul şi angajamentul
faţă de instituţie, convingerea importanţei pe care o are contribuţia personală la atingerea
obiectivelor organizaţionale, dăruirea şi implicarea în munca de poliţie, satisfacţia profesională
oferită de activitatea în sine, operativitatea, creşterea transparenţei în privinţa activităţilor poliţiei,
organizarea unor cursuri de dezvoltare personală și profesională, dar uneori polițiștii percep
exercitarea unui stil de conducere nebazat pe sprijinirea obţinerii performanţei.
În ceea ce privește percepția cetățenilor, se remarcă o încredere ridicată în poliţia din
propria comunitate, eșantionul reprezentativ chestionat fiind mulţumiți de eforturile pe care poliţia
le depune pentru a ţine sub control fenomenul criminalităţii, totuși reconandând creșterea numărului
de poliţişti, adoptarea unor sancţiuni mai aspre pentru cei care încalcă legea şi îmbunătăţirea
colaborării între cetăţeni şi poliţie.
Astfel, prezenta lucrare concluzionează faptul că la nivelul Poliției Române se
păstrează același stil de mamagement și leadership ca și în celelalte organizații, cu accente de tipul
organizației militare, aspect firesc având în vedere rolurile fundamentale ale Poliției Române de a
apăra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice,
prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice, care se realizează în
interesul persoanei, al comunităţii, precum şi în sprijinul instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în
executarea legii, percepția populației fiind una majoritar pozitivă în ceea ce privește eficiența
muncii de poliție.

178
 Referințe bibliografice
1. Constituţia României din 1991, completată şi revizuită -
http://www.constitutiaromaniei.ro/;
2. Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, publicată în
Monitorul Oficial nr. 305 din 9 mai 2002, actualizată la data de 22 mai 2015;
3. Legea nr. 360/2002 privind Statutul Poliţistului, publicată în Monitorul Oficial nr.
440 din 24 iunie 2002, actualizată la data de 22 iulie 2016;
4. Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi
completările ulterioare, republicată în Monitorul Oficial Nr. 365 din 29 mai 2007;
5. A. Ciabuca, C. Şerbănescu, L. Gheorghe, Asocierea trăsăturilor de personalitate ale
evaluatorului cu maniera de evaluare a liderului formal, Simpozionul De Comunicări Ştiinţifice
„Psihologia aplicată în structurile de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, între
standardizare şi creativitate” PSIHOPOL II, Bucureşti, 2008, ISBN: 978-973-0-05770-6;
6. B. E. Armacost, (2003), Organizational culture and police misconduct, UVA School
of Law, Public Law Working Paper No. 03-6
http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=412620;
7. I. Anane, C. Șerbănescu, Deontologie poliţienească, Editura Pro Universitaria,
București, 2015;
8. B. Bobek, P. Gore, (2004), Inventory of Work Related Values: 2001 Revision, ACT,
http://www.act.org/research/reports/pdf/ACT_RR2004-3.pdf;
9. U. Boris, (2006), Entrepreneurship in the rainbow nation: effect of cultural values
and ese on intentions, Journal of Developmental Entrepreneurship, Sep.,
http://findarticles.com/p/articles/mi_qa3906/is_200609/ai_n16768009/pg_8;
10. W. C. Borman, J. Richard, D. Ilgen, R. Klimoski, (2003), Handbook Of psychology,
Volume 12, Industrial and organizational psychology, John Wiley & Sons, Inc., England;
11. M. K. Brown, (1981). Working the Street: Police Discretion and The Dilemmas of
Reform, New York: Russell Sage Foundation;
12. C. Bobăcescu, Istoria Poliţiei Române, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti,
2000;
13. G. Bourdoux, M. Smitts, Etudier la police: une nécessite démocratique, Politeia
Edition, Bruxelles, 2003;
14. Gh. Buzescu, Elemente de ordine publică, Editura Pro Universitaria, București,
2016;
15. I. Ceterchi, I. Craioveanu, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All
Beck, Bucureşti, 1998;
16. L. Cîrjan, Istoria Poliţiei Române, Editura Vestala, Bucureşti, 2000;
17. S. Chelcea, Cum să redactăm în domeniul ştiinţelor socio-umane, Bucureşti, Ed.
S.N.S.P.A., 2000;
18. Gh. Constantin, O istorie a internelor în date, Editura Ministerului de Interne,
Bucureşti, 2000;
19. C. Emsley, The history of policing, 4 vol., Farnham, UK, Ashgate, 2011;
20. L. Gheorghe, M. Ioniţă, Culegere de acte normative, Editura Muntenia, Constanţa,
2003;
21. O. Offman, Fundamente socioumane, Editura Victor, Bucureşti, 2001;
22. N. Simion, C. Șerbănescu Drugă, Categorii de funcționari publici cu statut special,
în Conferința Școlii Doctorale din cadrul Academiei de Poliție Al. I. Cuza, București, ”Noi
Provocări la Adresa Securității Interne în UE, București, 2017;
23. M. Zlate, Psihologia organizaţională – ştiinţă şi profesie în expansiune, în Revista
de Psihologie Organizaţională, vol. 1, nr. 1, Editura Polirom, Iaşi, 2001;
24. M. Zlate, Tratat de psihologie organizaţional-managerială, vol.1, Editura Polirom,
Bucureşti, 2004.

179
STUDIUL COMPORTAMENTULUI CRIMINAL ÎN CAUZELE PENALE

STUDY OF CRIMINAL BEHAVIOR IN PENAL CASES

DUMITRAN Dorin
Inspectoratul General al Poliţiei Române, Direcţia de Investigaţii Criminale, Serviciul de Analiză Comportamentală
dumitrand@gmail.com

Abstract (ro): Lucrarea de faţă intitulată „Studiul comportamentului criminal în

cauzele penale” reprezintă o „fotografiere” a principalelor probleme pe care şi le-ar
putea pune un psiholog atunci când intenţionează să descifreze comportamentul la locul
crimei. Exprimarea anterioară-la modul condiţional- vrea să accentueze că lucrarea de
faţă nu oferă „reţete”, nu este o „grilă de lectură” a modului în care s-a săvârşit o
infracţiune. Este o încercare de trasare a unor linii de acţiune pe care le poate urma
psihologul care doreşte să descopere adevărurile psihologice „presărate” în câmpul
infracţional.
Lucrarea este structurată pe mai multe nivele, fără a epuiza întreaga problematică:
- Metodologiile psihologice;
- Problema sau „arta de a pune întrebări”;
- Motivele, semnătura criminală şi modul de operare;
- Diferenţierea indicatorilor comportamentali;
- Investigarea inferenţelor comportamentale exemplificate prin studiul de caz.
Concluziile emise pe baza studiului psihologic, analizei documentelor, probelor şi
indiciilor de la dosar, mărturiilor, participării la cercetări la faţa locului, informaţiilor
medico-legale etc., au fost formulate într-o manieră prudentă fără însă „a lăsa loc de
interpretări” care să tulbure investigaţiile criminale. Concluziile au sprijinit demersurile
investigative, acestea orientând cercetările pe piste neexplorate sau pline de posibilităţi.
Astfel, în cazurile neclare, raportul de investigaţie psihologică a adus o contribuţie
importantă la:
- identificarea autorilor;
- înţelegerea mai exactă a conduitei victimale şi rolului acesteia (facilitatoare,
provocatoare, activă, pasivă etc.),
- structurarea modului în care trebuie să decurgă audierile în cazul în care
lucrătorii de investigaţii criminale întâmpină rezistenţe psihologice puternice din partea
autorilor/suspecţilor;
- gradul de afectare psihică a victimei în urma unor agresiuni;
- modul de operare, „semnătura” criminală, motivul alegerii armei crimei,
indicatorii comportamentali şi de personalitate, orientarea modului de operare,
problema controlului.

Cuvinte-cheie: comportament, crimă, mod de operare, motivaţia crimei.

Abstract (en): The present paper entitled "Study of criminal behavior in penal
cases" is a "shooting" of the main problems which could stimulate a psychologist when
he intends to understand the crime scene behavior. Previous expression- conditional
mood-like to emphasize that the present study does not offer "recipes", nor a "reading-
grid" of how a crime was committed. It is an attempt to chart the lines of action that can
take a psychologist who wants to discover the psychological truths "sprinkled" in the
crime.
The study is structured on several levels, which not exhausts the problem:
- psychological methodologies;
- setting the problem/art of asking questions;
180
 - motives, criminal signature and modus operandi;
- differentiation of behavioral indicators;
- investigation behavioral inferences as exemplified by case dramatization.
Opinion issued on the basis of psychological study, analysis of documents,
evidence and clues for the record, testimony, participation in field research, forensic
information, etc., have been made in a prudent manner without "to leave room for
interpretation" or to disturb the criminal investigations. Conclusions, supported
investigative steps they directing research on track and full of unexplored possibilities.
Thus, in unclear cases, psychological investigation report had an important contribution
to:
- identifying offenders;
- understanding behavior more accurately and also understand victims and their
role (facilities, challenging, active, passive, etc...);
- structuring how the interrogations should develop where officers in their work
has to cope with strong psychological resistance from the offenders / suspects;
- the degree of psychological victim’s injuries that following assaults;
- the mood of operation (modus operandi), "criminal signature", the reason of the
choice of weapon crime, behavioral indicators and personality, orientation mood of
operation, the issue of control.

Keywords: behavior, crime, modus operandi, crime motivation.

I. INTRODUCERE
În lunile mai 2010-iunie 2011, pe raza municipiului Ploiești au fost sesizate mai multe
infracțiuni la viața sexuală cu victime minori. Minorele erau acostate de un individ necunoscut în
zona unităților de învățământ după care erau urmărite până la domiciliu unde, autorul, profitând de
o serie de elemente circumstanțiale, pătrundea peste acestea în locuință. Au fost constate astfel,
două infracțiuni de tentativă de viol și un viol (consumat). Modul de operare al autorului era însoțit
de o semnătură criminală specifică, fapt care a atras atenția și mass-media creându-se o presiune
importantă din această direcție.

II. CONŢINUT
Prima parte tratează săvârşirea infracţiunii de viol comise la data de 09.06.2011 asupra
minorei S.D.I;
A doua parte tratează tentativele de viol asupra minorelor D. B.1 şi I.C.D.
Privire de ansamblu asupra celor trei evenimente
Investigația se bazează pe declaraţiile părţilor vătămate, autorul fiind necunoscut.
Încercând deci o încadrare tipologică, evităm o distribuţie strictă a comportamentelor într-un tipar
cu precizarea că reţinem trăsăturile prezente în timpul acţiunii infracţionale şi nu uităm că acestea s-
ar putea nuanţa, modifica sau chiar schimba substanţial în timp.

CAPITOLUL I- ELEMENTE DE VICTIMOLOGIE

Infracţiunea de viol comisă la data de 09.06.2011 asupra minorei S.D.I.
Minora S.D.I., în vârstă de 10 ani, este elevă la Școala Generală ”N. B.” din municipiul
Ploiești. Minora provine dintr-o familie ce a impus de-a lungul timpului o educație sănătoasă,
bazată pe promovarea unor valori consistente, fapt ce a condus la o bună comunicare între membrii
acesteia.
În data de 09.06.2011, cu toate măsurile luate și independent de comportamentul ei, pe
drumul de întoarcere de la școală către casă, minora cade victimă infracțiunii de viol comisă de un

1
În data de 17.05.2011

181
autor necunoscut. Fapta se petrece rapid, autorul utilizând un kitt specific comiterii cu ușurință a
faptei: material textil îmbibat cu o substanță, pus peste căile respiratorii ale fetiței, fapt care
provoacă pierderea cunoştinţei. Fetița este violată vaginal, felul în care a fost găsită sugerând
indiferența afectivă a autorului.
Trăsături bio-constituționale/elemente comportamentale ale minorei S.D.I.
- Constituție filiformă, astenică;
- Aparația discretă a caracteristicilor sexuale secundare, specifice perioadei
prepubertare;
- Părul lung, şaten;
- Ochi căprui;
- Ten deschis;
- Aspect general plăcut;
- Aspect facial simetric2.
Elemente comportamentale ale minorei:
- Deschisă, sinceră, comunicativă;
- Veselă, vioaie;
- Denotă inteligență și capacitate de relaționare;
- Aspect vestimentar îngrijit;
- Iubitoare de frumos și armonie;
- Răbdătoare, dispune de atenție concentrată.

ACȚIUNEA AUTORULUI
Metoda de atac: viclenie + acțiune fulger
A. Conduita internă
1.Verbală
-Necomunicativ sau restricționat puternic în limbaj;
-Va controla victima cu amenințări dacă va fi nevoie;
2. Comportament sexual
-Sexualitate rudimentară, instinctuală;
-Interesat de obținerea imediată a satisfacției;
-Prea puțină imaginație sau fără implicarea imaginației;
- Victima este foarte convenabilă din punct de vedere sexual: copil 3, prepuber4,
îndeplinește fantasme pedofilice/parafilice5;
- Prezintă discret sau nu prezintă deloc comportamente de satisfacere a trebuințelor
parafilice (oralitate, analitate etc).
3. Comportament fizic
- Nivel minim în utilizarea forței;
- Leziuni fizice minime suferite de victimă;
- Indiferent la confortul sau la ”starea de bine” a victimei;
- Victima este tratată ca vehicul-afectiv6;
B. Comportamentul modului de operare
- Realizează urmărirea, eventual pândirea victimei;
- Violul este scurt;
- Violul este brutal, cu multe probe lăsate la fața locului;
- Utilizează substanțe (eterice?!) pentru a-și neutraliza sau indisponibiliza victima;
- Victima poate fi cunoscută sau nu;

2
Condiție a aprecierii pozitive, persoana este percepută drept frumoasă.
3
Nu opune rezistență consistent.
4
...cine poate crede un copil?
5
Furnizor de plăcere pentru satisfacerea trebuințelor aberante.
6
Victima nu este importantă în sine ci, prin sine, ca mijloc de satisfacere a unei trebuințe particulare. Aspectul va fi
detaliat mai departe când se va face legătura cu celelalte două tentative de viol.
182
 - Violul este dependent de contextul în care se desfășoară.
Motivația primară a agresorului este aceea de a a face sex cu victima. Victima are o
valoare adăugată față de altele7, nivelul de forță utilizată fiind doar atât cât trebuie pentru a
determina victima să nu participe. Utilizează un kit specific8 pentru viol: material textil îmbibat cu o
substanță necunoscută, eterică poate. Substanța își face efectul, iar efectul este foarte probabil să fie
cunoscut de către violator. Conștiența îi este onubilată în timpul ejaculării, astfel încât lichidul
seminal este împrăștiat la locul faptei, inclusiv pe victimă. Încununarea actului se finalizează prin
luarea chiloților fetiței: souvenir, fetiș sau trofeu. Nu este interesat de ceea ce se va întâmpla cu
victima după finalizarea violului.

PARTEA A DOUA
Minora D.B. , în vârstă de 9 ani, este elevă la Școala Generală ”N.S.” din municipiul
Ploiești. În data de 17.05.2010, în jurul orelor 11.50-12.00 se întorcea de la școală către casă,
moment în care este acostată de un individ care pătrunde după ea imediat ce aceasta a deschis ușa
apartamentului. Autorul utilizează același material textil îmbibat cu substanță, dar efectul scontat nu
se produce.
Minora I.C.D. în vârstă de 9 ani este elevă la Școala Generală ” N.S.” din municipiul
Ploiești. În data de 01.06.2011, în jurul orelor 11.50-12.00 se întorcea de la școală către casă,
moment în care ... urmează relativ aceeași succesiune ca în cazul anterior.
Pentru o mai bună reprezentare, figurăm într-un tablou sinoptic modul de operare al
autorului în cele două cazuri:

D.B.
Tentativă de viol 17.05.2010
Cartier M
Adresa:
-Locuința victimei este situată la parter
Succesiunea acțiunilor așa cum sunt ele
relatate de minoră:
Minora se deplasa de la școală către casă
1. autorul urmărește victima până la
intrarea în scara blocului;
2. acesta așteaptă ca fata să deschidă ușa
de la bloc;
3. intră după ea;
4. ”se face că sună” la alt apartament de la
parter;
5. merge către victimă, îi pune acesteia la
gură materialul textil îmbibat cu substanță;
victima apucase deja să deschidă ușa locuinței;
victima nu leșină;
6. îi spune să tacă;
7. intră cu victima în casă;
8. urmează o discuție calmă cu fetița,
aceasta fiind întrebată despre părinți etc;
9. sună telefonul iar victima răspunde,
precizându-i mamei, situația;
10. autorul se ridică și se îndreaptă către
ușă;
I.C.D.
Tentativă de viol 01.06.2011
Cartier M
Adresa:
Succesiunea acțiunilor așa cum sunt ele
relatate de minoră:
Minora se deplasa de la școală către casă
1. minora deschide ușa de acces pe scara
blocului;
2. minora aude pași în spate până la
etajul 2;
3. autorul ajunge pe același palier cu ea,
”și se face că ascultă” la cealaltă ușă;
4. autorul așteaptă să audă declicul de
deschidere a ușii de către victimă, intră peste
aceasta, încuie ușa și invită victima să șadă;
5. urmează o discuție calmă cu fetița,
aceasta fiind întrebată despre părinți etc;
6. autorul și victima stau unul lângă altul
pe pat, primul își dă jos rucsacul și șapca;
7. sună telefonul, iar victima se îndreaptă
către acesta pentru a răspunde;
8. autorul se ridică și el și se îndreaptă
către ușă;
9. descuie ușa și pleacă ”fără a spune un
cuvânt”.

7
Ibidem- nota 7
8
Kit-ul este semnătura criminală a autorului
183
 11. șterge mânerul clanței nu înainte de a
preciza victimei să nu spună nimic pentru că
altfel i se va întâmpla ceva rău;
12. autorul închide ușa și pleacă ”fără a
spune un cuvânt”.

Asemănări și deosebiri - adică reflectarea măsurii în care comportamentul autorului,

modul de operare al acestuia, semnătura criminală, dispun de consistență de la un caz la altul.
Asemănări:
- zona Cartierului M;
- același interval orar;
- același interval temporal: mai-iunie;
- acțiunile au avut loc în locuința victimelor;
- planificarea atacului;
- urmărirea victimelor;
- a atacat doar în zona de blocuri;
- disimularea intențiilor directe;
- convorbirea cu victimele ca o încercare de ”a face contactul cu ele”;
- victimele foarte asemănătoare din punct de vedere bio-constituțional !; ”ca și cum” i-
ar aminti de cineva sau de ceva;
- autocontrolul autorului înainte, în timpul și după contactul cu victimele;
- utilizarea kit-ului infracțional9 este identică în cazul victimei D.B. și victimei S.D.I.
Semnătura criminală este aceeași.
Deosebiri: acestea sunt strict situaționale și confirmă acțiunea autorului la locul faptei
în cazul violului consumat la data de 09.06.2011.

Capitolul II - PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA CELOR TREI

EVENIMENTE
Sintetic:
Pedofilul în serie poartă în minte reprezentarea georgrafică a locului faptei. Este un
anume loc în care experiența l-a învățat că acolo poate găsi victimele sale. Fiecare trecere prin acele
locuri (în care a violat), îi modifică experiența și inteligența legate de fostele fapte. Adică,
ÎNVAȚĂ. Percepția pedofilului va fi modificată de actualele caracteristici și influențată, relaționată
de factori cum ar fi unde își petrece timpul victima și cu cine, care ar fi cea mai potrivită metodă de
a intra în contact cu victima. Activitățile rutiniere îl pun în contact cu ținta-victimă și îi modelează
așteptările în legătură cu interacțiunea cu aceasta. Astfel, cu fiecare victimă, tentativa se
consolidează în faptă, pedofilul depășind exercițiile de tip ”încercare și eroare” și ajungând la
”punct ochit-punct lovit”.
Atacul din data de 17.05.2010 se petrece după un tipar rudimentar, autorul dovedind
lipsă de imaginație, neîncredere în sine și nesiguranță în ceea ce face. Știe câte ceva despre
importanța urmelor lăsate. Dar, eșuează de patru ori:
- substanța ce îmbiba materialul textil nu are efectul scontat;
- dorește să poarte o discuție cu minora, în încercarea de a o face să consimtă. Probabil
se simte frustrat că nu (o) poate convinge;
- telefonul mamei victimei, îi ”destramă” toate planurile;
- riscă să fie prins pentru că victima spune mamei la telefon că un bărbat a intrat peste
ea în casă. Sunt patru surse de frustrare!
Atacul din data de 01.06.2011 încearcă să fie mai rafinat, autorul dă dovadă de aceeași
îndrăzneală, poartă o discuție cu fetița, dar este din nou întrerupt de telefon. Este nevoit să plece.

9
Material textil îmbibat cu o substanță. Substanţa se va dovedi a fi cloroform.
184
 Consider că toate frustrările acumulate până acum își găsesc ”ventilarea” în data de
09.06.2011, dată când autorul observă că tehnica trebuie să înlocuiască cuvântul. Recurge din nou la
țesătura îmbibată cu substanță, asigurându-se (consider) în prealabil de efectul acesteia. Atacul nu
mai este temporizat, acțiunea se petrece rapid pe un colț de pat, fetița fiind violată cu brutalitate în
stare de inconștiență. Starea de necesitate psihică este atât de intensă încât autorul nu mai
controlează ejacularea, lichidul seminal fiind împrăștiat peste victimă. Aici, murdărirea victimei
poate avea o semnificație particulară. Gestul de a lăsa victima în acea stare, denotă violență,
indiferență afectivă, instinctualitate brutală și lipsa remușcărilor.
Urmare a celor prezentate, profilul psihologic al autorului ar dispune de următoarele
trăsături:
O posibilă biografie a sa:
- necăsătorit sau divorțat;
- a suferit o pierdere reală sau imaginară, iar pierderea se referă la o persoană ce
împrumută total sau parțial trăsăturile bio-constituționale ale victimelor sale. Autorul are O
PROBLEMĂ legată de fete cu vârsta de 8-10 ani, constituție astenică, cu semne prepubertare, părul
lung de culoare şaten, ochi căprui;
- fără ocupație, în șomaj sau primește diferite ajutoare financiare (pensie de boală);
- fost client al psihiatriei sau endocrinologiei, pentru tulburări în sfera controlului
impulsurilor, tulburări de personalitate sau altor tulburări cu substrat organic (Parkinson sau
epilepsie). Puțin probabil să fi fost diagnosticat cu vreo boală psihică cunoscută: tulburări
disociative de tip psihotic, psihoză circulară sau tulburări delirante;
- nu este cunoscut în evidențele medico-spitalicești10 ca având probleme în domeniul
sexualității;
- evoluția spre parafilii a apărut în copilărie, s-a cristalizat la vârsta adolescenței și s-a
manifestat la vârsta adultă;
- în familie s-a cultivat lipsa de respect pentru cele sufletești;
- cu frustrări majore în viață, ”lovit de soartă”;
- posibil cu tratament în sistem ambulatoriu;
- a profesat în domenii ce presupun pregătire medie. Este posibil ca prin profesie să fi
câștigat un autocontrol forțat, profesii ce au necesitat muncă meticuloasă, ”de detaliu”;
- s-ar putea afla la o distanță maximă de 5 km de locul producerii faptelor și o minimă
de 1km; zona de un kilometru reprezintă zona de siguranță pentru o eventuală reședință a autorului;
- zona cartierului M se leagă de biografia sa: profesie, prieteni, fostă reședință, fostă
școală, foste relații amoroase;
- este posibil să locuiască împreună cu părinții.
Trăsături de personalitate:
- pedofil în serie exclusiv11
- taciturn, preferă singurătatea sau anonimatul;
- adaptat la realitate;
- capacitatea de învățare se conservă;
- inteligență puțin peste medie;
- incapabil să își stăpânească propriile impulsii, incapabil să se abțină;
- nu suportă eșecul, respingerea, ruperea contactului, ruperea relațiilor;
- obsesiv-compulsiv, poate recurge la diverse ritualuri sau practici de auto-liniștire dar
fără apariția căinței. Este omul veșnic dubitativ, care ”se zbate între DA și NU”;
- calculat, metodic, nu are probleme în sfera rațiunii și a proceselor de înțelegere;
- cu trăsături addictive: băut mult, fumat mult, auto-administrare de medicamente, sau
ahtiat după dulciuri, toate consumate intempestiv;

10
Pedofilii rar ajung la medic și, chiar și așa, ajung pentru că au săvârșit o faptă de natură penală.
11
Cf DSM IV- țintele sexuale sunt doar fete minore.
185
 - hipertonia peniană ar putea avea ca fundament o afectare neurologică sau o condiție
medicală particulară;
- posibilă reflectare în scris: linii fine, catifelate, ondulate, curgătoare într-un fel de
pastuozitate, prin unghiuri înclinate în jos, prin netezime;
- centrat pe verbul ”a avea” iar până când nu posedă în sens material, nu renunță. De
aceea, persoanele sunt gândite ca și cum ar fi corpuri vii în interiorul lui;
- risc mare de recidivă cu pierderea controlului. Prin aceasta, poate ajunge la omor;
- luarea unui trofeu sexual, înseamnă clar o deplasare periculoasă în direcția fetișizării
obiectelor care astfel capătă o semnificație deosebită. Fetișul, în cazul nostru chiloții luați, de obicei,
sunt păstrați nespălați și puși deoparte.
Prognostic:
- nu are remușcări;
- nu se va preda autorităților;
- va sta liniștit o perioadă;
- dacă începe să îi placă ”jocul cu poliția”, inteligența poliției va fi hotărâtoare.
Altminteri, va fi greu de prins;
- va recidiva12 dar va fi mai atent cu urmele de la fața locului.

III. CONCLUZII
Autorul - în vârstă de 35 de ani - a fost reţinut în luna iulie 2011, în persoana lui F.M.C.
El s-a predat autorităţilor conştient că nu mai avea scăpare, conform declaraţiei sale. În urma
arestării sale preventive, evaluarea psihologică efectuată în Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv
Prahova a confirmat în totalitate datele biografice aşa cum au fost ele previzionate înainte de
capturarea sa. Mai mult decât atât, profilul psihologic întocmit s-a confirmat în toate punctele sale
alături de profilingul geografic care estima locuinţa acestuia pe o rază de maxim un kilometru faţă
de ţintele sale sexuale.
Autorul a fost condamnat definitiv la 17 ani de închisoare.

Referințe bibliografice
1. M. Bénézech, Psychologie du meurtrier et moyen du crime: utilité pour
l’établissment d’un profil d’auteur inconnu. Journal de Mediciene Legale Droit Medical, vol. 53, no
6, 243-249
2. M. Bénézech, Élaboration d’un test d’analyse comportementale des crimes sexuels
extrafamiliaux: principes médicopsychologiques et criminologiques généraux. Annales Medico
Psychologiques 166 (2008) 552-557. Elsevier Masson SAS
3. R. N. Kocsis, Criminal profiling. International Theory, Research, and Practice.
ebook: http://books.google.ro
4. A. Romila, (coord), Manual de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale. Ediţia
a IV a, APL România, Bucureşti, 2013

12
Violatorii în serie își continuă seriile în relativ aceeași zonă; tot ei, își însoțesc victimele pe cele mai scurte distanțe;
chiar și dacă pot călători pe distanțe lungi, atacurile sunt restrânse la un diametru mic.
186
ANALIZA COOPERĂRII DINTRE AGENȚIILE ȘI ORGANISMELE
UNIUNII EUROPENE IMPLICATE ÎN ASIGURAREA
SECURITĂȚII INTERNE

ANALYSIS OF THE COOPERATION BETWEEN

EUROPEAN UNION’S AGENCIES AND BODIESINVOLVED
IN ENSURING INTERNAL SECURITY
Drd. DUSCIUC Cornelia – Mădălina
Ministerul Afacerilor Interne, Departamentul pentru Situații de Urgență
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuzaˮ, Școala Doctorală OPSN
madalina_dusciuc@yahoo.com

Abstract (ro): Securitatea a devenit un factor esenţial în asigurarea unei calităţi

ridicate a vieţii în societatea europeană şi în protecţia infrastructurilor critice, prin
prevenirea şi combaterea ameninţărilor şi provocărilor comune. Uniunea Europeană a
înregistrat progrese semnificative în domeniul securității interne în ultimii ani.
Cooperarea poliţienească şi judiciară intensificată a devenit esenţială odată cu
eliminarea controalelor la frontierele interne, care permite libera circulaţie a persoanelor
în interiorul spaţiului Schengen. Comunicarea își propune să abordeze cooperarea dintre
agenţiile şi organismele Uniunii Europene implicate în asigurarea securităţii interne. Au
fost folosite: metoda analitică, comparativă, critic și cercetarea obiectivă. S-au analizat
activitățile agențiilor CEPOL și FRONTEX dar și relaţiile oficiale între agenţii,
organism şi servicii în contextual Sistemului de Securitate Internă. Totodată, au fost
trecute în revistă relaţiile de muncă şi schimbul de informaţii între Eurojust /
EMCDDA, Eurojust / OLAF, Eurojust / FRONTEX, Eurojust / Europol și Europol /
FRONTEX. Ultimii ani au fost marcaţi de elaborarea a numeroase instrumente pentru
facilitarea cooperării. În acest sens, au fost create o serie de agenţii specifice ale UE,
printre care Europol, ale cărui obiective principale sunt colectarea şi schimbul de
informaţii şi facilitarea cooperării dintre autorităţile de aplicare a legii în lupta acestora
împotriva criminalităţii organizate şi terorismului, Eurojust, care asigură coordonarea şi
sporeşte eficienţa autorităţilor judiciare şi Frontex, care gestionează cooperarea
operaţională la frontierele externe. Uniunea Europeană a creat, de asemenea, rolul de
coordonator al luptei împotriva terorismului. Alte organism şi reţele au fost instituite de
asemenea în domeniile formării, drogurilor, prevenirii criminalităţii, corupţiei şi
cooperării judiciare în materie penală.

Cuvinte-cheie: securitatea internă a Uniunii Europene, EUROPOL, FRONTEX,

COSI.

Abstract (en): Security has become a key factor in ensuring a high quality of life
in European society and in protecting critical infrastructure by preventing and
combating common threats and challenges. The European Union has made significant
progress in internal security in recent years. Enhanced police and judicial cooperation
has become essential with the abolition of internal border controls, which allows the
free movement of persons within the Schengen area. The Communication is proposed
to address the cooperation between the agencies and bodies of the European Union
involved in ensuring internal security. Analytical, comparative, critical and objective
research. The activities of CEPOL and FRONTEX agencies, as well as official relations
between agencies, bodies and services in the context of the Internal Security System,
187
 have been analyzed. At the same time, the work relations and information exchange
between Eurojust / EMCDDA, Eurojust / OLAF, Eurojust / FRONTEX, Eurojust /
Europol and Europol / FRONTEX were reviewed. The last few years have been marked
by the development of many instruments to facilitate cooperation. To this end, a
number of specific EU agencies, including Europol, have as their primary objective the
collection and exchange of information and the facilitation of cooperation between law
enforcement authorities in the fight against organized crime and terrorism, Eurojust,
Ensure Coordinating and enhancing the effectiveness of judicial authorities and
Frontex, which manages operational cooperation at the external borders. The EU has
created the role of coordinator of the fight against terrorism. Other bodies and networks
have also been set up in the areas of training, drugs, crime prevention, corruption and
judicial cooperation in criminal matters.

Keywords: European Union internal security, EUROPOL, FRONTEX, COSI.

I . Introducere
Cooperarea între agenţiile UE în domeniul securităţii interne a devenit o miză
importantă în ultimii ani.
În octombrie 2009, în urma unei reuniuni informale a Consiliului JAI, preşedinţia
suedeză a solicitat Europol-ului să elaboreze un raport privind relaţiile dintre cele patru agenţii UE
din domeniul JAI (CEPOL, Eurojust, Europol, Frontex). Acest raport a fost înaintat către COSI
(Comitetul permanent pentru cooperarea operaţională în materie de securitate internă ) şi Consiliul
JAI la data de 9 aprilie 2010.
În ianuarie 2011, cele patru agenţii au prezentat un raport de tip scorecard pentru COSI,
împreună cu un raport, pentru a oferi feedback cu privire la progresele înregistrate în punerea în
aplicare a acţiunilor avute în vedere în raportul din 20101.

II. Rolul EUROPOL și FRONTEX în SSI (Sistemul de Securitate Internă)

Europol poate fi văzut ca unul dintre principalii “câştigători” ai SSI. Astfel cum s-a
subliniat anterior, agenţia Europol a implementat numeroase produse de comunicare, câştigându-şi
statutul de lider în multe domenii, cum ar fi evaluările ameninţărilor, baze de date şi platforme
tehnice. Europol este cu siguranţă o agenţie majoră aflată în centrul problemelor europene de
securitate.
Potrivit personalului Europol, Europol a câştigat legitimitate, ca agenţie care protejează
în mod eficient informaţiile sensibile şi este în primul plan în ceea ce priveşte activităţile strategice
şi operaţionale.
Operaţiunea Rescue (martie 2011) este, de asemenea, prezentată de reprezentanţii
Europol ca un exemplu clar a ceea ce Europol este în prezent capabil să realizeze. Această
operaţiune funcţionează ca o „vitrină”, care are corespondent în „viaţa reală”. Într-adevăr,
operaţiunea a dus la destrămarea unei reţele internaţionale (din Australia spre Italia) implicată în
abuzul sexual al copiilor.
Aşa cum am menţionat anterior, poziţionarea actuală a Europol în domeniul
criminalităţii informatice, precum şi cererea sa de a găzdui centrul european al criminalităţii
informatice este în conformitate cu această poziţie puternică a Europol în cadrul SSI.
Cea de-a doua agenţie care beneficiază de starea actuală a politicilor interne de
securitate în UE este FRONTEX. Aşa cum am arătat pe parcursul capitolului, agenţia ar trebui să-şi
consolideze mandatul său, cu un control sporit asupra iniţierii operaţiunilor comune şi proiectelor
pilot. La fel ca Europol, pare să fi câştigat un rol din ce în ce mai central în ceea ce priveşte

1
Council of the European Union (2011), “Report on the cooperation between JHA Agencies in 2010”, 5675/11,
25.1.2011; Council of the European Union (2011), Draft Scorecard – Implementation of the JHA Agencies report,
5676/11, 9.4.2010.
188
colectarea şi analiza de informaţii cu privire la frontierele externe, în domeniul analizei de risc şi de
evaluare a ameninţării pe de o parte, şi cu acces la date electronice, inclusiv prelucrarea datelor cu
caracter personal, pe de altă parte. Pe termen mai lung, implementarea EUROSUR este de natură să
poziţioneze agenţia ca un organism de intelligence.
Celelalte două agenţii principale JAI, Eurojust şi CEPOL, apar într-o poziţie mult mai
slabă. Întăreşte acest aspect tendinţa de a consolida securitatea, aspectele coercitive ale SLSJ în
detrimentul componentelor justiţiei şi libertăţii.

III. Relaţiile oficiale între agenţii, organisme şi servicii

În ultimii cinci ani, toate cele patru agenţii ale UE din domeniul JAI au încheiat acorduri
oficiale de cooperare între ele. Singura excepţie este relaţia dintre Eurojust şi Frontex, acestea fiind
pe cale să finalizeze negocierile lor cu privire la această chestiune.
Memorandumul de înţelegere CEPOL / EUROJUST
Un memorandum de înţelegere (intrat în vigoare la 1 ianuarie 2010) este în vigoare între
Eurojust şi CEPOL, al cărui scop este de a defini, a încuraja şi a îmbunătăţi formarea poliţiei şi
procurorilor în lupta împotriva formelor grave de criminalitate.
Cooperarea dintre Eurojust şi CEPOL a continuat să se dezvolte prin sprijinirea de către
Eurojust a activităţilor de formare ale CEPOL, precum şi participarea CEPOL la seminarii şi
conferinţe ale Eurojust.
Eurojust şi CEPOL au convenit să exploreze opţiunile pentru a stabili formarea
ofiţerilor superiori de poliţie şi a procurorilor cu privire la echipele comune de anchetă. În plus,
Eurojust va contribui la dezvoltarea şi punerea în aplicare a materialelor de curs şi a unui
curriculum comun privind CEPOL.
CEPOL / EUROPOL
CEPOL a semnat un acord strategic cu Europol, care a intrat în vigoare la 1 septembrie
2007, în temeiul art. 8, alin. (1) din Decizia 2005/681/JAI a Consiliului.
Scopul acordului (art. 1) se referă la consolidarea activităţilor de formare pentru ofiţerii
de poliţie superiori şi implică organizarea de activităţi de formare şi dezvoltare de materiale de
instruire, cum ar fi programe comune şi conţinutul cursului.
Prin acest acord, Europol a obţinut posibilitatea de a efectua actualizări în curriculum-ul
comun pus în aplicare de către CEPOL.
Acordul permite stabilirea de puncte de contact între cele două agenţii (art.2), precum şi
posibilitatea schimbului de informaţii (cu excepţia datelor cu caracter personal) pentru scopul
prevăzut în art. 1.
CEPOL/FRONTEX
CEPOL şi FRONTEX au semnat un acord de cooperare, care a intrat în vigoare la 25
iunie 2009. Dispoziţiile acordului sunt similare cu cele prevăzute în acordul strategic CEPOL /
Europol.
Înţelegerile şi acordurile de cooperare dintre EUROJUST şi EUROPOL
Din punct de vedere juridic şi formal, primul acord Europol / Eurojust, semnat în 2004,
a fost înlocuit în 2009. Noul acord face un bilanţ al Deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002
privind echipele comune de anchetă (JIT), Deciziei Consiliului din 19 decembrie 2002 privind
punerea în aplicare a măsurilor specifice de cooperare poliţienească şi judiciară pentru combaterea
terorismului, al Deciziei Consiliului din 2009 de punere în aplicare a normelor care reglementează
relaţiile Europol cu partenerii, inclusiv schimbul de date cu caracter personal şi de informaţii
clasificate. Acordul din anul 2009 (intrat în vigoare în ianuarie 2010) se referă la următoarele
domenii: consultarea şi cooperarea între cele două agenţii (inclusiv în domeniul echipelor comune
de anchetă), schimbul de informaţii, prelucrarea informaţiilor, precum şi problema
confidenţialităţii2.

2
A. Scherrer, J. Jeandesboz, E. P. Guittet, op.cit.
189
 Priorităţile Eurojust în cooperarea sa cu Europol sunt3:
✓ îmbunătăţirea posibilităţilor Eurojust de obţinere a informaţiilor şi o mai bună
cooperare operaţională în cadrul Fişierelor de lucru pentru analiză ale Europol (AWFs)4;
✓ crearea unei reţele securizate între Eurojust şi Europol pentru schimbul de informaţii;
✓ dezvoltarea proiectului cu privire la echipele comune de anchetă, împreună cu
Europol;
✓ implicarea sporită în pregătirea şi elaborarea concluziilor Evaluării ameninţărilor
asupra crimei organizate (OCTA);
✓ finalizarea, împreună cu Europol, a unui raport pentru Consiliul UE cu privire la
experienţele comune şi la rezultatele specifice.
Acordul de cooperare Europol / EMCDDA (European Monitoring Centre for Drugs
and Drug Addiction – Centrul European de Monitorizare a Drogurilorşi Dependenţei de Droguri)
Europol are un acord de cooperare cu EMCDDA din anul 2001. Scopul acordului este
de a consolida cooperarea dintre Europol şi OEDT, în special prin schimbul de informaţii strategice
şi tehnice privind problemele legate de consumul de droguri şi spălarea de bani. Totuşi, acordul se
limitează la o abordare din perspectiva legală.
Europol / FRONTEX
Acordul strategic între Europol şi FRONTEX a intrat în vigoare la 29 martie 2008.
Acesta a fost primul acord încheiat de către FRONTEX cu o altă agenţie JAI.
Scopul principal al acordului, astfel cum este prevăzut la art. 1, este schimbul de
informaţii strategice şi tehnice. Acordul în forma sa actuală exclude în mod explicit schimbul de
informaţii cu caracter personal, deşi acest lucru s-ar putea schimba în viitor, ca urmare a revizuirii
Regulamentului FRONTEX. Acordul stabileşte o bază pentru contacte, atât la nivel de conducere
cât şi la nivel de unitate (art. 4). De asemenea, stabileşte dispoziţii pentru schimbul şi utilizarea
expertizei între cele două agenţii, în scopuri de formare profesională, precum şi furnizarea de
expertiză (art. 6).
Cele două agenţii au încheiat un Plan de cooperare suplimentară în luna octombrie
2009. Conţinutul acestui plan nu a fost făcut public, luându-se în considerare modificările la
mandatul Europol introdus prin Decizia Europol din aprilie 2009. Aşa cum s-a menţionat ulterior în
cadrul mai multor documente, planul de cooperare prevede dispoziţii diferite ale acordului strategic
din martie 2008, inclusiv privind utilizarea tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor.
Acordul administrativ Europol / OLAF
OLAF şi Europol au încheiat un acord administrativ în 2004, care include dispoziţii
privind schimbul de informaţii strategice sau tehnice. Aceste informaţii strategice sau tehnice nu
includ date cu caracter personal. Aceasta poate include informaţii relevante din Sistemul de
Informaţii Europol, Sistemul de informaţii al vămilor sau orice altă bază de date OLAF sau
Europol, şi poate fi, de asemenea, folosit pentru a sprijini analizele operative, desfăşurate de către
părţi. Cu toate acestea, relaţiile de lucru ale OLAF cu Europol, sunt aproape inexistente.

IV. Relaţiile de muncă şi schimbul de informaţii

Eurojust / EMCDDA
Cele două agenţii au stabilit, de asemenea, relaţii de cooperare. OEDT şi Eurojust fac
schimb de date şi informaţii cu privire la diferenţele dintre punerea în aplicare a legilor privind
traficul de droguri din Europa. Reprezentantul Eurojust a fost invitat la reuniunile anuale OEDT ale
experţilor jurişti în cazul în care au fost discutate problemele de trafic. Informaţii comparative cu
privire la legislaţia în domeniul traficului de precursori şi cerinţele naţionale de autorizare a
livrărilor controlate, la rândul său au fost oferite Eurojust de către OEDT.

3
http://www.eurojust.europa.eu/press_releases/annual_reports/2006/Annual_Report_2006_RO.pdf
4
Mulţi membri naţionali au o relaţie foarte productivă cu birourile lor naţionale din cadrul Europol. În ultimii ani
Europol a făcut eforturi pentru soluţionarea problemelor întâlnite de Eurojust în obţinerea informaţiilor din fişierele de
lucru pentru analiză ale Europol, deoarece aceste informaţii sunt foarte importante pentru activitatea sa operaţională.
190
 Eurojust / OLAF
Relaţiile de lucru dintre Eurojust şi OLAF au fost deficitare. În ciuda acordurilor
practice existente (în special Acordul practic privind cooperarea dintre Eurojust şi OLAF din 2008),
schimburile de informaţii între OLAF şi Eurojust sunt neregulate. Conform raportului anual al
Eurojust, în 2010, OLAF a sesizat doar patru cazuri la Eurojust, în timp ce Eurojust a deferit numai
un caz la OLAF.
În iulie 2010, Preşedintele Eurojust şi Directorul General interimar al OLAF s-au
întâlnit la Bruxelles pentru a evalua cooperarea şi a discuta despre necesitatea îmbunătăţirii
metodelor de identificare a cazurilor adecvate, care ar beneficia de o abordare bazată pe colaborare.
Necesitatea de a explora sinergiile între cele două organisme a fost subliniată în contextul
posibilităţilor oferite de Tratatul de la Lisabona. Cu toate acestea, cele două agenţii se luptă în
continuare pentru a defini şi a separa domeniile lor de competenţă.
Eurojust / FRONTEX
Art. 26.1 din Decizia Eurojust prevede că Eurojust stabileşte şi menţine relaţii de
cooperare cu Europol şi FRONTEX. În timp ce relaţia cu Europol este în prezent reglementată de
un acord formal, relaţiile cu FRONTEX au evoluat într-un ritm mai lent. În 2010, Eurojust a
intensificat contactele cu FRONTEX în vederea stabilirii şi menţinerii unor relaţii de cooperare.
După cum s-a menţionat în raportul anual al Eurojust, la 29 aprilie 2010, ca urmare a contactelor
informale între cele două organizaţii, Preşedintele Eurojust şi directorul executiv al FRONTEX s-au
întâlnit la sediul Eurojust pentru a discuta despre posibilele domenii de viitor ale cooperării.
Eurojust / Europol
Schimbul de informaţii include obligaţia Europol (din proprie iniţiativă sau la cererea
Eurojust) de a furniza Eurojust date analitice şi rezultatele analizei, inclusiv rezultatele analizei
intermediare, în cazul în care urmărirea în justiţie este necesară, precum şi obligaţia Eurojust de a
sprijini activ Europol prin stimularea fluxului de informaţii către Europol de la autorităţile naţionale
competente şi prin furnizarea de opinii şi expertiză, pe baza analizei efectuate de către Europol.
Eurojust asigură, la iniţiativa proprie, Europol-ului concluziile unei analize de natură
generală şi de tip strategic şi oferă Europol în mod regulat datele relevante pentru scopul fişierelor
sale de lucru pentru analiză, precum şi alte informaţii, inclusiv informaţii cu privire la cazuri, cu
condiţia ca acestea să se încadreze în domeniul de competenţă al Europol, şi consultanţă, care poate
fi necesară pentru obiectivele şi sarcinile Europol. Acordul din 2009, prin urmare, se referă la
informaţii operaţionale, strategice sau tehnice, precum şi la datele cu caracter personal. UE a creat
două organisme comune de supraveghere independente pentru Europol şi Eurojust, care examinează
activităţile acestor agenţii, în scopul de a se asigura că prelucrarea datelor cu caracter personal este
efectuată în conformitate cu cadrul legal aplicabil.
În scopul îndeplinirii sarcinilor lor, ambele organisme comune de supraveghere trebuie
să aibă acces la toate fişierele şi clădirile în care sunt prelucrate datele cu caracter personal. Europol
şi Eurojust trebuie să furnizeze toate documentele, înscrisurile sau datele stocate în bazele de date
Europol sau Eurojust
Europol / FRONTEX
Scopul principal al Acordului strategic din martie 2008 dintre Europol şi FRONTEX
este schimbul de informaţii. Până în prezent, schimbul de date cu caracter personal este exclus din
domeniul de aplicare al acordului, deoarece FRONTEX nu avea la momentul intrării în vigoare a
acestuia competenţa de a prelucra astfel de date.
Schimbul de informaţii care se încadrează în aceste categorii diferite, în plus, se
limitează la zone de criminalitate specifice, care se referă la îndeplinirea sarcinilor FRONTEX şi în
zonele relevante ale criminalităţii aflate în competenţa Europol (art. 3). Lista infracţiunilor încadrate
în astfel de zone, este inclusă într-o anexă la acord. Această listă, la rândul său, poate fi modificată
pe baza unei propuneri scrise a Europol, supusă acordului Frontex.

191
 V. Principalele provocări ale COSI
COSI are un rol important în coordonarea şi asigurarea unei cooperări eficiente şi
operaţionale între agenţiile UE care au atribuţii în asigurarea securităţii interne. În acest sens,
William Shapcott a considerat că Europol, Frontex şi SitCen au fost instrumente insuficient
exploatate, în timp ce Hugo Brady nu crede că au nevoie de competenţe noi, în prezent, ci, în
schimb ar trebui să li se acorde timp pentru a se maturiza. El a observat că, în ciuda existenţei unor
acorduri de cooperare între agenţii, cooperarea lor este încă una nemulţumitoare şi ineficientă,
bazată pe concurenţă şi lipsă de încredere reciprocă.
Principalele provocări cu care se va confrunta în viitor activitatea COSI, sunt
următoarele:
❖ Problema clauzei de solidaritate, care face apel la UE şi statele sale membre să
acţioneze în comun, în spiritul solidarităţii, în cazul în care un stat membru este obiectul unui atac
terorist sau victima unei catastrofe naturale sau provocate de om, este una deosebit de importantă şi
ar trebui abordată de COSI.
❖ COSI, având un rol de coordonare proactiv pentru a asigura coerenţa în punerea în
aplicare a acţiunilor în lupta împotriva criminalităţii internaţionale grave şi organizate, ar trebui să
aibă, de asemenea, o marjă de flexibilitate, pentru a aborda ameninţările neaşteptate sau cele în curs
de dezvoltare îndreptate împotriva securităţii UE şi să adapteze proiectele existente, dacă este
necesar. În acest scop, COSI ar putea fi, printre altele, implicat în dezbaterile tematice cu scopul de
a oferi suport operaţional într-o abordare mai largă.
❖ Numărul acţiunilor înaintate COSI ar trebui limitat, în scopul concentrării pe
principiul provocării şi pentru a asigura un nivel adecvat de implicare a statelor membre şi a
agenţiilor UE competente.
Din analiza textului SSI, unii dintre actorii JAI direct implicaţi în cooperarea judiciară şi
poliţienească par să fi fost lăsaţi deoparte, marginalizaţi sau ignoraţi. Rolul lor în contextul SSI este,
prin urmare, unul neclar.
A) Coordonatorul UE în domeniul combaterii terorismului
Rolul viitor al Coordonatorului luptei împotriva terorismului (CTC), de exemplu, nu
este evident în contextul SSI. Această poziţie, creată în 2004, după producerea atentatelor de la
Madrid din martie 2004, a fost deţinută de Gilles de Kerchove începând cu anul 2007.
CTC funcţionează în cadrul Secretariatului Consiliului şi are responsabilităţi de
coordonare a activităţii de combatere a terorismului a Consiliului JAI (inclusiv o multitudine de
grupuri de lucru); menţinerea unei imagini de ansamblu a instrumentelor relevante ale UE în acest
domeniu; asigurarea unei monitorizări eficace a aplicării deciziilor Consiliului, monitorizarea
punerii în aplicare a Strategiei de combatere a terorismului în UE, inclusiv pentru a face rapoarte
către Consiliu; promovarea unei mai bune comunicări între UE şi ţările terţe, precum şi asigurarea
că UE joacă un rol activ în lupta împotriva terorismului ca un întreg.
Aşa cum a amintit CTC în ultimul său plan de acţiune al UE privind combaterea
terorismului (2010), Tratatul de la Lisabona oferă noi posibilităţi pentru UE la nivel colectiv –
statele membre şi instituţiile europene, de asemenea, în domeniul combaterii terorismului. Multe
activităţi de punere în aplicare a tratatului nu au fost încă derulate. Toţi actorii implicaţi trebuie să
se adapteze la noua situaţie. Coordonatorul luptei împotriva terorismului va continua să-şi aducă
contribuţia la coeziunea aspectelor privitoare la securitatea internă şi securitatea externă.
CTC are în prezent un rol major în coordonarea aspectelor interne/externe ale
terorismului. Cu toate acestea, poziţionarea şi rolul său faţă de Serviciul pentru acţiune externă
urmează să fie definite, iar valoarea contribuţiei sale evaluată.
B) Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF)
Poziţionarea OLAF, în contextul SSI este chiar mai vagă. În timp ce Planul de acţiune
privind punerea în aplicare a Programului de la Stockholm menţionează rolul crucial al său, OLAF
continuă să apară drept o “agenţie fantomă”, cu sarcini nedefinite. Chiar dacă ar putea renaşte în
contextul actualei crize euro, şi, în ciuda acordurilor practice existente în rândul agenţiilor, OLAF
îşi protejează cu înverşunare autonomia şi este exclus din rândul eforturilor de colaborare (care au
192
fost destul de dificil de realizat ani de-a rândul, şi nu în totalitate satisfăcătoare) întreprinse de către
Europol şi Eurojust. În ciuda progreselor timide realizate (cum ar fi prima vizită a directorului
OLAF la Eurojust în iulie 2011), OLAF pare să acţioneze ca un “electron liber” în peisajul
european de securitate internă.
C) Centrul comun de situaţii al Uniunii Europene (SitCen)
Centrul de situaţii al UE a fost stabilit în urma numirii lui Javier Solana în calitate de
Înalt Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate Comună şi Secretar General al
Consiliului Uniunii Europene de către Consiliul European de la Köln (iunie 1999).Acesta a fost
iniţial conceput ca echivalent al Centrului Operaţional creat în cadrul Departamentului de Stat în
1961, în timpul etapei de planificare a atacului cu privire la Cuba, dar a devenit peste ani un punct
de întâlnire pentru agenţiile civile de informaţii ale statelor membre cu competenţe interne şi
externe. Dezvoltarea acestor funcţii de informaţii nu a fost precis documentată. Aceasta este legată,
pe de o parte, la necesitatea percepută în rândul membrilor unităţilor de planificare a politicilor şi de
alertă rapidă de pe lângă Înaltul Reprezentant (din care primul director al SitCen, William Shapcott,
ar fi fost selectat) pentru a avea acces la informaţii (în principal, care a circulat în cadrul reţelelor
diplomatice ale statelor membre), pe probleme presante5. Aceasta implică, pe de altă parte, interesul
manifestat de unele state membre în cadrul Grupului de combatere a terorismului (CTG) să schimbe
informaţii şi să detaşeze experţi din serviciile de securitate internă la SitCen în urma atacurilor de la
11 septembrie 2001 în SUA şi atentatele cu bombă din 11 martie 2004 de la Madrid.
Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, SitCen a operat peste
“decalajul pilonilor”. Mai multe documente parţial declasificate ale Consiliului sugerează că
Celula contrateroristă din cadrul SitCen a luptat împotriva terorismului, furnizând rapoarte pentru
Grupul de lucru pentru probleme de terorism, de exemplu, şi au existat încercări de a promova
cooperarea cu Europol, în special în contextul rapoartelor TE-SAT.
SitCen, cu toate acestea, nu are propriile capacităţi de culegere a informaţiilor. Se ocupă
cu aşa-numita “evaluare a inteligenţei”, adică rapoarte secrete, care sunt rezultatul muncii de analiză
efectuată de către serviciile de informaţii ale statelor membre ale UE, şi care sunt sintetizate şi
combinate de către analiştii SitCen.
În urma intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul a adoptat Decizia
2010/427/UE privind organizarea şi funcţionarea Serviciului European de Acţiune Externă (SEAE).
Art. 4, alin. (3), lit. (a) din cuprinsul acestei Decizii transferă diferite organisme şi servicii ale
Consiliului către SEAE, inclusiv SitCen. Totuşi, se stabileşte că, în ciuda acestui transfer,
"particularităţile acestor structuri, precum şi ale funcţiilor lor, recrutării şi statutului personalului
trebuie să fie respectate". Această dispoziţie ridică o întrebare. Ar trebui să fie autorizat SitCen
să continue să funcţioneze în cadrul politicilor UE de securitate internă şi externă în ciuda
faptului că a fost transferat la SEAE ?
În prezent,SitCen intră în responsabilitatea Înaltului Reprezentant, dar este încă destinat
să raporteze organelor Consiliului însărcinate cu securitatea internă. Rezultatul lucrărilor reuniunii
CATS ce a avut loc la 11 februarie 2010, de exemplu, evidenţiază faptul că directorul SitCen, dl.
Shapcott, a asigurat delegaţiile că SitCen va continua să furnizeze serviciile sale obişnuite către
grupul de lucru în domeniul terorismului CATS, şi Consiliului pentru politicile JAI, de asemenea, în
timpul şi după integrarea sa în Serviciul European de Acţiune Externă6

VI. Concluzii ce se impun

Securitatea internă a statelor membre ale UE este din ce în ce mai ameninţată de
pericole internaţionale, precum terorismul internaţional, propagarea armelor de distrugere în masă,

5
B. Müller-Wille, “For our eyes only? Shaping an intelligence community within the EU”, Cahiers de Chaillot
Occasional Papers, No. 50, 2004; J. Van Buuren, Secret Truth: The EU Joint Situation Centre, Amsterdam: Eurowatch,
2009.
6
Council of the European Union (2010), “Outcome of proceedings of CATS on 11 February 2010”, 6557/10,
11.2.2010, p. 4.
193
criminalitatea organizată transfrontalieră, corupţia sau globalizarea migraţiei, crizele şi catastrofele.
Toate acestea constituie ameninţări care fac necesară o acţiune europeană concertată a statelor.
Într-un context mondial turbulent şi într-un moment de criză economică şi financiară,
UE este chemată să-şi consolideze autonomia strategică pentru a-şi susţine valorile, a-şi urmări
interesele şi a-şi proteja cetăţenii, prin dezvoltarea unei viziuni comune asupra principalelor
provocări şi ameninţări şi prin alinierea resurselor şi capacităţilor sale pentru a oferi un răspuns
adecvat în acest sens, contribuind astfel la asigurarea şi menţinerea securităţii interne.

Referinte bibliografice
1. ***, Strategia de securitate internă a Uniunii Europene „Către un model european
de securitate”, adoptată de Consiliul „Justiţie şi Afaceri Interne”, cu ocazia reuniunii din 25-26
februarie 2010 şi aprobată de Consiliul European din 25-26 martie 2010
2. ***, Decizia Consiliului din 25 februarie 2010 privind instituirea Comitetului
permanent pentru cooperarea operaţională în materie de securitate internă, Bruxelles, publicată în
„Jurnalul oficial al Uniunii Europene” nr. L52 din 3.3.2010
3 S. Petrescu, Apărarea şi securitatea europeană, Editura Militară, Bucureşti, 2006.
4 T. Pişleag, Dezvoltarea şi ordinea internă în spaţiul Uniunii Europene, în volumul
„Strategii de apărare şi securitate la frontiera răsăriteană a NATO şi UE”, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006
5 ***, Raport referitor la dezvoltarea politicii de securitate şi apărare comune în urma
intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European, 28.4.2011

194
 CONSIDERAŢII PRIVIND PSIHOLOGIA ASCULTĂRII
SUSPECTULUI SAU INCULPATULUI

INSIGHTS ON THE PSYCHOLOGICAL ASPECTS UNDERLYING

THE CRIMINAL HEARING OF THE SUSPECT OR THE DEFENDANT
Drd. FINTA Sorin - Silviu
Brigada de Combatere a Criminalității Organizate, Alba Iulia
sorinfinta@yahoo.com

Abstract (ro): Activitatea de ascultare a suspectului sau inculpatului este

insuficient exploatată în raport cu potențialul pe care-l are în aflarea adevărului, în
diminuarea duratei soluționării cauzelor penale și a reducerii cheltuielilor judiciare.
Noul Cod de procedură penală oferă garanții suplimentare privind respectarea
drepturilor suspectului sau inculpatului pe parcursul procesului penal, crescând astfel
rolul ofițerilor anchetatori în special în etapele premergătoare ascultării propriu-zise,
când sunt culese probele incriminatorii.
Anchetatorul modern trebuie să fie în măsură să înțeleagă și să aplice în practică
noțiunile de psihologie judiciară care-i conferă superioritate din punct de vedere tactic
pe parcursul anchetei. Pentru a obține o mărturisire, anchetatorul trebuie să fie capabil
să adapteze planul de ascultare, în funcție de evaluarea răspunsurilor primite la
întrebările adresate. Cercetările în domeniu (Horowitz și Pavlov) au evidențiat
elementele socio-psihologice care determină o persoană să mărturisească, acestea fiind:
acuzația, probele disponibile, presiunile ostile/prietenoase, sentimentul de vinovăție și
mărturisirea percepută ca ”o scăpare”.
Procedeul probatoriu de ascultare a suspectului sau inculpatului este supus
principiului loialităţii administrării probelor, instituit în NCPP la art. 101 alin. (1). Acest
principiu este reglementat în mod direct în actuala legislaţie, având corespondent
indirect în C. Proc. Pen. din 1968 în principiul interzicerii mijloacelor de constrângere.
Astfel, nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea
persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie
obiectul probei. De asemenea, nu se pot întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte
mijloace de constrângere, promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a obţine
probe.Probele obţinute în mod nelegal sunt înlăturate şi nu pot fi folosite în procesul
penal.
Articolul își propune să identifice aspectele de ordin psihologic care conduc la
mărturisire pe parcursul unei anchete penale, raportate la prevederile legale incidente,
reglementate în special prin Codul de procedură penală.

Cuvinte-cheie: Noul Cod de procedură penală, anchetator, procedură penală,

psihologie judiciară, mărturisire.

Abstract (en): Insights on the Psychological Aspects underlying the Criminal

Hearing of the Suspect or the Defendant, the suspect's or defendant's hearing procedure
is insufficiently put to use regarding its potential in finding the truth, shortening the trial
period and reducing judicial spendings. The New Criminal Procedure Code brings
additional guarantees protecting the rights of the suspect or defendant during the
judicial trial, thus increasing the role of investigation officers, especially before the
hearing, when the evidence is gathered.

195
 Any modern criminal investigator should have both a deep understanding and a
practical mastery of forensic psychology principles, which would consequently allow
him/her to gain tactical superiority throughout the investigation. Therefore, in order to
obtain a valid confession, the investigator needs to adjust his/her hearing/investigation
plan by permanently assessing the suspect’s or the defendant’s feedback.
Horowitz and Pavlov have outlined the sociological and psychological factors that
motivate someone to give a confession, e.g. the accusation, the existing amount of
evidence, a hostile vs. friendly approach on behalf of the investigator, the suspect’s or
the defendant’s feeling of guilt and, last but not least, the confession being perceived as
a redemption.
The hearing procedure of the suspect or the defendant, wihch is part of the larger
forensic investigation framework, falls under the legal principle of non-bias in handling
criminal evidence – as stipulated by under article 101 paragraph 1 of the New Criminal
Procedure Code. The above-mentioned principle has been singled out by the current
legislation, whereas in the older Criminal Procedure Code of 1969 it could be only
construed indirectly from the principle that forbade the use of constraint during the
criminal action. Thus, one can not make use of any kind of hearing techniques/methods
that may impair the ability of a person to deliberately remember and render the facts
that form the body of legal evidence. Moreover, one can not make use of violence,
threats of any other mens of constraint, promises and urges, in order to obtain
confessions. Thus, any piece of evidence that has been extracted inlegally shall be
disposed of and, by consequence, shall not be used during the criminal trial.
The purpose of the article is to identify the psychological aspects that can lead to a
confession during the investigation, aspects that fall under the legal provisions of the
Criminal Procedure Code.

Keywords: New Code of Criminal Procedure, investigation officer, criminal

proceedings, psychological, confession.

I. Introducere
Tensiunea anchetei judiciare este esenţială pentru a găsi soluţia dreaptă, ea fiind
comparabilă cu tensiunea psihologică specifică unei partide de şah în care se confruntă doi
parteneri cu stiluri diferite: anchetatorul, tehnic şi plin de imaginaţie şi infractorul viclean şi
speculativ.1
Din păcate, în practică se întâlnesc și anchetatori aroganți, iar în cadrul unui proces
penal, aroganța este asociată cu amatorismul sau lipsa de profesonalism. Prejudiciile pe care le pot
aduce înfăptuirii justiției sau bugetului statului, un corp de anchetatori cu un grad scăzut de
profesionalism, sunt semnificative, iar exigențele justiției moderne în privința garantării dreptului la
apărare, generează nevoia de a echilibra balanța între costuri și eficiență, prin perfecționarea
continuă a organelor de cercetare sau urmărire penală.2
Anchetatorul modern, dincolo de cunoştinţele juridice necesare unei abordări calificate
a activităţii de ascultare a unui suspect sau inculpat, trebuie să înţeleagă şi să aplice în practică
noţiunile de psihologie judiciară care îi conferă superioritate tactică pe parcursul “partidei de şah”.
După familiarizarea cu detaliile cazului, realizarea planului de anchetă şi punerea în practică a
acestuia, anchetatorul trebuie să fie în măsură să adapteze în permanenţă planul respectiv în funcţie
de evaluarea răspunsurilor primite la întrebările adresate. Dacă pe parcursul audierii rezultatul este
pozitiv, în sensul că se obţine o mărturisire a faptelor penale săvârşite, este necesară materializarea
mărturisirii într-o formă scrisă, cerută de lege, care să fie valabilă în instanţă. Această exprimare

1
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie Judiciară, Casa de editură şi presă „Şansa”, București, 1994, p.149
2
C. Voicu, G. Olteanu, C. Păun, C. Pletea, E. Lazăr, Ascultarea persoanelor în cadrul anchetei judiciare, Editura AIT
Laboratories s.r.l., Bucureşti, 2008, p. 203
196
scrisă a mărturisirii, ridică de cele mai multe ori noi bariere de ordin psihologic, prin necesitatea
identificării cuvintelor adecvate, care pe cât posibil să evite interpretările şi să diminueze caracterul
ofensator acceptat cu dificultate de orice infractor.

II. MOTIVELE PENTRU CARE SUSPECȚII SAU INCULPAȚII

MĂRTURISESC
Motivele pentru care suspecţii sau inculpaţii mărturisesc au fost cercetate şi evidenţiate
de M.W Horowitz şi Ivan Pavlov. Concepţia lui Horowitz3 include cinci elemente socio-
psihologice care determină o persoană să mărturisească. Acestea sunt: (1) acuzaţia, (2) probele
disponibile, (3) presiunile ostile/prietenoase, (4) sentimentul de vinovăţie şi (5) mărturisirea ca o
scăpare.
(1) Acuzaţia: Persoana pusă sub acuzaţie trebuie să fie încunoştinţată explicit cu privire
la conţinutul acuzaţiei şi să înţeleagă de la început din atitudinea anchetatorului şi din
comportamentul acestuia că este pusă sub acuzare. Indiferent dacă acuzaţia este explicită sau
implicită (rezultată din simpla atitudine a anchetatorului), din punctul de vedere al percepţiei
suspectului, în raport cu sentimentul său de vinovăţie, nu există diferenţe esenţiale. Unele
consecinţe rezultă din percepţia acuzaţiei. Un prim sentiment este acela că libertatea de mişcare şi
cea psihologică sunt diminuate. Un alt sentiment, este acela de nesiguranţă, asociată cu reducerea
controlului asupra reacţiilor normale ale corpului şi ale limbajului non-verbal. Simplul interviu
pentru ocuparea unui loc de muncă vacant poate produce emoţii similare. În asemenea situaţii,
reacţiile de apărare disponibile sunt dictate şi controlate de ego-ul fiecăruia. Indiferent dacă este
vinovat sau inocent, individul pus sub acuzaţie se simte încolţit, iar prioritară devine identificarea
căilor de scăpare. Intensitatea acuzaţiei este percepută în mod subiectiv. Dreptul la apărare este
recunoscut suspectului, inculpatului, precum şi celorlalte părţi şi subiecţi procesuali principali.
Persoanelor faţă de care rezultă bănuiala rezonabilă că au săvârşit o faptă prevăzută de legea penală
sau faţă de care este exercitată acţiunea penală, le este recunoscut dreptul de a beneficia de timpul
şi înlesnirile necesare pregătirii apărării precum şi dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot
parcursul procesului penal. Aducerea la cunoştinţă a încadrării juridice constituie de asemenea
obligaţii pe care organul de cercetare penală sau procurorul le au, iar această obligaţie trebuie să fie
îndeplinită prompt, detaliat, precis şi complet4. Faptele trebuie să fie prezentate aşa cum sunt
reţinute în ordonanţa de începere a urmăririi penale sau în cea de punere în mişcare a acţiunii
penale, iar conform art.6 alin (3) lit. a) din CEDO, condiţia de promptitudine a fost impusă astfel
încât persoana să fie în măsură să dispună de facilităţile necesare organizării apărării în condiţiile
date.
O altă garanţie procesuală destinată asigurării dreptului la apărare vizează obligaţia
organelor judiciare de a aduce la cunoştinţă suspectului şi inculpatului că au dreptul de a nu face
nici o declaraţie. De asemenea, dispoziţiile art.108 alin.(2) din NCPP şi art.83 NCPP, prevăd faptul
că suspectului şi inculpatului trebuie să i se atragă atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va
suferi nici o consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca
mijloace de probă împotriva sa. Ascultarea suspectului sau inculpatului trebuie să se desfăşoare cu
respectarea art.11, care garantează respectarea demnităţii umane şi a vieţii private: „(1) Orice
persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea
demnităţii umane.” Art.3 din CEDO reglementeză acest principiu prin prevederea dreptului absolut
al persoanelor de nu fi supuse torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.
(2) Probele disponibile: O acuzaţie implică existenţa unor probe sau cel puţin a unor
indicii. Atunci când probele de vinovăţie sunt solide, poziţia psihologică a suspectului devine
precară, iar libertatea este ameninţată. Uneori, picarea unei examinări poligraf poate duce la o
mărturisire. Alteori, auzind că un complice este pe punctul de a mărturisi, ori că probele de la locul
3
M. W. Horowitz, The Psychology of Confession, Journal of Criminal Law, Criminology and Police Science, 1956, pp.
197-207.
4
P. Buneci, Gh. Şerban, I. Ciolcă, I. Dragnea, A. Vasilache, S. Creţu, A. Pichler, I. Vasilache, V. Stoica, D. Tiţian, M.
Jiganie-Şerban, Noul Cod de Procedură Penală- Note-Corelaţii-Explicaţii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 16.
197
faptei sunt prelucrate în laborator, suspectul trăieşte un sentiment de anxietate, care-i poate provoca
dorinţa de a mărturisi. Primul răspuns, în special al unei persoane vinovate, când realizează că este
acuzată, este să devină îngrijorată şi psihologic nesigură. Nesiguranţa provine în special din faptul
că acuzatul nu ştie exact ceea ce cunoaşte anchetatorul. Poate anchetatorul recurge la o cacealma
sau poate ştie tot. De cele mai multe ori adevărul se află la mijloc, dar suspectul nu poate şti cu
siguranţă. Anchetatorul mai poate recurge și la metoda prin care induce temerea că probele de
vinovăţie sunt disponibile, sens în care poate formula o întrebare care implică un răspuns deja
cunoscut. (ex.: Partenerul tău a procurat arma, nu tu, nu-i aşa ?)
„Se poate considera că adevărul a fost aflat într-o cauză penală doar atunci când nu
există nici un dubiu că între situaţia de fapt, aşa cum s-a petrecut aceasta în materialitatea ei şi
concluziile la care au ajuns autorităţile judiciare, pe baza probelor directe şi indirecte
administrate, există concordanţă deplină”5. Pentru a-şi îndeplini obligaţiile cu bună credinţă, cu
prilejul ascultării suspectului sau inculpatului, organele judiciare au obligaţia consemnării probelor
propuse de acesta, indiferent dacă sunt în favoarea sau în defavoarea sa. CtEDO a definit termenii
care fundamentezează principiul respectării demnităţii umane astfel 6: Tortura este tratamentul
aplicabil în mod deliberat şi care provoacă suferinţe deosebit de grave şi de atroce, tratamentul sau
pedeapsa inumană constă în aplicarea unei puternice suferinţe fizice sau mentale , tratamentul
degradant este un tratament de natură să provoace victimei sentimente de teamă, de îngrijorare, în
stare să o umilească şi să o înjosească. Curtea a apreciat că relele tratamente trebuie să atingă un
prag minim de gravitate, care se stabileşte, de la caz la caz, în funcţie de ansamblul datelor cauzei,
în special de durata tratamentului şi de efectele sale fizice sau mentale şi câteodată, de sex, de vârstă
şi de starea de sănătate a victimei.7 Totodată, folosirea limbii oficiale prin interpret este de natură să
garanteze părţilor exercitarea dreptului la apărare, precum şi egalitatea lor în faţa autorităţilor
judiciare, raţiune pentru care nerespectarea drepturilor suspectului sau inculpatului în această
privință, atrage nulitatea actelor efectuate în alte condiţii.8
Procedeul probatoriu de ascultare a suspectului sau inculpatului este supus principiului
loialităţii administrării probelor, instituit în NCPP la art. 101 alin. (1). Acest principiu este
reglementat în mod direct în actuala legislaţie, având corespondent indirect în C. Proc. Pen. din
1968 în principiul interzicerii mijloacelor de constrângere. Astfel, nu pot fi folosite metode sau
tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod
conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei. De asemenea, nu se pot întrebuinţa
violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a
obţine probe.
Probele obţinute în mod nelegal sunt înlăturate şi nu pot fi folosite în procesul penal.
Sancţiunea excluderii probelor obţinute în mod nelegal poate fi dispusă de judecătorul de cameră
preliminară, care poate analiza şi admite eventualele excepţii invocate de inculpat privind
legalitatea administrării unei probe. Dacă este dispusă excluderea probei afectată de vicii, aceasta
nu va mai fi avută în vedere la judecata în fond a cauzei. Ideea este împrumutată din teoria
americană „fruits of the poisonous tree” sau „fructele pomului otrăvit”, conform căreia şi probele
derivate din proba viciată trebuie excluse. În jurisprudenţa din Statele Unite s-a recurs la adoptarea
acestei teorii pentru a fi descurajată practica organelor de anchetă de a folosi mijloace interzise de
lege cu scopul de a obţine probe.9
În art.110 din N.C.P.P., se prevede obligativitatea consemnării în scris a declaraţiilor
suspectului sau inculpatului. Față de reglementarea anterioară, se prevede şi consemnarea

5
M. Udroiu, Drept Procesual Penal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 99.
6
P. Buneci, Gh. Şerban, I. Ciolcă, I. Dragnea, A. Vasilache, S. Creţu, A. Pichler, I. Vasilache, V. Stoica, D. Tiţian, M.
Jiganie-Şerban, op. cit., p. 18.
7
Gh. Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 44.
8
Gh. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 95.
9
P. Buneci, Gh. Şerban, I. Ciolcă, I. Dragnea, A. Vasilache, S. Creţu, A. Pichler, I. Vasilache, V. Stoica, D. Tiţian, M.
Jiganie-Şerban, op. cit., p. 117.
198
întrebărilor adresate pe parcursul audierii, persoana care le-a formulat, precum şi ora începerii şi a
încheierii ascultării.
În doctrină s-a arătat că regula consemnării orei de început şi a orei de încheiere a
declaraţiei reprezintă o consecinţă a recunoaşterii principiului loialităţii în administrarea probelor în
procesul penal din ţara noastră.10 Totodată, acelaşi autor, analizând jurisprudenţa CEDO, a
concluzionat că „menţionarea orei la care a început şi la care s-a sfârşit ascultarea este esenţială din
perspectiva garantării dreptului la un proces echitabil, deoarece, în felul acesta, se poate verifica
modul în care a fost realizată ascultarea (pe timp de noapte sau zi), precum şi durata acesteia”.
Declaraţia este semnată de suspect sau inculpat, de organul judiciar, avocaţi, interpret,
grefier, iar dacă există completări, rectificări sau precizări, acestea se consemnează în finalul
declaraţiei.
Art.110 alin. (5) din NCPP introduce în legislaţia penală din România o modificare
importantă, constând în obligativitatea înregistrăririi în cursul urmăririi penale, cu mijloace tehnice
audio sau audio-video, a activităţii de audiere a suspectului sau inculpatului. Atunci când
înregistrarea nu e posibilă, în declaraţia suspectului sau inculpatului se consemnează motivul.
Înregistrarea audio-video a declaraţiilor părţilor în faţa organelor de poliţie şi de cercetare penală
este larg practicată de către marile democraţii occidentale.
Astfel, percepția suspectului sau inculpatului asupra existenței și temeiniciei probelor
incriminatoare, trebuie susținută de loialitate în administrarea acestora, precum și de respectarea
drepturilor și garanțiilor procesuale.
(3) Presiunile ostile şi prietenoase: Este evident de la început că orice factori ce
contribuie la nesiguranţa psihologică a suspectului pot contribui la recunoaşterea vinovăţiei. Atunci
când suspectul percepe că presiunile ostile exced energiilor pozitive, șansele de mărturisire cresc.
Sentimentul pe care îl trăiește un suspect vinovat, că este singur sau aproape singur, iar viitorul îi
este distrus, îi poate permite anchetatorului șansa de a fi perceput ca un salvator. Codul de
procedură penală, prin dispoziţiile art. 258 alin. (1) lit.g) din NCPP, acordă dreptul persoanei citate
de a studia dosarul, reglementare prin care se influențează percepția presiunilor ostile, întrucât este
permisă suspectului sau inculpatului o mult mai bună exercitare a dreptului la apărare. Există
desigur situaţii în care procurorul de caz poate respinge temporar şi motivat solicitarea de a se
studia dosarul de către suspect sau inculpat, însă prevederile art. 258 NCPP şi ale art. 94 NCPP
(privind consultarea dosarului) îi facilitează acestuia formularea apărării, în special în faza de
urmărire penală. Este astfel înlăturată superioritatea tactică pe care i-o conferea anchetatorului
„elementul surpriză”, suspectul având prin actuala reglementare posibilitatea contactării
eventualilor complici, a distrugerii probelor ce l-ar putea incrimina şi care la momentul citării nu
erau cunoscute de anchetatori sau chiar a influenţării sau ameninţării martorilor. Din perspectiva
dreptului la apărare, această modificare este una binevenită, suspectul sau inculpatul având dreptul
să fie informat prin menţionrea în cuprinsul citaţiei a încadrării juridice şi a denumirii infracţiunii de
comiterea căreia este suspectat sau acuzat.
Pentru aprecierea valorii probante a declaraţiilor suspectului sau inculpatului, este de
subliniat faptul că o eventuală poziție nesinceră pe parcursul audierii, poate permite anchetatorului
să-și contureze convingerea cu privire la atitudinea suspectului faţă de faptă şi urmările ei, această
atitudine fiind relevantă din perspectiva aplicării pedepsei.11 Pentru aflarea adevărului în cauză,
probele existente trebuie coroborate cu declaraţiile suspectului sau inculpatului, cu fapte şi
împrejurări desprinse din analiza întregului probatoriu. Practica judiciară a demonstrat că
declaraţiile suspectului sau inculpatului trebuie privite cu circumspecție, mulţi dintre suspecți
denaturând adevărul în mod voluntar sau uneori involuntar. Literatura de specialitate a evidențiat și

10
Gh. Mateuţ, op. cit., p. 121; P. Buneci, Gh. Şerban, I. Ciolcă, I. Dragnea, A. Vasilache, S. Creţu, A. Pichler, I.
Vasilache, V. Stoica, D. Tiţian, M. Jiganie-Şerban, op. cit., p. 123.
11
E. Stancu, C. A. Moise, Criminalistica. Elemente de tehnică şi de tactică a investigării penale, ediţia a II-a, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 233.
199
motivele pentru care adevărul este denaturat, printre acestea fiind teama, existenţa unui interes
material, dorinţa de a acoperi un complice sau de a ascunde o altă faptă mai gravă.12
Întrucât forța probantă a unei declarații este condiționată de necesitatea coroborării cu
celelalte probe, o declaraţie poate fi acceptată parţial, în întregime sau poate fi retrasă, aspecte care
îi conferă un caracter divizibil şi retractabil.13
(4) Sentimentul de vinovăţie: Sentimentele de vinovăţie trebuie să fie prezente pentru
existenţa unei mărturisiri. Suspectul trebuie să simtă și să-și asume vinovăția, fiind mai puțin
relevante percepțiile altora despre implicarea sa. În cazul grupărilor criminale în care funcţionează
„omerta” sau codul tăcerii, pedeapsa cu moartea pentru trădătorii care încalcă acest cod, este
percepută şi acceptată ca fiind o pedeapsă corectă. Încrederea acordată unui membru al grupării
pentru a pedepsi un trădător este percepută ca un prilej de afirmare în grupare şi prin urmare
percepţia vinovăţiei pentru un asemenea act criminal este mai puţin prezentă. În mod normal, orice
persoană se simte vinovată atunci când face ceva rău. Sentimentul devine mai puternic atunci când
alţi factori, precum o acuzaţie, o probă, sau ambele sunt cumulate. Procesul stresului psihologic, a
fost studiat de Pavlov. Chiar dacă stresul a fost indus la câine, conceptul se poate aplica şi în cazul
unei fiinţe umane.
Printre regulile procedurale care guvernează ascultarea suspectului sau inculpatului, se
regăsesc în Codul nostru de procedură penală şi o serie de reguli cu un evident caracter tactic, în
Titlul IV, Capitolul II, Secţiunea a II-a, din partea generală.
„Nemo tenetur contra se” („nimeni nu e obligat să producă probe împotriva sa”), este
principiul conform căruia suspectul sau inculpatul are dreptul, nu obligaţia, să dea declaraţie
putându-se invoca dreptul la tăcere, însă organele judiciare trebuie să depună toate demersurile
legale în vederea ascultării suspectului sau inculpatului, cu respectarea drepturilor acestuia.
Întrebuinţarea de violenţe, ameninţări, promisiuni, sau a unor mijloace de constrângere, în scopul de
a obţine probe, pentru a determina o persoană să dea sau să nu dea declaraţii, să dea declaraţii
mincinoase, ori să îşi retragă declaraţiile, atrage răspunderea penală pentru anchetator, sub aspectul
săvârşirii infracţiunii de cercetare abuzivă, faptă prevăzută de art. 280 din Noul Cod penal. Textul
de incriminare din Noul Cod penal indică expres calitatea specială a subiectului activ al infracţiunii,
aceea de organ de cercetare penală, procuror sau judecător, iar subiectul pasiv trebuie să fie o
persoană urmărită sau judecată într-o cauză penală, adică suspect sau inculpat. Astfel s-au lămurit
disputele existente cu privire la situaţia în care cercetarea abuzivă putea fi comisă şi înaintea
începerii urmăririi penale sau asupra unui martor, expert sau interpret. În Noul Cod penal, este
definită cercetarea abuzivă și într-o formă asimilată, ce constă în producerea, falsificarea ori
ticluirea de probe nereale de către un organ de cercetare penală, procuror sau un judecător. 14
(5) Mărturisirea trebuie să fie percepută ca o cale de scăpare. În timpul unei anchete,
suspecţii simt eventuala vulnerabilitate sau slăbiciunea unei acuzații care provine de la o autoritate.
Percepând faptul că există probe certe de vinovăţie, sunt stăpâniţi de un sentiment de singurătate
care-i frământă şi care generează nevoia de eliberare. În acel moment al anchetei, suspectul trăiește
sentimentul că mărturisirea este singura cale de eliberare mentală. În afara abilității anchetatorului
de a conduce ancheta spre momentul mărturisirii, trebuie să fie asigurate condiţiile unui spațiu
adecvat, care să faciliteze mărturisirea. Prea mulți poliţişti prezenţi, șefi curioşi sau avocaţi care
depășesc limitele asistenței juridice, constituie factori de inhibare a suspectului. Sentimentul de
intimitate care facilitează mărturisirea, este împrumutat din taina creștină a spovedaniei, în care
preotul asigură condițiile mărturisirii păcatelor în așa-zisul confesor, specific bisericilor occidentale,
care asigură anonimitatea și intimitatea pe care practica și psihologia judiciară le-a preluat și
consacrat. Spovedania este benevolă, fiind încurajată de preot pentru că este o curățare spirituală
bună pentru suflet, dar într-o anchetă judiciară, suspectul nu are inițiativa mărturisirii. Orice ezitare

12
E. Stancu, Tratat de Criminalistică, ed. a V-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 463.
13
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, Bucureşti, Editura Academiei Române,
București, 1975, p. 189.
14
T. Toader, M. I. Michinici, R. Răducanu, A. Crişu-Ciocîntă, S. Răduleţu, M. Dunea, Noul Cod Penal – comentarii pe
articole, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014, pp. 450-451.
200
a suspectului trebuie să fie înlăturată, oferindu-se asigurări că emoţiile îi sunt cel puţin înţelese,
dacă nu împărtăşite. Aceste condiţii pot fi create prin fraze de genul: „Spune-mi despre asta şi o să
te simţi mai bine..”sau „Am auzit ce mi-ai spus înainte” sau „Nu eşti primul care face asta şi
probabil nici ultimul” sau „O mulţime de oameni au avut aceeaşi idee”. Prin minimizarea
consideraţiilor de ordin etic şi a gravității sau seriozității comportamentului infracţional, poate fi
uşurată dorinţa de mărturisire.
Osterburg şi Ward15 au evidenţiat principalele motive pentru care o persoană implicată
într-o faptă penală nu mărturiseşte:
• Unii nu au mustrări de conştiinţă şi prin urmare nu simt nevoia de a se elibera de
sentimentele de vinovăţie;
• Unii sunt îngroziţi de potenţialele consecinţe pe care le-ar avea o eventuală trădare a
complicilor;
• Unii au învăţat (din antecedentele penale) să-şi ducă secretele cu ei în mormânt;
• Unii acceptă sfaturile primite de la avocat (spre exemplu dreptul Miranda în SUA)
de a-şi rezerva dreptul la tăcere.
Obiectivele oricărui anchetator într-o investigaţie16, raportate la coordonatele
psihologice asociate unei anchete penale, sunt:
a) strângerea probelor (prin ascultarea persoanei vătămate, a martorilor, efectuarea
cercetării la faţa locului, dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice, a expertizelor, examinarea şi
coroborarea probelor, pregătirea ascultării suspectului sau inculpatului şi analiza rezultatelor în
cadrul echipei de anchetă );
b) existenţa infracţiunilor (inclusiv sub aspectul formelor – consumate sau rămase în
faza tentativei);
c) identificarea făptuitorilor, a gradului de participaţie, a poziţiei acestora faţă de
infracţiune (autori, instigatori, complici, tăinuitori, favorizatori);
d) stabilirea răspunderii penale a făptuitorilor, sub aspectul existenţei sau inexistenţei
stării de imputabilitate sau culpabilitate.
Osterburg şi Ward consideră că scopul interogării constă în obţinerea de informaţii de la
suspecţii care neagă comiterea faptelor sau de la persoane ale căror răspunsuri l-ar putea „încolţi pe
suspect”17. Trebuie avut în vedere faptul că soţiile/concubinele, părinţii şi prietenii nu divulgă cu
uşurinţă ceea ce nu ar fi în interesul suspecţilor şi că aceste surse pot furniza informaţii sau date de
natură să prejudicieze interesele judiciare ale acestora. Deşi obţinerea unor informaţii în detrimentul
suspecţilor constituie scopul principal al procesului de interogare, pot fi obţinute şi alte rezultate,
precum stabilirea inocenței suspectului, obținerea unor date ”scăpate” din neglijență despre
complici sau împrejurări relevante, sau obținerea unei mărturisiri parțiale ori indirecte, de care
suspectul nu este conștient la momentul declarației.

III. CONCLUZII
„Ascultarea persoanelor este o activitate ieftină, din punct de vedere economic, cu un
potenţial uriaş pentru aflarea adevărului, ce trebuie perfecţionată continuu. Fundamentul ştiinţific
şi experienţa practică au o contribuţie pe care eu o percep ca egală în dezvoltarea domeniului.
Ceea ce este cu adevărat important este perfecţionarea continuă a prestaţiei anchetatorilor- dacă
atunci când vine vorba de desfăşurarea de activităţi ilicite se spune că răufăcătorii sunt, de fiecare
dată cu un pas înaintea anchetatorilor, în cazul ascultărilor judiciare este necesar ca anchetatorii
să fie, neapărat, cu cel puţin o jumătate de pas înaintea celor pe care îi ascultă.”18

15
J. W. Osterburg, R. H. Ward, Criminal Investigation - a method for reconstructing the past, Waltham-MA, USA,
Editura Anderson Publishing- Elsevier, 2014, p. 242.
16
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie Judiciară, Casa de editură şi presă „Şansa”, București, 1994, p. 148.
17
J. W. Osterburg, R. H. Ward, op. cit., p. 238.
18
I. G. Olteanu, Consideraţii despre aflarea adevărului în cadrul ascultărilor judiciare, în Revista de Investigare a
Criminalităţii, nr. 1/2012, Editura Universul Juridic, Bucureşti, pp. 143- 149.
201
 Procesul de formare a declaraţiilor, presupune parcurgerea celor patru faze 19: percepţia
(recepţia) informaţiei, prelucrarea ei logică, memorarea şi reactivarea, iar mărturisirea constituie o
asumare a vinovăției prin parcurgerea acestor faze.
Studiul clasic al savantului Ivan Pavlov privind reflexele condiţionate, stabileşte relaţia
dintre stresul indus şi sistemul nervos şi ajută explicarea motivelor pentru care indivizii mărturisesc.
Rezultatele procesului sunt similare cu cele descoperite de Horowitz: cu cât sunt mai puternice
probele, cu atât este mai puternic semnalul (recepţia); cu cât este mai puternică ameninţarea
libertăţii, cu atât mai mult creşte stresul. Deşi oamenii nu au fost în mod deliberat condiţionaţi, un
semnal nu este niciodată receptat când suspectul realizează că probele incriminatoare (stresul indus)
nu există.
Obţinerea unei mărturisiri nu este atât de simplă, în special în cazul celor care riscă
sancţiuni penale severe. Chiar dacă cele cinci elemente socio-psihologice concepute de Horowitz
sunt prezente, trebuie avut în vedere că experimentele au implicat grupuri de persoane fără un
istoric criminal.
Noul Cod de procedură penală oferă garanții suplimentare privind respectarea
drepturilor suspectului sau inculpatului pe parcursul procesului penal, crescând astfel rolul ofițerilor
anchetatori în special în etapele premergătoare ascultării propriu-zise, când sunt culese probele
incriminatorii. Totodată, este necesară creșterea preocupărilor instituțiilor de aplicare a legii, pentru
realizarea și/sau îmbunătățirea unor spații adecvate, destinate exclusiv activităților de ascultare,
spații care trebuie să fie amenajate riguros și dotate inclusiv cu mijloacele de înregistrare audio-
video prevăzute de lege. Practica a demonstrat faptul că nu de puține ori, făptuitorii sunt ascultați
mai întâi în calitate de martor, sub jurământ și chiar dacă eventuala autoincriminare nu trebuie să fie
luată în considerare de judecător, acea declarație ce conține mărturisirea, este păstrată la dosar,
nefiind reglementată o procedură prin care declarația să fie înlăturată fizic sau distrusă, astfel că
subiectiv, percepția judecătorului poate fi influențată.

Referințe bibliografice
1. C. Voicu, G. Olteanu, C. Păun, C. Pletea, E. Lazăr, Ascultarea persoanelor în cadrul
anchetei judiciare, Editura AIT Laboratories, Bucureşti, 2008
2. I. G. Olteanu, Consideraţii despre aflarea adevărului în cadrul ascultărilor
judiciare, în Revista de Investigare a Criminalităţii, nr.1/2012, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2012
3. N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie Judiciară, Casa de editură şi presă
„Şansa”, Bucureşti, 1994
4. M. W. Horowitz, The Psychology of Confession, Journal of Criminal Law,
Criminology and Police Science, 1956
5. P. Buneci, Gh. Şerban, I. Ciolcă, I. Dragnea, A. Vasilache, S. Creţu, A. Pichler, I.
Vasilache, V. Stoica, D. Tiţian, M. Jiganie-Şerban, Noul Cod de Procedură Penală- Note-Corelaţii-
Explicaţii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014
6. M. Udroiu, Drept Procesual Penal, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2010
7. Gh. Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck
Bucureşti, 2007
8. Gh. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2008
9. E. Stancu, C.A. Moise, Criminalistica. Elemente de tehnică şi de tactică a
investigării penale, ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014
10. E. Stancu, Tratat de Criminalistică, ed. a V-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2010

19
E. Stancu, op. cit., p. 411.
202
 11. V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1975
12. T. Toader, M. I. Michinici, R. Răducanu, A. Crişu-Ciocîntă, S. Răduleţu, M. Dunea,
Noul Cod Penal – comentarii pe articole, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014
13. E. Stancu, Tratat de Criminalistică, Universul Juridic, Bucureşti, 2007
14. J. W. Osterburg, R. H. Ward, Criminal Investigation - a method for reconstructing
the past, Editura Anderson Publishing- Elsevier, Waltham-MA, USA, 2014

203
 RISCURI PRIVIND CONSUMUL DE ALIMENTE STRADALE

RISKS OF EATING STREET FOOD

Drd. FLORESCU Răzvan - Adrian
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Școala Doctorală OPSN
razvan.florescu@ymail.com

Abstract (ro): Datorită timpului mai scurt, stresul cotidian, alergarea dupa venitul
necesar traiului, a luat o mare amploarea mâncarea în strada. Fie ca vorbim de festivale
cu specific gastronomic, fie că vorbim de vacantele petrecute in afara tarii, exista
pericole care pot pune in pericol sanatatea si viata prin faptul că unii operatori
ambulanți nu respecta minime condiții de preparare depozitare si comercializare. Cele
mai periculoase produse sunt cele pe baza de carne si produse din carne, urmeza cel din
lapte care, netinute in conditii bune, pot dezvolta anumite bacterii care odata ingerate
pot pune viata in pericol. Vacantele sunt perioadele cele mai expuse din cauza timpului
redus si a dorintei de a vizita cat mai multe locuri, suntem tentati sa luam pranzul de la
comerciantii ambulanti. Desi atunci organismul nu da semne ale unei probleme in
cateva ore poate transforma vacanta intr-una de cosmar. Atentia trebuie avuta de fiecare
data cand se achizitioneza produsele de la comerciantii ambulanti pentru a putea evita
neplacerile expuse anterior. Vizita in tarile asiatice sunt cele mai periculoase, acolo
normele de igiena nu sunt respectate sau in unele cazuri chiar lipsesc. Înainte de fiecare
vizita este bine sa ne documentam cu privire la obiceiurile zonei si daca se poate sa
evitam acele zone care ar putea fi generatoare de probleme. Trebuie o atentie chiar si
atunci cand aceste mese ad-hoc sunt organizate de catre ghizi in diferite excursii.

Cuvinte-cheie: strada, amenintari, siguranta, producator, boli.

Abstract (en): Because of the shorter time, the daily stress, running after the
income needed for living, took a great deal of food in the street. Whether we are talking
about festivals with gastronomic specifics, or about holidays spent outside the country,
there are dangers that can endanger health and life by the fact that some ambulance
operators do not respect the minimum conditions for storage preparation and
commercialization. The most dangerous products are those based on meat and meat
products, followed by the milk that netted in good conditions can develop certain
bacteria that once ingested can endanger life. Holidays are the most exposed times
because of the reduced type and the desire to visit as many places as possible, we are
tempted to take lunch from the ambulance merchants. Although then the body does not
give signs of a problem in a few hours can turn your vacation into a nightmare.
Attention should be paid every time the products are purchased from the retailers so as
to avoid the unpleasantness that was previously exposed. Visiting Asian countries are
the most dangerous, hygiene rules are not respected or in some cases even missing.
Before each of us, it is good to document ourselves about the habits of the area and if
we can avoid those areas that could be problematic. You need attention even when
these ad-hoc meals are organized by guides in trips.

Keywords: street, safety, producer, threats, disease.

204
 Riscuri privind consumul de alimente stradale
Bolile gastrointestinale cuprind un spectru larg de boli și sunt o problemă tot mai mare
de sanatate publica in intreaga lume. Ele sunt rezultatul ingestiei alimentelor contaminate cu
microorganisme sau substanțe chimice. Contaminarea produselor alimentare poate avea loc în orice
etapă a procesului de producție alimentară la consum (de la fermă la furculiță) și se poate face atat
prin contaminarea mediului înconjurător, inclusiv poluarea apei, a solului sau a aerului. Cele mai
frecvente simptome clinice de toxiinfecții alimentare iau forma de simptome gastrointestinale. Cu
toate acestea, aceste boli pot avea, de asemenea, cauza in neurologice, ginecologice, imunologice si
alte simptome.
Insuficiență multiorgan și chiar aparitia cancerului poate rezulta din ingerarea de
alimente contaminate, reprezentând astfel o problema considerabilă si poate provoca chiar și
mortalitatea.
Marea majoritate a oamenilor vor suferi de o boala gastrointestinala, la un moment dat
in viata lor. Acest lucru subliniază faptul ca trebuie acordata importanța alimentelor pe care le
mâncăm si care nu sunt contaminate cu bacterii potentiale daunatoare, paraziti, virusuri, toxine și
substanțe chimice.1 Alimentele pot fi contaminate în orice moment, atat în timpul producției,
distribuției cat și a prepararii. Toată lumea de-a lungul lanțului de producție, de la producător la
consumator, are un rol important de jucat pentru a pastra sigure alimentele pe care le mâncăm si
aici ne referim la producator/distribuitor/comerciant si nu in ultimul rand chiar al consumatorilor.
In vederea asigurarii unor produse sigure o componenta importanta este
consilierea/educarea consumatorului. In lume exista miliarde de oameni care nu au accesul la o
educație de siguranță alimentară în ciuda rolului important in viata de zi cu zi. Totodata, trebuie sa
existe si o consiliere a operatorului economic astfel incat acesta sa stie sa puna pe piata produse
sigure, pornind de la manipularea acestora in conditii de securitate si de igiena maxima, sa stocheze
in recipient sterili dedicati produselor alimentare. In vederea consumului de produse sigure si care
sa nu puna in pericol sanatatea, consumatorul trebuie sa respecte cateva reguli simple pentru o hrana
sigura.
In mediile unde se depoziteaza, se prepara si se serveste masa trebuie sa se mentina
curatenie pentru a nu exista posibilitatea patrunderii unor insecte care pot aduce anumiti virusi care
ar pune in pericol sanatatea:2
- trebuie sa fie separate fructele, legumele sau alte produse alimentare care au fost
fierte de cele crude. Produsele crude pot contine anumite substante chimice care au dus la coacerea
acestora si in situatia in carea nu au fost spalate in contact cu cele fierte, acestea din urma pot fi
contaminate.
- toate produsele, in special cele provenite de la animale sau pasari trebuie sa fie gatite
temeinic, de exemplu 117-124 ºC3; Prin procesul de fierbere, coacere sau prajire la temperaturi
foarte mari, cresc sansele ca anumiti paraziti sa fie neutralizati prin aceste procedee la temperaturi
foarte mari. In caz contrar, exista posibilitatea contaminarii cu Trichineloza, Tenie, Echinococcus si
Dipylidium.4
- pastrarea alimentelor la o temperatura sigura fara a se putea modifica semnificativ,
astfel la temperatura de +5s…+12sC, 1 ora carnea refrigerata si 2 ore carnea congelata5
- la temperatura de +4s…+8sC 3 ore carnea refrigerata si 4 ore carnea congelata; 6
- la temperatura de 0s…+4sC 24 ore carnea refrigerata si 8 ore carnea congelata;7
- la temperatura de -10sC carnea congelata timp nelimitat.8

1
http://www.who.int/foodsafety/publications/consumer/travellers/en
2
FAO, Bunele practici de igienă în prepararea și vânzarea de produse alimentare de stradă, 2009.
3
Ibidem.
4
http://www.who.int/foodsafety/capacity/healthy_marketplaces/en/index.html
5
FAO, Bunele practici de igienă în prepararea și vânzarea de produse alimentare de stradă, 2009.
6
Ibidem.
7
Ibidem.
8
Ibidem.
205
 - Un alt aliment important este apa. Apa poate fi considerată un aliment indispensabil
vieţii al cărui rol este de a asigura desfăşurarea normală a proceselor metabolice din organism.
Acesta trebuie tinuta in recipienti speciali, de preferabil din sticla pentru a se pastra proprietatile
naturale.
Toate aceste reguli pot face diferenta intre o sanatate buna si consumul de produse
sigure si o posibila contaminare cu diferiti virusi sau paraziti prin consumul acestora cu produse
neconforme. In anul 2001, Organizatia Mondiala a Sanatatii a identificat necesitatea de a crea un
mesaj general global si ușor de adoptat pentru educarea tuturor, inclusiv a celor care pun in vanzare
produsele alimentare destinate consumatorilor.9
Acest mesaj a fost adoptat pe scară largă de către peste 100 de țări, care au raportat
folosind mesajul OMS în gamă largă de setări, inclusiv ca mesaje de urgență. În ultimii ani, s-au
facut mai multe ghiduri pentru o hrană mai sigură, insa specialistii au considerat ca aceste ghiduri
pot sa devina o sursă de referință internațională și totodata sa reprezinte unul dintre cele mai bune
mesaje la nivel mondial.
Mesajul de comunicare a riscurilor are ca scop prevenirea bolilor care pot fi transmise
prin nerespectarea conditiilor de siguranta alimentara. 1 din 10 persoane se îmbolnăvesc în fiecare
an, de la consumul de alimente contaminate și 420 000 mor anual.
• Copiii sub 5 ani au un risc deosebit de ridicat, iar 125 000 de tineri mor de boli
gastrointestianle in fiecare an. Bolile pe care oamenii le pot contacta de la consumul de alimente
contaminate sunt o cauza importanta a handicapului și decesului în întreaga lume, așa cum arată un
raport al Organizatiei Mondiale a Sanatatii publicat în decembrie 2015.
Oamenii în fiecare parte a lumii sunt afectati, insa cei mai expusi sunt copiii și
persoanele din zonele cu venituri mici. Bolile, în special, cele gastrointestinale sunt cauzate de
bacterii, virusuri, paraziți și fungi insa pot fi prevenite, iar educația în manipularea alimentelor în
condiții de siguranță este o măsură importanta pentru prevenirea si îmbunătățirea siguranței
produselor alimentare.
• Sectorul alimentar stradal joacă un rol important în furnizarea de mese, accesibile,
low-cost pentru populațiile urbane, în special, a celor în multe țări în curs de dezvoltare.
Contaminarea alimentelor din stradă de agenți patogeni chimice și microbiologice este considerat a
fi un liant importantal bolilor ganstrointestinale. Slaba salubritate de mediu, infrastructura
inadecvată și manipularea necorespunzătoare produselor alimentare sunt principalii factori de risc
asociați cu alimente stradale. O mai mare conștientizare a principiilor de bază și măsurile necesare
pentru a se asigura siguranța alimentară, oferă una dintre cele mai multe opțiuni de costuri eficiente
pentru reducerea riscurilor pentru sănătate generate de alimentatia stradala. Alimente stradale sunt
vândute în aproape fiecare țară din lume.
Cei de la Organizatia Mondiala a Sanatatii au adoptat un Cod de Conduita a alimentelor
vandute in strada fiind, gata pentru consum, alimente preparate și / sau vândute de către furnizori
și vânzători mai ales pe străzi și alte locuri publice.
În timp ce produsele alimentare pe stradă sunt o sursă importantă de hrana pentru
consum , mese nutritive low-cost pentru săraci, cresc riscul pentru sănătate si uneori pot depasi
beneficiile lor. In acest sens, Organizatia Mondiala a Sanatatii urmărește să ofere o actualizare cu
privire la abordările actuale imbunatatind siguranța alimentelor stradale. Sectorul alimentar stradal
arată ca o mare variație în ceea ce privește ingredientele, prelucrare lor cat si metode de prezentare
și consum.
Ele reflectă adesea culturile tradiționale locale și există într-o nesfârșită varietate care
cuprinde fructe, băuturi și alimente.
Totodata, există multă diversitate în materiile prime, cât și în metoda de preparare a
alimentelor stradale. În plus, există diferențe în locurile în care alimente stradale sunt pregătite și
pot fi grupate în linii mari, după cum urmează:

9
OMS, Un ghid pentru siguranța alimentară pentru călătorii, 2007.
206
 a) produsele alimentare preparate în fabrici de produse alimentare la scară mică sau
ateliere tradiționale;10
b) alimente preparate în casă;
c) produsele alimentare preparate pe strada.
Aceste categorii reflectă o dificultate tot mai mare de a oferi o infrastructură adecvată și
de mediu de igienă ridicat pentru a asigura producția vanzarea si consumul în condiții de siguranță
a alimentelor.
Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că produsele alimentare în condiții de siguranță
pot fi pregătite pe stradă în situatia în care sunt respectate măsurile de
manipulare/depozitare/preparare a produselor alimentare corespunzătoare. De exemplu, alimente
gătite la 70 ° C prezintă un risc redus de microorganisme patogene, indiferent unde acestea sunt
pregatite.11
Tipurile de operațiuni de alimente de stradă și timpii lor de operare variază în diferite
regiuni ale lume. Deși nu există statistici oficiale, în multe țări exista tarabe care pot fi structuri
permanente sau semi-permanente operațiuni automate ambulatorie pot include căruțe, biciclete,
camionete sau vânzătorii pot transporta pur și simplu, marfa lor.
Mancarea stradala a devenit o parte importanta a dietei pentru mulți oameni ca astfel de
alimente sunt ușor accesibile. De asemenea, joacă un rol important în furnizarea de oportunități de
angajare pentru milioane de bărbați și femei, cu studii sau aptitudini limitate, mai ales ca investiția
inițială este scăzută.12 Sectorul alimentar din stradă a devenit o componentă importantă a sistemului
de distribuție a produselor alimentare în multe orașe din ambele țări în curs de dezvoltare și
industrializate, în special pentru mese amiază.
Anumite produse alimentare vandute in strada pot reprezenta un risc semnificativ pentru
consumatori datorită contaminarii microbiologici. Riscul depinde în primul rând de tipul de
alimente, metoda de preparare și modul în care aceasta are loc înainte de consum.
Organizatia Mondiala a Sanatatii a facut un studiu unde a analizat unele probe din
alimentele comercializate in strada si a constatat pezența bacteriilor patogene, cum ar fi Salmonella,
Staphylococcus aureus, Clostridium perfringens, Vibrio holera.13 Bolile alimentelor stradale au fost
asociate cu diareea calatorilor14. Prin urmare, îmbunătățirea sigurantei produselor alimentare din
stradă poate îmbunătăți nu numai sănătatea publică, ci, de asemenea, stimula dezvoltarea sectorul
turistic. Insa, daca turistii vor cumpara alimente care sunt tinute in conditii insalubre, sau prezinta
corpuri straine ori mirosuri nespecifice, vor trasforma calatoria lor in probleme de sanatate. În acest
sens, Ghidul Organizatiei Mondiale a Sanatatii pentru siguranța alimentară pentru Călătorii poate fi
folosit pentru a educa consumatorii cum pot sa evite toxiinfecțiilor alimentare.
În plus față de pericolele microbiene, alimentele stradale pot deveni contaminate cu un
nivel ridicat de toxicitate produse chimice, inclusiv reziduuri de pesticide, metale grele, micotoxine
și aditivi alimentari neomologate, cum ar fi coloranți textile. De asemenea, produsele alimentare,
pot fi contaminate cu praful de stradă și nivelurile de poluare ridica provenita de la traficul rutier.
În multe țări, au fost adoptate legi care vizează siguranța alimentară și igiena mediului.
Departamentul de Sanatate din Thailanda a dezvoltat un cod de zece puncte de practică pentru
furnizori, care este utilizat în mod cuprinzător de către autoritățile locale.
Cu toate acestea, cele mai multe țări nu au reglementări specifice privind siguranța
alimentară stradă. În cazul în care există astfel de reglementări, punerea in practica este o problemă
majoră având în vedere numărul mare de furnizori de produse alimentare de stradă, precum și faptul
că, pentru anumite tipuri de furnizori, mobilitatea este prioritara, astfel este imposibil de controlat.

10
Ibidem.
11
Ibidem.
12
OMS. FNU. FOS 967, Cerințe esențiale de siguranță pentru alimente vanzari stradale, nepublicat, Ediție revizuită,
Geneva.
13
OMS, Un ghid pentru piețele de alimente sănătoase, Geneva, 2006.
14
OMS, Un ghid pentru siguranța alimentară pentru călătorii, 2007.
207
 Organizatia Mondiala a Sanatatii a dezvoltat numeroase programe pentru a îmbunătăți
siguranța produselor alimentare vandute stradal.15
Organizatia ofera ghiduri pentru guverne cu privire la măsurile de siguranță alimentară
adresate în mod specific vânzătorilor de produse alimentare de stradă, insa din păcate o mare parte
din acest sfaturi sunt extreme de dificil a se pune în aplicare. Educarea vânzătorii privind siguranța
alimentară este vitala in tarile in care principala sursa de venit o reprezinta vanzarea de produse
alimentare stradale. Insa, vânzătorii sunt adesea slab educați și neinstruit în siguranța alimentară. Ei
lucrează de multe ori nerespectand nicio regula de igiena. In situatia in care condițiile de
transport/manipulare nu respecta singuranta alimentara, atunci sasele sa poti ingera alimente cu
anumite bacterii sau virusi este tot mai mare.
Totuși, cercetările au arătat că majoritatea bolilor legate de alimente ar putea fi
controlată sau eliminată prin utilizarea de produse alimentare corespunzătoare si masini special
destinte pentru transport.16 Prin urmare, educația și formarea vânzătorilor pot oferi modalitatea cea
mai rapida pentru a reduce incidența boliigastrointestinale.
In timp ce in unele țări s-au desfășurat programe de formare pentru a educa vânzătorii
privind siguranța alimentară, dezvoltarea de materiale de instruire pentru furnizori trebuie să fie
adaptate pentru a satisface nevoile și situațiile lor. In 2009 OMS a publicat un curs bazat pe cinci
indrumari pentru o hrană mai sigură, care are la bază comportamente sigure de manipulare a
alimentelor17. Primul modul de curs –pilot a fost testat în Africa de Sud, Tunisia și Belize, unde
activitate de comert stadal este direcționata către femei, intrucat femeile joacă un rol important în
producerea și prepararea produselor alimentare în condiții de siguranță, în special în țările în curs de
dezvoltare.18
Totodata, au fost puse in aplicare o serie de programe de consolidare a capacităților care
vizează furnizorii și produsele alimentare.
Autoritatile de control, au avut ca scop îmbunatatirea întregului lanț stradal alimentar,
inclusiv proiectarea măsurilor de control adecvate și eficiente. Un pachet suplimentar de resurse de
formare, inclusiv un ghid pentru stimularea discuțiilor cu vânzătorii este distribuit in unele tari
precum Cambogia, Vietnam, Sudan și Egipt in vederea constientizarii pericolului la care se expun
atat comerciantii cat si consumatorii.19

Concluzii
Pentru a ne putea feri de unele probleme legate de o posibila boala contacata prin
ingerarea de alimente infestate trebuie sa avem in vederea urmatoarele:
Păstrarea curateniei
Păstrarea curateniei in unitatile de depozitare, manipulare, preparare servire, indiferent
ca este vorba de mancarea de acasa sau din anumite restautante.
Toate suprafețele de lucru trebuie să fie realizate din impermeabil, ușor de curățat
materiale și păstrate bine deasupra solului.
Trebuie sa preparam alimentele la temperaturi corespunzatoare.
Pastrare alimentelor
Nu trebuie lăsate alimentele gătite la temperatura ambiantă timp de mai mult de cateva
ore.
Produse alimentare perisabile trebuie tinute cel mai bine la temperaturi joase.
De cele mai multe ori, de noi tine modul in care ne pastram sanatatea in conditii bune
fiind atenti la ce si mai ales de unde mancam.

15
Codex, Orientările regionale pentru elaborarea măsurilor de control pentru vanzari stradale, revizuit, 1999.
16
A. Hanashiro et al., Calitatea microbiologică a alimentelor stradale, 2004.
17
OMS, Un ghid pentru siguranța alimentară pentru călătorii, 2007.
18
Codex, Codul de practică igienică pentru pregătirea și vânzarea de strada, Foods (Cod regional - America Latină și
Caraibe). CAC / RCP 43-1997, Rev. 1-2001.
19
OMS, FNU. FOS. 96,7, Cerințe esențiale de siguranță pentru alimente vanzari stradale, nepublicat, ediție revizuită,
Geneva, 1996.
208
 Referinte bibliografice:
1. E. S. Donkor și colab., Aplicarea cheilor OMS de hrană mai sigură pentru
îmbunătățirea hranei, 2009;
2. FAO, Aliment Street, raport al unui FAO Expert de consultare, decembrie 1988, FAO
Nutr. Pap. 1989; 46: 1-96;
3. A. Hanashiro et al., Calitatea microbiologică a alimentelor stradale, 2004;
4. OMS, Un ghid pentru siguranța alimentară pentru călătorii, 2007;
5. http://www.who.int/foodsafety/publications/consumer/travellers/en;
6. Codex, Orientările regionale pentru elaborarea măsurilor de control pentru vanzari
stradale, revizuit, 1999;
7. Codex, Codul de practică igienică pentru pregătirea și vânzarea de strada, Foods
(Cod regional - America Latină și Caraibe), CAC / RCP 43-1997, Rev. 1-2001;
8. FAO, Bunele practici de igienă în prepararea și vânzarea de produse alimentare de
stradă, 2009;
9. OMS, FNU. FOS 96,7, Cerințe esențiale de siguranță pentru alimente vanzari
stradale, ediție revizuită, Geneva, 1996;
10. http://www.who.int/foodsafety/publications/fs_management/en/streetvend.pdf;
11. OMS, Un ghid pentru piețele de alimente sănătoase, Geneva, 2006;
http://www.who.int/foodsafety/capacity/healthy_marketplaces/en/index.html
(Codex, 1999 și 2001).

209
 ALERGENII, PERICOLE PENTRU SĂNĂTATE

ALLERGENS, HEALTH HAZARDS

Drd. FLORESCU Răzvan - Adrian
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Școala Doctorală OPSN
razvan.florescu@ymail.com

Abstract (ro): Alergenii pot influența negativ sănătatea publica, dacă operatorii
nu respectă Regulamentul European 1169/2011. De a lungul timpului din cauza
alimentelor, corpul uman a suferit transformari si a devenit mult mai sensibil la acțiune
substantelor din alimente. Avănd in vedere că multe produse de baza folosesc alergeni,
pot influența negativ populația prin faptul că in situatia in care se consuma pot pune
viata in pericol și totodata produsele fără gluten sunt destul de scumpe si exista
posibilitarea ca cei afectați din mediile sărace să folosesca metode nelegale pentru a
face rost de bani in vederea achizitionării produselor necesare. Pentru o mai buna
informare a consumatorilor Regulamentul European stabileste ca pe fiecare ambalaj,
fiecare meniu din restaurante sa aiba trecut lista cu alergeni pentru ca fiecare
consumator sa stie ce produse nu ii pun sanatatea si viata in pericol. Cu toate acestea, nu
este suficient, acest lucru din cauza faptului ca pentru a produse fara gluten este necesar
o operatiune destul de complicata care face pretul final destul de ridicat. Pentru toti
producatorii/distribuitorii/comerciantii de produse alimentare, principala tinta trebuie sa
fie ca toate produsele sa fie conforme si sa nu fie pusa viata in pericol si totodata toti
consumatorii sa fie informati asupra tuturor caracteristicilor acestora.

Cuvinte-cheie: gluten, amenințări, sindrom, siguranță, producator.

Abstract (en): Allergens can have a negative impact on public health if operators
do not comply with European Regulation 1169/2011. Over time, due to food, the human
body underwent transformations and became more sensitive to the action of food
substances. Given that many commodities use allergens, they can negatively influence
the population by the fact that if they eat can be life-threatening and gluten-free
products are quite expensive and there is the possibility that those affected in poor
environments can use methods Illegal to get money to buy the necessary products. In
order to better inform consumers, the European regulation establishes that each
restaurant menu will have passed the list of allergens so that every consumer knows
what products do not put health and life threatening. However it is not enough, because
of the fact that to gluten-free products a rather complicated operation is required which
makes the final price quite high. For all food producers / distributors / traders, the main
target must be to ensure that all products are compliant and not endangered and that all
consumers are informed of all their characteristics.

Keywords: gluten, syndrome, safety, producer, threats.

I. Glutenul
Ce este glutenul? … Glutenul este un amestec de proteine (prolamine, gliadinele,
gluteline, glutenins) din grâu, orz, secară si face parte din familie de proteine găsite în cereale. Din
boabele care conțin gluten, grâul este de departe cel mai frecvent consumat.1 Când făina este
amestecată cu apă, proteinele de gluten formează o rețea lipicioasă care are o consistență
1
https://celiac.org
210
asemănătoare lipiciului, numele glu-ten este derivat din această proprietate asemănătoare lipiciului
si a aluatului umed. Această proprietate asemănătoare lipiciului face aluatul elastic și dă pâinii
capacitatea de a se ridica atunci când este coapta. De asemenea, oferă o textura tipică si
satisfăcătoare. În timp ce făina de grâu conține o cantitate mică de grăsime (aproximativ 4-7% din
totalul caloriilor sale), marea majoritate a macronutrientilor constau în carbohidrați (80-85%),
urmată de proteine (12-15%). Când se adaugă apă la făina de grâu, amestecul poate fi frământat în
aluat. În cursul frământării, se poate crea o bucată rotundă de aluat de grâu. Dacă această minge de
aluat este clătită sub apă curentă (sau frământată în timp ce este plasată într-un castron cu apă),
multe - dar nu toate - dintre amidonuri pot fi spălate. Ceea ce rămâne este ceea ce brutarii au fost
denumiți inițial "gluten". În acest context practic de fabricare a aluatului și de clătire, glutenul a fost
cel mai apreciat pentru conținutul său de proteine, deoarece proteinele din gluten au fost cheia unei
structuri bune în coacerea pâinii.
Totuși, se știe că bilele de aluat spălate, denumite "gluten", conțin cantități mici de
grăsimi și carbohidrați, precum și vitamine și minerale. În piața de astăzi, totuși, termenul de
"gluten" este rar folosit pentru a se referi la această minge clătită de aluat de grâu. 2 Autoritatile
Internationale au stabilit limita maximă de gluten în produsele etichetate drept fără gluten, la 20 mg
/ kg de gluten.3 Pentru a putea depista daca unele produse contin gluten, trebuie facut un test de
imunosorbție legată de enzimă. Multe produse sunt inscriptionate “fără gluten “garantat fără
gluten", insa in urma unor analize de laborator acestea contin gluten, problema apare la producatorii
care folosec reactivi nedecvati pentru determinarea acestei substante.
Boala celiacă necesită reducerea completă a glutenului pentru a diminua leziunile
inflamatorii la mucoasa intestinului subțire. În cazul în care persoana care se stie cu intoleranta la
gluten, nu renunta la produsele care contin acesta substanta pot aparea si anumite tulburari cum ar fi
diabetul zaharat de tip 1 si boli tiroidiene. Se cunosc puține lucruri despre ceea ce cauzeaza
raspunsul imun sporit la gluten, insa excesul poate pune in pericol sanatate persoanei care are
intoleranta la gluten. Persoanele care au intoleranta la gluten considera ca este dificil sa respecte
restrictiile dietetice insa trebuie sa fie constiente ca isi pot pune in pericol viata si sanatatea
consumand aceste produse.4

Glutenul ascuns
1% din populatia lumii are intoleranta la gluten, prin urmare trebuie sa se imbunateasca
metodele de a determina conținutul real de gluten din alimente, deoarece cantități mici de gluten
poate duce la dezvoltarea altor probleme de sanatate a persoanleor cu boala celiac, cat si unele
tulburari de sanatate peroanelor care nu au acesta problema.
Intoleranta la gluten nu determină șoc anafilactic, asa cum o fac alunele sau laptele, dar
simptomele pot dura zile sau săptămâni după consum. Consumatorii alergici se bazează pe
etichetele produselor alimentare să fie clare și exacte. Studiile umane au arătat chiar anticorpi față
de germeni de grâu la indivizii sănătoși. Niveluri mai mari de anticorpi la aglutinină din germeni de
grâu au fost măsurate la pacienții cu boală celiacă. Doza poate fi un factor semnificativ în efectele
inflamatorii.5 Dietele fără gluten sunt recomandate pentru o gama tot mai mare de tulburări legate
de imunitate, cum ar fi artrita reumatoidă, boala intestinului iritabil, boala Crohn si tiroidita
Hashimoto. Tot mai multi producatori folosesc faina din leguminoase-uscate fasole, mazăre, linte,
năut-pentru a inlocui glutenul si pentru a crește proteine și conținutul de fibre. Dar, prin folosirea
acestora in cantitati mari impulsuri pot avea un impact negativ asupra sănătății publice din cauza
substanțelor non nutritive.

2
www.foodsafetymagazine.com/magazine-archive1/octobernovember-
3
www.ift.org/~/media/food%20technology/pdf/2016/06/0616_col_foodmedicinehealth.pdf?fullsite=true
4
https://celiac.org/
5
Idem.
211
 II. Cauze provocate de consumul de gluten
Prin consumul de gluten corpul reactioneaza in diferite moduri, poate determina celulele
roșii din sânge și a particulelor de lichid in a se coagula formand o masă grosa, care poate duce la
decesul persoanei, activand alte probleme cu impact vital.
Cu un consum repetat, acești alergeni pot provoca intestinului permeabiliate și poate
pătrunde în fluxul sanguin provocand boli autoimune. Apariția de semințe (OMG) modificate
genetic înseamnă mai multe boli autoimune cauzate de acestea pentru ca sunt dezvoltate in
laboratoare si sunt programate sa se dezvolte in anumite medii sustinute de substante chimice
puternice care pot provoca anumite boli autoimune. Ingineria genetică a semințelor a făcut de
OMG-uri sa fie mai rezistente la dăunători și randamente crescute în timp, totusi, în același timp,
creeaza probleme de sanatate digestive pentru consumatori.

1. Depresia și anxietatea
Depresia este o preocupare serioasă pentru mulți oameni. Simptomele depresiei pot
include sentimente de speranță, lipsă de interes, scăderea energiei, modificări ale apetitului,
modificări ale somnului, furie și multe altele. Unii pacienți necesită medicație pentru corectarea
dezechilibrelor persistente cu depresie. Cu toate acestea, cauzele adesea subiectilor ai depresiei nu
sunt investigate. Cercetările confirmă acum că boala celiacă și intoleranța la gluten sunt legate de
depresie, anxietate și tulburări de dispoziție. Odată ce glutenul este îndepărtat din dieta sensibilă la
gluten, depresia și anxietatea pot fi efectiv rezolvate.6
Simptomele de anxietate merg adesea mână în mână cu depresia, ceea ce face foarte
greu să te relaxezi și să gândești în mod clar. Unii pot prezenta senzații de panică, pierderea
controlului, curse de inimă, dureri în piept, probleme de respirație sau sentimente de trecere.
Atacurile de anxietate pot chiar să imite atacurile de inimă, astfel încât este important să fim
conștienți de distincție.7

2. Tulburari
Tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție afectează copiii și adulții, dar mulți nu
fac legătura simptomelor lor cu dieta. Dr. Ron Hoggan, co-autor al celei mai bune cărți de vânzare,
"Killers of Cereals", a scris un articol despre boala celiaca, citând mai multe studii care fac o
legatura intre tulburare și gluten. El afirmă: "Conceptul de a droga un copil pentru a facilita
învățarea este supărător pentru mine, mai ales atunci când există motive să suspectezi că, în dieta
fără gluten, ea se poate îmbunătăți fără intervenție". 8 Și prin intervenție, dr. Hoggan se referă la
intervenția medicamentelor.
Abordările alternative vizează sensibilitățile alimentare și intoleranța ca o cauză
principală a tulburărilor comportamentale. Aceasta urmează linia de cercetare și tratament pe care
dr. Charles Parker le utilizează pentru a trata pacienții în practica sa psihiatrică. Primul se uită la
intestin, deoarece neurotransmițătorii sunt produși direct prin ceea ce este defalcat în sistemul
digestiv. Leziunile intestinale pot facilita o serie de probleme de sănătate mintală, deoarece glutenul
și alte proteine alimentare se strecoară esențial în corpul în care nu aparțin.9

3. Ceata creierului
Fiind în imposibilitatea de a gândi în mod clar este la fel de sufocant ca suna. Când te
simți deconectat sau pur și simplu "din ea", s-ar putea să nu fie tot în capul tău. Glutenul poate avea
un efect cunoscut sub numele de "creierul ceata" la indivizi sensibili.10 Deși poate fi dificil să se
cuantifice "ceața creierului" indusă de gluten, cercetătorii din cadrul unui studiu din 2002 al
Jurnalului de Neurologie, Neurochirurgie și Psihiatrie au constatat că poate exista reactivitate

6
http://www.healthline.com
7
Idem.
8
https://paleoleap.com/11-ways-gluten-and-wheat-can-damage-your-health/
9
Idem.
10
https://bebrainfit.com/
212
încrucișată semnificativă a anticorpilor IgG la gluten și alți anticorpi diferiți, cețos. Acești anticorpi
pot provoca, de asemenea, inflamații care pot exacerba mai mult starea.11

4. Imunitate scăzută
Dacă este o persoana e predispusa să se îmbolnăveasca frecvent, trebuie să ia in calcul
glutenul care ar putea fi o problema. Jennifer Fugo, fondatorul Școlii Gluten Free School, a declarat
că primul semn de intoleranță la gluten pentru ea a fost un rezultat extrem de depresiv al IgA asupra
testelor suprarenale pe care l-a terminat la începutul anului 2008,12 înainte de a avea vreo idee
despre ce s-a întâmplat. Este de crezul faptul ca deficiența de IgA este "cea mai comună
imunodeficiență la caucazieni" care apare la o rată de 1 din 600. Se observă în multe boli
autoimune, inclusiv boala tiroidiană cunoscută sub numele de boala Graves, Lupus, diabetul de tip
1, artrita reumatoida.13

5. Aspecte dentare
Cavitatile, ulcerul gurii (ulcerele la nivelul gurii), dintii incalcati si cariile dentare pot
afecta persoanele cu sensibilitate nediagnosticata la gluten, precum si boala celiaca. Un studiu
publicat în revista BMC Gastroenterology din 200914 a constatat o legătură pozitivă între
sensibilitatea glutenului și ulcerele recurente la nivelul gurii. Astfel s-a constatat ca in momentul
consumului de gluten, in corp la unele persoane poate aparea o sensibilitare care poate conduse la
urceratii recurente.

6. Pierderea în greutate inexplicabilă sau creșterea în greutate

In situatia in care greutatea nu se poate tine sub control, o schimbare bruscă sau chiar
graduală a greutății în timp ce obiceiurile alimentare rămân mai mult sau mai puțin neschimbate
poate fi un indicator al unei probleme de sănătate mai mari.
Pentru unii cu malabsorbție și permeabilitate intestinală din cauza intoleranței la gluten
sau a sensibilității, pierderea nedorită a greutății în ciuda aportului caloric regulat poate avea efecte
periculoase. Pe de alta parte, glutenul poate declansa inflamatia sistemica in organism, care imita
cresterea in greutate. Îndepărtarea glutenului pentru bine și vindecarea intestinului cu o dietă
sănătoasă poate restabili greutatea la niveluri normale sănătoase.15

7. Dureri de cap migrene

Potrivit lui Mark Hyman, un lider in medicina functionala si opt ori de autor al New
York Times, peste 10 milioane de americani sufera de migrene. Oricine a experimentat vreodată o
migrenă știe cât de dureros poate fi.16 Deși nu toate cazurile de migrenă sunt legate de gluten,
acestea au fost legate ca o cauză semnificativă pentru unii. Într-un studiu care a măsurat durerile de
cap migrena la persoanele sensibile la gluten, durerile de cap cronice au fost raportate la 56% dintre
cei cu sensibilitate la gluten nonceliacă, 30% dintre cei cu boală celiacă și 23% dintre cei cu boală
intestinală inflamatorie. Doar 14% dintre cei dintr-un grup de control au raportat dureri de cap. 17
Între timp, dr. Alessio Fasano, directorul medical al Centrului de Cercetare Celiac al Universității
din Maryland, afirmă că o dietă fără gluten de 100% poate ameliora multe cazuri de migrene
cronice.18

11
Idem.
12
http://www.glutenfreeschool.com
13
Idem.
14
https://bmcgastroenterol.biomedcentral.com/
15
Idem.
16
http://drhyman.com/
17
https://viataverdeviu.ro/glutenul-un-pericol-nebanuit
18
https://www.glutenfreesociety.org/
213
 8. Probleme ale pielii
De la eczeme și acnee până la psoriazis și dermatită herpetiformis (DH), glutenul poate
cauza unele probleme extrem de inconfortabile ale pielii. În principiu, inflamația sub straturile
superioare ale pielii poate să apară și să provoace erupții de erupții cutanate, mâncărime, arsuri,
roșeață și blistere chiar dureroase.

9. Dezechilibru hormonal și oboseală suprarenală

Dezechilibrul hormonal se poate manifesta ca cicluri menstruale neregulate, câștiguri
sau pierderi în greutate, bufeuri, niveluri scăzute de energie, modele de somn erratic și multe altele.
În discutarea sensibilității la gluten și a hormonilor feminini, dr. Daniel Kalish afirmă că "în
literatura medicală sa stabilit o relație puternică între sensibilitatea glutenului și hormonii
progesteron și estrogen. În plus, majoritatea pacienților mei cu sensibilitate la gluten au un
dezechilibru al hormonilor suprarenali, iar acest lucru devine exacerbat pentru pacienți în timpul
menopauzei ... "19
Dr. Kalish notează că "... observă că problemele grave încep de multe ori să se
dezvăluie atunci când femeile cu sensibilitate la gluten ajung la peri-menopauză. Pe măsură ce
producția ovariană a hormonilor sexuali scade, dezechilibrul hormonal rezultat este agravat de
consumul de gluten. Glandele suprarenale răspund la stresul de zahăr din sânge instabil și inflamația
tractului gastro-intestinal cauzată de gluten prin creșterea cortizolului. Acest lucru cauzeaza
cresterea grasimii corporale, oboseala si stari instabile."20

10. Oboseala extremă

Jennifer Fugo a spus că motivul pentru care a căutat asistență medicală inițial a fost
pentru că putea să doarmă până la 11 ore și se simtea obosita cand se trezea ca si cum ar fi fost
drogată. Deși avea probleme gastrointestinale, epuizarea ei extremă părea mai presantă. De la
eliminarea glutenului, ea se poate ridica zilnic la ora 5:45 fara o alarma si nu are nevoie de
cafeina.21 Deci, chiar dacă avem o cantitate suficientă de somn în fiecare noapte, trezirea senzației
de epuizare înseamnă că ceva nu este bine . Glutenul poate contribui la sentimentele de leneș și
oboseală în mai multe moduri diferite. Când corpul este într-o stare de inflamație și cheltuiți
resursele care se ocupă de proteinele glutenului, este în detrimentul stocurilor de energie disponibile
și proceselor fizice corporale.

III. Cum stim ca avem intoleranta la gluten.

Cum sa testezi intoleranta la gluten si boala celiac?
Au fost descoperite că cele mai bune modalități de a determina dacă avem o problemă
cu gluten este să-l scoatem din dieta timp de cel puțin 30 de zile și apoi să îl reintroducem. Glutenul
este o proteină foarte mare și poate dura luni și chiar ani să se limpezească de la sistemul
dumneavoastră, astfel încât cu cât îl puteți elimina mai mult din dieta înainte de reintroducerea sa,
cu atât mai bine22. Un alt mod de a determina dacă suntem sensibil la gluten este sa efectuam in
laboratoare acreditate si specializate urmatoarele analize:
- Anticorpi IgA anti-gliadină (aceștia se găsesc în aproximativ 80% dintre persoanele
cu boală celiacă);
- Anticorpi IgG anti-gliadină;
- Anticorpi anti-endomiali IgA;
- Anticorpii transglutaminazei țesutului;
- Anticorpi IgA totali;
- Testarea genetică (HLA DQ2 și HLA DQ8);

19
http://www.drcarri.com
20
Idem.
21
http://www.glutenfreeschool.com
22
http://www.csid.ro/health/sanatate/7-alimente-despre-care-nu-stiai-ca-au-gluten-11278264/
214
 - Biopsie intestinală (pentru celiași)23.

IV. Produse care pot contine gluten

Alimentele care pot conține gluten (trebuie să fie verificate prin citirea etichetei sau
verificarea cu producătorul / personalul bucătăriei).
Cartofi prăjiți – trebuie sa fim atenți la aluatul care conține făină de grâu sau contactul
încrucișat din fripteuze.
Chipsuri de cartofi - unele condimente de cartofi pot conține oțet de malț sau amidon
din grâu.
Procesat carne de prânz.
Bomboane și ciocolata.
Supă - acordați o atenție specială supei cremoase, care are făină ca un îngroșător. Multe
supe conțin, de asemenea, orz.
Multi-cereale sau chipsuri de tortilla sau tortilla care nu sunt în întregime pe bază de
porumb pot conține un ingredient pe bază de grâu.
Produsele pentru salată și marinate - pot conține oțet de malț, sos de soia, făină.
Amidonul sau dextrina, dacă se găsesc pe un produs din carne sau de pasăre, ar putea fi
din orice boabe, inclusiv grâu.
Substituturile de carne realizate cu seitan (gluten de grâu), cum ar fi burgeri vegetarieni,
cârnați vegetarieni, imitație de slănină, imitații de fructe de mare.
Alte elemente care trebuie verificate prin citirea etichetei sau verificarea cu
producătorul.
Ruj de buze și balsam de buze deoarece sunt ingerate neintenționat.
Suplimente alimentare sau nutritive.
Medicamentele fără prescripție medicala.
Vitamine și suplimente.
Atat unele medicamente cat si unele vitamine si suplimente fara prescptie pot contine
gluten si ne pot pune in viata in pericol.

V. Concluzii
Boala celiaca este o boala autoimuna care poate pune in pericol sanatate si chiar viata.
Pentru a putea evita anumite probleme in situatia in care cumparam numite produse, cel mai
important lucru este sa citim eticheta produselor pentru a vedea daca acestea contin sau nu gluten,
ori alt alergen care sa ne puna viata in pericol. Conform Regulamentul European 1169/2011, toti
producatorii, dar nelimitandu-se la acestia, sunt obligati sa anunte prin anumite caractere
consumatorilor prezenta alergenilor in produse. Fiind destul de raspandita, intoleranta la gluten
limiteaza accesul unor persoane, de regula cele cu un ridicat pericol de a consuma produsele
alergene, tot ce nu contine gluten are un cost de produstie destul de ridicat, inhibitor pentru
persoanele din mediul sarac, creand chiar o problema sociala si chiar de securitate, avand in vedere
ca pentru achizitionarea acestora unele persoane sunt nevoite sa apeleze la actiuni care contravin
legislatie penale si pot creea un climat de insecuritate in comunitatile respective.
Din punct de vedere al ordinii publice cat si al securitatii nationale, persoanele de sex
masculin care au intoleranta la gluten si care ar fi nevoite sa satisfaca stagiul militar, inclusiv si in
situatia unui potential conflict, ar fi suferi serioase probleme pentru ca accesul la aceste produse
alimentare fara gluten, in special, dar si fara alti alergeni este ingreunatsau chiar nereglementat.
De asemenea, in Romania nu este inca dezvoltat un sistem de laboratoare dotate cu
aparatura moderna care sa analizeze produsele puse pe piata si sa testeze daca acestea contin sau nu
anumiti alergeni conform etichetei data de producator.
Foarte importanta este si verificarea produselor la care producatorul a mentionat “fara
gluten”, chiar daca direct nu exista acest alergen, el se poate sa fi intrat in contact cu produsul

23
Idem.
215
respectiv in momentul manipularii materiei prime daca anterior prin aceleasi instalatii au fost si
produse in care prezenta glutenului a fost obligatorie, astfel, chiar daca este mentionat “fara gluten”
trebuie consumate cu prudenta.

Referințe bibliografice
1. http://www.whfoods.com
2. www.acs.org/content/acs/en/pressroom/presspacs/2016/acs-presspac-october-12-
2016/test-improves-detection-of-proteins-in-starch-aids-in-gluten-free-labeling.html.
3. www.foodsafetymagazine.com/magazine-archive1/octobernovember-2016/ready-to-
eat-foods-preserving-the-trust-of-the-consumer/
4. https://authoritynutrition.com/
5. https://viataverdeviu.ro/glutenul-un-pericol-nebanuit
6. www.foodsafetymagazine.com/magazine-archive1/aprilmay-2014/learning-from-
fda-food-allergen-recalls-and-reportable-foods/.
7. https://celiac.org
8. http://www.csid.ro/health/sanatate/7-alimente-despre-care-nu-stiai-ca-au-gluten-
11278264/
9. www.ift.org/~/media/food%20technology/pdf/2016/06/0616_col_foodmedicinehealt
h.pdf?fullsite=true.
10. http://www.drperlmutter.com/eat/list-of-gluten-free-foods/
11. https://paleoleap.com/11-ways-gluten-and-wheat-can-damage-your-health/
12. https://bebrainfit.com/
13. https://authoritynutrition.com/6-shocking-reasons-why-gluten-is-bad/
14. http://www.drlwilson.com/articles/brain_fog.htm
15. http://www.alternativementalhealth.com/articles/brainallergies.htm
16. http://www.drkaslow.com/html/gluten-brain_connection_.html
17. J. Braly, Dangerous Grains
18. http://inspiyr.com/dangers-of-eating-gluten/
19. www.wikipedia.org
20. http://www.tenyek-tevhitek.hu/
21. http://www.glutenfreeschool.com
22. http://drhyman.com/
23. https://www.glutenfreesociety.org/
24. http://www.drcarri.com

216
 VIOLENȚA DOMESTICĂ

DOMESTIC VIOLENCE
Drd. FRUNZEANU Ștefan
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Școala Doctorală OPSN
stefanfrunzeanu@yahoo.com

Abstract (ro):Violenţa în familie reprezintă orice acţiune sau inacţiune

intenţionată, cu excepţia acţiunilor de autoapărare ori de apărare, manifestată fizic sau
verbal, săvârşită de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiaşi
familii, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau suferinţe fizice, psihice,
sexuale, emoţionale ori psihologice, inclusiv ameninţarea cu asemenea acte,
constrângerea sau privarea arbitrară de libertate, cât și împiedicarea femeii de a-şi
exercita drepturile şi libertăţile fundamentale.Tema propusă este de actualitate din punct
de vedere al conștientizării fenomenului atât la nivelul societății românești, cât și la
nivelul Poliției Române, aspecte sesizate prin creșterea valorii de protecție oferite de
actele normative, dar și de evoluția pozitivă a înregistrării fenomenului infracțional pe
acest segment. Complexitatea abordării temei parvine din lejeritatea și ignoranța cu care
a fost abordată această tipologie a violenței până de curând. Toleranța acestui tip de
agresiune nu face decât să excaladeze conflictul care poate degenera de la o simplă
lovitură la dimensiuni alarmante.Prezentul articol dezbate fenomenul înregistrat la
nivelul județului Ilfov în anul 2015 comparativ cu anul 2016 din punct de vedere al
datelor statistice, atât în mediul urban, cât și în cel rural, dar și al ordinelor de protecție
emise de instanțele de judecată și gestionate de polițiști.

Cuvinte-cheie: violența domestică, agresiune,fenomen infracțional, ordine de

protecție.

Abstract (en): Domestic violence is any intentional act or omission, except for
self-defense or defensive actions, whether physical or verbal, committed by a family
member against another member of the same family that causes or can cause physical or
psychological harm or suffering, sexual, emotional or psychological, including the
threat of such acts, coercion or arbitrary deprivation of liberty, and preventing women
from exercising their fundamental rights and freedoms.The proposed theme is current in
terms of awareness of the phenomenon both at the level of the Romanian society and at
the level of the Romanian Police, aspects raised by the increase of the protection value
offered by the normative acts, but also by the positive evolution of the criminal
phenomenon recording on this segment. The complexity of the theme approach stems
from the lightness and ignorance with which this typology of violence has been
approached until recently. The tolerance of this type of aggression only exacerbates the
conflict that can degenerate from a simple blow to alarming dimensions.This article
discusses the phenomenon recorded in the county of Ilfov in 2015 compared to the year
2016 in terms of statistical data, both in the urban and rural areas, but also in the
protection orders issued by the courts and managed by the police.

Keywords: domestic violence, aggression, criminal phenomenon, protection

orders.

217
 I. Introducere
„Violența este un abuz de putere, fiind legată întotdeauna de o poziție de putere și de
impunerea acestei puteri asupra celorlalți”.1
„Violenţa în familie reprezintă orice acţiune sau inacţiune intenţionată, cu excepţia
acţiunilor de autoapărare ori de apărare, manifestată fizic sau verbal, săvârşită de către un membru
de familie împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu
sau suferinţe fizice, psihice, sexuale, emoţionale ori psihologice, inclusiv ameninţarea cu asemenea
acte, constrângerea sau privarea arbitrară de libertate cât și împiedicarea femeii de a-şi exercita
drepturile şi libertăţile fundamentale.”2
Tema propusă este de actualitate din punct de vedere al conștientizării fenomenului atât
la nivelul societății românești cât și la nivelul Poliției Române, aspecte sesizate prin creșterea
valorii de protecție oferite de actele normative, dar și de evoluția pozitivă a înregistrării
fenomenului infracțional pe acest segment. Complexitatea abordării temei parvine din lejeritatea și
ignoranța cu care a fost abordată această tipologie a violențeipână de curând. Toleranța acestui tip
de agresiune nu face decât să excaladeze conflictul care poate degenera de la o simplă lovitură la
dimensiuni alarmante.
Pentru a cunoaște mai bine acest domeniu care capată valențele unui fenomen trebuie
să-i identificăm cauzele, evoluția și tendințele, mediul și factorii de dezvoltare, consecințele pentru
a contracara eficient prin prevenire și combatere.Un aspect important îl reprezintă și informarea
victimei dar și a agresorului asupra drepturilor și obligațiilor pe care le au în conformitate cu
legislația în vigoare, dar și de consecințele acțiunii sau inacțiunii în care se regasesc părțile
„beligerante”.
Prezentul articol dezbate fenomenul înregistrat la nivelul județului Ilfov în anul 2015
comparativ cu anul 2016 din punct de vedere al datelor statistice, atât în mediul urban cât și în cel
rural dar și al ordinelor de protecție emise de instanțele de judecată și gestionate de polițiștii
ilfoveni.

II. Prezentarea fenomenului

Aria de întindere şi diversitate a acestui fenomen este foarte largă, violenţa
intrafamilială îmbrăcând o paletă extinsă de manifestări, de la forme uşoare ce ţin de violenţa
verbală într-un crescendo către violenţa psihică (presiuni, ameninţări, şantaje, interdicţii etc) şi
forme din ce în ce mai grave de violenţă fizică, culminând chiar și cu omorul.
„Casa este locul cel mai periculos din societatea modernă. În termini statistici, o
persoană de orice vârstă sau sex poate fi mult mai uşor supusă unei agresiuni fizice în propria
casă decât noaptea pe stradă. Una din patru crime în Marea Britanie este comisă de un membru de
familie asupra altui membru”.3
Cadrul legislative naţional în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie este
reglementat de următoarele acte normative:
● Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, republicată;
● Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, cu
modificările ulterioare;
● Codul penal al României, republicat, cu modificările şi completările ulterioare;
● Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor
infracţiunilor, cu modificările şi completările ulterioare;
● Legea asistenţei sociale nr. 292/2011;
● Hotărârea Guvernului nr. 1.434/2004 privind atribuţiile şi Regulamentul-cadru de
organizare şi funcţionare ale Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

1
S. G. Sînzianu, Violența în familie prezentată de presa din România, Ed. Lumen, 2006, p. 11.
2
Legea 217/2003, art 2, al. 1 și 2.
3
A. Giddens, Sociologie, Ed. Bic All, Bucureşti, 2001, p. 178.
218
 ● Hotărârea Guvernului nr. 1.007/2010 privind aprobarea programelor de interes
naţional în domeniul protecţiei familiei şi a drepturilor copilului pentru perioada 2010-2012, cu
modificările ulterioare;
● Hotărârea Guvernului nr. 49/2011 pentru aprobarea Metodologiei-cadru privind
prevenirea şi intervenţia în echipă multidisciplinară şi în reţea în situaţiile de violenţă asupra
copilului şi de violenţă în familie şi a Metodologiei de intervenţie multidisciplinară şi
interinstituţională privind copiii exploataţi şi aflaţi în situaţii de risc de exploatare prin muncă,
copiii victime ale traficului de persoane, precum şi copiii români migranţi victime ale altor forme de
violenţă pe teritoriul altor state;
● Ordinul nr. 383/2004 al ministrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei privind
aprobarea standardelor de calitate pentru serviciile sociale din domeniul protecţiei victimelor
violenţei în familie;
● Ordinul nr. 384/306/993/2004 al ministrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei, al
ministrului administraţiei şi internelor şi al ministrului sănătăţii pentru aprobarea Procedurii de
conlucrare în prevenirea şi monitorizarea cazurilor de violenţă în familie;
● Ordinul nr. 304/385/1.018/2004 al ministrului administraţiei şi internelor, al
ministrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei şi al ministrului sănătăţii privind aprobarea
Instrucţiunilor de organizare şi funcţionare a unităţilor pentru prevenirea şi combaterea violenţei în
familie.
Prevenirea şi combaterea violenţei în familie se regăseşte în toate normele juridice
internaţionale care au stat la baza elaborării legislaţiei româneşti în domeniu:
● Carta Naţiunilor Unite - 24 octombrie 1945;
● Convenţia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor
(CEDAW), adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în 1979 şi
ratificată de România în 1981;
● Recomandarea Comitetului de Miniştri către statele membre nr. R(85)4 cu privire la
violenţa în familie;
● Recomandarea Comitetului de Miniştri către statele membre nr. R(87)21 privind
asistenţa victimelor şi prevenirea victimizării;
● Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a
Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989;
● Recomandarea Comitetului de Miniştri către statele membre R (90)2 privind măsurile
sociale referitoare la violenţa în familie;
● Declaraţia privin deliminarea violenţei împotriva femeilor, adoptată de Adunarea
Generală a Naţiunilor Unite la 23 februarie 1994;
● Declaraţia şi Platforma de acţiune adoptate la Beijing, în cadrul Conferinţei Mondiale
asupra Femeilor, septembrie 1995;
● Recomandarea Consiliului Europei nr. R (2002)5 privind protecţia femeilor contra
violenţei;
● Rezoluţia Adunării Generale a Naţiunilor Unite nr. 61/143 privind intensificarea
eforturilor în vederea eliminării tuturor formelor de violenţă împotriva femeilor din 19 decembrie
2006;
● Rezoluţia Consiliului Europei nr. R (2007) 1582 "Parlamentele unite în combaterea
violenţei domestic împotriva femeilor";
● Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, adoptată de Adunarea
Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 26 septembrie 2007;
● Rezoluţia Parlamentului European din 26 noiembrie 2009 referitoare la eliminarea
violenţei împotriva femeilor (2010/C 285 E/07);
● Rezoluţia Parlamentului European din 5 aprilie 2011 referitoare la priorităţile şi
structura unui nou cadru al politicii UE de combatere a violenţei împotriva femeilor
[2010/2209(INI)];

219
 ● Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva
femeilor şi a violenţei domestice (Council of Europe Treaty Series - No. 210/2011).
În present, la nivel național, a fost adoptată și implementată Strategia naţională pentru
prevenirea şi combaterea fenomenului violenţei în familie pentru perioada 2013-2017 şi a Planului
operaţional pentru implementarea Strategiei naţionale pentru prevenirea şi combaterea fenomenului
violenţei în familie pentru perioada 2013-2017, aprobată prin Hotărârea de Guvern nr. 1.156 din 27
noiembrie 2012, iar prin Legea 30/2016 a fost ratificată Convenția Consiliului Europei privind
prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, adoptată la Istanbul,
la 11 mai 2011.
Tipurile de violență sunt legiferate în cadrul art. 4 din Legea 217/2003 după cum
urmează:
a) violenţa verbală - adresarea printr-un limbaj jignitor, brutal, precum utilizarea de
insulte, ameninţări, cuvinte şi expresii degradante sau umilitoare;
b) violenţa psihologică - impunerea voinţei sau a controlului personal, provocarea de
stări de tensiune şi de suferinţă psihică în orice mod şi prin orice mijloace, violenţă demonstrativă
asupra obiectelor şi animalelor, prin ameninţări verbale, afişare ostentativă a armelor, neglijare,
controlul vieţii personale, acte de gelozie, constrângerile de orice fel, precum şi alte acţiuni cu efect
similar;
c) violenţa fizică - vătămarea corporală ori a sănătăţii prin lovire, îmbrâncire, trântire,
tragere de păr, înţepare, tăiere, ardere, strangulare, muşcare, în orice formă şi de orice intensitate,
inclusiv mascate ca fiind rezultatul unor accidente, prin otrăvire, intoxicare, precum şi alte acţiuni
cu efect similar;
d) violenţa sexuală - agresiune sexuală, impunere de acte degradante, hărţuire,
intimidare, manipulare, brutalitate în vederea întreţinerii unor relaţii sexuale forţate, viol conjugal;
e) violenţa economică - interzicerea activităţii profesionale, privare de mijloace
economice, inclusiv lipsire de mijloace de existenţă primară, cum ar fi hrană, medicamente, obiecte
de primă necesitate, acţiunea de sustragere intenţionată a bunurilor persoanei, interzicerea dreptului
de a poseda, folosi şi dispune de bunurile comune, control inechitabil asupra bunurilor şi resurselor
comune, refuzul de a susţine familia, impunerea de munci grele şi nocive în detrimentul sănătăţii,
inclusiv unui membru de familie minor, precum şi alte acţiuni cu efect similar;
f) violenţa socială - impunerea izolării persoanei de familie, de comunitate şi de
prieteni, interzicerea frecventării instituţiei de învăţământ, impunerea izolării prin detenţie, inclusiv
în locuinţa familială, privare intenţionată de acces la informaţie, precum şi alte acţiuni cu efect
similar;
g) violenţa spirituală - subestimarea sau diminuarea importanţei satisfacerii necesităţilor
moral-spirituale prin interzicere, limitare, ridiculizare, penalizare a aspiraţiilor membrilor de
familie, a accesului la valorile culturale, etnice, lingvistice ori religioase, impunerea aderării la
credinţe şi practici spirituale şi religioase inacceptabile, precum şi alte acţiuni cu efect similar sau
cu repercusiuni similare.
Factorii care influențează violența sunt consumul de alcool sau substanțe psihotrope,
sărăcia, lipsa de educație, bolile psihice etc.
În anul 2016 pe raza judeţului Ilfovau fost sesizate un număr de 795 fapte de violență în
familie, cu 38,5% mai multe decât în anul 2015. Creșterea se datorează atât aplicării
prevederilorOrdinului Comun al M.A.I. şi P.Î.C.C.J. nr. 56/10.04.2014 - nr. 12/C/2014 pentru
aprobarea Normelor metodologice privind înregistrarea, evidenţa unitară, circuitul sesizărilor penale
şi coordonarea administrativă a activităţilor dispuse organelor de poliţie de către procuror, ce
reglementează înregistrarea în categoria faptelor penale și a faptelor sesizate prin apelul de urgență
112, dar care nu sunt urmate mereu de sesizare scrisă din partea victimei, cât și de conștientizării
persoanelor agresate cu privire la drepturile protejate de lege.

220
 795

574

anul 2015 anul 2016

În anul 2016 în mediul rural au fost comise 58% dintre aceste infracțiuni, reprezentând
459 de infracțiuni, iar în urban 42%, reprezentând 336 de infracțiuni.
Lovirea sau alte violențe este genul de infracțiune comisă cel mai frecvent în cazul
violenței în familie, 65,8% din total, abandonul de familie reprezintă 15%, iar amenințarea 7,2%.

119, 15%

57, 7%
523, 66%
96, 12%

Loviri Abandon Amenintare Alte

Din punct de vedere al locului săvârșirii faptelor, în anul 2016, 77,3% dintre
infracțiunile privind violența în familie au fost comise la domiciliu și doar 22,7% au fost comise în
spațiul public. Comiterea acestor infracțiuni în spațiul public a crescut față de anul 2015, când
ponderea reprezenta doar 10%din total.

comise la domiciliu comise in spatiul public

193
55

519 602

anul 2015 anul 2016

În urma evaluării intervalului de timp s-a stabilit că cele mai multe infracțiuni de
violență în familie au fost săvârșite în perioada de week-end, vârful fiind ziua de sâmbătă, iar ca
interval orar, între orele 18-21, atunci când membrii familiei coabitează mai mult împreună.
221
 121
109
102
91
84 78 76 71

Luni Marti Miercuri Joi Vineri Sambata Duminica Neprecizat

Victimele de sex feminin constituie 77% din totalul victimelor violenței în familie, iar
autorii de sex masculin constituie 87% din totalul autorilor violenței în familie.
Cele mai multe fapte de violentă se produc în cuplu, reprezentând 66%, fie că relația
este de concubinaj (41% dincazuri), fie ca este de soț-soție (25% din cazuri). Numeroase sunt și
situațiile în care victima este fiul/fiica agresorului (21.3%).
anul 2015
326
195 203 203172
113
29 48 45 58

soţ/soţie sau foşti concubin/ concubină părinte/ tutore legal fiu/fiică altele
soti

Pe parcursul anului 2016, au fost emise la nivelul Ilfovului 86 de ordine de protecție, dintre
care 54 pentru victime ce domiciliau în mediul urban și 32 în rural, față de48 ordine de protecție
emise în anul 2015. Din totalul celor 86 de ordine, 7 dintre acestea au fost încălcate de către
agresori. De remarcat este faptul că deși numărul acestor fapte au crescut în mediul rural, numărul
ordinelor de protecție este mai mic în acest segment. La nivel național, a fost evidențiată o creștere
a numărului de ordine de protecție de 63,4%în anul 2016 comparativ cu anul 2015
În cadrul proiectului „Campanie Națională de Conștientizare și Informare Publică privind
Violența în Familie”4ce a fost finanțat prin Mecanismul Financiar Norvegian 2009 - 2014, în cadrul
Programului: RO20 „Violență domestică și violență bazată pe deosebirea de sex”, cea avut ca
obiectivprevenirea violenței în familie, promovarea egalității de gen și combaterea stereotipurilor de
gen, precum și discriminarea sexuală în context familial, a fost realizat în anul 2017 un sondajul de
opinie, la nivel național pe un eșantion reprezentativ de 2000 de persoane, ce a evidențiat faptul că:
78% dintre persoanele intervievate au cunoștință despre existența unei legi cu privire la
prevenirea și combaterea violenței în familie;
4 din 10 români spun că au întâlnit printre cunoștințe cazuri de violență în familie.
Dintre acestea, în majoritatea cazurilor persoana agresată era soția (79%);
86% dintre cei intervievați consideră că faptele de violența în familie ar trebui
sancționate mai aspru;
Poliția este principala instituție de la care românii se așteaptă să intervină în cazurile de
violență în familie (72%).

4
http://anes.gov.ro/webcenter/portal/Sirmes/pages_media/comunicate/comunicat_21.04.2017
222
 III. Concluzii
„Ideal ar fi ca, într-o societate liberă, echilibrată, armonioasă sănu existe nici un fel de
pericol de victimizare, fiecare individ fiind deplin securizat că niciodată şi nicăieri nu-l pândeşte
vreo primejdie, indiferent de statutul său social, profesional, economic, pe linia vârstei, sexului
etc.”5
Palierul de violență domestic este reglementat de o legislație internă și internațională destul
de amplă și, cu toate acestea, fenomenul este în creștere atât din punct de vedere al sesizării, cât și
din punct de vedere al combaterii. Este de apreciat că societatea, în ansamblu, militează pentru
diminuarea incidentelor, iar conștientizarea victimei cu privire la drepturile ei reprezintă o
prioritate, dar, cu toate acestea, mediul în care se comite este impropriu pentru combatere dacă nu
vom avea și o implicare mai activă a tuturor instituțiilor abilitate, a persoanei vătămate și a familiei,
în ansamblu.
Diversificarea și accentuarea formelor de manifestare a agresivității în familie reprezintă un
domeniu de interes și de acțiune și pentru Poliția Română, mandatată să gestioneze activitățile de
prevenire și combatere a acestui fenomen. Pentru a avea success, e nevoie de o legislație mult mai
aplicată și mai practică, de pârghii de monitorizare moderne a ordinelor de protecție, de o urgență și
de o înțelegere umană, atât din partea emitentului, care de multe ori în multitudinea activităților
zilnice uită de factorul uman pe care trebuie să-l protejeze, fie că e victimă, agresor sau minori aflați
în îngrijire, cât și din partea celor ce trebuie să-l aplice, care de multe ori nu manifestă un rol activ,
permanent și continuu în aplicarea lui.

Referințe bibliografice:
1. S. G Sânzianu, Violența în familie prezentată de presa din România, Ed. Lumen,
Bucureşti, 2006
2. Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, republicată
3. Strategia naţională pentru prevenirea şi combaterea fenomenului violenţei în familie
pentru perioada 2013-2017, aprobată prin Hotărârea de Guvern nr. 1.156 din 27 noiembrie 2012
4. Ordinul Comun al M.A.I. şi P.Î.C.C.J. nr. 56/10.04.2014 - nr. 12/C/2014 pentru aprobarea
Normelor metodologice privind înregistrarea, evidenţa unitară, circuitul sesizărilor penale şi
coordonarea administrativă a activităţilor dispuse organelor de poliţie de către procuror
5. http://anes.gov.ro/webcenter/portal/Sirmes/pages_media/comunicate/comunicat_21.04.20
17
6. N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie Judiciară, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994
7. A. Giddens, Sociologie, Ed. Bic All, Bucureşti, 2001

5
N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie Judiciară, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994, p. 103.
223
TERORISMUL - AMENINȚARE LA ADRESA UE. SARCINILE POLIȚIEI
PE LINIA CUNOAȘTERII POPULAȚIEI

TERRORISM – THREATH TO THE EU SECURITY.

TASKS OF THE POLICE CONCERNING THE COMMUNITY POLICING
Drd. GANE Ion
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Școala Doctorală OPSN
latinromania@gmail.com

Abstract (ro): Terorismul a devenit o plagă a zilelor noastre, o adevărată

amenințare la adresa UE, dar și a altor state din lume.
Lupta care se duce la nivelul statelor membre și al democrațiilor occidentale în
general, are ca obiectiv asigurarea securității interne și externe cu impunerea și
acceptarea de restricții cât mai mici pe linia exercitării drepturilor fundamentale ale
omului.
Terorismul a atins un nivel de organizare și periculozitate fără precedent prin
declararea Statului Islamic (ISIS/Daesh).
Resursele necesare pentru lupta împotriva terorismului sunt foarte mari și greu de
alocat de către statele cu potențial economic redus.
O trecere în revistă a grupărilor teroriste active care au impact și acțiune globală, a
mijloacelor și metodelor folosite și țintelor alese în Afganistan prezintă interes pentru
comunitate dar și pentru serviciul public de poliție.
Cum trebuie acționat de către Poliție pe linia cunoașterii populației pentru a
preveni, descoperi și semnala din timp aspecte de interes polițienesc care pot conduce la
persoane și grupări ce au preocupări teroriste, este de interes pentru noi toți.
Terorismul poate lovi oriunde, oricând și pe oricine direct sau indirect ca și
victimă colaterală.

Cuvinte-cheie: terorism, amenințare, securitate, drepturile omului, ISIS/DAESH,

Talibani.

Abstract (en): Terorrism has become a plague, a real threat towards the EU and
other states security worldwide.
The fight of the member states and occidental democracies, aimes to provide
internal and external security in general, imposing and accepting as few restrictions as
possible in what regards protecting and exercising the fundamental human rights.
Terorrism has reached an unprecedented level of danger and organization
considering the establishment and proclaming of the Islamic State(ISIS/Daesh).
The neccessary resources for fighting terrorism are huge and difficult to be
provided by states with poor economies.
Reviewing the information on existing active terrorist groups whith global action
and impact, the means and methods used and nevertheless the targets they choose for
example in Afghanistan, is a matter of real interest for community and for the police
public service.
How and what should be done by Police while performing community policing
service in order to deter, prevent, detect and signal in due time all aspects related to
persons and groups with terrorist activities, of course it is of general interest for all of us
as professionals and citizens as well.

224
 Terorrism can hit anywhere, anytime and anybody, either directly or indirectly as
a collateral damage.

Keywords: terrorism, EU, security, ISIS/Daesh, terrorist groups.

I. Introducere
Terorismul
De-a lungul timpului, motivat şi de evoluţiile profunde ale fenomenului terorist, au fost
date diferite definiţii.
Cuvântul teroare ar avea originea în cuvântul latin „terrere”care ar însemna a aduce pe
cineva în situaţia de a tremura de frică.
Important este de menţionat că definiţiile sunt date de diverse instituţii şi state în
funcţie de specificitatea problemelor de securitate naţională pe care le au acele state şi zone ale
globului şi implicit acestea poartă o amprentă specifică corespunzătoare.
În general terorismul este definit de 4 elemente cheie:
1.violenţa;
2.ţinta;
3.motivarea;
4.organizare.
Din acest punct de vedere există un consens.
Conform lui Alex Schmid1 din analiza unui număr de 109 definiţii ale terorismului au
fost identificare multe elemente comune între care aş aminti doar motivaţiile politice, frica şi
accentul pe teroare şi metoda de luptă, strategie şi tactică.
În mod tradiţional, terorismul este definit ca fiind violenţă motivată politic.
1.2. Neoterorismul2
În cadrul abordării privind neoterorismul sunt incluse următoarele forme:
a. Bioterorismul.
b. Terorismul nuclear.
c. Ecoterorismul.
d. Cyberterorismul.
Bioterorismul se defineşte prin folosirea şi răspândirea de agenţi biologici prin
intermediul fie al lansării unei bombe, fie prin vaporizare, fie prin introducerea în reţeaua de apă
potabilă sau în produsele alimentare. De asemenea pot afecta producţiile agricole.
Modificările genetice reprezintă mai nou o armă teroristă şi de distrugere în masă în
acelaşi timp.3
Terorismul nuclear constă în folosirea ameninţării nucleare pentru atingerea unor
obiective ilegale.
Ecoterorismul constă în fapt în mişcări ecologiste apărute şi care au activat în SUA şi
care se ghidează după sloganul „Earth First”4 adică „Pământul pe primul plan”. Acţiunile de acest
gen au constat în provocarea de distrugeri, incendieri de bunuri care urmăreau interzicerea unor
competiţii sportive şi respectiv îmbunătăţirea legislaţiei mediului înconjurător, având ca ţintă finală
îmbunătăţirea habitatului natural al diferitelor animale dar şi al omului.

1
C. Voicu, M. Ionescu, Terorismul aerian, Abordarea juridică. Prevenirea şi gestionarea crizelor, Editura PRO
UNIVERSITAREA, 2006, Bucureşti, p. 23.
2
C. Peţa, Ş. Dogaru, Terorism şi Neoterorism, Manual de bune practici C.B.R.N.-E., Academia de Poliţie „Alexandru
Ioan Cuza”,Bucureşti, 2015, Editura Dobrogea, Capitoul 3: Neoterorismul.
3
C. T. Cojanu, S. S. Căpăţână, Manual de bune practice C.B.R.N.-E., Modalităţi de acţiune în cazul atacurilor cu
agenţi biologici, Academia de Poliţie “Alexandru Ioan Cuza”, Editura Dobrogea, Constanţa, 2015, p. 131.
4
http://earthfirstjournal.org/, accesat la data de 01.02.2017, ora 09.30.
225
 Cyberterorismul5 (terorismul cibernetic) este definit ca fiind un act de terorism comis
prin intermediul internetului şi constă în acte deliberate, de perturbare a reţelelor de computere, în
special al calculatoarelor conectate la internet prin mijloace de genul virusurilor informative.
Atacurile de tip cyber sunt considerate de NATO ca acte de agresiune şi pot constitui
faza premergătoare a unei agresiuni militare neconvenţionale de tip hibrid aşa cum s-a petrecut în
Ucraina. Acolo, infrastructura critică incluzând aici şi Internet Exhange Point din Crimea au fost
capturate iar Rusia a controlat şi dominat domeniul informaţiei puse la dispoziţia populaţiei locale.
În opinia mea, am avut de a face cu un act terorist ordonat şi pus în practică de forţe locale şi forţe
militare şi paramilitare ruse.6
Aşadar cyberterorismul poate fi şi parte a politicii unui stat independent şi suveran,
devenind ceea ce se cheamă terorism de stat ceea ce conduce la un grad de sofisticare foarte înalt
pentru a se evita desconspirarea celor care au decis, ordonat şi a celor ce au pus în aplicare planurile
de atac cibernetic.
Pe această linie mai este de amintit şi un alt incident prin care China a pătruns în
serverele Casei Albe, respectiv al Biroului Militar punând în pericol securitatea codurilor pentru
declanşarea unui atac nuclear american.7
Este demn de amintit că România este „Leading Nation”(Naţiune Conducătoare) în
cadrul NATO Trust Fund care are ca şi obiectiv dezvoltarea apărării cibernetice a NATO. 8

II. Grupări organizate de terorişti versus Lupii singuratici

Terorismul de stat a avut o perioadă de vârf pe timpul existenţei Uniunii Sovietice9 care
în numele solidarităţii între comunişti, sponsoriza alături de celelalte state comuniste, diverse
mişcări de eliberare naţională care foloseau metode, tactici şi mijloace specifice organizaţiilor
teroriste. Nu sunt de uitat nici acţiunile Libiei(a se vedea atentatul cu bombă contra avionului liniei
„Pan Am” cursa 103 de la Lockerbie, Marea Britanie).
Uniunea Europeană operează în domeniul prevenirii şi combaterii terorismului şi prin
întocmirea şi actualizarea permanentă a unei liste conţinând numele unor persoane fizice dar şi al
unor organizaţii, partide şi alte entităţi desemnate ca fiind teroriste.10
Statele Unite ale Americii, prin Departamentul de Stat ţin şi actualizează permanent o
listă cu entităţile desemnate teroriste.11
De asemenea există o listă a statelor sponsori ai teroriştilor.
În opinia mea, lupii singuratici sunt acei terorişti care operează singuri, întrerup
conexiunile şi dialogul cu orice organizaţie sau grupare teroristă şi eventual nu au avut niciodată
astfel de legături şi pe cale de consecinţă acţionează numai singuri fiind implicit mai dificil de
detectat. Aportul supravegherii electronice este diminuat la maximum, doar spiritul de anticipare
sau/sursele de informare umane pot salva comunităţile sau bunurile de la dezastre greu de imaginat.
O definiţie asemănătoare este dată şi în sursele de informare publică.12

III. Terorism sau patriotism

De-a lungul timpului statele lumii s-au confruntat prezenţa activă a unor organizaţii
desemnate ca fiind oficial „organizaţii teroriste” dar care aveau în programul lor obţinerea

5
https://en.wikipedia.org/wiki/Cyberterrorism, accesat la data de 01.02.2017, ora 09.40.
6
Handbook for Russian Information Warfare, Keir Giles, NATO Defense College, November 2016, Roma, Italia, p. 49.
7
https://www.crashdebug.fr/informatik/93-securite/5506-une-attaque-cybernetique-de-la-chine-ouvre-une-breche-dans-
le-reseau-de-la-maison-blanche-mettant-en-peril-les-codes-nucleaires-d-attaque-americain,accesat la data de
01.02.2017, ora 10.05.
8
http://www.qmagazine.ro/cyber-defence-an-important-component-of-romania%E2%80%99s-nato-strategic-
profile_273144. html, accesat la data de 01.02.2017, ora 10.00.
9
M. Ferchedău-Muntean şi alţii, Terorismul, Istoric, forme, combatere,Culegere de studii, Editura Omega, Bucureşti,
2001, p. 113.
10
http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/PDF/?uri=CELEX:32016D1136&qid=1474969819578&from=EN
11
https://www.state.gov/j/ct/list/c14151.htm, accesat la data de 01.02.2017, ora 14.10.
12
https://en.wikipedia.org/wiki/Lone_wolf_(terrorism), accesat la data de 01.02.2017,ora 14.30.
226
independenţei naţionale, eliberarea de sub jugul colonial, izgonirea trupelor străine din ţară
considerate „forţe de ocupaţie”, adoptarea sistemului politic, economic şi social socialist,
schimbarea orânduirii sociale şi politice.
În opinia mea, doar aplicarea regulilor aşa zise de „common sense” poate conduce la
concluzia corectă a delimitării celor ce sunt terorişti sau folosesc mijloace de natură teroristă care
automat îi transformă în terorişti, de cei care mai greu dar de obicei cu succes, folosindu-se de
valorile democratice reuşesc să îşi atingă obiectivele istorice. Exemplul marelui politician patriot
indian Mohandas Gandhi13 care a organizat pe data de 12 Martie 1930 cunoscutul Marş al Sării,
pornit iniţial împreună cu 78 de adepţi şi care a învins simbolic interdicţia impusă de imperiul
britanic tuturor indienilor de a-şi procura singuri din mediul înconjurător sarea necesară şi
obligativitatea de a o cumpăra de la imperiu.

IV. Fenomenul teroriştilor sinucigaşi

Istoria omenirii cunoaşte mai multe exemple de atacuri sinucigaşe începând cu evreii
Zealoţi şi Sicari împotriva ocupaţiei romane, grupul de iranieni denumit Asasinii care luptau
împotriva domniei sunnite, ştiut fiind că ei sunt un popor şiit, şi nu în ultimul rând cu atacurile
sinucigaşe tip kamikaze ale militarilor japonezi în timpul celui de-al doilea Război Mondial.
În opinia mea, punctul culminant al acţiunilor teroriste indiferent sub ce aşa zisă
pretinsă motivaţie au fost acestea comise, l-a reprezentat atacul concertat din ziua de 11 Septembrie
2001 asupra unor ţinte din Statele Unite ale Americii:Turnurile Gemene şi Pentagonul.
Au fost ucise 2977 persoane în New York şi într-o zonă rurală din Pennsylvania14.
Atacuri sinucigaşe sunt şi acelea în care şansele de supravieţuire ale atacatorilor sunt
foarte mici sau inexistente şi acest lucru este cunoscut şi asumat de la bun început de atacator(i).
Conform unei analize15scopul acţiunilor sinucigaşe a fost de-a lungul timpului după
cum urmează:
-eliberarea unor lideri sau membrii ai organizaţiilor teroriste de către statele afectate;
-crearea de panică în rândul instituţiilor statului şi al cetăţenilor şi aş adăuga eu, cu
influenţarea rezultatului alegerilor în sensul renunţării la programe politice democratice,
participarea la operaţiuni militare;
-menţinerea neîncrederii populaţiei în capacitatea instituţiilor statului de a asigura
securitatea cetăţeanului. Acest lucru este foarte evident în Afganistan unde încrederea cetăţenilor în
guvernul de unitate naţională este scăzută, dat fiind că atacurile sinucigaşe sunt la ordinea zilei chiar
în inima capitalei Kabul.

V. Talibanii16-studiu de caz
Talibanii sunt un grup fundamentalist Islamic compus în marea majoritate din etnici
Paştuni care locuiesc pe tot cuprinsul Afganistanului dar şi dincolo de linia de demarcaţie
Durand(actuala frontieră) dintre Afganistan şi Pakistan. Ei au deţinut puterea în Afganistan între
anii 1996 şi 2001 după ce au reuşit înlăturarea prin violenţă a Mujahedinilor care erau la putere din
anul 1989, când având puternic sprijin american, au determinat retragerea armatele sovietice.
Dintre metodele de luptă şi tacticile folosite de Talibani pe care le-am identificat pe
timpul cât am fost membru al Misiunii de Poliţie a UE în Afganistan-EUPOL(2010-2015) pot
enumera următoarele:
-obţinerea de venituri din traficul de droguri şi din minerit ilegal;

13
http://wagingnonviolence.org/feature/gandhi-win/, accesat la data de 02.02.2017, ora 10.40.
14
http://www.usatoday.com/story/news/politics/2016/09/10/10-things-you-may-have-forgotten-911/90007376/, accesat
la data de 02.02.2017, ora 10.00.
15
A. Neagu, C. Profirescu, Prevenirea şi limitarea efectelor actelor teroriste cu utilizarea de explozivi, Academia de
Poliţie”Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti, 2015, Editura Dobrogea, p. 65.
16
http://www.cfr.org/afghanistan/taliban-afghanistan/p10551,accesat la data de 02.02.2017, ora 11.00.
227
 -atacurile sinucigaşe folosind BBID(Body Borne Improvised Device), VBID(Vehicle
Borne Improvised Device) şi nu în ultimul rând folosirea de biciclete şi motorete/motociclete pentru
atacuri sinucigaşe;
-folosirea minelor magnetice;
-folosirea copiilor ca atacatori sinucigaşi;
-folosirea femeilor ca atacatori sinucigaşi;
-otrăvirea copiilor care merg la şcoală şi în general a fetelor;
-otrăvirea sau administrarea de somnifere membrilor forţelor de ordine aflate în puncte
de control strategice, urmată de uciderea acestora de către un Taliban infiltrat în rândul lor;
-detonarea de la distanţă prin semnal radio GSM a încărcăturilor explozibile;
-ţintele alese sunt: personalul instituţiilor de forţă(MAI, MApN, National Department of
Security/SRI ul nostru), sediile, mijloacele de transport persoane, militari şi bunuri ale acestor
instituţii, parlamentari, angajaţi ai instituţiilor statului în general, judecători, procurori, guvernatori,
şefi unităţi de poliţie, angajaţi locali şi internaţionali ai organizaţiilor internaţionale, membrii
ISAF(Forţa Internaţională de Stabilizare în Afganistan) respectiv actuala NTM-A(NATO Training
Mission-Advisory), sediile instituţiilor internaţionale, locuri publice pentru petrecerea timpului
liber, magazine frecventate de străini;
-atacurile succesive de-a lungul aceleiaşi zile;
-realizarea de mari ofensive împotriva forţelor guvernamentale;
-renunţarea la luptă pe timpul iernii, încheierea de înţelegeri de pace denunţate imediat
ce vine primăvara iar terenul muntos extrem redevine accesibil;
-infiltrarea de oameni în rândul organizaţiilor internaţionale, a forţelor de ordine şi de
apărare, al localurilor publice frecventate de străini.
La început, atacurile se executau după ora 07.00 şi până la ora 12.00 adică între
rugăciunea de dimineaţă şi cea de prânz. Ulterior am fost martor şi am trăit destul de intens,
schimbarea constând în comiterea de atacuri indiferent de ora din zi şi din noapte, timpul fiind
dictat de oportunitatea de a lovi mortal ţinta/ţintele alese.
Iniţial erau folosite maşini aflate în stare avansată de degradare care odată apărute pe
drumurile publice creau o stare de derută totală, cetăţenii evitând acest gen de autovehicule
(denumite ironic de cetăţenii din Kabul “gingle bell” dat fiind faptul că erau colorate viu şi aveau de
asemenea fel de fel de ornamente ataşate şi care sunt specifice anumitor zone şi etnii din Afganistan
şi Pakistan unde talibanii îşi au fieful), mai ales dacă erau ocupate doar de o singură
persoană(bărbat întotdeauna).
Ulterior, pentru a putea pătrunde în zonele securizate, talibanii alegeau maşini scumpe şi
noi, de genul Toyota Land Cruiser. Tactica s-a dovedit de multe ori de succes, reuşind să pătrundă
în perimetre securizate de forţele de securitate afgane sau cel puţin să se apropie la distanţe letale
pentru obiectivele şi persoanele vizate.
Atacurile armate au loc prin participarea unui număr mare de atacatori, sunt bine
organizate şi folosesc în ultimul timp tehnică sofisticată procurată prin coruperea forţelor militare
ale Afganistanului şi respectiv urmare a capturării multor transporturi ale acestora sau destinate
forţelor militare internaţionale NATO.
Atacurile nu mai cunosc perioade de pauză sau de diminuare, tipice în trecut pe timpul
iernii şi reluate în cadrul tradiţionalei Ofensive de primăvară. Nici perioada Sfântului Ramadan nu
mai constituie moment de încetare a ostilităţilor.
Cu excepţia accidentelor în manipularea materialelor explozive, niciodată atacurile cu
maşini capcană(VBIED) nu au fost comise de mai mult de o persoană.
Talibanii folosesc şi o metodă eficace pentru convingerea populaţiei locale în a fi de
partea lor, respectiv justiţia de tip traditional și cu aplicarea extremă uneori a legii Sharia bazată pe
o interpretare proprie şi violentă la care localnicii apelează, dat fiind lipsa de corupţie a acestui tip
de justiţie, gratuitatea, rapiditatea procedurilor şi justeţea deciziilor lor având în vedere că aceştia
apelează din ce în ce mai puţin la metodele crude de amputare a membrelor sau uciderea
vinovaţilor.
228
 Talibanii de obicei revin, nu renunţă uşor la atacarea din nou a poziţiilor
guvernamentale fiind dovedit faptul că etapa de stabilizare ulterioară recuceririi unor poziţii nu este
gestionată corespunzător de forţele guvernamentale motiv pentru care spus pe româneşte-cum
zicem noi, Afganistanul este un haos total…
Cu toate acestea şi Talibanii au problemele lor prin apariţia unor facţiuni care nu doresc
pacea cu guvernul de la Kabul şi forţele internaţionale, prin sosirea membrilor ISIS în zona
provinciei sud estice Nangarhar şi racolarea unora dintre membrii săi.
Faţă de ISIL, Talibanii au adoptat o atitudine de non compromis, fiind împotriva
ideologiei dar şi prezenţei acestora, având loc în acest sens şi numeroase lupte pentru alungarea
ISIL din zonele controlate de Talibani.
Un caz de notorietate este acela al generalului Abdul Rashid Dostum17, liderul etnicilor
Uzbeki din Afganistan, actual vicepreşedinte şi lider recunoscut al Nordului care în ultimele luni ca
şi cu decenii în urmă a mers în nordul ţării pentru a conduce personal forţele sale militare în număr
de 25.000 de oameni alături de cele guvernamentale, pentru eliberarea oraşului Kunduz de sub
ocupaţia talibanilor.
Talibanii au lansat de la bun început un avertisment forţelor internaţionale:
“You have the money! We have the time!”.

VI. ISIS-noua ameninţare asupra lumii

ISIS prezintă o particularitate anume faţă de alte organizaţii teroriste şi anume aceea că
se vrea a fi un stat ca toate celelalte state ale lumii cu o ordine socială şi politică aparte, sens în care
a cucerit teritorii şi bogăţii vaste în lumea arabă pe fondul vidului de putere lăsat de plecarea
armatei americane din Irak dar şi al instabilităţii generale din Orientul Mijlociu urmare a Primăverii
Arabe şi al războiului din Siria.
Exemplul Rusiei care a închis focarul cecen şi încă se mai luptă cu teroriştii din
Daghestan dar şi cu perspectiva reîntoarcerii teroriştilor acasă în Federaţia Rusă, este de luat în
seamă.
De aceea cred eu, Rusia a acţionat fără ezitare, decisiv pentru înfrângerea teroriştilor şi a
opoziţiei siriene în Siria. Altfel, s-ar fi putut confrunta cu problemele vechi, amplificate la extrem
pe teritoriul republicilor din Caucaz.
Preşedintele nou ales al SUA Donald J. Trump a trasat ca şi sarcina Şefilor de State
Majore Reunite ale Departamentului Apărării întocmirea unei strategii pentru înfrângerea ISIS în 30
de zile atât în Siria cât şi în Irak. Acest lucru a fost prioritatea numărul 1 anunţată de noul şef de stat
american şi arată că deja „enough is enough” (destul - este de ajuns), paharul s-a umplut.

VII. Terorismul în România

Este cunoscută activitatea Gărzii de Fier (Legiunea Arhanghelul Mihail) care în anii ‘40
a propagat idei fasciste şi a comis numeroase acte teroriste la adresa opozanţilor respectiv a celor
percepuţi ca duşmani, datorită poziţiilor publice ale acestora de criticare a ideologiei naziste.
Pe timpul regimului comunist, dat fiind rolul de mediator al României în conflictul
arabo-israelian, România a fost ferită de valurile de atacuri teroriste care au lovit Europa. Efectele
pozitive ale acelei poziţionări strategice unice mai sunt şi astăzi prezente.
În România postdecembristă, au fost cazuri izolate, neorganizate de lupi singuratici care
datorită unor motivaţii personale sau pentru a-şi asigura publicitate au comis acte reuşite sau doar
tentative de acte de terorism.
Astfel:
1. Dragoş Ciupergescu, autorul unui atac cu grenadă comis în anul 2002 la liceul Jean
Monnet din Bucureşti, cadru militar disponibilizat. El este şi autorul unei alte tentative de atac cu
grenadă comisă în Parcul Cişmigiu.

17
http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/asia/afghanistan/9435387/Taking-tea-with-Afghanistans-most-fearsome-
warlord-General-Abdul-Rashid-Dostum.html, accesat la data de 02.02.2017, ora 12.00.
229
 2. Luigi Constantin Boicea, zis Omar al-Faruq, convertit la Islam, 17 ani din Craiova
arestat la data de 8 Decembrie 2015 şi suspectat de acte de terrorism comise prin propagandă
jihadistă.
3. Oliver Stan (38 de ani), zis Mesia, un bărbat diagnosticat cu schizofrenie paranoidă,
la data de 7 iulie 2013, a intrat într-un amfiteatru din corpul principal al Universităţii Tehnice
„Gheorghe Asachi” (UTI) din Iaşi intenţionând să-l arunce în aer cu un dispozitiv creat dintr-un
proiectil din cel de-Al Doilea Război Mondial.

VIII. Strategii pe linia asigurării securităţii interne din perspectiva luptei

împotriva terorismului
Atacul terorist comis la data de 9 Septembrie 2001 împotriva Statelor Unite ale
Americii a constituit de fapt un atac împotriva umanităţii, împotriva lumii civilizate în care dreptul
la viaţă este un drept suprem protejat prin lege.
Urmare a acestui atac, impactul a vizat multiple domenii ale vieţii sociale, politice,
militare şi al serviciilor de informaţii după cum urmează18:
-pe plan legislativ şi al normelor de drept internaţional;
-pe planul relaţiilor dintre statele lumii;
-pe planul elaborării strategiilor de securitate, al unor programe şi planuri de acţiune;
-pe planul practic şi operaţional;
-pe plan teoretic şi analitic.
Dacă privim la schimbarea profundă petrecută în SUA după atacurile din 9 Septembrie
2001, aceasta s-a materializat şi prin apariţia unei instituţii unificatoare a lumii intelligence-ului pe
linia combaterii terorismului, respectiv a „Department of Homeland Security”19 al cărei misiune
este prevenirea terorismului şi creşterea securităţii naţiunii americane.
S-au scris multe pe acest subiect dar personal am discutat pe perioada cursurilor urmate
la Academia Naţională FBI din Quantico, SUA în anul 2008 cu o mulţime de colegi americani şi
opinia generală a fost că informaţia privind iminenţa atacurilor de la 9 Septembrie a existat dar se
afla pe căile întortocheate ale cooperării inter-instituţionale americane şi care după schimbările
petrecute a condus la mutarea centrului de greutate pe regiuni ale SUA, făcând astfel mai uşor
fluxul informaţional de la sursă către zona de decizie de la vârful ierarhiei.
În documentul intitulat “A Secure Europe in a better World”(ESS),20 sunt identificate
cinci ameninţări cheie la adresa securităţii UE după cum urmează:
-Terorismul.
-Proliferarea armelor de distrugere în masă (WMD).
-Conflictele regionale.
-Statele nefuncţionale.
-Crima organizată.
Acelaşi document-ESS- cheamă statele membre ale UE către un angajament preventiv,
pentru a putea fi astfel evitate noi crize, noi conflicte.
Una dintre cele mai mare provocări de securitate este identificată ca fiind folosirea
Armelor de provocare a perturbărilor în masă de către terorişti (producerea de pene de curent,
crearea de probleme cu furnizarea apei şi întreruperea funcţionării infrastructurii de bază).21
Instabilitatea pe linia securităţii interne a UE este provenită din vecinătatea apropiată
a UE şi din schimbarea formelor de radicalizare, a violenţei şi extremismului.22 Este recunoscut

18
V. Ursache, V. Simileanu, S. Paraschiv, Terorismul-cauze şi implicaţii de ordine geopolitic, Editura TOP FOR(I),
Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2006, pp. 28-29.
19
https://www.dhs.gov/mission, accesat la data de 02.02.2017, ora 13.30.
20
www.eeas.europa.eu/csdp/european-security-strategy, accesat la data de 26.05.2016.
21
New Security Challenges and the Need for New Forms of EU Cooperation: The Solidarity Declaration against
Terrorism and the Open Method of Coordination, MAGUNS EKENGREN, Swedish National Defence College,
Sweden, European Security,Vol. 15, No.1, 89_111, March 2006, Routledge Taylor & Francis Group, p. 109.
230
faptul că ameninţările devin din ce în ce mai variate dar şi internaţionale, transfrontaliere şi
transsectoriale în natură şi această situaţie necesită un răspuns coordonat şi efectiv la nivelul întregii
Uniuni Europene.
Agenda UE defineşte clar modalităţile prin care pot fi sprijinite statele membre în
asigurarea securităţii.
În acest sens, conform Cartei Drepturilor Fundamentale şi a Judecăţii Curţii Europene
de Justiţie din 8 Aprilie 201423, securitatea şi respectarea drepturilor fundamentale ale omului nu
sunt scopuri aflate în conflict unul cu celălalt ci dimpotrivă sunt evaluate ca fiind complementare cu
politica.
Conform Cartei Fundamentale a Drepturilor „toate măsurile de securitate dispuse în
cadrul Uniunii Europene, trebuie să fie în linie cu principiile necesităţii, proporţionalităţii şi
legalităţii, cu prevederea de măsuri care să asigure adresarea responsabilităţii judiciare”24.
În concluzie, Agenda UE prevede ca şi principii şi măsuri următoarele:
-asigurarea respectării depline a drepturilor fundamentale;
-creşterea transparenţei, responsabilităţii şi controlului democratic pentru a se oferi
încredere cetăţenilor;
-asigurarea unei abordări unitare între agenţii dar şi transsectorial;
-punerea laolaltă a tuturor dimensiunilor interne şi externe ale securităţii.
Trei priorităţi sunt identificate la nivelul Uniunii Europene pe linia securităţii sale:
-terorismul şi luptătorii terorişti străini;
-criminalitatea organizată transfrontalieră;
-cyber crime.
Pentru a avea o imagine corectă a amplorii şi complexităţii problematicii legate de
ameninţările tip cyber/informatice în cazul României, din analizele efectuate de Centrul Naţional de
răspuns la incidentele de securitate cibernetică - CERT-RO, aceasta este şi o ţară care generează
incidente de cyber securitate dar şi o ţară de tranzit pentru cei ce atacă din afara teritoriului naţional,
în ceea ce priveşte folosirea sistemelor de informaţii vulnerabile şi respectiv compromise care fac
parte din spaţiul naţional cibernetic.25Altfel în anul 2014 au fost semnalate un număr de aproximativ
9 milioane de atacuri cibernetice în România.
Conform Strategiei Naţionale de Apărare a Ţării,26 România a identificat în cadrul
Strategiei Naţionale de Apărare a Ţării pentru perioada 2015-2019 următoarele amenințări:
-acţiuni destabilizatoare din vecinătatea estică;
-perpetuarea conflictelor îngheţate din regiunea Mării Negre şi instabilitatea din
Balcanii de Vest;
-distorsiunile de pe pieţele energetice;
-ameninţările cibernetice lansate de entităţi ostile, statale sau non-statale;
-terorismul;
-proliferarea armelor de distrugere în masă şi a vectorilor purtători;
-acţiunile informative ostile.
În ceea ce priveşte ameninţările la adresa securităţii interne conform Strategiei
Naţionale de Ordine şi Siguranţă Publică 2015-202027au fost identificate următoarele ameninţări:

22
COMMUNICATION FROM THE COMMISSION TO THE EUROPEAN PARLIAMENT, THE COUNCIL, THE
EUROPEAN ECONOMIC AND SOCIAL COMMITTEE AND THE COMMITTEE OF THE REGIONS, The
European Agenda on Security, Strasbourg, 28.4.2015, COM(2015) 185 final.
23
Article 6 of the Charter of Fundamental Rights and Judgement of the European Court of Justice of 08 Aprilie 2014, in
joined cases C-293/12 and C-594/12, paragraph 42.
24
Article 52(1) of the Charter of Fundamental Rights; judgement of the European Court of Justice of 8 Aprilie 2014.
25
Report on Cybersecurity Alerts Processed by CERT-RO in 2015, Author(s): CERT, RO
Issue: Volume 5, Issue 1, Year 2016.
26
***, Strategia Naţională de Apărare a Ţării, 2015-2019, p. 10.
27
HG nr.779/2015 pentru aprobarea Strategiei Naţionale de Ordine şi Siguranţă Publică 2015-2020, Monitorul Oficial,
Partea I, nr.763 din 13 Octombrie 2015.
231
 -manifestări de rasism, xenofobie,extremism şi alte forme de intoleranţă ce pot genera
tulburări ale ordinii publice sau se pot transforma în acte de violenţă la adresa cetăţenilor, bunurilor
materiale ale acestora sau ale comunităţii;
-creşteri ale fenomenului infracţional;
-creşterea decalajului economic între unele zone geografice, precum şi în rândul
populaţiei;
-apariţia unor crize economice atât la nivel european,cât şi la nivel regional, zonal;
-degenerarea adunărilor publice, spontane sau organizate, cu caracter revendicativ, de
protest sau a altor forme de manifestare a cetăţenilor în spaţiul public, pe fondul nemulţumirilor în
plan social.
Rusia – ameninţări la adresa securităţii sale28
Chiar dacă nimeni nu şi-a dorit, pentru statele membre sau nemembre UE, din păcate
totul gravitează în ultimii ani în jurul atitudinii şi acţiunilor Rusiei în Europa şi mai nou în Orientul
Mijlociu(războiul din Siria).
Rusia vede ca necesar să fie acordată atenţie situaţiei demografice, migraţiei, traficului
de droguri şi de persoane, crimei organizate transfrontaliere, naţionalismului, xenofobiei,
separatismului, extremismului violent, epidemiilor, deficitul de apă proaspătă, Orientului Mijlociu,
Mării Barents, părţi ale Arcticii, bazinului Caspian şi nu în ultimul rând Asiei Centrale, peninsulei
Coreene, Africii.

IX. Sarcinile Poliţiei Române pe linia cunoaşterii populaţiei

Din perspectiva tipologiei psihologice şi motivaţionale teroriştilor, în România au fost
întâlniţi doar cei din categoria „Fascinaţia aventurii şi a violenţei” .
Poliţia Română are dată în competenţă activitatea de cunoaştere a populaţiei în vederea
prevenirii şi descoperirii faptelor antisociale şi infracţiunilor.
În parteneriat cu Elveţia, IGPR și DGPMB au implementat Programul Poliţiei de
Proximitate ceea ce în opinia mea s-a dorit a fi o modalitate care va revoluţiona munca de poliţie
din perspectiva legăturilor sale cu comunitatea dar în practică se dovedeşte a fi un punct slab al
Poliţiei Române în primul rând prin abordarea nerealistă a numărului de persoane şi a întinderii
teritoriului alocat unui poliţist de proximitate.
Raportarea doar la cifrele statistice ale criminalităţii şi luptei împotriva faptelor
antisociale nu este sănătoasă pentru a avea un management profesionist pe linia activităţii poliţiei ca
prestator de servicii terţiar.
Nu îmi pot înfrânge admiraţia faţă de poliţiştii care au activat ca sectorişti la secţiile de
poliţie din capitală până la implementarea conceptului poliţiei de proximitate şi care desfăşurau
activităţi de cunoaştere şi sprijinire a populaţiei recunoscute de comunitate.
Numai aşa se poate face cunoaşterea mediilor cheie, dialogul inter-cultural ,
împărtăşirea bunelor practici.

X.Concluzii:
Terorismul poate lovi oriunde şi oricând. Am trăit şi muncit 5 ani în Afganistan, unde
am trăit evoluţiile periculoase ale terorismului şi unde am simţit direct teama şi haosul produse de
atacurile teroriste în rândul populaţiei.
Cunoașterea aspectelor teoretice, dar și a cazuisticii existente pe plan mondial este
crucială în pregătirea profesională a viitorilor ofițeri ai MAI în general și a celor de poliție și
jandarmi în special.

28
Russia’s National Security Strategy-2020, rustrans.w.ikidot.com/russia-s-national-security-strategy-to 2020, p. 3,
accesat la 02.02.3016.
232
 Referințe bibliografice:
1. C. Voicu, M. Ionescu, Terorismul aerian, Abordarea juridică. Prevenirea şi
gestionarea crizelor, Editura PRO UNIVERSITAREA, Bucureşti, 2006;
2. C. Peţa, Ş. Dogaru, Terorism şi Neoterorism, Manual de bune practici C.B.R.N.-E.,
Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Capitoul 3: Neoterorismul, Editura Dobrogea,
Bucureşti, 2015;
3. C. T. Cojanu, S. S. Căpăţână, Manual de bune practice C.B.R.N.-E., Modalităţi de
acţiune în cazul atacurilor cu agenţi biologici, Academia de Poliţie “Alexandru Ioan Cuza”, Editura
Dobrogea, Constanţa, 2015;
4. L. Pereş, S. A. Vasile, Cooperarea structurilor de ordine şi siguranţă publică la
nivel naţional şi european, Academia de Poliţia “Alexandru Ioan Cuza”, Editura Dobrogea,
Bucureşti, 2015;
5. Dr. I. Popescu, N. Rădulescu, N. Popescu, Terorismul internaţional flagel al lumii
contemporane, Editura Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2003;
6. Terorismul azi, vol. XVIII-XXI, an II, 2007, Institutul de studii şi cercetări ale
terorismului;
7. ***, Russia’s National Security Strategy-2020, rustrans.w.ikidot.com/russia-s-
national-security-strategy-to 2020;
8. ***, Strategia Naţională de apărare a ţării pentru perioada 2015 -2019, O Românie
puternică în Europa şi în lume.
9. HG nr.779/2015 pentru aprobarea Strategiei Naţionale de Ordine şi Siguranţă Publică
2015-2020, Monitorul Oficial, Partea I, nr.763 din 13 Octombrie 2015;
10. Article 52(1) of the Charter of Fundamental Rights; judgement of the European
Court of Justice of 8 Aprilie 2014;
11. EU Maritime Security Strategy (Council Conclusions of 24.6.2014); the Cyber
Security Strategy (JOIN (2013)1 final of 7.2.2013); the Strategy for Customs Risk Management
(COM(2014)527 final of 21.8.2014); the Strategic Framework for European Cooperation in
Education and Training (Council Conclusions of 12.5.2009); the EU Youth Strategy (COM (2009)
200 final of 27.4.2009); EU strategy to step up the fight against cigarette smuggling and other forms
of illicit trade in tobacco products (COM(2013) 324 final of 6.6.2013). The European Agenda on
Security, Strasbourg, 28.4.2015, COM (2015) 185 final;
12. Report on Cybersecurity Alerts Processed by CERT-RO in 2015, Author(s): CERT,
RO, Issue: Volume 5, Issue 1, Year 2016;
13. A SECURE EUROPE IN A BETTER WORLD EUROPEAN SECURITY
STRATEGY, Brussels, 12 December 2003;
14. New Security Challenges and the Need for New Forms of EU Cooperation: The
Solidarity Declaration against Terrorism and the Open Method of Coordination, MAGUNS
EKENGREN, Swedish National Defence College, Sweden, European Security,Vol. 15, No.1,
89_111, March 2006, Routledge Taylor & Francis Group;
15. COMMUNICATION FROM THE COMMISSION TO THE EUROPEAN
PARLIAMENT, THE COUNCIL, THE EUROPEAN ECONOMIC AND SOCIAL COMMITTEE
AND THE COMMITTEE OF THE REGIONS, The European Agenda on Security, Strasbourg,
28.4.2015, COM(2015) 185 final;
16. Article 6 of the Charter of Fundamental Rights and Judgement of the European
Court of Justice of 08 Aprilie 2014, in joined cases C-293/12 and C-594/12, paragraph 42;
17. V. Ursache, V. Simileanu, S. Paraschiv, Terorismul-cauze şi implicaţii de ordine
geopolitic, Editura TOP FOR(I), Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2006;
18. What is 'Islamic State'?, http://www.bbc.com/news/world-middle-east-29052144;
19. https://geopoliticalfutures.com/taliban-battlespace-in-afghanistan-2016/;
20. A. Neagu, C. Profirescu, Prevenirea şi limitarea efectelor actelor teroriste cu
utilizarea de explozivi, Academia de Poliţie”Alexandru Ioan Cuza”, Editura Dobrogea, Bucureşti,
2015;
233
 21. Handbook for Russian Information Warfare, Keir Giles, NATO Defense College,
November 2016, Roma, Italia;
22. D. V. Cavaropol, F. Neacşa, Manual de bune practice C.B.R.N.-E. Riscul chimic şi
ameninţările teroriste, Academia de Poliţie, Editura Dobrogea, Constanţa, 2015;
23. M. Ferchedău-Muntean şi alţii, Terorismul, Istoric, forme, combatere. Culegere de
studii, Editura Omega, Bucureşti, 2001;
24. LEGEA nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea şi combaterea
terorismului, actualizată.

234
 EVALUAREA RISCULUI RUTIER ÎN ACCIDENTOLOGIE

ROAD RISK ASSESMENT IN ACCIDENTOLOGY

Drd. GEORGESCU Cătălin – Valentin
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuzaˮ, Școala Doctorală OPSN
catageorgescu7@gmail.com

Abstract (ro): Odată cu apariţia vehiculelor motorizate şi a traficului rutier

propriu-zis, a introducerii autovehiculului ca principal mijloc de transport şi implicarea
acestuia în activităţile umane au apărut şi accidentele rutiere soldate cu victime
omeneşti.
De la începuturile disciplinei, accidentologia s-a concentrat pe consecinţele
nedorite ale acţiunii sociale şi este pe cale să dezvolte pe deplin un studiu sistematic al
accidentelor şi dezastrelor rutiere.
Personalităţi marcante din domeniu critică activitatea curentă privind accidentele
rutiere pentru fragmentarea şi izolarea ei de sociologia de baza, pentru lipsa inovaţiei
teoretice, pentru lipsa viziunii asupra suferinţei diferenţiate şi pentru liniştea totală care
se lasă la întrebările maselor.
Acest articol prezintă o imagine a accidentologiei într-un context care să rectifice
defectele percepute şi deasemenea, susţine accidentologia ca disciplină de bază având în
vedere că accidentele sunt acceptate din punct de vedere social, sunt studiate prea puţin
în comparaţie cu alte probleme sociale şi că acestea sunt în creştere în scară, frecvenţă
şi severitate.
Problemele prezentate sunt foarte complexe, de tip multi-sectorial şi
multidisciplinar şi necesită o planificare strategică în mod eficient la nivel naţional.
Această strategie trebuie să includă cerinţele de siguranţă ale tuturor participanţilor la
trafic şi să implice toate părţile interesate (organisme guvernamentale, organisme de
cercetare, sectorul privat, organizaţiile non-guvernamentale, mass-media şi, în general,
utilizatorii finali) prin activităţi de consultare.

Cuvinte-cheie: accidentologie, accidente, dezastre, consecinte nedorite, strategie.

Abstract (en): With the advent of motorized vehicles and road traffic itself, the
introduction of the vehicle as the main means of transport and its involvement in human
activities also occurred the road accidents that resulted in human victims.
Since the beginning of the discipline, accidentology has focused on the
undesirable consequences of social action and is about to fully develop a systematic
study of road accidents and disasters.
Significant personalities criticize the current activity of studyng road traffic
accidents for its fragmentation and isolation from basic sociology, lack of theoretical
innovation, lack of vision of differentiated suffering, and total silence left for the
masses.
This article presents a picture of accidentology in a context that rectifies perceived
faults and also supports accidentology as a basic discipline since accidents are socially
accepted, are being studied too little in comparison with other social problems and that
they are increasing in scale, frequency and severity.
The problems presented are very complex, multi-sectoral and multidisciplinary,
and require strategic planning at national level. This strategy must include the safety
requirements of all road users and involve all the parties concerned (government

235
 departments, research structures, the private sector, non-governmental organizations,
the media and, in general, end-users) through consultation activities.

Keywords: accidentology, accidents, disasters, unintended consequences,

strategy.

I. Introducere
Acest articol începe cu observaţia că sociologia studiază din cele mai vechi timpuri
consecinţele nedorite sau accidentale ale acţiunilor sociale dar în mod paradoxal dezvoltă un studiu
sociologic foarte solid al accidentelor.
Sunt explicate în acest articol noţiunile de accidentologie, accident şi dezastru. Sunt
notate aici critici actuale ale domeniului şi sunt prezentate motivele pentru dezvoltarea în mod
sistematic a sociologiei accidentelor şi dezastrelor.
Ne uităm la ceea ce accidentologia pare să ne dezvăluie, considerăm accidentele că fiind
normale în lume şi criticăm noţiunea de accidente ale naturii căci dezastrele naturale sunt
întotdeauna mediatizate. Urmând ideea lui Charles Perrow 1, acest articol defineşte accidentele că
fiind evenimente nedorite ce afectează oamenii, lucrurile materiale şi sistemele. Dezastrele sunt
definite că accidente mari, accidente umane şi ''naturale'' care sunt pe scară largă, costisitoare,
publice, neaşteptate şi traumatice2.
Răspândirea accidentelor rutiere pe parcursul anului şi natură de zi cu zi a acestora nu
au impactul mediatic al unui accident de avion, dar conform statisticilor privind accidentele se
constată o mai mare suferinţă umană şi deasemenea costuri enorme pentru societate.
Dat fiind faptul că mobilitatea creşte de la an la an şi riscul de pierdere de vieţi omeneşti
creşte proporţional cu aceasta, este necesar a avea o disciplină de sine stătătoare pentru a proteja
participanţii la trafic vulnerabili şi pentru a minimiza efectele negative ale accidentelor rutiere.
Odată cu apariţia vehiculelor motorizate şi a traficului rutier propriu-zis, a introducerii
autovehiculului ca principal mijloc de transport şi implicarea acestuia în activităţile umane au
apărut şi accidentele rutiere soldate cu victime omeneşti.
Având în vedere că aceste evenimente se datorau în mare parte caracteristicilor
autovehiculelor conduse pe drumul public, dar în special caracteristicilor drumului pe care acestea
se deplasau, în anul 1970 un grup de cercetători francezi au pus bazele unei discipline noi care să
diferenţieze cauzele accidentelor, să reducă numărul şi să minimizeze efectele acestora.
Accidentologia a apărut ca o necesitate într-o societate aflată într-o continuă dezvoltare socială şi
industrială, în contextul măririi numărului de conducători auto, a parcului de maşini şi dezvoltarea
infrastructurii rutiere.
Această disciplină tratează cauzele accidentelor, mai precis segmentul cuprins între
punctul de pornire al evenimentului - motivul (în cazul accidentelor rutiere punctul de plecare al
autovehiculului) şi momentul producerii acestuia, al coliziunii propriu-zise.
Accidentologia, fiind o disciplină socio-tehnică, se detaşează de traumatologie, aceasta
din urmă referindu-se strict la urmările accidentelor, ca disciplină din latura medicinei umane.
Ar putea fi definită ca o disciplină ştiinţifică proiectată într-un sistem de măsuri bine
definit, care studiază anumite aspecte care duc la apariţia accidentelor şi nivelul de gravitate al
acestora. În cazul accidentelor rutiere studiază gradul de pregătire în conducerea pe drumurile
publice a individului în funcţie de vârstă, sex, comportament, starea carosabilului şi particularităţile
acestuia, condiţiile meteorologice etc.
Accidentologia este o ramură a sociologiei care are la bază un mecanism bazat pe
factori de risc. Cercetarea în acest domeniu se bazează pe studierea factorilor de risc la nivel
individual, naţional şi mondial, preluarea, inplementarea şi diseminarea măsurilor care au avut un
efect practic, productiv.

1
C. Perrow, Normal Accidents. Living with High-Risk Technologies. New York: Basic Books, 1984, p. 64.
2
B. Turner, N. Pidgeon, Man-made Disasters (2nd ed.). London: Butterworth Heinemann, 1997, p. 19.
236
 Această activitate este foarte complexă deoarece implică o colaborare interdisciplinară a
mai multor categorii de profesionişti din diferite domenii de activitate:
1. Poliţişti, care prin cercetarea judiciară amănunţită determină cauzele principale ale
producerii evenimentelor, încălcările normelor rutiere privind persoana, autovehiculul şi starea de
viabilitate a drumului, vin cu propuneri pentru modificarea şi completarea acestora, previn prin
activitatea lor zilnică în locurile şi punctele negre unde s-au produs sau este pretabil să se producă
accidente rutiere.
2. Ingineri care prin calcule şi formule matematice, măsurători tehnice şi analize ale
probelor ridicate de la faţa locului pot determina cauzele secundare ale producerii accidentului şi le
asimilează pentru a crea un context bine stabilit din punct de vedere tehnic.
3. Medici care studiind efectele vin cu propuneri pentru îmbunătăţirea măsurilor de
securitate a autovehiculelor în caz de accident, de modificare a normelor legale privind consumul
anumitor substanţe în funcţie de efectele acestora asupra capacităţii de a conduce autovehicule pe
drumul public, a normelor privind timpii de odihnă, a normelor privind anumite afecţiuni care sunt
incompatibile cu calitatea de conducător auto.
4. Economişti, care prin activitatea lor determină costurile unui astfel de eveniment din
punctul de vedere al statului cât şi individual, al persoanei implicate sau neimplicate fizic în
accidentul rutier.
5. Statisticieni care prin colectarea, analizarea şi interpretarea datelor utilizate de
autorităţi pot să determine prin previziuni şi statistici pe o perioadă determinată de timp, într-o
anumită zonă şi pe o anumită categorie de persoane riscurile şi vulnerabilităţile în domeniu.
6. Analiştii în urma previziunilor statisticienilor şi costurilor stabilite de economişti fac
optimizări ale sistematizării traficului rutier în zonele pretabile încălcărilor normelor rutiere şi
producerii de accidente rutiere soldate cu victime omeneşti.

II. Sociologia si lucrul neintentionat

Sociologii ştiu că viaţa nu este întotdeauna cum o doreşti. Existenţa modernă este
asaltată de tot felul de crize: economice, de mediu, existenţiale. De asemenea, ei ştiu că viaţa nu
decurge aşa cum ai plănuit. Într-adevăr, consecinţele nedorite ale acţiunii umane deliberate au
antrenat imaginaţia sociologică încă de la începuturile disciplinei.
Sociologia a fost chiar poziţionată ca fiind o analiză a neprevăzutului. Robert K. Merton
a remarcat că orice sociolog demn de acest nume s-a implicat în această problemă3 în timp ce Karl
Popper a susţinut că nu ar trebui să fie nimic mai puţin decât sarcina principală a teoriei ştiinţei
sociale4. Chiar dacă ne limităm la părinţii fondatori ai disciplinei, ne putem gândi la lucrarea lui
Karl Marx despre tendinţa de scădere a ratei profitului, scrierile lui Max Weber despre creşterea
capitalismului din practicile calviniste şi observaţiile lui Emile Durkheim cu privire la modul în care
patologicul poate să reiasă (apară) din normal ( şi patologicul să poată fi normal).
Concentrarea lui Marx5 pe dialectici şi contradicţii este considerată a fi o dovadă de un
interes neintenţionat. Aici pot fi marcate diferenţe între acţiunile individuale şi proiectarea de
ansamblu. Indivizii au dorinţe, acestea acţionează asupra lor şi agregarea acestora determină
rezultatul final. În unele situaţii, ca şi cu una dintre cele mai importante legi ale economiei politice -
tendinţa ratei de profit să scadă - intenţiile actorilor individuali de a creşte rentabilitatea rezultă din
însăşi antiteza lor.
Creşterea investiţiilor în capitalul constant în raport cu munca (capitalul variabil) poate
creşte productivitatea, dar va reduce în cele din urmă profitabilitatea căci forţa de muncă este sursa
de profit. Tot ceea ce reduce timpul de muncă excedentar în raport cu capitalul global de producţie

3
R. K. Merton, The Unanticipated Consequences of Purposive Social Action. American Sociological Review, 1(6),
894904., 1936, p. 894: http://www.jstor.org/stable/2084615?seq=1#page_scan_tab_contents
4
K. R. Popper, Conjectures and Refutations. The Growth of Scientific Knowledge. London: Routledge & Kegan Paul,
1963, p. 342.
5
K. Marx, Capital: A Critique of Political Economy, Vol. I (Ben Fowkes, Trans). London: Penguin, 1990, p.173.
237
va avea un impact asupra profiturilor. Jon Elster6 crede că atenţia lui Marx asupra consecinţelor
nedorite ale acţiunilor colective individuale “este contribuţia esenţială pentru metodologia ştiinţei
sociale”.
Wolfgang Schivelbusch7 interoghează sursa interesului lui Marx în efectul
neintenţionat,/nedorit. El crede că provine dintr-unul din fenomenele traumatice ale modernităţii -
accidentul tehnologic – şi că Marx a proiectat această idee pe economia politică, deşi o concepţie
materialistă autentică a istoriei ar trebui să acorde o atenţie deosebită exploatării utilajelor şi
oamenilor în egală măsură. Împinse la extreme, utilajele de asemenea arată oboseală: boilerele
explodează, axele locomotivelor cedează. În secolul al XIX-lea s-a crezut că accidentul tehnologic a
apărut prin întreruperea echilibrului maşinii, a legăturii dintre energia conţinută şi metoda de izolare
a acesteia. Marx, spune el, a văzut în mod similar criza economică ca o perturbare a echilibrului
dintre cumpărare şi vânzare în fluxul de mărfuri. Peter Berger8 a observat că acele consecinţe
nedorite ale acţiunilor umane au fost, de asemenea, un motiv recurent în lucrarea lui Max Weber.
Sociologii au înţeles mult timp istoria ca fiind ceva mai mult decât triumful voinţei colective sau
domnia marilor idei. În ''The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism” (Etică protestantă şi
spiritul capitalismului) Weber a notat legăturile dintre practica religioasă şi cea economică.
Doctrina lui Calvin despre predestinare a determinat oamenii să acţioneze în ascensiune
în toate aspectele vieţii, în special cea economică. Acest lucru, a susţinut el, a dat naştere la etosul
capitalismului, ceva ce fondatorii Reformei Calviniste n-au avut în vedere: “În alte cuvinte, lucrarea
lui Weber ... ne oferă o imagine vie a ironiei acţiunilor umane”. În acest caz, un sistem economic
este un accident de religie.
Emile Durkheim9 discută despre normalitate şi patologie în lucrarea sa “Regulile
metodei sociologice”. Practicile normale şi fenomenele sunt în general distribuite, cele patologice
(morbide) nu sunt. În această lucrare el a afirmat că dacă orice ar fi interpretat ca patologic, ar fi
considerat cu siguranţă o crimă. Aceasta este premisa de pornire a criminologiei. Ce este considerat
normal este adesea folositor sau în general acceptabil. Din nou, criminalitatea pare să se opună
acestor noţiuni. Totuşi, Durkheim a fost în măsură să susţină că infracţiunea a fost atât normală cât
şi neintenţionat de pozitivă. Criminalitatea o găsim peste tot, în toate societăţile, în orice moment.
În plus, Durkheim a sugerat că ratele criminalităţii sunt în creştere. “Nu este nici un fenomen care
să prezinte indiscutabil toate simptomele de normalitate deoarece pare a fi strâns legată de condiţiile
vieţii colective”. Acest punct de vedere este continuat de Durkheim cu ideea că infracţionalitatea
este un element important al societăţii “sănătoase”. Criminalitatea este normală şi nicio societate nu
poate exista fără ea, complexitatea socială este de aşa natură încât nu putem atinge niciodată
uniformitatea universală. În plus, crimele reafirmă sentimentele colective privind legea şi
moralitatea publică. Aceasta face ca infracţionalitatea să fie “necesară” şi “folositoare”.
Criminalitatea şi conduita deviantă, în general, oferă şi un alt bine social: perspectiva schimbării.
Nici o valoare sau practică nu rămâne în permanenţă. Actele criminale testează limitele
convenţionale.
Ciudat, în timp ce sociologii au recunoscut întotdeauna evenimentele accidentale, ei
încă nu au elaborat un studiu sistematic al acestora. Liderii sociologi precum Diane Vaughan 10 and
Kathleen Tierney11 critică activitatea curentă privind accidentele rutiere pentru fragmentarea şi

6
J. Elster, (1985). Making Sense of Marx. Cambridge: Cambridge University Press, p. 48.
7
W. Schivelbusch, The Railway Journey. The Industrialization of Time and Space in the 19th Century. Berkeley: The
University of California Press, 1986, pp. 132-133.
8
P. Berger, Invitation to Sociology. A Humanistic Perspective. Harmondsworth: Penguin, 1968, p. 52.
9
É. Durkheim, The Rules of Sociological Method (8th ed.). New York: The Free +9Press 5 (Original work published
1895), 1965, pp. 47-75.
10
D. Vaughan, The Dark Side of Organizations. Mistake, Misconduct, and Disaster. Annual Review of Sociology, 25,
271305, 1999: http://www.annualreviews.org/doi/abs/10.1146/annurev.soc.25.1.271
11
K. J. Tierney, From the Margins to the Mainstream? Disaster Research at the Crossroads. Annual Review of
Sociology, 33, 503525, 2007: http://www.annualreviews.org/doi/abs/10.1146/annurev.soc.33.040406.13 1743?journal
Code=soc
238
izolarea ei de sociologia de bază, pentru lipsa inovaţiei teoretice, pentru lipsa viziunii asupra
suferinţei diferenţiate şi pentru liniştea totală care se lasă la întrebările maselor.

III. De ce avem nevoie de accidentologie?

În afară de rectificarea problemelor pe care Vaughan şi Tierney le-au identificat, de ce
am dori o accidentologie? Trei argumente pot fi prioritare. În primul rând, toate dovezile disponibile
sugerează că accidentele sunt în creştere în ceea ce priveşte amploarea, frecvenţa şi gravitatea
acestora12. Wolfgang Kröger13 în cadrul Internaţional Risk Governance Council observă creşterea
lor masivă în ultimii ani. Acest lucru a dus la aproape o jumătate de milion de decese, cu încă 2,5
miliarde de persoane afectate negativ. În plus faţă de costurile umane uimitoare, pierderile
economice din accidente au fost calculate la 690 miliarde USD. Argumentul lui Kröger se
asimilează cu cel al industriei de reasigurări din Elveţia şi de asemenea cu aşa numiţii “savanţi ai
dezastrelor” precum Charles Perrow. În “The Next Catastrophe” Perrow14 a scris: “Toate dezastrele
din surse naturale, din surse industriale şi tehnologice şi din surse deliberate, cum ar fi terorismul,
au crescut în Statele Unite în ultimele decenii şi nici o diminuare nu este vizibilă”. Într-adevăr, scrie
Ulrich Beck15 (1992, p. 52), acum locuim într-o societate de risc în care “consecinţele necunoscute
şi nedorite ajung să fie forţă dominantă în istorie şi în societate”. Nivelurile crescânde de
interconectare şi interdependenţă măresc vulnerabilitatea. De exemplu, prima fabrică de automobile
care a încetat activitatea după dezastrul de la Fukushima a fost o fabrică de camioane General
Motors din Louisiana16.
În al doilea rând, deşi accidentele rutiere sunt o problemă socială semnificativă, studiul
lor rămâne subdezvoltat în raport cu alte probleme sociale precum sinuciderea. Totuşi cifrele de la
începutul anilor 1990 arată că în Anglia şi în Wales (Ţara Galilor) numărul deceselor din accidente
era dublu faţă de cel din sinucideri, acestea fiind principala cauză a deceselor copiilor dintr-o
generaţie întreagă17. Este puţin probabil că aceste cifre să se îmbunătăţească. Judith Green
precizează că într-o epocă de scădere a mortalităţii în Occident, mai ales a mortalităţii infantile,
accidentele rutiere vor deveni din ce în ce mai mult cauzele principale ale decesului.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii ne arată imaginea în ansamblu. Nu înregistrează
statistici privind accidentele rutiere şi sinuciderile în sine; mai degrabă înregistrează leziuni
neintenţionate şi intenţionate (auto-provocate). În 2002 rănirile neintenţionate au fost însumate la
6,2% din decesele globale şi cele auto-provocate la doar 1,5%18. Cele mai recente statistici se referă
la anul 2008. În acel an, 6,4% din decesele globale au fost accidente (accidente rutiere, înecuri,
incendii şi căderi de la înălţime) şi 1.4% au fost decese provocate19.
Constatări semnificative sunt vizibile dacă ne extindem orizonturile şi luăm în
considerare catastrofele la scară largă, lumea pan-europeană apare ca o enclavă a privilegiilor.

12
N. Klein, The Shock Doctrine. The Rise of Disaster Capitalism. Camberwell: Allen Lane, 2007, p. 415.
13
W. Kröger, ‚Der Umgang mit systemischen Risiken – Das Angebot des International Risk Governance Council‘,
Präsentation in der Vortragsreihe „Umgang mit gesellschaftrelevanten Risiken“, ETHZürich. Retrieved from
http://www.lsa.ethz.ch/news/050413VortragsreiheETHHandout.pdf
14
C. Perrow, The Next Catastrophe. Reducing Our Vulnerabilities to Natural, Industrial, and Terrorist Disasters.
Princeton, NJ: Princeton University Press, 2007, p. 1.
15
U. Beck, Risk Society:Towards a New Modernity. London: Sage, 1992, p. 52.
16
N. Bunkley, Lacking Parts, GM Will Close Plant. New York Times. 2011, Retrieved from:
http://www.nytimes.com/2011/03/18/business/global/18auto.html?src=un&feedurl=http%3A%2F%2Fjson8.nytimes.co
m%2Fpages%2Fbusiness%2Fglobal%2Findex.jsonp
17
J. Green, Risk and Misfortune. The Social Construction of Accidents. London: Routledge, 1997, pp. 6-8.
18
World Health Organization, 2004, Annex Table 2 - Deaths by Cause, Sex and Mortality Stratum in WHO Regions,
estimates for 2002. The World Health Report 2004 - Changing History, Retrieved from
http://www.who.int/whr/2004/annex/topic/en/annex_2_en.pdf

19
World Health Organization, 2011, Cause-Specific Mortality, 2008, Global Health Observatory Data Repository,
Retrieved from http://apps.who.int/ghodata/?vid=10012
239
 Dacă accidentele şi catastrofele ar fi fost mereu evenimente nedorite şi neprevăzute şi
dacă ar fi afectat în mod aleatoriu societatea, intervenţia sociologică nu ar mai fi fost de amploare.
Cu toate acestea, de la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, sociologii au ştiut că accidentele sunt
modelate social. Acest lucru ne oferă al treilea motiv pentru intervenţia sociologică. Durkheim 20 a
remarcat modul în care accidentele sunt influenţate de sezon în climatul temperat. Statistici oficiale
arată o creştere a accidentelor în sezonul de vară, când activitatea socială este la apogeu. Următorul
sezon predispus la accidente este iarna, care aduce propriile riscuri, în special probabilitatea
crescută de cădere, prăbuşire, alunecare, defecţiuni ale sistemelor montate pe autovehicule.
Cercetarea accidentelor de către sociologi a dezvăluit alte modele remarcabil de consecvente în care
cei izolaţi, slabi şi mai puţin bogaţi se îndreaptă în mod constant spre mai rău.
Aşa cum Mikael Elinder şi Oscar Erixson21 au arătat într-un studiu al dezastrelor
maritime, care au afectat 15000 de oameni în decursul a trei secole, chiar şi pe mare, femeile şi
copii nu au întâietate. Bărbaţii nu acordă prioritate femeilor şi echipajul nu acordă prioritate
pasagerilor. Această modelare socială se aplică şi categoriilor de accidente ale naturii ca valurile de
căldură prelungite şi furtunile puternice; de asemenea se aplică accidentelor din categoria celor
tehnologice precum accidentele rutiere care sunt în prezent pe locul al patrulea în topul deceselor
persoanelor cu vârstă cuprinsă inte 18 şi 59 ani. În acest caz cel vizat este mai degrabă tânărul decât
bătrânul, populaţia sudului global decât cea nordică, pietonul decât şoferul, care plăteşte în mod
covărşitor cu viaţa22.
Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (World Health Organisation, 2009)
“Violence and Injury Prevention and Disability (VIP) programme”, 90% din decesele cauzate de
autovehicule sunt în ţările în curs de dezvoltare, costurile financiare ale acestora depăşind nivelul pe
care aceste naţiuni îl primesc prin programele financiare de ajutor.
Clar riscurile nu sunt generice. Comunităţile vulnerabile şi marginalizate sunt plasate
structural astfel încât şansele ca acestea să trăiască prin şi să moară din întâlniri accidentale sunt
foarte mari. Există, de exemplu, o întreagă literatură despre justiţia ecologică care analizează
aşezarea haldelor toxice de deşeuri23. În Statele Unite rasa pare a fi factorul determinant în ceea ce
priveşte expunerea la riscuri chimice24. Pentru că accidentologia să poată să aibă valoare, atunci
trebuie să dezvolte şi o victimologie.

IV. Ce va dezvalui accidentologia?

Studiul nostru până în prezent a sugerat că accidentele sunt parte a condiţiei moderne, o
sursă de nesiguranţă fizică semnificativă (şi în creştere) şi de angoasă existenţială. Ele sunt
sindroamele vremurilor noastre. Pe această bază se solicită atenţia sociologilor care sunt însărcinaţi
să înteleagă şi să dea un sens prezentului. Dar mai există un motiv suplimentar pentru a examina un
accident. Accidentele ne permit să înţelegem realitatea socială care, în mod obişnuit, trece
neobservată. Gânditorii de diferite convingeri au susţinut mult timp că adevărul se dezvăluie numai
în aceste momente de ruptură. Din acest motiv, Paul Virilio a denumit accidentul “un miracol
profan”25. Ceea ce dezvăluie în primul rând este substanţa tehnologiei şi partea inferioară a
progresului. Descoperirea dă naştere catastrofei. Fiecare tehnologie este de asemenea invenţia unui
accident specific. Autovehiculul dă naştere accidentului rutier, nava dă naştere naufragiului, calea

20
É. Durkheim, Suicide. A Study in Sociology (8th ed.). New York:The Free Press (Original work published 1897),
1979, p. 120.
21
M. Elinder, O. Erixson, Every Man for Himself. Gender, Norms and Survival in Maritime Disasters. Department of
Economics Working paper, No. 8, University of Uppsala. 2012, retrieved from http://www.nek.uu.se/Pdf/wp20128.pdf
22
I. Roberts, CarWars. The Guardian, 18 January, 2003, retrieved from http://www.guardian.co.uk/comment/
story/0,,877203,00.html
23
P. Mohai, Equity and the Environmental Justice Debate. Research in Social Problems and Public Policy, 15, 2149,
2008, http://www.emeraldinsight.com/doi/abs/10.1016/S0196-1152%2807%2915002-X
24
R. Bullard, Anatomy of Environmental Racism and Environmental Justice. In J. Dryzek, & D. Schlosberg (Eds.),
Debating the Earth. The Environmental Politics Reader (pp. 471492), Oxford: Oxford University Press, 1998.
25
S. Lotringer, P. Virilio, The Accident ofArt (M. Taormina,Trans.). Los Angeles: Semiotext(e), 2005, p. 63.
240
ferată coliziunii şi deraierii. Bruno Latour26 oferă un argument similar. Defectarea bruscă în
accidentele tehnologice poate apărea într-un punct “invizibil”, ca mai apoi să fie practic descoperită.
Refuzul încăpăţânat al unui lucru de a funcţiona automat ne oferă ocazia să ne gândim la ceea ce îl
face de fapt posibil să funcţioneze.
Într-o publicaţie clasică din 1970 Harvey Molotch27 a descris accidentul ca metodologie.
Studiul lui de caz a fost o scurgere de petrol accidentală de pe coasta Californiei. Locuitorii din
zonă ar fi trebuit să fie fermi pe poziţie pentru a se lupta cu petrolul brut care s-a deversat de pe
platforma A în canalul Santa Barbara. Localitatea Santa Barbara este populată de oameni cu un
bogat capital financiar şi cultural. Este un oraş plin de oameni de elită cu legături sus-puse. Totuşi,
aceste resurse s-au dovedit a fi prea mici în faţa unei catastrofe aşa mari. Petrolul nu a fost singurul
lucru care s-a vărsat de pe platformă, după cum scria Molotch, “un pic de adevăr despre puterea din
America s-a revărsat odată cu el”. Apoi, imediat, autorităţile din S.U.A., U.S. Navy şi chiar şi
preşedintele însuşi alături de alte personaje importante s-au aliat pentru a sprijini puterea
corporativă, alcătuind un dosar de caz în “mobilizarea prejudecăţilor”. După cum a observat
Molotch, industria petrolieră furnizează datele care permit agenţiilor federale să o reglementeze şi
oferă burse universitare care permit academiilor să o studieze. În ciuda protestelor localnicilor,
autorităţile au refuzat să oprească forarea. Studiul geologic al SUA a acceptat evaluarea dimensiunii
deversării. Experţii independenţi au oferit în studiile lor o cifră de zece ori mai mare. Acestea au
fost respinse. Fauna moartă a fost, de asemenea, sistematic subestimată de către autorităţi. Într-o
manieră asemănătoare, marina americană a contestat observaţiile făcute de biologii marini la
Universitatea Santa Barbara din California şi a personalului de la muzeul de istorie naturală locală.
Ambele instituţii au susţinut că un număr mare de pui de leu de mare a murit. Unitatea de marină
care administra Channel Islands a contrazis acest lucru spunând că animalele pur şi simplu
dormeau, nu erau moarte. În cele din urmă, cel mai puternic personaj al timpului, preşedintele
Richard Nixon, a fost transportat cu elicopterul pentru a vedea într-adevăr realitatea şi astfel cei
responsabili de nepăsare au fost într-un final traşi la răspundere.
Recent, Frank Trentmann a susţinut că accidentele deschid politica vieţii de zi cu zi. el
scrie: o cădere de curent, lipsa apei sau un sistem de transport public defectat poate ridică întrebări
legate de: responsabilitate (cine este de vină), despre drept şi justiţia socială (cine ar trebui să
primească şi ce) şi, cel mai profund, despre “normalitate” (cum pot sau ar trebui să trăiască membrii
unei societăţi). El susţine, prin urmare, că “perturbarea ... este e un mod destul de util de a explora
legăturile dintre practici, politici şi sisteme socio–tehnice”28. Molotch şi Trentmann ne dau câteva
modalităţi de a ne gândi la politica accidentelor: accidentele rup ordinea firească a lucrurilor. În
această perspectivă, accidentele prezintă probleme mari. Cu siguranţă se poate aplica şi reversul:
accidentele pot oferi oportunităţi mari. Studiul oficial al lui Durkheim privind sinuciderea arată că
lucrurile pot fi considerate accidente în statisticile oficiale atunci când nu sunt. De exemplu,
sinuciderile cu autovehiculul, scrie Durkheim29, sunt catalogate în cea mai mare parte ca fiind
accidente rutiere. Aceasta este o modalitate de evitare a oprobriului moral. De asemenea, cei
puternici pot invoca accidente din acelaşi motiv: evitarea condamnării şi explicarea evenimentelor
pe care altfel ar trebui să şi le asume cu responsabilitate.
David Bromwich30 a remarcat intrigile şi maşinaţiunile politice în anumite cazuri: în
cazul unui dezastru natural, unuia uman şi altuia financiar - li s-a acordat acelaşi statut ontologic; în
plus sunt toate prezentate ca fiind accidente neprevăzute şi necontrolabile. Nimeni nu este
26
B. Latour, Reassembling the Social. An Introduction to Actor- Network Theory. Oxford: Oxford University Press,
2005, p. 81.
27
H. Molotch, Oil in Santa Barbara and Power in America. Sociological Inquiry, 40(1), 131144, 1970, pp.131-143.
http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1111/j.1475-682X.1970.tb00990.x/abstract
28
F. Trentmann, Disruption is Normal. Blackouts, Breakdowns and the Elasticity of Everyday Life. In E. Shove, F.
Trentmann, & R.Wilk (Eds.), Time, Consumption and Everyday Life. Practice, Materiality and Culture (pp. 6784).
Oxford: Berg, 2009, p. 69.
29
É. Durkheim, Suicide. A Study in Sociology (8th ed.). New York:The Free Press (Original work published
1897),1979, p. 18.
30
D. Bromwich, The Fastidious President. London Review of Books, 32(22), 36, 2010, p. 5.
241
responsabil pentru ele, nimeni nu este vinovat pentru ele. Dar, după cum spune Bromwich,
“războaiele au fost provocate de Cheney şi Bush, colapsul ... de către profitorii firmelor ipotecare şi
partenerii lor comerciali, iar revărsarea petrolului provocată de către corupţia corporativă a unei
gigante companii petroliere nereglementată”.

V. Concluzii
Acest articol a avansat un argument pentru dezvoltarea sociologiei accidentelor şi
dezastrelor. A făcut acest lucru pe baza criticilor în ceea ce priveşte cercetarea actuală, faptul că
aceasta este fragmentată şi în derivă faţă de sociologia de bază. Acest lucru are două mari
consecinţe, cercetarea nu are în vedere progresele teoretice din cadrul sociologiei şi poate trece cu
vederea un aspect care constituie un element de bază al sociologiei.
Argumentul în favoarea accidentologiei devine tot mai presant atunci când luăm în
considerare tiparul social al accidentelor (în ceea ce priveşte atât cauzele cât şi consecinţele lor), şi
creşterea lor proeminentă în lumea noastră din punct de vedere financiar şi social, această creştere
datorându-se, în mare parte, creşterii frecvenţei şi severităţii lor.
Sociologii au susţinut că trăim acum în epoca accidentului generalizat31, că riscurile şi
pericolele sunt inerente în dezvoltarea şi utilizarea tehnologiei şi conduc motorul schimbării
sociale32, că viaţa contemporană este propriul său film de dezastre33, şi că teama împărtăşită de
catastrofe este ceea ce acum ne uneşte, ne armonizează34.
Dacă luăm în considerare cele spuse de Virilio: am anticipat războaiele între secolele
nouăsprezece şi douăzeci, iar între secolele douăzeci şi douăzeci şi unu am anticipat revoluţiile.
Acum aşteptăm cu nerăbdare accidentul35.
Departe de a vedea accidentele ca pe un şir de aberaţii fără sens, studiul acesta a dat
substanţă interesului pentru accidentologie, alertându-ne la o serie de motive pentru care accidentele
ar putea justifica atenţia noastră.
Accidentele şi dezastrele sunt evenimente şi condiţii care iluminează timpurile noastre.
Ele atrag atenţia asupra lucrurilor globale, sistemice, care alfel ar fi trecut nevăzute, dezvăluind
ordinea socială şi realitatea de zi cu zi.
Accidentele şi dezastrele ne forţează să reexaminăm ipotezele reale despre
complexitate, control, descoperire, expertiză, predictibilitate, progres şi risc.
În felul acesta ele scot în evidenţă aranjamentele sociale, expertizele, deciziile politice şi
alegerile tehnologice.
Ele au potenţialul să dezvăluie substanţa şi utilitatea tehnologiei, fragilitatea organizaţiei
noastre matriceale, violenţa structurală a sistemelor noastre sociale şi mobilizarea prejudecăţilor din
acestea. Este timpul, deci, să dezvoltăm o accidentologie solidă.

Referinte bibliografice:

31
P. Virilio, Unknown Quantity. London: Thames & Hudson, 2003, p. 18.
32
U. Beck, The Reinvention ofPolitics. RethinkingModernity in the Global Social Order (M. Ritter, Trans.). Cambridge,
MA: Polity, 1997, p. 23.
32
E. Klinenberg, HeatWave. A Social Autopsy of Disaster in Chicago. Chicago: Chicago University Press, 2002, p. 40.
32
S. Žižek, Violence. Six Sideways Reflections. London: Profile, 2008, p. 79.
32
S. Lotringer, P. Virilio, The Accident ofArt (M. Taormina,Trans.). Los Angeles: Semiotext(e), 2005, p. 81.

242
 1. U. Beck, Risk Society:Towards a New Modernity. London: Sage, 1992;
2. U. Beck, The Reinvention of Politics. Rethinking Modernity in the Global Social
Order (M. Ritter, Trans.). Cambridge, MA: Polity, 1997;
3. U. Beck, World Risk Society. Malden, MA: Polity, 1999;
4. P. Berger, Invitation to Sociology. A Humanistic Perspective. Harmondsworth:
Penguin, 1968;
5. D. Bromwich, The Fastidious President. London Review of Books, 32(22), 36, 2010;
6. R. Bullard, Anatomy of Environmental Racism and Environmental Justice. In J.
Dryzek, & D. Schlosberg (Eds.), Debating the Earth. The Environmental Politics Reader (pp.
471492).Oxford: Oxford University Press, 1998;
7. N. Bunkley, Lacking Parts, GM Will Close Plant. New York Times, 2011:
http://www.nytimes.com/2011/03/18/business/global/18auto.html?src=un&feedurl=http%3A%2F%
2Fjson8.nytimes.com%2Fpages%2Fbusiness%2Fglobal%2Findex.jsonp;
8. É. Durkheim, The Rules of Sociological Method (8th ed.). New York: The Free
+9Press 5 (Original work published 1895), 1965;
9. É. Durkheim, Suicide. A Study in Sociology (8th ed.). New York: The Free Press
(Original work published 1897), 1979;
10. M. Elinder, O. Erixson, Every Man for Himself. Gender, Norms and Survival in
Maritime Disasters. Department of Economics Working paper, No. 8, University of Uppsala, 2012:
http://www.nek.uu.se/Pdf/wp20128.pdf
11. J. Elster, Making Sense of Marx. Cambridge: Cambridge University Press, 1985;
12. J. Green, Risk and Misfortune. The Social Construction of Accidents. London:
Routledge, 1997;
13. N. Klein, The Shock Doctrine. The Rise of Disaster Capitalism. Camberwell: Allen
Lane, 2007;
14. E. Klinenberg, Heat Wave. A Social Autopsy of Disaster in Chicago. Chicago:
Chicago University Press, 2002;
15. W. Kröger, Der Umgang mit systemischen Risiken – Das Angebot des International
Risk Governance Council‘, Präsentation in der Vortragsreihe „Umgang mit gesellschaftrelevanten
Risiken“, ETHZürich, 2005, http://www.lsa.ethz.ch/news/050413VortragsreiheETHHandout.pdf;
16. B. Latour, Reassembling the Social. An Introduction to Actor- Network Theory.
Oxford: Oxford University Press, 2005;
17. S. Lotringer, P. Virilio, The Accident ofArt (M. Taormina,Trans.). Los Angeles:
Semiotext(e), 2005;
18. K. Marx, Capital: A Critique ofPolitical Economy, Vol. I (Ben Fowkes, Trans).
London: Penguin, 1990;
19. R. K. Merton, The Unanticipated Consequences of Purposive Social Action.
American Sociological Review, 1(6), 894904, 1936,
http://www.jstor.org/stable/2084615?seq=1#page_scan_tab_contents
20. P. Mohai, The Demographics of Dumping Revisited. Examining the Alternative
Methodologies in Environmental Justice Research. Virginia Environmental Law Review, 14,
615653, 1995;
21. P. Mohai, Equity and the Environmental Justice Debate. Research in Social
Problems and Public Policy, 15, 2149, 2008,
http://www.emeraldinsight.com/doi/abs/10.1016/S0196-1152%2807%2915002-X
22. H. Molotch, Oil in Santa Barbara and Power in America. Sociological Inquiry,
40(1), 131144, 1970, http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1111/j.1475-
682X.1970.tb00990.x/abstract;
23. C. Perrow, Normal Accidents. Living with High-Risk Technologies. New York:
Basic Books, 1984;
24. C. Perrow, The Next Catastrophe. Reducing Our Vulnerabilities to Natural,
Industrial, and Terrorist Disasters. Princeton, NJ: Princeton University Press, 2007;
243
 25. K. R. Popper,Conjectures and Refutations. The Growth of Scientific Knowledge.
London: Routledge & Kegan Paul, 1963;
26. I. Roberts, CarWars. The Guardian, 18 January, 2003:
http://www.guardian.co.uk/comment/story/0,,877203,00.html
27. W. Schivelbusch, The Railway Journey. The Industrialization of Time and Space in
the 19th Century. Berkeley: The University of California Press, 1986;
28. K. J. Tierney, From the Margins to the Mainstream? Disaster Research at the
Crossroads. Annual Review ofSociology, 33, 503525, 2007:
http://www.annualreviews.org/doi/abs/10.1146/annurev.soc.33.040406.131743?journalCode=soc
29. F. Trentmann, Disruption is Normal. Blackouts, Breakdowns and the Elasticity of
Everyday Life. In E. Shove, F. Trentmann, & R.Wilk (Eds.), Time, Consumption and Everyday Life.
Practice, Materiality and Culture (pp. 6784). Oxford: Berg, 2009;
30. B. Turner, N. Pidgeon, Man-made Disasters (2nd ed.). London: Butterworth
Heinemann, 1997;
31. D. Vaughan, The Dark Side of Organizations. Mistake, Misconduct, and Disaster.
Annual Review ofSociology, 25, 271305, 1999:
http://www.annualreviews.org/doi/abs/10.1146/annurev.soc.25.1.271
32. P. Virilio, Unknown Quantity. London: Thames & Hudson, 2003;
33. World Health Organization, 2004, Annex Table 2. Deaths by Cause, Sex
andMortality Stratum in WHO Regions, estimates for 2002. The World Health Report 2004 -
Changing History: http://www.who.int/whr/2004/annex/topic/en/annex_2_en.pdf
34. World Health Organization, 2009, Violence and Injury Prevention and Disability
Programme (VIP):
http://www.who.int/violence_injury_prevention/publications/road_traffic/posters/en/inde
x.html
35. World Health Organization, 2011, Cause-Specific Mortality, 2008, Global Health
Observatory Data Repository: http://apps.who.int/ghodata/?vid=10012
36. S. Žižek, Violence. Six Sideways Reflections. London: Profile, 2008.

244
 REPUBLICA MOLDOVA, VULNERABILITATE A ROMÂNIEI,
STAT MEMBRU AL UNIUNII EUROPENE

REPUBLIC OF MOLDOVA, VULNERABILITY OF ROMANIA,

MEMBER STATE OF THE EUROPEAN UNION
Drd. GÎRDAN Emil
Ministerul Afacerilor Interne
emil.girdan@politiaromana.ro

Abstract (ro): În istoria recentă, contextul de securitate de la granița cu

Republica Moldova, nu a fost niciodată mai complicat, raportat la natura și evoluția
întâmplărilor din ultimul an precum și în perspectiva unor evenimente cheie precum
împlinirea centenarului de la marea unire cu România, recunoașterea Republicii
Transnistrene drept o entitate statală de sine stătătoare, invitația de aderare la Uniunea
Euro-Asiatică, o posibilă invitație de aderare la NATO și eventual la Uniunea
Europeană.
Direcțiile politice afișate de guvernul de la Chișinău au fost de multe ori neclare,
inconsecvente, incoerente și nu au făcut altceva decât să accentueze, în plan intern,
starea de instabilitate și tensiune în care se află Republica Moldova iar în plan extern să
fie percepută ca un stat problemă, reprobabil sau chiar îndoielnic. Nu de puține ori, pe
fondul istoriei pe care o împărtășesc, România, stat membru UE a reprezentat liantul, în
ceea ce privește majoritatea negocierilor dintre Occident și Republica Moldova.
Pe termen scurt, provocarea pentru Uniunea Europeană, în privința Republicii
Moldova, este unirea cu România care poate reprezenta cartea câștigătoare în raport cu
o Rusie, care, pare că este mai atentă la ceea ce se întâmplă în Orient, în Peninsula
Coreeană sau pe continentul Nord American, și mai puțin atentă la propriile granițe.

Cuvinte-cheie: Rusia, NATO, Transnistria, unire, geopolitică, corupție.

Abstract (en): In recent history, the security situation on the border with
Republic of Moldova has never been more complicated, based on the nature and
evolution of the events of last year, and in perspective of key events such as the
anniversary of the centenary of the great union with Romania, the recognition of
Republic of Transdniestria as an independent state, the invitation to join the Eurasian
Union, even a possible invitation to join NATO and eventually the European Union.
The political directions displayed by the Chisinau government have often been
unclear, inconsistent, incoherent, and, internally, have only accentuated the state of
instability and tension in which the Republic of Moldova is, and externally perceived as
a questionable, reprehensible or even doubtful state. Often, due to the history they
share, Romania, European Union member state, has been the binder regarding most
negotiations between the West and the Republic of Moldova.
In the short term, the challenge for the European Union on Republic of Moldova
is achievement the union with Romania that can represent the winning card against
Russia which seems closer to what happens in the Middle East, on the Korean peninsula
or on the North American continent, and less attention to their own borders.

Keywords: Russia, NATO, Transdniestria, union, geopolitic, coruption.

245
 I. Introducere
Situația actuală în care se află
Republica Moldova este neclară, dar mai ales
greu de anticipat pentru majoritatea analiștilor pe
termen mediu și lung. Poziția liderilor politici din
România din ultimii 25 de ani, a creat un context
delicat în ceea ce presupune o apropiere reală a
Chișinăului de Uniunea Europeană. În același
timp, Moscova face tot posibilul pentru a
controla acest teritoriu, care, alături de zona
Balcanilor de Vest îi conferă un real avantaj în
Europa de Est.
Fig.1 – Republica Moldova întreRusiași UE
(Sursaimaginii: http://www.independent.md/sondaj-
romania-cel-mai-apropiat-prieten-al-republicii-
moldova.jpg)

II. EVENIMENTE CHEIE IN ISTORIA RECENTĂ

Statele Unite ale Americii și statele vest-europene recunosc dreptul reunificării
Republicii Moldova cu România.
Senatul SUA a emis rezoluția numărul 148, prin care hotărăște că Guvernul SUA
trebuie să susțină eforturile de negociere a reunificării Republicii Moldova cu România. Cu toate că
au trecut mai bine de 25 de ani de la adoptarea rezoluției Senatului, aceasta nu a fost abrogată de alt
act emis de aceeași autoritate. Practic, rezoluția Senatului american atestă poziția favorabilă a SUA,
în sensul reunirii dintre cele două state.
La începutul anilor 90, alături de SUA, statele vest-europene exprimau o poziție
favorabilă acestui demers1cu ocazia negocierilor de aderare a României la Consiliul Europei.
România a fost acceptată ca membru al Consiliul Europei octombrie 1993.
Destrămarea URSS, la începutul anilor 90 a creat contextul general favorabil afirmării
naționalismului și modificării granițelor în Europa de Est.
Inițial, Mircea SNEGUR președintele Republicii Moldova, s-a opus unificării celor
două state. Ulterior, în anul 1991, acesta a afișat o poziție activă în favoarea acestui proiect.
„Independența este, desigur, o perioadă temporară. Mai întâi vor exista două state
românești, dat lucrul acesta nu va dura mult. Repet încă o data faptul că independența Moldovei
Sovietice constituie o etapă, nu un scop.”2
Președintele Republicii Moldova a trimis în repetate rânduri delegați la București pentru
a negocia cu președintele României unificarea, cerând o funcție de vicepreședinte al României
pentru sine, însă partea română a refuzat.3
Concesionarea aeroportului din Chișinău, în cursul anului 2013, pentru o perioada de 49
de ani unei companii rusești.
Inițial, au fost transmise invitații de participare la licitație către șapte companii din
Europa și SUA. Două dintre aceste companii au participat la UK Komaks4.

1
C. Lalumiere, secretarul general al Consiliul Europei, întrebă informal daca România ar trebui primită înainte sau după
unirea cu RepublicaMoldova.
2
Interviu publicat în cotidianul conservator Le Figaro la data de 27.08.1991.
3
Declarații ale fostului ambasador al R la Chișinău, Aurel Preda.
4
La momentul realizării tranzacției compania rusă „UK Komaks” era administrată de Konstantin Basiuk, fost ofițer
KGB. Firma aparține în realitate fraților miliardari Bajaev din Daghestan, care, potrivit presei, l-ar fi susținut financiar
pe Vladimir Putin în campania electorală din 2004.
246
 La scurt timp, în structura acționariatului companiei care a luat în concesiune
Aeroportul au intervenit schimbări: acționar majoritar, cu 95%, a ajuns firma „Komaks-Avia” din
Moscova, care are un capital statutar de numai 2.000 de euro.
Dispariția unui miliard de dolari din sistemul bancar, în condițiile în care Produsul
Intern Brut la nivelul anului 2014 se situa în jurul cifrei de 8 miliarde de dolari.
Există suspiciuni de implicare în „Furtul secolului”, față de trei bănci din R. Moldova
respectiv: Banca de Economii, Banca Socială și Unibank. Guvernul de la Chișinău a angajat
societatea americană de audit Kroll să investigheze cazul din perspectiva fluxului de bani. Primul
raport al Companiei Kroll, făcut public de președintele Parlamentului, Adrian CANDU, menționa
transferul către firme off-shore a 750 milioane dolari5 și faptul că majoritatea tranzacțiilor au avut
loc cu buna știință a Guvernului și a Băncii Naționale a Moldovei.
Cel de-al doilea raport al aceleiași companii evidenția existența unei structuri complexe
și coordonată de spălare a banilor, care implica sute de companii și conturi bancare din diferite
jurisdicții.
Arestarea fostului premier Vlad Filat6acuzat de fraude bancare și fapte de corupție. Filat
a declarat că finanțatorul PDM, Vlad Plahotniuc, stă în spatele arestului său.
În cursul anului 2016, Mihai Gofman, fost adjunct al șefului unității de combatere a
spălării banilor din Republica Moldova până în anul 2014, a oferit răspunsuri anchetatorilor
americani FBI cu privire la dispariția suspectă, a miliardului de dolari. Acesta a declarat că furtul a
implicat tranzacții ce au constat într-o serie de împrumuturi pe baza unor garanții fictive care nu au
fost plătite niciodată. Totodată a oferit detalii despre distrugerea unor documente care ar fi putut
constitui probe ale furtului.
Reprezentanți ai FBI și ai Departamentului pentru Securitate Internă nu au confirmat și
nici infirmat existența acestei anchete.
La sfârșitul anului 2016, pentru prima dată din anul 2000, cetățenii și-au ales prin vot
direct Președintele.
Inițial, în lupta pentru alegeri s-au înregistrați oficial 24 de candidați, până la data
primului tur rămânând 9.
Existând un risc major ca scrutinul să fie fraudat, așa cum a declarat candidatul unic al
partidelor de opoziție proeuropene anti-oligarhice7, alegerile au fost monitorizate inclusiv de o
misiune a Parlamentului European.
La scurt timp după confirmarea rezultatului alegerilor prezidențiale, Igor Dodon a făcut
publice câteva dintre liniile directoare ale politicii sale în calitate de președintele ales:
Demersuri pentru rezolvarea crizei transnistrene imediat după alegerile prezidențiale
din autoproclamata republică;
Acordarea unui statut special Transnistriei – federalizarea este soluția cea mai
vehiculată;
Necesitatea schimbării regulilor constituționale la Chișinău, constând în principal în
sporirea prerogativelor șefului statului. În cazul în care majoritatea parlamentară nu e de acord cu
președintele, acesta poate organiza un referendum, poate schimba constituția, poate cere puteri
sporite sau dizolva Parlamentul.
Necesitatea organizării alegerilor parlamentare anticipate pentru „…victoria completă
a forțelor pro-moldovenești” – practic, pentru înlăturarea actualului guvern, pro-european;
Necesitatea ca Republica Moldova să renunțe la Acordul de asociere și liber schimb cu
UE pentru a pune capăt blocării exporturilor de produse agroalimentare din Republica Moldova
către Rusia.

5
Ilan Shor și asociații acestuia au jucat un rol esențial în coordonarea activităților privind furtul, subliniind-se că acesta a
fost unul dintre beneficiari, dacă nu chiar singurul.
6
Reținut în baza unui autodenunț al omului de afaceri Ilan Shor, care se află în libertate și activează ca proaspăt primar
din partea unei mișcări rusofone.
7
Maia Sandu, liderul Partidului Acțiune și Solidaritate.
247
 La scurt timp după aflarea rezultatului alegerilor, președintele rus l-a felicitat pe Igor
Dodon pentru victoria în alegerile prezidențiale și l-a invitat să facă la Moscova prima vizită în
calitate de șef al statului.
În cursul lunii octombrie, în București a avut loc un marș urmat de o acțiune de protest,
organizat de Platforma Unionistă Acțiunea 2012, pentru promovarea în spațiul public a
dezideratului de unire a Republicii Moldova cu România.
Pe timpul deplasării, în apropiere de Piața Victoriei, un grup restrâns de persoane au
încercat să intre pe calea Victoriei, forțând cordonul de jandarmi. Persoanele au fost extrase din
rândul manifestanților și sancționate contravențional. Ulterior, o parte dintre participanți la marș au
continuat protestul în Piața Universității, unde au instalat corturi în care au dormit pe timpul nopții
de 22 spre 23.10.2016. În seara zilei de 22.10.2016, Platforma Unionistă Acțiunea 2012 a transmis
presei un comunicat prin care le-a solicitat politicienilor să se poziționeze față de tema unirii cu
Republica Moldova.
Președintele României nu a comentat acțiuni care au avut loc în spațiul public și nici
tema unirii.
Prim ministrul României, a evitat să comenteze subiectul unirii dintre cele două țări,
afirmând că Republica Moldova se pregătește de un scrutin electoral important și că un obiectiv
primordial al acesteia este parcursul european.
Președintele PC, susține găsirea celor mai bune căi de dialog pentru ca națiunea
română să fie împreună.
Vicepreședintele PSD a apreciat drept oportune solicitările delegației unioniștilor
referitoare la cuprinderea Republicii Moldova în sărbătorile Marii Uniri și existența unor
responsabili care să se ocupe de relația cu Republica Moldova.

III. PREMISE
1. Situația geografică a Republicii Moldova
Amplasarea la granița estică a României, stat membru UE și NATO și în zona de
influență a Rusiei. Un raport8 al Agenției americane Stratfor din 2010, se preciza:
- pe hartă, Moldova este cu adevărat valoroasă. Este o regiune care în mâinile NATO
sau ale oricărei alte puteri occidentale ar putea asigura un avantaj față de puterea rusă și probabil
ar putea întări dorința Ucrainei de a rezista în fața Rusiei. Rușii înțeleg acest lucru și fac tot ce le
stă în putință pentru a crea un stat pro-rus în Moldova, sau cel puțin un stat suficient de instabil, pe
care nimeni să nu îl poată folosi împotriva Rusiei;
- Moscova are nevoie de două țări tampon: Belarus și Ucraina, care este de preferat să
nu fie dominate de Uniunea Europeană și Statele Unite;
- Rusia nu poate fi apărată fără Ucraina, care la rândul său nu poate fi apărată fără
Republica Moldova;
Criteriile de apartenență etnică, limbă9 și naționalitate, de natură a întreține tensiunea la
toate nivelurile sociale. Rezultatele recensământului realizat în mai 2014 nu au fost încă publicate
oficial, în această privință existând însă numeroase supoziții, generate de inacțiunea statului în
elucidarea problemei.
2. Structura Parlamentului și inconsecvența partidelor politice
Cele 101 mandate de deputat în Parlamentului Republicii Moldova sunt repartizate
relativ echitabil între partide politice care afirmă că au o viziune pro-europeană și cele cu viziune
pro-rusă. Partidele își aleg doctrina în funcție de afilierea lor vizavi de partea rusească sau de
Uniunea Europeană. În Europa și în statele dezvoltate subiectele doctrinelor politice care divizează
societatea sunt cu totul altele: partide care militează pentru drepturile Bisericii Ortodoxe și pentru
un naționalism autohton ar fi catalogate ca partide de dreapta, sau chiar extreme.

8
G. Friedman, Geopolitical Journey, part 4: Moldova, www.stratfor.com 2010.
9
Limba moldovenilor are o forma arhaică, pentru că a evoluat în circumstanțe aparte. Limba rusă este folosită aproape
de toata lumea. Semnele firmelor, numele străzilor și toate elementele publice sunt în romana și rusă.
248
 Nu în ultimul rând, imposibilitatea liderilor politici de a ajunge la un consens privind
crearea unui guvern sustenabil cu o viziune clară, asumată de toată clasa politică, situație care și-a
găsit apogeul în cursul anului 2016, când pentru aproape 3 luni Republica Moldova nu a avut
guvern.
3. Prezența Armatei a XIV-a ruse în Transnistria
Curtea Constituțională a Republicii Moldova a stabilit în luna mai a anului 2017, faptul
că prezența oricăror trupe sau baze militare conduse de alte state este neconstituțională.
4. Starea de nemulțumire a populației față de situația generală din țară
Situația este generată de un cumul de factori precum corupția, acutizarea sentimentului
de insecuritate personală, degradarea sistemului de sănătate publică, ineficiența sistemului de
educație, birocrația excesivă, scumpirea excesivă a tarifelor la energia electrică (apariția unui
intermediar între companiile importatoare și stat), deteriorarea situației economice (situația
nerezolvată din sistemul bancar, cu efecte directe asupra funcționării fondului pentru pensii și salarii
din sistemul de stat, lipsa unor perspective economice de investiții etc).
5. Sistarea programelor economice cu finanțare externă
Banca Mondială si Fondul Monetar International și-au blocat inițiativele economice în
zonă.
Uniunea Europeană a anunțat la 7 iulie 2015 suspendarea finanțării pentru Republica
Moldova, până la formarea unui nou guvern. Amânarea și chiar blocarea mai multor împrumuturi
acordat de România Republicii Moldova în perioada 2015-2017.
Nivelul ridicat al corupției, menținut și de implicarea factorului rus, constituie un risc
semnificativ la adresa utilizării judicioase a fondurilor europene/bugetare și creează premisele unor
acțiuni destabilizatoare, precum cea din sistemul bancar;

IV. CONCLUZII
În contextul împlinirii centenarului de la marea Unire din 1918, obiectivele strategice
ale României în Republica Moldova se încadrează pe două paliere: susținerii dezideratelor euro-
atlantice ale statului moldovean, și consolidarea legăturilor economice, culturale și politice, prin
prisma identității de limbă, istorie și tradiții dintre cele două state.
Republica Moldova are la dispoziție opțiunea euroatlantică prin intermediul și
parteneriatul României și opțiunea Eurasiatică prin intermediul Federației Ruse.
UE vrea o Moldovă puternică, independentă, pe propriile picioare, care să-și decidă
singură destinul, în timp ce Federația Rusă o vrea slabă, șantajabilă, dependentă economic.
Actuala situație din Moldova este în interesul Rusiei, care a încercat să blocheze
eforturile Republicii Moldova în sensul integrării europene, așa cum a procedat de altfel și în cazul
Ucrainei. Rusia nu poate oferi Republicii Moldova sprijin financiar sau investițional pe termen scurt
sau mediu, fapt de natură a defavoriza „opțiunea eurasiatică”. Dar semnificativa prezență militară
rusă în regiunea separatistă Transnistria și în zone pro-ruse precum Găgăuzia conferă Rusiei o
importantă pârghie de influență asupra Chișinăului.
Rusia exploatează orice pas greșit făcut de europeni din punct de vedere politic. În acest
sens, sprijinul îndelungat și slab condiționat, oferit de către UE guvernelor pro-europene, dar
profund corupte, servește în calitate de argument anti-UE, folosit activ de Rusia și agenții săi
mediatici (televiziuni, posturi radio, pagini web, jurnaliști ruși, dar și moldoveni).
Desemnarea unui parcurs european al vecinilor de peste Prut ca obiectiv strategic
național necesită funcționalitate pe următoarele paliere: consens la nivel de societate, politic, la
nivelul principalelor instituții politice, respectiv Președinție, Guvern, Parlament precum și asumarea
proiectului dincolo de coloratura politică.
Totuși, implicarea României în mod agresiv va antagoniza Rusia și va provoca reacții
ferme de contracarare a oricărei încercări de îndepărtare a statului vecin din sfera de influență. În
perioada următoare România va avea de suportat presiunea exercitată de Moscova, iar avantajele
concretizate în dezvoltarea economică și de securitate a regiunii respectiv integrarea socio-culturală
dintre cele două state, vor putea deveni vizibile doar pe termen lung.
249
 Referințe bibliografice
1. ***, Rezoluția Senatului SUA nr. 148 din 28.06.1991
2. https://congress.gov
3. http://liveuamap.com
4. http://www.mediafax.ro
5. http://www.agerpres.ro
6. http://www.hotnews.ro
7. http://www.agerpres.ro/externe/2015
8. http://unimedia.info/stiri
9. http://protv.md/stiri/actualitate
10. http://www.ziarulnational.md/
11. http://www.timpul.md/
12. http://www.rador.ro/
13. http://stiripesurse.ro/
14. http://wikipedia.org
15. http://digi24.ro
16. http://adevărul.ro

250
 CONSTATAREA ŞI CERCETAREA INFRACŢIUNILOR
LA REGIMUL TRANSPORTULUI NAVAL

NAVAL TRANSPORT INFRINGEMENTS:

DETECTION AND INVESTIGATION
Drd. GRĂJDEANU Lucian
Inspectoratul General al Poliţiei Române, Direcţia de Poliţie Transporturi
lucian.grajdean@politiaromana.ro

Abstract (ro): Transporturile pe apă au transformat mările, oceanele şi fluviile,

dintr-un obstacol în contactul dintre civilizații, într-o punte de legătură absolut necesară.
Costurile reduse în raport cu transporturile pe uscat sau pe calea aerului au făcut ca
traficul de mărfuri să se desfășoare cu preponderență în mediul naval, astfel că în
prezent aproximativ 70% din comerțul internaţional se derulează prin intermediul
transporturilor navale, datorită posibilității transportării simultane a diferitelor
sortimente de mărfuri, consumului redus de combustibil şi a investițiilor relativ reduse
în infrastructură.
Dezvoltarea transportului naval european, mai ales a celui interior, pe canalele
navigabile, poate genera creșteri ale numărului de incidente şi accidente datorate
erorilor de navigație, incompetenței, problemelor de comunicaţie, consumului de alcool,
oboselii, lipsei personalului minim de siguranţă, folosirii de personal necalificat,
instabilității navelor datorată încărcării defectuoase etc.;
Navigația pe apă asigură circulaţia globală a mărfurilor transportate, cu cel mai
ieftin şi mai nepoluant mijloc de transport – cel naval, cu cele două componente ale
sale: maritim şi pe căile navigabile interioare, iar siguranţa şi securitatea transporturilor
navale şi asigurarea unor astfel de rute stabile constituie, așadar, un deziderat deosebit
de important atât la nivel internaţional, european cât şi naţional.
România, ca şi orice stat independent, are interesul major să mențină echilibrul
creat prin combinația dintre siguranţa, securitatea navigaţiei şi libertatea de navigație,
ca şi condiţie fundamentală pentru asigurarea funcționării rutelor de transport pentru
deplasarea persoanelor și desfășurarea activităților economice.

Cuvinte-cheie (ro): transport naval, ambarcațiune, navă, infracţiune, răspundere

penală, vinovăție, echipaj, brevet sau certificat de capacitate, echipaj de siguranţă,
navigație, personal navigant, comandant navă, secund navă, mecanic navă, marinar,
serviciu de cart sau de gardă, operarea navei.

Abstract (en): Transports on waterways transformed oceans, seas and rivers from
an obstacle between civilizations into an absolutely necessary bridge. Its reduced costs,
compared to land or airways transports, made that cargo be conveyed mainly by naval
transport. Consequently, in present times, almost 70% of international trading is
shipped, due to the possibility of carrying simultaneously different types of
merchandise, low fuel costs and relatively reduced infrastructure investments.
Development of European naval transport, especially the inland shipping on the
interior channels, can generate an increase of the incidents and accidents due to
navigation errors, lack of competence, communication problems, alcohol consumption,
fatigue, shortage of minimum safety crew, use of unqualified personnel, ship’s
instability due to incorrect loading, etc.

251
 Waterway sailing provides global movement of transported goods, with the
cheapest and less polluting means of transportation – on the water – with both its
components: maritime and inland shipping. The safety and security of naval transport,
together with ensuring those secure routes, remain a very important objective, at
international, European and national level.
Romania, as an independent state, has a major interest to maintain the balance
created by the combination of navigation safety and security reported to the freedom to
sail, as a fundamental condition to ensure functioning the transport routes for people
movement and economic activities.

Keywords (en): naval transport, boat, ship, crime, criminal liability, culpability,
crew, capacity certificate, safety crew, sailing, sailing crew, captain, second, engineer-
in-charge, sailor, trick, ship operation.

I. Introducere
Noțiunea de „infracţiune la regimul transportului naval”, se definește generic, prin Art.
15 din Codul Penal al României: (1) Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu
vinovăție, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârșit-o şi (2) Infracțiunea este singurul
temei al răspunderii penale. Caracterul nejustificat al faptei prevăzute de legea penală presupune că
aceasta nu este permisă de ordinea juridică, cu alte cuvinte are un caracter ilicit. Caracterul
imputabil - pentru ca o faptă să atragă răspunderea penală, aceasta trebuie să poată fi imputată
făptuitorului.
În ceea ce priveşte infracţiunile la regimul naval, putem distinge următoarele
caracteristici:
- Subiectul activ (sau pasiv): poate fi conducătorul navei/ambarcaţiunii sau un membru
al echipajului;
- Latura obiectivă: o acţiune, dar şi o inacțiune (ex: neîndeplinirea obligaţiilor de
asistență şi salvare)
- Elementul material: nava, corpul navei, încărcătura navei, documente de la bordul
navei (de exemplu în cazul infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale – art. 320 din Codul
Penal).
Infracţiunile la regimul transportului naval sunt prevăzute de Legea nr. 191 din 13 mai
2003, modificată prin LEGEA nr. 187 din 24 octombrie 2012, publicată în MONITORUL
OFICIAL nr. 757 din 12 noiembrie 2012 şi Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 (actualizată), pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi
completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, astfel cum este
reglementat prin Ordonanţa Guvernului nr. 42/1997 privind transportul naval, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 412/2002, precum şi unele dispoziții speciale de procedură
referitoare la aceste infracţiuni.
Conform prevederilor prezentei legi, infracţiunile au fost departajate în trei categorii (pe
3 titluri), respectiv „infracţiuni contra siguranţei navigaţiei civile”, „infracţiuni contra ordinii şi
disciplinei la bordul navelor” şi „alte infracţiuni”.

II. Infracţiunile contra siguranţei navigaţiei civile

Infracţiunile contra siguranţei navigaţiei civile acoperă o plajă largă de fapte ilicite,
respectiv „conducerea navei fără brevet sau certificat de capacitate corespunzător”, sau „punerea în
navigație a unei nave fără a avea echipaj minim de siguranţă”, pentru constatarea şi cercetarea
cărora se impune un control fizic la bordul navei, precum şi cunoştinţe de specialitate. Totuși, legea
permite ca şi alte instituţii de aplicare a legii să instrumenteze astfel de infracţiuni. De exemplu, în
cazul ambarcațiunilor de agrement conduse fără certificatul internațional de conducător de
ambarcațiune, poliţia transporturi poate face constatări în mod individual, fără a se urca la bord, însă
verificările se pot efectua numai cu sprijinul organelor de căpitănie pe raza cărora a fost constatată
252
fapta şi care au acces la baza de date cu evidenţa deținătorilor de certificate internaţionale de
conducători ambarcațiune.
La acelaşi capitol, articolul care incriminează „exercitarea atribuţiilor de serviciu sub
influența băuturilor alcoolice sau a altor substanțe interzise” nu se aplică în cazul ambarcațiunilor de
agrement, dar legea revine, astfel că în articolul următor prevede ca infracţiune „conducerea unei
nave sau exercitarea atribuţiilor de serviciu de către o persoană care are în sânge o îmbibație
alcoolică mai mare de 0,80 g/l alcool pur în sânge, sau se află sub influența unor substanțe
psihoactive”. Totodată, „refuzul de a se supune sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice
necesare stabilirii alcoolemiei ori a prezenţei unei substanțe psihoactive” constituie infracţiune. În
acest caz, organele de căpitănie sunt acelea care solicită sprijinul polițiștilor în constarea acestor
tipuri de infracţiuni, nu numai din motive logistice (aparate alcooltest omologate), dar şi pentru
propria siguranţă, deoarece făptuitorii pot manifesta un comportament agresiv.
„Părăsirea fără aprobare a postului sau a navei de către un membru al echipajului ori de
către pilot, în timpul efectuării serviciului, dacă prin aceasta s-ar fi putut întrerupe navigația ori
pune în pericol siguranţa navei, a încărcăturii sau a echipajului”, constituie o infracţiune a cărei
cercetare implică factori tehnici – respectiv stabilirea posibilității de întrerupere a navigaţiei, sau a
stării de pericol pentru siguranţa navei, încărcătură sau echipaj. Aici, aportul reprezentanților
Autorităţii Navale Române este imperios necesar, ca organe de cercetare penală speciale.
Aceeaşi situație se prezintă şi pentru instrumentarea din punct de vedere penal a faptei
„de a dormi în timpul serviciului de cart sau de gardă, dacă prin aceasta s-ar fi putut întrerupe
navigația ori pune în pericol siguranţa navei, a încărcăturii sau a echipajului”.
Tot la Titlul I - Infracţiuni contra siguranţei navigaţiei civile, intră şi „părăsirea navei de
către comandant în caz de pericol, înainte de a-şi fi exercitat îndatoririle de serviciu pentru salvarea
navei şi a echipajului”, „fapta comandantului unei nave de a nu îşi îndeplini obligațiile de asistență
şi salvare a navelor şi a persoanelor aflate în pericol pe apă ori, în caz de abordaj, de a nu comunică
celorlalte nave datele necesare identificării navei proprii”, „schimbarea poziţiei, scoaterea din
funcțiune, avarierea gravă sau distrugerea unui semnal de navigație costier ori plutitor, dacă prin
aceasta s-ar fi putut pune în pericol siguranţa navigaţiei”, „preluarea fără drept a comenzii sau a
controlului unei nave”, „împiedicarea îndeplinirii atribuţiilor de serviciu ale personalului navigant
ambarcat, de punte, de mașini şi de telecomunicaţii; comunicarea unor informaţii false, dacă a pus
în pericol siguranţa navigaţiei; falsificarea sau distrugerea jurnalelor de bord ori de mașini;
distrugerea ori avarierea echipamentelor de navigație sau perturbarea funcționării lor, precum şi
distrugerea sau avarierea unei nave ori a încărcăturii acesteia”.
În ceea ce priveşte infracțiunea de „plasare pe o navă a unui dispozitiv, obiect ori a unei
substanțe apte să distrugă nava sau să cauzeze acesteia ori încărcăturii pagube de natură să pună în
pericol siguranţa navigaţiei”, având în vedere contextul actual în care amenințările teroriste au luat
o amploare deosebită, competenţa de cercetare revine procurorilor Direcţiei de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. Acelaşi organism va instrumenta şi celelalte
infracţiuni grave reprezentate de „luarea în stăpânire a unei platforme fixe sau exercitarea
controlului asupra acesteia prin violenţă ori amenințare cu violența precum şi distrugerea unei
platforme fixe sau cauzarea unor pagube de natură să pună în pericol securitatea acesteia”, ori
„plasarea pe o platformă fixă a unui dispozitiv sau a unei substanțe apte să distrugă platforma fixă
ori de natură să pună în pericol siguranţa acesteia”. În accepțiunea Legii nr. 191 din 13 mai 2003 cu
modificările şi completările ulterioare, „platforma fixă desemnează o insulă artificială, o instalație
sau o lucrare atașată permanent de fundul mării ori de cel al unei ape interioare, în vederea
explorării sau exploatării resurselor ori pentru alte scopuri economice”, definiție ce delimitează cel
puţin din punct de vedere al competenței teritoriale, instituțiile de aplicare a legii ce vor fi printre
primii respondenți la faţa locului, şi anume Poliţia de Frontieră Română prin structurile Pazei de
Coastă şi Autoritatea Navală Română.
Infracțiunea de „blocare a șenalului navigabil, a unei dane sau zone a bazinului portuar
şi neexecutarea ordinului căpitanului portului privind măsurile de deblocare” nu implică prezenţa
organului constatator la bordul navei, deci implicit nu este necesară aplicarea articolului 126 din
253
O.G. nr. 42/1997 rep., care prevede că „activitatea de inspecţie şi control al navelor, personalului
navigant şi al activităţilor care se desfăşoară în apele navigabile şi în porturi se efectuează de
Autoritatea Navală Română şi căpităniile de port”.
Nu aceeaşi situație se întâlnește în cazul constatării şi cercetării infracțiunii de
„transport de mărfuri periculoase la bordul navelor în apele naţionale navigabile fără respectarea
prevederilor legale cu privire la stivuire, ambalare, etichetare, măsuri de protecţie, dacă s-ar pune în
pericol siguranţa navigaţiei” unde este absolut necesar să se efectueze un control fizic la bord –
atribut al reprezentanților Autorităţii Navale Române. La prevederile acestei legi trebuie să
achieseze şi organele vamale şi Poliţia de Frontieră Română care se pot întâlni cu astfel de situaţii
în mod frecvent, mai ales pentru aplicarea sintagmei „dacă s-ar pune în pericol siguranţa navigaţiei”
– aspect ce se poate clarifica în urma consultării reprezentanților organelor de căpitănie.

III. Infracţiunile contra ordinii şi disciplinei la bordul navelor

În ceea ce priveşte infracţiunile contra ordinii şi disciplinei la bordul navelor cuprinse în
Titlul II al Legii nr. 191 din 13 mai 2003 cu modificările şi completările ulterioare, acestea au o
caracteristică specială prin aceea că acțiunea penală se pune în mișcare la sesizarea comandantului
sau a proprietarului ori a operatorului navei pentru infracţiunile de „refuz de a executa un ordin cu
privire la îndatoririle de serviciu privind siguranţa navei şi a navigaţiei” şi „fapta pasagerului de a
nu se supune în timpul călătoriei unui ordin dat de comandant sau secund ori de un alt ofițer, pentru
salvarea navei”. Pentru sesizarea unor astfel de fapte, comandantul navei se va adresa Căpităniei
Portului, în timp ce proprietarul ori operatorul navei, care nu interacționează în aceeași măsură cu
reprezentanții Autorității Navale Române, se pot îndrepta cu plângerea către organele de poliţie
unde își au domiciliul, sau către Poliția Transporturi Navale.
Când „refuzul de a executa un ordin cu privire la îndatoririle de serviciu privind
siguranţa navei şi a navigaţiei este săvârșit de către comandantul navei” , acțiunea penală se pune în
mișcare la sesizarea proprietarului sau a operatorului navei ori a organelor abilitate ale autorităţii
navale, după caz.
În cazul infracțiunii de „lovire sau alte violențe ori vătămare corporală, săvârșită de
către inferior asupra superiorului sau de către superior asupra inferiorului în timpul ori în legătură
cu exercitarea atribuţiilor de serviciu”, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.

IV. Alte tipuri de infracţiuni

Titlul III al legii privind infracţiunile la regimul navigaţiei civile conţine alte tipuri de
infracţiuni, pentru care cercetarea penală se efectuează de către persoane desemnate în condițiile art.
55 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală, şi anume reprezentanți ai Autorităţii Navale
Române în calitatea de organe de cercetare penală specială.
Astfel, infracţiunile de „folosire a carnetului de marinar, a brevetului sau a certificatului
de capacitate aparținând altei persoane”, „arborarea fără drept a pavilionului român ori punerea în
exploatare sau navigație a unei nave neînregistrate, precum şi arborarea fără drept a pavilionului
unei alte ţări decât cel înscris în actul de naționalitate de către o navă străină sau română care trece
prin apele naţionale navigabile ale României”, precum şi „fapta comandantului ori a altui membru
al echipajului care, în urma producerii unui accident de navigație, ordonă sau face ca nava să
părăsească locul faptei”, sau „folosirea navei sau a încărcăturii navei ori dispunerea de acestea, fără
drept, în tot sau în parte, pentru sine sau pentru altul, de către comandant sau un alt membru al
echipajului” sunt infracţiuni care se cercetează numai de către ofiţerii căpităniilor portuare, care au
şi competenţa de constatare. În unele cazuri, depinde de situație, constatarea se poate efectua şi de
către lucrătorii de poliţie, fie că aceștia aparțin structurilor Poliţiei de Frontieră, Poliţiei Transporturi
sau Poliţiei Deltei Dunării, care prin controale vizuale sau în cadrul activităţilor de verificare
cuprinse în fișele posturilor, pot stabili elemente definitorii ale unor astfel de infracţiuni.

254
 V. Competențe de constatare şi cercetare ale infracţiunilor în sistemul
transporturilor navale
Autoritatea de stat în domeniul transportului maritim şi pe căile navigabile interioare,
potrivit prevederilor Legii nr.290 din 2 noiembrie 2007 privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a
Guvernului nr. 74/2006 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 42/1997
privind transportul naval, este Ministerul Transporturilor, care elaborează şi promovează actele
normative şi normele specifice aplicabile transportului maritim şi pe căile navigabile interioare,
urmăreşte aplicarea acestora şi asigură ducerea la îndeplinire a obligaţiilor ce revin statului din
acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte.
În cazul producerii unui eveniment de navigație ca o consecinţă a săvârșirii unei
infracţiuni, punctul comun de plecare pentru stabilirea cauzelor evenimentului şi a vinovăției
părților implicate este cercetarea la faţa locului. La efectuarea acesteia îşi aduc contribuţia
specialişti din domeniul navigaţiei şi construcției de nave, poliţişti din cadrul Poliţiei Transporturi
Navale, Poliţiei de Frontieră, Poliţiei Deltei Dunării, medici legiști, procurori, meteorologi,
hidrologi, etc., iar dacă nava implicată în eveniment aparține altui stat, pot participa la cercetarea la
faţa locului şi reprezentanţii statului respectiv.
Ordonanţa Guvernului nr. 42/1997 republicată prevede la articolul 7, litera (t) faptul că
Autoritatea Navală Română este instituția abilitată să cerceteze prin căpităniile de port evenimentele
şi accidentele de navigație.
Conform prevederilor Legii nr. 191 din 13 mai 2003 cu modificările şi completările
ulterioare, cercetarea la faţa locului şi reconstituirea efectuate pe nave sau în incinta porturilor se fac
în prezenta căpitanului portului sau a reprezentantului acestuia. Luarea de măsuri şi efectuarea de
cercetări la bordul unei nave care arborează pavilionul unui alt stat cu care statul român a încheiat
convenţii se face în conformitate cu prevederile acestora.
Conform prevederilor Codului de Procedură Penală, căpitanii porturilor sunt organe de
cercetare penală specială, având competenţă în ceea ce priveşte cercetarea penală pentru
infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi contra disciplinei şi ordinii la bord, precum şi
pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul prevăzute de Codul Penal, săvârşite de
personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei
sau navigaţiei.
Din analizele efectuate în ultima perioadă s-au evidențiat o serie de factori favorizatori
în comiterea de infracţiuni la regimul navigaţiei civile, respectiv:
- dezvoltarea turismului din zona Deltei Dunării şi implicit a parcului de ambarcațiuni
rapide şi foarte performante, în special în localitățile Tulcea, Sfântu Gheorghe, Sulina, Murighiol şi
Mahmudia, având drept consecințe creşterea numărului de accidente de navigație în care sunt
implicate astfel de ambarcațiuni, pe fondul consumului de alcool, pregătirii precare a conducătorilor
acestora şi conducerii ambarcațiunilor fără a poseda documente corespunzătoare;
- dezvoltarea transportului naval european, mai ales a celui interior pe canalele
navigabile, a determinat şi creşterea cererii de personal navigant calificat. Acest lucru a condus la
apariția unei adevărate piețe negre a certificatelor de calificare pentru marinari şi căpitani de nave,
având drept consecințe creşterea numărului de incidente şi accidente datorate erorilor de navigație,
incompetenței, problemelor de comunicaţie, consumului de alcool, oboselii, lipsei personalului
minim de siguranţă, toate pe fondul folosirii personalului navigant fără calificarea necesară, ori cu
documente de atestare false;
- apariția unui număr din ce în ce mai mare de companii cu profil de navigație, care
din dorința de a realiza profituri rapide, încalcă legislația în vigoare cu privire la angajarea şi
folosirea personalului navigant în raport de atestarea profesională;
- lipsa controlului exercitat de unii armatori asupra membrilor echipajelor;
- consumul de băuturi alcoolice pe timpul exercitării atribuţiilor de serviciu, cu
consecința punerii în pericol a siguranţei navigaţiei şi producerii de accidente de muncă.

255
 VI. Concluzii
În conformitate cu art.126 din O.G. nr. 42/1997 rep., „activitatea de inspecţie şi control
al navelor, personalului navigant şi al activităţilor care se desfăşoară în apele navigabile şi în porturi
se efectuează de Autoritatea Navală Română şi căpităniile de port”.
Totodată, în conţinutul O.G. nr. 42/1997 rep. se stipulează în mod imperativ că
îndeplinirea atribuţiilor de control, cercetare şi inspecţie de către alte organe decât Căpităniile de
port, se pot face doar în prezenţa căpitanului de port sau împuternicitului acestuia. Hotărârea
Guvernului nr. 245 din 4 martie 2003 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanţei
Guvernului nr. 42/1997 privind transportul naval prevede în art. 4 că „accesul la bordul navelor,
indiferent de pavilionul pe care îl arborează, aflate în porturi românești sau în afară acestora, în
limitele apelor naţionale navigabile, al reprezentanților organelor abilitate pentru inspecții,
intervenții, reconstituiri sau cercetări se face în asistența căpitanului portului sau a reprezentantului
acestuia, care, conform atribuţiilor sale de serviciu, va putea semna actele încheiate cu aceasta
ocazie, la solicitarea celor interesați.”
Acest lucru îngreunează constatarea şi cercetarea infracţiunilor care sunt comise la
bordul navelor şi care intră şi în competenţa altor instituţii cu atribuţii de aplicare a legii.
Este adevărat că în cadrul cercetărilor se vor căuta şi ridica documentele de identitate ori
alte acte găsite asupra echipajului şi pasagerilor, precum şi documentele obligatorii la bordul navei,
care diferă în funcţie de categoria în care este clasificată nava. Aceste documente sunt: jurnalul de
bord, jurnalul de mașini, jurnalul radio-telegrafic sau radio-telefonic, planurile navei, carnetele de
marinari, certificatul de naționalitate, rolul de echipaj (foaia de echipaj), certificatul de tonaj,
certificatul de siguranţă pentru navele de pasageri sau certificatul de siguranţă a materialului de
echipament pentru navele de mărfuri, certificatul de siguranţă a construcției pentru navele de
mărfuri, certificatul de siguranţă radiotelegrafică sau radiotelefonică, certificatul de bord liber şi
manifestul vamal (pentru navele încărcate). O asemenea metodă de cercetare a infracţiunilor la
regimul navigaţiei civile implică anumite cunoştinţe de specialitate pe care o deţin în principal
reprezentanţii Autorităţii Navale Române, dar limitarea capacităţii operaționale şi de investigație ale
poliţiei (în special poliţia transporturi navale) presupune diminuarea considerabilă a șanselor de
instrumentare corectă a probatoriului.
Comparând legislația datând din 1972 (respectiv Decretul 443 din 1972), dar şi
modificările aduse ulterior, până la legea 191 din 13 mai 2003, observăm o majorare a pedepselor
cu care se sancționează faptele care contravin legii ce reglementează transportul naval maritim. În
acest sens, putem sublinia tendința de aliniere la normele legislative europene şi internaționale,
precum şi importanța pe care statul român o acordă menținerii siguranței traficului şi transportului
maritim.
Având în vedere cele prezentate, considerăm necesară adaptarea legislației din
România astfel încât să extindă prerogativele de control la bordul navelor de la competența
exclusivă a Autorității Navale Române și către celelalte instituții cu atribuții de aplicare a legii în
sistemul transporturilor navale și în special pentru Poliția Transporturi Navale.

Referințe bibliografice:
1. ***, Codul penal şi Codul de procedură penală, Editura Hamangiu, 2016
2. Conf. univ. Dr. D. Lupașcu, Noul Cod Penal şi Noul Cod de Procedură Penală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014
3. ***, Constituția României
4. Ordinul pentru aprobarea Normelor metodologice privind înregistrarea, evidenţa
unitară, circuitul sesizărilor penale şi coordonarea administrativă a activităţilor dispuse organelor
de poliţie de către procuror, Nr. 56 din 10.04.2014
5. Legea 191 din 13 mai 2003 privind infracțiunile la regimul transportului naval,
publicată în Monitorul Oficial numărul 332 din 16 mai 2003 şi modificată prin LEGEA nr. 187 din
24 octombrie 2012, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 757 din 12 noiembrie 2012
256
 6. Hotărârea Guvernului nr. 245 din 4 martie 2003 pentru aprobarea Regulamentului
de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 42/1997 privind transportul naval
7. Legea nr. 290 din 2 noiembrie 2007 privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a
Guvernului nr. 74/2006 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 42/1997
privind transportului maritim şi pe căile navigabile interioare, cu modificările şi completările
ulterioare
8. Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, cu
modificările şi completările ulterioare
9. Legea nr. 360/2002 privind Statul poliţistului, cu modificările şi completările
ulterioare
10. Legea nr. 304/28.06.2004 privind organizarea judiciară

257
 FRAUDE LA ACHIZIȚIILE ONLINE
ONLINE FRAUDS

Drd. IORDACHE Andrei – Răzvan

Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Școala Doctorală OPSN
iordache.razvan1987@gmail.com

Abstract (ro): În era tehnologiei și a spațiului virtual, putem cumpăra online

orice, cu eforturi minime, de acasă, din fața propriului calculator sau de pe telefon, cu
un singur ”click”.
Prima formă de comerț la distanță sau ”comerț online”, a apărut în anii `70 când a
apărut pentru prima dată „teleshoppingul” prin conectarea unui televizor la o linie
telefonică analogică.
Această formă de comerț, a avut o evoluție spectaculoasă în ultimile 3 decenii,
reușind să unească mai mult ca niciodată oamenii de pe întreg mapamondul.
În multe din ţările lumii, comerţul online este deja o componentă obişnuită a
vieţii. Acest lucru a determinat apariţia unor magazine online, cele mai cunoscute fiind
Ebay, Amazon sau Alibaba, unde poţi cumpăra orice bun aflat în circuitul civil, la orice
oră, de cele mai multe ori transportul către cumpărător fiind gratuit.
Prosperitatea acestui tip de comerţ a fost cel mai bine remarcată în perioada
ultimei crize economice când, în timp ce alte tipuri de comerţ şi domenii de afaceri erau
vizibil afectate, comerţul online a avut pierderi minime, ba mai mult, unele magazine
online reuşind să îşi mărească profilul.
Comerţul online este în plin proces de extindere în Europa de Est, România fiind
printre primele ţări din regiune în ceea ce priveşte cantitate si calitatea acestui tip de
comerţ.
Însă, odată cu această evoluție spectaculoasă a fenomenului au apărut și noi
oportunități de săvârșire a unor noi tipuri de infracțiuni.
Un aspect important pe care nu l-au luat în considerare cei ce definesc comerţul
online cu expresii precum „simplu, rapid şi sigur!” a fost acela că, odată cu dezvoltarea
unor noi tehnologii şi posibilităţi de a face comerţ online, au fost descoperite şi metode
inovatoare de a frauda acest system ori participanţii la comerțul online, fie ei vânzători
fie ei cumpărători.
Din cazuistica instrumentată de atât la nivel național dar și internațional, reiese
faptul că o parte din reţelele de criminalitate organizată, transnaţionale, care în trecut îşi
desfăşurau activitatea în domenii precum trafic de autoturisme furate, trafic de droguri
sau trafic de persoane, s-au reorientat, săvârşind infracţiuni în mediul online sau cu cărţi
de credit şi pe internet, sumele de bani obţinute din săvârşirea acestor fapte fiind uneori
mult mai mari decât cele obţinute anterior, cu riscuri şi pedepse mult mai mici.

Cuvinte-cheie: comerț online, spațiului virtual, comert, criminalitate organizată,

tehnologie

Abstract (en): In the age of technology and virtual space, we can buy anything
online with minimal effort from home, in front of our own computer or on the phone,
with just one click.
The first form of "online commerce" appeared in the '70s when teleshopping first
appeared by connecting a television to an analog telephone line.
This form of trade has had a spectacular evolution over the past 3 decades,
succeeding in uniting more than ever people around the world.
258
 In many countries of the world, online commerce is already a common part of
life. This has led to the appearance of online stores, the most popular being Ebay,
Amazon or Alibaba, where you can buy any good in the civilian circuit at any time,
most of the time shipping to the buyer is free of charge.
The prosperity of this type of trade was best remarked during the last economic
crisis when, while other types of trade and business areas were visibly impaired, online
trade had minimal losses, moreover, some online stores managed to Increase their
profile.
Online trade is in the process of expanding into Eastern Europe, Romania being
among the first countries in the region in terms of quantity and quality of this type of
trade.
However, with this spectacular evolution of the phenomenon, new opportunities
for committing new types of crime also appeared.
An important aspect not taken into account by those who define online trade with
expressions such as "simple, fast and safe!" was that with the development of new
technologies and opportunities to trade online, there were discovered innovative ways
of scamping this system or participants to online commerce, whether they are sellers or
buyers.
The case-law, both nationally and internationally, shows that some of the
transnational organized crime networks that previously operated in areas such as stolen
car traffic, drug trafficking or trafficking in human beings, re-orientated, committing
offenses online or with credit cards on the internet, the amount of money earned from
these facts are sometimes much higher than those previously obtained, with much lower
risks.

Keywords: online commerce, virtual space, trade, organized crime, technology.

I. Introducere
În era tehnologiei și a spațiului virtual, putem cumpăra online orice, cu eforturi minime,
de acasă, din fața propriului calculator sau de pe telefon, cu un singur ”click”.
Prima formă de comerț la distanță sau ”comerț online”, a apărut în anii `70 când a
apărut pentru prima dată „teleshoppingul” prin conectarea unui televizor la o linie telefonică
analogică.
Această formă de comerț, a avut o evoluție spectaculoasă în ultimile 3 decenii, reușind
să unească mai mult ca niciodată oamenii de pe întreg mapamondul.
Acest lucru a fost posibil datorită evoluției tehnologiei din domeniul comunicațiilor
precum televizorul, telefonul, dar în cea mai mare măsură datorită apariției calculatorului în anul
1948 și a internetului în anul 1978.
În urma unirii acestor elemente, a luat naștere, în anul 1990, cea mai utilizată aplicație a
internetului din prezent și anume World Wide Web sau ”WWW”
Această aplicație a internetului a schimbat, ireversibil, modul de a face comerț, având o
neîntreruptă și spectaculoasă creștere, înlocuind rapid comerțul clasic, practicat încă de la începutul
civilizației.
În multe din ţările lumii, comerţul online este deja o componentă obişnuită a vieţii.
Acest lucru a determinat apariţia unor magazine online, cele mai cunoscute fiind Ebay, Amazon sau
Alibaba, unde poţi cumpăra orice bun aflat în circuitul civil, la orice oră, de cele mai multe ori
transportul către cumpărător fiind gratuit.
Prosperitatea acestui tip de comerţ a fost cel mai bine remarcată în perioada ultimei
crize economice când, în timp ce alte tipuri de comerţ şi domenii de afaceri erau vizibil afectate,
comerţul online a avut pierderi minime, ba mai mult, unele magazine online reuşind să îşi mărească
profilul.

259
 Comerţul online este în plin proces de extindere în Europa de Est, România fiind printre
primele ţări din regiune în ceea ce priveşte cantitate si calitatea acestui tip de comerţ.
Însă, odată cu această evoluție spectaculoasă a fenomenului au apărut și noi oportunități
de săvârșire a unor noi tipuri de infracțiuni.

II. MODURI DE SĂVÂRȘIRE, MECANISME DE PRODUCERE, EXEMPLE

Un aspect important pe care nu l-au luat în considerare cei ce definesc comerţul online
cu expresii precum „simplu, rapid şi sigur!” a fost acela că, odată cu dezvoltarea unor noi tehnologii
şi posibilităţi de a face comerţ online, au fost descoperite şi metode inovatoare de a frauda acest
system ori participanţii la comerțul online, fie ei vânzători fie ei cumpărători.
Din cazuistica instrumentată de atât la nivel național dar și internațional, reiese faptul că
o parte din reţelele de criminalitate organizată, transnaţionale, care în trecut îşi desfăşurau
activitatea în domenii precum trafic de autoturisme furate, trafic de droguri sau trafic de persoane,
s-au reorientat, săvârşind infracţiuni în mediul online sau cu cărţi de credit şi pe internet, sumele de
bani obţinute din săvârşirea acestor fapte fiind uneori mult mai mari decât cele obţinute anterior, cu
riscuri şi pedepse mult mai mici.
O altă atracţie de săvârşire a acestui gen de infracţiuni online este modul facil de
obţinere a sumelor de bani, de cele mai multe ori fiind nevoie doar de un calculator conectat la
internet, cunoştinţe minime de engleză, iar în lipsa acestora cunoştinţe minime de folosire motorului
de căutare Google Translate, şi de o persoană, de preferat minor, care să ridice banii transferaţi prin
Western Union sau Money Gramm.
Factorii principali care au determinat reorientarea grupărilor criminale către infracțiuni
cu cărți de credit ori licitații online sunt:
- obținerea de câștiguri materiale mari într-un timp relativ scurt cu riscuri relativ
minime;
- accesul facil la echipamente moderne care permit desfășurarea de activități ilicite
complexe;
- caracterul transfrontalier al infracțiunilor face ca instrumentarea acestora de către
autoritățile unui stat să fie mult mai dificilă, întrucât pentru probarea faptelor este nevoie, de cele
mai multe ori, de obținerea unor informații de la autoritățile competente din mai multe state, pe
calea cererilor de asistență juridică internațională, procedură lentă și costisitoare;
- posibilitate deplasării rapide de pe teritoriul unui stat pe teritoriul altui stat a
membrilor unei grupări, urmărirea activității desfășurate de către aceștia fiind de cele mai multe ori,
foarte greu de realizat de către autoritățile competente;
Cadrul legislativ ce guvernează acest tip de comerț în țara noastră este Legea nr.
365/2002 privind comerțul electronic, publicată în Monitorul Oficial nr.483 și republicată în
Monitorul Oficial,Partea I nr.959 din 29/11/2006, coroborată cu Regulament nr. 4 din 13.iun.2002
al Băncii Naționale a României privind tranzacțiile efectuate prin intermediul instrumentelor de
plată electronică și relațiile dintre participanții la aceste tranzacții și cu Titlul III – Prevenirea și
combaterea criminalității informatice din Legea nr.161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri
pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în medicul
de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.
Caracterul transfrontalier al acestui tip de fraudă face dificilă descoperirea și
instrumentarea cazurilor, urmărirea infractorilor, dar mai ales prevenirea și combaterea într-un mod
concret a acesteia.
În prezent în România, fenomenul criminalităţii în mediul online, în principal, este
reprezentat de infracţiuni privitoare la comerţul electronic în special de achiziţionarea de bunuri sau
de servicii prin Internet, acestea fiind plătite cu ajutorul unor mijloace de plată electronică folosite
în mod fraudulos, precum şi oferirea spre vânzare prin Internet, a unor bunuri inexistente în scopul
de a înşela eventualul cumpărător.
România a reuşit contraperformanţa să se afle, chiar printre primele locuri, pe o listă a
IC3 (Internet Fraud Complain Center) cu cele mai cunoscute metode prin care se comit
260
infracţiunile online. Astfel, F.B.I. avertizează cumpărătorii şi vânzătorii din mediul online că cea
mai utilizată metodă de fraudă practicată de infractorii români este cea a licitaţiilor online.
Această metodă constă în oferirea unei ,,a doua şanse” unui cumpărător care nu a reuşit
să câştige o licitaţie. Astfel, infractorul ,,vânzător” salvează pozele cu produsul oferit spre vânzare
de către adevăratul vânzător, apoi face rost de datele de contact ale cumpărătorului care a pierdut
licitația si îi trimite acestuia o scrisoare electronica „oficiala”, care conține logo-ul site-ului pe care
a avut loc licitația(spre exemplu eBay.com) și prin care i se oferă încă o șansă pentru a cumpăra
produsul, ce are, de cele mai multe ori, următorul conținut: ,,Vesti bune! Următorul produs eBay
pentru care ați licitat suma de 2.500 dolari în data de 13 August 2006 , ora 19:43, este acum
disponibil pentru a fi cumpărat”. În cele mai multe cazuri , cumpărătorul a acceptat ,,oferta”,
primind in scurt timp și datele pentru a trimite banii prin serviciile amintite anterior. Pentru a
contracara fraudele la licitațiile online, prima măsură a fost luată chiar de către site-urile
organizatoare de licitațiile online, prin punerea in imposibilitate a unei persoane care nu este parte a
tranzacției respective sa acceseze informații despre ceilalți licitanți care au licitat pentru același
produs. Astfel, toți cei care licitează pentru produsul dorit, sunt anonimi atât pentru ceilalți
vânzători ai platformei de comerț online, cât și unii pentru alții. De aceea, metoda ,,a doua” este din
ce in ce mai greu de utilizat in fraudele la achizițiile online.
Alte metode de fraudă online sunt: saturarea pieței licitaţiilor cu toate obiectele care se
pot vinde, de la bijuterii, obiecte de colecţie până la supermaşini sau avioane iar apoi ”momirea”
clienţii în a le cumpăra. Una dintre „momelile” cele mai folosite de români la atragerea
cumpărătorilor, este flexibilitatea la plata bunului, aceştia permiţând victimelor să achite o parte din
preţ la încheierea licitaţiilor iar cealaltă parte la sosirea bunului, lucru care, bineînţeles, nu se mai
întâmplă. O altă metodă de comitere a fraudelor la achiziţiile online este înşelăciunea cu privire la
identitatea vânzătorului care se prezintă ca fiind cetăţean american, însă plata trebuie făcută către un
asociat, partener de afaceri sau rudă din România.
Exemplu de cum se poate înșela un vânzător pe un site de comerț online:
Vânzătorul(V) dorește să vândă un bun al său în valoare de 10 000 dolari și postează în
acest sens un anunț pe site-ul A așteptând oferte. O ofertă vine din partea unui cumpărător(C) care,
pe acel site are numeroase aprecieri și pare a fi un cumpărător „serios”. În realitate, C nu dorește
să plătească pentru acel bun, imaginea de cumpărător „serios” fiind una artificială, construită în
scopul de a nu ridica suspiciuni în rândul vânzătorilor. C îi cere lui V ca bunul să fie trimis prin
curierat la o anumită adresă și îi precizează că plata va fi făcută printr-un serviciu „escrow” (făcut
la comandă de C) care i-ar fi predat banii în momentul în care bunul ajunge la destinație. Cu
ajutorul unui complice, de cele mai multe ori persoane ajunse în situații disperate precum
dependenți de droguri, oameni cu datorii mari către cămătari, imigranți, etc., bunul este ridicat si
predat lui C care „dispare”, fără urmă, împreună cu contul „escrow”.
Exemplu de cum se poate înșela un cumpărător pe un site de comerț online:
Un cumpărător(C) dorește să achiziționeze un anumit bun second-hand si apelează la
un site de comerț online unde găsește bunul dorit la o sumă medie de 10 000 dolari. Cea mai bună
ofertă vine însă din partea unui vânzător (V) care vinde bunul la un preț de 7000 dolari(sub prețul
pieței) și cu posibilitatea achiziționării lui în 3 rate, prima rată fiind de jumătate din preț iar
celelalte 2 restul de preț. Aparent, V este o societate din România care este în insolvență și își vinde
proprietățile pentru a achita din datorii. Oferta este limitată la o perioadă de 24 ore iar plata
bunului se poate face prin servicii Western Union sau Money Gramm. În realitate, V este o
persoană fizică care nu deține în realitate bunul iar după ce va primi prima rată din bani va
dispărea. De cele mai multe ori banii vor fi ridicați de persoane ajunse în situații disperate precum
dependenți de droguri, oameni cu datorii mari către cămătari, imigranți, etc., și predate
vânzătorului.
Așa cum se observă în exemplele menționate anterior, de cele mai multe ori, pentru a se
asigura reușita sau pentru a nu se putea identifica făptuitorii, infracțiunile sunt săvârșite cu
participarea mai multor persoane ce au atribuții bine definite, acționând în mod coordonat pentru a
obține beneficii financiare sau materiale.
261
 Un astfel de grup, de obicei, este alcătuit din minim trei persoane însă cele specializate
au până la 8 sau 10 membri.
Începând cu baza grupării, observăm că aceasta este compusă din membrii care își
asumă riscurile cele mai mari, cum ar fi: ridicarea sumelor de bani, ridicarea bunurilor, prezentarea
unor nume reale, a unor documente de identitate sau a unor adrese reale. Acești membri, în cele mai
multe cazuri, sunt persoane ajunse în situații disperate datorită dependenței de droguri, de alcool, a
datoriilor acumulate la jocuri de noroc, la cămătari, etc. aceștia din urmă fiind chiar dispuși să
piardă sume de bani modice pentru a „cumpăra” astfel de oameni.
Partea de mijloc a grupării este formată din membrii care duc „munca de convingere” și
anume identificarea cumpărătorilor/vânzătorilor vulnerabili și convingerea lor în a finaliza
tranzacțiile. În cele mai multe cazuri, acești membri sunt persoane tinere, cu educație medie și
superioară, cu cunoștințe de limbi străine și informatică. Rolul unora dintre aceștia este de a face
investigații amănunțite despre viața personală a victimei, în special prin intermediul rețelelor de
socializare(Facebook, Twiter, etc.), și de a identifica vulnerabilități care se pot transforma ulterior
în avantaje care pot câștiga încrederea victimei. Tot aceștia sunt cei ce ajută și la crearea „imaginii”
artificiale de cumpărător/vânzător „serios” care are scopul de a nu ridica suspiciuni victimei.
Parte superioară a grupării sau „vârful” este format de lider sau lideri(sunt totuși puține
cazurile când există doi sau mai mulți lideri pe poziții de egalitate) care coordonează întreaga
activitate infracțională a grupului. Aceasta este formată din persoane care, nu de puține ori s-a
dovedit a fi cu o educație medie sau sub medie, fără cunoștințe de informatică sau folosire a
mediului virtual, dar care sunt șarlatani iscusiți și care au sau fac rost de resurse financiare,
echipamente tehnologice de ultimă generație sau relații care să asigure securitatea grupării. Aceștia
sunt cei mai puțin expuși consecințelor și beneficiază cel mai mult de beneficiile materiale și
financiare ale activității infracționale.
Pentru tragerea la răspundere a acestor persoane este necesar identificarea lor. Întrucât
un astfel de grup, poate ajunge până la 8 sau 10 membri, investigarea dar și supravegherea
informativă a acestora este, de multe ori, anevoioasă și îndelungată.
Chiar și așa, prin adoptarea unui management eficient al activităților informative și
apelarea la cooperare interinstituțională și internațională, identificarea acestor persoane poate fi
realizabilă într-un timp relativ scurt.
Cea mai utilizată activitate informativă în acest domeniu este culegerea de informații.
Această activitatea, de cele mai multe ori, are un caracter clasificat însă pot fi obținute informații cu
valoare operativă chiar din spațiu public.
Astfel, crearea unor conturi și culegerea unor informații prin accesarea site-urilor unde
sunt raportate comiterea unor astfel de fapte(eBay, Amazon, etc), nu au un caracter clasificat.
Astfel, se pot culege informații cu privire la data și locul creării contului sau numele utilizatorilor
conturilor ce au fost raportate ca fiind folosite pentru comiterea unor astfel de fapte. De cele multe
ori persoanele care au creat conturile respective nu folosesc nume reale și preferă folosirea unor
nume prescurtate sau porecle(flory83, chelu74, steau91). Aceste nume de utilizator sunt folosite și
la crearea unor alte conturi pe alte site-uri. De exemplu numele de utilizator „flory83” poate apărea
și pe conturi create pe diferite forumuri, alte magazine de comerț online, Facebook, Twiter, etc. O
cerință imperativă pentru crearea unui cont pe un site de comerț online, este „legarea” lui de o
adresă de e-mail. Această adresă de e-mai a fost și este de cele mai multe ori, „călcâiul lui Ahile” în
cest gen de investigații. Multe din persoanele care își creează o adresă de e-mai folosesc, în general,
date de identitate și nume reale(Popescu Florentina) deoarece folosesc această adresă de email și în
viața privată. Coroborând numele de utilizator cu cel de la adresa de e-mail, în multe cazuri, au fost
obținute informații ce au condus la identificarea parțială a persoanelor urmărite. Spre exemplu,
contul utilizatorului „flory83” are mențiunea cu privire la data și locul creării „Botoșani -
02.02.2014”, iar adresa de email la care este conectat Popescu.Florentina1983@yahoo.com. Astfel
se pot face verificări cu privire la persoana Popescu Florentina, născută în anul 1983 si care
domiciliază sau a fost născută în Botoșani.

262
 Odată ce au fost adunate suficiente informații publice(nume de utilizatori, adrese de
email, nume de persoane, etc.) și a fost creată baza de la care să se pornească investigația, aceasta
poate fi completată cu informații ce au caracter clasificat.
Cele mai multe informații de acest gen cu valoare operativă provin de la informatori.
Aceștia, de cele mai multe ori, sunt foste elemente criminale recrutate de polițiști ori persoane
infiltrate în mediile sau grupurile infracționale cu scopul de a obține astfel de informații.
Cele mai valoroase informații ce pot veni de la informatori sunt cele legate de numărul
real de persoane implicate în săvârșirea infracțiunii, rolul fiecăruia precum și adevăratele locații la
care aceștia își desfășoară activitatea. În practică, aceste informații nu vin, aproape niciodată, în
această formă completă. Totuși, plecând de la una din aceste părți ale informației, prin utilizarea
altor activități informative precum supravegherea informativă prin deschiderea unui dosar de
supraveghere sau prin folosirea tehnicilor speciale de investigații (interceptarea convorbirilor şi
comunicărilor; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice; obţinerea listei convorbirilor telefonice; reţinerea,
predarea sau perchiziţionarea trimiterilor poştale; solicitarea şi obţinerea, potrivit legii, a datelor
referitoare la tranzacţiile financiare, precum şi a datelor financiare ale unei persoane; utilizarea
investigatorilor sub acoperire; onstatarea unei infracţiuni de corupţie sau a încheierii unei convenţii;
identificarea abonatului, proprietarului sau utilizatorului unui sistem de telecomunicaţii sau a unui
punct de acces la un computer) se pot obține suficiente date și informații care să conducă la tragerea
la răspundere penală a persoanelor care săvârșesc astfel de fapte.
In speranța anihilării acestor rețele de infractori online, procurorii DIICOT in colaborate
cu ofițerii din cadrul U.S. Secret Service si F.B.I. din Ambasada Statelor Unite ale Americii la
București, au făcut numeroase percheziții in București, Craiova, Targu-Jiu, Timișoara, Râmnicu-
Vâlcea, Zimnicea, Alexandria, Reșița și Pitești, in legătura cu fraudele informatice prin care mii de
persoane au fost păgubite cu sume de bani ce însumate ajung la ordinul zecilor de milioane de
dolari. Astfel, procurorii Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism –
Structura centrală, Serviciul Teritorial Craiova si Biroul Teritorial Gorj au destructurat mai multe
grupuri infracționale organizate, transfrontaliere, specializate in comiterea de fraude informatice pe
site-urile de comerț electronic, in acest scop, derulându-se sute de percheziții domiciliare, in
vederea ridicării mijloacelor material de probă. Anchetatorii au stabilit că, prin postarea unor
anunțuri fictive de vânzări a unor bunuri inexistente in realitate (autoturisme, motociclete,
ambarcațiuni ușoare, produse electronice), suspecții au indus și menținut in eroare mai mulți
cumpărători on-line, in cadrul platformelor de comerț electronic www.eBay.com și
www.cragslist.org, cărora le-au fost transmise informații false cu privire la realitatea anunțurilor,
modalitatea de achiziție, plata prețului, identitatea vânzătorului. Sumele de bani aferente prețului
plătit de victime au fost colectate din străinătate (cel mai adesea de pe teritoriul SUA) cu folosirea
de identități false de către membrii grupului si mai apoi retransmise in Romania prin intermediul
transferurilor rapide către persoane afiliate grupului cu acest scop, fiind induse in eroare
aproximativ 1000 de victime, iar prejudiciul total cauzat, potrivit DIICOT, a fost de aproximativ 20
milioane dolari. Cauza a fost instrumentată cu ofițeri de poliție judiciară din cadrul DCCO -
Serviciul de Combatere a Criminalității Informatice, BCCO Craiova și SCCO Gorj, iar suportul
tehnic al operațiunii a fost asigurat de către Direcția de Operațiuni Speciale din cadrul IGPR și
DGIPI.
Primele măsuri în a stopa acest fenomen infracțional, au fost luate chiar platforma de
comerț online, precum eBay, deoarece în afara prejudiciilor directe suportate de acest site, au apărut
și cele indirecte, prin faptul că multe persoane au renunțat să mai tranzacționeze prin intermediul
site-ului până ce acesta nu-și punea la punct problemele legate de securitate a tranzacțiilor și a
licitațiilor . Astfel, site-urile de comerț online au demarat un parteneriat profitabil pentru ambele
părți, cu PayPal.com, un serviciu rapid și sigur de transfer de bani. Acesta intermediază doar
transferul banilor din contul bancar al cumpărătorului în cel al vânzătorului. Astfel, pentru a utiliza
acest mijloc, primul pas este înregistrarea datelor bancare și de identificare pe site. Apoi aceștia fac
cercetări pentru a descoperi dacă persoana are un cont valid și deschis în mod legal în țara
263
respectivă, abia apoi permit accesul la sistemul de transfer persoanei care a solicitat acest lucru.
După apariția acestei modalități de a plăti pentru cumpărături, majoritatea vânzătorilor de pe eBay
nu mai acceptă ca și modalitate de plată transferul bancar ori cecurile personale. Fără un astfel de
cont PayPal, nu se mai pot face multe tranzacții online. Activitatea infracționala online a fost
dramatic diminuata, ei găsind totuși modalități de fraudare, însă nu a sistemului, ci a băncilor, în
sensul că își deschid conturi cu documente false.
Criminalitatea informatică de tipul fraudelor la achiziţiile online a crescut în mod
alarmant şi în ţara noastră şi, întrucât are un caracter transfrontalier, în sensul că persoanele
vătămate sunt, destul de des cetăţeni sau entităţi străine, prevenirea şi combaterea acestui fenomen
impune o cooperare internaţională între instituţiile de aplicare a legii precum Interpol, Europol,
F.B.I, etc.
Deoarece acest tip de fraudă a avut primele victime în ţările avansate din punct de
vedere al tehnologiei informatice precum S.U.A., acestea au fost şi primele statele care au luat
măsuri de ordin preventiv şi investigativ atât la nivel naţional cât şi la nivel internaţional.
Astfel, la nivel internaţional, prin parteneriatul încheiat între F.B.I., Bureau of Justice
Assistance şi White Collar Crime Center, denumit Internet Fraud Complain Center, a fost instituit
primul centru prin intermediul căruia pot fi înaintate plângerile cu privire la infracţiunile online, atât
cele prevăzute de legile federale, statale sau locale cât şi de cele prevăzute în regulamentele
instituţiilor internaţionale de aplicare a legii, ori pentru alte infracţiuni prevăzute de legi cu
incidenţă în domeniu. Acest centru, prescurtat şi IC3, oferă victimelor criminalității informatice un
mecanism de raportare convenabil și ușor de utilizat, care avertizează autoritățile de încălcări penale
sau civile suspectate pe internet. IC3 dezvoltă, conduce și notifică instituţiile de aplicare a legii și
agențiile de reglementare internațională şi acționează ca un mecanism central de sesizare pentru
reclamații privind infracțiuni legate de internet. Exemple de astfel de infracţiuni informatice: Frauda
și infracțiuni financiare, Piraterie Informatică, Terorism Cibernetic, Şantaj Cibernetic(în spaţiu
virtual), Atacuri cibernetice(destabilizarea unor reţele de internet, de socializare, etc.), Conținut
ofensator sau obscen(pornografie infantilă, crime, etc.), Hărțuire, Traficul de droguri dar şi altele.
Cu toate că România nu există o legislație specifică fraudelor la achizițiilor online,ci se
aplică în mod general prevederile articolului 244 din Codul Penal, instituțiile cu atribuții în domeniu
(DIICOT, Direcția de Investigarea a Fraudelor, Direcția de Operațiuni Speciale, DGIPI) încearcă să
investigheze cât se poate de atent cazurile de fraudare online, cu atât mai mult cu cât au primit
informații și atenționări, dar și suport tehnic și uman din partea instituțiilor similare din S.U.A.
Cu siguranță putem afirma că infractorii vor fi mereu cu un pas înaintea legilor, cu un
pas înaintea organelor de aplicare a legii, făcând tot mai dificilă soluționarea unor astfel de cazuri.

III. CONCLUZII
Concluzionând, statul prin puterea sa legislativă ar putea aborda mai tranșant această
ramură infracțională care face tot mai multe victime în rândul cetățenilor atât străini cât și români,
prin utilizarea forței sale coercitive, prin transpunerea în plan legislativ atât a faptelor ce constituie
infracțiuni, cât și a sancțiunilor aplicate, deoarece acest transfer al responsabilității către sectorul
privat, și anume către platformele de comerț online poate crea atât un deficit de imagine cât și
dezechilibre grave în ceea ce privește ordinea și siguranța publică.

Referințe bibliografice
1. ***, Codul penal al României
2. Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate
3. Legea 365/2002 privind comerțul online, republicată în M.O., partea I nr. 959 din
29.11.2006
4. Legea nr. 161/19.04.2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în
exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în medicul de afaceri, prevenirea și
sancționarea corupției
264
5. Wikipedia.com
6. Descoperă.ro
7. FBI.gov
8. IGPR.ro
9. Enational.ro

265
 DEFINIREA CONCEPTULUI DE CORUPȚIE –
MODALITĂȚI ȘI PERSPECTIVE

DEFINING THE CONCEPT OF CORRUPTION –

WAYS AND PERSPECTIVES
Drd. LESUȚAN Carmen – Ramona
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Școala Doctorală OPSN
carmen_lesutan@yahoo.com

Abstract (ro): Articolul își propune să analizeze dificultățile și diferențele

existente în definirea conceptului de corupție și a termenilor utilizați pentru aceasta,
prin sintetizarea soluțiilor date în diverse domenii ale cunoașterii. Este vorba atât de
modul în care este definită corupția în cuprinsul reglementărilor legale și în
documentele organizațiilor internaționale, cât și de analiza literaturii pe acest subiect.
Abordarea propusă este una inter și transdisciplinară care utilizează în special
metode de cercetare din domeniul juridic și filosofic pentru a putea surprinde dinamica
conceptului și elementele care servesc la individualizarea lui. Cercetarea este una
orientată spre înțelegerea contemporană a fenomenului și nu spre o trecere în revistă din
punct de vedere istoric și abordează explicitarea termenilor care-l circumscriu, nu
cauzele și consecințele acestuia.
Obiectivul cercetării este de a vedea în ce măsură este posibilă o abordare unitară
a noțiunii și un consens în ceea ce privește înțelegerea acesteia.
Lămurirea aspectelor care țin de termenii utilizați în definire poate servi la
prevenirea și combaterea fenomenului de corupție și pentru înțelegerea politicilor
publice pe acest subiect din domeniul public și cel privat. Înțelegerea modului în care
problema corupției este privită poate fi utilă în găsirea unor soluții practice adaptate
specificului național dar care să țină seama de convențiile internaționale și de politicile
de la nivel european.

Cuvinte-cheie: corupție, transparență, integritate, abuz de putere, putere

discreționară

Abstract (en): The article aims to analyze the difficulties and differences existing
in the definition of the
concept of corruption and in its terms, by synthesizing the solutions given in
various fields of knowledge. This concerns both the way in which corruption is defined
in the legal regulations and in the documents of the international organizations, as well
as the analysis of the literature on this subject.
The proposed approach is of an interdisciplinary and transdisciplinary type
which uses, in particular, legal and philosophical methods of research in order to
capture the dynamics of the concept and the elements that serve to its individualization.
The research is one that focuses on the contemporary understanding of the phenomenon
and not on a historical overview and addresses the explanation of the terms that it
circumscribes, not the causes and consequences of it.
The aim of the research is to see to what extent a unitary approach to the notion
and a consensus on understanding it is possible.
The clarification of the aspects of the terms used in the definition may serve to
prevent and combat the phenomenon of corruption and to understand the public policies
on this subject, both in the public and private sectors. Understanding the manner in
266
 which corruption is viewed, might be useful in finding practical solutions tailored to the
national specificities, but also taking into account the international conventions and the
policies at European level.

Keywords: corruption, transparency, integrity, abuse of power, discretionary

power

I. Introducere
Conceptul de corupție este strâns legat de morala societății și a cunoscut interpretări
diferite de-a lungul istoriei, dar există un element comun în conturarea definiției corupției, anume că
aceasta este considerată ca fiind ceva rău, dăunător indiferent de epoca istorică și de tipul de
organizare socială. Acest fapt este vizibil și în planul evoluției istorice românești. Dacă înainte de
1989 anumite comportamente erau tolerate și chiar justificate ca fiind necesare în planul
supraviețuirii, astăzi acestea sunt repudiate atât la nivelul manifestărilor simțului comun cât și din
punct de vedere al reglementărilor legale. Anumite tipuri de relații care permiteau obținerea celor
necesare supraviețuirii în sistemul comunist a devenit repudiat de societate și incriminat penal.
Fenomenul corupției a îmbrăcat diferite forme și a cunoscut mai multe grade de intensitate, fapt ce a
generat și necesitatea găsirii unor metode adaptate la evoluția și formele lui fiind un fenomen care
implică intervenții multiple.
Conceptul de corupție nu se referă numai la funcționarii statului, el vizează și acțiunea
cetățenilor și a organizațiilor. Indiferent de tipul de societate, corupția s-a manifestat, fiind prezentă
indiferent de nivelul de dezvoltare și de modelul politic al statului. Incriminarea distinctă a corupției
pasive (acceptarea foloaselor de agentul public) și a acelei active (propunerea de foloase acestuia
indiferent de calitatea celui care face acest act) ne arată faptul că există în plan internațional o
preocupare față de aceste practici și o repudiere în egală măsură a celor două. Convenția penală
privind corupția a Consiliului Europei1, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, vorbește despre
aceste tipuri de corupție.
Problematica corupției apare atât în planul programelor, politicilor naționale și
internaționale, cât și al preocupărilor organizațiilor neguvernamentale sau al institutelor de
cercetare. Mai mult, dezvoltarea economică și socială este strâns legată de prevenirea corupției. Se
constată în contextul globalizării, adaptarea organizațiilor la contextul ,,moral” din țara unde își
desfășoară activitatea. Astfel, există situații în care mari corporații au mituit guvernele unor state
străine pentru a obține avantaje. Preocupările privind găsirea unor soluții din punct de vedere a
politicilor publice sub forma strategiilor anticorupție sunt relativ recente (apar la sfârșitul anilor
1990), la fel și mecanismele internaționale care au rolul de a pune în practică politici comune în
domeniu.
Cooperarea internațională în domeniu este importantă în plan economic, dar și social,
perpetuarea unor sisteme care încurajează și favorizează corupția putând produce modificări chiar la
nivelul dezvoltării psihice a indivizilor, managementului recompenselor și pedepselor fiind deficitar
în acest caz.
Dificultățile în găsirea unor soluții de prevenire și combatere a fenomenului corupției
își au sursa în faptul că în acest moment nu există un domeniu științific care să îl aibă ca obiect
explicit de studiu. Acest concept este unul dinamic, iar înțelegerea lui presupune identificarea
elementelor care rămân constante indiferent de diferențele și modificările istorice, economice,
culturale și psiho-sociale. Constantele sunt cele care ar putea fi regăsite într-o definiție a
conceptului de corupție.
Există în acest moment mai multe definiții și interpretări din perspectivă juridică, socio-
culturală, lingvistică și economică.

1
Ratificată de România prin Legea nr.27 din 16 ianuarie 2002, publicată în Monitorul Oficial nr.65 din 30 ianuarie
2002.
267
 II. DIVERSITATEA DEFINIȚIILOR CORUPȚIEI
Perspectiva contemporană este diferită de abordările anterioare chiar dacă problema
,,corupției” și a lipsei de morală a fost un factor determinant în istoria omenirii ducând de exemplu
la declinul Imperiului Roman, la reacțiile față de Biserica Catolică și apariția Protestantismului, la
inițierea curentului Iluminist și declanșarea Revoluției franceze ce a culminat cu Declarația
drepturilor omului și ale cetățeanului (Déclaration des Droits de l'Homme et du Citoyen - 1789)
care a pus bazele democrației moderne. În acest document se regăsesc referiri la modul în care ar
trebui folosită puterea publică. Astfel, în art. XII se stipulează faptul că „garantarea drepturilor
omului și ale cetățeanului necesită o forță publică: această forță este instituită în avantajul tuturor
şi nu în folosul personal al acelora cărora le este încredințată”, prefigurând astfel modul în care
este înțeleasă azi folosirea abuzivă a puterii publice. În acest caz se spune că „societatea are dreptul
să ceară socoteală oricărui funcționar public pentru modul în care își îndeplinește funcția.”2
Termenul de ,,corupție” derivă din latinescul corruptio. La origine termenul se referă la
chestiuni de morală, însemnând ,,a murdări”, ,,a polua”, ,,a abuza”, ,,a distruge” în funcției de
contextul în care era folosit3.
Din punct de vedere lingvistic există autori care susțin că am putea analiza acest
concept pornind de la un artificiu de limbă și anume a vedea conceptul din perspectiva celor doi
termeni care îl compun, adică ca fiind co-ruptură4. Astfel ne gândim la corupție ca la un fenomen
care este pe cale de a deveni un "[...] act de gândire care operează la infinit [...]”5, după cum îl G.
Deleuze și F. Guattari. În viziunea acestora, la un moment dat, definițiile pot deveni prea rigide sau
chiar depășite, altfel spus o definiție este despre ceea ce știm deja despre un concept, dar acesta este
în continuă schimbare astfel încât atunci când se reușește găsirea unei definiții deja noțiunea a prins
noi valențe astfel încât definiția trebuie completată mereu. Fenomenul corupției necesită o abordare
dinamică și permanent revizuibilă în ceea ce privește definirea lui și soluțiile de prevenire și
combatere.
Particula „co” sugerează prezența alterității, astfel încât co-ruptia implică întotdeauna
cel puțin două părți sau fenomene ce implică dependență reciprocă între cel puțin doi actori sau
actanți. Celălalt element al co-rupției este întreruperea, sau ruptura care este în mod obișnuit
înțeleasă ca fiind o experiență dramatică care sugerează că este nevoie de ascundere, de lipsă de
transparență. Această relație diadică între ascunderea și dezvăluire sugerează o relație complexă
între corupție și deschidere. Relația între ceva corupt și ceva legitim este foarte strânsă, ele au
nevoie una de alta pentru a putea fi definite, adică este nevoie de o raportare prin diferență. Cele
două devin vizibile însă doar atunci când avem de a face cu o diferență suficient de mare pentru a fi
perceptibilă. Altfel spus, corupția este ceva ce se poate ascunde la vedere, fără o „ruptură” suficient
de mare față de practicile legitime este ușor de ascuns la vedere. Este foarte greu de distins noțiunea
de corupție, atunci când fenomenul este generat de practici legitime care sunt deturnate.
Conceptul de ,,corupție” nu se reduce însă la explicația lingvistică. Acesta a cunoscut
diferite forme de-a lungul istoriei și s-a referit la realități diverse în funcție de contextul socio-
cultural. Termenul este, de asemenea, legat și de concepțiile religioase ale omenirii, regăsindu-l în
doctrina creștină, în islamism chiar dacă în zilele noastre nu se mai referă la abaterea de la normele
religioase.
În acest moment nu există o definiție care să epuizeze toate aspectele acestui fenomen și
care să fie unanim acceptată pe glob. George Gilligan și Diana Bowman6 ilustrează această

2
Art. XV al Declarației Drepturilor Omului și Cetățeanului -1789.
3
L. Holmes, Corruption: A Very Short Introduction, Oxford University Press, Kindle Edition, 2015, cap. I ,,What is
corruption?”.
4
A. R. Yue, L. Peters, Corruption as co-created rupture: A definitional etymological approach, Ephemera: theory &
politics in organization, Volume 15(2): pp.445-452, www.ephemerajournal.org
5
G. Deleuze, F. Guattari , What is philosophy, New York: University of Colombia Press, 1994.
6
G. Gilligan, D. Bowman, “Countering Corruption: An Australian Perspective”, în L. HOLMES (ed.), Terrorism,
Organised Crime and Corruption: Networks and Linkages, Edward Elgar, Cheltenham, UK, 2007, p. 172.
268
problemă, printr-o sinteză a diferitelor definiții date de organizații internaționale, regionale sau
naționale, după cum se poate vedea în tabelul următor:

Jurisdicția Definiție
Internațională ,,Folosirea improprie a puterii publice, a funcției și autorității pentru a obține
câștiguri private prin mită, extorsiune, influență, colportare, nepotism, fraudă
sau deturnarea de fonduri, delapidare.” (Programul de Dezvoltare ONU, 1999)
Europa ,,Solicitarea, oferirea, darea sau acceptarea, direct sau indirect de mită sau
orice avantaj nejustificat sau perspectiva pentru aceasta, ce distorsionează
performanța obligațiilor de serviciu, comportament ce solicită mită, avantaje
nejustificate sau perspectiva acestora.” (Consiliul European, 1999)
Africa ,,Solicitarea, acceptarea, obținerea, darea, promisiunea și oferirea de
recompense (gratificații) prin mită sau alte tentații personale ce urmăresc
inducerea folosirii improprii sau abuzive a puterii publice pentru avantaje sau
beneficii private.” (Comisia Anticorupție din Zambia, 1996)
Asia ,,Corupția este solicitarea, primirea sau acordul de a primi, oferirea,
promisiunea și oferirea de recompense ca stimulent sau recompensă a unei
persoane pentru a face sau a nu face un act cu intenția de a corupe.” (Biroul de
Investigare, Prevenție a Corupției, Singapore, 2001)
Orientul ,,Corupția este comportamentul indivizilor privați sau a oficialilor ce se abat
Mijlociu de la un set de responsabilități și utilizează poziția lor de putere pentru a servi
unor scopuri private și a strânge câștiguri private.” (Inițiativa Anticorupție din
Liban, 1999)
America de ,,Folosirea improprie a puterii publice pentru câștiguri private/personale.”
Nord (Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională, 2003)
Academic ,,Folosirea puterii publice pentru avantaje private/personale, termen înțeles nu
doar în sens pecuniar ci și în sens de status sau influență.” (L. Palmier, 1983)

Dacă se face o trecere în revistă a definițiilor propuse în cadrul convențiilor

internaționale, vedem că nici aici nu există un consens în privința definiției din punct de vedere
juridic a acestui concept. Unele dintre documente evită chiar o definire a lui și se referă doar la
formele ei, accepțiunile faptelor de corupție, cadrul general de incriminare, investigare și reprimare,
identificarea elementelor ei (putere publică, funcționar public, transparență).
În Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției (2003) nu există o definiție a
corupției, tocmai pentru că nu s-a ajuns la un acord cu privire la acest aspect. Aceeași situație o
întâlnim și în cazul organizațiilor neguvernamentale, de exemplu Transparency International,
utilizează în documentele sale două definiții, favorizată fiind ,,Corupția reprezintă folosirea abuzivă
a puterii încredințate, în scopul satisfacerii unor interese personale”7, definiție preluată și de unele
organisme internaționale în documente ale lor.
Alte definiții sunt enumerate în Raportul explicativ al Convenției penale privind
corupția, adoptată de Consiliul Europei la Strasbourg la 27 ianuarie 1999:
1. Convenția Uniunii Europene privind lupta împotriva corupției care implică
funcționarii Comunității Europene sau funcționarii statelor membre ale Uniunii Europene8
(adoptată la Bruxelles de către Consiliul Uniunii Europene la data de 26 mai 1997) dă definiția a
două tipuri de corupție cea activă și cea pasivă și anume:
a. Corupția pasivă (art.2) - „fapta săvârșită cu intenție, de către un funcționar, direct
sau prin intermediul unui terț, de a pretinde sau a primi avantaje de orice natură, pentru sine sau
pentru un terț, sau de a accepta o promisiune în acest sens, pentru a îndeplini sau pentru a se

7
http://www.transparency.org.ro/centru/intrebari_frecvente/index.html (consultat la 11.02.2016)
8
Convention on the fight against corruption involving officials of the European Communities or officials of Member
States of the European Union, Official Journal, no. 195 of 25 June 1997.
269
abține să îndeplinească, cu încălcarea îndatoririlor sale ca funcționar, un act în conformitate cu
îndatoririle sale sau în exercițiul funcției sale”
b. Corupția activă (art.3) – „fapta săvârșită cu intenție, de către orice persoană, de a
promite sau de a da, direct sau prin intermediul unui terț, un avantaj de orice natură, pentru sine
sau pentru un terț, unui funcționar, pentru ca acesta din urmă să îndeplinească sau să se abțină să
îndeplinească, cu încălcarea îndatoririlor sale ca funcționar, un act în conformitate cu îndatoririle
sale sau în exercițiul funcției sale.”
2. Convenția OECD privind lupta împotriva corupției agenților publici străini în
cadrul tranzacțiilor comerciale internaționale 9( adoptată de OCDE la data de 21 noiembrie 1997 și
a intrat în vigoare în februarie 1999) propune următoarea definiție: „faptul intenționat al oricărei
persoane de a oferi, promite sau acorda un avantaj necuvenit pecuniar sau altfel, direct sau
prin intermediari, unui agent public străin, în folosul său sau în folosul unui terț, pentru ca
acest agent să acționeze sau să se abțină de a acționa în exercițiul funcțiilor sale oficiale,
pentru a obține sau păstra o piață de desfacere sau alt avantaj necuvenit în domeniul comerțului
internațional.”;
3. Grupul multidisciplinar privind corupția (GMC) înființat de Comitetul de Miniștrii al
Consiliul Europei în septembrie 1994 utilizează următoarea definiție „Corupția, așa cum este ea
tratată de activitatea GMC a Consiliului Europei reprezintă comisioanele oculte şi orice alte
uneltiri care implică persoane cu funcții publice sau private care și au încălcat obligațiile ce
decurg din calitatea lor de funcționari publici, de angajați privați, de agenți independenți sau de
altă relație de acest gen pentru a obține avantaje ilicite indiferent de natura lor, pentru ei înșiși sau
pentru altcineva.”
Convenția penală privind corupția10 definește și ea corupția în raport de persoanele
implicate, atât funcționari naționali cât și străini și acoperă atât corupția activă cât și cea pasivă și ia
în considerare în egală măsură sectorul public și cel privat. Corupția activă (art.2) este definită ca
fiind „fapta de a propune, de a oferi sau de a da, direct ori indirect, orice folos necuvenit unuia
dintre agenții săi publici, pentru el sau pentru altcineva, pentru ca acesta sa îndeplinească ori sa se
abțină de la îndeplinirea unui act în exercițiul funcțiilor sale”, iar corupția pasivă (art.3) „fapta
unuia dintre agenții săi publici de a solicita sau de a primi, direct ori indirect, orice folos necuvenit
pentru el sau pentru altcineva ori de a accepta oferta sau promisiunea cu scopul de a îndeplini ori
de a se abține sa îndeplinească un act în exercitarea funcțiilor sale”. Este necesară intenția pentru a
ne afla în fața corupției.
Convenția civilă asupra corupției, adoptată de la Strasbourg la 4 noiembrie 199911
definește, în art.2, corupția ca fiind „faptul de a solicita, de a oferi, de a da sau de a accepta, direct
ori indirect, un comision ilicit sau un alt avantaj necuvenit ori promisiunea unui astfel de avantaj
necuvenit care afectează exercițiul normal al unei funcțiuni sau comportamentul cerut
beneficiarului comisionului ilicit sau avantajului necuvenit ori promisiunii unui astfel de avantaj
necuvenit.”

III. ANALIZA TERMENILOR UTILIZAȚI ÎN DEFINIREA CONCEPTULUI

DE CORUPȚIE - ANALIZA DEFINIȚIEI LUI KLITGAARD
Una dintre cele mai des întâlnite definiții a corupției este cea oferită de Robert
Klitgaard, sub forma unei ecuații, cunoscută sub numele de ,,formula corupției”: C (Corupția) = M

9
OCDE, Convention on Combating Bribery of Foreign Public Officials in International Business Transactions 21
November 1997
10
Adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, ratificată de România prin Legea nr. 27 din 16 ianuarie 2002, publicată
în Monitorul Oficial nr. 65 din 30 ianuarie 2002
11
Legea nr. 147 din 01.04.2002 pentru ratificarea Convenției civile asupra corupției, adoptată la Strasbourg la
04.11.1999, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 260 din 18.04.2002
270
(Monopol) + D (Discreție) – A (Responsabilitate), adică “Corruption equals monopoly plus
discretion minus accountability.”12, dar și aceasta este subiect de dispute13.
O putem întâlni și sub alte forme cum ar fi: Corupția = (Monopol + Putere
discreționară) – (Responsabilitate + Integritate+ Transparență).
În ceea ce privește discreția este vorba de utilizarea ei în scopul de a ascunde practici
corupte și nu de sensul său protectiv. În acest caz vorbim de o discreție în sensul lipsei de
transparență, al creării unei situații de inegalitate, al încălcării unui principiu fundamental al
Declarației Universale a Drepturilor Omului și anume „orice om are dreptul la libertatea opiniilor
și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum și
libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și
independent de frontierele de stat”14. În același document se vorbește în art. 10 de faptul că „orice
persoană are dreptul, în deplină egalitate, să fie ascultată în mod echitabil și public de un
tribunal independent și imparțial, care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie
asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei”. Acest lucru
presupune accesul egal la documente și informații a celor implicați.
Îngrădirea accesului la informații poate conduce la generarea abuzurilor de putere,
crearea unui mediul de afaceri în care libera concurență este pusă sub semnul întrebării, în care
posibilitatea de a avea șanse egale în fața legii, de a acționa în condiții de echitate socială nu mai
sunt posibile nici pentru indivizi nici pentru organizații. Este important să nu se confunde această
discreție cu confidențialitatea cerută de dreptul la viață privată „nimeni nu va fi obiectul unor
imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondență, nici
al unor atingeri ale onoarei sau reputației sale”15. La fel ea nu se identifică nici cu cerințele date de
aplicarea principiului nepublicității urmăririi penale. Mai mult nu este vorba de păstrarea secretului
de serviciu (indiferent că vorbim de interesele unei instituții publice, fie că este vorba de o
organizației privată) sau de secretul de stat. Nici în cazul acestor date nu se justifică „discreția” în
situația în care am vorbi de practici corupte, chiar și legea română stipulând că se „interzice
clasificarea ca secrete de stat a informațiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii
încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informațiile de interes public,
restrângerii ilegale a exercițiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese
legitime”16. Lipsa de transparență, confuzia, ascunderea unor date și informații în mod discreționar
și nu pentru a apăra securitatea națională, drepturile omului, sau interesele unei organizații private
sau publice creează o situație de inegalitate în orice relație, indiferent că vorbim de relații sociale,
economice sau juridice.
Monopolul presupune lipsa unui control democratic, a egalității de șanse, a punerii sub
semnul întrebării a liberei concurențe și a posibilității dezvoltării puterii discreționare. În situația în
care nu există alternative, posibilități de control și contestare și nici o separație clară a puterilor în
stat, dezvoltarea individului și a societății este pusă sub semnul întrebării, nu doar social și
economic ci și al libertății sale în general. Monopolul presupune concentrarea puterii, de orice
natură ar fi sau a resurselor în mâna unei entități, individ, grup de indivizi sau organizație publică
sau privată în scopul obținerii de beneficii foarte mari.
Se vorbește de monopol ca fiind „ o piață a unui produs sau serviciu controlată de
către un singur individ sau o singură organizație”17. La începuturile capitalismului regii acordau

12
R. Klitgaard, Controlling corruption. University of California Press, 1988, p. 75.
13
Vezi de exemplu, M. Stephenson, Klitgaard’s Misleading “Corruption Formula”,
http://globalanticorruptionblog.com/2014/05/27/klitgaards-misleading-corruption-formula/ (consultat la 11.02.2016)
14
Art. 19 Declarația Universală a Depturilor Omului din 10 decembrie 1948, adoptată și proclamată de Adunarea
generală a O.N.U prin Rezoluția 217 A (III) din 10 decembrie 1948. România a semnat Declarația la 14 decembrie 1955
când prin R 955 (X) a Adunării generale a ONU, a fost admisă în rândurile statelor membre.
15
Idem, art. 12.
16
Art. 24 alin.5 din Legea nr. 182 din 2002 privind protecția informațiilor clasificate, publicată în Monitorul Oficial nr.
248 din 12 aprilie 2001.
17
A. G. Johnson, Dicționarul Blackwell de Sociologie – Ghid de utilizare a limbajului sociologic, traducere din engleză
de S. G. Drăgan și V. Russo, Humanitas, București, 2015, pp. 224-225.
271
monopoluri pentru anumite bunuri sau servicii, fapt ce dădea posibilitatea menținerii unor prețuri
mari și obținerii unor profituri foarte mari. Și în prezent există monopoluri, mai ales în cazul
utilităților publice, dar efectele acestora sunt controlate prin intermediul agențiilor însărcinate cu
reglementarea prețurilor. Monopolul apar ca fiind opus concurenței, marxiștii susținând că piețele
capitaliste sunt caracterizate de tendința de a evolua spre monopol ca modalitate de protecție pe care
corporațiile au găsit-o pentru eliminarea riscurilor. Această tendință se manifestă și prin eliminarea
sau absorbirea firmelor concurente. Totodată evoluția spre capitalul monopolist aduce cu sine și
multiplicarea legăturilor între interesele economice și cele de stat.
Monopolul asociat cu „discreția” poate lua forma dictaturii, situație în care întreaga
putere în organizație sau la nivel statal este deținută de o persoană sau un grup într-o manieră
autoritară, arbitrară, care suspendă regulile democratice în scopul satisfacerii nevoilor acestora. Ea
se manifestă atât în plan politic cât și ideologic și economic și urmărește în ultimă instanță
conservarea puterii în detrimentul libertății individuale.
Responsabilitatea este o chestiune ce ține nu doar de libertatea de a alege ci și de
coerciție. Ne putem raporta la acest concept atât din perspectiva consecințelor, în plan social și
juridic, a faptelor unei persoane sau grup de persoane cât și al reprezentării în plan individual a
acestora. Ea presupune acceptarea efectelor acțiunilor tale și răspunderea morală dar și juridică.
Filosofia existențialistă, spre exemplu leagă acest concept de cel de libertate și consideră că suntem
liberi în esența noastră, fapt ce ne face responsabili de alegerile noastre. Corupția poate apărea și se
poate dezvolta în absența răspunderii juridice și în cea a răspunderii morale. Pe cale de consecință
lipsa de reglementare, dar și inaplicabilitatea legii, lipsa educației cu privire la valori sunt elemente
care definesc corupția.
Transparența, integritatea și responsabilitatea sunt cele a căror lipsă sau limitare ar
permite dezvoltarea monopolurilor, de orice tip și apariția puterii discreționare.

IV. Concluzii
Cercetarea cu privire la corupție și preocuparea față de acest fenomen la nivelul
comunității internaționale sunt relativ recente (mijlocul anilor 1990) din perspectiva unei abordări
integrate, corupția ca fenomen fiind cercetată și până la momentul menționat dar într-un mod
particular de către unele științe sociale. Studierea acestei chestiuni nu se mai poate face cu ajutorul
unei singure discipline academice sau din perspectiva unui singur stat, ea fiind un fenomen
complex, cum de altfel se prezintă și societatea contemporană.
Nu există în acest moment o metodă specifică de cercetare științifică a corupției fapt ce
duce la o multitudine de abordări ale fenomenului corupției și la o disipare a eforturilor de prevenire
și combatere a lui, la o inconsistență a termenilor implicați în definirea conceptului. Acest fapt
generează dificultăți în cadrul cooperării internaționale în domeniul măsurilor ce se pot lua în planul
limitării corupției, al identificării metodelor de aplicat și al schimbului de bune practici.
Este nevoie de identificarea unor standarde și criterii privind încadrarea juridică a
faptelor de corupție, și privind managementul riscurilor și vulnerabilităților la corupție care să
acționeze pentru prevenirea faptelor de corupție rezultând din aceasta reducerea costurilor generate
de apariția și combaterea lor. Dificultatea constă în găsirea acelor elemente care rămân constante
indiferent de realitățile psiho-sociale, de dezvoltarea economică și realitățile geopolitice ale
diferitelor state, astfel încât să se poată propune o definiție unanim acceptată. Soluția ar putea fi
utilizarea unor termeni generici care să poată fi adaptați diferențelor de înțelegere a termenilor și să
poată fi transpuși în realități sociale diferite și totuși să rămână neschimbați în esența lor. Definiția
cea mai des folosită, cea a lui Robert Klitgaard, poate răspunde acestei cerințe cu condiția
explicitării termenilor ei în contextul în care este folosită.
Definirea corectă, identificarea problemei corupției și stabilirea unor obiective clare în
ceea ce privește abordarea ei poate conduce la găsirea soluțiilor de rezolvare.

272
 Referințe bibliografice
1. ***, Consiliul Europei și lupta împotriva corupției, Convenția penală privind
corupția și raportul explicativ, Convenția civilă privind corupția și raportul explicativ, Editura
Consiliului Europei, București, 2001
2. G. Deleuze, F. Guattari, What is philosophy. New York: University of Colombia
Press, 1994
3. G. Gilligan, D. Bowman, “Countering Corruption: An Australian Perspective”, în L.
HOLMES (ed.), Terrorism, Organised Crime and Corruption: Networks and Linkages, Edward
Elgar, Cheltenham, UK, 2007
4. L. Holmes, Corruption: A Very Short Introduction, Oxford University Press, Kindle
Edition, 2015
5. A. G. Johnson, Dicționarul Blackwell de Sociologie – Ghid de utilizare a limbajului
sociologic, traducere din engleză de S. G. Drăgan și V. Russo, Humanitas, București, 2015
6. R. Klitgeaard, Controlling corruption, University of California Press, 1988
7. M. Stephenson, Klitgaard’s Misleading “Corruption Formula”,
http://globalanticorruptionblog.com/2014/05/27/klitgaards-misleading-corruption-formula/
(consultat la 11.02.2016)
8. A. R. Yue, L. Peters, Corruption as co-created rupture: A definitional etymological
approach, Ephemera: theory & politics in organization, Volume 15(2): pp. 445-452,
www.ephemerajournal.org.
9. Legea nr. 182 din 12.04.2002 privind protecția informațiilor clasificate, publicată în
Monitorul Oficial nr. 248 din 12 aprilie 2002
10. Legea nr.365 din 15 septembrie 2004 pentru ratificarea Convenției Națiunilor Unite
împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial nr.
903 din 5 octombrie 2004
11. Legea nr. 565 din 16 octombrie 2002 pentru ratificarea Convenției Națiunilor Unite
împotriva criminalității transnaționale organizate, a Protocolului privind prevenirea, reprimarea și
pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, adițional la UNTOC, precum și
a Protocolului împotriva traficului ilegal de migrați pe calea terestră, a aerului și pe mare,
adițional UNTOC, adoptate la New York la 15 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial nr.
813 din 8 noiembrie 2002
12. Legea nr. 27 din 16.01.2002 pentru ratificarea Convenției penale privind corupția,
adoptată la Strasbourg la 27.01.1999, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 65 din 30.01.2002
13. Legea nr. 260 din 16 iunie 2004 pentru ratificarea Protocolului adițional la
Convenția penală a Consiliului Europei privind corupția, adoptat la Strasbourg la 15 mai 2003
publicată în Monitorul Oficial nr. 612 din 7 iulie 2004
14. Legea nr. 147 din 01.04.2002 pentru ratificarea Convenției civile asupra corupției,
adoptată la Strasbourg la 04.11.1999, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 260 din
18.04.2002
15. OCDE, Convention on Combating Bribery of Foreign Public Officials in
International Business Transactions 21 November 1997 (Convenția OECD privind combaterea
corupției funcționarilor străini în tranzacțiile comerciale internaționale, adoptată la data de 21
noiembrie 1997)
16. Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului adoptată, în 26 august 1789, de
Adunarea Națională Franceză
17. Convention on the fight against corruption involving officials of the European
Communities or officials of Member States of the European Union, Official Journal, no. 195 of 25
June 1997, Convenția cu privire la lupta împotriva corupției în care sunt implicați oficiali ai
Comunităților Europene sau oficiali ai statelor membre UE.

273
 PROBLEMA DIFERENȚELOR PSIHO – SOCIO - CULTURALE
ÎN ANALIZA FENOMENULUI CORUPȚIEI

THE ISSUE OF THE PSYCHO – SOCIO - CULTURAL DIFFERENCES

IN THE ANALYSIS OF THE PHENOMENON OF CORRUPTION
Drd. LESUȚAN Carmen - Ramona
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Școala Doctorală OPSN
carmen_lesutan@yahoo.com

Abstract (ro): Ipoteza de la care s-a pornit în cercetare este că diferențele psiho-
socio-culturale determină formele în care se manifestă fenomenul corupției, ce este
acceptat sau repudiat social, modul de reglementare din punct de vedere legislativ și
metodele de prevenire și combatere adecvate.
Obiectivul cercetării este identificarea modului în care tiparele de comportament,
valorile sociale permit cooperarea internațională în domeniul prevenirii și combaterii
corupției și aplicarea unor standarde unitare care să permită măsurarea dimensiunilor pe
care le are fenomenul corupției.
Rezultatul cercetării a evidențiat faptul că există o specificitate a fenomenului,
care nu este dată numai de regimul politic și juridic, ci și de tiparele de comportament
și de profilul psiho-socio-cultural al populației, fapt ce reclamă o flexibilitate în
adoptarea standardelor în domeniul prevenirii și combaterii lui. Există o identitate în
diferență în ceea ce privește repudierea fenomenului corupției, acesta fiind considerat ca
fiind ceva rău, indiferent de diferențele care există în înțelegerea acestuia sau de
formele de manifestare pe care le îmbracă.
Abordarea este una de tip hermeneutic și comparativ al fenomenului corupției în
diverse culturi.
Analiza poate fi utilă în adaptarea la specificul național a standardelor și
reglementărilor legale internaționale și modul în care este folosită experiența altor state
sau organizații. Prin urmare metodele și mijloacele utilizate în prevenirea și combaterea
corupției trebuie alese astfel încât să țină seama de specificitatea psiho-socio-culturală.

Cuvinte-cheie: soft mental, profil psiho-socio-cultural, incertitudine, valori.

Abstract (en): The hypothesis from which the research has been started is that the
psycho-socio-cultural differences determine the forms in which the phenomenon of
corruption manifests itself, furthermore, what is accepted or socially repudiated, the
manner of regulation from a legislative point of view and also the appropriate
prevention and combat methods.
The objective of the research is to identify the way in which behavioral patterns,
social values allow international cooperation in the field of preventing and combating
corruption and to apply unitary standards to measure the dimensions of the phenomenon
of corruption.
The result of the research has highlighted the fact that there is a specificity of the
phenomenon which is not only given by the political and legal regime, but also by the
patterns of behavior and by the psycho-socio-cultural profile of the population, fact
which requires a certain flexibility in adopting the standards in the field of prevention
and combat of this phenomenon. There is identity in difference, as far as the repudiation
of the phenomenon of corruption is concerned, this phenomenon being considered as

274
 something bad regardless of the differences which exist in its understanding or
irrespective of the forms of manifestation it can take.
The approach is of a hermeneutic and comparative type of the phenomenon of
corruption in different cultures.
The analysis may be useful in adapting the international legal standards and
regulations to the national specificities and in how the experience of other states or
organizations is being used. Therefore, the methods and means used for the prevention
and combating corruption must be chosen in such a way to take into account the
psycho-socio-cultural specificity.

Keywords: corruption, mental software, psycho-socio-cultural profile,

uncertainty, values.

I. Introducere
Problemele în definirea și tratarea conceptului de corupție rezidă și din diferențele
culturale și cele legislative. Din punct de vedere cultural, de exemplu, în lumea anglofonă și în cea
nordică specialiștii în domeniul corupției consideră clientelismul ca o formă de corupție, în timp ce
specialiștii italieni resping acest fapt.1
Aceste diferențe culturale trebuie analizate mai în detaliu, având în vedere faptul că în
unele situații este vorba de menținerea artificială și convenabilă a unor comportamente și
justificarea lor prin intermediul acestora tocmai pentru a perpetua privilegiile unor grupuri care
dețin puterea politică sau economică în acel stat. Cultura depinde de credințele dominante,
atitudinile și comportamentul într-o anumită societate, care pot fi legate de religia sa principală și
este puternic influențată de tradiție și istorie.
În unele din țările vechiului bloc comunist, de exemplu în Rusia, corupția se aseamănă
cu trocul, implicând în plus dezvoltarea unor relații personale, încredere și reciprocitate între cei
angajați în relația de corupție2. Corupția s-a manifestat în mai multe tipuri și subtipuri în perioada
postcomunistă și fiecare din acestea a fost instituționalizat. De la poliție, la funcționarul public, la
corupția ce implică deciziile politice la cel mai înalt nivel au transformat instituțiile publice în
propria moșie. Similaritatea care există în fostele țări comuniste arată faptul că modul în care se
prezintă acest fenomen este legat și de regimul politic. Este importantă identificarea tiparelor care
vin din această perioadă pentru a înțelege mai bine care sunt cele mai adecvate forme de prevenire
și de combatere pentru fiecare caz în parte.
Identificarea schemelor cognitive care determină raportarea la corupție la nivelul
populației, modul în care interiorizează și acceptă politicile publice în domeniul prevenirii și
combaterii acesteia.

II. Problema „softului mental”

Geert Hofstede, Gert Jan Hofstede și Michael Minkov analizează cultura și organizațiile
din perspectiva „softului mental”3. Acesta este înțeles ca reprezentând tiparele de gândire, simțire și
acțiune, „programe mentale” care însoțesc fiecare om de-a lungul vieții, sunt dobândire pe
parcursul ei și odată imprimate ele trebuie dezvățate, proces care presupune un efort mai mare decât
învățarea primă. Comportamentul, susțin autorii, este determinat doar parțial de aceste programe
mentale, individul are și capacități creatoare, neașteptate care ies din aceste tipare învățate. Acest
soft se dezvoltă prin interacțiunea socială cu mediul, începe în familie și continuă cu școala,
persoanele apropiate, comunitatea în care trăiește, locul de muncă. Prin urmare acest „soft” este

1
L. Holmes, Corruption: A Very Short Introduction, Oxford University Press, Kindle Edition, 2015, cap. I ,,What is
corruption?”.
2
R. Karklins, ,,Typology of Post-Communist Corruption” în Problems of Post-Communism, vol. 49, no. 4, July/August
2002, pp. 22–32.
3
G. Hofstede, G. J. Hofstede, M. Minkov, Culturi și organizații: softul mental: cooperarea interculturală și importanța
ei pentru supraviețuire, traducere de M. Zografi, Editura Humanitas, București, 2012.
275
chiar cultura4, o „programare colectivă a minții”, în sensul dat de sociologul francez Pierre
Bourdieu5. Fiecare individ are softul său, determinat de mediile în care a trăit și acesta este chiar
personalitatea lui, setul propriu de programe mentale. Aceste „programe mentale” se deosebesc de
natura umană, ceea ce ne este comun fiecăruia dintre noi indiferent de locul unde ne-am născut, de
limba noastră sau de mediile în care ne-am dezvoltat sau cu care am interacționat, ceea ce constituie
„sistemul nostru de operare”. Cultura este privită de acești autori ca fiind „un fenomen colectiv,
pentru că, cel puțin în parte, e împărțită cu oameni care trăiesc sau au trăit în același mediu social
[…] e constituită din regulile nescrise ale jocului social”6. Ea apare ca fiind programarea colectivă
a minții, ceea ce deosebește un grup de altul.
Având în vedere aceste aspecte, apare ca fiind dificilă găsirea unei definiții universal
valabile a noțiunii de corupție și mai mult orice încercare de universalizare a uneia și a soluțiilor de
limitare a ei nu ar ține cont nici de diferențele culturale, nici de necesitățile individuale. Intervențiile
la nivel internațional și colaborarea între state trebuie să țină cont atât la nivelul prevenirii cât și al
combaterii corupției de aceste distincții și să privească lupta împotriva corupției ca pe ceva complex
care funcționează ca o identitate în diferență. Indiferent de accepțiunea corupției, există o identitate
în ceea ce privește repudierea ei și o diferență culturală, care ține de valorile grupului, valori care
determină comportamentele și practicile sociale. Pentru a putea găsi un numitor comun în problema
cooperării în plan internațional este nevoie să se găsească un limbaj comun elementar și reguli
acceptate de toți partenerii care să țină cont de diferențe dar să răspundă nevoilor specifice ale
partenerilor.
Valorile constituie nucleul culturii, apar în viziunea autorilor menționați ca fiind
„tendințe generale de a prefera anumite situații altora”7 și au două dimensiuni antagonice, ce se
bazează pe cupluri ca de exemplu bine-rău, moral-imoral. Unele dintre ele sunt dobândite de
timpuriu în familie, altele din mediu. Există susțin aceștia și un cerc moral, fapt ce face ca oamenii
să nu aplice aceleași reguli morale pentru cei care nu fac parte din grupul lor. Problema care apare
este legată de mărimea grupului, de trasarea graniței mentale, noi ceilalți. Doar cei din interiorul
graniței, a cercului moral au aceleași drepturi și obligații. În contextul globalizării se încearcă tot
mai mult lărgirea „cercului moral” și considerarea tuturor societăților, indiferent de nivel de
dezvoltare, religie, situare geografică, specificitate culturală, ca făcând parte din aceeași comunitate
morală. Astfel apar documente internaționale cum este și Declarația Universală a Drepturilor
Omului, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948 sau, în materie de
corupție, Convenția Națiunilor Unite împotriva Corupției8 adoptată de același organism la 31
octombrie 2003. Cu cât crește acest cerc cu atât se diluează drepturile și obligațiile și apar dificultăți
în interiorizarea și aplicarea regulilor care nu sunt neapărat ale culturii tale ci au fost transpuse în
mod artificial în legislație prin lărgirea cercului moral.
Chiar și în cazul unui individ pot apărea conflicte în înțelegerea modului în care se
întrepătrund diferitele lui programele mentale, nivelurile culturale, conflictul manifestându-se în
cadrul grupului său, între valorile sale cu cele ale altei generații spre exemplu.
Pentru a putea înțelege modul în care problema corupției este tratată în acest moment
trebuie să explicităm și modul în care legislația unei țării, dar și reglementările internaționale sunt
legate de „spiritul legilor”. Această problemă a fost tratată încă din timpul iluminismului francez și
englez, Montesquieu fiind cel care a arătat în lucrarea sa Despre spiritul legilor9 (1748) care este
legătura între lege și „cercul moral”. Acesta susține că legile unui stat sunt rezultatul factorilor
geografici, climaterici, istorici și că există chiar un spirit al unei națiuni. Pentru ca legile să fie
aplicabile și interiorizate de către oameni este nevoie ca ele să fie conforme spiritului nostru natural.

4
Ibidem, pp. 16-37.
5
P. Bourdieu, Le sens pratique, Edition de Minuit, Paris, 1980.
6
G. Hofstede, G. J. Hofstede, M. Minkov, op. cit., p. 17.
7
Ibidem, pp19-25.
8
Legea nr. 365 din 15 septembrie 2004 pentru ratificarea Conventiei Natiunilor Unite impotriva coruptiei, adoptata la
New York la 31 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 903 din 5 octombrie 2004.
9
C. L. de Montesquieu, Despre spiritul legilor, traducere de A. Tănase, Editura Antet, 2011.
276
Apare astfel o legătură între organizarea politică și cultură. Pentru a înțelege mai bine această
legătură trebuie să facem distincția între națiune și societate. Națiunea este o unitate politică, relativ
recentă, conceptul fiind datorat epocii moderne și s-a globalizat doar în prima jumătate a secolului
XX. Societățile însă sunt forme de organizare care se bazează pe raporturi economice, se dezvoltă
istoric. Cultura comună este specifică societăților și nu națiunilor care pot avea în interiorul lor mai
multe grupuri etnice, populații cu culturi diferite. Valorile unui individ pot intra în conflict cu
instituțiile, legile sau practicile sociale din țara unde trăiește. „Valorile sunt implicite: ele aparțin
softului invizibil al minții noastre. E greu să vorbim despre valorile noastre deoarece aceasta
implică punerea în discuție a motivațiilor, emoțiilor și tabuurilor. Propria noastră cultură este
pentru noi ca aerul pe care îl respirăm, iar o altă cultură e ca apa – e nevoie de înzestrări
remarcabile pentru a supraviețui în ambele elemente”10.
Valorile sunt nucleul stabil, practicile sunt în continuă schimbare. Există astfel diferențe
între instituțiile din fiecare țară, legislație diferită. A importa instituții dintr-o țară în alta nu este un
lucru facil având în vedere „softul mental” diferit. Se pune problema modului în care se pot
introduce în țări foste comuniste, cu o istorie culturală și religioasă diferită, valori specifice
capitalismului occidental. Așa cum arăta Max Weber, nașterea capitalismului este legată de
protestantism11, ori importarea unor instituții străine în țări cu o istorie preponderent catolică și
ortodoxă, dublată de experiența comunistă nu este un lucru ușor. Orice import de legislație, instituții
trebuie să țină cont de specificitatea și valorile societății respective, altfel vor apărea forme de
rezistență și mai mult, ele se pot dovedi ineficiente.
O altă problemă care poate apărea, din punct de vedere al înțelegerii, definirii noțiunii
de corupție și modului în care se poate realiza cooperarea internațională în materie și care sunt
limitele ei, este cea a reacțiilor pe care le au oamenii din țări diferite la situații de viață, a modului
de a acționa individual dar și instituțional, a limitelor birocratice.
Au fost făcute mai multe studii sociologice pe tema valorilor, cum ar fi studiile IBM, în
care au fost analizate răspunsurile unor oameni, din peste 50 de țări de pe glob, care lucrau la
filialele companiei cu același nume și care reprezentau eșantioane aproape ideale, din punct de
vedere statistic, singura variabilă fiind naționalitatea. La întrebările privind valorile au avut
probleme asemănătoare însă soluțiile date difereau de la țară la țară. Problemele comune identificate
au fost: inegalitatea socială, inclusiv relația cu autoritatea, relația dintre individ și grup, conceptele
de masculinitate și feminitate și consecințele sociale ale lor și căile de tratare a incertitudinii și
ambiguității. În studiile IBM au fost evidențiate punctaje pentru fiecare dintre aceste dimensiuni,
punctaje care diferă de la o țară la alta. Aceste studii începute de Geert Hofstede în anii 1970 au fost
replicate și în anii ce au urmat de către alți cercetători. Între țările pentru care există date se numără
și România.
Din perspectiva acestei analize conceptului de corupție este tratat pornind de la noțiunea
de „evitarea incertitudinii”12. Căile de evitare a incertitudinii au fost măsurate prin Indicele evitării
incertitudinii (EVI). Aceasta este definită ca fiind „măsura în care membrii unei culturi se simt
amenințați de situații ambigue sau necunoscute. Între altele, acest sentiment se exprimă prin
tensiune nervoasă și nevoia de previzibil-nevoia de reguli scrise și nescrise.” […] „Sentimentele de
incertitudine nu sunt doar personale, ele pot fi împărtășite parțial și de alți membrii ai aceleiași
societăți. La fel ca și valorile[…]sentimentele de incertitudine sunt dobândite și învățate. Aceste
sentimente și mijloacele prin care le facem față țin de moștenirea culturală a societăților. Ele sunt
transmise și consolidate prin instituții fundamentale cum sunt familia, școala și statul. Valorile
colective prețuite de membrii unei anumite societăți sunt o reflectare a lor. Rădăcinile lor sunt ne-

10
G. Hofstede, G. J. Hofstede, M. Minkov, Culturi și organizații: softul mental: cooperarea interculturală și
importanța ei pentru supraviețuire, traducere de M. Zografi, Editura Humanitas, București, 2012, pp. 33-34.
11
M. Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, traducere de I. Lemnij, Editura Humanitas, București, 2003.
12
Sociologul Alex Inkeles și psihologul Daniel Levison au studiat, nu doar prin analiză conceptuală, studii de teren ci și
prin cercetări statistice care probleme sunt comune tuturor societăților și au emis ipoteze cu privire la existența unor
teme comune: relația cu autoritatea, percepția de sine, căile de tratare a conflictelor.
277
raționale. Ele conduc la tipare colective de comportament într-o societate, care pot părea aberante
sau de neînțeles pentru membrii altor societăți13.
Problema care apare este legată de ceea ce este considerat a fi acceptabil într-o țară,
ținând chiar de obiceiul locului, linia dintre cadou și mită fiind foarte subțire. Geert Hofstede
analizează și modul în care organizația neguvernamentală Transparency International, cu sediul la
Berlin, întocmește începând cu anul 1995 un raport cu privire la indicele de percepția al corupției
(IPC). Acesta constată că în cadrul statelor bogate diferențele de bogăție nu explică diferențele de
IPC și în cazul statelor sărace, obținerea de bani pe căi ilicite poate fi legată mai mult de
supraviețuire decât de lăcomie. În schimb aceste diferențe, susține Geert, pot fi explicate prin
Indicele de evitare a incertitudinii (EVI), indice evidențiat în studiile IBM. În urma cercetărilor a
rezultat faptul că problema definirii și analizei termenului de corupție este legată și de acest indice
EVI, astfel încât există o corelație între cât de informați sunt cetățenii, cât de competenți se simt în
fața autorităților și posibilitatea apariției practicilor ilegale sub forma corupției.
Rezultatele se prezintă astfel14:

Cetățeanul și statul
Slabă evitare a incertitudinii
Legi sau reguli nescrise puține și generale
Dacă legile nu pot fi respectate, ele trebuie
schimbate
Reacție rapidă în cazul apelului la justiție
Competența cetățenilor în raport cu
autoritățile
Protestele cetățenilor sunt acceptabile
Funcționarii publici nu trebuie să fie
absolvenți de drept
Funcționarii publici au o atitudine favorabilă
față de procesul politic
Cetățenii sunt preocupați de politică
Cetățenii au încredere în politicieni,
funcționarii publici și sistemul juridic
Participare ridicată în asociații și mișcări
voluntare
Autoritățile trebuie să dovedească identitatea
cetățeanului
Observatorii externi percep o corupție mai
scăzută
Liberalism
Atitudini pozitive față de tineri
Toleranță chiar și față de ideile extreme
Puternică evitare a incertitudinii
Legi sau reguli nescrise numeroase și precise
Legile sunt necesare, chiar dacă nu pot fi
respectate
Reacție lentă în cazul apelului la justiție
Incompetența cetățenilor în raport cu
autoritățile
Protestele cetățenilor trebuie reprimate
Funcționarii publici trebuie să fie absolvenți de
drept
Funcționarii publici au o atitudine defavorabilă
față de procesul politic
Cetățenii nu sunt preocupați de politică
Cetățenii au o atitudine negativă față de
politicieni, funcționarii publici și sistemul juridic
Participare scăzută la asociații și mișcări
voluntare
Cetățeanul trebuie să-și poată dovedi oricând
identitatea
Observatorii externi percep o corupție mai
mare
Conservatorism, lege și ordine
Atitudini negative față de tineri
Extremism și reprimarea extremismului

Tabel 1. Diferențe între societățile cu slabă și cele cu puternică evitare a

incertitudinii

13
G. Hofstede, G. J. Hofstede, M. Minkov, Culturi și organizații: softul mental: cooperarea interculturală și
importanța ei pentru supraviețuire, traducere de M. Zografi, Editura Humanitas, București, 2012, pp. 38-58 și pp. 186-
187.
14
Tabel preluat din G. Hofstede, G. J. Hofstede, M. Minkov, op. cit. figura 6.5, p. 217.
278
 Având în vedere diferențele care există între în ceea ce privește definirea conceptului,
reflectarea în legislație a nevoilor sociale, a modului de prevenire și combatere a fenomenului este
și acesta diferit la nivel internațional.

III. Concluzii
Cercetarea cu privire la măsurarea rezultatelor politicilor anticorupție, la determinarea
unor standarde aplicabile la nivel internațional trebuie să aibă în vedere specificitatea psiho-socio-
culturală de la nivelul fiecărui stat. În domeniul prevenirii și combaterii corupției schimbul de bune
practici trebuie să țină seama de aceste diferențe și de dificultățile aplicării unor măsurători standard
pentru evaluarea rezultatelor și identificarea problemelor comune.
Monografia cognitiv comportamentală care descrie profilul psihologic al poporului
român propusă de Daniel David15 conține date statistice și analize cu privire la profilul cultural al
românilor, date care pot servi la înțelegerea modului în care se pot împrumuta modele de succes din
alte state în domeniul prevenirii și combaterii corupției și elementele la care ne putem raporta atunci
când alegem sau adaptăm o soluție care a funcționat deja în alt stat.
Este important să se țină cont de indicele de evitare a incertitudinii care este unul dintre
cele șase dimensiuni psihoculturale, România având, conform lui Hofstede și al colaboratorilor, un
scor de 90(0 neevitare-100-evitare). Modul în care se construiesc politicile anticorupție ar trebui să
șină seama că acest rezultat implică în cazul României o nevoie de avea reguli clare chiar dacă nu
întotdeauna sunt respectate. Consecințele acestui indice ridicat privesc și modul în care suntem
percepuți în plan extern(„ observatorii externi percep o corupție mai mare”), indicele de percepție al
corupției, măsurat de Transparency International reflectă opinia unor oameni de afaceri şi a
analiştilor din întreaga lume și experţi din ţările evaluate, fapt ce poate conduce la erori din punct
de vedere al măsurării nivelului de corupție și al modului în care se colaborează în plan
international în acest domeniu. Pentru a găsi soluții adaptate statului unde se aplică măsurile de
prevenire și combatere a corupției, vor trebui identificate metode de standardizare a măsurătorilor și
să se țină cont de specificul psiho-socio-cultural.

Referințe bibliografice
1. P. Bourdieu, Le sens pratique, Edition de Minuit, Paris, 1980
2. D. David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o
monografie cognitiv-experimentală, Iași, Editura Polirom, 2015
3. C. L. de Montesquieu, Despre spiritul legilor, traducere de A. Tănase, Editura Antet,
2011
4. G. Hofstede, G. J. Hofstede, M. Minkov, Culturi și organizații: softul mental:
cooperarea interculturală și importanța ei pentru supraviețuire, traducere de M. Zografi, Editura
Humanitas, București, 2012
5. L. Holmes, Corruption: A Very Short Introduction, Oxford University Press, Kindle
Edition, 2015
6. R. Karklins, ,,Typology of Post-Communist Corruption” în Problems of Post-
Communism, vol. 49, no. 4, July/August 2002
7. M. Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, traducere de I. Lemnij,
Editura Humanitas, București, 2003
8. Legea nr. 365 din 15 septembrie 2004 pentru ratificarea Conventiei Natiunilor Unite
impotriva coruptiei, adoptata la New York la 31 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial nr.
903 din 5 octombrie 2004
9. Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a
Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948

15
D. David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală,
Iași, Editura Polirom, 2015
279
 MENȚINEREA ORDINII ŞI SIGURANŢEI PUBLICE ÎN SISTEM
INTEGRAT

MENTAINING PUBLIC ORDER AND SAFETY

IN AN INTEGRATED SYSTEM
Drd. MANTA Andrei – Mihai
Inspectoratul de Poliție al Județului Călărași
manta.andrei@gmail.com

Abstract (ro): Patrularea în sistem integrat este o activitate organizată, prin care
se realizează prezența în teren a personalului din cadrul mai multor structuri ale MAI,
capabil pentru menținerea ordinii și siguranței publice, într-o anumită perioadă de timp,
pe un intinerariu bine stabilit, în raport cu consecințele situației operative din zona de
competență.
Dispozitivele de mențienre a ordinii și siguranței publice se organizează cu forțe
proprii ale Poliției Române, iar în funcție de particularitățile elementelor situației
operative se solicită forțe suplimentare de la alte structuri cu atribuții în aces domeniu,
folosite pentru constituirea de patrule mixte.
În situația când se impune, se pot constitui patrule de jandarmi independente, care
vor acționa sub coordonarea poliției. Instruirea efectivelor are ca scop informarea
forțelor participante cu privire la evoluția situației operative și formarea echipelor în
funcție de nevoile identificate din elementele hărții criminogene și a analizei tactice.
Analiza activității de patrulare și a evenimentelor înregistrate se efectuează săptămânal
și sintetizată pentru a fi prezentată conducerii unității de poliție competente teritorial.
Organizarea, coordonarea și conducerea activității de patrulare în sistem integrat, se
realizează de către Poliția Română. Controlul dispozitivelor de menținere a ordinii și
siguranței publice se efectuează de către ofițerii desemnați din cadrul structurilor
participante, tinând cont de planificarea comună. Varorificarea rezultatelor activității se
va materializa prin utilizarea aspectelor în scopul îmbunătățirii fluxului informațional.

Cuvinte-cheie: sistem integrat, patrulare, forțe, situație operativă, ordine și

siguranță publică.

Abstract (en): Integrated system patrol is an organized activity whereby the staff
of several MAI structures capable of maintaining public order and safety in a certain
period of time on a well-estabileshed route with the requirements of the operational
situation in the area of competence.
The devices for the the maintenance of public order and safety are organized by
the Romanian Police with their own forces and depending on the particularities of the
elements of the operative situation, additional forces are required for other structures
with attributions in this field, used for the formation of mixed patrols. When necessary,
independent gendarmes patrols can be formed and will act under the coordination of the
police.
Flight training is aimed at informing the participating forces and on the evolution
of the operation situation and the formation of the teams according to the identified
needs from the elements of the criminogenic map and the tactical analysis. Analysis of
patrolling and recorded events is performed weekly and summarized for submission to
the Territorial Competent Police Department. The organization, management and
coordination of integrated patrol activities are carried out by the Romanian Police.
280
 Control of public order and safety devices shall be carried out by designated officers
within the participating structures, taking into account joint planning. The exploitation
of the rules of the activity will be materialized by using the aspects in order to improve
the information flow.

Keywords: integrated system, patrol, forces, operational situation, public order

and security.

I. Introducere
Patrularea în sistem integrat este o activitate organizată, prin care se realizează prezența
în teren a personalului din cadrul mai multor structuri ale MAI, capabil pentru menținerea ordinii și
siguranței publice, într-o anumită perioadă de timp, pe un intinerariu bine stabilit, în raport cu
consecințele situației operative din zona de competență.
În conformitate cu prevederile Legii nr. 218/ 2002 rep. privind organizarea şi
funcţionarea Poliţiei Române, poliţia aplică măsuri de menţinere a ordinii şi liniştii publice, a
siguranţei cetăţeanului, de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional şi de identificare şi
contracarare a acţiunilor elementelor care atentează la viaţa, libertatea, sănătatea şi integritatea
persoanelor, a proprietăţii private şi publice, precum şi a altor interese legitime ale comunităţii 1.
Activităţile pentru asigurarea și menţinerea ordinii şi a siguranţei publice la nivel central și al
unităţilor administrativ teritoriale se realizează în sistem integrat conform planului unic de ordine şi
siguranţă publică.

II. Sistemul integrat de ordine şi siguranţă publică – organizare și principiul de

funcționare
Sistemul integrat de ordine şi siguranţă publică reprezintă ansamblul componentelor,
modalităţilor de acţiune şi relaţionare, potrivit legii, a forţelor şi mijloacelor organizate şi dispuse
permanent sau temporar, in teritoriul de competenţă, pentru asigurarea şi menţinerea ordinii şi
siguranţei publice.
Forțele de ordine și siguranță publică se compun din2:
➢ Forțe principale;
➢ Forțe de sprijin;
➢ Forțe complementare;
➢ Forțe de excepție.
Forțele principale ale Ministerului Afacerilor Interne sunt abilitate prin lege să exercite
dreptul de poliție al statului, reprezentând componenta de bază a structurilor destinate să gestioneze
întreaga problematică din domeniul ordinii publice pe timp de pace sau pe timul stării de urgență,
fiind constituite în structuri de poliție și jandarmi.
Dispozitivele de mențienre a ordinii și siguranței publice se organizează cu forțe proprii
ale Poliției Române, iar în funcție de particularitățile elementelor situației operative se solicită forțe
suplimentare de la alte structuri cu atribuții în aces domeniu, folosite pentru constituirea de patrule
mixte.
Instruirea efectivelor are ca scop informarea forțelor participante cu privire la evoluția
situației operative și formarea echipelor în funcție de nevoile identificate din elementele hărții
criminogene și a analizei tactice.
Forțele de sprijin sunt constituite, potrivit competențelor și atribuțiunilor, din:
➢ Structuri speciale de protecție și intervenție;
➢ Poliție de Frontieră;
➢ Protecție Civilă;

1
Legea 218/2002 rep. privind organizarea și funcționarea Poliției Române art.26.
2
Hotărâre nr. 196/2005 privind aprobarea Strategiei Ministerului Administrației și Internelor de realizare a ordinii și
siguranței publice, pentru creșterea siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale.
281
 ➢ Pompieri;
➢ aviație apartinând M.A.I.
Forțele complementare sunt constituite din structuri ale:
➢ Ministerului Apărării Naționale;
➢ Serviciul Român de Informații;
➢ Servciul de Protecție și Pază;
➢ Ministerul Justiției;
➢ A.N.A.F.;
➢ Poliția Locală;
➢ Serviciile de Pompieri Civili;
➢ Formațiunile de protecție civilă de la autoritățile administrației publice;
➢ Agenția Națională Sanitară-Veterinară;
➢ Garda Națională de Mediu;
➢ Societăți specializate de protecție și pază;
➢ Instituții și agenți economici și din alete categorii de forțe stabilite prin lege, care
participă la efortul forțelor principale de sprijin, potrivit competențelor.
Forțele de excepție sunt constituite din structuri specializate ale:
➢ Serviciului Român de Informații;
➢ Serviciului de Informații Externe;
➢ Serviciul de Protecție și Pază;
➢ Ministerul Apărării Naționale.
Aceste structuri acționează numai în situațiile și în condițiile prevăzute de lege, pentru
restabilirea ordinii constituționale atunci când instituțiile democratice sunt în pericol și toate
celelalte măsuri de restabilire a ordinii publice au fost epuizate, iar posibilitățile forțelor principale,
de spriin, precum și complementare de ordine și siguranță publică au fost depășite.
Analiza situaţiei operative relevă menţinerea la un nivel ridicat a stării infracţionale, în
special a faptelor comise în stradă şi în alte locuri publice, precum şi o degradare a climatului de
ordine şi siguranţă publică.
Având în vedere necesitatea gestionării efective şi constante a întregii problematici pe
linia asigurării ordinii și siguranței publice şi folosirii cu mai multă eficienţă a resurselor umane şi
materialelor aflate la dispoziţia poliţiei şi jandarmeriei, se impune o mai bună delimitare a
atribuțiilor ce revin fiecărei instituţii în contextul competenţelor pe linia fenomenului infracţional şi
contravenţional.
Noua teorie de acţiune, îşi propune să rezolve această problematică prin sistemul
integrat de ordine şi siguranţă publică.
Rolul sistemului integrat îl reprezintă coordonarea unitară a activităţii de asigurare şi
menţinere a ordinii şi siguranţei publice de către structurile abilitate ale Ministerului Afacerilor
Interne şi celelalte instituţii ale statului cu atribuţii în acest domeniu.
Prin sistemul integrat de ordine si siguranţa publica se urmăreşte realizarea următoarelor
obiective :
➢ creșterea siguranței cetățeanului prin intensificarea activităţilor specifice pentru
îmbunătăţirea climatului de siguranţă publică;
➢ asigurarea unei capacităţi maxime de acţiune prin folosirea eficientă a resurselor
umane, în vederea anihilării fenomenului infracţional și creşterii operativităţii în intervenţie la
solicitările cetăţenilor;
➢ distribuirea eficace a efectivelor în plan teritorial prin organizarea unor structuri
standard în localităţile în care situaţia impune;
➢ inițierea și derularea, în cooperare cu societatea civilă, de programe pentru
prevenirea și reducerea criminalității comise cu violență, având ca obiectiv creșterea gradului de
siguranță civică;
➢ scurtarea timpului de răspuns a structurilor mobile de ordine publică în cazul
producerii unor evenimente în zona de responsabilitate;
282
 ➢ participarea directă a tuturor componentelor cu atribuții specifice din Ministerului
Afacerilor Interne la realizarea climatului de ordine și siguranță publică;
➢ cunoaşterea permanentă şi supravegherea zonelor cu potenţial criminogen ridicat, a
elementelor infractoare, voiajorilor cât şi a persoanelor care prin modul de comportare aduc atingere
relaţiilor de convieţuire socială;
➢ îmbunătățirea relaţiilor de colaborare între structurile Ministerului Afacerilor Interne
cu atribuii in domeniul asigurării ordinii publice şi a cooperării cu alte instituții abilitate3.
Activitatea de asigurare şi menţinere a ordinii şi siguranţei publice, pentru creșterea
siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale îl reprezintă prevenirea și combaterea
infracţiunilor şi al altor fapte antisociale, garantarea și apărarea drepturilor și libertăților
constituționale, a siguranței cetățenilor, a proprietății publice și private, asigurarea fluentei traficului
rutier, asigurarea climatului necesar funcționării instutuțiilor statului, în conformitate cu prevederile
legii4.
Legea numărul 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Politiei Române stipulează
la articolul 48 că „înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea politiei comunitare pentru ordine publică
la nivelul unităților administrativ teritoriale” se reglementează prin lege.
Prin înființarea Poliției Locale se are în vedere acționarea într-un sistem integrat cu
celelalte structuri, realizat în baza analizei situaţiei operative, în cadrul unui plan unic de ordine şi
siguranţă publică la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, care cuprinde domeniile, mediile
locurile, modalităţile de acţiune potrivit competențelor fiecărei structuri, forţele şi mijloacele
participante realizarea cooperării, coordonarea, controlul şi analiza activităţilor desfăşurate5.
Astfel, atunci când situația operativă o impune, în activitatea de menținere a ordinii și
siguranței publice, pot fi angrenate, în condițiile legii6,structuri de poliție locală. Integrarea
efectivelor poliției locale în dispozitivul de menținere a ordinii și siguranței publice se face având în
vedere prevederile Planului unic de ordine și siguranță publică și ale Planului de ordine și siguranță
publică al poliției locale7, în baza unor protocoale de cooperare încheiate între inspectoratele de
poliție județene/Direcția Generală de Poliție a Municipiului București și Autoritatea Administrației
Publice Locale.
Analiza activității de patrulare și a evenimentelor înregistrate se efectuează săptămânal
și sintetizată pentru a fi prezentată conducerii unității de poliție competente teritorial. Organizarea,
coordonarea și conducerea activității de patrulare în sistem integrat, se realizează de către Poliția
Română. Controlul dispozitivelor de menținere a ordinii și siguranței publice se efectuează de către
ofițerii desemnați din cadrul structurilor participante, tinând cont de planificarea comună.
Varorificarea rezultatelor activității se va materializa prin utilizarea aspectelor în scopul
îmbunătățirii fluxului informațional.
Conducerea Ministerului Afacerilor Interne apreciază că, în momentul actual, când
situaţia operativă reclamă prezenţa în stradă a unui număr sporit de elemente de dispozitiv, pentru
menținerea ordinii și siguranței publice se acționează, în sistem integrat, pe teritoriul unităților
admistrativ-teritoriale, conform planului unic de ordine și siguranță publică8.

III. Planul unic de ordine și siguranţă publică

Planul unic de ordine și siguranța publică este document operativ de lucru prin care se
organizează anual activitatea pentru menținerea ordinii și siguranței pblice pe teritoriul unui județ
sau municipiul București. Planul unic de ordine şi siguranţă publică se elaborează sub conducerea
și atenția şefului inspectoratului de poliţie judeţeană (directorul general al Direcţiei Generale de

3
Hotărâre nr. 196/2006 privind aprobarea Strategiei Ministerului Administrației și Internelor de realizare a ordinii și
siguranței publice, pentru creșterea siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale.
4
Ibidem.
5
Omai 184/2007 privind planul unic de ordine și siguranță publică.
6
Legea 155/2010 legea Poliției Locale art.2 alin 3-5.
7
Omai 60/2010 privind organizarea și executarea activităților de menținere a ordinii și siguranței publice.
8
Omai 60/2010 privind organizarea și executarea activităților de menținere a ordinii și siguranței publice.
283
Politie a Municipiului Bucureşti), cu participarea tuturor reprezentanţilor componentelor sistemului
integrat de ordine şi siguranţă publică, iar după consultarea Autorității Teritoriale de Ordine
Publică, se prezintă spre aprobare Prefectului9.
Acesta cuprinde:
➢ elementele situaţiei operative;
➢ obiectivele şi zonele de responsabilitate permanente şi temporare, independente şi
comune, precum și acţiuni pentru fiecare componentă a sistemului integrat de ordine publică;
➢ dispozitivele de ordine si siguranţă publică;
➢ forţele aflate la dispoziţie şi suportul logistic;
➢ organizarea cooperării între structurile care asigură menținerea și restabilirea ordinii
și siguranţei publice;
➢ indicatori de performanţă stabiliţi în baza recomandărilor Autorităţii Teritoriale de
Ordine Publică.
La planul unic de ordine şi siguranţă publică se anexează schiţa teritoriului de
competenţă, localitățile și zonele de responsabilitate cu itinerariile de patrulare pentru fiecare
stuctură în parte, tabelul cuprinzând persoanele cu atribuții de organizare și control a forțelor
participante, planuri de colaborare, planuri de acțiune, protocoalele încheiate, precum şi alte
documente utile10. Şefii structurilor de ordine publică ale Politiei şi Jandarmeriei, în cadrul
cooperării, vor stabilii zonele de acţiune, elementele de dispozitiv, precum şi alte forme de acţiune,
în funcţie de situaţia operativă şi forţele participante care vor fi prevăzute în documentele operative
specifice.
Totodată, aceştia se vor informa zilnic despre activităţile îndeplinite şi efectele obţinute,
examinând eficienţa acestora lunar sau de câte ori situaţia impune.
În baza planurilor de ordine și siguranță publică întocmite la nivelul municipiilor,
orașelor, sectoarelor, secțiilor de poliție, municipiilor pe raza cărora sunt înființate secții, și cu
participarea structurilor de ordine care funcţionează în aceste zone, se elaborează planurile de
ordine și siguranță publică pentru fiecare eșalon superior în parte.
În vederea distribuirii în serviciu a poliţiştilor de ordine și siguranţă publică, zilnic se va
întocmi de către șeful compartimentului, avizat de către șeful biroului sau formaţiuni de ordine
publică și aprobat de către șeful unităţii, registrul dispozitivelor de siguranţă publică, ce va
cuprinde:
➢ numărul de ordine al zonei de siguranţă publică și limitele acesteia;
➢ gradul profesional, numele și prenumele poliţiştilor și al celorlalte forțe din sistemul
integrat, repartizate pentru asigurarea ordinii și siguranţei publice în zona de siguranţă publică;
➢ orele în care se execută serviciul;
➢ semnătura celor nominalizaţi să execute serviciul în cadrul zonelor de siguranţă
publică.
Pentru un control obiectiv asupra sarcinilor trasate la nivelul acestor formațiuni, se
înființează registrul de control al echipelor de siguranţa publica, în care se vor consemna
constatările şefilor ierarhici și a ofiţerilor cu atribuţii in acest domeniu, precum și propunerile pentru
îmbunătăţirea activităţii.
Conducerea și coordonarea, în mod permanent și unitar, a activităţilor desfăşurate
pentru menţinerea ordinii publice, în comun, de componentele sistemului integrat de ordine şi
siguranţă publică, revine reprezentantului Ministerului Afacerilor Interne în plan teritorial,
conducerea nemijlocită a acestora, şefului I.P.J., respectiv directorului general al D.G.P.M.B., iar
cea de asigurare şi restabilire a ordinii publice revine comandantului Batalionului de Jandarmi
Judeţean, respectiv comandantului Brigăzii Speciale de Intervenţie a Jandarmeriei pentru
Municipiul Bucureşti11.
9
Omai 184/2007 privind planul unic de ordine și siguranță publică.
10
Metodologia de elaborare a planului unic de oridine și siguranță publică.
11
Hotărâre nr. 196/2005 privind aprobarea Strategiei Ministerului Administrației și Internelor de realizare a ordinii și
siguranței publice, pentru creșterea siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale.
284
 IV. Componeța sistemului integrat de ordine şi siguranţă publică și sarcinile
forțelor
Atribuțiile Poliţiei
Poliția Română menține ordinea și siguranța publică la nivel național, „apără viața,
integritatea corporală și libertatea persoanelor, proprietatea privată și publică, celelalte drepturi
și interese legitime ale cetățenilor și ale comunității.”
Pe teritoriul localităților urbane și rurale, unităţile de poliţie aplică măsuri de menţinere
a ordinii publice, patrulare, prevenirea și combaterea fenomenului infracțional prin organizarea unor
dispozitive de siguranţă publică cu personal de specialitate. În baza planului de ordine întocmit
anual, teritoriul localităţii prevede delimitarea sectoarelor de siguranță publică și a zonelor de
patrulare (pot fi modificate permanent în funcție de evoluția situației operative) care permanent sunt
acoperite cu echipe de siguranţă publică.
Prin intermediul acestor echipe sunt sprijinite și unitățile de jandarmi cu date și
informații, în scopul asigurării sau restabilirii ordinii și liniștii publice, cu ocazia desfășurărilor
adunărilor publice, manifestărilor cultural-sportive, intervenţia la evenimente de mică amploare,
rezolvarea solicitărilor legitime ale cetăţenilor şi altele asemenea.
În mediul rural, poliţiştii de la posturile comunale, împreună cu autorităţile
administraţiei publice locale, iau măsuri pentru consilierea și protecția persoanelor, precum şi
pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infracțional prin efectuarea actelor de cercetare
penală. Atât în mediul urban, cât și în mediul rural structurile specializate asigură supravegherea,
îndrumarea și controlul traficului rutier, fluidizarea circulației plus alte misiuni specifice, prin
înființarea patrulelor auto compuse din poliţişti de ordine publică şi poliţie rutieră. Politia va asigura
combaterea infracţiunilor prin structurile de specialitate şi patrularea trenurilor de călători prin
dispozitive mixte.
Pe timpul misiunilor executate cu ocazia vizitelor oficiale sau altor activităţi la care
participă demnitari români şi străini, poliția va acţiona, dupa cum urmează:
➢ asigură fluidizarea traficului rutier și însoțește pe traseele de deplasare, coloanelor
12
oficiale ;
➢ culege şi valorifică date şi informaţii în vederea cunoașterii, prevenirii și combaterii
infracțiunilor sau a altor fapte ilicite13;
➢ facilitează accesul coloanelor oficiale în obiectivele prevăzute în programul vizitei.
Poliţia şi Jandarmeria, în baza planurilor de cooperare pentru menţinerea ordinii şi
siguranţei publice în mediul urban şi rural, pentru prevenirea, descurajarea şi combaterea
infracţiunilor şi altor încălcări ale legilor în vigoare pe teritoriul localităţilor din competenţă, vor
organiza şi desfăşura în comun, activităţi punctuale (filtre, razii, controale, acţiuni, etc.)

Atribuțiile Jandarmeriei
Jandarmeria Română apară, prin mijloacele şi metodele prevãzute de lege, viața,
integritatea corporalã şi libertatea persoanei, proprietatea publică şi privatã, interesele legitime ale
cetãţenilor, ale comunitãţii şi ale statului14.
În afară de atribuțiunile comune cu Poliția Română, răspunde de îndrumarea,
organizarea şi executarea întregii game de misiuni pentru asigurarea ordinii publice cu prilejul
întrunirilor şi manifestaţiilor (mitinguri, marşuri, demonstraţii, procesiuni, acţiuni de pichetare,
promoţionale, comerciale cultural artistice, sportive, religioase, comemorative, vizite oficiale ),
precum şi restabilirea ordinii publice în cazul perturbării grave a acesteia, datorată participării unui
public numeros la activitățile precizate. În vederea restabilirii unui climat liniștit rezultat în urma
disputării unor evenimente de acest gen, Jandarmeria este sprijinită Poliţia Română cu date şi

12
Ibidem.
13
Legea 218/2002 rep. privind organizarea și funcționarea Poliției Române art.26.
14
Legea 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române.
285
informaţii. În situația când se impune, se pot constitui patrule de jandarmi independente, care vor
acționa sub coordonarea poliției.
Jandarmeria, împreuna cu politia, va acţiona pentru asigurarea ordinii publice în staţii,
triaje de cale ferată şi patrularea trenurilor de calatori cu subunități specializate pentru aceste
misiuni.
Asigură paza obiectivelor strategice și de importanță deosebită pentru stat, precum și
protecția valorilor speciale și însemnate.
Efectivele din structurile mobile de ordine publică și cele specializate ale Jandarmeriei
Române, vor organiza şi executa misiuni temporare de menţinere a ordinii publice, concretizate în
dispozitive propri, în cadrul sistemului integrat de ordine publică, pentru:
❖ urmărirea și prinderea evadaților, dezertorilor și a altor persoane despre care există
date și indicii temeinice că sunt predispuși la săvârșirea de infracțiuni sau au săvârșit ori care se
sustrag măsurilor preventive, executării pedepselor, etc.15;
❖ menţinerea ordinii şi liniştii publice în staţiuni turistice, montane, deltă şi de pe
litoral sau în alte zone de interes operativ16;
❖ prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional şi contravenţional prin
organizarea de acţiuni punctuale executate cu dispozitive proprii în zonele şi mediile cunoscute de
poliţie cu potențial criminogen ridicat17;
❖ participarea la misiuni de salvare-evacuare a persoanelor/turiștilor și bunurilor
afectate de incendii, catastrofe, calamități, etc.18;
❖ prevenirea și combaterea infracțiunilor, ce pun în pericol siguranța statului sau
persoanelor, indepent și în colaborare cu alte structuri;
❖ participarea la misiuni de prevenire şi neutralizare a actelor teroriste pe teritoriul
19
României ;
❖ participarea, la supravegherea, controlul şi asigurarea protecţiei şi conservãrii
fondului cinegetic şi piscicol natural, a fondului silvic şi de protecţie a mediului, prin mãsuri
caracteristice de prevenire şi combatere a oricãror dispozițiilor legale20.
Suprafața, itinerariile sau arondismentul în care vor acţiona temporar efectivele de
jandarmi, se vor stabili de către comandanţii/șefii structurilor de jandarmi şi poliție competente
teritorial, în funcţie de situaţia operativă şi efectivele avute la dispoziţie, tinând cont în mod
deosebit de prevenirea faptelor antisociale şi realizarea unui climat corespunzător, în zona de
răspundere.
Formaţiunile înfiinţate pentru îndeplinirea misiunilor permanente de menţinere a
ordinii publice, vor acţiona prin dispozitive specifice de ordine publică, pentru:
❖ acoperirea eficientă cu patrule de ordine publică a zonelor date în responsabilitate
pentru menţinerea ordinii publice, descurajarea și constatarea faptelor ce contravin legilor în
vigoare;
❖ identificarea permanentă a situaţiei operative din zona în care acționează, prin
prezența efectivelor în dispozitive;
❖ intervenţia operativă la fața locului, cu scopul de a rezolva unele probleme pe linie
de ordine publică;
❖cooperarea permanentă cu structurile din domeniul de referință pentru rezolvarea cu
operativitate a situaţiilor din competenţa;
❖ a spriji organe administraţiei publice locale cu prilejul desfăşurării unor activităţi în
plan teritorial prin măsuri specifice de ordine publică.

15
Ibidem.
16
Hotărâre nr. 196/2005 privind aprobarea Strategiei Ministerului Administrației și Internelor de realizare a ordinii și
siguranței publice, pentru creșterea siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale.
17
Ibidem.
18
Legea 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române.
19
Legea 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române.
20
Ibidem.
286
 Jandarmeria, conform dispozițiilor transmise cu ocazia vizitelor oficiale sau al altor
activităţi la care participă demnitari români şi străini, pe teritoriul României, va asigura ordinea
publică pe timpul desfășurării activităților menționate în programul vizitei, în zona obiectivelor şi
locurilor de desfăşurare a acestora.
Conform planului unic de ordine şi siguranţa publică al localităţii, dispozitivele de
ordine publică ale Jandarmeriei îşi vor desfăşura misiunile potrivit atribuţiilor şi sarcinilor
consemnate în fișa postului și vor acţiona în zonele de răspundere, delimitate şi stabilite de comun
acord cu Poliția.

V. CONCLUZII
Prin realizarea activităţilor specifice, în comun cu Poliţia Română şi Jandarmeria, se
elimină paralelismele în activitatea de asigurare a ordinii publice prin sistemul patrulării în zone
rezidenţiale, în parcuri şi zone de agrement21, etc. și totodată, Poliția Locală se specializează prin
acumularea şi punerea în practică a cunoştinţelor de specialitate referitoare la stabilirea gradului de
vinovăţie a persoanelor depistate că au încălcat legea, întocmirea proceselor verbale de contravenţie
sau de depistare, aplicarea sancţiunilor contravenţionale, efectuarea legitimărilor, controlul
bagajelor, conducerea la sediul poliţiei locale sau al unităţilor/structurilor teritoriale ale Poliţiei
Române pe cei care prin acţiunile lor periclitează integritatea corporală, sănătatea sau viaţa
persoanelor, ordinea publică ori alte valori sociale, precum şi persoanele suspecte de săvârşirea unor
fapte ilegale, a căror identitate nu a putut fi stabilită în condiţiile legii plus alte proceduri ce trebuie
aplicate în cadrul sarcinilor de serviciu22.

Referințe bibliografice
1. Constituţia României, 2003;
2. Legea nr. 218/2002 rep. privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române;
3. Legea nr. 360/2002 privind statutul politistului;
4. Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române;
5. Legea nr.155/2010 rep. privind Poliția Locală, cu modificările și completările
ulterioare;
6. Legea 333/2003 rep. privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția
persoanelor;
7. Strategia Națională de Ordine și Siguranță Publică 2015-2020;
8. HOTĂRÂRE 196/2005 privind aprobarea Strategiei Ministerului Administraţiei şi
Internelor de realizare a ordinii şi siguranţei publice, pentru creşterea siguranţei cetăţeanului şi
prevenirea criminalităţii stradale;
9. OMAI 184/2007 privind Planul Unic de Ordine și Siguranță Publică;
10. OMAI 60/2010 privind organizarea și executarea activităților de menținere a
ordinii și siguranței publice cu modificările și completările aduse de OMAI 26/2015;
11. HOTĂRÂRE 787/2002 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi
funcţionare a autorităţii teritoriale de ordine publică;
12. ORDIN 92/2011 pentru aprobarea Metodologiei de elaborare a planului de ordine
şi siguranţă publică al poliţiei locale;
13. Procedura de sistem privind activitățile de patrulare în sistem integrat PS- nr.002;
14. Curs de Ordine Publică, colectiv, 2001.

21
Legea 155/2010 legea Poliției Locale.
22
Legea 155/2010 legea Poliției Locale.
287
 CORUPŢIA, DE LA APARIŢIE PÂNĂ ÎN PREZENT.
SECVENŢE CRIMINOLOGICE

CORRUPTION, FROM OCCURRING TO THE PRESENT.

CRIMINOLOGICAL SEQUENCES
Drd. MĂRCULESCU Dan
euromustang@yahoo.com

Drd. GHERGHIŢĂ Alina-Florentina

Institutul de Studii pentru Ordine Publică
alinagherghita@yahoo.com

Abstract (ro): Faptele specifice corupţiei au existat din perioadele străvechi şi au

evoluat în funcţie de contextul politic. Epoca modernă a României a consemnat mari
fapte de corupţie, în special în perioada interbelică şi în perioada post socialistă.
Coruptia apare incriminata prima oara in perioada domniilor fanariote, cand se
interziceau darurile facute de catre subalterni sau de catre particulari dregatorilor.
In unele perioade istorice oferirea si primirea de foloase necuvenite au fost
acceptate ca fiind ceva firesc pentru anumite categorii de functionari.
Numeroasele reglementări şi exagerarea unor campanii anticorupţie nu au
determinat atenuarea acestora, fiind în interferenţă cu omisiuni şi abuzuri în acest
domeniu.
Mijloacele mass media din ultimele decenii au modificat semnificativ
sensibilitatea opiniei publice în ceea ce priveşte perceperea şi evaluarea acestor
comportamente, precum şi modul în care sunt reglementate unele aspecte prin
dispoziţiile legale.
În ultimele două decenii cele mai vulnerabile al fenomenul corupţiei au fost
organele de control financiar, funcţionarii, demnitarii din departamentele ministeriale,
garda financiară, agenţii fiscali, oficiile pentru protecţia consumatorilor, funcţionarii
primăriilor, funcţionarii prefecturilor, personalul unităţilor vamale şi cei din punctele de
control pentru trecerea frontierei.
Încercarea Guvernului de a pune infracţiunea de abuz în serviciu în acord cu o
decizie a Curţii Constituţionale a determinat declanşarea celor mai mari proteste din
perioada ultimelor două decenii, sub pretextul că se perturbă lupta contra corupţiei.

Cuvinte cheie: corupţie; apariţia şi evoluţia; percepţia; abuzul în serviciu.

Abstract (en): Specific Acts of corruption existed in ancient times and evolved
depending on the political context. Romania's modern era witnessed major corruption,
especially in the interwar period and in the post socialist period.
Corruption appears to be incriminated for the first time in Phanariot rule, when
the gifts made by the subordinates or by the private officers were forbidden. In some
historical periods, the offering and receipt of undue benefits were accepted as natural
for certain categories of officials
Numerous regulations and exaggeration of anti-corruption campaigns have not
determined mitigation, the interference with omissions and abuses in this area.
Mass media over the past decades have significantly changed the sensitivity of
public opinion as regards the perception and assessment of these behaviors, as well as
the way in which certain aspects are regulated by legal provisions. In the last two
decades the most vulnerable of the corruption phenomenon were the financial control
288
 bodies, the officials, the dignitaries from the ministerial departments, the financial
guard, the tax agencies, the consumer protection offices, the mayoralty officers, the
prefect's officers, the staff of the customs units and the control points For crossing the
border.
Government trying to put the offense of abuse of office in accordance with a
decision of the Constitutional Court, it caused the outbreak of the largest protests during
the last two decades, under the pretext of fighting corruption disrupts.

Keywords: corruption; the appearance and evolution; the perception; abuse of

office.

Faptele de corupție s-au creat si au existat sub diferite forme, din perioade străvechi ale
societății umane, urmând un trend ascendent influențat puternic de contextul politic specific fiecărei
etape de dezvoltare a civilizației umane și a cadrului juridic adecvat epocii în care s-au manifestat.
Asa cum am afirmat in preambulul prezentului articol fenomenele specifice corupţiei şi
a efectelor acestora au origini străvechi, fiind în disonanţă cu morala creştină. Biblia face referiri
indirecte în acest sensprin citatul „Averea luată prin silă înnebuneşte pe cel înţelept şi mita strică
inima”.1În alt psalm apare referirea la mită prin citatul „Cine va locui pe muntele Tău cel sfânt? Cel
ce umblă în neprihănire, cel ce face voia lui Dumnezeu... El nu-şi dă banii cu dobândă, şi nu ia
mită împotriva celui nevinovat.”2 Un act de corupţie a fost săvârşit de şarpe, când a îndemnat-o pe
Eva să guste din fructul oprit: Femeia a văzut că fructul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că
pomul era de dorit ca să deschidă mintea. A luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului
ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el.3
Regelui Solomon i se atribuie proverbul„Bogăţia câştigată fără trudă scade, dar ce se
strânge încetul cu încetul creşte”4
Documentele antice din Orientul Îndepărtatse referă la corupţie prin prisma luptelor din
zona respectivă. Astfel, Arta războiului5 face referiri la acţiuni de corupere a unor adversari, prin
citatul Bazaţi-vă pe trădătorii care se găsesc în rândurile inamicului.
Scrierile Biblice si alte izvoare istorice demonstrează şi ele că faptele de corupţie
existau încă din antichitate.
Imperiul Roman nu nu a fost străin de acest fenomen, cunoscut sub denumirea
coruptiones, care are semnificaţia de stare de abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie. Din
perioada respectivă provine cuvântul corupţie, care a fostcorelat ulterior cu unele comportamente
ale funcţionarilor publici.
Imperiul Otoman a amplificat acest fenomen, generând cuvintele, peşcheş şi bacşiş,
promovate în ţările române în special în perioada domniilor fanariote. În perioada respectivă s-a
ajuns la generalizarea corupţiei în raporturile cu demnitarii turci, cât şi în cele dintre funcţionarii
autohtoni şi populaţie.
Corupţia apare incriminată prima oară în perioada domniilor fanariote, când se
interziceau darurile făcute de către subalterni sau de către particulari dregătorilor.
În unele perioade istorice oferirea şi primirea de foloase necuvenite a fost acceptate ca
fiind ceva firesc pentru anumite categorii de funcţionari, iarîn altele bacşişul nu era interzis prin
dispoziţii legale, ci doar dezavuatde normele moralei.
De-a lungul secolelor, tradiţiile şi condiţiile istorico-geografice au influenţat
sensibilitatea opiniei publice în ceea ce priveşte perceperea şi evaluarea acestor componente,
precum şi modul în care sunt tratate în reglementările legale.

1
Biblia, Eclesiasticul, cap. 7:7.
2
Biblia, Psalmii, cap. 15:1.
3
Biblia, Facerea, cap. 3:6.
4
Biblia, Cartea înţelepciunii lui Solomon, cap. 13:11.
5
Sun Tzu, 544-496 Î. H.
289
 Perioadele istorice mai apropiate au fost marcate de mari afaceri de corupţie, care nu au
lipsit în nici un moment semnificativ al evoluţiei României. Sunt cunoscute în special cele din
ultimul secol, datorită reflectării lor în presă şi în mass-media.
Perioada interbelică a fost marcată de cazuri celebre de corupţie, în unele fiind implicat
chiar regele Carol al II-lea.
Printre cele mai răsunătoare se numără Afacerea Siskin-Armstrong- Fokker,care s-a
declanşat în anul 1924, când prinţul Carol a fost împuternicit să se ocupe de achiziţionarea unor
avioane militare. Contrar opiniilor specialiştilor l-a destituit pe comandantul Direcției Superioare a
Aeronauticii şi a comandat avioane la compania britanică Siskin-Armstrong. Ulterior s-a stabilit că
modelul comandat era inutilizabil, contractul cuprinzand clauze ferme in favoarea ofertantului si nu
a fost reziliat, nefiind restituite sumele achitate. Au fost comandate alte modele de avioane de la
compania olandeză Fokker, dar s-a stabilit că afacerea a fost intermediată de acelaşi reprezentant.
Afacerea s-a finalizat cu arestarea unor ofiţeri, iar prinţul Carol a plecat o perioadă în Italia.6
După câţiva ani s-a descoperitAfacerea Skoda, prin care s-a pus în pericol dotarea
României cu armament greu. Scandalul s-a declanşat în anul 1933, când inspectorii financiari au
efectuat un control la sediul firmei cehe Skoda din București, care avea restanţe foarte mari la
impozitele datorate statului. Cu acel prilej au fost găsite documente militare secrete, care se refereau
la dotarea militară a României în domeniul artileriei, situaţia contractelor semnate cu alţi
producători de armament greu, potenţialul uzinelor de armament româneşti şi sistemele de apărare
a frontierelor. Au fost sesizate organele de urmărire penală, dar ministrul de interne a oprit
percheziţiile, fiind in relaţii apropiate cu persoanele din conducerea societăţii respective. La aceeaşi
societate avea o funcţie importantă şi foarte bine remunerată fiul primului ministru. În urma
dezvăluirii făcute de ziarul Universul a fost reluată ancheta şi s-a constatat că România cumpărase
armament greu mai scump cu 25% decât produsele similare achiziţionate de Iugoslavia, deşi
reprezentanţii acesei ţări îl avertizase pe rege despre preţurile excesive. S-a descoperit că au existat
acte specifice spionajului si au fost refuzate contractele mai avantajoase oferite de o societate din
Franţa. S-a estimat că la semnarea contractului au fost încasate comisioane de cca. 19 milioane de
lei, dar scandalul s-a soldat numai cu demisia guvernului.7
Sistemul bancar a fost marcat de Afacerea Marmorsch-Blank, cea mai puternică bancă
din România, situată printre principalii finanţatori ai proiectelor de utilitate publică, cu extensii în
principalele capitale ale Europei. Ca urmare a unor investiţii nerentabile şi a lichidării marilor
depozite, în 1931 banca a intrat în faliment. Datorită relaţiilor de natură politică, Banca Naţională a
preluat o parte din debite şi i-a acordat concesiunile de desfacere a tutunului și sării.
Schimbarea orânduirii politice nu a atenuat mult fenomenul corupţiei, dar în unele
perioade s-a diminuat amplitudinea fenomenului şi a fost diferit modul de percepţie.
În perioada post-socialistă fenomenul corupţiei s-a amplificatşi a pus în pericol
instituţiiimportante ale statului, îngreunând procesul de dezvoltare economică şi politică.
Mijloacele mass media din ultimele decenii au modificatsemnificativ sensibilitatea
opiniei publice în ceea ce priveşte perceperea şi evaluarea acestor comportamente, precum şi modul
în care sunt reglementate unele aspecte prin dispoziţiile legale.
În ultimele două decenii cele mai vulnerabile fenomene de corupţie au fost organele de
control financiar, funcţionarii publici, demnitarii din departamentele ministeriale, garda financiară,
agenţii fiscali, oficiile pentru protecţia consumatorilor, funcţionarii primăriilor, funcţionarii
prefecturilor, personalul unităţilor vamale şi cei din punctele de control pentru trecerea frontierei.8
Au existat cazuri evidente de nerespectare a unor prevederi legale, de abuz sau corupţie,
fără ripostă fermă şi operativă. În unele situaţii au fost reluate cercetările penale după perioade
îndelungate, nereuşindu-se finalizarea eficientă din cauza dispariţiei probelor ori a intervenirii
prescripţiei.
6
T. Medeanu, Crima organizată şi corupţia, note de curs, 2016, p. 94.
7
Guvernul Alexandru Vaida-Voievod a demisionat în anul 1933.
8
Buletin documentar şi de informare privind activitatea de prevenire şi combatere a corupţiei, Ministerul Administraţiei
şi Internelor, Direcţia Generală Anticorupţie, Direcţia Prevenire, Serviciul Prevenire,anul IV, nr. 1(6)/2010, p. 158
290
 Avutul obştesc, redenumit avut public, a fost afectat de fraude considerabile ca valoare
şi frecvenţă, determinând fragmentarea, diminuarea capitalului sau desfiinţarea a numeroase
societăţi comerciale, bănci, regii autonome, companii naţionale.
S-au constituit reţele de traficanţi în diferite domenii de activitate, cum ar fi: producerea
si desfacere băuturilor alcoolice, a ţigărilor, a cafelei, precum si a produselor petroliere, eludând
taxele fiscale, inclusiv a celor vamale, destabilizând totodată anumite sectoare ale industriei
autohtone prin criza de materie primă, concurenţa neloială, deturnarea profitului prin firme fantomă
etc.
Au fost înfiinţate societăţi comerciale cu sedii fictive şi cu capital social nesemnificativ,
prin care au fost rulate însă cantităţi mari de bunuri pentru a se eluda plata accizelor şi a altor taxe.9
Dintre fraudele de mari proporţii, cu implicaţii politice, sunt semnificative câteva,
survenite în aceeaşi perioadă într-un singur judeţ.
Se remarcă Afacerea Jimbolia, care a constat în exportul nelegal al unor cantităţi mari
de produse petroliere în perioada anilor 1994-1995. Numeroase cisterne încărcate cu motorină şi
benzină au fost dirijate către staţia C.F. Jimbolia, deşi aceasta nu era dotată cu instalaţii de
descărcare şi nici nu existau mari agenţi economici consumatori în zonă.Cisternele erau îndrumate
imediat spre Iugoslavia, fără documentaţia necesară unui transport de marfă destinat exportului.
Filiera de aprovizionare cu produse petroliere era foarte bine organizată, astfel încât personalul CFR
era avizat din timp despre sosirea garniturilor de vagoane în staţiile CF Timişoara şi Jimbolia,
acestea fiind avizate prioritar. Ofiţeri SRI rezolvau problemele de vamă cu poliţia de frontieră,
aplicau ştampilele firmelor destinatare în evidenţele căilor ferate şi solicitau locomotive din staţia
C.F. Kikinda, aflată pe teritoriul Iugoslaviei, pentru remorcarea garniturilor. Din actele
premergătoare rezulta că societăţi comerciale foarte mici, cu asociat unic 10au exportat în acest mod
cantităţi imense de carburanţi. S-a trimis ilegal în Iugoslavia cantitatea totală de cca. 42.000 tone
produse petroliere, cu taxe neplătite în valoare totală de peste 6 milioane dolari, ce constituie
pagubă la bugetul de stat.11Încălcări ale legislaţiei fiscale au fost constatate şi cu privire la
contabilizarea deconturilor, comisioanelor de agent ori pentru consultanţe comerciale şi financiare.
Din cauza implicaţiilor politice, cauza nu a fost finalizată eficient sub aspect judiciar.12
În aceeaşi perioadă şi în aceeaşi zonă s-a derulat Afacerea Solventul, care a constat în
trimiterea a cca. 1.000 de vagoane cisternă încărcate cu produse petroliere din OIL Terminal S.A.
Constanţa şi din rafinării, la S.C. “PECO” S.A. Timiş. Conţinutul acestora a fost pompat în
Iugoslavia prin conducta care lega societatea comercială Solventul Timişoara de un combinat
chimic de pe teritoriul ţării respective. Şi în această cauză au fost tergiversate cercetările penale,
survenind prescripţia răspunderii penale în timpul derulării judecăţii.13
Tot în judeţul Timiş s-a derulatAfacerea Iscandarani, cunoscută îndeosebi prin traficul
cu ţigări şi prin acte de violenţă specifice crimei organizate. Conducătorul reţelei respective a fost în
relaţii apropiate cu persoane care aveau funcţii importante în domeniile vamale, fiscale, în poliţie şi
în justiţie. A reuşit să obţină hotărâri judecătoreşti care favorizau evaziunea fiscală, prin importarea
ţigărilor la preţ subevaluat, printr-o societate din Cipru, controlată de aceeaşi grupare. După câţiva
ani s-au descoperit o parte din conexiunile respective şi s-a dispus trimiterea în judecată a fostului
director general al Direcţiei de Finanţe Publice Timiş şi a fostului sef al Serviciului de Control
Fiscal de la aceeaşi direcţie, pentru faptul că au favorizat activităţi infracţionale pentru mai multe

9
T. Medeanu, op. cit., p. 95.
10
S.C. Luximex S.R.L. a livrat 14.771 tone de motorină şi 1359 tone benzină, în valoare totală de 2.489.100 dolari
SUA. Cantităţile de produse petroliere exportate de patru societăţi comerciale totalizau 36.556 tone, în valoare de
5.687.849 dolari S.U.A., la care se adăuga comisionul vamal de 28.439 dolari.
11
Livrările au fost efectuate de administratorul S.C. “B.H.B” S.R.L. şi de unele persoane din conducerea S.C.
“Solventul” S.A.. În evidentele contabile ale firmelor implicate nu s-au evidenţiat obligaţii de plata externe sau
operaţiuni de stingere a lor, iar S.C. “B.H.B.” S.R.L. a efectuat cheltuieli aferente acestei activităţi, ce însumează
4.236.273.206 lei, din care 2.273.897 mii lei reprezintă prestări de servicii pe plan intern.
12
T. Medeanu, op. cit., p. 16.
13
T. Medeanu, op. cit., p. 17.
291
societăţi comerciale. S-a apreciat ca prin faptele respective a fost prejudiciat bugetul de stat cu
aproape 400 miliarde lei vechi14.
Sistemul financiar – bancar a fost marcat de criza determinată de lipsa de lichidităţi, ca
urmare a unor activităţi frauduloase anterioare, derulate cu încălcarea oricăror norme de
prudenţialitate. Au fost acordate credite foarte mari fără garanţii sau cu garanţii nevalorificabile din
punct de vedere economic. Actele de corupţie au favorizat modul defectuos de lucru şi
nerespectarea unor prevederi legale, în urma cărora au intrat în faliment 11 bănci, acestea fiind:
Creditbank, Dacia Felix, Bancorex, Albina, Columna, Bankcoop, Banca română de scont, Banca
turco-română, Novabank, Banca de investiţii si dezvoltare şi Banca internaţională a religiilor.
Cel mai mare prejudiciu a fost generat de Bancorex, cea mai mare bancă de comerţ exterior,
falimentată într-un interval scurt de timp, prin operaţiuni de creditare a unor societăţi care nu
îndeplineau cerinţele legale şi prin acordarea unor credite preferenţiale, care nu au fost ulterior
urmărite şi recuperate. Falimentul băncii respective a produs prejudicii deosebit de mari, preluate de
stat.15

Percepţia corupţiei în România - Concluzii.

Combaterea corupţiei este dependentă şi de încrederea în justiţie, aspect care este
defavorabil în România. Astfel, Eurobarometrul din primul semestru al anului 2016, arată că
încrederea românilor în Justiţie a scăzut cu 13% față de anul precedent, doar 35% dintre români
având încredere în sistemul judiciar. Aceasta este cea mai semnificativă cădere înregistrată în acest
domeniu într-un timp atât de scurt.
Aceste aspecte, dublate de trenarea proceselor pe parcursul mai multor ani au dus la
scăderea încrederii cetăţenilor în posibilitatea instituţiilor statului de a combate fenomenul corupţiei,
studiile sociologice arătând că la nivelul cetăţeanului corupţia este considerată ca fenomenul
infracţional cel mai frecvent, iar din punct de vedere al gravităţii lor infracţiunile de corupţie sunt
poziţionate pe locul III, după infracţiunile de viol şi omor.16
Proliferarea infracţiunilor de corupţie a afectat imaginea României în lume, fiind
înregistrate mai multe aprecieri negative cu privire la acest aspect, cuprinse în documente
internaţionale. Astfel, ,,Raportul Departamentului de stat al S.U.A pe anul 2001” consemna faptul
că în România ,,Sistemul juridic este slab, insuficient dezvoltat şi atacat de o corupţie endemică”.
Într-un discurs din anul 2002, ambasadorul S.U.A în România, afirma că ,,România nu a combătut
realmente corupţia; drept urmare, corupţia a devenit endemică în societatea românească”.17
Organismele Uniunii Europene au făcut referiri frecvente la menţinerea corupţiei în
societatea românească, subminând autoritatea şi legitimitatea instituţiilor statului şi dezvoltarea
economică, deşi s-au făcut eforturi semnificative de accelerare a luptei împotriva acesteia.18
Semnalele date de organismele internaţionale au fost amplificate de unii reprezentanţi ai
României, care au făcut referire la corupţia ce caracterizează întreaga clasă politică sau sistemul
administrativ, făcând referiri exagerate sub unele aspecte.
S-a ajuns la situaţii paradoxale, dintre care poate fi exemplificat filmul care rulează din
anul 2016 la şcolile din Germania, în care corupţia este exemplificată cu referire la România.
Ultimele două decenii au fost marcate de anchete jurnalistice şi judiciare în care au fost
dezvăluite mari fapte de corupţie din cele mai diversificate domenii. Unele se aseamănă cu marile
scandaluri de corupţie din perioada interbelică, pentru că se referă la cumpărarea unor avioane şi
nave militare, achiziţionarea sistemelor de protecţie a frontierelor, vânzarea unor obiective
economice strategice, retrocedarea dreptului de proprietate asupra unor valori deosebite etc.

14
Direcţia Naţionala Anticorupţie, Serviciul Teritorial Timişoara, dosarul privind pe inculpaţii Iulius J. şi Gheorghe G.
15
T. Medeanu, op. cit., p. 19.
16
Ibidem, p. 62.
17
Ambasadorul S.U.A în România, domnul Michael Guest, 6 martie 2002.
18
Raportul Comisiei Europene privind România pe anul 2003.
292
 În perioada ultimului deceniu au fost lansate campanii excesive de luptă împotriva
corupţiei, atât în presă cât şi în domeniul judiciar, fiind vizate în primul rând personalităţi din
domeniul politic.
În unele situaţii anchetele au fost tergiversate, în altele s-au dat soluţii de neurmărire
penală, iar alteori au fost accelerate şi forţate excesiv anchetele, inclusiv prin expunerea publică
prematură prin mass media.
Cadrul legislativ specific corupţiei tradiţionale din Codul penal a fost lărgit prin intrarea
în vigoare a Legii nr.78/2000,19 modificată prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în domeniul de
afaceri şi prevenirea corupţiei20. Prin aceste acte normative au fost incriminate ca infracţiuni de
corupţie acţiuni care anterior nu intrau în sfera penalului, ori aveau doar caracterul unor infracţiuni
de serviciu sau în legătură cu serviciul. De asemenea a fost lărgită sfera subiecţilor activi şi pasivi ai
infracţiunilor de corupţie, existând interferenţe cu infracţiunea de abuz în serviciu.21
Actele normative enumerate auprodus stări de confuzie şi dificultăţi, legate de
inexactitatea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială, latura obiectivă a infracţiunilor şi
încercarea de a extinde sfera subiecţilor infracţiunilor.
În acest context Curtea Constituţională a pronunţat Decizianr. 405 din 15 iunie 2016,
care a constat că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din noul Cod
penal, care se referă la abuzul în serviciu, sunt constituționale numai în măsura în care prin
sintagma îndeplinește în mod defectuos din cuprinsul acestora se înțelege îndeplinește prin
încălcarea legii.
Această modificare era necesară pentru a se elimina situaţiile în care organele judiciare
aveau latitudinea să aprecieze în ce măsură un act este îndeplinit defectuos. Prin introducerea noii
expresii se previn mai eficient eventualele abuzuri, fiind explicită posibilitatea sancţionării acestei
infracţiuni numai în alternaţiva încălcării unor dispoziţii legale. Această alternativă este specifică
infracţiunilor cu dublă încriminare, deoarece pe lângă norma cadru trebuie să mai fie încălcată o
prevedere legală de orice natură. În motivarea admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea
Constituţională constată că abuzul trebuie să fie săvârșit în exercitarea atribuțiilor de serviciu, în
contextul unui complex de norme, unele cuprinse în acte normative cu caracter general, alteleîn acte
normative cu caracter special. Se precizează în mod explicit că unei persoane nu i se poate imputa
încălcarea unor conduite nedeterminabile la nivel normativ, chiar dacă acestea se bazează pe
anumite uzanţe.22
Curtea Constituţională a apreciat că termenul „defectuos" nu este definit în Codul penal
şi nici nu este precizat elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată, ceea ce
determină lipsa de claritate şi previzibilitate a acestuia. Lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a
sintagmei „îndeplineşte în mod defectuos" din cadrul dispoziţiilor criticate creează premisa aplicării
acestora ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare. Ca urmare, a motivat că sintagma
„îndeplineşte în mod defectuos"nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuţiei de
serviciu se realizează „prin încălcarea legii". Curtea statuează că neîndeplinirea ori îndeplinirea
defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate
expres prin legi şi ordonanţe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare
secundară care vin să detalieze legislaţia primară se realizează doar în limitele şi potrivit normelor
care le ordonă.23

19
Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în M.O. nr. 219 din
18 mai 2000.
20
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a
funcţiilor publice şi în domeniul de afaceri şi prevenirea corupţiei, publicată în M.O. nr. 279 din 1.04.2003.
21
Legea nr. 78/2000, art. 17 lit. d) Abuzul în serviciu contra intereselor publice comise în realizarea scopului urmărit
printr-o infracţiune de corupţie.
22
T. Medeanu, Consecinţele dezincriminării infracţiunii de neglijenţă şi a modificării conţinutului infracţiunii de abuz
în serviciu, în revista Pandecte săptămânale nr. 1/30 I 2017, pp. 1-3, cod de citare 7726, Editura Rosetti.
23
Curtea Constituţională, decizia nr. 405/2016, & 55-65.
293
 Cu privire la stabilirea unei limite minime a prejudiciului, Curtea Constituţională s-a
referit numai în motivarea Deciziei, precizând că acesta este un atribut al legiuitorului. Astfel, a
motivat că legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcţie de valoarea socială
ocrotită. Totodată, Curtea a reţinut că, “în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală,
legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracţiune
trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul
„ultima ratio". Curtea reţine că din perspectiva principiului ultima ratio în materie penală, nu este
suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această
atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea
penală.Curtea observă că acest principiu este receptat în jurisprudenţa curţilor constituţionale din
alte ţări, în documentele Comisiei europene pentru democraţie prin drept (Comisia de la Veneţia)
sau ale altor entităţi.24
Curtea a constatat că, în prezent, orice acţiune sau inacţiune a persoanei care se
circumscrie calităţilor cerute subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei săvârşite, poate intra
în sfera normei de incriminare. Această constatare a determinat Curtea să aibă rezerve în a aprecia
că aceasta a fost voinţa legiuitorului când a incriminat fapta de abuz în serviciu. Aceasta cu atât mai
mult cu cât legiuitorul a identificat şi reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare
înlăturării consecinţelor unor fapte care, deşi, potrivit reglementării actuale se pot circumscrie
săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei
pedepse penale.25
Curtea reţine că în cazul săvârşirii unei fapte trebuie să poată fi incidentă atât
răspunderea penală, cât şi alte forme de răspundere extrapenală, cum este cea disciplinară,
administrativă sau civilă. Cu privire la aceste aspecte Curtea Constituţională a făcut numeroase
referiri la reglementările din Europa şi a invocat Raportul asupra relaţiei dintre responsabilitatea
ministerială politică şi cea penală.Curtea a constatat că, în cadrul acestui raport, Comisia de la
Veneţia a considerat că prevederile penale care interzic abuzul în serviciu, folosirea inadecvată a
puterilor şi abuzul de puteresau infracţiuni similare, se găsesc în numeroase sisteme juridice
europene. În acelaşi timp, Comisia de la Veneţia subliniază că asemenea prevederi penale generale
sunt foarte problematice, atât cu privire la cerinţele calitative ale art.7 din Convenţia Europeană
Drepturilor Omului, cât şi la alte cerinţe fundamentale, conform principiului statutului de drept,
precum previzibilitatea şi securitatea juridică, şi relevă, de asemenea, că acestea sunt în mod special
vulnerabile la manevre politice abuzive.26
Totodată, Curtea Constituţională observă că, în Comunicarea Comisiei de la Veneţia
către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor către
o politică a Uniunii Europene în materie penală27 se precizează că anchetele şi sancţiunile penale
pot avea un impact semnificativ asupra drepturilor cetăţenilor şi au un efect stigmatizant. Prin
urmare, dreptul penal trebuie să rămână întotdeauna o măsură la care se recurge în ultimă instanţă,
iar legiuitorul trebuie să analizeze dacă alte măsuri decât cele de drept penal, de exemplu regimuri
de sancţiuni de natură administrativă sau civilă, nu ar putea asigura în mod suficient aplicarea
politicii şi dacă dreptul penal ar putea aborda problemele mai eficace.28
Pe fondul acestor motivări Guvernul a apreciat că se impune o limită minimă de
200.000 lei pentru a fi încadrată o faptă în categoria infracţiunilor. Din motivarea deciziei Curţii
Constituţionale nr. 405/2016 nu rezultă un anumit cuantum, dar se deduce că puterea legiuitoare are
competenţă în privinţa stabilirii acestuia.29

24
Ibidem, pp. 68-70.
25
Ibidem, pp. 76 -78
26
Ibidem, pp. 71-72.
27
Asigurarea punerii în aplicare eficace a politicilor Uniunii Europene prin intermediul dreptului penal,
C0M/2011/0573, la pct.2.2.1. - Necesitate şi proporţionalitate - dreptul penal ca măsură de ultimă instanţă.
28
Curtea Constituţională, decizia nr. 405/2016, p. 73.
29
T. Medeanu, Modificarea unor dispoziţii din Codul penal prin Ordonanţa de urgenţă nr. 13/2017, pe portalul:
http://www.universuljuridic.ro/modificarea-unor-dispozitii-din-codul-penal-prin-oug-nr-13-2017.
294
 Această măsură şi preconizarea unei graţieri colective au determinat demonstraţii fără
precedent în România, la care a participat şi Preşedintele României. Modificarea articolului referitor
la abuzul în serviciu a fost interpretată ca fiind o măsură care subminează lupta contra corupţiei,
având un impact atât de mare încât Preşedintele României a preconizat un referendum pe tema
susţinerii luptei contra corupţiei, aspect inutil si nesemnificativ în contextul în care acest fenomen
nu poate fi tranşat în acest mod.

Referințe bibliografice
1. Biblia
2. T. Medeanu, Crima organizată şi corupţia, note de curs, 2016
3. Buletin documentar şi de informare privind activitatea de prevenire şi combatere a
corupţiei, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Direcţia Generală Anticorupţie, Direcţia
Prevenire, Serviciul Prevenire,anul IV, nr. 1(6)/2010
4. Direcţia Naţionala Anticorupţie, Serviciul Teritorial Timişoara, dosarul privind pe
inculpaţii Iulius J. şi Gheorghe G.
5. Raportul Comisiei Europene privind România pe anul 2003
6. Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie, publicată în M.O. nr. 219 din 18 mai 2000.
7. Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în domeniul de afaceri şi prevenirea
corupţiei, publicată în M.O. nr. 279 din 1.04.2003
8. T. Medeanu, Consecinţele dezincriminării infracţiunii de neglijenţă şi a modificării
conţinutului infracţiunii de abuz în serviciu, în revista Pandecte săptămânale nr. 1/30 I 2017, pp. 1-
3, cod de citare 7726, Editura Rosetti
9. Curtea Constituţională, decizia nr. 405/2016
10. T. Medeanu, Modificarea unor dispoziţii din Codul penal prin Ordonanţa de
urgenţă nr. 13/2017, pe portalul: http://www.universuljuridic.ro/modificarea-unor-dispozitii-din-
codul-penal-prin-oug-nr-13-2017

295
 DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE FUNDAMENTALE –
CADRUL PLURALITĂȚII MULTICULTURALE

FUNDAMENTAL RIGHTS AND FREEDOMS –

MULTICULTURAL PLURALITY
Drd. MARINESCU Constantin - Victor - Lucian
Penitenciarul Craiova
lucian.marinescu_anp@yahoo.com

Abstract (ro): Demnitatea umană și pluralitatea culturală se condiționează

reciproc. Pluralitatea culturală este expresia și rezultatul demnității umane. Dat fiind că
este însă în același timp condiția individualității umane concrete, se poate spune că
demnitatea umană este incomensurabilă. Acest lucru înseamnă că este generală și
constitutivă pentru "umanitate" și pentru cultura umană în totlitatea ei. O fundamentare
a filosofiei culturii, a filosofiei sociale și a celei a dreptului nu poate fi elaborată în
manieră naturalistă. Conceptul de demnitate umanaă nu este un concept doar normativ,
ci și elementar. Este conceptul unei idei care nu se poate pozitiviza și care prin urmare
are o funcție normativă regultivă. Pe baza funcției ei normative, demnitatea umană nu
este potrivită nici pentru o instrumentalizare pozitiv-judiciară sau chiar politică, chiar
dacă acest lucru se întâmplă des în cotidian. Norma juridică interculturală fundamentală
implică cunoașterea reciprocă a pretențiilor individuale și colective de automodelare.
Este bazată pe reciprocitate în condițiile în care orice pretenție articulabilă își află
limitarea în pretențiile altuia, conform normei juridice generale. Norma fundamentală a
drepturilor omului este o idee regulativă și supra-pozitivă. Se bazează, pe recunoașterea
reciprocă a pretențiilor idiviaduale și colective la automodelare. Toate celelalte norme
juridice pozitive trebuie să se orienteze după această normă fundamentală. Din această
normă fundamentală supra-pozitivă pot fi deduse anumite drepturi fundamentale și
generale, drepturile omului.

Cuvinte-cheie: pluralitatea culturală, individualitate umană concretă, demnitate

umană, normă juridică interculturală, normă fundamentală supra-pozitivă.

Abstract (en): Human dignity and cultural pluralism depend on each other.
Cultural plurality is the expression and outcome of human dignity. Given that it is at the
same time the condition of concrete human individuality, it can be said that human
dignity is immeasurable. This means that it is general and constitutive for "humanity"
and for the human culture as a whole. A foundation of the philosophy of culture, of
social philosophy and of law can not be elaborated in a naturalistic manner. The
concept of human dignity is not a concept, but it is also elemantary: it is the concept of
an idea that can not be positivised and therefore has a normative normative function.
"On the basis of its normative function, human dignity is not suitable for a positive-
juridical or even political political instrumentation. This is often the case in everyday
life. The fundamental intercultural legal framework implies the mutual recognition of
individual and collective self-determination claims it is based on reciprocity where any
articulated claim is limited in the claims of another according to the general legal norm.
Man is a regulatory and over-positive idea. It is based on the mutual recognition of
individual and collective claims to automodelling. All other positive legal rules must be
guided by this fundamental norm. From this over-positive fundamental norm can be
deduced certain fundamental and general rights, human rights."
296
 Keywords: Cultural plurality, concrete human individualiy, human dignity,
intercultural legal norm, supersensible fundamental norm.

I. INTRODUCERE
Demnitatea umanăşi pluralitatea culturalăse condiţionează reciproc. Pluralitatea
culturală este expresia şi rezultatul demnităţii umane. Dat fiind că este însă în acelaşi timp condiţia
individualităţii umane concrete, se poate spune că demnitatea umană este incomensurabilă. Acest
lucru înseamnă că este generală şi constitutivă pentru „umanitate" şi pentru cultura umană în
totalitatea ei. Pe de altă parte este însă în aceeaşi măsură constitutivă pentru individ ca persoană,
pentru habitus-ul său personal-individual incomparabil1.
O fundamentare a filosofiei culturii, a filosofiei sociale şi a celei a dreptului nu poate fi
elaborată în manieră naturalistă.Conceptul de demnitate umană nu este un concept doar normativ, ci
şi elementar. Este conceptul unei idei care nu se poate pozitiviza şi care prin urmare are o funcţie
normativă regulativă. Pe baza funcţiei ei normative, demnitatea umană nu este potrivită nici pentru
o instrumentalizare pozitiv-juridică sau chiar politică, chiar dacă acest lucru se întâmplă des în
cotidian.

II. NORME FUNDAMENTALE ALE DREPTURILOR OMULUI

Din conceptul de demnitate umană rezultă consecinţe importante pentru filosofia
dreptului, mai ales din punct de vedere intercultural. Dacă demnitatea umană este
incomensurabilă,acest lucru înseamnă că sarcina tuturor reglementărilor juridice şi a oricărei ordini
statale trebuie să constea în garanţia posibilităţilor de automodelare individuală şi colectivă, deci şi
culturală.
Norma juridică interculturală fundamentală implică recunoaşterea reciprocă a
pretenţiilor individuale şi colective de automodelare.Este bazată pe reciprocitate în condiţiile în care
orice pretenţie articulabilă îşi află limitarea în pretenţiile altuia, conform normei juridice
generale.Dreptul intercultural este exact acel lucru care satisface această normă generală
interculturală ce trebuie încă stabilită. Această normă juridică fundamentală bazată pe reciprocitate
este supra-pozitivă şi este universală. Este universală fiindcă este ancorată în demnitatea umană, iar
aceasta nu poate fi relativizată din punctul de vedere al specificului cultural. Şi este supra-pozitivă
deoarece este fundamentală pentru legiferarea specifică a fiecărui sistem de drept sau stat de drept 2.
Norma fundamentală a drepturilor omului este o idee regulativă şi supra-pozitivă. Se
bazează,pe recunoaşterea reciprocă a pretenţiilor individuale şi colective la automodelare. Toate
celelalte norme juridice pozitive trebuie să se orienteze după această normă fundamentală.Din
această normă fundamentală supra-pozitivă pot fi deduse anumite drepturi fundamentale şi
generale, drepturile omului. Ele se pot diferenţia în funcţie de planurile de automodelare. Aici se
poate numi dreptul la libertate, la viaţă şi integritate fizică, dreptul la participare politică pasivă sau
activă, la dezvoltarea personalităţii, etc.
Norma fundamentală constituie, etalonul în funcţie de care se stabileşte care drepturi
pot fi numite drepturi ale omului.Drepturi fundamentalear fi formulările şi garantările instituţionale
ale drepturilor omului la nivelul fiecărui stat în parte. Ele ar trebui să fie conforme drepturilor
omului. Sistemul drepturilor pozitivela nivelul fiecărui stat, care nu ar trebui, să contrazică nici
drepturile fundamentale, nici pe cele ale omului, oricât de specifice ar fi acestea3.
Drepturile care reglează raporturile dintre statele suverane, într-o terminologie eronată
sunt denumite „drepturi ale popoarelor", când de fapt ar trebui să fie intitulate ”drepturi ale
statelor”. Drepturile omului sunt limita la care se opreşte orice suveranitate a statelor; drepturile

1
G. Mclennan Pluralismul, Editura Du Style, București, 1998, p. 255.
2
I. Craiovan, Filosofia dreptului, Editura Pro Universitaria, București, 2012, p. 49.
3
V. D. Zlătescu, I. Moroianu Zlătescu, Repere pentru o filosofie a drepturilor omului, Institutul român pentru drepturile
omului, București, 2003, p. 145.
297
omului sunt primare, drepturile statelor sunt secundare. Pe scurt: chiar şi dreptul statelor sau al
popoarelor trebuie, în mod obligatoriu, să respecte dreptul omului.
Concepţia prezentă a Naţiunilor Unite, care nu subliniază întotdeauna în afara oricărui
dubiu primatul drepturilor omului asupra suveranităţii statale, ar avea prin urmare nevoie de
corectări grabnice. Pe de altă parte: dacă se doreşte o garantare a respectării, cu toate implicaţiile ce
decurg de aici, a normei fundamentale a drepturilor omului, trebuie să existe posibilităţi
supraindividualede control şi de sancţiune.Aceasta înseamnă că monopolul violenţei trebuie
transferat nu doar de la individ asupra statului, ci şi de la state asupra unei instanţe supra-naţionale4.

III. FILOSOFIA DREPTURILOR OMULUI

Norma fundamentală a drepturilor omului este suprapozitivă şi universală: aceasta este
ideea drepturilor omului. Ea îşi găseşte expresia în drepturile supra-pozitive ale omului, care au
menirea să garanteze respectarea demnităţii (incomensurabile) a omului. Drepturile omuluisunt prin
urmare condiţiile de posibilitate pentru orice ordine de drept. Acest fapt este valabil atât pentru un
stat cu sistemul său juridic, cât şi pentru raportul juridic dintre state. Din acest motiv orice
suveranitate statală se loveşte de drepturile omului, o limitare a ei pe care orice suveranitate statală
este obligată să o respecte5.
Pe de altă parte, trebuie să tindem spre o ordine de drept intercultural valabilăşi spre o
curte de justiţie internaţională, sub jurisdicţia căreia să cadă toate delictele, în măsura în care
urmărirea lor se poate justifica cu argumente legate de drepturile omului.În ceea ce priveşte
argumentul că ideea drepturilor universale ale omului ar împiedica un pluralism cultural,
dimpotrivă: abia un drept al omului universal, valabil pentru toţioamenii, face posibil pluralismul.
Lucrurile stau prin urmare cu totul altfel decât susţine particularismul, deoarece numai
pe o asemenea bază universalistăpluralitatea este posibilă ca multitudine a formelor de gândire şi de
viaţă individuale, colective sau culturale.Nu drepturile omului, ci nerespectarea lor duce la
persecuţia adversarilor politici, la război, tiranie, genocid şi, pentru a folosi o sintagmă cinică, la
purificare etnică - prezentul demonstrând-o prin exemple elocvente, în ciuda oricărei retorici.
Că ideea drepturilor omului şi formularea ei pozitivă reprezintă condiţiile minimale
necesare pentru o convieţuire deopotrivă umană şi paşnică. Oricât de mare ar fi pericolul
instrumentalizării ei politice şi oricât de mic succesul ei, nu este altă alternativă: ”ideea drepturilor
omului face posibilă nu doar pluralitatea culturală şi socială, ci permite în egală măsură depăşirea
acesteia, tocmai în epoca actuală a crizelor şi a constelaţiei postnaţionale, cu noile conflicte şi
atacurile teroriste imprevizibile. Doar o tematizare susţinută a drepturilor omului şi încercarea de a
le realiza practic cu consecvenţă ar putea contribui la edificarea unei lumi mai umane, în ciuda
tuturor ororilor, a violenţei şi a terorismului”6.

IV. REPERE ALE DREPTURILOR OMULUI

Acolo unde ideea drepturilor omului este corect înţeleasă în esenţa sa, acolo diferenţele
culturale nu o vor pune în pericol. Este corect înţeleasă dacă este privită ca idee juridică, deci ca o
cerinţă fundamentată în ultimă instanţă de scopul combaterii nedreptăţii. Chiar dacă imaginea ideală
a ceea ce înseamnă o umanitate reuşită este diferită în diversele părţi ale lumii, formele nedreptăţii
ce fac din ideea drepturilor omului un instrument juridic precis sunt aceleaşi în toate culturile: tor-
tura, arestarea arbitrară, discriminarea, genocidul, „purificarea etnică" etc. Nu se deosebesc,
indiferent de zona în care sunt folosite de cei puternici împotriva celor lipsiţi de putere.
Şi este aceasta esenţa dreptului în sensul juridic, precum şi în cel al dreptului popoarelor
şi statului, de a se defini şi legitima din formele nelegiuirii, de a constitui, deci, împiedicarea
libertăţii şi nu enunţarea unor adevăruri pozitive deţinute de stat datorită unor surse de credinţă

4
N. Purdă, Protecția drepturilor omului: Mecanisme interne și internaționale, Editura Lumina Lex, București, 2001, p.
263.
5
Ș. Georgescu, Filosofia dreptului: O istorie a ideilor, Editura All, București, 1998, p. 180.
6
G. Mclennan, op. cit., p. 258.
298
oarecare. Dacă drepturile altui om sunt respectate, acesta este respectat ca persoană unică şi nu ca
membru al unei culturi7.
Dacă există un consens intercultural asupra drepturilor omului, acest lucru este posibil
doar fiindcă s-a căzut de acord asupra faptului că anumite acţiuni ale celor ce deţin puterea faţă de
cei ce sunt lipsiţi de ea nu trebuie să aibă loc, şi asta nu fiindcă oamenii ar fi dispuşi să înţeleagă
fundalul metafizic sau etic al identităţii culturale a celorlalţi. Cei care deţin puterea ar acţiona
împotriva unui „ethos al lumii", dacă acesta ar veni cândva, în aceeaşi măsură şi din aceleaşi motive
din care acţionează împotriva ethosului specific culturilor şi care este valabil astăzi.
Nimeni nu va fi împiedicat să recurgă la tortură şi genocid prin aceea că învaţă să
înţeleagă credinţa sau viziunea asupra lumii a altor oameni. Lucrurile stau exact invers: dacă se
ajunge la o convieţuire paşnică şi bazată pe egalitate a indivizilor şi popoarelor, atunci este posibilă
orice stare de pace universală în care oameni ce îşi sunt străini pot înţelege, din punct de vedere
cultural, de ce a fost corect să se ajungă la această stare de pace şi de ce ea trebuie menţinută în
spiritul convingerilor proprii şi în spiritul convingerilor celorlalţi.

V. TEORII SI REFLECȚII ASUPRA DREPTURILOR OMULUI

Consensul intercultural asupra drepturilor omului nu este susţinut în ultimă instanţă de
credinţe, ci de un proces mondial al ameliorării economice şi sociale a vieţii unor straturi cât mai
largi ale populaţiei, deci de preluarea unei logici a economiei de piaţă strâns legate de forma
modernă a statului de drept democratic. Această logică permite fiecărui om din lume să-şi
deschidă în principiu, prin efort propriu, opţiunile pe care le au toţi ceilalţi oameni8.
Ceea ce face ca statul bazat pe drepturile omului să fie atât de atrăgător pe plan mondial
este dinamica progresului din societate, legată de el şi îndreptată spre recuperarea oricăror decalaje
economice între culturi.Există o tendinţă spre divizare socială şi culturală de-a lungul unor limite
mentale care are consecinţe foarte concrete pentru instituţiile politice şi mai ales juridice, deoarece
pune la îndoială acel consens etic decisiv pentru stabilitatea instituţională a oricărei ordini politice
şi mai ales a celei democratice.
Hotărâtor este faptul că această controversă intraculturală a cuprins fundamentele
statalităţii constituţionale moderne, şi anume ideea drepturilor omului, a demnităţii umane şi a liber-
tăţilor politice, chiar dacă acestea sunt considerate în statul modern ca fiind principii ce se sustrag
controverselor politice9.
Această divizare culturală poate fi caracterizată ca un conflict între o cultură normativă
şi o cultură utilitaristă. Principiile constituţiilor noastre şi ale convenţiilor internaţionale, ce se
revendică de la ideea demnităţii umane şi a drepturilor omului şi care sunt înţelese de către societate
ca organizare a respectului şi protecţiei tuturor fiinţelor umane împotriva oricărei încercări de a
diviza omenirea, se bazează pe normeimuabile considerate fundamentul convieţuirii tuturor oame-
nilor pe pământ. Ideea unei asemenea culturi normative pleacă de la premisa că există o legătură
între toţi cei care aparţin rasei umane, legătură ce ne interzice judecarea dacă viaţa unui om
„merită" să fie trăită sau dacă trebuie sacrificată sau instrumentalizată pentru o altă viaţă umană.
Divizarea dintre cultura normativă şi cea utilitaristă se manifestă în prezent cel mai
pregnant în domeniul bioeticii, însă, în esenţa ei, trece mult dincolo de limitele acestuia. „Similar
realizărilor unei elite medicale şi ştiinţifice, acţiunea unor actori orientaţi global în domeniul
economic a devenit independentă faţă de mecanismele de control şi legitimare politică ce decurg
din principiul drepturilor omului”10. Logica economică a creării unor relaţii sociale cât mai
eficiente, transculturale şi capabile să ducă la disoluţia structurilor culturale este administrată de o
elită ce nu îşi asumă responsabilitatea pentru distribuirea sarcinilor ce decurg din aceste noi

7
V. D. Zlătescu, I. Moroianu Zlătescu, Repere pentru o filosofie a drepturilor omului, Institutul român pentru drepturile
omului, București, 2003, p. 223.
8
A. Popescu, Teoria dreptului, Editura Fundației ”România de Mâine”, București, 1999, p. 266.
9
C. Stroe, Reflecții filosofice asupra dreptului, Editura Lumina Lex, București, 1998, p. 179.
10
A. Popescu, op. cit., p. 269.
299
structuri, o elită ce nici nu îşi poate asuma o atare responsabilitate după principiile înţelegerii
democratice a statului.
Concentrarea, aflată într-o evoluţie rapidă, a structurilor economice, monetare şi
financiare în mâinile unei oligarhii impersonale merge mână în mână cu forţa tenace de rezistenţă a
structurilor sociale care trebuie să suporte consecinţele ce decurg din această concentrare.
Insă nu se poate spune că această tendinţă le este impusă oamenilor. Ea îşi are
rădăcinile în dorinţele de consum şi de dezvoltare ale căror implicaţii legate de teoria legitimităţii
pot fi cuprinse în noţiunea de opţionalism.Vehemenţa socială a culturii utilitariste este cealaltă faţă
a unei crize de legitimitate ce ameninţă statul de drept modern. Felul în care acesta trebuie să se
raporteze la ea este o problemă mult prea complexă pentru a putea fi rezolvată cu o teorie etică sau
de drept fundamental.
Pe plan politic poate fi găsit cel puţin un răspuns relativ simplu. Se găsește acest
răspuns dacă sunt priviți promotorii evoluţiilor îngrijorătoare ale societății şi anume spre elitele
economice, mediatice, ştiinţifice şi politice care se întâlnesc astăzi dincolo de toate graniţele
naţionale şi culturale şi decid asupra opţiunilor pe care omul şi le-a plasat în faţă. Elitele sunt elite
ale puterii. Nici nu ar putea fi altfel. Nu li se poate limita puterea dacă sunt deplânși neputincioşii,
ci doar dacă se reușește o influenţă asupra lor11.

VI. CONCLUZII
Societatea încă mai are şansa, pe baza instrumentului statului modern de drept,
atotputernic şi deţinător al monopolului forţei, să decidă cine poate face parte din aceste elite şi cine
nu. Încă mai poate face din competenţa în mânuirea valorilor culturale, criteriul hotărâtor pentru
accesul la poziţiile civilizatorii decisive. Lupta pentru drepturile omului a fost întotdeauna o luptă
pentru obligarea celor care stăpânesc să recunoască respectul datorat unicităţii fiecărei vieţi umane.
Dacă se dorește ca această luptă să continue într-un mod fructuos, atenție trebuie
îndreptată asupra acelui proces în cadrul căruia se decide, astăzi şi pe viitor, cine face parte dintre
cei care stăpânesc. Valorile care se vor putea afirma în lupta pentru sufletul membrilor noilor elite
dau răspunsul la întrebarea referitoare la capacitatea universală de consens a ideii drepturilor
omului.

Referințe bibliografice
1. A. Popescu, Teoria dreptului, Editura Fundației ”România de Mâine”, București,
1999;
2. C. Stroe, Reflecții filosofice asupra dreptului, Editura Lumina Lex, București, 1998;
3. G. Mclenna, Pluralismul, Editura Du Style, București, 1998;
4. Ș. Georgescu, Filosofia dreptului: O istorie a ideilor, Editura All, București, 1998;
5. V. D. Zlătescu, I. Moroianu Zlătescu, Repere pentru o filosofie a drepturilor omului,
Institutul român pentru drepturile omului, București, 2003;
6. N. Purdă, Protecția drepturilor omului: Mecanisme interne și internaționale, Editura
Lumina Lex, București, 2001;
7. I. Craiovan, Filosofia dreptului, Editura Pro Universitaria, București, 2012.

11
C. Stroe, op. cit., p. 182.
300
 DECLARAȚII INTERNAȚIONALE
DE DREPTURI ȘI LIBERTĂȚI FUNDAMENTALE

INTERNATIONAL DECLARATIONS
OF FUNDAMENTAL RIGHTS AND FREEDOMS
Drd. MARINESCU Constantin - Victor - Lucian
Penitenciarul Craiova
lucian.marinescu_anp@yahoo.com

Abstract (ro): În literatura dreptului internațional, concepția tradițională a fost în

sensul că persoanele fizice sau juridice altele decât statele nu sunt subiecte de drept
internațional. S-a recunoscut totuși că, prin intermediul suitelor cărora le aparțin,
persoanele fizice sau juridice, ca și o anumită categorie de asemenea persoane pot fi
destinatarii ai unor norme de drept internațional și beneficiază de drepturile pe care
statele lor s-au obligat să le respecte și să le garanteze. Această concepție a evoluat însă
recent. Astăzi se admite în general că, dacă statele sunt prinipalele subiecte de drept
internațional,această libertate nu le aparține în exclusivitate. Ținând seama de această
evoluție a concepțiilor privitoare la calitatea de subiecte de drept internațional, se poate
spune că "ori de câte ori destinatarii ultimi ai unor declarații de drepturi adoptate de
organismele internaționale competente sunt fie direct, fie prin intermediul statelor, un
număr ai mare sau mai mic de persoane fizice sau juridice, altele decât statele, ne găsim
în prezența unor declarații de drept individuale". Restrângerea sau suprimarea dreptului
statelor de a decide singure de propria lor soartă aduce după sine în mod necesar
restrângerea sau suprimarea libertății individuale. Dimpotrivă, faptul că statele se
bucură de condițiile indispensabile pentru a decide se propria soartă presupune o
situație în care drepturile și libertățile fundamentale indivizilor sunt respectate, fiind
create astfel condițiile prin care aceștia sa-și poată exprima și înfăptui propria dorință.

Cuvinte-cheie: drept internațional, persoane fizice, organisme internaționale,

declarații de drept individuale, suprimarea dreptului, libertăți fundamentale.

Abstract (en): In the literature of international law, the traditional conception was
in the sense that natural or legal persons other than States are not subjects of
international law. It has been recognized, however, that through the suites to which they
belong natural or legal persons, as well as a certain category of such persons, may be
recipients of rules of international law and enjoy the rights which their states have
complied with and To guarantee them. This concept has evolved recently. It is generally
accepted today that if states are the main subjects of international law, this freedom is
not exclusive. In view of this evolution of concepts regarding the quality of subjects of
international law, it can be said that "whenever the last recipients of statements of rights
adopted by competent international bodies are either directly or through States, a large
number Or less of natural or legal persons other than States, we find in the presence of
individual declarations of law." Reducing or suppressing the right of states to decide for
themselves on their own fate necessarily implies the restriction or suppression of
individual freedom. On the contrary, the fact that states enjoy the indispensable
conditions for deciding their own fate implies a situation in which the fundamental
rights and freedoms of individuals are respected, thus creating the conditions by which
they can express and realize their own desire.

301
 Keywords: International law, individuals, international bodies, statements of
individual rights, suppression of the right, fundamental freedoms.

I. INTRODUCERE
În literatura dreptului internaţional, concepţia tradiţională a fost in sensul că persoanele
fizice sau juridice altele decât statele nu sunt subiecte de drept internaţional. S-a recunoscut totuşi
că, prin intermediul suitelor cărora le aparţin, persoanele fizice sau juridice, ca şi o anumită
categorie de asemenea persoane pot fi destinatarii ai unor norme de drept internaţional şi, prin
urmare, beneficiază de drepturile pe care statele lor s-au obligat să le respecte şi să le garanteze1.
Această concepţie a evoluat însă recent. Astăzi se admite în general că, dacă statele sunt
principalele subiecte de drept internaţional, această libertate nu le aparţine în exclusivitate. În
această privinţă, se subliniazăcă pot fi considerate subiecte de drept internaţional şi alte subiecte
decâtstatele, ori de câte ori li se recunosc direct drepturi şi obligaţii. Rămâne, bineînţeles, să se
stabilească în fiecare caz în parte dacă şi ce drepturiși obligaţii de drept internaţional le revin
diferitelor subiecte în parte.

II. PROTECȚIA JURIDICĂ A DREPTURILOR OMULUI

Ţinând seama de această evoluţie a concepţiilor privitoare lacalitatea de subiecte de
drept internaţional, se poate spune că ”ori decâteori destinatarii ultimi ai unor declaraţii de drepturi
adoptate deorganismele internaţionale competente sunt fie direct, fie prin intermediul statelor, un
număr mai mare sau mai mic de persoane fizice sau juridice, altele decât statele, ne găsim în
prezenţa unor declaraţii de drept individuale”2.
In legătură cu sfera acestei ultime categorii logice, trebuie precizat că, întocmai ca în
cazul declaraţiilor interne de drepturi, şi în declaraţiilor internaţionale, drepturile garantate
persoanelor fizice și juridice, altele decât statele, pot fi de două feluri3:
- o primă grupă este cea a drepturilor care, în cadrul raportului social ce ia naştere, se
exercită prin acţiunea independentă a unui subiect activ, bineînţeles în condiţiile existenţei unei
obligaţii a subiectului pasiv, chemat să permită această acţiune sau să o facă posibilă prin declarații
măsuri pozitive;
- o altă grupă cuprinde acele drepturi al căror exerciţiu presupun pe lângă acţiunea unui
subiect activ determinat, şi acţiunile convergente înfăptuite, de asemenea în calitate de subiecte
active, de alte persoane fizice sau juridice, statul având, fireşte, de această dată, obligații
corespunzătoare menită să asigure caracterul lor real.
Este evident că, întrucât se exercită prin acţiunea independenței unui subiect activ,
drepturile din prima categorie trebuie considerate drepturi individuale.
Dar şi drepturile din a doua categorie presupun o acţiune independentă a unui subiect
activ. ”Ţinând seama de faptul că atât drepturile din prima, cât şi cele din a doua grupă au ca ultimi
destinatari diferite persoane fizice, rezoluţiile Adunării Generale a O.N.U. care le proclamă pot fi
pe drept cuvânt cuprinse într-o singură categorie: cea a declaraţiilor internaţionale de drepturi
individuale”4.
Faţă în faţă cu această primă categorie, o a doua este cea a declaraţiilor internaţionale
având ca obiect drepturi ale statelor. In cazul declaraţiilor din această categorie, statele sunt
destinatarii direcţi ai drepturilor proclamate, spre deosebire de declaraţiile de drepturi individuale,
în cadrul cărora statele apar ca simpli intermediari chemaţi să promoveze exercitarea unor drepturi
subiective, ai căror destinatari ultimi sunt indivizii.

1
R. Miga-Beșteliu, Drept internațional public, Editura All Beck, București, 2005, p. 37.
2
V. Duculescu, Protecția juridică a drepturilor omului: Mijloace interne și internaționale, Editura Lumina Lex,
București, 1994, p. 351.
3
R. Miga-Beșteliu, op. cit., p. 39.
4
M. Voicu, Protecția europeană a drepturilor omului: Teorie și jurisprudență, Editura Lumina Lex, București, 2001, p.
287.
302
 III. TEORIA ȘI JURISPRUDENȚA DREPTURILOR OMULUI
Dar dacă statele sunt destinatarii direcţi ai declaraţiilor având ca obiect anumite drepturi
proprii, aceasta nu înseamnă că, în mod indirect, indivizii nu pot fi, la rândul lor, beneficiari ai
prevederilor unor asemenea declaraţii. Într-adevăr, întrucât oamenii îşi desfăşoară existenţa în
cadrul fior grupări sociale, printre care statele ocupă un loc de frunte, consecinţa e că drepturile şi
libertăţile individuale nu se pot afirma şi valorifica decât în contextul condiţiilor create în, de şi
pentru aceste grupări.
O situaţie în care un stat este împiedicat, prin imixtiuni de orice fel să-şi planifice singur
soarta implică, fără doar şi poate, măsuri chemate să înăbuşe sau să restrângă drepturile şi libertăţile
fundamentale, prin care indiviziiîşi pot exprima, fiecare în parte şi toţi împreună, voinţa cu privire
la structurile şi modalităţile în care înţeleg să se guverneze pe eiînsisi5.
Prin urmare, restrângerea sau suprimarea dreptului statelor de a decide singure de
propria lor soartă aduce după sine în mod necesar restrângerea sau suprimarea libertăţii individuale.
Dimpotrivă, faptul că statele se bucură de condiţiile indispensabile pentru a decide de propria soartă
presupune o situaţie în care drepturile şi libertăţile fundamentale indivizilor sunt respectate, fiind
create astfel condiţiile prin care aceştia să-şi poată exprima şi înfăptui propria voinţă.
Declaraţiile de drepturi individuale adoptate la scară internaţională pot fi grupate în
două categorii6:
- O primă categorie este cea căreia îi aparţine Declaraţia universală a drepturilor omului,
adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., la 10 decembrie 1948. Ceea ce caracterizează această
declaraţie este faptul că destinatarii ei sunt totalitatea indivizilor, fără nici un fel de distincţie, iar
subiectul ei are o sferă globală, cuprinzând ansamblul drepturilor şi libertăţilor recunoscute
acestora.
- Altei categorii îi aparţin declaraţiile internaţionale de drept cu caracter particular.
Uneori, nota specifică a acestor decimaţii îşi găsește expresie în faptul că ele se adresează nu
indivizilor în general, ci unei singure categorii a lor (de exemplu: copiilor, femeilor), îmbrăţişând
însă întreaga gamă a drepturilor ce se consideră că ar putea fi recunoscute acestora. Alteori, ceea ce
imprimă un caracter partial unor declaraţii este faptul că ele au ca obiect un singur drept (de
exemplu dreptui de azil), dar beneficiarii lui sunt toţi indivizii, iar nu numai o categorie a acestora.

IV. Declarafia universală a drepturilor omului

Pe planul dezvoltării istorice a umanității, declaraţiile interne de drepturi au exercitat o
netăgăduită influenţă atunci când, la sfârşitul celui de al doilea război mondial, spiritele au încercat
să transforme problema apărării drepturilor omului într-o preocupare a comunităţii internaţionale şi
să găsească mijloace de drept internaţional pentru afirmarea lor.
Primul pas pe care l-au făcut în acest scop a fost asemănător cu cel deja verificat înainte
în unele si state constituţionale: elaborarea unei „declaraţii de drepturi", dar de această dată sub
forma unui document chemat să devină un instrument cu valoare internaţională. Aşa s-a ajuns la
adoptarea de către Adunarea Generală O.N.U., la 10 decembrie 1948, a Declaraţiei universale a
drepturiale omului7.
Preocuparea pentru reglementarea drepturilor individuale şi-a găsit expresie apoi în
tratatele de protecţie a minorităţilor, încheiate în 1919 şi 1920 între puterile victorioase în primul
război mondial (Franţa, Anglia și S.U.A.) pe de o parte şi Polonia, Cehoslovacia, Grecia, România,
Iugoslavia, Ungaria şi Bulgaria pe de altă parte. Aceste tratate garantau, subcontrolul Ligii
Naţiunilor, minorităţilor de rasă, limbă sau religie din unele state ale Europei centrale şi sud-estice,
drepturi egale cu cele ale naţiunii majoritare, posibilitatea de liberă utilizare a limbii materne,
învăţământ în limba proprie etc.

5
V. Duculescu,op. cit., p. 353.
6
R. Miga-Beșteliu, op. cit., p. 41.
7
Ibidem, p. 43.
303
 Toate aceste reglementări nu pot fi considerate ca precursori ai Declaraţiei universale a
drepturilor omului decât prin inspiraţia de ansamblu.În această privinţă, trebuie avut în vedere pe de
o parte faptul că ele au fost departe de a îmbrăţişa ansamblul drepturilor fundamentale ale
indivizilor, obiectul lor mărginindu-se la câteva drepturi legate de statutul special al unor categorii
de persoane, cum era cea de cetăţean al unor puteri europene, de membru al unei minorităţi
naţionale, de prizonier de război etc. Cu alte cuvinte, era vorba de o abordare fragmentară și
limitată.
Pe de altă parte, unele dintre aceste reglementări, cum au toate tratatele de protecţie a
minorităţilor, au avut un caracter inegalitar, prin faptul că nu creau obligaţii în sarcina tuturor
statelor membre alt comunităţii interenaţionale, ci grevau doar câteva dintre ele. Mai mult, în cazul
capitulărilor această inegalitate era dublată de o alta, întruchipată în privilegiile stabilite prin măsuri
discriminatorii faţă de unele state africane sau asiatice, în folosul exclusiv al unor mari puteri8.
Cauza imediată care a determinat declanşarea în întreaga lume a unui puternic curent de
opinie, favorabil adoptării unei declaraţii internațioanale a drepturilor omului, a fost reacţia de
unanimă şi profundă uimire, provocată de dezvăluirea crimelor de genocid şi a altor atrocităţi, ale
regimului nazist, din timpul celui de-al doilea război mondial.

V. PERSPECTIVE TEORETICE
Teroarea nazistă, îndreptată înainte de 1939 împotriva evreilor şi opoziţiei din interior,
s-a extins, în primii ani ulteriori declanşării celui de-al doilea război mondial, în Estul Europei,
pentru ca, apoi, începând cu 1942, să cuprindă toate teritoriile ocupate.
Această politică, inspirată de ură de rasă şi şovinism, a dus la determinarea a milioane
de oameni şi a luat trei forme principale. Pe de o parte, s-a procedat la o exterminare rasială a
evreilor și a ţiganilor. Pe de altă parte, a existat şi o exterminare politică, al cărei obiectiv prioritar
au fost comuniştii, prizonierii de război sovietici şi elita intelectualităţii poloneze. În sfârşit, o altă
acţiune de exterminare a fost îndreptată împotriva populaţiei civile a U.R.S.S., Poloniei şi
Cehoslovaciei şi, în cele din urmă, a Franţei. Peste o mie de lagăre de concentrare au împânzit
Europa, devenind principalul instrument de lichidare a evreilor şi a adversarilor regimului fascist.
”În intenţia de a face imposibilă repetarea în viitor a unor practici asemănătoare, de a
denunţa şi a înfiera orice acte samavolnice noi, îndreptate împotriva vieţii, libertăţii şi demnităţii
omului, numeroase spirite progresiste s-au unit în efortul de a promova acţiuni destinate să ducă la
instituirea unui sistem internaţional de ocrotire a lui"9.
Această frământare de idei nu a rămas cantonată pe planul unor dezbateri pur
teoretice, ci foarte curând a luat forma unor acte politice concrete. Astfel, la 26 ianuarie 1942, 26
de state, cărora li s-au alăturat ulterior alte 19, au semnat Declaraţia Naţiunilor Unite, prin care s-a
subliniat că victoria deplină în războiul, atunci în plină desfăşurare, trebuie să ducă la luarea unor
măsuri destinate să asigure apărarea vieţii, libertăţii, independenţei şi libertăţii religioase, precum şi
garantarea drepturilor omului şi justiţiei în ţările lumii10.
Deşi Declaraţia universală din 1948 are unele scăderi redacţionale, e incontestabil că ea
a reprezentat un pas de o importanţă covârşitoare, în drumul construirii unui sistem internaţional de
asigurare a condiţiilor vesare pentru afirmarea şi dezvoltarea personalităţii umane. Declaraţia
universală a drepturilor omului tinde să asigure un umăr de drepturi fundamentale pentru toţi
oamenii, indiferent de vârstă, însuşiri naturale, rasă, culoare, naţionalitate, religie, grad de cultură
sau stare socială. Astfel, ea s-a intitulat universală nu numai pentru că a fost destinată să se
adreseze întregului glob pământesc, ci şi pentru că a instituit drepturi pentru întregul univers al
umanităţii, indiferent de alegoriile sociale sau naturale în care acesta se înfăţişează.
Deşi are o dublă vocaţie universală, Declaraţia din 1948 cuprinde ea însăşi câteva
dispoziţii care recunosc indivizilor aparţinând unor categorii umane anumite drepturi fundamentale
8
M. Voicu, op. cit., p. 289.
9
V. Duculescu,op. cit., p. 353.
10
R. Neagu, Organizația Națiunilor Unite – Adaptare la cerințele lumii contemporane, Editura Politică, București,
1983, p. 170.
304
speciale. Acesta este în primul rând cazul copiilor care, datorită dezvoltării lor fizice şi mentale
incomplete, au nevoie, pentru a fi puşi într-o situaţie de egalitate reală cu oamenii maturi, de măsuri
de protecţie suplimentare şi de un sprijin social diferenţiat, atât anterior, cât şi posterior naşterii.

VI. DREPTURILE COPILULUI

Printre aceste măsuri se numără şi instituirea unor drepturi fundamentale prevăzute
numai în favoarea copiilor. Plecând de la această idée, care şi-a găsit expresie in Declaraţia de la
Geneva asupra drepturilor copilului, Declaraţia universală a drepturilor omului a prevăzut: „Mama
şi copilul au dreptul la ajutor şi ocrotire speciale. Toţi copiii, indiferent dacă s-au născut în cadrul
sau în afara căsătoriei, se bucură de aceeaşi ocrotire socială"11.
În aplicarea acestor prevederi ale Declaraţiei universale, în noiembrie 1959, Adunarea
Generală a O.N.U. a adoptat Declarația drepturilor copilului. Prin adoptarea acestei declaraţii s-a
avu în vedere şi nevoia de a se da un nou impuls îmbunătăţirii situaţiei copiilor în acele părţi ale
lumii unde ei mai formează încă obiect de exploatare sau sunt victimeleunui tratament nemilos.
Deşi a fost adoptată încă în 1959, principiile Declaraţiei drepturilor copilului şi-au găsit
concretizare în reglementări cu forţa, obligatorii prin Convenţia cu privire la drepturile copilului,
încheiată la New York, la 20 noiembrie 1989, prin Convenţia europeană asupra statutului juridic al
copiilor născuți în afara căsătoriei, încheiată la Strasbourg la 15 octombrie 1975.

VII. DISCRIMINAREA RASIALĂ

Declaraţia universală a drepturilor omului cuprinde în general ideea necesităţii unei
ocrotiri speciale pentru o a doua categorie de persoane: cele de altă rasă, culoare sau origine etnică
aflate pe teritorii naţionale. Ea prevede, în această privinţă, că fiecare om se poate prevala de toate
drepturile şi libertăţile proclamate, de ea, fără nici o deosebire de rasă, de culoare, de limbă sau de
origine naţională.
Deşi după adoptarea Declaraţiei universale unele iniţiative și acţiuni, desfăşurate pe plan
naţional şi internaţional în înfăptuirea ţelurilor ei, au înregistrat o serie de succese, totuşi în anumite
regiuni, au continuat să se constate practici bazate pe discriminarea de rasă, culoare sau origine
etnică. Mai mult, uneori aceste practici s-au dovedit a fi impuse chiar de guverne prin măsuri
legislative, administrative sau de altă natură, cum sunt apartheidul, segregaţia sau separarea. Pe de
altă parte, doctrine afirmând supremaţia unor rase au fost raspâmdite în unele regiuni ale lumii 12.
Îngrijorată de această situaţie, Adunarea Generală a O.N.U., a adoptat, la 20 noiembrie
1963, Declaraţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială.În scopul de a face ca
de drepturile proclamate de Declaraţia universala a drepturilor omului, să profite toți indivizii,
indiferent de rasă, culoare sau limbă, Declaraţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare
rasială a înţeles să procedeze pe mai multe căi.
Declaraţia a formulat dezideratul ca statele să ia o serie de măsuri pozitive, având ca
scop dezvoltarea sau protecţia adecvată persoanelor aparţinând unor grupuri rasiale, astfel încât să li
se garanteze deplina folosinţă a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, împiedicarea
oricărei discriminări bazate pe rasă, culoare sau origine etnică; revizuirea politicii guvernelor şi a
celorlalte puteri politice şi abrogarea legilor și reglementărilor care ar putea genera sau perpetua
discriminarea rasială, adoptarea de prevederi legislative în vederea interzicerii acestor discriminări
şi luarea măsurilor potrivite pentru a lupta împotriva prejudecăţilor ce inspiră discriminarea rasială;
luarea de măsuri legislative şi de altă natură pentru a urmări şi a declara ilegale organizaţiile care
încurajează discriminarea rasială, incită la o asemenea discriminare sau la violenţă, precum şi pe
cele care lolosesc violenţa în acest scop13.

11
I. Boldiș, M. Bălaj, A. Boldiș, Drepturile copilului: Perspective teoretice și aplicative, Editura Argonaut, Cluj-
Napoca, 2010, p. 195.
12
R. Neagu, op. cit., p. 176.
13
I. Gugescu, Dicționar: Drepturile omului pe interesul tuturor, Editura Știința, Chișinău, 2010, p. 250.
305
 VIII. DISCRIMINAREA FAȚĂ DE FEMEI
O a treia declaraţie având ca obiect ocrotirea drepturilor individuale, aparţinând unor
categorii umane determinate, este Declaraţia privind eliminarea discriminării faţă de femei,
proclamată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, la 7 noiembrie 1967. În perioada anterioară
adoptării acestei declaraţii, Naţiunile Unite au făcut eforturi meritorii în scopul promovării unei
egalităţi depline femeilor cu bărbaţii, eforturi concretizate în diferite convenții și recomandări,
precum şi în alte instrumente internaţionale.
În aceste condiţii, Declaraţia adoptată la 7 noiembrie 1967 a fost menită să dea un nou
impuls mobilizării opiniei publice internationale în vederea luării unor măsuri efective în scopul de
eradicare a discriminărilor între femei şi bărbaţi, încă existente. Totodată, Declarația a fost
călăuzită de ideea că, din pricina constituţiei biologice deosebile a femeii şi a rolului ei în societate,
ca mamă, nu este suficient ca ea sa se bucure de aceleaşi drepturi ca bărbatul pentru a fi pusă într-o
situaţie de perfectă egalitate cu acesta, ci este necesar să i se dea, din anumite puncte de vedere, o
ocrotire specială.
În acest spirit, Declaraţia a prevăzul că trebuie luate măsuri menite să împiedice
concedierea femeilor în caz da căsătorie sau de maternitate, să le asigure concedii de maternitate
plătite, reintegrarea în acelaşi loc de muncă la expirarea acestora, serviciile sociale şi de
puericultura necesare, precum şi o protecţie specială în cazul anumitor tipuri de muncă. Această
declaraţie nu aduce elemente noi importante în raport cureglementările privitoare la drepturile
femeilor, cuprinse în convenţiile adoptate anterior sub egida Naţiunilor Unite, ci apare mai curând
ca o sinteză, al cărei scop este să păstreze mereu prezentă în conştiinţa umanităţii preocuparea
pentru o situaţie ce înfăţişează serioase aspecte negative în numeroase ţări14.
De aici apelul pe care îl face Declaraţia, de a lua toate măsurile adecvate pentru abolirea
legilor, cutumelor, reglementărilor şi practicilor în vigoare care constituie o discriminare, o ocrotire
juridică eficientă a egalităţii de drepturi a femeilor cu bărbaţii. În acest scop se cere în special ca
principiul egalităţii în drepturi să fie înscris în constituţii sau garantat în alt mod, iar instrumentele
internaţionale în materie ale O.N.U., ale instituţiilor ei specializate să fie acceptate prin ratificare
sau adeziune, aplicate strict cât mai curând.
Odată definită noţiunea de ”persoană handicapată" , Declaraţia de la 9 decembrie 1975 -
întocmai ca şi Declaraţia drepturilor copilului - proclamă ca principii fundamentale aplicabile în
materie. Declaraţia din 9 decembrie 1975 enunţă apoi o serie de drepturi reluate din Declaraţia
universală a drepturilor omului dar care, ţinând seama de situaţia deosebită în care se găsesc
persoanele handicapate, sunt în cadrul ei, special circumstanţiale sau mai puţin accentuate15.

IX. CONCLUZII
În ceea ce priveşte valoarea juridică a Declaraţiei universale a drepturilor omului, în
literatura de specialitate au avut loc discuţii care repetă, într-o oarecare măsură, controversele în
legătură cu declaraţiile de drepturi apărute pe planul dreptului intern. Întocmai ca şi în cazul
declaraţiilor de drepturi adoptate de organele constituante ale diferitelor state, opinia care a prevalat
a fost că Declaraţia universală a drepturilor omului este destinată să aibă o valoare morală, întrucât
este emanaţia voinţei Adunării Generale a Naţiunilor Unite, care exercită o puternică influenţă,
servind statelor drept călăuză şi stimulant în activitatea practică, fără ca dispoziţiile ei să instituie
însă în sarcina guvernelor obligaţii sancţionate pe planul dreptului internaţional.
Este incontestabil că aceasta este opinia care a triumfat atunci când, în disputa ce s-a
angajat între cei care voiau ca garantarea internaţională a drepturilor omului să ia forma unei
„declaraţii" şi cei care propuneau să se utilizeze calea unei „convenţii" sau a unui „pact" , Comisia
drepturilor omului, organ auxiliar al Naţiunilor Unite, însărcinată, îi supune Adunării Generale un
proiect de document asupra drepturilor omului, a hotărât să elaboreze o „declaraţie manifest".
14
R. Neagu, op. cit., p. 179.
15
I. Moroianu Zlătescu, I. C. Vidia, A. Neagoe, Nediscriminare, autonomie, incluziune: Instrumente privind drepturile
persoanelor cu handicap și jurisprudență în domeniu, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2012, p.
63.
306
 Printre măsurile de ordin internaţional preconizate în vederea realizării idealului comun
exprimat prin Declaraţia universală a dreptim omului se număra şi încheierea unui pact sau a unor
pacte internaţionale relative la aceste drepturi. Or, simplul fapt că încheierea unor asemei pacte era
socotită necesară pentru asigurarea aplicării principiilor afirmateîn Declaraţie arată limpede că
dispoziţiile ei nu au fost considerate, aproape unanimitatea participanţilor la adoptarea ei, ca având
prin ele însele caracterul unor norme de drept internaţional obligatorii.
Adoptarea Declaraţiei trebuia să fie numai o treaptă intermediară, nesancţionată din
punct de vedere juridic, urmând ca o consacrare pe deplin eficientă să se producă abia în momentul
când se va trece la cea de a doua treaptă a acestui proces evolutiv: încheieirea pactelor privind
drepturile omului. Este ceea ce s-a numit „abordarea în două trepte" a formării unor norme de drept
internaţional public.

Referințe bibliografice
1. I. Moroianu Zlătescu, I. C. Vidia, A. Neagoe, Nediscriminare, autonomie,
incluziune: Instrumente privind drepturile persoanelor cu handicap și jurisprudență în domeniu,
Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2012;
2. I. Gugescu, Dicționar: Drepturile omului pe interesul tuturor,Editura Știința,
Chișinău, 2010;
3. M. Voiculescu, Drepturile omului și problemele globale contemporane: Tratat,
Editura Odeon, București, 2003;
4. A. Ciucă, Gh. Scripcaru, Bioetica, științele vieții și drepturile omului, Editura
Polirom, Iași, 1998;
5. R. Neagu, Organizația Națiunilor Unite – Adaptare la cerințele lumii contemporane,
Editura Politică, București, 1983;
6. M. Voiculescu, Drepturile omului și problemele globale contemporane: Tratat,
Editura Odeon, București, 2003;
7. I. Boldiș, M. Bălaj, A. Boldiș, Drepturile copilului: Perspective teoretice și
aplicative, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2010;
8. V. Duculescu, Protecția juridică a drepturilor omului: Mijloace interne și
internaționale, Editura Lumina Lex, București, 1994;
9. R. Miga-Beșteliu, Drept internațional public, Editura All Beck, București, 2005.

307
 UN PROGRAM DE OPTIMIZARE A ACCESĂRII ŞI GESTIONĂRII
PROIECTELOR COFINANŢATE DIN FONDURI EUROPENE

AN OPTIMIZATION PROGRAM FOR ACCESSING AND MANAGING

PROJECTS CO-FINANCED BY EUROPEAN FUNDS
Drd. MUȘAT Laura – Noyemy
Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, Școala Doctorală
laura_noyemy_musat@yahoo.com

Abstract (ro): Pornind de la realitatea cruntă a stadiului accesării fondurilor

europene aferente actualei perioade de programare, 2014-2020, înfățișată de puținele
date/situații oficiale, comunicate de instituțiile responsabile, până în acest moment, și
luând în considerare și perspectiva de la care am inițiat și conturat cercetarea noastră -
relaţia deterministă dintre două elemente fundamentale, de noutate şi actualitate,
gestionarea integrată a securităţii, respectiv instrumentele structurale/fondurile
europene ca surse financiare/piloni esenţiali pentru creşterea nivelului de securitate
economică şi socială a României, contribuind, astfel, la succesul apărării naţionale - în
prezenta lucrare, ne vom continua demersul științific cu definirea și completarea
tabloului conceptual al tematicii noastre (accesare proiecte europene, gestionare
proiecte cofinanțate din fonduri europene, optimizare/program de optimizare), în
cadrul primei părți, și vom configura un program de optimizare a accesării și
gestionării proiectelor cofinanțate din fonduri europene, în cea de-a doua parte a
acesteia.
Mai mult, recunoscând importanţa cercetării pentru dezvoltarea cunoaşterii,
articolul nostru are ca obiectiv de cercetare fundamental crearea de cunoaştere,
respectiv obţinerea unor rezultate ştiinţifice şi transferarea acestora în practica socio-
economică pentru a putea contribui la conturarea bazelor noului mod de a gândi şi de a
acţiona în vederea realizării apărării naţionale. Altfel spus, scopul cercetării noastre
operaționale este acela de a contribui la promovarea necesităţii accesării fondurilor
europene pentru atingerea obiectivelor strategice de securitate, precum şi a necesității
implementării de proiecte care să răspundă nevoilor de dezvoltare, modernizare
instituţională, progres și prosperitate, să participe la menţinerea stabilităţii, păcii şi
securităţii României, să susţină realizarea dimensiunilor nonmilitare ale securităţii
naţionale a României și să asigure, în final, succesul apărării naţionale.

Cuvinte-cheie: fonduri europene 2014-2020; proiecte; programe operaționale

subsecvente Acordului de Parteneriat 2014-2020; accesare și gestionare proiecte
cofinanțate din fonduri europene; absorbție; instituții responsabile; optimizare.

Abstract (en): Starting from the harsh reality of accessing European funds related
to the current programming period, 2014-2020, presented by the few official data,
communicated by the responsible official institutions, until now, and taking into
account the perspective from which we started the research - the deterministic relation
between two fundamental elements, new and current, integrated management of
security and structural instruments/European funds as financial sources/essential
pillars for increasing Romania’s economical and social level of security, thus
contributing to the national defense success - in the present paper, we will continue our
scientific approach with the definition and completion of the conceptual map of our
theme (accessing European projects, managing projects co-financed by European funds,
308
 optimization/optimization program), in the first part, and setting up a program to
optimize the accessing and the management of the co-financed projects by European
funds, în the second part of the paper.
Moreover, recognizing the importance of research for the development of
knowledge, our article has as fundamental research objective the creation of knowledge,
namely the obtaining of scientific results and their transfer into socio-economic
practice in order to contribute to shaping the bases of the new way of thinking and
acting in order to achieve the national defense. In other words, the aim of our
operational research is to contribute to the promotion of the necessity of accessing the
European funds for the achievement of the strategic security objectives as well as of the
need to implement the projects that meet the needs of the development of the
institutional modernization, of the progress and prosperity, to participate in maintaining
the stability of Romanianʼs peace and security to support to achieve the non-military
dimensions of national security of Romania and, ultimately, to ensure the success of
national defense.

Keywords: European funds 2014-2020; projects; operational programs following

the Partnership Agreement with Romania – 2014-2020; access and management of
projects financed by European funds; absorption; official institutions; optimization.

I. Introducere
Pentru început, pentru a conferi originalitate demersului nostru, prima reacție,
îndreptățită considerăm, a fost să demarăm construcția argumentativă prin a sublinia noutatea
sintagmei gândire orientată pe proiecte. După o analiză aprofundată a acestui aspect, am ajuns la
concluzia că, de fapt, nu este deloc nouă! Mai mult, fără a exagera, putem afirma că dintotdeauna ea
a existat. În acest sens, aducem în discuție capacitatea umană și necesitatea, în egală măsură, de a
planifica, de a gândi un proiect înainte de a desfășura o activitate... înainte de a realiza... o masă, o
barcă, un edificiu, de pildă, este necesar să se schițeze un proiect, fie el și minimalist. Și exemplele
pot continua... Această capacitate specifică naturii umane, proiectarea, s-a perfecționat de-a lungul
timpului și s-a transformat din îndeletnicire în artă; din artă, îmbinată cu știința, proiectarea a
căpătat rangul de profesie.
În acest registru, am identificat și noutatea. Aceasta rezidă în conștientizarea, astăzi mai
mult ca oricând, a necesității derulării activităților bine proiectate, planificate, organizate și
controlate/evaluate pentru obținerea de rezultate optime, măsurabile. Cu alte cuvinte, în condițiile
competitive actuale, pentru a putea crea plus valoare, primul pas este cel privitor la conștientizarea
necesității abordării unei gândiri orientate pe proiecte, măsură care garantează cel puțin două
avantaje: o gestionare eficientă și eficace, pe de o parte, precum și posibilitatea de obținere de
fonduri nerambursabile necesare implementării activităților, pe de cealaltă parte. În aceeași manieră,
trebuie să admitem și existența unui dezavantaj, complexitatea activităților derulate în cadrul
proiectelor, rezultantă a numărului mare de factori implicați, a nenumăratelor necunoscute, precum
și a resurselor limitate și a birocrației excesive, poate descuraja abordarea gândirii orientate pe
proiecte - un dezavantaj care poate fi, de altfel, minimalizat foarte mult dacă implementarea
activităților este realizată într-o manieră profesionistă și responsabilă de toți actorii implicați -
beneficiari/aplicanți/solicitanți, pe de o parte, și reprezentanții instituțiilor care gestionează banii
europeni, pe de cealaltă parte.
Sintetic, prin folosirea sintagmei gândire orientată pe proiecte, dorim să surprindem
noul mod de a gândi, de a acționa și, de ce nu..., de a comunica, al căror actori/martori implicați
suntem toți: planificăm activități care, derulate corespunzător regulilor aplicabile, vor produce
rezultate cuantificabile/măsurabile.
Pentru aceasta, o primă direcţie de cercetare pe care o vom urmări în cadrul acestui
studiu o reprezintă definirea operațională a următoarelor concepte specifice: accesare proiecte

309
europene, gestionare proiecte cofinanțate din fonduri europene, optimizare/program de
optimizare.
Cea de-a doua direcţie de cercetare vizată în cadrul studiului nostru este cea privitoare la
configurarea unui program de optimizare a accesarii și gestionării proiectelor cofinanțate din
fonduri europene pentru asigurarea respectării de către România a angajamentelor şi
responsabilităţilor asumate atât în calitatea sa de stat membru NATO, cât şi în cea de stat membru
UE.

II. Definirea operațională a conceptelor tematice: accesare proiecte europene,

gestionare proiecte cofinanțate din fonduri europene, optimizare/program de optimizare
Dată fiind complexitatea tematicilor/problemelor care pot fi rezolvate prin intermediul
proiectelor, pe de o parte, și mecanismul de alocare a banilor europeni în baza proiectelor, pe de
cealaltă parte, importanța gestionării procesului de management de proiect a căpătat, în ultima
vreme, noi valențe.
Prin urmare, considerăm acoperitoare și clarificatoare, în acest sens, în continuarea
demersului nostru, abordarea holistă, integrativă a funcțiilor managementului proiectelor europene
ca proces. Mai mult, sistemele fragmentate de elaborare a proiectelor și de includere forțată a
acestora în strategia organizațiilor doar din dorința de a scrie proiecte sau de a se regăsi pe listele
beneficiarilor de proiecte, practicate în vechea perioadă de programare, de cei mai mulți dintre
beneficiarii cofinanțărilor europene, au căzut testul eficienței. Tocmai de aceea, în actuala perioadă
de programare, potențialii beneficiari ai fondurilor europene trebuie să reconsidere strategia de
accesare și să se deschidă învățării și aplicării instrumentelor, tehnicilor și metodelor de elaborare,
planificare și control ale proiectului, specifice comunității europene, prezentate în Ghidul elaborat
de Comisia Europeană în vederea facilitării aplicării acestor funcții în mod eficace și eficient, pe
care le vom evidenția și noi, în continuare.
Așadar, vom începe demersul prin sublinierea faptului că fiecare proiect are o dată de
început și o dată de final, un ciclu de viață, pe parcursul căruia se succed următoarele faze ale unui
proiect aferente stilului PM²: inițierea, planificarea, executarea, monitorizarea și controlul și
închiderea.
Faza de inițiere a unui proiect, executată în mod corect, este esențială pentru
planificarea proiectelor de succes. Ea implică identificarea unei probleme, a unei nevoi și/sau a unei
oportunități exprimate de inițiator pentru care sunt definite, în urma documentării, scopul,
obiectivele și constrângerile și sunt identificate principalele părți interesate și nevoile lor, precum și
sursele de finanțare potrivite. De asemenea, tot în această fază, sunt create, în urma
întâlnirii/ședinței inițiale informale a inițiatorului proiectului cu beneficiarul proiectului cele trei
artefacte cheie ale proiectului: cererea de inițiere a proiectului, cazul de afaceri (justificarea
comercială a proiectului) și carta proiectului, prin care se oficializează etapa de inițiere a unui
proiect1.
Etapele specifice/pașii aferenți fazei de inițiere a unui proiect sunt considerați a fi,
conform Ghidului PM²: completarea cererii de inițiere a proiectului de către inițiator; obținerea
aprobării informale din partea beneficiarului proiectului, delegarea creării cererii de inițiere a
proiectului și numirea managerului de proiect; inițierea cererii de proiect (care conține/include
următoarele informații: informații de bază - titlul proiectului, inițiatorul și unitatea inițiatoare,
beneficiarul proiectului, furnizorul de soluții, data cererii și instituția care autorizează; estimarea
efortului/costurilor; tipul de livrare; data țintă de livrare; contextul/situația - descrierea motivului
pentru care proiectul ar trebui elaborat; temeiul juridic; rezultatele așteptate în urma implementării
proiectului; impactul global al proiectului pe care îl va avea în organizație; criteriile cheie de succes
în baza cărora va fi evaluat succesul proiectului; presupuneri/descrierea ipotezelor cheie făcute

1
European Commission, Directorate-General Human Resources and Security, PM² Project Management Methodology
Guide, open edition, 2016, disponibilă la https://bookshop.europa.eu/en/pm-project-management-methodology-guide-
pbNO0716056/, pp. 27-28.
310
pentru proiect în această etapă; constrângerile cheie ale proiectului în această etapă; riscurile cheie
avute în vedere pentru proiect, în această etapă; definirea și descrierea preliminară a domeniului de
aplicare a proiectului, după aprobarea cererii de inițiere a proiectului; elaborarea cazului de afaceri
(justificării comerciale a proiectului) - care captează raționamentul din spatele proiectului și
alinierea acestuia la obiectivele strategice ale organizației pentru a oferi o justificare pentru
resursele implicate/necesare și pentru a convinge factorii decizionali de oportunitatea, impactul și
beneficiile produse prin proiect; este un document viu, care se reexaminează în etapele critice ale
proiectului pentru a se verifica dacă beneficiile așteptate sunt încă realizabile; atribuirea/numirea
managerului de proiect, după aprobarea justificării comerciale a proiectului; inițierea și
elaborarea cartei proiectului - care oferă o bază pentru planificarea în detaliu a proiectului și care
prezintă elementele fundamentale ale proiectului sub forma unui caiet de sarcini, fiind un element
cheie al procesului de aprobare, împreună cu justificarea comercială a proiectului.2
În cea de-a doua fază, faza de planificare, domeniul de aplicare a proiectului este
verificat și dezvoltat într-un plan viabil de punere în practică, ce presupune realizarea următoarelor
acțiuni: este dezvoltat în continuare scopul proiectului și sunt decise cele mai bune strategii și
sarcini necesare pentru finalizarea proiectului; sunt identificate și estimate resursele necesare
proiectului; sunt elaborate diverse planuri de proiect specifice3.
Faza de planificare începe cu o reuniune de lansare oficială de planificare, al cărui scop
este acela de a se asigura înțelegerea domeniului de aplicare al proiectului de către toate persoanele
implicate, de a se clarifica așteptările tuturor părților interesate cheie ale proiectului, de a se
identifica riscurile proiectului și de a se discuta planurile de proiect. În acest sens, PM² oferă
șabloane pentru ordinea de zi și procesul-verbal al întâlnirii4.
Ca urmare a acestei întâlniri, organizate în etapa de planificare, încep să se contureze
instrumentele specifice procesului de management al proiectului prin inițierea manualului
proiectului, pe de o parte, și a planurilor de management, pe de cealaltă parte.
Astfel, prin intermediul manualului proiectului, baza pentru gestionarea proiectului, pe
tot parcursul vieții sale, un document important, care definește procesele și planurile necesare
pentru gestionarea proiectului, precum și măsura în care acestea ar trebui să fie personalizate și/sau
adaptate, în care se regăsesc referințe importante pentru toți membrii proiectului și părțile interesate,
sunt rezumate obiectivele proiectului și este documentată abordarea selectată pentru atingerea
obiectivelor idetificate. De asemenea, tot în cadrul manualului proiectului sunt definite cheia
proceselor de control, care urmează să fie utilizate, rezolvarea conflictului și procedura de
escaladare, politicile și regulile de proiect, precum și abordarea generală de management, rolurile și
responsabilitățile de proiect5.
PM² oferă, pentru faza de planificare, mai multe planuri de gestionare a proiectelor
(artefacte), care definesc procesele cheie de management de proiect, care urmează să fie utilizate în
etapa următoare și care pot fi incluse, adaptate și rezumate în cadrul manualului proiectului.
Acestea sunt: planul cerințelor de management, planul de gestionare a modificărilor de proiect -
planul de management al schimbării, planul de management al riscului, planul de management al
calității, planul de management al problemelor, planul de management al comunicării6.
Tot în acest sens, PM² definește un set de planuri de proiect recomandate, care pot fi
folosite, personalizate pentru orice tip de proiect și incluse în manualul proiectului. Acesta oferă
șabloane și orientări pentru toate aceste planuri. Ghidul PM² nu oferă, spre exemplificare, și planuri
de proiect specifice pe domenii/tipuri de proiecte motivând această opțiune prin complexitatea
proiectelor și a ideilor care pot sta la baza proiectelor și prin faptul că planurile de proiect specifice
sunt parte integrantă a planificării proiectului și a documentației de ansamblu a acestuia7.

2
Ibidem, p. 32.
3
Ibidem, p. 33.
4
Ibidem, pp. 35-36.
5
Ibidem, pp. 37-38.
6
Ibidem, p. 38.
7
Ibidem.
311
 În ceea ce privește planul de lucru al proiectului, cel de-al doilea element cheie al fazei
de planificare, PM² îl definește ca bază pentru identificarea și organizarea proiectului în activități,
sub-sarcini și pachete de lucru necesare pentru atingerea obiectivelor proiectului. De asemenea,
planul de lucru al proiectului este considerat de PM² modalitatea prin care se estimează durata
proiectului, se calculează resursele necesare și programul de lucru. În egală măsură, după
programarea sarcinilor, planul de lucru al proiectului este utilizat ca bază pentru monitorizarea
progresului, controlul proiectului și actualizarea/adaptarea/evaluarea permanentă a proiectului 8.
Planul de lucru al proiectului este alcătuit din trei părți: defalcarea activității (o
descompunere ierarhică a tuturor lucrărilor ce trebuie făcute pentru a satisface nevoile clientului);
estimări ale costurilor și eforturilor (estimări ale necesarului de resurse și a duratei fiecărei sarcini
de proiect, în funcție de disponibilitatea resurselor și a capacităților resurselor umane implicate, care
sunt, mai apoi, utilizate pentru a crea programul și bugetul proiectului) și programul/calendarul
proiectului (utilizat pentru a planifica și implementa activitățile proiectului și pentru a monitoriza
progresul)9.
Cea de-a treia fază, faza de execuție, începe și ea cu o întâlnire, reuniunea de lansare, în
cadrul căreia întreaga echipă a proiectului devine conștientă de elementele cheie, de regulile
proiectului, de activitățile pe care trebuie să le desfășoare și de așteptările specifice acestei faze a
proiectului10.
În această etapă, conform PM², echipa proiectului execută/implementează activitățile
conform rezumatului acestora din cadrul planului de lucru al proiectului cu scopul de a
obține/produce rezultatele proiectului (output-uri) așteptate și planificate. Până la sfârșitul fazei de
executare, toate rezultatele proiectului - livrabilele sunt produse și sunt acceptate de către finanțator
(acceptate definitiv sau provizoriu - conform planului de acceptare a livrabilelor). De asemenea,
managerul de proiect coordonează echipa, gestionează resursele, întâlnirile și activitățile
proiectului, soluționează conflictele apărute, asigură calitatea în cadrul proiectului, elaborează
rapoarte de progres/performanță de proiect și furnizează informații despre proiect tuturor părților
interesate relevante. Comitetul de Coordonare a Proiectului verifică dacă toate activitățile
planificate au fost realizate, au fost îndeplinite toate cerințele și livrabilele rezultate au fost
acceptate de managerul de afaceri/finanțator și reprezentanții utilizatorilor - beneficiarii direcți ai
proiectului. În momentul în care toate condițiile enunțate mai sus au fost îndeplinite, proiectul trece
la faza de închidere11.
Specifice tuturor fazelor unui proiect sunt considerate de PM² activitățile de
monitorizare și control. Acestea includ toate activitățile desfășurate pentru a monitoriza
performanța proiectului și pentru a identifica și rectifica orice abateri de la planurile de proiect, prin
activități preventive și/sau corective, cu scopul de a îndeplini obiectivele proiectului12.
Principalele activități de monitorizare și control, definite de PM², sunt următoarele:
monitorizarea activităților în curs de desfășurare ale proiectului; măsurarea dimensiunilor
proiectului (domeniul de aplicare, program, cost și calitate) și compararea acestora cu planul de
lucru al proiectului și cu indicatorii de performanță planificați; identificarea, planificarea și punerea
în aplicare a acțiunilor pentru a aborda probleme și riscuri; aplicarea controlului schimbării
integrate, astfel încât numai modificările aprobate să fie puse în aplicare13.
Pentru a veni în sprijinul managerilor de proiect, PM² prezintă o serie de liste de
control, care pot fi folosite pentru asigurarea unui control mai bun al proiectului: lista de verificare
a fazei de închidere, lista de verificare a calității, lista de verificare a livrabilelor acceptate, lista de

8
Ibidem.
9
Ibidem, p. 41.
10
Ibidem, p. 48.
11
Ibidem, pp. 47-53.
12
Ibidem, p. 55.
13
Ibidem.
312
verificare a elementelor de tranziție, lista de verificare a părților interesate și lista de verificare a
punerii în aplicare a afacerii14.
Activitățile de monitorizare și control se desfășoară pe baza planurilor de gestionare a
proiectului, care au fost dezvoltate în timpul fazei de planificare (pornind de la șabloanele furnizate
de PM², adaptate și personalizate), iar executarea efectivă a acestor planuri cade în responsabilitatea
managerului de proiect, care urmărește dimensiunile proiectului (domeniul de aplicare, programul,
costul și calitatea), monitorizează cu regularitate programul, riscurile, schimbările survenite în
proiect, problemele și performanța generală a proiectului, urmărește diferența dintre termenele reale
ale activităților și cele prognozate/planificate pentru a se asigura că sarcinile de proiect sunt
realizate conform programului și că termenele proiectului sunt atinse, ia deciziile de proiect,
raportează evoluția proiectului și a părților interesate, gestionează și monitorizează bugetul
proiectului astfel încât costurile reale ale proiectului să se încadreze în constrângerile bugetare
generale și specifice prognozate. Toate informațiile rezultate sunt puse la dispoziție părților
interesate relevante, cu respectarea aspectelor definite în Planul de management al comunicării.15
Orice aspect, de natură tehnică sau financiară, care pune în pericol implementarea, în
condiții optime a proiectului, trebuie comunicat, conform PM², de managerul de proiect
Comitetului de Coordonare a Proiectului pentru a se putea elabora și pune în aplicare măsuri
corective. În plus, managerul de proiect trebuie să se asigure că obiectivele, abordarea, cerințele,
activitățile, valorile și responsabilitățile procesului de management al calității proiectului sunt clar
definite și documentate în Planul de Management al Calității.16
Ultima fază, faza de închidere a proiectului, începe cu reuniunea de revizuire a
sfârșitului proiectului și se finalizează cu aprobarea livrabilelor - închiderea administrativă.17
Pe parcursul etapei de închidere, activitățile proiectului sunt finalizate în procent de
100%, starea finală a proiectului este documentată/fundamentată, iar rezultatele preconizate finite
sunt, în mod oficial, transferate în custodia beneficiarului proiectului/finanțatorului. Managerul de
proiect și echipa sa de proiect: definitivează toate activitățile și raportează rezultatele proiectului; se
asigură că toate rezultatele proiectului au fost acceptate de către părțile interesate relevante și că
toate documentele de proiect și înregistrările sunt actualizate, revizuite, organizate și sigur arhivate;
discută despre performanță, problemele și provocările cu care s-au confruntat în cadrul proiectului
și fac schimb de bune practici și lecții învățate; experiența rezultată în urma implementării/lecțiile
învățate și recomandările post-proiect sunt menționate în raportul final al proiectului, care,
împreună cu toată documentația finală a proiectului, se adaugă la o arhivă a proiectului pentru
referințe ulterioare; echipa proiectului este dizolvată, în mod oficial, și toate resursele sunt
eliberate.18
Date fiind toate aceste aspecte prezentate, o clarificare ce se mai impune, în acest stadiu
al cercetării noastre, este cea referitoare la conceptul accesare proiecte europene. Prin urmare, în
momentul în care facem apel la acest concept, ne gândim, automat, la ambii actori implicați și, de
asemenea, la procesele/acțiunile derulate de fiecare dintre aceștia în parte. Ne gândim, în primul
rând, la instituțiile responsabile cu gestionarea fondurilor europene (Comisia Europeană,
ministere, autorități de management, organisme intermediare, autoritățile de certificare și plată, de
audit) și la acțiunile pe care acestea le întreprind (elaborarea și aprobarea programelor operaționale;
stabilirea și alocarea bugetelor necesare pentru fiecare prioritate de investiție în parte; planificarea și
publicarea datelor estimative de lansare a cererilor de propuneri de proiecte; elaborarea și
publicarea ghidurilor solicitantului – condiții generale și condiții specifice; deschiderea liniilor
pentru aplicarea și înregistrarea proiectelor; evaluarea proiectelor și contractarea acelora care au
obținut punctajele corespunzătoare stabilite pentru aprobarea și alocarea finanțării nerambursabile;
implementarea/gestionarea proiectelor – monitorizare, verificare, raportare, certificare activități și

14
Ibidem.
15
Ibidem, pp. 56-71.
16
Ibidem, p. 66.
17
Ibidem, p. 73.
18
Ibidem, pp. 74-77.
313
plăți, evaluare finală). În al doilea rând, vizualizăm potențialii beneficiari - solicitanții fondurilor
europene și acțiunile derulate de aceștia pentru obținerea fondurilor nerambursabile: identificarea
ideii de proiect; analiza și evaluarea situației problematice pe care vor să o schimbe/modifice cu
ajutorul fondurilor nerambursabile; planificarea și stabilirea obiectivelor, acțiunilor, resurselor
necesare și a rezultatelor asumate; identificarea sursei de finanțare potrivite și studierea condițiilor
finanțatorului, regăsite în documentele programatice și în ghidurile elaborate; elaborarea și aplicarea
cererii de finanțare; semnarea contractului de finanțare cu autoritatea contractantă, în cazul în care
cererea a fost aprobată în urma evaluării; implementarea propriu-zisă a proiectului.
Sintetic, conceptul accesare proiecte europene se referă la acțiunea de punere la
dispoziția potențialilor beneficiari a fondurilor nerambursabile, pe de o parte, și la acțiunile
solicitanților de elaborare/scriere și aplicare de proiecte în vederea obținerii resurselor financiare
necesare implementării acestora, pe de cealaltă parte. Mai mult, conform stilului PM², conceptul
acoperă prima fază a unui proiect, inițierea. Următoarele patru faze ale unui proiect, descrise în
Ghidul PM² (planificarea, executarea, monitorizarea și controlul și închiderea) corespund celui de-
al doilea concept cheie specific tematicii prezentului articol, gestionarea proiectelor europene, pe
care le-am definit operațional la începutul acestui capitol.
Un alt concept cheie care necesită atenția noastră este conceptul optimizare. În acest
sens, o primă clarificare ne este oferită de Dicționarul explicativ al limbii române: „optimizare, s.f.,
îmbunătățire, ameliorare; alegerea și aplicarea soluției (economice) optime (dintre mai multe
posibile); acțiunea de a optimiza și rezultatul ei; ansamblu de lucrări de cercetare operațională
care urmărește găsirea celei mai bune soluții pentru rezolvarea unei anumite probleme; (Mat.)
raționament sau calcul care permite a găsi valorile unuia sau mai multor parametri corespunzând
maximului unei funcții.ˮ19. Dintre toate aceste sensuri extrase și prezentate, conform definiției din
dicționar, în continuare, vom aborda și acorda atenția cuvenită liniei matematice specifice acestui
concept. Pentru aceasta, prin apel la textul suport ”Modele de Optimizare versus Modele de
Simulare și Econometriceˮ, vom contura, în cele ce urmează, elementele definitorii ale acestuia.
Astfel, din multitudinea de tipuri de modele matematice și clasificări cunoscute – modele statice sau
dinamice, liniare sau neliniare, deterministe sau stocastice etc. – ne vom opri la clasificarea prin
care modelele matematice sunt grupate în modele care optimizează și modele care simulează20.
Mai mult, în privința modelului de optimizare, trebuie să adăugăm faptul că acesta poate fi, confom
aceluiași text suport utilizat, „normativ sau prescriptiv (…) ne arată ce să facem pentru a obține cea
mai bună situațieˮ21 și are trei părți componente: funcția obiectiv – criteriul în funcție de care se
realizează optimizarea; variabilele de decizie – mărimile pe care trebuie să le luăm în calcul pentru
a putea realiza optimizarea funcției obiectiv/necunoscutele modelului și restricțiile modelului –
relațiile matematice care forțează alegerea variabilelor de decizie și care determină încadrarea
modelului de optimizare22.
Pentru a putea conchide aceste aspecte generale prezentate, referitoare la modelul
matematic de optimizare, considerăm necesară enunțarea și a următoarelor două elemente
definitorii: rolul mai mult educațional și de comunicare a acestuia și funcția de instrument avansat
utilizat cu scopul îmbunătățirii judecății și a intuiției.23

III. Optimizarea accesării şi gestionării proiectelor cofinanţate din fonduri

europene
În vederea materializării obiectivului nostru de cercetare, optimizarea accesării şi
gestionării proiectelor cofinanţate din fonduri europene, în cadrul acestui capitol, vom iniția acest
demers prin identificarea funcțiilor obiectiv relevante - criteriile în funcție de care ne vom contura

19
https://dexonline.ro/definitie/optimizare, accesat la 10.04.2017.
20
N. Andrei, „Modele de Optimizare versus Modele de Simulare și Econometriceˮ, 2004, disponibil online la adresa:
https://camo.ici.ro/neculai/optsimec.pdf, p. 1.
21
Ibidem
22
Ibidem
23
Ibidem, p. 11.
314
modelul de optimizare - precum și a variabilelor de decizie care să ne faciliteze optimizarea
funcțiilor obiectiv.
Prin urmare, dintre elementele specifice/componentele activităților complexe de
accesare, respectiv de gestionare a proiectelor europene, le vom considera funcții obiectiv pe
următoarele: procesul de apel/lansare a cererilor de propuneri de proiecte; procesul de evaluare și
selecție a proiectelor depuse spre a fi finanțate; procesul de contractare a proiectelor aprobate
pentru finanțare; procesul de gestionare/administrare a proiectelor contractate – toate aflate în
responsabilitatea directă a instituțiilor care gestionează fondurile europene, direct proporțional cu
cea a solicitanților, respectiv a beneficiarilor de fonduri nerambursabile. De asemenea, variabilele
de decizie pe care le vom lua în calcul pentru a putea realiza optimizarea funcțiilor obiectiv stabilite
sunt: documentele programatice relevante - Ghidurile Solicitantului, instrucțiuni, Manualele
Beneficiarului și resursele umane din instituțiile care gestionează fondurile europene.
Rezultatele obținute le prezentăm sintetic, în cele ce urmează, în format tabelar.

Funcția obiectiv Variabilele de Restricțiile Observații și soluții de optimizare

decizie propuse
Procesul de - resursele - lipsa inițiativei și a Date fiind singurele date oficiale
apel/lansare a umane responsabilității disponibile, publicate pe site-ul
cererilor de asumate; http://www.fonduri-ue.ro, până în
propuneri de acest moment, Notă privind
proiecte programele 2014-2020 și apelurile
de proiecte lansate – 10.01.2017,
referitoare la cele 74 de apeluri de
proiecte lansate, în cei 3 ani de la
debutul actualei perioade de
programare, ne determină să
afirmăm că instituțiile responsabile
de gestionarea programelor nu au
dat dovadă nici de inițiativă de a
face sistemul să funcționeze, nici de
dorință de a corecta/îndrepta
aspectele procesului care s-au arătat
nefuncţionale.
Soluția de remediere a acestei
funcții obiectiv este introducerea în
fișa postului a unor criterii de
evaluare referitoare la obiective
asumate, rezultate obținute și
performanță pentru a determina
asumarea răspunderii pentru
acțiunile/inacțiunile personalului
implicat în gestionarea fondurilor
europene.

- schimbările politice Instabilitatea politică și schimbările

survenite în perioada de la nivel guvernamental s-au
2014-2017; răsfrânt asupra administraţiei și,
implicit, și asupra nivelului
managementului programelor
operaționale prin modificări ale
conducerii acestora și, desigur, și a
- fluctuația de abordării. Acestea au avut ca efect
315
 personal și, implicit, desele întreruperi ale procesului,
lipsa de experienţă a adaptarea greoaie a noilor veniți și
noilor veniți. întârzierea, astfel, nepermis de mult
a atingerii unor rezultate concrete.
Soluția: eliminarea numirilor
politice la nivelul managementului
programelor și profesionalizarea
acestor funcții prin angajarea
managerilor, pe o perioadă de 7 ani,
doar după susținerea unui concurs
public.

- incoerență și Pe lângă coordonarea inadecvată a

instabilitate în acestui prim proces, aflată în
coordonarea sarcina managerilor programelor
procesului și în operaționale, am mai sesizat și o
legislația specifică; lipsă de coordonare a implementării
și gestionării eficiente, transparente
și caracterizate de stabilitate și
predictibilitate a tuturor fondurilor
europene în România.
Ambiguitatea care tronează asupra
regulilor, regulamentelor şi legilor
specifice gestionării fondurilor
europene indică, totodată, lipsa
unui management proactiv în
centrul sistemului, care ar trebui să
se concentreze pe clarificarea şi
rezolvarea problemelor şi pe
înlăturarea impedimentelor în calea
unei accesări eficiente. Atâta timp
cât confuzia şi nivelul exagerat al
birocraţiei vor fi tolerate, procesul
nu se va debloca.

- Ghidurile - lipsa încrederii și Lipsa încrederii în potențialii

Solicitantului. „cultura beneficiari ai fondurilor
suspiciuniiˮ; nerambursabile a determinat
încurajarea birocrației și stabilirea
unor criterii exagerate pentru
certificarea eligibilității acestora în
vederea obținerii finanțării
nerambursabile.
Soluția: stabilirea de reguli clare și
unitare, reducerea birocrației și
eficientizarea comunicării directe
cu potențialii beneficiari.

Procesul de - resursele - incoerență și Cerinţele birocratice complexe și

evaluare și umane; instabilitate în greoaie se răsfrâng și asupra
selecție a - Ghidurile coordonarea procesului de evaluare şi selecţie a
proiectelor Solicitantulului. procesului; proiectelor - solicitanţii trebuie să
316
depuse spre a fi obţină şi să prezinte un număr mare
finanțate de formulare oficiale și avize pentru
a se califica pentru finanţare, multe
dintre acestea cu valabilitate destul
de scurtă determinându-i pe
potențialii beneficiari să le
reînnoiască periodic până în
momentul contractării.

- lipsa încrederii și În egală măsură, lipsa încrederii în

„cultura suspiciuniiˮ. potențialii beneficiari a determinat
încurajarea birocrației și solicitarea
exagerată de documente
justificative, explicații și clarificări
multiple în etapa de evaluare a
proiectelor depuse.
Soluția: eliminarea cerințelor
exagerate și introducerea de clauze
prin care beneficiarii să-și asume
consecințele și returnarea fondurilor
primite, precum și a dobânzilor
aferente în cazul fraudării
proceselor.
Procesul de - resursele - nedemarat în cadrul Din singurele date oficiale
contractare a umane majorității disponibile, publicate pe site-ul
proiectelor programelor http://www.fonduri-ue.ro, până în
aprobate pentru operaționale: POCU, acest moment, Lista proiecte fazate
finanțare POCA, POIM, POR, în perioada 2014-2020 – martie
POAT. 2016, procesul de contractare a
demarat doar în cadrul următoarelor
programe operaționale: POS Mediu
(52 de proiecte contractate), POS
Transport (30 de proiecte
contractate) și POS Competitivitate
(6 proiecte contractate).
Soluția: introducerea în fișa
postului a unor criterii de evaluare
referitoare la obiective asumate,
rezultate obținute și performanță
pentru a determina asumarea
răspunderii pentru
acțiunile/inacțiunile personalului
implicat în gestionarea fondurilor
europene.
Procesul de - Manualul - nu este publicat. Sugerează instabilitatea sistemului,
gestionare/ Beneficiarului impredictibilitatea procesului și
administrare a incoerență legislativă.
proiectelor Soluția: Luând în considerare că și
contractate în vechea perioadă de programare
interacţiunea beneficiarilor cu

317
 legislaţia UE s-a probat a fi extrem
de complicată, instituțiile
responsabile au obligația, la nivel
central, să elimine impedimentele
inutile şi să clarifice regulile
procesului de implementare în
cadrul unor Manuale ale
Beneficiarului, care trebuiau să fie
disponibile spre consultare înainte
de lansarea apelurilor de proiecte,
astfel încât potențialii beneficiarii
să aibă viziunea de ansamblu
asupra întregului ciclu de proiect.

IV. Concluzii
Întârzierile de la nivelul tuturor proceselor derulate la nivelul autorităților de
management ale tuturor programelor operaționale, precum și puținele informații oficiale publicate
de actorii instituționali vizați, până la momentul definitivării prezentului articol, ne-au așezat în
postura imposibilității de a furniza și disemina rezultatele finale pe care ni le asumasem pentru
această lucrare. Pe cale de consecință, rezultatele prezentate, cu prilejul acestui articol, sunt
rezultate parțiale, pe care le vom definitiva și comunica în formă finală, completă, în momentul în
care toate datele de care avem nevoie vor fi publicate/prezentate oficial.

Referințe bibliografice
1. European Commission, Directorate-General Human Resources and Security, PM²
Project Management Methodology Guide, open edition, 2016, disponibilă la
https://bookshop.europa.eu/en/pm-project-management-methodology-guide-pbNO0716056/
2. N. Andrei, „Modele de Optimizare versus Modele de Simulare și Econometriceˮ,
2004, disponibil online la adresa: https://camo.ici.ro/neculai/optsimec.pdf
3. https://dexonline.ro/definitie/optimizare
4. ***, Lista proiecte fazate în perioada 2014-2020 – martie 2016, disponibil online la
adresa: http://www.fonduri-ue.ro/images/files/comunicate/2015/15.12/Lista.proiecte.fazate.martie.
2016.pdf
5. ***, Notă privind programele 2014-2020 și apelurile de proiecte lansate –
10.01.2017, disponibil online la adresa: http://www.fonduri-ue.ro/images/files/comunicate/2017/
16.01/Nota_privind_apelurile_lansate_10_ian_2017.pdf

318
 ARMONIZAREA LEGISLAȚIEI PRIVIND ORGANIZAREA
SISTEMULUI NAȚIONAL DE GESTIONARE AL SITUAȚIILOR
DE URGENȚĂ CU SISTEMELE DIN SPAȚIUL EUROPEAN

THE HARMONIZATION OF THE LEGISLATION REGARDING

THE ORGANISATION OF THE NATIONAL SYSTEM
FOR THE EMERGENCY SITUATIONS MANAGEMENT
WITH THE SYSTEMS IN THE EUROPEAN AREA
Conf. univ. dr. ing. NEACȘA Florin
Membru titular al Academiei de Științe ale Securității Naționale
neacsaf@yahoo.com

Abstract (ro): Articolul tratează succint un subiect de mare actualitate, având

în vedere numărul tot mai mare de dezastre naturale și antropice, pe care le-a înregistrat
omenirea în ultimele decenii. În primul capitol am făcut referire la activitatea ONU în
ceea ce privește acțiunile întreprinse și rezoluțiile adoptate pentru reducerea dezastrelor
naturale și pentru construirea rezilienței națiunilor și comunităților la dezastre. În al
doilea capitol am prezetat măsurile întreprinse la nivelul UE, având în vedere direcțiile
de acțiune stabilite la nivel mondial. În capitolul al treilea, am prezentat măsurile
adoptate în țara noastră în ceea ce privește armonizarea legislației naționale cu legislația
europeană și euroatlantică, cu privire la reducerea efectelor dezastrelor naturale și
antropice.

Cuvinte-cheie: ONU, UE, dezastre naturale, antropic, rezoluții, reziliență,

legislație.

Abstract (en): The article briefly deals with a topic of a great relevance,
considering the higher and higher number of natural and anthropic disasters that the
human kind has registered within the last decades. In the first chapter we referred to the
UN activity related to the actions taken and the resolutions adopted to reduce natural
disasters and to build the nations’ and communities’ resilience to disasters. In the
second chapter we presented to measures taken in the EU considering the action
directions set worldwide. In the third chapter, we presented the measures adopted in our
country as regards the harmonization of the national legislation with the European and
euro-atlantic legislation as regards the reduction of the effects of natural and anthropic
disasters.

Keywords: UN, EU, natural disasters, anthropic, resolutions, resilience,

legislation.

I. Introducere
În ultimii 50 de ani numărul dezastrelor naturale și antropice a cunoscut o creșterefoarte
mare, pierderile de vieți omenești și pagubele materiale fiind semnificative.Având în vedere aceste
aspecte, Organizația Națiunilor Unite, în ultimele decenii, a acordat o importanță majoră reducerii
riscurilor la dezastre.
Astfel, pe perioada anilor ‘60 Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat rezoluții
referitoare la măsurile care au fost adoptate în urma dezastrelor severe care au avut loc, precum:
cutremurele din Iran când au murit mai mult de 22.000 de persoane, cutremurul din Iugoslavia care

319
a cauzat moartea a 1200 de persoane, uraganul care a afectat Cuba, Republica Dominicană, Haiti,
Jamaica și Trinidad Tobago care a dus la pierderea de numerose vieți cauzând totodată,
considerabile pagube materiale.

II. Implicațiile ONU privind reducerea riscurilor de dezastre

În perioada 1970- 1986 Organizația Națiunilor Unite, prin rezoluțiile adoptate, a
asigurat asistență în caz de dezastre naturale,astfel, prin Rezoluția 2816, a fost înființat Biroul
Națiunior Unite de Reducere a Dezastrelor (United Nations Disaster Relief Office- UNDRO) care
furnizează consiliere guvernelor statelor membre, referitor la studiul, prevenția, controlul și
predicția dezastrelor naturale.
Perioada 1990-1999 este numită Decada Internațională pentru Reducerea Dezastrelor
Naturale (International Decade for Natural Disaster Reduction-IDNDR). Astfel prin Rezoluția
44/236 se proclamă International Decade for Natural Disaster Reduction începând cu 01 ianuarie
1990, și se decide ca a doua miercuri din luna octombrie să fie Ziua Internațională a Reducerii
Dezastrelor Naturale. În această perioadă se va acorda o atenție deosebită cooperării internaționale
între statele membre, în cadrul reducerii dezastrelor naturale1.
În data de 09 martie 1994 Adunarea Generalăa Națiunilor Unite adoptă Rezoluția
48/188 prin care se stabilește ca în 1994 să fie organizată Conferința Mondială privind Reducerea
Dezastrelor Naturale, care sa aibă în vedere următoarele obiective: revizuirea realizărilor decadei,
la nivel regional, național și internațional; realizarea unui program de acțiune pentru viitor;
schimbul de informații privind implementarea programelor și politicilor decadei; creșterea
conștientizării importanței politicilor de reducere a dezastrelor.
În 13 decembrie 1994 Adunarea Generală a Națiunilor Unite adoptă Rezoluția 49/22A
cu privire la Conferința Mondială privind Reducerea Dezastrelor Naturale, care a avut loc în
perioada 23-27 mai 1994 la Yokohama, Japonia, unde a fost adoptată Strategia Yokohama pentru o
Lume mai Sigură și Planul de Acțiune care cuprind instrucțiuni pentru prevenirea, pregătirea și
atenuarea dezastrelor naturale2.
În perioada 05-30 iulie 1999 a avut loc la Geneva Consiliul Economic și Social conform
Rezoluției 54/132, privind activitățile desfășurate în International Decade for Natural Disaster
Reduction. Declarația finală adoptată cu prilejul forumului IDNDR , recunoaște că lumea este
amenințată în permanență de dezastre la scară mare, declanșate de hazarde, care au consecințe
negative pe termen lung, din punct de vedere social, economic și în ceea ce privește mediul
înconjurător, ceea ce duce la împiedicarea dezvoltării durabile a țărilor. Totodată, se arată că
implicarea politicului este esențială pentru introducerea masurilor adecvate culturii prevenirii
dezastrelor, la toate nivelurile societății3.
În perioada 2000-2007, Organizația Națiunilor Unite, prin Rezoluțiile adoptate a avut ca
priorități de activitate: Dezastrele, vulnerabilitățile și Strategia Internațională pentru Reducerea
Dezastrelor.
În perioada 18-22 ianuarie 2005, sub egida ONU, a avut loc la Kobe, Hyogo, Japonia,
Conferința Mondială privind Reducerea Dezastrelor. Cu această ocazie a fost adoptat Cadrul de
acțiune Hyogo pentru perioada 2005-2015 privind Construirea Rezilienței Națiunilor și
Comunităților la Dezastre. Având în vedere concluziile Strategiei Yokohama și dezbaterile de la
Conferință, au fost adoptate următoarele cinci priorități de acțiune: implementarea reducerii
riscului la dezastre este o prioritate națională și locală cu o bază instituțională puternică;
identificarea, evaluarea și monitorizarea riscului la dezastre și consolidarea sistemelor de alertă
timpurie; utilizarea cunoștințelor, inovării și educației pentru realizarea unei culturi de securitate și

1
www.unisdr.org/who-we-are/history
2
http://www.unisdr.org/we/inform/resolutions-reports
3
http://www.unisdr.org/we/inform/resolutions-reports
320
reziliență la toate nivelurile; reducerea factorilor de risc; consolidarea pregătirii pentru dezastre, în
vederea realizării unui răspuns eficace la toate nivelurile4.
În data de 18 martie 2015, a avut loc a treia Conferință ONU, la Sendai, Japonia, unde a
fost adoptat Cadrul de acțiune Sendai pentru Reducerea Riscului Dezastrelor 2015-2030. Planul de
acțiune Sendai este instrumentul succesor al Cadrului de acțiune Hyogo (HFA) 2005-2015:
Construirea rezistenței națiunilor și comunităților în caz de dezastre. HFA a fost conceput pentru a
da un impuls suplimentar pentru lucrările la nivel mondial în cadrul internațional de acțiune pentru
Deceniul Internațional pentru Reducerea Dezastrelor Naturale din 1989, și Strategia Yokohama
pentru o lume mai sigură: Linii directoare pentru prevenirea dezastrelor naturale, pregătirea și
atenuarea impactului și a planului său de acțiune, adoptat în 1994 și Strategia internațională de
reducere a dezastrelor din 1999.
Având în vedere experiența acumulată anterior, prin Cadrulde acțiune Hyogo,
participanții la conferință au stabilit că este necesară o acțiune concentrate în interiorul și între
sectoare de state la nivel local, național, regional și global, fiind stabilite următoarele patru domenii
prioritare de acțiune : înțelegerea riscului în cazul dezastrelor; consolidarea guvernanței riscurilor în
caz de dezastre pentru gestionarea riscului de dezastre; investiția în reducerea riscului de dezastre
pentru reziliență; ameliorarea gradului de pregătire în caz de dezastre pentru un răspuns eficient și
la "Build Back Better", în procesul de recuperare, reabilitare și reconstrucție5.

III. Legislația specifică reducerii riscului de dezastre elaborată de Comunitatea

Europeană
Având în vedere liniile de acțiune, stabilite la nivel mondial în ultimele decenii, privind
reducerea riscului de dezastre, Comunitatea Europeană, a întreprins o serie de măsuri în acest sens,
dintre care cele mai importante le prezint în continuare.
În data de 23 octombrie 2001 Consiliul Europei a adoptat Decizia
2001/792/CE/Euratom, privind instituirea unui mecanism comunitar de favorizare a unei cooperări
consolidate în cadrul intervențiilor de urgență care țin de protecția civilă. Acest mecanism
comunitar, stabileste o serie de măsuri prin care cooperarea dintre Comunitate și statele membre în
cazul intervențiilor de urgență majoră care țin de protecția civilă(catastrofe naturale, tehnologice,
radiologice, ecologice) să fie consolidată, asigurând astfel, o protecție mult mai bună persoanelor,
mediului, bunurilor, patrimoniului cultural din ineriorul Comunității dar și din afara ei6.
În data de 29 decembrie 2003 Comisia Europeană a adoptat Decizia 2004/277/CE,
Euratom, de stabilire a normelor de aplicare a Deciziei 2001/792/CE/Euratom, privind instituirea
unui mecanism comunitar de favorizare a unei cooperări consolidate în cadrul intervențiilor de
urgență care țin de protecția civilă, notificată cu numărul C(2003) 5185.“În Articolul nr.1 al
Deciziei, sunt stabilite normele de aplicare ale Deciziei 2001/792/CE/Euratom, privind
:informațiile privind resursele relevante disponibile pentru intervențiile de asistență în domeniul
protecției civile; institurea unui centru de monitorizare și informare; instituirea unui centru comun
de comunicare și informare în caz de urgență denumit “CECIS”; echipele de evaluare și /sau
coordonare, inclusiv criteriile de selectare a experților; instituriea unui program de formare;
intervențiile în interiorul și exteriorul Comunității”7.
În data de 05 martie 2007 Consiliul Europei a adoptat Decizia 2007/162,CE, Euratom
de instituire a unui instrument financiar de protecție civilă. Așa cum se arată în art. nr. 1 al Deciziei
instrumentul financiar de protecție civilă, vine în sprijinul statelor membre în ceea ce privește
eforturile de protecție a pesoanelor, mediului, proprietății, moștenirii culturale, în caz de dezastre

4
Hyogo Framework for action 2005-2015:Building the resilience of nations and Communities to Disasters, Extract
from the final report of the World Conference on Disaster Reduction (A/CONF.206/6)
5
www.unisdr.org/files/43291_sendaiframeworkfordrren.pdf.
6
Decizia 2001/792/CE/Euratom, a Consiliului Europei, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L297/7, din 15.11.2001.
7
Decizia 2004/277/CE, Euratom, a Comisiei Europene, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L87/20, din 25.03.2004.
321
naturale și antropice, actelor de terorism. Instrumentul financiar vrea să faciliteze cooperarea dintre
statele membre ale comunității și acoperă perioada 01 ianuarie 2007 pâna la 31 de cembrie 20138.
Uniunea Europeană s-a angajat să sprijine pe deplin Cadrul de acțiune Hyogo pentru
perioada 2005-2015 privind Construirea Rezilienței Națiunilor și Comunităților la Dezastre
aducându-și contribuția la diminuarea riscului de catastrofe în țările în curs de dezvoltare. În acest
sens la data de 26.09.2007 avem comunicarea Comisiei Europene COM (2007) 540 final/2 către
Consiliul și Parlamentul European referitor la Crearea unei Alianțe mondiale impotriva
schimbărilor climatice între Uniunea Europeană și țările sărace în curs de dezvoltare, cele mai
vulnerabile la schimbările climatice.”Alianţa va oferi o platformă de dialog şi schimb, precum şi de
cooperare practică pentru abordarea dublei provocări a luptei împotriva sărăciei şi a încălzirii
climatice, în sprijinul negocierilor internaţionale pentru un acord asupra schimbărilor climatice
după 2012 şi adoptării unui plan de acţiune eficient la nivel naţional”9.
În data de 23 octombrie 2007 a fost adoptată Directiva 2007/60/CE a Parlamentului
European și a Consiliului privind evaluarea și gestionarea riscurilor de inundații. Așa cum este
precizat în Atricolul nr 1 al directive, scopul acesteia este “stabilirea unui cadru pentru evaluarea și
gestionarea riscurilor de inundații, cu scopul de a reduce consecințele negative pentru sănătatea
umană, mediu, patrimoniul cultural și activitatea economică asociate cu inundațiile în cadrul
Comunității”10
În data de 08 noiembrie 2007 Consiliul Europei a adoptat Decizia 2007/779,CE,
Euratom de instituire a unui mecanism comunitar de protecție civilă (reformă). Mecanismul are
rolul de a facilita cooperarea consolidată în cazul unei situații de urgență majoră, între Comunitate
și statele membre. „Articolul 2 al Deciziei arată elementele și acțiunile mecanismului, astfel:
1. identificarea echipelor de intervenție și a altor forme de sprijin pentru intervenție,
disponibile în statele member pentru intervenții de asistență în situații de urgență;
2. înființarea și punerea în aplicare a unui program de instruire destinat echipelor de
intervenție și altor forme de sprijin pentru intervenție, precum și experților din echipele
responsabile cu evaluarea și/sau coordonarea (denumite în continuare „echipe de evaluare și/sau
coordonare”);
3. ateliere, seminarii și proiecte-pilot privind principalele aspecte ale intervențiilor;
4. constituirea și trimiterea de echipe de evaluare și/sau coordonare;
5. instituirea și gestionarea unui centru de monitorizare și de informare (MIC),
accesibil și capabil de a răspunde imediat, 24 de ore pe zi, aflat în serviciul statelor membre și al
Comisiei, pentru necesitățile mecanismului;
6. instituirea și gestionarea unui sistem comun de comunicare și informare în situații
de urgență (CECIS) pentru a permite comunicarea și schimbul de informații între MIC și punctele
operaționale de contact din statele membre;
7. o contribuție la dezvoltarea sistemelor de detectare și de alertă timpurie în caz de
dezastre care pot afecta teritoriul statelor membre, pentru a permite un răspuns rapid al statelor
membre și al Comunității, precum și o contribuție la instituirea unor astfel de sisteme prin studii și
evaluări cu privire la necesitatea și la fezabilitatea acestora și prin acțiuni de promovare a
interconexiunilor acestora și a conexiunilor cu MIC și CECIS. Aceste sisteme țin cont de sursele de
informare, monitorizare și detectare existente și se dezvoltă pe baza acestora;
8. Sprijin pentru statele membre în vederea obținerii accesuluila resurse de
echipamente și transport prin:
(a)furnizarea și schimbul de informații referitoare la resursele de echipamente și
transport care pot fi puse la dispoziție de către statele membre, în vederea facilitării punerii în
comun a acestor resurse de echipament și de transport;

8
Decizia 2007/162/CE/Euratom, a Consiliului Europei, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L71/11, din 10.03.2007.
9
Comunicarea Comisiei Europene COM (2007) 540 final/2 către Consiliul și Parlamentul European, Annule et
remplace le document COM(2007) 540 final du 18.9.2007 Concerne uniquement la version RO
10
Directiva 2007/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L288/27, din
6.11.2007.
322
 (b)sprijin pentru statele membre în identificarea și facilitarea accesului la eventualele
resurse de transport care pot proveni din alte surse, inclusiv de pe piețe comerciale;
(c) sprijin pentru statele membre în identificarea eventualelor echipamente provenite
din alte surse, inclusive de pe piețe comerciale;
9. Suplimentarea transportului furnizat de statele membre prin furnizarea de resurse de
transport suplimentare necesare pentru asigurarea unui răspuns rapid în situații de urgență
majoră;
10. Sprijin pentru asistența consulară acordată cetățenilor UE privind activitățile de
protecție civilă în situații de urgență în țări terțe, dacă acest lucru este solicitat de către autoritățile
consulare ale statelor membre;
11. Alte acțiuni de sprijin și complementare necesare în cadrul mecanismului, astfel cum
se precizează la articolul 4 din Decizia 2007/162/CE, Euratom a Consiliului din 5 martie 2007 de
instituire a unui instrument financiar de protecție civilă”11.
În data de 05.03.2008 avem Comunicarea Comisiei COM (2008) 130 final către
Parlamentul European și Consiliul privind consolidarea capacității de răspuns a Uniunii în caz de
catastrofe. În cuprinsul acestei comunicări sunt prezentate o serie de măsuri pentru consolidarea
mecanismului de protecție civilă și a ajutorului umanitar european. Totodată sunt prezentate
măsurile de consolidare a capacităților prin politicile și instrumentele Comunității12.
În data de 23.02 2009 avem comunicarea Comisiei Comunităților Europene COM
(2009) 82 final către Parlamentul European, către Consiliu, către Comitetul Social și Economic
european și către Comitelul Regiunilor privind o abordare comunitară în privința prevenirii
dezastrelor naturale și a celor provocate de om {SEC(2009)202}{SEC(2009)203}.
În cuprinsul comunicării sunt prezentate următoarele aspecte: necesitate abordării
comunitare pentru prevenirea dezastrelor naturale și antropice; prezentarea principalelor elemente
ale abordării comunitare în ceea ce privește prevenirea, acestea sunt :“crearea condițiilor pentru
elaborarea, la toate nivelurile de guvernare, a unor politici de prevenire a dezastrelor bazate pe
cunoaștere; realizarea unui inventar al informațiilor privind dezastrele; difuzarea de bune practici;
elaborarea de orientări privind cartografierea pericolelor/riscurilor; încurajarea activităților de
cercetare; stabilirea de legături între actorii și politicile relevante pe parcursul ciclului de gestionare
a dezastrelor, prin : extinderea aplicării experienței acumulate la prevenirea dezastrelor ; formare
și sensibilizare în materie de prevenire a dezastrelor; îmbunătățirea legăturilor dintre actori;
consolidarea instrumentelor de alertă rapidă; îmbunătățirea performanței instrumentelor existente
în ceea ce privește prevenirea dezastrelor prin următoarele măsuri : o direcționare mai eficientă a
finanțării comunitare; luarea în considerare a prevenirii dezastrelor în cadrul legislației
comunitare existente;consolidarea cooperării internaționale în materie de prevenire”13.
În data de 05 martie 2009 avem Comunicarea Comisiei COM (2009) 84 final/2 către
Consiliu și Parlamentul European – Strategia UE de sprijinire a reducerii riscului de dezastre în
țările în curs de dezvoltare.
“Obiectivul general este de a contribui la dezvoltarea durabilă si la eradicarea sărăciei
prin reducerea, datorită unei strategii îmbunătățite de reducere a riscului de dezastre, a
dificultăților pe care le determină dezastrele pentru țările si grupurile de populație cele mai sărace
si mai vulnerabile.
Pentru a atinge acest obiectiv general, UE va sprijini următoarele obiective strategice:
1. sprijinirea țărilor în curs de dezvoltare în integrarea aspectelor legate de reducerea
riscului de dezastre în politicile lor de dezvoltare si în realizarea unei planificări eficiente;
2. sprijinirea țărilor si a societăților în curs de dezvoltare în ceea ce priveste reducerea
mai eficace a riscului de dezastre prin întreprinderea unor acțiuni specifice de prevenire a
dezastrelor, de limitare a efectelorlor si de pregătire pentru acestea;

11
Decizia 2007/779/CE/Euratom, a Consiliului Europei, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L314/9, din 01.12.2007.
12
Comunicarea Comisiei COM (2008) 130 final, Bruxelles, 5.3.2008
13
Comunicarea Comisiei Comunităților Europene COM (2009) 82 final, Brussels, 23.2.2009
323
 3. integrarea mai eficace a aspectelor legate de reducerea riscului de dezastre în
politicile si programele UE de dezvoltare si ajutor umanitar, precum si a capacității de răspuns în
situații de criză, acolo unde aceasta se referă la răspunsul si la redresarea în caz de dezastre” 14.
În data de 29 iulie 2009 a fost adoptată Decizia (2010/481/EU/Euratom) a Comisiei de
modificare a Deciziei 2004/277 / CE, Euratom în ceea ce privește normele de aplicare a Deciziei
2007/779 / CE, Euratom a Consiliului de instituire a unui mecanism comunitar de protecție civil.
În data de 16.04 2013 Comisia Europeană COM (2013) 213 final, a elaborat Cartea
Verde privind asigurarea împotriva dezastrelor naturale și a celor provocate de om. În vederea
stabilirii celui mai bun mod de acțiune cu privire la aspectele prezentate în Cartea Verde, inclusiv
cele de ordin legislativ, comisia a stabilit ca pâna la data de 30 iunie 2013, cei interesați să transmită
eventuale propuneri și observații.
La aceeași data avem Comunicarea Comisiei COM (2013) 216 final, către Parlamentul
European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regional- O strategie a
UE privind adaptarea la schimbările climatice. “Scopul general al strategiei UE privind adaptarea
este de a contribui la o Europă mai rezistentă la schimbările climatice, ceea ce înseamnă creșterea
gradului de pregătire și a capacității de a reacționa la impacturile schimbărilor climatice la nivel
local, regional, și național și la nivelul UE, dezvoltând o abordare coerentă și îmbunătățind
coordonarea”15.
La data de 17.12.2013 a fost adoptată Decizia nr.1313/2013/EU a Parlamentului
European și a Consiliului privind un Mecanism de Protecție Civilă al Uniunii.
“Mecanismul Uniunii sprijină, completează și facilitează coordonarea acțiunii statelor
membre în vederea realizării următoarelor obiective specifice comune:
a) atingerea unui nivel ridicat de protecție împotriva dezastrelor prin prevenirea sau
reducerea efectelor potențiale ale acestora, prin promovarea unei culturi a prevenirii și prin
îmbunătățirea cooperării între serviciile de protecție civilă și alte servicii relevante;
b) îmbunătățirea pregătirii la nivel de stat membru și la nivelul Uniunii pentru a
răspunde la dezastre;
c) facilitarea unui răspuns rapid și eficient la dezastre sau la dezastre iminente;
d) creșterea gradului de sensibilizare și pregătire a populației pentru dezastre”16.
În data de 08 aprilie 2014 avem Comunicarea Comisiei COM (2014) 216 final, către
Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor
referitor la Cadrul de acțiune de la Hyogo post-2015: gestionarea riscurilor în vederea obținerii
rezilienței.
În cadrul Comunicării se arată că pe baza succeselor înregistrate și a învățămintelor
trase din Cadrul de acțiune Hyogo, în activitatea post 2015, trebuie să se includă următoarele
elemente principale: “îmbunătățirea responsabilizării, transparenței și guvernanței; importanța
obținerii de rezultate, măsurarea progresului și încurajarea punerii în aplicare; consolidarea
contribuției la o creștere durabilă și inteligentă; abordarea vulnerabilităților și necesităților într-
un cadru global; asigurarea coerenței cu agenda internațională”17.
În data de 17.06.2016 Comisia Europeană, a elaborat Planul de Acțiune privind Cadrul
Sendai pentru Reducerea Riscului Dezastrelor 2015-2030. O abordare informată cu risc de dezastre
pentru toate politicile UE. Acesta, este un document de lucru al Serviciilor Comisiei, SWD (2016)
205 final/218.

14
Comunicarea Comisiei COM (2009) 84 final/2, Annule et remplace le document COM(2009) 84 final du 23.2.2009,
6891/1/09, REV 1, p. 6.
15
Comunicarea Comisiei Europene COM (2013) 216 final, Bruxelles, 16.4.2013, p. 6.
16
Decizia nr.1313/2013/EU a Parlamentului European și a Consiliului privind un Mecanism de Protecție Civilă al
Uniunii, Official Journal of the European Union, L 347/928, 20.12.2013.
17
Comunicarea Comisiei COM (2014) 216 final, Bruxelles, 8.4.2014.
18
http://ec.europa.eu/echo/sites/echo-site/files/sendai_swd_2016_205_0.pdf
324
 IV. Legislația specifică situațiilor de urgență din țara noastră
Având în vedere cele prezentate mai sus, România, în ultmii ani a făcut pași importanți
în ceea ce privește armonizarea legislației naționale cu legislația europeană și euroatlantică, în ceea
ce privește reducerea efectelor dezastrelor naturale și a celor antropice atât în perioada de
preaderare dar mai ales după aderarea la Comunitatea Europeană, ca stat cu drepturi depline. Acest
lucru a avut în vedere pe lângă armonizarea legislativă, crearea cadrului practic pentru prevenirea și
gestionarea situațiilor de urgență, precum și stabilirea măsurilor necesare restabilirii stării de
normalitate.
În acest sens a fost emisă Ordonanța de Urgență nr.21 din 15 aprilie 2004 privind
Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență, aprobată prin Legea nr.15 din
28.02.2005. În cadrul ordonanței este stabilită organizarea Sistemului Național precum și
competențele și atribuțiile acestuia. În articolul 3 al ordonanței sunt prezentate principiile
managementui situațiilor de urgență care sunt:”previziunea şi prevenirea;prioritatea protecţiei şi
salvării vieţii oamenilor;respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;asumarea
responsabilităţii gestionării situaţiilor de urgenţă de către autorităţile administraţiei
publice;cooperarea la nivel naţional, regional şi internaţional cu organisme şi organizaţii
similare;transparenţa activităţilor desfăşurate pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă, astfel încât
acestea să nu conducă la agravarea efectelor produse;continuitatea şi gradualitatea activităţilor de
gestionare a situaţiilor de urgenţă, de la nivelul autorităţilor administraţiei publice locale până la
nivelul autorităţilor administraţiei publice centrale, în funcţie de amploarea şi de intensitatea
acestora;operativitatea, conlucrarea activă şi subordonarea ierarhică a componentelor Sistemului
Naţional”19.
În data de 09 iunie 2005 a fost adoptată Hotărârea de Guvern nr.547/2005 pentru
aprobarea Strategiei Naționale de protecție Civilă, publicată în Monitorul Oficial nr.600 din 12 iulie
2005.
În data de 22 decembrie 2005 a fost adoptată Hotărârea de Guvern nr.1854/2005 pentru
aprobarea Strategiei Naționale de management al riscului la inundații, publicată în Monitorul
Oficial nr.72 din 26 ianuarie 2006.
În data de 16.07.2008 a fost adoptată Hotărârea de Guvern nr. 762/2008 pentru
aprobarea Strategiei naționale de prevenire a situațiilor de urgență, publicată în Monitorul Oficial
nr.566 din 28.07.2008.În capitolul V al strategiei sunt prezentate obiectivul fundamental și
obiectivele generale, astfel: “obiectivul fundamental al prezentei strategii il reprezinta consolidarea
capacității instituțiilor specializate și a autorităților administrației publice locale și naționale
pentru prevenirea producerii situațiilor de urgența, precum și pentru gestionarea acestora” 20iar
obiectivele generale “prevenirea situațiilor de urgență prin organizarea unui sistem modern de
avertizare și comunicații, date și informații; salvarea de vieți omenești prin intervenție operativă și
profesionistă în caz de situații de urgență; crearea unui sistem integrat de raspuns la situațiile de
urgență prin organizarea din timp a comunităților locale din zonele de risc pentru gestionarea
situațiilor de urgență; creșterea calității vieții prin reducerea pagubelor produse ca urmare a
manifestării situațiilor de urgență; diminuarea impactului factorilor distructivi prin asigurarea
unui management adecvat de înștiințare, alarmare și, la nevoie, evacuare a populației din zonele de
risc; creșterea rolului autorităților administrației publice locale prin descentralizarea deciziei și
răspunderii și optimizarea capacității de autoprotecție și răspuns în caz de situații de
urgență; utilizarea adecvata a resurselor pentru realizarea, întreținerea și exploatarea
infrastructurilor și a măsurilor de prevenire, intervenție și reabilitare a zonelor
afectate; menținerea unor activități economice minimale și asigurarea supraviețuirii populației în
zonele grav afectate; asigurarea bunei funcționari a infrastructurii critice”21.

19
OUG nr.21/15 aprilie 2004, publicată in MonitorulOficial, Partea I nr. 361 din 26/04/2004, Art.3
20
Hotărârea de Guvern nr. 762 din 16.07.2008, publicată în MonitorulOficial, Partea I nr. 566 din 28.07.2008, Cap. V.
21
Hotărârea de Guvern nr. 762 din 16.07.2008, publicată în MonitorulOficial, Partea I nr. 566 din 28.07.2008, Cap. V.
325
 În urma adoptării Directivei 2007/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului
privind evaluarea și gestionarea riscurilor de inundații, la data de 23 octombrie 2007, iar România
ca stat membru al Uniunii Europene are obligativitatea de a implementa în legislația sa directiva
menționata mai sus și trebuie să se conformeze prevederilor acesteia,Guvernul României, a adoptat
Hotărârea de Guvern nr.846 din 11 august 2010 pentru aprobarea Strategiei naționale de
management al riscului la inundații pe termen mediu și lung, publicată în Monitorul Oficial nr.626
din 06 septembrie 2010.
Diversificarea riscurilor care pot duce la apariția de situații de urgență care pot genera
numeroase victime omenești dar și importante pagube materiale, punând în pericol dezvoltarea
durabilă și chiar securitatea națională, a impus la nivelul Guvernului,la începutul anului 2014,
analizarea eficienței Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență, așa cum este
stabilit prin Ordonanța de Urgență nr.21 din 15 aprilie 2004 cu modificările și completările
ulterioare. Din analiza efectuată, a rezultat necesitatea implementării unui nou concept, acela de
cooperare interministerială, multidisciplinară, cu acoperirea integrală a nevoile operaționale ale
structurilor care intervin în situații de urgență. Totodată, a rezultat necesitate existenței unei
conduceri unitare, prin coordonarea structurilor de la nivelul Guvernului prin viceprim-ministru iar
conducerea efectivă să fie realizată de către un secretar de stat, specialist în domeniu. Structura
astfel creată poartă denumirea de Departamentul pentru situații de urgență, care are în coordonare
Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și Inspectoratul General pentru Aviație dar numai
pentru operaţiuni de gestionare a situaţiilor de urgenţă, iar în coordonare operațională serviciile de
ambulanţă judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti, UPU/CPU, precum şi serviciile publice
Salvamont22. În acest sens Guvernul a adoptat Ordonanța de Urgență nr.1 din 21 ianuarie2014
privind unele măsuri în domeniul managementului situațiilor de urgență, precum și pentru
modificarea și completarea Ordonanței de Urgență nr.21/2004 privind Sistemul Național de
Management al Situațiilor de Urgență, aprobată prin Legea 104/2014 cu modificările și completările
ulterioare.
Având în vedere implementarea obiectivelor Strategiei Internaționale de reducere a
Dezastrelor stabilite la nivelul ONU dar și politicile și programele elaborate de Uniunea Europeană,
dar și ale organismelor și organizațiilor internaționale sau regionale din care țara noastră face parte,
în 26 octombrie2016, a fost adoptată Hotărârea de Guvern nr.768 privind organizarea și
funcționarea Platformei naționale pentru reducerea riscului la dezastre.

V. Concluzii
În concluzie, apreciez ca România, ca stat membru al Comunității Europene, trebuie să
depună toate eforturile pentru armonizarea legislației privind organizarea Sistemului Național de
Gestionare al Situațiilor de Urgență cu sistemele din spațiul european europeană și euroatlantic, în
ceea ce privește reducerea efectelor dezastrelor naturale și a celor antropice.

Referințe bibliografice
1. www.unisdr.org/who-we-are/history
2. http://www.unisdr.org/we/inform/resolutions-reports
3. Hyogo Framework for action 2005-2015: Building the resilience of nations and
Communities to Disasters, Extract from the final report of the World Conference on Disaster
Reduction (A/CONF.206/6)
4. www.unisdr.org/files/43291_sendaiframeworkfordrren.pdf
5. Decizia 2001/792/CE/Euratom, a Consiliului Europei, Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene, L297/7, din 15.11.2001
6. Decizia 2004/277/CE, Euratom, a Comisiei Europene, Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene, L87/20, din 25.03.2004

22
Ordonanța de Urgență nr.1 din 21 ianuarie2014
326
 7. Decizia 2007/162/CE/Euratom, a Consiliului Europei, Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene, L71/11, din 10.03.2007
8. Comunicarea Comisiei Europene COM (2007) 540 final/2 către Consiliul și
Parlamentul European, Annule et remplace le document COM(2007) 540 final du 18.9.2007
Concerne uniquement la version RO
9. Directiva 2007/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului, Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene, L288/27, din 6.11.2007
10. Decizia 2007/779/CE/Euratom, a Consiliului Europei, Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene, L314/9, din 01.12.2007
11. Comunicarea Comisiei COM (2008) 130 final, Bruxelles, 5.3.2008
12. Comunicarea Comisiei Comunităților Europene COM (2009) 82 final, Brussels,
23.2.2009
13. Comunicarea Comisiei COM (2009) 84 final/2, Annule et remplace le document
COM(2009) 84 final du 23.2.2009, 6891/1/09 REV 1, p. 6
14. Comunicarea Comisiei Europene COM (2013) 216 final, Bruxelles, 16.4.2013, p. 6
15. Decizia nr.1313/2013/EU a Parlamentului European și a Consiliului privind un
Mecanism de Protecție Civilă al Uniunii, Official Journal of the European Union, L 347/928,
20.12.2013
16. Comunicarea Comisiei COM (2014) 216 final, Bruxelles, 8.4.2014
17. http://ec.europa.eu/echo/sites/echo-site/files/sendai_swd_2016_205_0.pdf
18. OUG nr.21/15 aprilie 2004, publicată in MonitorulOficial, Partea I nr. 361 din
26/04/2004, Art. 3
19. Hotărârea de Guvern nr. 762 din 16.07.2008, publicată în MonitorulOficial, Partea I
nr. 566 din 28.07.2008, Cap. V
20. Ordonanța de Urgență nr.1 din 21 ianuarie2014

327
PRIVIRE ANALITICĂ ASUPRA INSTITUȚIEI CAMEREI PRELIMINARE.
DREPT COMPARAT

ANALYTICAL REVIEW ON THE INSTITUTION

OF THE PRELIMINARY CHAMBER. COMPARATIVE LAW
Drd. NOVAC Liliana
Inspecţia Judiciară
novacliliana@yahoo.com

Abstract (ro): Obligativitatea eliminării deficiențelor care au condus la

condamnarea României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru
încălcarea duratei excesive a procesului penal au determinat legiuitorul român în a găsi
o soluție care să corespundă cerințelor de celeritate și echitabilitate.
În acest context, a fost reglementată instituția ,,camerei preliminare,,, privită ca o
instituție inovatoare a sistemului de drept românesc care are ca scop crearea unui cadru
legislativ modern, de natură să înlăture durata excesivă a procedurilor în faza de
judecată, să asigure legalitatea trimiterii în judecată și legalitatea administrării probelor.
Această instituție de drept procesual penal în peisajul românesc, nu este însă una
nouă, reglementări similare, dar sub alte denumiri și pași procedurali de urmat
regăsindu-se și anterior în dispozițiile vechiului Cod de procedură penală, astfel cum
vor fi reliefate în cuprinsul prezentului studiu.
Totodată, trebuie remarcat, în contextul analizat și elementele de drept comparat
avute în vedere de legiuitor la momentul adoptării acestei instituții, întrucât dispozițiile
ce reglementează această procedură cuprind anumite similitudini cu cele prevăzute de
dreptul german și francez, dar cu deosebirile care particularizează fiecare sistem juridic
în parte.

Cuvinte-cheie: cameră preliminară, ședință pregătitoare, procedură penală,

verificarea legalității probelor, administrarea probelor, celeritatea procesului penal,
dreptul la un proces echitabil.

Abstract (en): The Obligation to eliminate the deficiencies that led to the
conviction of Romania by the European Court of Human Rights for violating the
excessive length of the criminal trial led the Romanian legislator to find a solution that
meets the requirements of celerity and fairness.
In this context, the ,,Preliminary Chamber" institution was regulated as an
innovative institution of the Romanian law system, which aims to create a modern
legislative framework, capable ofeliminating the excessive duration of proceedings in
the trial phase, to ensure the legality of the referral to the court and the lawfulness of the
evidence management.
This institution of criminal procedural law in the Romanian landscape is not yet a
new one, similar regulations, but under other names and procedural steps to be
followed, being previously found in the provisions of the old Code of Criminal
Procedure, as they shall be emphasized in the present study.
At the same time, it is necessary to also note, in the context in question, the
comparative law elements contemplated by the legislature at the time when that
institution was adopted, since the provisions governing that procedure contain certain
similarities to those provided for by the German and French law, but with the
distinctions which make individual legal systems particular.

328
 Keywords: Preliminary hearing, preparatory meeting, criminal proceedings,
verifying the legality of evidence, admission of evidence, the celerity of criminal
proceedings, the right to a fair trial.

I. Considerații introductive
Plecând de la noțiunea tot mai des folosită a conceptului de ,,stat de drept” în cadrul
jurisdicțional aferent unei societăți democratice, pentru a se acorda eficiența cuvenită afirmării
acestui deziderat, trebuie avut în vedere însăși definiția oferită acestuia, respectiv acela de a fi privit
ca ,,un stat organizat pe baza principiului separațiilor puterilor statului, în aplicarea căruia justiția
dobândește o reală independență și, urmărind prin legislația sa promovarea drepturilor și libertăților
inerente naturii umane și, asigurarea respectării stricte a reglementărilor sale de către ansamblul
organelor lui în întreaga lor activitate”.
În dimensiunea oferită înțelegerii noţiunii de ,,stat de drept”, raportat strict la domeniul
analizat și care vizează persoane care au înfrânt valori sociale ocrotite de legea penală, afirmarea
acestuia trebuie să creeze formule tehnico-judiciare și social–educative care să permită picăturii de
apă să se cuprindă în mare, într-un perpetum mobile.
Dacă interesul societății este acela de a descoperi și pedepsi la timp persoanele vinovate
comiterea unor fapte de natură penală, trebuie avut în vedere și că procedura aplicabilă în astfel de
cazuri trebuie să stabilească principii de organizare judiciară – separarea funcțiilor judiciare, dublul
grad de jurisdicții etc., reguli clare de constatate a infracțiunilor, de administrare a probelor, de
judecată, toate acestea însă menite a pune în balanță interesul societății cu respectarea drepturilor și
libertăților individului ,, prins” în angrenajul legii penale.
În sprijinul aplicării acestor deziderate Convenția Europeană a Drepturilor Omului oferă
garanții procesuale și procedurale necesare pentru ca, într-un stat de drept, procesul penal să se
desfășoare cu garantarea drepturilor omului.
Totodată, trebuie remarcat că, jurisprudența oferită de-a lungul timpului de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, prin efectul său de autoritate de lucru interpretat, și-a adus în mod
substanțial contribuția în acest mecanism de stabilire a regulilor procesului penal, dar poate cel mai
important aspect îl constituie analizarea, prin prisma noilor modificări legislative, a impactului pe
care măsurile dispuse de instanța de contencios european va putea conduce la o modificare a
normelor procesual penale pentru garantarea cât mai eficienta a drepturilor statornicite de Convenție
și de a armoniza interesul societății cu cel al individului supus rigorilor legii.
În acest context, pentru a răspunde exigențelor de legalitate, celeritate și echitate a
procesului penal, legiuitorul român a reglementat instituția,, camerei preliminare“în dreptul
procesual românesc, privită ca o instituție inovatoare și menită să contribuie la înlăturarea excesivă
a procedurilor în faza de judecată, să asigure legalitatea trimiterii în judecată și legalitatea
administrării probelor, eliminând astfel unele deficiențe care au condus la condamnarea României
de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea duratei excesive a procesului
penal.

II. Importanța instituirii acestei proceduri. Privire retrospectivă. Elemente de

drept comparat
Având în vedere expunerea de motive privind necesitarea introducerii acestei noi
reglementări, putem afirma că inițiatorul acesteia a privit-o ca o instituție de drept procesual penal
cu efect direct, pozitiv asupra celerității unei cauze penale menită să înlăture lacunele vechilor
dispoziții procesuale, în care examinarea legalității rechizitoriului, a probelor administrate în cursul
urmăririi penale împiedicau, pe durată nedeterminată, începerea cercetării judecătorești. În acest
context, procedura de cameră preliminară cuprinde reguli care elimină posibilitatea restituirii
ulterioare, în faza de judecată, a cauzei la parchet, datorită faptului că legalitatea probatoriului și a
trimiterii în judecată sunt soluționate doar în această fază.

329
 Acest deziderat nu este însă singurul avut în vedere de legiuitor, întrucât la o lecturare
simplă efectuată asupra dispozițiilor privind această instituție, se mai poate constata că prin aceasta
s-a urmărit o îmbunătățire a calității actului de justiție, prin introducerea unei competente exprese în
sarcina judecătorului de cameră preliminară, stabilirea intervalului de timp pentru efectuarea
acesteia, condițiilor în care magistratul poate dispune începerea judecății, precum și crearea unei
caracter echitabil spre a se proceda la judecata pe fond.
Deși catalogată ca o instituție inovatoare de natură a elimina deficiențele semnalate de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârile de condamnare a țării noastre, aceasta nu
este nouă în peisajul juridic românesc, o instituție similară, întâlnită sub denumirea de ,,ședință
pregătitoare” fiind reglementată anterior, chiar dacă doar pentru o scurtă perioadă de timp.
Cu privire la acesta, fără a detalia pașii care trebuiau urmați în cadrul unei asemenea
proceduri, trebuie remarcat faptul că și la acel moment o asemenea reglementare a suscitat diferite
controverse, împrejurări față de care, putem afirma că acestea se mențin și în prezent, chiar și în
condițiile instituirii unor noi reglementări substituite procedurii de cameră preliminară.
Astfel, o primă problemă care s-a ridicat a fost aceea dacă instanța, în ședința
pregătitoare trebuie să se pronunțe și asupra vinovăției învinuitului putând trimite în judecată,
numai dacă avea convingerea vinovăției acestuia; dacă clasarea trebuia să fie expresia acestei
convingeri asupra vinovăției sau nevinovăției; dacă în ședința pregătitoare instanța era în drept să
aprecieze asupra forței probante a dovezilor, asupra veridicității lor; dacă în cazul unor probe, chiar
îndoielnice, sau în prezența unor dovezi de vinovăție combătute prin dovezi de nevinovăție cauza
era sau nu clasabilă.
Practica judiciară la acel moment a statuat însă că principala caracteristică a ședinței
pregătitoare o constituie tocmai caracterul ei preparator; pregătirea ședinței de judecată în condiții
cât mai bune pentru a garanta o soluție justă asupra acesteia, neputându-se anticipa nicicum soluția
ce urma a fi pronunțată pe fondul cauzei. În acest sens, legiuitorul a prevăzut în mod expres că
ședința pregătitoare este menită a examina dacă probele sunt legal administrate, suficiente pentru ca
,,instanța, judecând cauza în fond să poată hotărî dacă faptele sunt dovedite (dacă există vinovăție)
și dacă învinuitul este vinovat de săvârșirea lor”.
În ciuda faptului că s-a dorit un control mai riguros asupra probelor administrate în
cursul urmăririi penale, această caracteristică se menține și în forma actuală reglementată de
procedura camerei preliminare, judecătorul de cameră preliminară limitându-se doar la a verifica
legalitatea rechizitoriului, a probelor și a legalității actelor de urmărire penală, fără posibilitatea de a
verifica și temeinicia acuzațiilor acestora, atribuție care revine în continuare procurorului.
Potrivit art. 3 alin.1 lit. c și alin.6 coroborat cu art.54 din Noul Cod de procedură penală,
judecătorul de cameră preliminară este magistratul care, în cadrul instanței și potrivit competenței
sale, verifică legalitatea trimiterii în judecată dispusă de către procuror, verifică legalitatea
administrării probatoriilor, a efectuării actelor de către organele de urmărire penală și soluționează
plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată.
Deși, procedura camerei preliminare este inspirată din dreptul german, unde este
prevăzută o etapă prealabilă în urma căreia judecătorul decide dacă deschide procedura publică
împotriva inculpatului sau decide respingerea cererii de deschidere a judecății pe fond formulată de
către Ministerul Public, statuând astfel în ceea ce privește temeinicia acuzațiilor aduse împotriva
inculpatului, judecătorului de cameră preliminară român îi lipsește această atribuție.
Totodată, trebuie remarcat că, în conformitate cu prevederile art. 203 din Codul de
procedură german, instanța decide trimiterea inculpatului în procedură publică numai dacă există
indicii temeinice de a suspecta că inculpatul a săvârșit infracțiunea. De asemenea, art.202 din
același cod, cu denumirea marginală,, Investigații suplimentare”, prevede că, înainte ca instanța să
decidă deschiderea procedurii publice, poate ordona administrarea de noi probe pentru a ajuta în
calificarea cauzei.
Rezultă așadar că, potrivit Codului de procedură german, legiuitorul a oferit
magistratului investit cu derularea unei astfel de proceduri de a dispune efectuarea, dacă se impune,

330
de noi probatorii în vederea lămuririi situației de fapt și care-i incubă acuzatului, atribuție care, de
asemenea, îi lipsește judecătorului de cameră preliminară român.
Aceste restricții însă vin însă să sublinieze încă o dată caracterul pur pasiv al controlului
de legalitate exercitat de către judecător în această procedură, dar și lipsa funcției de instrucție.
Deși, legiuitorul român a ridicat la rang de principiu, separația funcțiilor judiciare în procesul penal,
acesta a considerat totuși că prerogativa strângerii mijloacelor de probă și aprecierea asupra
oportunității trimiterii în judecată aparțin exclusiv Ministerului Public.
Se observă totuși,chiar și în condițiile date că se păstrează obligația de verificare sub
aspectul legalității și temeiniciei de către prim-procurorul parchetului, în conformitate cu art.328
din Noul Cod de procedură penală, deși prin introducerea camerei preliminare, rechizitoriul urma să
fie verificat sub aspectul legalității de către judecătorul de cameră preliminară, iar sub aspectul
temeiniciei de către judecătorul fondului.
Aceleași considerente ce privesc temeinicia acuzațiilor aduse persoanei suspecte de
comiterea unei fapte de natură penală se regăsesc și în procedura,, audierii preliminare” -
,,preliminary learning” sau ,,a probable cause learning”, procedură care reprezintă în sistemul
procedural penal american o etapă semnificativă în cadrul procesului, menită de a concluziona dacă
procurorul este în posesia unor probe cu caracter suficient care să fundamenteze acuzarea
inculpatului. Audierea propriu - zisă are loc în fața unui judecător care va decide, după ascultarea
procurorului și a asigurării dreptului la apărare pentru inculpat, asupra existenței motivelor
întemeiate ca inculpatul să ajungă în fața unui juriu. Prin urmare, în lipsa unor motive întemeiate în
sprijinul acuzării, judecătorul va respinge dosarul, iar în ipoteza în care acuzarea este fondată, va
trimite dosarul Camerei Marelui Juriu.
Lipsa unor probe solide și suficiente cu consecința respingerii dosarului, produce efecte
și asupra măsurilor preventive sau restrictive de libertate, în sensul că acesta fie va fi pus de îndată
în libertate, în cazul în care acuzatul a fost arestat, fie nu va mai fi obligat să respecte condițiile
impuse de procuror, în cazul în care a fost suspus unei măsuri restrictive de mișcare.
Ca o trăsătură particulară a respingerii dosarului în procedura audierii preliminare se
identifică faptul că aceasta nu poate constitui un impediment în formularea unei noi acuzații
împotriva aceleiași persoane pentru aceeași faptă, ipoteză în care se poate dispune din nou luarea
măsurii arestării preventive.
Privită, în ansamblu, procedura audierii preliminare se înfățișează ca un drept al
acuzatului, care însă nu poate fi catalogat ca fiind unul absolut. Astfel, acuzatul poate pierde dreptul
de a solicita o audiere preliminară în situația în care statul obține o acuzare a Marelui Juriu înainte
ca audierea preliminară să aibă loc, împrejurare în care o asemenea mișcare strategică a
procurorului îl lipsește pe acuzat de beneficiul ,,probable cauze learning”. Totodată, au fost
identificate și situații în care acuzatul nu are dreptul la o audiere preliminară, respectiv atunci când
dosarul este prezentat Marelui Juriu înainte ca acesta să fi fost arestat pentru vreo infracțiune, iar
acuzatul află acesta după ce Marele Juriu a emis un act de condamnare.
Totuși, procedura audierii preliminare finalizată cu trimiterea dosarului Marelui Juriu
spre judecată în condițiile existenței unor probe suficiente nu conduce de plano la pronunțarea unei
hotărâri de condamnare, decizia Marelui Juriu putând fi una și de achitare sau de respingere a
dosarului pentru lipsă de probe.
Sub acest aspect se constată o similitudine cu dreptul penal român, pronunțarea unei
hotărârii de începere a judecății adoptată la finalizarea procedurii de cameră preliminară nu conduce
automat la adoptarea, pe fond a unei soluții de condamnare, putându-se pronunța și hotărâri de
achitare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau de încetare a procesului
penal.
În mod similar se înfățișează și obiectivul audierii preliminare în Regatul Unit al Marii
Britanii. Acesta se substituie dezideratului de a se constata dacă,,Coroana” are destule dovezi pentru
a justifica actul trimiterii în judecată și, momentul pentru acuzat de a lua la cunoștință de învinuirile
formulate împotriva sa. Trimiterea în judecată are loc doar atunci când judecătorul apreciază că sunt
suficiente dovezile, în caz contrar dispunând respingerea dosarului. Ca o particularitate a sistemului

331
britanic, înfățișată ca regulă, o reprezintă obligativitatea ca în cadrul audierii preliminare, victima
infracțiunii și martorii să depună mărturie.
Caracterizate ca adevărate filtre menite a bloca acuzații netemeinice și de a stopa
trimiterea în judecată în condițiile unui probatoriu insuficient, se prezintă și reglementările camerei
preliminare din dreptul continental.
Astfel, în Germania și în Italia, această procedură s-a născut din necesitatea acordării
unei eficiențe cât mai sporite libertăților fundamentale și, deopotrivă, din nevoia separației funcțiilor
judiciare, a sarcinilor organelor judiciare în cadrul procesului penal în care procurorul este singurul
responsabil de calitatea fazei de urmărire penală.
Judecătorul intermediar -,,Ermiztlunsrichter” în Germania și ,,Giudici per Indangini
preliminari e udienza preliminare” în Italia, exercită competențe specifice numai în stadiul inițial al
procedurii judiciare.
În schimb, procedura penală franceză prevede instituția judecătorului de instrucție -
,,judge de instruction”, care are competențe mult mai largi. Astfel, poate dispune, în cadrul
procedurii care face obiectul prezentului studiu, emiterea de mandate de percheziție, admiterea unor
probe, anularea unor probe, precum și emiterea de mandate de aducere pentru martori și experți,
ceea ce face ca judecătorul de instrucție să concentreze mult mai multă putere de decizie.
În acest context, în urma analizării probelor, judecătorul de instrucție poate emite un
ordin ,, non–lieu” prin care stabilește că nu există dosar sau poate hotărî, dimpotrivă că sunt
suficiente dovezi pentru un proces, ipoteză în care face o recomandare curții de apel pentru o
audiere preliminară. În situația în care curtea de apel îmbrățișează recomandările judecătorului de
instrucție, dosarul va fi trimis la Cour d”Assise, singura Curte cu jurați din Franța.
Concluzionând așadar, indiferent că ne raportăm la sistemul de drept anglo - saxon ori
la cel continental, procedura camerei preliminare se înfățișează ca o etapă importantă în procesul
penal, ce are ca obiectiv verificarea condițiilor, în planul legalității, a trimiterii în judecată a celui
acuzat și, totodată, crearea unui ,,filtru” de specialitate destinat să blocheze derularea în faza
judecății a unor acuzații netemeinice, nesusținute probatoriu.
Rezultă așadar că, deși de inspirație continentală, procedura camerei preliminare din
dreptul procesual penal românesc a statuat doar cu privire la verificarea condițiilor de legalitate a
rechizitoriului, a probelor administrate în cursul urmăririi penale și a efectuării actelor de către
organele de urmărire penală, fiind, exclus de plano orice verificări cu privire la temeinicia
acuzațiilor formulate împotriva acuzatului sau aprecieri cu privire la oportunitatea trimiterii în
judecată.
Concepută inițial ca o procedură necontradictorie ce se putea derula într-o modalitate
preponderent scrisă și cu participarea unor subiecți procesuali determinați, după pronunțarea
deciziei nr. 641/2014, Curtea Constituțională a stabilit că anumite elemente procedurale specifice
camerei preliminare sunt neconstituționale deoarece încalcă dreptul la un proces echitabil, prin
caracterul necontradictoriu și preponderent scris, precum și dreptul la apărare și egalitatea de arme,
având în vedere limitarea sferei subiecților procesuali care puteau participa la această procedură.
Totodată, s-a mai reținut încălcarea dispozițiilor constituționale referitoare la rolul procurorului în
procesul penal, subliniindu-se limitarea atribuțiilor acestuia în procedura desfășurată în camera
preliminară este neconstituțională și, nu în ultimul rând, aceea a încălcării dreptului la un proces
echitabil din perspectiva restrângerii competenței judecătorului de cameră preliminară de a putea
administra probe noi, din oficiu sau la cererea procurorului, a părților ori a persoanei vătămate.
Cu toate acestea se observă, chiar și în condițiile reținute de instanța de contencios
constituțional că, judecătorului de cameră preliminară român i-a fost limitată competența doar la
verificări sub aspectul legalității, ori dacă se are în vedere reglementările sistemelor de drept
continentale sub acest aspect se poate observa existența unui control total atât asupra aspectelor de
legalitate cât și asupra celor ce țin de temeinicia acuzațiilor, control care capătă valență în
concordanță cu respectarea drepturilor și libertăților prevăzute de Convenția Europeană a
Drepturilor Omului.

332
 Un alt aspect controversat, chiar și în ipoteza intervenției instanței de contencios
constituțional o reprezintă încă independența și imparțialitatea judecătorului de cameră preliminară
care judecă în această procedură, dacă e să privim din punct de vedere a dreptului italian care
cuprinde reglementări în cadrul procedurii audienței preliminare, corespondentă camerei
preliminare din dreptul românesc.
Astfel, sesizată cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor referitoare la
judecarea cauzei de către același judecător care a participat la procedura de cameră preliminară,
Curtea Constituțională, prin decizia nr.663/11.11.2014 a respins excepția, statuând că ,,o astfel de
competență, nu este de natură a afecta dispozițiile constituționale referitoare la dreptul la un
proces echitabil, deoarece, dimpotrivă, este în interesul înfăptuirii actului de justiție ca același
judecător care a verificat atât competența și legalitatea sesizării, cât și legalitatea administrării
probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, să se pronunțe și pe fondul
cauzei. De altfel, o soluție contrară celei criticate de autorul excepției ar fi fost de natură să
afecteze deplina realizare a funcției de judecată, prin aceea că judecătorul fondului ar fi privat de
posibilitatea - esențială în buna administrare a cauzei – de a aprecia el însuși asupra legalității
urmăririi penale și administrării probelor și de a decide asupra întregului material probator pe
care își întemeiază soluția,,.
Raportându-ne la dispoziția criticată, trebuie menționat că, în forma sa inițială, înainte
de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, tocmai în considerarea principiului separației
funcțiilor judiciare și a componentelor de independență și imparțialitate care sunt subsumate, în
esență, dreptului la un proces echitabil, judecătorul de cameră preliminară era incompatibil de a
judeca cauza pe fond.
Cu toate acestea, chiar înainte de a intra în vigoare, această prevedere a fost modificată
și, ulterior supusă controlului de constituționalitate, astfel că, în prezent judecătorul de cameră
preliminară poate să judece și cauza pe fond. În acest context, trebuie menționat că pe lângă
rațiunile de natură constituțională au fost exprimate și opinii în sensul că aceasta ar fi fost
determinată exclusiv de motive de ordin financiar și astfel adaptată nevoilor sistemului judiciar din
țara noastră.
În condițiile date, este adevărat că fiecare sistem de drept în parte trebuie să se adapteze
nevoilor sale, dar nu trebuie omis nicicum faptul că, acesta trebuie să adopte politicile penale care
să asigure o balanță între interesul societății, respectiv acela de a interveni și reprima comiterea de
fapte de natură penală cu cel al individului, persoană determinată și în favoarea operează, până la un
anumit moment, prezumția de nevinovăție, principiu care devoalează respectarea anumitor drepturi
subsumate, în esență, dreptului la un proces echitabil.
În contextul analizat, catalogând procesul penal ca o scară a judecății, pe care se trece
de la dubiu procesual la certitudinea procesuală a răspunderii penale a inculpatului, dreptul italian
consacră fără tăgadă incompatibilitatea judecătoriului de audiere preliminară prevăzând în mod
imperativ în conținutul art.34 alin.2 din Codul de procedură italian că ,, judecătorul de audiere
preliminară este incompatibil să judece cauza pe fond”.
Argumentele avute în vedere de sistemul de drept italian au fost susținute de evoluția
procesului penal, axată pe etapele pe care acesta le parcurge și situate pe ,,scara judecății”. În acest
sens, pașii de urmat au fost etapizați de la judecata de ,,posibilitate” conținută în încheierea prin
care se dispune arestul preventiv pentru care este necesară existența unor indicii grave de vinovăție(
fumus commissi delicti), și de necesitatea prevenției (periculum libertatis), la judecata de,,
probabilitate” conținută în hotărârea prin care se dispune începerea judecății(hotărârea din camera
preliminară), pentru care este necesară existența probelor, pentru a se ajunge în final, dincolo de
orice dubiu la judecata de certitudine (procesuală) conținută în sentința de condamnare.
Astfel, așa cum rezultă din descrierea anterioară, hotărârea pronunțată în camera
preliminară este văzută ca o treaptă care face trecerea de la ,,posibilitatea” răspunderii penale la,,
certitudinea” acesteia, și asimilată măsurii prin care se dispune arestul preventiv. În acest context,
raționamentul invocat a fost unul simplu: așa cu judecătorul care dispune arestul preventiv nu poate
participa la judecarea cauzei, cu atât judecătorul de cameră preliminară ar trebuie să fie

333
incompatibil să judece cauza deoarece el nu evaluează doar niște indicii temeinice, ci chiar
legalitatea probelor care în final pot conduce la condamnarea inculpatului.
În acest sens, este totodată de remarcat și faptul că dispozițiile noastre procesuale penale
cuprind două prevederi care din punct de vedere al silogismului juridic se exclud. Astfel,
judecătorul de cameră preliminară, dacă este sesizat cu o plângere împotriva ordonanței de
netrimitere în judecată, conform art. 341 alin.7 pct.2 Cod procedură penală, va verifica legalitatea
probelor și a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate și dacă sunt suficiente
probe legal administrate, va trimite dosarul spre repartizare aleatorie. Dacă același judecător de
cameră preliminară este sesizat cu rechizitoriul întocmit de procuror, va face aceleași verificări, cu
excepția evaluării,, cantitative” a probelor (nu verifică dacă sunt suficiente probe, procurorul fiind
cel care decide dacă după excluderea unora din probe solicită sau nu restituirea). Cu toate acestea,
în prima situație, judecătorul de cameră preliminară devine incompatibil să judece pe fond, iar în
cea de-a doua nu. În condițiile în care conform art.16 alin.1 lit. c Cod procedură penală, acțiunea
penală nu mai poate fi exercitată dacă există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea, este cu atât
mai evident că probele care se află în dosar conduc, cu o mare probabilitate la condamnarea
inculpatului, deoarece în caz contrar procurorul ar solicita restituirea dosarului pentru completare.
Astfel s-a ajuns la întrebarea logică și firească, având în vedere principiile care guvernează întregul
proces penal, dacă situația constatată și materializată în încheierea judecătorului de cameră
preliminară prin care s-au constatat legale probele și, în consecință s-a dispus începerea judecății,
nu poate fi asimilată unei pronunțări indirecte asupra soluției ce ar urma a fi adoptată în cauză.
Dincolo de aspectele procedurale, rămâne totuși firească îndoiala asupra imparțialității
acestui magistrat în cadrul judecării cauzei pe fond, care după examinarea legalității probelor în
procedura de cameră preliminară, exclude unele din ele. În realizarea respectării dreptului la un
proces echitabil, care include și noțiunea de independență și imparțialitate, situația analizată nu
poate fi inclusă, întrucât este greu de crezut că un asemenea magistrat poate păstra o independentă
totală, ulterioară înlăturării unor probe nelegal administrate.
Față de aspectele reliefate, consider că este impetuos necesară intervenția legiuitorului
de a cântări încă o dată argumentele pro și contra referitoare la imparțialitatea acestui magistrat și de
a interveni prin modificări legislative pentru a se realiza într-adevăr o separare funcțională a celor
două funcții judiciare, care, în prezent aduc atingerea dreptului la un proces echitabil, mai exact a
dreptului de a fi judecat de un judecător imparțial și independent.

III. Concluzii
Fără a pune sub semnul întrebării intențiile reformatoare ale legiuitorului în proiectarea
instituțională a Noului Cod de procedură penală, prezentul studiu și-a propus a aprofunda unele
reglementări nou apărute în peisajul procesual penal și de a evidenția anumite imperfecţiuni ale
acestuia cu referire strictă la instituția camerei preliminare.
Spunem asta pentru că viziunea reformatoare a legiuitorului care a urmărit crearea unor
instituții care să corespundă realității sistemului judiciar român și care să fie compatibile cu
sistemele de drept din statele comunității europene, ar fi impus materializarea lor în norme care să
definească instituția camerei preliminare într-un mod unitar, clar și precis și stabilirea judecătorului
care desfășoară activitatea în această fază procesuală a unei competențe pe măsura obiectivelor
reclamate de această procedură.
Astfel, definită ca o instituție nouă, inovatoare, ce are ca scop crearea unui cadru
legislativ modern care să înlăture durata excesivă a procedurilor în faza de judecată și de înlăturare
a deficiențelor care au condus la condamnarea României de către Curtea Europeană a Drepturilor
Omului pentru încălcarea duratei excesive a procesului penal, s-ar putea spune că această instituție
răspunde întru-totul condițiilor de celeritate prin reglementările instituite și aplicabile de către
judecătorul de cameră preliminară căruia i s-au oferit toate instrumentele și mijloacele de realizare
eficientă a acesteia.
În acest context, se poate afirma că procedura camerei preliminare ar oferi toate
instrumentele necesare desfășurării în condiții de echitate a procesului penal, materializată prin

334
punerea la îndemâna judecătorului de cameră preliminară a tuturor mijloacelor prin care să se
realizeze într-un termen scurt, limitat, examinarea legalității probatoriului strâns în faza urmăririi
penale și a actelor specifice întocmite în această primă fază a procesului penal, eliminându-se astfel
restituirea cauzei la procuror ulterior debutului judecății publice.
Altfel spus, rolul judecătorului de cameră preliminară este acela de a stabili dacă
procedura în cadrul urmăririi penale s-a derulat cu respectarea legii și în condiții de legalitate.
Sub acest aspect s-a reținut în doctrină că activitatea desfășurată de judecătorul de
cameră preliminară în această etapă ar fi una ce s-ar circumscrie strict conceptului de
,,verificare”, întrucât aceasta nu este una nici de instrucție (urmărirea penală) și nici de judecată
propriu zisă, deoarece la acest moment se verifică doar competența, sesizarea, cererile și excepțiile
invocate, iar după epuizarea verificării, prin parcurgerea unor etape bine delimitate factual și
cronologic, acesta, printr-un proces eminamente intuitiv, constată și hotărăște.
Cu referire strictă la aspectele care au fost supuse analizei prezentului studiu, contrar
opiniei exprimate până în prezent care susțin că analiza temeiniciei și a caracterului fundamentat ori
nu al acuzațiilor sunt apanajul exclusiv al judecătorului de scaun chemat să ,, spună dreptul” în
acea cauză penală, se poate naște fără dubiu întrebarea dacă, prin modul cum a înțeles legiuitorul să
definească rolul și să-i stabilească competențele, judecătorul de cameră preliminară este unul doar
de ,,decor” sau ,,efectiv chemat” să contribuie prin activitatea desfășurată la înfăptuirea în cele mai
bune condiții a înfăptuirii actului de justiție.
În contextul dreptului comparat, retoric ne întrebăm însă dacă se poate concluziona dacă
efectuarea de către judecătorii din sistemele continentale care desfășoară aceeași activitate,
indiferent de denumirea alocată, în principiu acestei reglementări, a unui control cantitativ cu
privire la temeinicia acuzațiilor, desigur situat la un nivel sumar, lipsesc de conținut etapa cercetării
judecătorești, în ansamblu. Ori, dacă e să ne raportăm la normele ce reglementează această
instituție, astfel cum au fost detaliate anterior, putem afirma cu certitudine că acest control nu
interferează cu activitatea de judecată propriu-zisă, dar constituie o garanție în plus pe care fiecare
sistem în parte l-a impus tocmai pentru a fi pe deplin realizat dreptul la un proces echitabil, cu toate
elementele sale componente, astfel cum acesta a fost definit de-a lungul timpului de către Curtea
Europeană a Drepturilor Omului și materializat în remarcabilă sa jurisprudență.
În atare împrejurări este evident că, în realizarea pe deplin a drepturilor și libertăților
tuturor factorilor implicați, dar în special a celui asupra căruia planează o acuzație în materie
penală, este necesar cel puțin o reflecție din partea legiuitorului cu privire la aspectele semnalate și
evident găsirea celor mai optime soluții care să echilibreze balanța între interesul societății și cel al
individului.
În realizarea acelorași deziderate se impune și reanalizarea împrejurării determinată de
incompatibilitatea judecătorului de cameră preliminară care într-un asemenea context procesual
vine în contradicție cu proclamata preocupare pentru asigurarea garanțiilor necesare respectării
principiului separării funcțiilor judiciare în procesul penal.
În concret sau altfel spus, este greu de conceput că judecătorul de cameră preliminară
care efectuează atribuții specifice de verificare prealabilă a legalității urmăririi penale și a actului de
trimitere în judecată finalizate printr-o încheiere care tranșează în mod definitiv aceste aspecte cu
consecința creării unei opozabilități asupra judecării fondului, să poată rezolva ulterior fondul
cauzei.
În analiza acestei situații, apreciem că trebuie pornit de la jurisprudența Curții Europene
a Drepturilor Omului care în cauza Kyprianou c. Ciprului, a constatat că din conduita procesuală a
instanței, care a culminat cu motivarea hotărârii interne, se putea desprinde lipsa unei imparțialități,
avându-se în vedere inițierea unor proceduri sumare, dialogurile purtate între petent și judecător,
cuvintele folosite în motivarea deciziei, toate aceste elemente denotând eșecul detașării
judecătorilor de situația existentă. S-a apreciat astfel că testul obiectivității are drept scop de a
stabili dacă în afara conduitei procesuale a judecătorului există fapte dovedite de natură a ridica
îndoieli în ceea ce privește imparțialitatea acestuia.

335
 Instanța europeană, nu de puține ori, a afirmat prin intermediul jurisprudenței sale că,
justiția nu trebuie doar făcută, ci trebuie să fie văzută că este făcută, împrejurări în care chiar și
aparențele pot avea o anumită importanță.
Ori, pornind tocmai de la astfel de principii pe care jurisprudența europeană le-a
înglobat în materia imparțialității și raportându-ne exclusiv la testul obiectivității, din perspectiva
rolului dual al judecătorului, este tot mai evident că, prin cumularea în puterea aceluiași judecător a
menirii de a verifica urmărirea penală și de a judeca în continuare cauza pe fond, persoana
împotriva căreia au fost formulate acuzațiile și care face obiect al judecății nu poate avea parte de
judecarea cauzei sale de către o instanță imparțială.
Prin urmare, se impune așadar o separare funcțională a funcțiilor judiciare printr-o
delimitare clară a atribuțiilor specifice și alocarea exercitării lor unor titulari distincți, înlăturând
astfel cadrul legal în care același magistrat să poată îndeplini prerogative în verificarea legalității
trimiterii în judecată și apoi în judecata propriu - zisă, în aceeași cauză.

Referințe bibliografice
1. N. Volonciu et. all, Noul Cod de procedură penală comentat, București, 2015;
2. N. Volonciu, Modificările Codului de procedură penală, Revista de Științe Sociale,
Științe Juridice;
3. M. Iordache, Camera preliminară în noul Cod de procedură penală, București,
2014;
4. T. Manea et. all, Camera preliminară. Practică judiciară, București, 2017;
5. ***, Codul de procedură penală german;
6. ***, Codul de procedură penală italian;
7. I, Narița, Camera preliminară – sub aspectul neconstituționalității, Revista Dreptul
nr.5/2014;
8. Expunerea de motive, www. Just.ro.

336
 INVESTIGAREA TEHNICO-ȘTIINȚIFICĂ A LOCULUI FAPTEI
ÎN CAZUL INCENDIILOR INTENŢIONATE (ARSON)

TEHNICAL AND SCIENTIFIC INVESTIGATION OF THE CRIME SCENE

IN CASE OF DELIBERATE FIRE SETTING (ARSON)
Drd. OLTEANU Marius – Sorin
Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuzaˮ, Școala Doctorală OPSN
marius_olteanu84@yahoo.com

Abstract (ro): Acestă temă tratează fenomenul arson (incendiere intenţionată) în

activitatea poliţienească de investigare tehnico-ştiinţifică a locului faptei (cercetarea la
faţa locului). Se face o clasificarea a acestui gen de faptă antisocială intenţionată, se
evidenţiazămodalităţile prin care aceste fapte se comit şiconsecinţele producerii
acestora. Acest termen nu se regăseşte în literatura noastră de specialitate juridică fiind
de provenienţă anglo-saxonică, dar acţiunea în sine, ce presupune ,,provocarea unui
incendiu cu intenţii răuvoitoare,, intră în componenţa unor infracţiuniprevazuteşi
pedepsite de Codul Penal. Se pune accentul pe particularităţile cercetării la faţa locului,
pe măsurile ce se întreprind cu ocazia producerii unor astfel de evenimente, dar mai
ales pe activităţile de investigare tehnico-ştiinţifică a locului faptei ce se desfăşoară în
vederea descoperirii, identificării, ridicării şi colectării tuturor categoriilor de probe
specifice acestui gen de faptă.
Se acordă o atenţie deosebită în observarea, notarea şi fixarea la lafaţa locului, a
eventualelor circumstanţe care pot sugera o infracţiune în legătură cu incendiul,
activităţi ce trebuie desfăşurate de primele persoane sosite la faţa locului.
Nu trebuie trecute cu vederea particularităţile incendiilor de tip arsonşi nici
identificarea urmelor specifice acestui gen de faptă, aspecte ce pot conduce la
identificarea autorilor faptelor, cercetarea la faţa locului fiind cea mai importantă
activitate desfăşuratată cu ocazia producerii unor astefel de evenimente.

Cuvinte-cheie: incendiu intenționat, investigare tehnico-științifică a locului

faptei, arson, identificare.

Abstract (en): This topic addresses the arson phenomenon (deliberate fire
setting) in the police activity of technical and scientific investigation of the crime scene
(research on the scene). It is made a ranking of this kind of deliberate antisocial deed, it
is stressed out the modalities by which these deeds are committed and the consequences
of their occurrence. This term cannot be found in our legal specialty literature its origin
being Anglo-Saxon, but the actual action, which supposes “maliciously setting fire”
falls into the category of crimes provided and punished by the Criminal Code. It is laid
emphasis on the research peculiarities on the scene, on the steps which are taken on the
occasion of such events occurrence, but especially on the activities of technical and
scientific investigation of the crime scene which is being developed so as to discover,
identify, pick up and collect all categories of evidence which are specific to this kind of
deed.
A special attention is given to the observing, writing down and establishing on the
crime scene, of the potential circumstances which might suggest a crime related to the
fire, activities which must be developed by the first persons arriving to the crime scene.
It must also be taken into account the peculiarities of arson type fires as well as
the identification of the traces which are specific to this kind of deed, aspects which can

337
 entail the identification of the doers, the research on the crime scene being the most
important activity developed on the occasion of occurrence of such events.

Keywords: Deliberate Fire Setting, technical and scientific investigation of the

crime scene, arson, identification.

I. INTRODUCERE. NOŢIUNEA DE INCENDIU ŞI INCENDIU INTENŢIONAT

(ARSON).
Incendiul este definit în dicționarul explicativ ca foc mare care cuprinde şi distruge
parţial sau total o clădire, o pădure etc.1
Termeneul de arson este utilizat în zilele noastre în literarura de specialitate
internaţională, având origine anglo-saxonă. Este definit ca distrugere cu intenţie prin foc, a
proprietăţii altei persoane. În terminologia juridică românească acesta nu are echivalent şia fost
preluat ca atare în limba română, prin standardul SR-ISO 8421/1 în care este definit ca incendiu
provocat cu intenţii răuvoitoare.
Prin urmare, este absolut necesar elementul intenţie, altfel incendiul este clasificat ca
accidental.
Reglementările în materie penală din ţara noastră nu definesc ca infracţiuni
„incendiile”, dar le consideră drept un mijloc prin care pot fi comise alte infracţiuni cu consecinţe
deosebit de grave asupra bunurilor.
Acestea vizează, în principal distrugerea, degradarea, aducerea în stare de
neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia sau împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de
salvare a unui astfel de bun (art 253alin. 1 C.P. - distrugerea) sau distrugerea, degradarea sau
aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun , săvârşită prin incendiere, explozie, ori prin orice alt
asemenea mijloc şi dacă este de nartură să pună în pericol alte personae sau bunuri (alin. 4).2
De asemenea, incendierea poate avea ca efect producerea unor infracţiuni contra vieţii,
integrităţii corporale şisănătăţii (omor, vătămare corporală ş.a.), determinare sau înlesnire a
sinuciderii ori de şantaj, iar în unele cazuri pot facilita furtul.
In anul 198, a fost creat European Arson Prevention Institute, cu sediul la Vernon în
Franţa. Au fost înfiinţate unităţi specializate de poliţie, asociate cu unităţi de pompieri pentru
investigarea comună a unor asemenea cazuri: Fire Investigation Unit (Anglia), Laboratoire de le
Prefecture de Police (Franţa). Societăţile de asigurări au fondat la rândul lor organisme specializate:
Insurance Committee for Arson Control (SUA), Asociaţia de luptă împotriva fraudelor de asigurări
(ALFA-Franţa).
Se urmăreşte optimizarea conlucrării dintre poliţie, pompieri şispecialişti în diferite
domenii având în vedere că acest gen de fapte sunt dificil de investigat.

II. CLASIFICAREA INCENDIILOR INTENTIONATE

Pe baza datelor statistice din evidenţa organismelor specializate, incendiile intenţionate
pot fi clasificate în următoarele categorii:
- pentru obţinerea unui câştig;
- din răzbunare;
- pentru acoperirea altor infracţiuni;
- din motive social-politice;
- din vanitate;
- din vandalism;
- înfăptuite de persoane cu tulburări mentale;
- autoincendierea.
În cazul incendiilor intenţionate prin care se urmăreşteobţinerea unui câştig putem avea
mai multe situaţii:

1
Dicționarul Explicativ al Limbii Române
2
Noul Cod penal, Editura Hamangiu, 2016, art. 253

338
 a) se urmăreşte obţinerea despăgubirilor de asigurare (fraude de asigurare).
Incendierile pentru obţinerea frauduloasă a despăgubirilor de la societăţile de asigurări
reprezintă marea, majoritate a incendiilor din această categorie. În SUA şi Anglia ocupă primul loc
în statistici. În Rusia şi Polonia incendii de acest tip apar îndeosebi la sate. Autorii pun foc la clădiri
vechi, amortizate, în scopul de a obţine prime de asigurare şi cu banii obţinuţi să construiască o
casă nouă sau să se mute la oraş.
Acţiunea este bine calculată, factorul emoţional nefiind implicat, având trăsături foarte
asemănătoare cu spargerea sau jaful. Autorii se consideră mai puţin criminali, justificându-şi faptele
prin situaţia lor financiară grea, pe când, în concepţia lor, o societate de asigurări mare şi bogată are
de unde suporta mici pierderi.
De regulă, amprenta incendiului, amplasarea focarelor în special indică clar că autorul
avea acces complet şi familiar în incintă, focarele fiind pregătite cu grijă şi meticulozitate. Astfel
incendiatorul va iniţia aprinderea în locul din care incendiul se poate propaga mai rapid şi cu maxim
de distrugeri.
Pot fi identificate urme cum ar fi acceleratori, punţi de materiale combustibile între
diferite piese de mobilier din încăpere. În unele cazuri se încearcă a se da aparenţa unor spargeri
(spargerea ferestrelor sau forţarea broaştelor uşii).
Elemente de recunoaştere a incendiilor de acest tip pot fi:
- proprietatea a fost recent asigurată, nefiind plătite prea multe rate;
- conţinutul clădirii (mobilier, aparate, haine ş.a. ) sau obiecte de valoare materială sau
sentimentală au fost mutate chiar înainte de producerea exploziei;
- proprietarul avea dificultăţi financiare;
- sistemele de alarmare şi avertizare au fost dezactivate;
- proprietarii sunt anormali de calmi faţă de pierderile suferite, ajung prea repede la
locul evenimentului, se opun unei investigaţii mai amănunţite, distrug urmele sub pretextul curăţirii
locului pentru reluarea grabnică a activităţii.
b) pentru evitarea reglementărilor de sistematizare, urbanism sau de patrimoniu. În
acest caz se urmăreşte ca prin distrugerea prin incendiere a unor clădiri, de obicei vechi sau de
patrimoniu, să se lase locul liber pentru construirea altor clădiri mai noi şi mai eficiente. În aceste
cazuri se cercetează dacă proprietarul mai încercase şi înainte să demoleze sau să modifice
proprietatea fiind oprit de factorii abilitaţi prin lege.
c) pentru a ascunde situaţia economico-financiară a firmei. În aceste cazuri în incendiu
sunt distruse (deseori selectiv) înregistrările firmei, care în mod normal erau bine protejate sau se
produce înaintea unui control care ar putea afecta imaginea firmei înaintea semnării unui contract
important.
O altă caracteristică a incendiilor din această categorie este posibilitatea săvârşirii lor
fie de proprietar, fie de incendiatori profesioniştii (cunoscuţi sub denumirea de torch for hire–torţă
de închiriat). Aceştia sunt mai des întâlniţi în SUA şi mai rar în Europa, sunt plătiţi pentru a
incendia un anumit obiectiv. Ei au solide noţiuni de chimie, fizică, construcţii, cunosc legile
incendiului putând face ca incendiul să poată apare ca având cauze tehnice.
Caracteristic pentru modul lor de operare este recunoaşterea amănunţită a locului
viitorului incendiu şi anihilarea deseori prin metode sofisticate a sistemelor de protecţie. Acţionând
fără impulsuri emotive, sunt cel mai greu de depistat, de cele mai multe ori prinderea lor se face în
urma denunţurilor sau declaraţiilor celor care i-au angajat.
In cazul incendiilor iniţiate din răzbunare, acestea au loc sub impulsuri emoţionale şi cu
intenţii clar distructive şi produc pagube foarte mari. Pot fi deosebite următoarele tipuri:
a) pentru distrugerea concurenţei. Sunt de regulă îndreptate asupra concurenţei, care
are o situaţie economică mai bună. Pregătirea incendierii nu mai poate fi atât de amănunţită,
necunoscând bine obiectivul şi deci pagubele de cele mai multe ori fiind minime.
b) datorat salariaţilor. Aceştia pot produce distrugeri foarte mari cunoscând în
amănunţime procesul tehnologic sau clădirea respectivă. Motivaţia poate fi diversă: sentimentul că
a fost nedreptăţit, răzbunare împotriva unui şef sau coleg, frustrare ca urmare a intrării în şomaj etc.

339
Salariaţii pot provoca incendii cu distrugeri foarte mari, cunoscând în amănunţime clădirea sau
procesul tehnologic.
c) din răzbunare pentru conflicte familiale. Autorul este convins că a fost nedreptăţit cu
privire la avere, onoare ş.a. şi cel mai evident răspuns i se pare distrugerea proprietăţii
persecutorilor. Se pot deosebii incendii din răzbunare pe fond de conflicte de familie, conflicte cu
vecinii, adultere, proiecte matrimoniale nerealizate.
În cazul incendiilor prin care se urmăreşte ascunderea altor infracţiuni de multe ori
cercetarea este îngreunată de profesionalismul unor infractori. Acest gen de fapte se comit pentru a
şterge urmele unor crime, furturi sau delapidări.
In cazul în care au fost descoperite cadavre, trebuie clarificată cauza decesului şi mai
ales timpul producerii acestuia. Prin expertize medico-legale se poate dovedi înfăptuirea unei crime
incendiului.
Dacă se constată urme de forţare sau dispariţia unor bunuri de valoare atunci există
posibilitatea iniţierii acesteia pentru acoperirea unui furt.
De regulă, în asemenea situaţii sunt magazine, depozite şi alte obiective asemănătoare în
care un control ar putea constata lipsa unor mărfuri sau bani.
Incendiile intenţionate având motivaţii social - politice au motivaţii diverse în baza
acestora putând face următoarea clasificare:
a) din motive politice. In această categorie pot fi evidenţiate forme de protest faţă de un
lider politic, partid sau guvern, dorinţa de a destabiliza o companie, de regulă multinaţională sau a
compromite activitatea unor organizaţii nonguvernamentale, precum şi cea mai gravă formă
„terorismul”.
Obiectivele urmărite pot fi obiective politice simbol, birouri ale unor linii aeriene, săli
de conferinţă, vile ale unor magnaţi, clădiri militare etc.
Aceste incendii necesită o atentă şiminuţioasă pregătire, obiectivele vizate fiind de
regulă păzite. Deseori autorii folosesc metode şi mijloace simple, dar sigure, fără a căuta neapărat să
asigure aparenţa unei cauze tehnice.
Incendiile cu caracter terorist au o periculozitate mare, fiind săvârşite de profesionişti cu
mijloace tehnice deosebite, efecte fiind grave, deseori fiind afectate şi împrejurimile obiectivului
vizat.
b) cu caracter rasial. Această ameninţare vine din partea grupurilor de extremă dreapta
şi stânga, grupuri extremiste organizate pe principii etnice sau grupuri separatiste.
c) cu caracter religios. Acestea pot avea forme deosebit de violente, cu multiple
obiective distruse (monumente de cult, biserici, case de rugăciuni, etc.).
d) cu caracter mafiot. Reprezintă o formă preferată de acţiune a acestui tip de
organizaţie, au ca scop şantajulşi intimidarea, când întreg cartierul trebuie să perceapă incendiul ca
o pedeapsă, venită de exemplu, din partea colectorilor de taxe de protecţie.
e) generat de proteste social-economice. Este generat de proteste de stradă pe fondul
ciocnirilor cu forţele de ordine. Manifestanţii folosesc „cocteiluri Molotov” deosebit de eficiente
pentru a incendia maşini sau magazine.
Incendiile intenţionate comisedin vanitate urmăresc mai ales implicarea autorilor în
activitatea de stingere a incendiilor. Aceştia pot fi pompieri pensionaţi sau în activitate care
urmăresc obţinerea unor distincţii sau premii ori evidenţierea faţă de alte persoane (soţie,
logodnică), de regulă sunt primii care dau alarma şi apoi manifestă o activitate intensă în stingerea
incendiului.
Incendiile din vandalism pot fi considerate incendii instinctuale fără o motivaţie precisă,
ci ca o reacţie la o viaţă dezordonată, fără perspective, o criză acută de personalitate sau sentimente
de frustrare faţă de societate, stat şi întreaga lume înconjurătoare. De cele mai multe ori aceste
incendii au un caracter întâmplător şi nu premeditare. Obiectivele alese sunt de regulă, clădiri
publice, uneori depozite sau clădiri industriale din zona pe care o frecventează.
O periculozitate deosebită o prezintă incendiile pe stadioane în urma cărora se pot
înregistra importante pagube materiale şi un mare număr de victime omeneşti.

340
 Incendiile înfăptuite de persoane cu tulburări psihice sunt produsul unor persoane
bolnave în această categorie fiind incluşi: piromanii, debilii mintal, cei cu tulburări sexuale şi cei cu
psihoze maniacale.
Piromanii. Termenul de piromanie,deşi vechi de peste o sută de ani, nu a fost folosit
mult timp de psihiatri, stârnind multe controverse. O definiţie general acceptată a piromaniei
cuprinde următoarele trăsături caracteristice: impuls periodic de a pune foc, stare emoţională înainte
de a pune foc, plăcere şisatisfacţie în timpul comiterii actului, nedepistarea vreunui fenomen
anormal clinic şi lipsa completă a unui motiv raţional.
Actul de incendiere înfăptuit repetat atrage după sine o întărire a acestui comportament.
Procesul psihic care duce la actul de incendiere este facilitat şi stimulat de alcool.
Debilii mintali de cele mai multe ori sunt folosiţi ca simple unelte de persoane lipsite de
scrupule. Ei sunt gata să recunoască orice la interogatorii, de aceea trebuie asistaţi de persoane
apropiate.
Persoane cu tulburări sexuale. Unii piromani prezintă tulburări sexuale, incendierea
ducând la satisfacerea instinctului sexual pervertit.
Persoanele cu psihoze maniacale în special schizofrenicii, suferă de halucinaţiişi iluzii.
Ei pot fi deosebit de periculoşi producând distrugeri mari atunci când, de exemplu, acţionează,
crezând că este voinţa lui Dumnezeu.
Autoincendierea poate fi considerată o manifestare anormală, deşi nu implică neapărat
tulburări mintale. Este concepută ca o formă de protest, în locuri publice, cu prezenţa în număr mare
a reprezentanţilor mass-mediei, fiind uneori determinată de fanatism sau psihoze.
Incendiile tip arson pot fi clasificate după metodele utilizate în două categorii: cu
aprindere imediată sau întârziată.
În urma incendiilor cu aprindere imediată, rămân mai puţine urme la locul faptei, dar
infractorul are puţin timp pentru a se îndepărta de la locul incendiului. Aceste incendii sunt întâlnite
fie în cazul unor acte de răzbunare, când autorul acţionează impulsiv, fie în locuri favorabile acestei
modalităţi de incendiere (nepăzite, puţin circulate, cu mai mult ieşiri).
Incendiile cu aprindere întârziată, sunt mai des întâlnite, autorul putând astfel evita
identificarea sa la locul incendiului. Pentru obţinerea efectului întârzietor sunt folosite mijloace
artizanale (jar, cărbuni, fitil de bumbac impregnat cu substanţe combustibile ş.a.), chimice
(substanţe piroforice, acid sulfuric, termit ş.a.) şi speciale (mecanisme cronometrice, cu lentilă, ş.a).
Locurile alese de incendiator sunt, de regulă nepăzite, puţin circulate şi cu mai multe
ieşiri fie în locuri dosnice, cu aglomerări de materiale, ce permit, în primele faze ale incendiului o
dezvoltare lentă fără manifestări vizibile.
In marea majoritate a cazurilor autorul acţionează asupra unor locuri cunoscute şi
îndeosebi asupra celor cu acces comod. În alegerea momentului prielnic incendiatorul exploatează
orice aspect: vânt puternic, furtună ce descărcări electrice, secetă prelungită, absenţa unei
supravegheri tehnice sau umane, plecarea unităţii de pompieri la un alt incendiu etc.

III. PARTICULARITĂŢI ÎN INVESTIGAREA TEHNICO-ȘTIINȚIFICĂ A

LOCULUI FAPTEI
Cercetarea la faţa locului reprezintă examinarea ansamblului de urme, obiecte şi
materiale prezente în zona incendiată, în interacţiunea lor, atât între ele, cât şi cu spaţiul şi mediul
înconjurător.
Locul incendiului se defineşte atât prin zona focarului, cât şi prin toate zonele de
propagare a incendiului: spaţii afectate, căi de acces spre zona focarului, locurile de unde ar fi putut
fi observate anumite faze ale incendiului.
Cercetarea la faţa locului prezintă unele particularităţişi trebuie pornit de la ideea că deşi
incendiul are un puternic efect distructiv în urma producerii acestuia nu se distrug în totalitate
urmele sau alte mijloace de probă, deci această activitate trebuie desfăşurată cu meticulozitate,
răbdare şi profesionalism de către toate forţele participante.

341
 De regulă la faţa locului sunt primii prezenţi pompierii, care până la sosirea celorlalţi
membrii ai echipei de cercetare desfăşoarăactivităţi specifice lor şi care privesc în principal
limitarea efectelor incendiului.
Înainte de începerea propriu-zisă a cercetării vor fi desfăşurate unele activităţi ce privesc
în principal următoarele:
- recunoaşterea la faţa locului, care constă în observarea obiectivului afectat, a
caracteristicilor incendiului, existenţa unor persoane sau bunuri prinse în interior şi eventualele
posibilităţi de salvare a acestora.
- analiza situaţiei constatate, cu care ocazie se stabileşte limitele pe care se întinde
efectele incendiului, ordinea, mijloacele şi procedeele de salvare şi evacuare, persoanele ce pot da
relaţii în legătură cu modul de producere a incendiului, măsurile ce se impun a fi luate pentru
descongestionarea zonei în vederea asigurării bunului mers al activităţii de cercetare.
O altă activitate importantă o constituie stabilirea locului faptei, care poate fi
delimitat în funcţie de locul producerii acestuia:
a) când incendiul s-a produs în locuri închise, locul faptei poate fi: apartamentul,
dependinţele unor locuinţe, hala industrială, depozitul sau încăperea unde a izbucnit incendiul,
inclusiv curtea şisuprafaţa pe care s-a extins, mijloacele de transport.
b) când incendiul s-a produs în locuri deschise, zona în care a izbucnit incendiul,
instalaţiile feroviare, rutiere şi industriale apropiate.
Cercetarea incendiilor presupuse a avea la bază o acţiune intenţionată prezintă aspecte
de complexitate sporită faţă de incendiile cu cauze tehnice, impunând investigatorului o activitate
laborioasă pentru fundamentarea ştiinţifică a concluziei de arson, concluzie cu implicaţii penale.
Complexitatea cercetării incendiilor de tip arson rezultă din pregătirea minuţioasă a
autorului pentru săvârşirea acestui act. Infractorul acţionează cu premeditare, alege conjunctura cea
mai favorabilă pentru realizarea proiectului său, unul din scopurile principale fiind şi acela de a
şterge urmele compromiţătoare. Pentru aceasta, el va alege astfel locul şi mijloacele utilizate încât
să se distrugă complet în incendiu, reducând astfel posibilitatea descoperirii lor în timpul cercetării
locului evenimentului.
În funcţie de specificul fiecărui caz, se impune cunoaşterea ipotezelor cu privire la
focarul incendiului, care constituie urma principală cu caracter specific. În mod metodic, se verifică
fiecare ipoteză în parte până în momentul în care după multitudinea şi intensitatea urmelor de arsură
şi fumizare se identifică focarul.
Date aproximative despre focar pot fi furnizate şi de modul în care au evoluat flăcările
degajate de incendiu, cunoscut fiind că focul se degajă de la locul de izbucnire spre materialele din
jur.
După studierea focarului, se caută toate celelalte urme rămase: la suprafaţa molozului şi
resturilor de arsuri şi sub ele; sub platformele prăbuşite datorită efectelor incendiului, unde pot fi
găsite urme deosebit de preţioase; la instalaţiile electrice şi tablourile de siguranţă situate în
perimetrul focului; la instalaţiile de încălzire cu păcură, gaze, energie electrică; în locurile de
depozitare a substanţelor inflamabile situate în zona incendiată.
Se stabileşte, de asemenea, dacă geamurile ori uşile s-au aflat deschise sau închise
înainte de producerea incendiului, consultându-se în acest sens pompierii sau persoanele care au
pătruns primele în interiorul încăperii respective.
Locul faptei oferă, de regulă, o multitudine de urme care pot furniza date despre
declanşareaşi dezvoltarea incendiului, şi anume: focarul, epicentrul acestuia, locul de
scurtcircuitare, urmele de carburanţişilubrifianţi, etc., pot oferi date cu privire la modul în care s-a
declanşat incendiul; urmele ce indică deplasarea focului din epicentrul focarului şi cele care
marchează consecinţele incendiului pot fi edificatoare sub aspectul modului cum a evoluat incendiul
până la delimitarea şi lichidarea lui. Aceste date vor oferi răspuns şi la întrebarea dacă este un
incendiu declanşat cu intenţie, din neglijenţă sau datorită unor cauze naturale.
Atunci când la faţa locului s-au descoperit urme din categoria celor lăsate de om, prin
interpretarea acestora se pot obţine date şi cu privire la persoana făptuitorului.

342
 În raport cu natura lor urmele trebuie căutate în anumite locuri. Astfel, urmele digitale
se pot găsi pe geamurile clădirii ori pe cioburi, pe părţile lucioase, pe încuietorile uşilor etc; urmele
de încălţăminte se caută de regulă în locurile de acces către imobil, mai ales pe unde rezultă că nu
au pătruns forţele de intervenţie sau alte persoane, în locurile din interior unde acestea sunt vizibile;
urmele instrumentelor de spargere sau urme de forţare se caută pe sistemele de închidere de la uşi,
ferestre, fichete, casete, case de bani etc., verificându-se totodată starea acestora, cunoscându-se că
după carbonizarea lemnului, mecanismele rămân în aceiaşipoziţie.
Nu trebuie neglijată nici stabilirea faptului dacă sistemele de asigurare erau închise sau
deschise înainte de producerea evenimentului.
În situaţiile când în urma incendiului au rezultat victime omeneşti, căutarea urmelor se
face pentru a stabili cauza morţii, dacă moartea a survenit sau nu înainte de producerea ei, precum şi
pentru identificarea acestora.
Cu prilejul operaţiunii de căutare a urmelor, anchetatorii pot găsi pe lângă obiectele
aflate în mod obişnuitşi altele a căror provenienţă nu se cunoaşte. Aceste obiecte pot aparţine
făptuitorului, ori altor persoane şi pot furniza date utile pentru soluţionarea cauzei.
În cercetarea acestui tip de incendiu se va ţine seama şi de următoarele aspecte:

III.1.Observarea, notarea şi fixarea, de la sosirea la faţa locului, a eventualelor

circumstanţe care pot sugera o infracţiune în legătură cu incendiul:
- fuga precipitată a unei persoane;
- urme de forţare la uşi, ferestrele trebuie observate, notate şi fixate prin fotografiere sau
filmare;
- evidenţierea unor urme proaspete (om, mijloc de transport) în apropierea obiectivului
incendiat;
- dificultăţi în observarea incendiului (ferestre acoperite);
- dificultăţi neobişnuite în stingerea incendiului: unii incendiatori creează obstacole în
calea pompierilor, prin blocarea uşilor de acces;
- prezenţa unor persoane care au fost văzute la mai multe incendii, îndeosebi dacă au un
comportament ciudat;
- distrugerea sau scoaterea din uz a instalaţiilor sau dispozitivelor de detectare,
semnalizare şi stingere a incendiilor.

III. 2. Evidenţierea unor particularităţi ale incendiilor tip arson:

- viteză mare de dezvoltare şi propagare a incendiului. Progresarea rapidă a incendiului
nu este considerată suspectă atunci când incendiul a fost iniţiat de la surse de aprindere de energie
ridicată sau cu temperatură foarte mare.
- focare multiple simultane. Caracteristic majorităţii incendiilor tip arson, focarele
multiple pot rezulta şi din dezvoltarea normală a incendiului (prăbuşirea unor materiale aprinse,
afluxul brusc de aer proaspăt, radiaţia flăcărilor de dimensiuni mari, conductivitatea termică a unor
elemente din structura metalică ş.a.). Toate aceste zone vor fi cercetate atent pentru identificarea
eventualelor urme de acceleratori sau mijloace de aprindere.
- evoluţie rapidă a incendiului în prima fază sau declanşarea cu întârziere. Pot apare
suspiciuni de arson când incendiul izbucneşte la scurt timp după ce locatarul sau salariaţii au părăsit
clădirea, neexistând căldură, fum, mirosuri sau alte aspecte neobişnuite. Declaraţiile martorilor
trebuie analizate cu discernământ şi corelate cu toate datele existente.
- amplasarea neobişnuită şi neuzuală a materialelor şi obiectelor inflamabile din
încăpere.
Se recomandă reconstituirea cât mai fidelă, din declaraţiile martorilor, a situaţiei
existente de obicei în zona incendiată cu situaţia existentă înaintea izbucnirii incendiului.
- găsirea unor urme de materiale şi obiecte, fără legătură cu activitatea curentă sau
prezenţa la locul incendiului a unor produse chimice, lichide inflamabile, ce în mod normal nu
seutilizau în acel loc.

343
 - existenţa unor urme de surse de aprindere ce nu se utilizau în acel loc.
- regizare urme pentru a sugera o neglijenţă sau cauză tehnică.
- amplasarea focarului iniţial într-un loc mai greu de observat sau în zone ce implică
distrugeri esenţiale.
- lipsa completă a urmelor vizibile din zona focarului.
- aparate, dispozitive şi registre distruse selectiv.
- imposibilitatea stabilirii unei cauze tehnice (distrugeri mari neputând fi identificate
urme semnificative).

III. 3. Identificarea unor urme specifice arson:

- urme de acceleratori (lichide inflamabile, solide-fosfor, glicerină, hârtie) pe podea,
covoare, mochetă, mobilier.
- urme de recipienţi, sticle, obiecte din cauciuc, resturi de material lemnos utilizabile
pentru transportul lichidelor inflamabile.
- mirosuri neobişnuite (de benzină, alcool, cauciuc ars).
- urme de dispozitive sau sisteme incendiare.
- unelte lăsate de incendiator (ciocan, daltă, foarfece pentru cabluri, speracluş.a.).
Trebuie avut în vedere şi faptul că în paralel cu activitatea de cercetare se desfăşoară şi
o activitate de investigare pentru verificarea ipotezelor formulate situaţie în care se pot desfăşura
activităţi procedurale vizând cercetarea unor persoane suspecte. Cu această ocazie se continuă
activitatea de căutare de urme şi mijloace materiale de probă care coroborate cu datele obţinute din
cercetarea la faţa locului poate infirma sau confirma ipotezele formulate.
În cercetarea incendiilor tip arson se utilizează tehnici noi, sofisticate: modelare pe
computer, pentru compararea evoluţiei reale a incendiului cu evoluţia preliminată, sisteme expert
pentru compararea datelor, precum şi realizarea unor analize complexe de laborator cum sunt:
gazocromatografie, spectometria de masă, care pot detecta urme foarte mici de lichide combustibile
în orice probă.
La locul incendiului se pot utiliza detectoare portabile de vapori inflamabili, radiografie
cu raze X şi tehnici video. 3

IV. CONCLUZII
Incendiile intenționate reprezintă o realitate în țara noastră și se evidențiează prin modul
prin care acestea se comit, dar și prin pagubele aduse patrimoniului unor persoane sau statului.
Aceste fapte au un pericol social ridicat, reacția autorităților trebuie sa fie promptă în cazul
producerii unor astfel de evenimente pentru că, de multe ori pe lângă pagubele produse, aceste
incendii fac si victime omenești.
Investigarea tehnico-științifică a locului faptei în cazul incendiilor intenționate trebuie
să fie minuțioasă, să acopere întreaga zonă afectată, să se axeze pe descoperirea și ridicarea urmelor
specifice acestei categorii de fapte, succesul în identificarea autorilor depinzând în mare parte de
modul în care această activitate este desfășurată.

Referințe bibliografice
1. Dicționarul Explicativ al LimbiiRomâne
2. Noul Cod penal, EdituraHamangiu, 2016
3. http://www.scritub.com/medicina/cosmetica/INCENDII-INTENTIONATE-FENOM
ENU1311481215.php

3
http://www.scritub.com/medicina/cosmetica/INCENDII-INTENTIONATE-FENOMENU1311481215.php

344
 PROTEJAREA INTERESELOR FINANCIARE ALE UNIUNII EUROPENE
ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA DE PROGRAMARE 2014-2020.
NOI MECANISME ANTIFRAUDĂ ȘI ANTICORUPȚIE INSTITUITE ÎN
DOMENIUL ACHIZIȚIILOR PUBLICE

PROTECTION OF THE EUROPEAN UNION’S FINANCIAL INTERESTS

IN ROMANIA IN 2014-2020 MULTIANNUAL FINANCIAL FRAMEWORK
NEW ANTI - FRAUD AND ANTI - CORRUPTION MECHANISMS
IN PUBLIC PROCUREMENT
Drd. PARASCHIV Lăcrămioara - Gena
Mediator, Birou de Mediator PARASCHIV G. Lăcrămioara Gena
lacramioaragena@yahoo.com

Abstract (ro): Achizițiile publice reprezintă un instrument de piață esențial

utilizat în procesul de gestionare a fondurilor structurale și de investiție europene (ESI).
Pentru România, atingerea obiectivelor prioritare de dezvoltare economică propuse
pentru perioada 2014 -2020 este indisolubil legată de asigurarea unui nivel ridicat de
absorbție a fondurilor comunitare și a unei mai bune eficiențe în direcționarea și
utilizarea acestora. Rapoartele Comisiei Europene (Rapoartele privind progresele
înregistrate de România în cadrul Mecanismului Cadru de Cooperare și Verificare și
Rapoartele Anticorupție ale Uniunii Europene) atrag atenția asupra faptului că în
domeniul achizițiilor publice, în continuare, prevalează corupția și frauda ce “blochează
efectul stimulant al investițiilor”4, iar România trebuie să-și continue procesul de
consolidare instituțională prin implementarea a unor sisteme de control și verificare (ex-
ante, ex-post) la nivelul autorităților responsabile de gestionarea fondurilor ESI.
Prezentul articol își propune o analiză a principalelor mecanisme instituționale și
de cooperare inter-instituțională ce vor fi utilizate pentru asigurarea unui management
eficient al sistemului de achiziții publice precum și a acțiunilor de prevenire, verificare
și avertizare timpurie ce vor fi implementate pentru evitarea riscurilor de deazangajare a
fondurilor ESI în exercițiul financiar 2017-2020.

Cuvinte-cheie: achiziții publice, anticorupție, anti-fraudă, mecanisme.

Abstract (en): Public procurement represents an essential market-based

instrument involved in the management process of European structural and investment
funds (ESIF). For Romania, achieving the mainobjective of sustainable economic
growth in the period 2014-2020 is inextricably linked to ensuring a high rate of EU
funds absorption and also a more efficient utilization of these financial instruments. The
European Commission Reports (Reports on progress in Romania under the Co-
operation and Verification Mechanismand EU Anticorruption Reports) draw attention
to the fact that corruption and fraud still prevail in public procurement domain and
“holds back the galvanising impact of investment”5 and Romania must pursue its
process of institutional consolidationimplementing sound control systems (based on ex-

4
Comisia Europeană, Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de
România în cadrul Mecanismului de cooperare și verificare, Bruxelles, 25.1.2017 COM(2017) 44 final, p.9,
https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/com-2017-44_ro_1.pdf, accesat la 26.04.2017
5
European Commission, Report from the Commission to the European Parliament and the Council, On Progress in
Romania under the Co-operation and Verification Mechanism, Brussels, 25.1.2017 COM(2017) 44 final, p.8,
https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/com-2017-44_en_1.pdf , retrieved 26.04.2017

345
 ante and ex-post verification) throughout all national authorities responsible for
the management of ESIF funds.
The present papers focuses on the main institutional and inter-institutional
cooperation mechanisms that will be used for ensuring asound and efficient
management of public procurement systemand also on the prevention, verification and
warning actionsthat will be implemented in order to avoid risks related to
disengagement ofESIF fundsin the financial exercise 2017-2020.

Keywords: public procurement, anti-corruption, anti-fraud, mechanisms.

I. Introducere
În pofida tuturor progreselor înregistrate în ultimii 10 ani, în România, protecția
intereselor financiare ale Uniunii Europene (UE) împotriva corupței și a oricăror alte activități
frauduloase, în continuare, înregistrează puncte slabe ce impun remedieri. Unul dintre aspectele
critice ale procesului de absorbție a fondurilor comunitare îl reprezintă sectorul achizițiilor publice,
în care încă prevalează, conform rapoartelor privind progresele înregistrate de România în cadrul
Mecanismului de Cooperare și Verificare, faptele de corupție și incidentele de integritate.
Necesitatea accelerării procesului de corectare a deficiențelor sistemice persistente din
acest domeniu și nu numai, deficiențece au afectat puternic infuzia fondurilor UE în economia
națională în perioada 2007-2013,a fost evidențiată și cu ocazia încheierii Acordului de Parteneriat
între România și Comisia Europeană6, documentce stă la baza alocării și implementării fondurilor
structurale și de investiții europene (ESI) în perioada de programare 2014-2020. În contextul
negocierilor pe marginea semnării acestui Acord, Comisia Europeană (CE) a accentuat aspectele
anticorupție și antifraudă prin instituirea de condiționalități ex-ante pentru a căror îndeplinire s-a
amânat procesul de atragere a fondurilor europene, respectiv s-au înregistrat întârzieri în demararea
procedurilor de acreditare a autorităților de management responsabile de gestiunea fondurilor
comunitare aferente Cadrului Financiar Multianual 2014-2020 (CFM 2014-2020) și implicit a celor
de contractare a proiectelor de finanțare. Scopul stabilirii condiționalităților ex-ante a fost de a
obliga România în direcția adoptării de măsuri de corectare a vulnerabilităților ce vizează aplicarea
normelor privind achizițiile, a “îndeplinirii criteriilor privind mediul de control intern, gestionarea
riscurilor, activitățile de control, gestiune și monitorizare”7și racordarea sistemului național de
achiziții publice la standardele comunitare de gestionare a cheltuirii banilor publici.
În următoarea perioadă de sprijin financiar comunitar 2014-2020, România și-a asumat
răspunderea pentru înlăturarea problemelor majore privind calitatea cadrului legal și capacitatea și
capabilitatea celui instituțional cu accent pus pe aspectele antifraudă, anticorupție și incidente de
integritate și a recunoscut, în virtutea faptului că „achizițiile publice sunt cele dau măsura bunei
guvernanțe”8, necesitatea întăririi eficienței mecanismelor instituționale de prevenire și combatere a
riscurilor de corupție, fraudă și conflicte de interese.

6
Acord de Parteneriat – România, 2014RO16M8PA001.1.2, http://www.fonduri-ue.ro/acord-parteneriat, accesat
05.05.2017
7
Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 decembrie 2013 de stabilire a
unor dispoziții comune privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune,
Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime, precum și de
stabilire a unor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul
de coeziune și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006
al Consiliului, JO L 347/20.12.2013, art.124 alin.2, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=
CELEX:32013R1303&from=RO, accesat 10.05.2017
8
Hotărârea Guvernului nr. 901/2015 privind aprobarea Strategiei Naționale în Domeniul Achizițiilor Publice 2015-
2020, publicată în M.Of. nr.881 din 25.11.2015, p. 8, http://anap.gov.ro/web/wp-content/uploads/2015/12/Strategia-
Nationala-Achizitii-Publice-final.pdf, accesat 10.05.2017

346
 II. Mecanisme instituționale antifraudă și anticorupție în materie de achiziții
publice
Raportat la asigurarea calității cadrului legal, România a fost obligată să transpună
prevederile noilor norme europene în domeniul achizițiilor publice respectiv, ale Directivei
2014/23/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind atribuirea
contractelor de concesiune9, Directivei 2014/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din
26 februarie 2014 privind achizițiile publice și de abrogare a Directivei 2004/18/CE10, Directivei
2014/25/UE a Parlamentului European și a consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile
efectuate de entitățile care își desfășoară activitatea în sectoarele apei, energiei, transporturilor și
serviciilor poștale și de abrogare a Directivei 2004/17/CE11. Directivele obligă la respectarea
principiilor transparenței, egalității de tratament și nediscriminării în procesul de luare a deciziilor
în cadrul procedurilor de atribuire prin impunerea utilizării sistemului electronic de achiziții
publice. Implementarea lor la nivelul autorităților publice naționale contribuie la consolidarea
obiectivului de combatere a fraudei și corupției, prin asigurarea “prevenirii conflictelor de
interese”12. În lumina acestor norme “conceptul de conflict de interese acoperă cel puțin orice
situație în care membrii personalului autorității sau entității contractante care sunt implicați în
desfășurarea procedurii de atribuire a concesiunilor sau care pot influența rezultatul acesteia au, în
mod direct sau indirect, un interes financiar, economic sau un alt interes personal, care ar putea fi
perceput ca element care compromite imparțialitatea sau independența lor în contextul procedurii de
atribuire a concesiunilor”13.
Prevederile normelor europene se regăsesc în noul cadru legislativ național respectiv
în Legea nr.98/2016 privind achizițiile publice14, Legea nr. 99/2016 privind achiziţiile sectoriale15,
Legea nr. 100/2016 privind concesiunile de lucrări şi concesiunile de servicii16 și Legea nr.
101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică,
a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum
şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor17.
Se poate vorbi în acest moment că România beneficiază de o legislație capabilă să ofere
protecție modului de cheltuire a fondurilor ESI demonstrând existența unui “cadru anticorupție
solid”18 în sistemul de gestionare a achizițiilor publice.
Din punctul de vedere al asigurării mecanismelor instituționale de prevenție și
combatere a riscurilor de fraudă, corupție și incidente de integritate, România a înregistrat progrese
notabile în ultimii 10 animenționatede altfel și în rapoartele de evaluare ale Comisiei Europene.
Concluzionând asupra acestor evoluții de consolidare instituțională, putem spune că pentru
următoarea perioadă de finanțare 2014-2020, sectorul achizițiilor publice beneficiază de patru

9
JO L 94, 28.03.2014, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32014L0023&from=RO,
accesat la 10.05.2017
10
JO L 94, 28.03.2014, http://www.fonduri-structurale.ro/Document_Files/Stiri/00014823/s8dnm_Directiva%
202014%20 24%20UE%20Achizitii%20publice.pdf, accesat la 10.05.2017
11
JO L 94, 28.03.2014, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32014L0025&from=RO,
accesat la 10.05.2017
12
Directiva 2014/23/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind atribuirea
contractelor de concesiune, JO L 94, 28.03.2014, pct.61, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=
CELEX:32014L0023&from=RO, accesat la 10.05.2017
13
Ibidem, art. 35 alin.2
14
Publicată în M.Of.nr. 390 din 23.05.2016, http://anap.gov.ro/web/wp-content/uploads/2016/05/L98_2016.pdf, accesat
la 10.05.2017
15
Publicată în M.Of.nr. 391 din 23.05.2016, http://anap.gov.ro/web/wp-content/uploads/2016/05/L99_2016.pdf,
accesat la 10.05.2017
16
Publicată în M.Of.nr. 392 din 23.05.2016, http://anap.gov.ro/web/wp-content/uploads/2016/05/L100_2016.pdf,
accesat la 10.05.2017
17
Publicată în M.Of.nr. 393 din 23.05.2016, http://anap.gov.ro/web/wp-content/uploads/2016/05/L101_2016.pdf,
accesat la 10.05.2017
18
Comisia Europeană, Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de
România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare, Bruxelles, 27.01.2016 COM(2016) 41 final, p.15,
https://ec.europa.eu/transparency/regdoc/rep/1/2016/RO/1-2016-41-RO-F1-1.PDF, accesat la 11.05.2017

347
categorii de mecanisme antifraudă și anticorupție, orientate pe activități de prevenire, identificare,
cooperare inter-instituțională și combatere care, interconectate, pot asigura gestionarea eficientă a
factorilor de risc ce pot surveni în procesul de absorbție a fondurilor europene:
- Mecanisme de prevenire și avertizare timpurie implementate de Agenția
Națională de Integritate (ANI), Direcţia Generală Control Ex-Ante din cadrul Agenției Naționale
pentru Achiziții Publice (ANAP);
- Mecanisme de gestiune si control aplicate de Autoritățile de Management pentru
programele operaționale (AM), Autoritatea de Certificare și Plată (ACP), Autoritățile de Audit
(AA), Consiliul Concurenței;
- Mecanisme de coordonare interinstituțională Direcţia Generală Reglementare,
Coordonare Metodologicăşi Suport Operaţional din cadrul Agenției Naționale pentru Achiziții
Publice;
- Mecanisme investigative asigurate de Direcția Națională Anticoruție,
Departamentul pentru Luptă Anfraudă și Serviciul de Coordonare a Luptei Antifraudă;
✓ Mecanisme de prevenire și avertizare timpurie (mecanisme de verificare ex-
ante).
Agenția Națională de Integritate - Sistemul PREVENT - Sistemul prevenţie şi
activitatea specifică a inspectorilor de integritate. Începuturile creării primului mecanism de
prevenire și avertizare timpurie în sectorul achizițiilor publice datează din anul 2013 când Agenția
Națională de Integritate (ANI) și Autoritatea Națională pentru Reglementarea și Monitorizarea
Achizițiilor Publice au încheiat un memorandum de înțelegere în acest scop.“Acesta a deschis calea
către un nou rol al ANI în verificarea ex ante a conflictelor de interese în procesul de atribuire a
contractelor de achiziții publice”19 prin “instituirea unui sistem informatic integrat pentru prevenirea
și detectarea posibilelor conflicte de interese”20. Demersul s-a concretizat în adoptarea Legii nr.
184/2016 din 17 octombrie 2016 privind instituirea unui mecanism de prevenire a conflictului de
interese în procedura de atribuire a contractelor de achiziţie publică21, mecanism de verificare ex-
ante care va fi exercitat de către ANI prin utilizarea unui sistem informatic denumit Sistemul
PREVENT - Sistemul prevenţie şi activitatea specifică a inspectorilor de integritate.
Ca mecanism de verificare ex-ante, sistemul PREVENT are scopul de a detecta automat
conflictele de interese în faza incipientă a procedurii de achiziție publică, înainte de selecția și
atribuirea contractelor. “Sistemul prevenţie funcţionează pe baza datelor înscrise în formularele de
integritate, înregistrate în SEAP, cu ocazia derulării procedurilor de atribuire a contractelor de
achiziţie publică şi prelucrate de inspectorii de integritate în condiţiile legii” 22. Acest formular de
integritate este parte componentă a documentației de atribuire accesibil în format electronic pe
platforma SEAP, autorităților contractante revenindu-le obligația de a asigura completarea datelor și
actualizarea lor în acest document pe tot parcursul derulării procedurii de achiziție publică până la
finalizarea acesteia prin publicarea anunţului de atribuire. “Sistemul PREVENT preia informaţiile
colectate în mod automat în formularele de integritate din interconectarea cu SEAP şi determină
emiterea unor notificări privind potenţiale conflicte de interese”23. Aceste notificări denumite
avertismente de integritate, disponibile în SEAP, instituie obligativitatea autorităţilor cu atribuţii de
verificare, gestionare şi control al procedurilor de achiziţie publică de a lua măsurile necesare
pentru înlăturarea sau remedierea incidentului de integritate.

19
Comisia Europeană, Document de lucru al serviciilor Comisiei, România: Raport tehnic care însoţeşte documentul,
Raport al Comisiei către Parlamentul European și Către Consiliu privind progresele realizate în România în cadrul
mecanismului de cooperare și de verificare, Bruxelles, 22.01.2014, p.28, http://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:52014SC0037&from=ro, accesat 10.05.2017
20
Ibidem
21
Publicată în M.Of. nr.831 din 20.10.2016, https://www.integritate.eu/A.N.I/Legisla%C8%9Bie.aspx, accesat
10.05.2017
22
Ibidem, art.4, alin.3
23
Legea nr. 184/2016 din 17 octombrie 2016 privind instituirea unui mecanism de prevenire a conflictului de interese în
procedura de atribuire a contractelor de achiziţie publică, publicată în M. Of. nr.831 din 20.10.2016, art.7 alin.1,
https://www.integritate.eu/A.N.I/Legisla%C8%9Bie.aspx, accesat 10.05.2017

348
 Un alt mecanism de verificare ex-ante introdus de noua legislație este implementat de
Agenția Națională pentru Achiziții Publice prin Direcţia Generală Control Ex-Ante. Asigurând
complementaritate funcțiilor sistemului PREVENT, structura ANAP asigură verificarea
conformității documentațiilor specifice contractelor de achiziție publică cu normele aplicabile în
domeniu precum șia tuturor “aspectelor procedurale aferente procesului de atribuire a contractelor
care intră sub incidenţa legislaţiei privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor
de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii”24. Totodată răspunde de
asigurarea“conformității cu legislaţia din domeniul achiziţiilor publice a procedurilor şi a
documentelor întocmite în timpul derulării acestora în vederea atribuirii contractelor de achiziţie
publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de
servicii”25.
✓ Mecanisme de gestiune și control.
Identificarea posibilelor acte de corupție sau activități frauduloase apărute pe parcursul
implementării proiectelor finațate din ESI sunt în responsabilitatea Autorităților de Management
(AM), Agenției Naționale pentru Achiziții Publice (ANAP), Autorității de Certificare și Plată
(ACP) și a Autorităților de Audit (AA).
În lumina legislației secundare europene în domeniul gestionării fondurilor ESI,
obligatorie pentru România, în perioada de programare 2014-2020, aceste structuri poartă
răspunderea pentru eficiența și eficacitatea mecanismelor de control intern privind direcționarea și
utilizarea corectă a ajutorului financiar comunitar aici incluzând asigurarea calității și conformității
serviciilor și lucrărilor atribuite în baza contractelor de achiziție publică.
Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Pubice și Fondurilor
EuropeneprinAutoritățile de Management asigură “revizuirea și actualizarea evaluării ex-ante,
[…], în cazul în care, în cursul fazei de implementare, consideră că evaluarea ex-ante nu mai poate
reprezenta în mod fidel condițiile pieței existente la momentul implementării”26. De asemenea AM-
rile răspund de “verificarea furnizării de produse și de servicii cofinanțate și faptul că cheltuielile
declarate de beneficiari au fost plătite, precum și faptul că sunt în conformitate cu legislația
aplicabilă, cu programul operațional și cu condițiile de acordare a contribuțiilor pentru operațiunea
în cauză”27. Toate aceste verificări trebuie însoțite de acțiuni complementare de control la fața
locului a căror frecvență este stabilită prin raportare la cuantumul finanțării și la nivelul “de risc
identificat prin astfel de verificări și prin audituri efectuate de către autoritatea de audit pentru
sistemul de gestiune și control, în ansamblu”28.
Agenția Națională pentru Achiziții Publice prin Direcția de Control Ex-ante,
conform prevederilor HG 398/200529are obligația de a acorda asistență autorităţilor contractante în
vederea identificării posibilelor abateri de la aplicarea legislaţiei în domeniul achiziţiilor publice.
Ministerul Finanțelor Publice (MFP) ca Autoritate de Certificare și Plată (ACP)
efectuează, în scopul certificării tuturor cheltuielilor cuprinse în cererile de rambursare care sunt
înaintate Comisiei Europene, misiuni de control la faţa locului la nivelul autorităţilor de

24
Agenția Națională pentru Achiziții Publice, Regulament de Organizare și Funcționare, 2015, art.60pct.2,
http://anap.gov.ro/web/wp-content/uploads/2015/12/ROF-ANAP-01102015.pdf, accesat 12.05.2017
25
Ibidem, pct.5
26
Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 decembrie 2013 de stabilire a
unor dispoziții comune privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune,
Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime, precum și de
stabilire a unor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul
de coeziune și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006
al Consiliului, JO L 347/20.12.2013, art.37 alin.2 lit.g,, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=
CELEX:32013R1303&from=RO, accesat 10.05.2017
27
Ibidem, art 125 alin.4
28
Ibidem, art.125 alin.5
29
Hotărârea Guvernului nr.398/2015 pentru stabilirea cadrului instituţional de coordonare şi gestionare a fondurilor
europene structurale şi de investiţii şi pentru asigurarea continuităţii cadrului instituţional de coordonare şi gestionare
a instrumentelor structurale 2007-2013, publicată în M.Of. nr.488 din 03.07.2015, http://www.fonduriadministratie.ro/
wp- content/ uploads/2015/10/hg-398_2015.pdf , accesat 10.05.2017

349
management și a beneficiarilor. În calitatea de structură de control pentru activitatea de
constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare/corecţiilor financiare30, MFP
desfășoară activități de constatare a neregulilor (inclusiv de stabilire a creanţelor bugetare) “la
solicitarea autorităţii cu competenţe în gestionarea fondurilor europene în situaţii de
incompatibilitate (structura de control intern a autorității de management are calitatea de beneficiar
sau debitor) și atunci când autoritatea de certificare constată că nu au fost valorificate integral
constatările cu implicaţii financiare sau cu posibile implicaţii financiare din rapoartele sale de
verificare”31.
Curtea de Conturi prin Autoritatea de Audit răspunde de efectarea misiunilor de
audit pe marginea eficacității funcționării sistemelor de control ex-ante instituite la nivelul ANAP și
a modalității de aducere la îndeplinire a atribuțiilor de verificare a procedurilor de achizițiie publică
derulate în cadrul proiectelor și programelor operaționale finanțate din fondurile ESI.
Consiliul Concurenței32 trebuie să garanteze respectarea cadrului concurențial în
domeniul achizitiilor publice, prin identificarea practicilor neconcurețiale “care au ca obiect sau au
ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească” 33cauzate fie de
“aplicarea, în raporturile cu partenerii comerciali, de condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând
astfel acestora un dezavantaj concurenţial”34sau de“condiţionarea încheierii contractelor de
acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate
cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte”35.
✓ Mecanisme de coordonare interinstituțională.
Direcţia Generală Reglementare, Coordonare Metodologică şi Suport Operaţional
din cadrul Agenției Naționale pentru Achiziții Publice reprezintă mecanismul instituțional care
trebuie să asigure coordonarea sistemului de achiziții publice național cu practicile în domeniu
utilizate la nivel comunitar și colaborarea cu departamentele specializate ale Comisiei Europene,
prin partciparea, în acest scop,“în cadrul comitetelor consultative şi a grupurilor de lucru în
domeniul achiziţiilor publice, organizate la nivelul Comisiei Europene”36. Această structură
răspunde de funcţionarea cooperării interinstituţionale “între toți actorii cu atribuţii în domeniul
achiziţiilor publice, în vederea emiterii interpretărilor oficiale cu privire la aplicarea unitară, în
practică, a prevederilor legislative”37și se asigură de “diseminarea prin mijloace electronice a
bunelor practici aferente derulării procesului de achiziţie publică”38.
Toate aceste mecanisme de gestiune și control intern trebuie să respecte criteriile de
gestionare a riscurilor, impuse de Ordonanţa Guvernului nr. 119/199939 și Ordinul nr. 400/2015
pentru aprobarea Codului controlului intern/managerial al entităţilor publice40. Reglementările
obligă la proiectarea de sistemele de control intern viabile care să garanteze eficacitatea și eficiența
funcționării entităților publice prin “utilizarea în condiţii de economicitate, eficacitate şi eficienţă a
resurselor și […] protejarea lor de utilizarea inadecvată sau de pierderi” 41, corectitudinea și

30
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute
în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, publicată în M.Of
nr. 461 din 30.06.2011, http://www.antifrauda.gov.ro/docs/ro/legislatie/OUG%2066_2011.pdf, accesat 12.05.2017
31
Ibidem, art.20 alin.2 lit.d
32
Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată în M.Of.nr. 153 din 29.02. 2016, http://legestart.ro/republicare-legea-
concurentei-nr-211996, accesat 12.05.2017
33
Ibidem, art.5
34
Ibidem, lit.d
35
Ibidem, lit.e
36
Agenția Națională pentru Achiziții Publice, Regulament de Organizare și Funcționare, 2015, art.44pct.5,
http://anap.gov.ro/web/wp-content/uploads/2015/12/ROF-ANAP-01102015.pdf, accesat 12.05.2017
37
Ibidem, pct.6
38
Ibidem, pct.9
39
Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999, privind controlul intern/managerial şi controlul financiar preventiv, cu
modificările și completările ulterioare, republicată în M.Of. nr. 799 din 12.11.2003,
http://discutii.mfinante.ro/ static/ 10/Mfp/control_prev/legislatie/OG119_1999_10112015.pdf, accesat 12.05.2017
40
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 444 din 22 iunie 2015
41
Ibidem, Considerații Generale

350
credibilitatea informațiilor utilizate precum și respectarea legilor, regulamentelor și procedurilor
interne (“privind autorizarea şi aprobarea, separarea atribuţiilor, accesul la resurse şi documente,
verificarea, monitorizarea, analiza performanţei de funcţionare, revizuirea operaţiilor, proceselor şi
activităţilor, supraveghere”42).
✓ Mecanismele investigative
Aplicarea sancțiunilor pentru încălcarea legislației care reglementează achizițiile
publicesunt asigurate de Direcția Națională Anticoruție (DNA), ca structură de parchet
independent, cu atribuții în efectuarea urmăririi penale în condiţiile stabilite prin Legea nr.
135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală43 cu modificările și completările ulterioare și
prin Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie44 cu
modificările ulterioare. În sprijinul DNA, Departamentul pentru Luptă Antifraudă efectuează
activități investigative “în vederea identificării neregulilor, fraudelor şi altor activităţi ilicite în
legătură cu gestionarea, obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi a celor de cofinanţare aferente,
precum şi a oricăror altor fonduri ce intră în sfera intereselor financiare ale Uniunii Europene”45

III. Concluzii
Operaționalizarea tuturor acestor mecanisme instituționale și coordonarea structurată a
acțiunilor de prevenire, verificare și avertizare timpurie desfășutate de fiecare dintre ele poate
garanta acel climat de integritate indispensabil unei bune protecții a intereselor financiare europene
impotriva oricaror acte frauduloase sau fapte de corupție.
Pornind de la nevoia stringentă exprimată în documentele strategice de securitate
naționalăprivind evitarea oricăror riscuri de deazangajare a fondurilor ESI în exercițiul financiar
2017-2020 ce ar putea afecta grav dimensiunea securității economice naționale, se impune o
maximizarea eforturilor deasigurare afuncționării eficiente a sistemului național de achiziții publice
în condiții de integritate, transparență și responsabilitate. Responsabilizarea și angajarea răspunderii
structurilor implicate în evaluarea și controlul procesului de achiziții publicedevin factori cheie
încontextul luptei împotriva fraudei și corupției în România.

Referințe bibliografice
1. Agenția Națională pentru Achiziții Publice, Regulament de Organizare și
Funcționare, 2015;
2. Hotărârea Guvernului nr. 901/2015 privind aprobarea Strategiei Naționale în
Domeniul Achizițiilor Publice 2015-2020, publicată în M.Of. nr.881 din 25.11.2015;
3. Legea nr. 184/2016 din 17 octombrie 2016 privind instituirea unui mecanism de
prevenire a conflictului de interese în procedura de atribuire a contractelor de achiziţie publică,
publicată în M. Of. nr.831 din 20.10.2016;
4. http://anap.gov.ro
5. http://www.antifrauda.gov.ro
6. http://eur-lex.europa.eu

42
Ibidem
43
Publicată în M.Of. nr.nr. 486 din 15 iulie 2010, http://legeaz.net/noul-cod-procedura-penala-ncpp, accesat 13.05.2017
44
Publicată în M.Of. nr. 219 din 18 mai 2000, http://www.antifrauda.gov.ro/docs/ro/legislatie/Lege%2078
%202000.pdf, accesat 13.05.2017
45
Legea nr. 61/2011 privind organizarea şi funcţionarea Departamentului pentru lupta antifraudă – DLAF, publicată în
M.Of. nr. 331 din 12 mai 2011, cu modificările ulterioare, art. 8 lit.b, http://www.antifrauda.gov.ro/docs/
ro/legislatie/Lege%2061%202011.pdf, accesat 13.05.2017

351
 SISTEMUL INFORMATIC SECTORIAL AL POLIȚIEI ROMÂNE

THE SECTORIAL INFORMATION SYSTEM OF THE ROMANIAN POLICE

Drd. PARASCHIVA Ion
Inspectoratul General al Poliției Române
ion@paraschiva.com

Abstract (ro): Forțele de aplicare a legii trebuie să dețină și să folosească cea mai
bună tehnologie existentă în vederea investigării activităților de natură criminală, pentru
protejarea cetățenilor, pentru a putea face față unor crize și nu în ultimul rând, pentru
prevenirea criminalității.
Într-o eră a tehnologiei informaționale, Poliția Română ar trebui să implementeze
cele mai bune sisteme informatice și tehnologii existente, astfel încât să poată face față
noilor provocări.
Sistemul informatic sectorial al Poliției Române trebuie să reprezinte un
instrument esențial în activitatea fiecărui polițist, astfel încât performanțele acestora să
fie îmbunătățite, atât prin posibilitatea accesării în timp real a informațiilor necesare
pentru investigarea infracțiunilor, dar și pentru prevenirea săvârșirii unor infracțiuni.
Poliția Română, trebuie să se adapteze transformărilor generate de revoluția
tehnologică prin adaptarea mediului de securitate și prin folosirea noilor instrumente
informaționale de acțiune pentru prevenirea și combaterea atât a riscurilor tradiționale
de securitate, cât și a noilor amenințări cibernetice.
Aplicația informatică existentă la nivelul Poliției Române este depășită tehnologic
și nu beneficiază de o structură informatică de natură să asigure stabilitate și rapiditate
în prelucrarea datelor. Astfel, pentru a fi adaptat nevoilor existente și nu în ultimul rând,
pentru a funcționa la parametrii optimi, sistemul informatic sectorial al Poliției Române
necesită o reconfigurare completă, pe un suport tehnic de actualitate.

Cuvinte-cheie: sistem informatic, tehnologii informaționale, securitate

informatică, riscuri de securitate.

Abstract (en): Law enforcement agencies should have access and use the best
existing information technology in order to investigate crimes, protect citizens, manage
crisis and last but not the least prevent crimes.
In an era of information technology, Romanian Police should implement the best
IT systems in order to be able to face the challenges.
The Sectorial Information System of the Romanian Police should represent an
essential tool in the activity of every police officer to improve their performances,
offering the possibility of accessing in real time of the data and information necessary
for the investigation and prevention of crimes.
Romanian Police should adjust and adapt to the changes generated by the
technological revolution through upgrading of the IT security and use of new IT tools to
prevent and fight against traditional security risks as well as of the new cybernetic
threats.
The present IT software of the Romanian Police is outdated and is not supported
by an IT structure capable to assure stability and speed in data analysis. So, in order to
correspond to the current needs and to be fully functional, the Sectorial Information
System of the Romanian Police needs to go through a complete reconfiguration, based
on a up to date technical support.

352
 Keywords: information system, information technology, information security,
information security risks.

I. Introducere
Sistemul informatic sectorial al Poliției Române este unul din cele mai complexe
sisteme informatice ale Ministerului Afacerilor Interne (SISPOL) fiind alcătuit prin comasarea și
integrarea mai multor componente tehnologice, echipamente și soluții informatice achiziționate
începând cu anul 2006 sau dezvoltate intern de specialiștii poliției.

II. Configurația logică a rețelei SISPOL de la nivelul Poliției Române

Fig. 1 - Configurația logică a rețelei SISPOL de la nivelul Poliției Române

III. Istoricul SISPOL

Sistemul informatic sectorial al Poliției Române (SISPOL) reprezintă sistemul
informatic de regiștrii naționali administrați de Poliția Română.
În sistemul informatic integrat SISPOL sunt gestionate date și informații de interes
operativ structurate în cadrul aplicațiilor SNRI, SEIMD, ROCRIS, FurtAuto, Urmăriți, Încarcerați,
RNAi, Itinerant, AFIS, etc.
Gestionarea accesului la resursele informatice este realizată prin sistemul Active
Directory centralizat și replicat la nivelul fiecărui inspectorat județean (44 servere Windows server
2012R2).
În acest moment, sistemul deservește:
➢ aproximativ 64.000 de utilizatori proprii sau terți, din care 40.000 activi;

353
 ➢ conectarea securizată a peste 30.000 de stații de lucru din aproximativ 4.000 de
locații la nivel național și ≈28.000 terminale radio;
➢ peste 900 de servere, dintre care 657 în teritoriu.
Din perspectiva volumului de date gestionat, acesta depășește 8.000.000.000 de
înregistrări, constituind la acest moment unul din cele mai mari „depozite de date” din România.
Volumul de interogări realizate doar în anul 2015 este de peste 30.000.000 de interogări (≈ 80.000
interogări / 24 ore), în creștere cu 14% față de anul precedent. De asemenea SISPOL asigură
platforma de acces pentru realizarea de către structurile Poliției Române a verificărilor în bazele de
date gestionate de alte instituții (≈ 20.000 interogări / 24 ore). Din perspectiva interoperabilității, la
acest moment este asigurat schimbul automat de date, bidirecțional, cu toți partenerii de cooperare,
iar dinamica acestui domeniu presupune un efort susținut.
Infrastructura virtuală bazată pe VMWare 6.0 beneficiază de 5 clustere cu următoarele
caracteristici:
➢ 48 de servere fizice
➢ 229 de servere virtuale si 10 template-uri
➢ 31 vlan-uri mapate
➢ 65 de datastore-uri atașate.
Direcția de Comunicații și Tehnologia Informației din cadrul Inspectoratului General al
Poliției Române este structura centrală care realizează, gestionează și administrează sistemul
informatic al Poliției Române, în scopul valorificării bazelor de date constituite în interesul
unităților operative pentru cunoașterea și prevenirea fenomenului infracțional. În acest context,
structura concepe și realizează analiza de business a fluxurilor de schimb de date și informații în
care sunt implicate unitățile operative ale Poliției Române, asigurând implementarea cerințelor în
sistemul informatic integrat SISPOL și generalizarea acestora la nivel național, în cadrul tuturor
unităților teritoriale. Unul dintre principalele obiective în activitatea derulată este dezvoltarea de noi
aplicații și funcționalități pentru asigurarea nevoilor informaționale ale structurilor Poliției Române
urmărind creșterea gradului de integrare al aplicațiilor, asigurarea coerenței informaționale, a
interoperabilității și compatibilității echipamentelor și produselor software, respectiv aplicarea
standardelor din domeniul tehnologiei informației (TIC) recunoscute la nivel național și
internațional, în contextul accelerării ritmului de înnoire al tehnologiilor.
DCTI elaborează strategia de interconectare a bazelor de date constituite pe diferite
domenii de activitate ale poliției, în funcție de necesitățile operative, precum și schimbul de date
între componentele informatice ale SISPOL astfel încât informațiile operative în domeniul
combaterii criminalității transfrontaliere să poată fi exploatate și de către partenerii externi. Bazele
de date administrate de DCTI stochează informații cu privire la cu privire la infracțiunile de
terorism și a faptelor conexe acestora, traficul de droguri, falsificarea de moneda și alte titluri de
valoare române sau străine, furturile de obiecte de artă și autovehicule, activitatea infractorilor
străini sau români urmăriți internațional, documente de identitate române sau străine, precum și
despre orice alte fapte prevăzute de legea penală pentru luarea măsurilor operative ce se impun în
domeniul prevenirii și combaterii criminalității cu caracter transfrontalier.
DCTI realizează activități pentru menținerea compatibilității și interoperabilității
aplicațiilor din SISPOL care furnizează date către EUROPOL, Sistemul de Informații
Schengen/SIRENE, INTERPOL, Centrul SELEC, precum și către atașații de afaceri interne și
ofițerii de legătură, atât români acreditați în străinătate, cât și străini acreditați în România.
În Raportul Comisiei Europene privind progresele înregistrate în combaterea traficului
de persoane (2016) regăsim referiri la colectarea datelor: „...este important ca statele membre să își
continue eforturile de îmbunătățire a colectării de date (defalcate în funcție de vârstă și de sex)
privind traficul de persoane, în vederea monitorizării acestui fenomen. Colectarea datelor este, de
asemenea, foarte importantă pentru a măsura impactul acțiunilor de combatere a traficului.
Coerența tendințelor statistice din cele două perioade arată că statele membre ar trebui să își
intensifice eforturile de cercetare și urmărire penală a autorilor infracțiunilor și de identificare a
potențialelor victime. Comisia se angajează să sprijine eforturile statelor membre în această

354
direcție. Aceasta implică elaborarea unor orientări mai bune și colectarea datelor cu privire la
indicatori suplimentari pentru a îmbunătăți fiabilitatea și comparabilitatea datelor”.

IV. Mijloacele tehnice prin intermediul cărora polițistul accesează sistemul

informatic sectorial al Poliției Române
Mijloacele tehnice prin intermediul cărora polițistul accesează sistemul informatic
sectorial al Poliției Române includ mai multe elemente și anume:
➢ echipamente hardware necesare realizării operațiilor specific de accesare a bazelor de
date;
➢ sistemul de programe software utilizat în obținerea informațiilor;
➢ infrastructura de rețea pentru transmiterea și prelucrarea fluxurilor de informație.
Echipamentele hardware se împart în:
➢ serverele de procesare și stocare a datelor;
➢ și serverele de asigurare a disponibilității sistemelor informatice.
Din punct de vedere tehnologic la nivelul Data Center-ului sunt prezente următoarele
tehnologii:
➢ Echipamente Procesare Date:
- Fujitsu PRIMERGY BladeFrame BF 400 S2
- Fujitsu PRIMERGY BX 900 S2
- Fujitsu PRIMERGY BX920 S2, S3
➢ Echipamente Stocare Date:
- EMC VNX 5300
- EMC CLARIION CX4-240
- DELL EMC CX4-120
- Fujitsu FibreCat CX4-120, 240
➢ Librărie de Benzi:
- Quantum Scalar i500
➢ Comunicații Ethernet:
- Switch CISCO 2950, 2960, 3560, 4506
- Router CISCO 2821, 3855
- Firewall CISCO ASA 5520, 5540, PIX 525
➢ Comunicații SAN (Fiber Channel):
- Switch CISCO MDS 9124
- Switch Brocade 5000
➢ Tehnologii de Deduplicare:
- EMC DataDomain DD670
- EMC Avamar DataStore
➢ Tehnologicii de Replicare:
- EMC RecoverPoint SE
- Dell Software SharePlex
➢ Soluţii de backup:
- EMC NetWorker
- CA ArcServe Backup
➢ Baze de date:
- Oracle 9, 10, 11
- Microsoft SQL Server 2005, 2008, 2012
➢ Software de bază și platforme de aplicații:
- Microsoft Windows Server 2008, 2008 R2, 2012 ( Servicii: AD, DHCP, FS, WSUS)
- Oracle Linux 5.7, 6.0
- Oracle VM
- Microsoft Exchange Server
- VMware 5.0, 5.1, 5.5

355
 - Intergraph Geomedia WebMap Professional Large Scale
- Intergraph Geomedia SmartClient
- Intergraph GeoMedia Professional
- Ingeea WebMapService
- Ingeea IBuild
- Quest Foglight Management Server
- Quest Foglight End User Management
- Quest Toad For Oracle
- Quest Foglight for Oracle
- Quest Spotlight
- Quest Space Manager
- Oracle WebLogic Server Enterprise Edition
- Oracle WebCenter Portal
- Oracle Business Intelligence Enterprise Edition
- IBM Lotus Domino Server
Sistemul de programe software reprezintă cumulul de aplicații informatice și baze de
date.
Infrastructura de rețea reprezintă nivelul de bază a sistemului informatic fiind compusă
din ansamblul de echipamente de rețea interconectate prin intermediul unor medii de comunicație,
asigurând folosirea în comun, de către un număr mare de utilizatori, a tuturor resurselor fizice,
logice și informaționale ale sistemului informatic în conformitate cu cerințele tehnice și de
securitate.
Rețeaua Inspectoratului General al Poliției Române este o rețea complexă, atât ca
mărime cât și din punct de vedere al multitudinii de instituții care o accesează. Este una dintre cele
mai importante rețele datorită faptului că, prin intermediul acesteia se asigură comunicarea cu toate
celelalte instituții naționale și internaționale (STS, SRI, SIE, MapN, Interpol, Europol, Sistemul
Informatic Schengen) cu atribuții în domeniul siguranței și ordinii publice.
De asemenea, pune la dispoziție o mulțime de informații cu caracter operativ de o
importanță deosebită, atât pentru structurile subordonate cât și pentru celelalte instituții care
necesită accesul la aceste informații.
Totodată, la nivelul Poliției Române este implementat un sistem digital de
radiotelefonie celulară conceput și destinat să satisfacă necesitățile de comunicații ale forțelor și
structurilor ce au ca obiect de activitate ordinea publică, pompieri, salvare pe tehnologie TETRA.
TETRA suportă atât aplicații uzuale cât și aplicații profesionale, cum ar fi:
➢ convorbiri de grup,
➢ voce/date,
➢ faximil,
➢ transfer de fișiere,
➢ accesare de baze de date,
➢ transfer de mesaje,
➢ servicii pentru localizarea vehiculelor,
➢ managementul organizațiilor (utilizatorilor).
În zonele de acoperire sistemul asigură servicii sigure și operative de transmisie voce și
date la nivelul terminalelor radio. Folosind tehnologia trunking digitală, sistemul TETRA oferă o
foarte bună calitate pentru servicii vocale și introduce aplicații sofisticate de transmisii de date.
Astfel, folosind browserul WAP integrat în terminale se pot face interogări în bazele de date ale
Centrului National de Administrare a Bazelor de Date privind Evidența Persoanelor - (CNABDEP)
furnizând informații din:
➢ evidența persoanelor,
➢ evidența actelor identitate/pașapoarte,
➢ evidența auto.

356
 V. Modalitățile și instrumentele de care dispune polițistul pentru a accesa sistemul
informatic sectorial al Poliției Române
Instrumentele, sistemele și bazele de date ce deservesc structurile operative ale Poliției
Române folosite de către polițiști pentru a accesa sistemul informatic sectorial, sunt:
➢ SNRI - Sistemul Național de Raportare a Incidentelor;
➢ SEIMD - Sistemul Electronic Integrat pentru Managementul Documentelor;
➢ Urmăriți – Aplicație dedicată pentru gestionarea persoanelor date în urmărire;
➢ Încarcerați – Baza de date AREST a Poliției Române pentru evidența informatică a
persoanelor încarcerate în aresturile din România;
➢ Itinerant – Evidența infracțiunilor comise de cetățenii români în afara țării;
➢ AFIS - Sistem automat de codificare, stocare și comparare a amprentelor și urmelor
papilare;
➢ Furt Auto – Aplicație dedicată pentru gestionarea autoturismelor furate;
➢ Obiecte – Aplicație dedicată pentru gestionarea obiectelor furate;
➢ Synergy 960 – Sistem de gestiune a cererilor de asistență polițienească
internațională;
➢ SIRENE – Sistem de asigurare a schimbului de informații suplimentare la
semnalările din SIS II;
➢ InterID – Portal de efectuare a verificărilor în bazele de date;
➢ SIISDODCA – Sistem pentru suport decizional și organizațional.
Accesul se face prin clienții software dezvoltați la nivelul Direcției Comunicații și
Tehnologia Informației, prin implementatorii proiectelor respective sau prin interfețe web. Datorită
mijloacelor multiple (existente sau viitoare) de interacțiune Web cu utilizatorul, se face o migrare
de la clienții nativi (client care depinde de limbajele native ale platformei, de exemplu: Windows) la
aplicații web cu ui receptiv (responsive) pentru diversele rezoluții ale ecranelor dispozitivelor
mobile, aplicații care se comportă ca și cele native.
Necesitatea actualizării și modernizării infrastructurii de comunicații și de tip hardware,
achiziționată începând cu anul 2008, este imperios necesară ținând seama și de faptul că este
utilizată inclusiv pentru fluxul informațional atât al aplicațiilor operative de raportare a incidentelor
sau a infracțiunilor (SNRI-SEIMD), cât și a celor de cooperare polițienească internațională.

VI. CONCLUZII
Infrastructura care deservește în prezent structurile operative din cadrul Poliției Române
nu răspunde tuturor nevoilor de securitate, performanță și sustenabilitate necesare asigurării
îndeplinirii cerințelor de acces la informație în timp util și a celor de disponibilitate a fluxurilor
informaționale stabilite în conformitate cu documentele comunitare în domeniu.
Sistemul informatic existent în prezent la nivelul Poliției Române, nu răspunde în
totalitate, atât nevoilor polițistului, cât și ale cetățeanului. Astfel, accesarea de la distanță a
informațiilor prin intermediul dispozitivelor de tip tablete, de către structurile operative, prin
conexiuni securizate de tip VPN, vor permite dezvoltarea capacității instituționale în activitățile
investigative și de cooperare derulate de instituțiile naționale și internaționale cu atribuții în
apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, a proprietății private și publice,
prevenirea și descoperirea infracțiunilor, respectarea ordinii și liniștii publice.
În concluzie, există necesitatea reconfigurării complete a acestui sistem, pe un suport
tehnic de actualitate, pentru a fi funcțional și adaptat nevoilor existente în vederea funcționării
acestuia la parametrii optimi.

Referințe bibliografice
1. B. Buzan, L. Hansen, The Evolution of International Security Studies, Cambridge,
Cambridge University Press, 2009;

357
 2. B. H. Boar, The Art of Strategic Planning for Information Technologies, 2nd edition,
John Wiley & Sons, Inc., New York, 2001;
3. C. Voicu, Ş. Prună, Managementul organizațional al poliției, Editura Mediauno,
București, 2007;
4. C. L. Kenneth, J. P. Laudon, Management Information Systems. Organization and
Technology in the Networked Enterprise, Prentice Hall, London, 2000;
5. I. C. Mihai, Securitatea informațiilor, Editura Sitech, 2012;
6. I. G. Roșca, B. Ghilic-Micu, M. Stoica, Informatica, Societatea informațională,
eServiciile, Editura Economică, București, 2006;
7. J. O'Brien, Introduction to Information Systems. Essentials for the Internetworked E-
Business Enterprise, McGraw-Hill, 2001;
8. V. V. Patriciu, Criptografia și securitatea rețelelor de calculatoare, Editura Tehnică,
1994;
9. Ş. Prună, Managementul organizației poliției, Universul Juridic Publishing House,
Bucharest, 2012;
10.https://www.politiaromana.ro/ro/structura-politiei-romane/unitati-centrale/directia-
comunicatii-si-tehnologia-informatiei

358
ROLUL LECȚIILOR ÎNVĂȚATE ÎN EDUCAȚIA LUCRĂTORILOR
DIN DOMENIUL INTELLIGENCE

THE ROLE OF LESSONS LEARNED IN THE EDUCATION

OF INTELLIGENCE WORKERS
PĂTRAȘCU Diana - Ecaterina
Academia Naţională de Informaţii „Mihai Viteazul”
patrascu.de@gmail.com

Abstract (ro): Multe organizații de intelligence sunt afectate de probleme care

apar în mod repetat în cadrul activităților desfășurate. Fiecare eveniment de acest gen
poate fi văzut din perspectiva impactului și a implicațiilor sale directe asupra unui
proiect.
Lecțiile învățate permit organizațiilor de intelligence să progreseze ca urmare a
cunoașterii atât a greșelilor cât și a succeselor sale, împiedicând repetarea unor acțiuni
cu impact negativ asupra activității unei structuri și permițându-i să reediteze reușitele
înregistrate.
Departe de a constitui o practică modernă, interpretarea și exploatarea
experiențelor trecute reprezintă metode foarte vechi, organizațiile de intelligence având
o preocupare deosebită pentru exploatarea lecțiilor anterioare și dezvoltând metode și
proceduri specifice de realizare a acestui demers într-un cadru organizat, reglementat și
pragmatic.
O lecție învățată este o schimbare a comportamentului personal sau operațional ca
rezultat al experienței, nereprezentând doar o acumulare științifică de exemple utile sau
o garanție de soluții rigide și aplicabile, ci o cunoaștere generată de observarea
sistematică a evenimentelor din trecut în scopul îmbunătățirii învățării continue.
Lucrarea de față este axată pe sublinierea importanței lecțiilor învățate în
domeniul intelligence ca formă specifică de gestionare a cunoștințelor într-o
organizație, din perspectiva exploatării experiențelor din trecut ale acesteia sau a altor
structuri similare, în scopul revizuirii intermediare/ finale a unui proces.
Ca și în cazul oricărei schimbări organizaționale semnificative, pentru a putea
face asta este necesară implementarea unui proces eficient de învățare prin proceduri
care asigură extragerea, validarea, instituționalizarea și utilizarea experiențelor
anterioare.
Până în prezent valabilitatea învățării din experiența anterioară a fost dovedită
îndeosebi în ceea ce privește palierul acțional și modificările ce s-au adus pe acest
segment referitoare la metodele de realizare a unor activități/ acțiuni și îmbunătățirea
derulării unor procese în cadrul unei organizații.
Astfel, lecțiile învățate ar trebui să fie incluse în procesele de educație și training
la toate nivelurile unei organizații, în vederea menținerii unei identități proprii și
îmbunătățirii competitivității instituției pe baza experienței comune.

Cuvinte-cheie: lecții învățate, educație, pregătire, intelligence, evoluție, istoria

războiului, managementul învățării.

Abstract (en): Many intelligence organizations are affected by negative issues

that are repeatedly occurring in their activities. Each event of this kind can be seen from
the perspective of its impact and its direct implications on a project.

359
 Lessons learned allow intelligence organizations to progress as a result of
knowing both its mistakes and its successes, preventing the repetition of actions with
negative impact on the activity of a department and allowing it to re-enact the recorded
successes.
Far from being a modern practice, the interpretation and exploitation of past
experiences are very old methods, intelligence organizations having a particular
preoccupation with exploiting previous lessons and developing specific methods and
procedures to achieve this in an organized, regulated and pragmatic setting.
A lesson learned is a change in personal or operational behavior as a result of
experience, not just a scientific accumulation of useful examples or a guarantee of rigid
and applicable solutions, but knowledge generated by the systematic observation of past
events in order to improving lifelong learning.
This paper focuses on highlighting the importance of intelligence lessons learned
as a specific form of knowledge management in an organization, from the perspective
of exploiting past experiences of the institution or other similar structures for the
purpose of reviewing the process.
As with any significant organizational change, in order to do this it is necessary to
implement an effective process of learning through procedures that ensure the
extraction, validation, institutionalization and use of previous experiences.
So far, the validity of learning from previous experience has been proven
particularly with regard to the action plan and the changes that have been made to this
segment regarding the methods of carrying out activities/ actions and improving the
running of processes within an organization.
Thus, the lessons learned should be included in education and training processes
at all levels of an intelligence organization in order to maintain an own identity and
improve the institution's competitiveness on the basis of common experience.

Keywords: lessons learned, education, training, intelligence, evolution, war

history, learning management

I. În loc de introducere
În ce măsură este învățarea din evenimente trecute un bun care poate fi exploatat,
reutilizat sau extrapolat la situațiile din prezent sau viitor? Acumularea sistematică a diverselor
situații și experiențe în scopul îmbunătățirii activității organizației, prin intermediul experiențelor
observate și sistematizate, dezvoltă o sinergie a capacităților istorice, analitice și de documentare
centrate pe cunoaștere1.
Este adevărat faptul că răspunsul nu a obținut întotdeauna un consens în rândul
experților. Istorici militari cum ar fi Hew Strachan, au dedicat lucrări semnificative pentru a evalua
utilitatea istoriei militare și valoarea de „aplicare didactică universală“2, de la concepția critică și
originală a lui Carl von Clausewitz ( „On Historical Examples“) până la tratatele lui Liddell Hart
sau ale unor autori moderni, cum ar fi Gary Sheffield3, care au pus în perspectivă lecțiile învățate
din istorie atunci când au oferit situații anterioare drept modele pertinente pentru procesul de luare a
deciziilor. Mai exact, pentru studiul intelligence mai mult decât pentru istoria războiului, sinteze
recente, cum ar fi cele efectuate de Timothy Walton4 au reabilitat, prin alegerea de exemple istorice,
importanța studiului retrospectiv și aplicarea directă a acestuia în educația în intelligence.

1
A. Chua, W. Lam, Center for army lessons learned: knowledge application process in the military, International
Journal of Knowledge Management, vol. 2, no. 2, april-june 2006, pp. 69-82.
2
H. Strachan, European Armies and the Conduct of War, New York, Routledge, January 3, 1988, pp. 27-38.
3
G. Sheffiekd, Military Past, Military Present, Military Future: The Usefulness of Military History, Rusi Journal, vol.
153, no. 3, 2008, pp. 102-107.
4
T. Walton, Challenges in Intelligence Analysis: Lessons from 1300 BCE to the Present, Cambridge University Press,
2010.

360
 Studierea trecutului este primul pas spre identificarea modelelor de comportament de-a
lungul timpului, fiind posibil să fie percepute fenomene similare și manifestările lor în fiecare etapă
a timpului. Astfel de cunoștințe furnizează chiar și produse de intelligence specifice, cum ar fi cele
de practici pentru zonele de conflict. Dar, mai presus de toate, „regândirea lor“ contribuie și la
evaluarea măsurii în care acestea pot fi utilizate ca o bază eficace de cunoștințe pentru acțiunile
viitoare.
O lecție învățată contribuie, de asemenea, la construirea unei capacități mentale speciale
pentru depășirea dificultăților și sporirea adaptabilității și flexibilității organizațiilor de intelligence
în ceea ce privește soluțiile sau reziliența5, prin utilizarea proactivă a studiilor de caz. Astfel,
aceasta ajută, deși doar parțial, la inovația din cadrul fiecărei organizații - în special în cadrul
forțelor armate – care trebuie să se adapteze la mediile schimbătoare și la diverse contexte de
război, care trebuie să ofere membrilor lor o organizare dinamică, deschisă și flexibilă, care vizează
adaptabilitatea continuă.
Interesul și utilitatea incontestabilă a studiului istoriei din perspectiva intelligence este
mai puțin centrată pe identificarea unor soluții din trecut și mai mult pe construirea unui spirit
inovator, deschis, capabil să înțeleagă evenimente din mai multe perspective. Istoria declanșează
astfel imaginația, atât de vitală pentru toți analiștii de informații6, nu neaapărat din perspectiva
creării unei liste de soluții perfect adaptabile sau formule de bază pentru situații care pot apărea.
Astfel, avem mai mult de-a face cu o configurație intelectuală specială a unui analist,
care trebuie să acumuleze exemple și observații pentru a crește capacitatea sa de analogie și, în
acest mod, obține o mai mare creativitate pentru o abordare flexibilă la soluții7, mai degrabă decât
aplicarea lor rigidă și directă. Cu cât acesta va avea mai multe exemple și o mai mare înțelegere
asupra evenimentelor din trecut, cu atât capacitatea acestuia de a face legături între informații și a
găsi soluții va fi mai mare.
Studiul istoriei militare, precum și a soluțiilor de intelligence folosite la un moment dat,
acționează ca o sursă de inspirație și factor de multiplicare pentru capacitățile creative și inovatoare,
cu atât mai mult prin analogie decât aplicarea directă.
Numeroasele aptitudini și capacități ale oricărui lucrător în domeniul intelligence care
trebuie să fie judicios și competent ar trebui să includă căutarea trecutului pentru a găsi
avertismente, învățături.
În prezent, multe astfel de învățături istorice sunt adesea recuperate din tratate, memorii
și breviare care sunt aplicate în orice domeniu de activitate. Astfel de învățături, cum ar fi The art of
war a lui Sun Tzu, sunt ușor de găsit pe rafturile bibliotecilor în prezent.
Lucrătorul în intelligence trebuie să dovedească prudență, echilibru și previziune, prin
studiul sistematic al sfaturilor bune și momentelor dificile din trecut, aceasta reprezentând o cheie
indispensabilă pentru atingerea excelenței în gestionarea problematicilor aflate în responsabilitate.

II. Experiențe din trecut pentru viitor

În acest context de modificări și adaptări ale dinamicii impuse de modificarea riscurilor
și amenințărilor la adresa securității globale, preocuparea pentru îmbunătățirea metodelor,
procedurilor și a modalităților de a spori calitatea intelligence ca instrument de prevenire a crescut
considerabil.
Cunoașterea conflictelor și problematicilor din trecut este vitală pentru stabilirea
parametrilor în care, este posibil, în prezent, să fie caracterizată o amenințare, un risc sau o
vulnerabilitate.
Întradevăr, palierul logistic și natura schimbărilor tehnologice s-au modificat capital dar
temele, emoțiile și retorica au rămas constante de-a lungul secolelor, și, astfel, previzibile.

5
W. Murray, Military adaptation in war with fear of change, Cambridge University Press, 2011.
6
S. Marrin, Adding value to the intelligence product, în Loch, JOHNSON, (ed.), Handbook of Intelligence Studies, New
York, Routledge, 2007, pp. 199-210.
7
S. Marrin, Improving Intelligence Analysis: Bridging The Gap Between Scholarship And Practice, New York,
Routledge, 2011.

361
 În prezent se încearcă completarea analizei conflictelor din trecut (sursa principală a
gândirii militare) prin cercetarea unor științe sociale cum ar fi demografia, economia, geopolitica
etc., în scopul de a prezice natura conflictelor viitoare, precum și de a proiecta și de a organiza tipul
de răspuns potrivit“.
De-a lungul secolelor, au avut loc la transformări decisive în metodele de abordare și
înțelegere a conflictului și aspectelor sale cele mai de bază, fie din cauza progreselor tehnologice
utilizate în fiecare perioadă ori ca urmare a evoluției fără precedent a modalităților de comunicare,
fie urmare a acordării unei atenții accentuate profesionalizării ofițerilor. Studiul fiecărei revoluții
militare seamănă cu un puzzle progresiv și acumulativ, ajungându-se, în prezent, așa cum a susținut
de David T. Moore8 la dezbaterea modului în care analistul, prin intermediul gândirii critice
identifică soluții inovatoare.
Fie că este vorba de revoluție sau de transformare, ne confruntăm cu o paradigmă
inevitabilă , intelligence-ul, bine exploatat, integral conceput și actualizat, transformându-se într-un
9

instrument preventiv.
Cu toate că este posibil ca puzzlle-ul să conțină piese care se repetă10 și care sunt
inerente tuturor perioadelor, este important de subliniat și definit caracteristicile specifice ale
acestora.
Valabilitatea studierii contextului, locației în spațiu și timp, a factorilor istorici
identităților și setului de valori și credințe pentru extragerea de cunoștințe noi ajută la îmbunătățirea
procesului de identificare și de exploatare a lecțiilor învățate pentru organizație.
Rămâne de stabilit care sunt acestea și care este curicullumul recomandat de a fi
implementat în universități în scopul educării personalului din zona intelligence.
Generarea de noi cunoștințe stă la baza procesului de învățare a tuturor organizațiilor,
acesta fiind motorul de bază al evoluției științifice și dezvoltării tehnologice.
Un proces de învățare proactiv, vorbind în sens general, este centrat pe trei funcții-
cheie: observarea și compilarea de experiențe, efectuarea de acțiuni pentru a schimba modul în care
se realizează lucrurile și încorporarea fluidă a acestor modificări într-o organizație, astfel încât
beneficii măsurabile să fie obținute.
Compilarea, organizarea și aplicarea proactivă a experienței11 dobândită în timpul unor
conflicte a fost indisolubil legată de modul în care istoria globală a evoluat și de crearea ulterioară a
unei doctrine pentru fiecare moment istoric, ținând seama de cauze, circumstanțe, explicații și
dimensiuni ale fenomenelor/ proceselor.
Abordarea formală a procesului de învățare poate reduce riscul comiterii unor greșeli
repetitive și îmbunătăți șansele ca succesele să fie repetate. Acest lucru înseamnă un risc operațional
redus, costuri mai mici și consolidarea eficienței operaționale“.
Examinarea sistematică a informațiilor disponibile pe un anumit subiect include
analizarea evoluției caracteristicilor sale, a modificărilor, constantelor și analogiilor, astfel încât să
se poată dezvolta un punct de vedere detaliat și îmbunătăți previziunile și estimările.
O lecție învățată constă în evaluarea pozitivă și asimilarea conținutului acesteia, fie că
este favorabilă sau nu obiectivelor organizației. Dacă lecția este pozitivă, acesta ar trebui să rămână
valabilă. Dacă lecția este nefavorabilă, aceasta ar trebui evitată și ar trebui să fie propuse noi metode
sau practici care să o înlocuiască.
O lecție învățată provine din observarea detaliată a unui eveniment, un rezultat sau o
metodă, care, la rândul său, asigură bucăți izolate de informații. Observarea unor astfel de
evenimente, considerate ca obiecte unice de învățare deschide calea pentru compilare sistematică,

8
D. T. Moore, Sensemaking: A structure for an intelligence revolution, Washington, National Defence Intelligence
College, 2011.
9
L. R. Scott, G. Hughes, Intelligence, Crisis and Security: Lessons from History?, Intelligence and National Security,
vol. 21 no. 5, 2006, pp. 653-674.
10
L. R. Scott, G. Hughes, Intelligence in the Twenty-First Century: Change and Continuity or Crisis and
Transformation, Intelligence and National Security, vol. 24, no. 1, 2009, pp. 6-25.
11
P. Senge, The Fifth Discipline: The Art & Practice of The Learning Organization, N. York, Random House, 2006.

362
evaluare și interrelaționare. Pentru fiecare incident unic, o matrice este generată pentru detalierea
părților sale definitorii, caracteristicilor și trăsăturilor.
Lecțiile învățate reprezintă cunoaștere ce provine din experiență care poate ajuta sau
poate influența munca altora.
Exploatarea lecțiilor învățate este o metodă axată pe identificarea și selectarea
observațiilor prin intermediul analizei critice. Evenimente specifice similare trebuie să fie analizate
în diferite momente în timp, plasate pe o linie cronologică pentru a putea fi studiate și a determina
gradul lor de analogie sau disparitate.
Odată ce relevanța a fost confirmată, acesta poate fi încorporat în doctrină sau standarde
care ghidează luarea deciziilor în circumstanțe similare.
Cu toate acestea, căutarea de analogii istorice aduce adesea efecte contrare și rezultate
diferite, fiind necesară cercetarea cauzelor, a circumstanțelor - analoage sau diferite - spre
înțelegerea fenomenului.
Un studiu comparativ al asemănării și diferențelor dintre cazuri similare în timp ar
trebui să indice acele situații în care proceduri identice au fost folosite în conjuncturi similare,
producând aceleași rezultate în diferite perioade, precum și acele circumstanțe în care, în pofida
asemănării situațiilor și procedurilor, rezultatele au fost total diferite. În ambele variante, putem
obține lecții învățate, pozitive și negative.
Analiza comparativă critică este o metodă bazată pe studiul sistematic a ceea ce a fost
adecvat la un moment dat pentru a concluziona dacă acesta poate fi proiectat până în prezent sau în
viitor și în ce grad de relevanță.
Verificarea sistematică prin efectuarea unor experimente repetate care dovedesc că, în
condiții identice, s-au înregistrat aceleași rezultate este esențială pentru determinarea eficienței
viitoare.
Este necesar să facem o distincție între o lecție învățată și o lecție identificată, fiind
recunoscut faptul că, deși unele organizații identifică, pe parcursul desfășurării activității, experiențe
utile pentru viitor, acestea nu sunt întotdeauna absorbite la toate nivelurile acesteia.
Astfel, înainte de a putea afirma că o lecție a fost asimilată trebuie să parcurgă mai
multe etape:
a. dezbaterea experienței cu membrii organizației;
b. identificarea punctelor de învățare și a diferențelor pozitive/ negative între ceea ce
era planificat și ce s-a întâmplat de fapt;
c. analizarea cauzelor care au generat diferențele;
d. generalizarea și identificarea măsurilor ce trebuiesc luate în activitatea viitoare
pentru a evita o eroare sau pentru a repeta succesul.
În această ultimă etapă avem o lecție identificată. Va fi o lecție utilă, dacă alții pot
învăța din ea, iar pentru ca alții să învețe de la ea, trebuie să fie suficient de specifică.
Concluzionând, trebuie să fie o recomandare, mai degrabă decât o observație, bazată pe
experiența analizată, de la care alții pot învăța pentru a-și îmbunătăți performanța.
O lecție învățată trebuie să fie însoțită de modificarea unui document, unei proceduri,
politici, structuri sau comenzi. Ulterior, această schimbare trebuie comunicată, astfel încât practicile
de lucru să fie schimbate.
Când se poate spune că o bună practică a devenit o lecție învățată? O bună practică este
o activitate, o metodă sau pur și simplu o modalitate de a rezolva o problemă, care poate fi
reprodusă în circumstanțe similare.
O bună practică, integrată în cunoștințele tacite ale unei organizații, ar trebui să fie
transformată în cunoștințe explicite prin documentare și includerea sa în lista organizației de
experiențe pozitive. Este nevoie, de asemenea, de actualizare, validare și verificare. Acestea trebuie
să fie supuse periodic unui proces de audit pentru a ne asigura că, într-adevăr, conținutul acesteia
rămâne valabil și includerea sa în procesul de învățare a organizației produce în mod eficient și
cuantificabil beneficii tangibile sau intangibile. Pe scurt, ceea ce s-a dovedit util o dată sau de un
număr de x de ori pentru o anumită circumstanță nu garantează că în viitor, întotdeauna, va avea

363
succes. Acestea ar trebui să urmărească aplicarea sa la un viitor pe termen scurt, mediu sau lung, cu
scopul de a genera noi cunoștințe și reduce incertitudinea unei organizații, îmbunătățind procesul de
învățare continuă.
Printre factorii12 care contribuie la succesul implementării unor lecții învățate se
numără: insuflarea unei culturi organizaționale orientate spre performanță și deschidere; crearea
unor proceduri simple dar formale pentru implementarea lecțiilor învățate; alocarea timpului și
resurselor necesare și adecvate pentru captarea, analizarea și instituționalizarea lecțiilor învățate;
realizarea de recenzii post-proiect pentru a asigura că lecțiile învățate au fost asimilate; crearea unor
baze de date accesibile destinate gestionării lecțiilor învățate; revizuirea și îmbunătățirea periodică a
procesului organizat de învățare.
Pentru a rezuma, în opinia mea, o lecție învățată este rezultatul unei experiențe
observate transformată într-o soluție eficientă, aplicabilă. Acest lucru se realizează printr-un proces
de analogie retrospectivă și de comparare cu cazuri similare, precum și de validare și proiecție în
viitor pentru a obține noi cunoștințe. O lecție învățată reduce riscul și incertitudinea, crescând astfel
eficiența. Este un fel de învățare științifică din trecut, recent sau de la distanță. Cu toate acestea,
interesul în aceasta nu se limitează la domeniul de aplicare al eficacității și eficienței.
Studiul istoriei serviciilor de informații nu trebuie să fie considerat doar un exercițiu al
cunoașterii științifice a trecutului. Acesta trebuie să ne permită să înțelegem originea și natura
agențiilor de informații de astăzi, obține o perspectivă mai clară asupra prezentului și crearea unui
set de lecții învățate, care acționează ca un ghid pentru practicieni.
Aceste lecții învățate derivă din acțiunile întreprinse, executate și rezolvate, prin
exerciții, operații sau experimente, care au atins anumite rezultate.
Este posibil ca în organizațiile de intelligence din România, lecțiile învățate să fie
colectate, organizate, analizate, reglementate sau calculate? Se poate și trebuie. Mai mult decât atât,
conștienți de valoarea oferită de dinamizarea profilurilor profesionale, care pot fi readaptate la
mediile de valorificare a cunoștințelor, se pune următoarea întrebare: Cine poate rula un program de
lecții învățate? Ce profil din cadrul unei organizații poate forma o parte a acestei metodologii de
lucru? Răspunsul este oricine în cadrul unei organizații, cu condiția ca activitatea acelui
departament să contribuie - prin observații și argumente - la oferirea unor lecții prin analogie, studiu
și îmbunătățire.

III. Concluzii
O lecție învățată este o parte fundamentală a subsistemelor de informare și de gestionare
a cunoștințelor încorporate în capitalul intelectual al unei structuri și, fără echivoc, contribuie la
consolidarea învățării organizaționale, făcând organizația mai puternică.
Indiferent de tipul structurii de care vorbim, lecțiile învățate cresc nivelurile de inovare,
competitivitate și de poziționare.
Utilizarea tradițională a cunoștințelor tacite și explicite în cadrul unei organizații de
intelligence conduce la o sinergie de domenii și acțiuni bazate pe informații, între diferitele
departamente ale acesteia.
Sinergia dintre planuri și subsisteme în cadrul unei singure organizații consolidează
nivelul de competitivitate și inovare și permite o mai mare flexibilitate și capacitate de adaptare la
riscurile, amenințările și oportunitățile care apar. Dimenisunea lecțiilor învățate ar trebui să fie una
dintre cele mai active obiective ale organizației legate de reziliență și adaptabilitate.
În cele din urmă, o organizație de intelligence care dezvoltă propriile lecții învățate
consolidează identitatea sa corporativă prin sublinierea valorii experienței comune și îmbunătățirea
entității în ansamblul său, nu numai prin succesele de care se bucură toți membrii săi, ci mai
degrabă, și chiar mai important, prin greșeli, în scopul de a se perfeționa permanent. Toate

12
M. Marlin, Implementing an Effective Lessons Learned Process in a Global Project Environment - UTD 2nd Annual
Project Management Symposium Proceedings, Dallas, Texas, 2008, disponibil online la http://www.westney.com/wp-
content/uploads/2014/05/Implementing-an-Effective-Lessons-Learned-Process-In-A-Global-Project-Environment.pdf,
accesat la 23.04.2017.

364
departamentele, diviziile și unitățile care alcătuiesc o organizație pot găsi, astfel, în managementul
lecțiilor învățate un element care unifică valorile și cultura acesteia.

Referințe bibliografice
1. A. Chua, W. Lam, Center for army lessons learned: knowledge application process
in the military, International Journal of Knowledge Management, vol. 2, no. 2, april-june 2006, pp.
69-82.
2. M. E. D. Koenig, K. T. Srikantaiah, Knowledge Management Lessons Learned. What
Works and What Doesn’t, Hardcover, March, 2004.
3. M. Marlin, Implementing an Effective Lessons Learned Process in a Global Project
Environment - UTD 2nd Annual Project Management Symposium Proceedings, Dallas, Texas,
2008, disponibil online la http://www.westney.com/wp-content/uploads/2014/05/Implementing-an-
Effective-Lessons-Learned-Process-In-A-Global-Project-Environment.pdf, accesat la 23.04.2017.
4. S. Marrin, Adding value to the intelligence product, în Loch, JOHNSON, (ed.),
Handbook of Intelligence Studies, New York, Routledge, 2007, pp. 199-210.
5. S. Marrin, Improving Intelligence Analysis: Bridging The Gap Between Scholarship
And Practice, New York, Routledge, 2011.
6. D. T. Moore, Sensemaking: A structure for an intelligence revolution, Washington,
National Defence Intelligence College, 2011.
7. D. T. Moore, Critical thinking and intelligence analysis, Occasional Paper Number
Fourteen, National Defense Intelligence College, Washington DC, March, 2007.
8. W. Murray, Military adaptation in war with fear of change, Cambridge University
Press, 2011.
9. L. Scott, G. R. Hughes, Intelligence, Crisis and Security: Lessons from History?,
Intelligence and National Security, vol. 21 no. 5, 2006, pp. 653-674.
10. L. Scott, G. R. Hughes, Intelligence in the Twenty-First Century: Change and
Continuity or Crisis and Transformation, Intelligence and National Security, vol. 24, no. 1, 2009,
pp. 6-25.
11. P. Senge, The Fifth Discipline: The Art & Practice of The Learning Organization,
N. York, Random House, 2006.
12. G. Sheffield, Military Past, Military Present, Military Future: The Usefulness of
Military History, Rusi Journal, vol. 153, no. 3, 2008, pp. 102-107.
13. H. Strachan, European Armies and the Conduct of War, New York, Routledge,
January 3, 1988, pp. 27-38.
14. T. Walton, Challenges in Intelligence Analysis: Lessons from 1300 BCE to the
Present, Cambridge University Press, 2010.

365
 TRAFICUL DE PERSOANE

TRAFFICKING IN PERSONS
Drd. POPA Corneliu
Inspectoratul de Poliţie Judeţean Harghita
popacorneliu42@yahoo.com

Abstract (ro): Traficul de persoane se referă la recrutarea, transportarea,

transferarea, cazarea sau primirea prin ameninţare, violenţă sau prin alte forme de
constrângere, prin răpire, fraudă ori înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de
imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, ori prin
oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea
consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul
exploatării acestei persoane. Recrutarea constă în atragerea victimei spre a fi exploatată
în vederea obţinerii de profit.
În domeniul prevenirii şi combaterii traficului de persoane în România, dinamica
intervenţiilor a fost remarcabilă după 2002. Pe unele dimensiuni în mai mare măsură şi
cu mai bune rezultate, cum ar fi identificarea victimelor, referirea acestora, funcţionarea
Sistemului Integrat de Monitorizare şi Evaluare a Victimelor Traficului de Persoane.
Acestea se reflectă în mare măsură în rapoartele Agenţiei Naţionale împotriva
Traficului de Persoane pentru anii 2007 - 2013. Criteriile prin care se urmăreşte evoluţia
fenomenului şi a intervenţiei sunt: structura grupului victimelor pe vârstă, sex, forma de
exploatare, prevalenţa tipului de recrutare, țările de destinaţie, trafic intern, victime
cetăţeni străini în România, numărul de cazuri anchetate şi a celor puse sub acuzare,
numărul de cazuri de victime asistate și numărul și finanţarea programelor de prevenire.
După cum reflectă statisticile, s-a produs o scădere a numărului de victime,
determinată, în parte, de măsurile luate de prevenire şi combatere, dar şi de diminuarea
capacităţii de identificare a victimelor odată cu aderarea României la Uniunea
Europeană, urmare a diminuării controlului frontalier. Totuşi, îmbunătăţirea sistemelor
de identificare a actelor false a dus la limitarea traficului extern de minori. Un alt factor
ce îngreunează identificarea victimelor post-aderare îl constituie simplificarea
condiţiilor de şedere a victimelor în ţările de destinaţie din Europa. Pe de altă parte,
identificarea victimelor traficului intern, se realizează exclusiv de către organele de
urmărire penală, serviciile de outreach fiind inexistente pentru victimele traficului
intern de persoane. Identificarea şi înregistrarea victimelor, implicit stabilirea unui
număr al acestora cât mai apropiat de realitate, este îngreunată şi de faptul că victimele
se auto-percep ca prostituate sau muncitori ilegali şi nu înţeleg poziţia de exploatare în
care se află.
În concluzie principalele tendinţe sunt: creşterea numărului de victime ale
traficului intern, forma de exploatare sexuală, minore ce pot fi extrem de uşor dislocate
din familie, comunitate sau din sistemul de învăţământ, creşterea numărului de bărbaţi
victime ale traficului forma de exploatare muncă forţată, menţinerea unui număr
semnificativ de victime de sex masculin, adulţi şi minori exploataţi sexual.
Ca şi metode de cercetare predilecte, în acest articol, am utilizat documentarea
bibliografică şi studiile de caz.
Obiectivele cercetate fac parte integrante din principalele forme de exploatare în
traficul de persoane şi anume: exploatarea sexuală, tendinţa de scădere a vârstei de
recrutare, existenţa unor zone gri, caracter transnaţional, caracter evolutiv, reprezintă o
industrie profitabilă, exploatarea prin muncă forţată.

366
 Utilitatea acestei lucrări ştiinţifice implică pregătirea instituţiilor abilitate în
prevenirea şi combaterea unor astfel de fenomene cât şi sensibilizarea organismelor în
plan legislativ.

Cuvinte–cheie: trafic, victime, constrângere, exploatare, profit, prostituţie,

cerşetorie, trafic de persoane, victime asistate, prevenire şi combatere, forma de
exploatare, reprimarea şi sancţionarea traficului de persoane, ţară de origine și tranzit
pentru victimele traficului de persoane, control frontalier.

Abstract (en): Trafficking in human beings refers to recruitment, transportation,

transfer, accommodation or reception by threats, violence or other forms of coercion,
abduction, fraud or deception, abuse of authority or taking advantage of that person's
inability to defend himself or tohavehis / And expressing the will or by offering, giving,
accepting or receiving money or other benefits in order to obtain the consent of the
person having authority over another person for the purpose of exploiting that person.
Recruitment is to attract the victim to be exploited for profit.
In the field of preventing and combating trafficking in human beings in Romania,
interventions dynamics have been remarkable since 2002. On some more dimension
edand better results, such as the identification of victims, the reference to them, the
functioning of the Integrated Victim Monitoring and Evaluation System Trafficking in
Persons. These are largely reflected in the reports of the National Agency against
Trafficking in Persons for the years 2007 - 2013.
The criteria for the evolution of the phenomenon and the intervention are:
structure of the group of victims by age, sex, form of exploitation, prevalence of the
type of recruitment, destination countries, internal trafficking, victims of foreign
citizens in Romania, the number of investigated cases and of the cases, the number of
cases of assisted victims and the number and financing of prevention programs.
As statistics show, there has been a fall in the number of victims, partly due to
preventive and counter measures, but also to the diminution of victim identification
capacity as Romania joins the European Union as a result of diminishing border control.
However, improving identification systems for false acts has led to the limitation of
foreign trafficking of minors. Another factor that makes it difficult to identify post-
accession victims is the simplification of the conditions of residence of victims in
destination countries in Europe. On the other hand, the identification of victims of
internal trafficking is carried out exclusively by the criminal prosecution bodies, out
reach services being non-existent for the victims of internal trafficking. Identifying and
registering victims, implicitly establishing a number as close as possible to reality, is
also hampered by the fact that victims perceive themselves as prostitutes or illegal
workers and do not understand the position of their exploitation.
In conclusion, the main trends are: the increase in the number of victims of
internal trafficking, the form of sexual exploitation, minors that can be extremely easily
displaced from the family, the community or the education system, the increase in the
number of trafficked men, the form of forced labor exploitation, maintaining a
significant number of male victims, adults and minors sexually exploited.
As leading methods of research, in this article, I used bibliographic documentation
and case studies.
The researched objectives are an integral part of the main forms of exploitation in
trafficking in human beings, namely: sexual exploitation, decreasing recruitmentage,
existence of gray areas, transnational character, evolutionary character, a profitable
industry, forced labor exploitation.

367
 The usefulness of this scientific work involves the preparation of institutions
competent to prevent and combat such phenomena as well as the sensitization of bodies
in the legislative field.

Keywords: trafficking, victims, coercion, exploitation, profit, prostitution,

begging, trafficking in human beings, assisted victims, preventionand combat, the form
of exploitation, suppressing and sanctioning trafficking in human beings, country of
origin and transit for victims of trafficking in humanbeings, frontier control.

INTRODUCERE
În domeniul prevenirii şi combaterii traficului de persoane în România, dinamica
intervenţiilor a fost remarcabilă după 2002. Pe unele dimensiuni în mai mare măsură şi cu mai bune
rezultate, cum ar fi identificarea victimelor, referirea acestora, funcţionarea Sistemului Integrat de
Monitorizare şi Evaluare a Victimelor Traficului de Persoane. Acestea se reflectă în mare măsură în
rapoartele Agenţiei Naţionale împotriva Traficului de Persoane pentru anii 2007 - 2013. Criteriile
prin care se urmăreşte evoluţia fenomenului şi a intervenţiei sunt: structura grupului victimelor pe
vârstă, sex, forma de exploatare, prevalenţa tipului de recrutare, țările de destinaţie, trafic intern,
victime cetăţeni străini în România, numărul de cazuri anchetate şi a celor puse sub acuzare,
numărul de cazuri de victime asistate și numărul și finanţarea programelor de prevenire.
Putem distinge două perioade în evoluţia fenomenului în ţara noastră: cea a anilor ,90,
când imediat după schimbarea din 1989 s-a cristalizat fenomenul în absenţa legislaţiei specifice, şi
cea de după 2000. România a ratificat într-un timp scurt Protocolul la Convenţia Naţiunilor Unite
împotriva criminalităţii transnaționale organizate privind prevenirea, reprimarea şi sancţionarea
traficului de persoane din decembrie 2000, respectiv în 2002 prin Legea 565/2002.
Un aspect extrem de important în prevenirea şi combaterea fenomenului, ca şi în
asistenţa victimelor, îl are faptul că traficul de persoane este o formă de crimă organizată
transnaţională. Cooperarea între agenţii naţionale şi cooperarea pe plan internaţional constituie o
condiţie obligatorie a succesului în limitarea fenomenului. Pe de altă parte faptul că victimele şi
structurile de suport pentru victime se găsesc adesea în situaţii de mare risc, pune o şi mai mare
presiune pe instituțiile guvernamentale responsabile. ,,O problemă dificilă ce se referă la protecţia
victimelor traficului, ţine de consimţământul victimei traficate. Chiar dacă victima și-a dat inițial
consimţământul, acest fapt nu înseamnă că dreptul învinuitului de a se apăra este restricţionat şi la
prezumţia nevinovăţiei. Protocolul cu privire la Traficnu trebuie interpretat ca lăsând dovada
probelor pe seama victimei. În general, consimţământul unei victime adulte nu este relevant atunci
când au fost aplicate orice măsuride constrângere stabilite de Protocol”1. Se poate afirma că aceasta
a determinant structura specifică a Mecanismului naţional de identificare şi referire a victimelor
traficului de persoane, ce pune atât de mult accentul pe libertatea victimei de a se decide să participe
la procesul împotriva agresorului acuzat de trafic, mecanism care funcționează începând din anul
2008.
Combaterea fenomenului s-a realizat şi în ţara noastră cu precădere în contextul
schimbărilor legislative pe plan internaţional şi nu ca o iniţiativăde politică naţională. Pentru mai
buna înţelegere a evoluţiei cadrului legislativ internaţional reproducem nota de subsol 10 din
lucrarea Traficul de fiinţe umane – infractor, victimă, infracţiune, Asociaţia Magistraţilor Iaşi,
Alternative Sociale - Iaşi, 2005, care sintetizează cele mai importante instrumente juridice
semnate/ratificate de România în succesiunea lor cronologică:
„Protocolul pentru modificarea Convenţiei de la Geneva privind reprimarea traficului de
femei şi copii şi al Convenţiei de la Geneva privind reprimarea traficului de femei peste vârsta de
18 ani, semnat la 12 noiembrie 1947; Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată la
10.12.1948; Convenţia ONU pentru suprimarea traficului de persoane şi a exploatării prostituţiei
altora, semnată la 21.03.1950; Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie

1
Mariska N.J. van der Linden, Sergio Ricca, Lars Thomann, Labor, Traficul de fiinţe umane în scopul exploatării
economice, Office, 2006.

368
1989 ratificată prin Legea 18/1990, Convenţia de la Haga asupra protecţiei copiilor şi cooperării în
materia adopţiei internaţionale, ratificată prin Legea 84/1994; Convenţia ONU împotriva
criminalităţii transnaţionale organizate ratificată prin Legea 565/2002; Protocolul ONU privind
reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor, adiţional la
Convenţia ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, ratificat prin Legea 565/2002;
Protocol împotriva traficului de migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare, adiţional la
Convenţia ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate,ratificat prin Legea 565/2002;
Protocolul facultativ al Convenţiei cu privire la drepturile copilului, privind vânzarea de copii,
prostituţia copiilor şi pornografia infantilă, ratificat prin Legea 470/2001; Convenţia Organizaţiei
Internaţionale a Muncii (OIM) nr. 182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme de muncă a
copiilor şi acţiunea imediată în vederea eliminării lor, adoptată la cea de-a 87-a sesiune a
Conferinţei generale a OIM la Geneva, ratificată prin Legea 203/2000; Rezoluţia Parlamentului
european privind pornografia din 17 decembrie 1993, Implementat de România; Decizia Consiliului
Uniunii Europene privind completarea definiţiei crimei numite trafic de fiinţe umane, în anexa
Convenţiei Europene, Consiliul Uniunii Europene (UE) nr. 1999/C/26/; Decizia - Cadru a
Consiliului UE din 19 iulie 2002 privind combaterea traficului de fiinţe umane (2002/629/JAI);
Decizia - Cadru a Consiliului UE din 22 decembrie 2003 privind combaterea exploatării sexuale a
copiilor şi a pornografiei infantile (2004/68/JAI).
România este recunoscută la nivel internaţional ca ţară de origine și tranzit pentru
victimele traficului de persoane și, de curând, evoluează ca ţară de destinaţie sub aspectul existenţei
victimelor provenind din state non-UE. De asemenea, în ultimii ani se înregistrează o creştere a
traficului intern de la 12% în 2007 la 65% în 2013 (din rapoartele şi analizele anuale şi/sau
semestriale ANITP). Dar România este, în primul rând, o importantă ţară de origine pentru traficul
de persoane.
Reproducem în continuare cele mai importante definiţii (Şerban, M., Ghid metodologic
pentru implementarea standardelor naţionale specifice pentru serviciile specializate de asistenţă si
protecţie a victimelor traficului de persoane, ANITP, Bucureşti, 2008 şi Traficul de fiinţe umane -
infractor, victimă, infracţiune, Asociaţia Magistraţilor Iaşi, Alternative Sociale - Iaşi, 2005) în
domeniul traficului de persoane şi în acordarea de asistenţă şi suport victimelor acestei infracţiuni.
Traficul de persoane se referă la recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau
primirea prin ameninţare, violenţă sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori
înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de
a-şi exprima voinţa, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase
pentru obţinerea consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul
exploatării acestei persoane.Recrutarea constă în atragerea victimei spre a fi exploatată în vederea
obţinerii de profit.
Exploatarea unei persoane este:
a) supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forţat;
b) ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de
aservire;
c) obligarea la practicarea prostituţiei, la manifestări pornografice în vederea producerii
şi difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploataresexuală;
d) obligarea la practicarea cerşetoriei;
e) prelevarea de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, în mod ilegal.
Victima traficului de persoane - în sensul standardelor naţionale, conceptul de victimă a
traficului de persoane desemnează orice persoană fizică vătămată despre care există informaţii că a
fost supusă infracţiunilor privind traficul de persoane prevăzute de Legea nr. 678/2001, cu
modificările si completările ulterioare.
Servicii de asistenţă şi protecţie a victimelor traficului de persoane - totalitatea
serviciilor acordate victimelor traficului de persoane prevăzute de normele legale în vigoare.
Referirea victimelor traficului de persoane - transmiterea victimei traficului de persoane
către furnizorii de servicii de protecţie şi asistenţă.

369
 Victimele traficului din România sunt implicate în următoarele forme de exploatare:
exploatarea sexuală, exploatarea prin muncă forţată sau servicii forţate (înspecial începând cu
2008), exploatarea prin constrângerea la comiterea de infracţiuni, exploatarea prin cerşetorie (în
special minori de etnie romă), exploatarea prin folosirea sau prelevarea de ţesuturi, organe sau
celule.
În evoluţia fenomenului din România după apariţia Protocolului la Convenţia Naţiunilor
Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate privind prevenirea, reprimarea şi
sancţionarea traficului de persoane, se disting două faze:
1. Perioada anterioară accesului la Uniunea Europeană (2000 - 2006);
În prima jumătate a anilor 2000 cea mai des întâlnită formă de trafic (Speranţe la
vânzare, Cercetare calitativă privind traficul în vederea exploatării sexuale în România şi Italia, în
perioada 2007-2011, Centrul Parteneriat pentru Egalitate, Bucureşti, 2012) era cea în vederea
exploatării sexuale, având ca principale destinaţii statele din fosta Iugoslavie - zone aflate în situaţii
post-conflict: Bosnia, Kosovo, Macedonia, Serbia, dar și Albania - şi un număr relativ redus de state
occidentale (Italia, Germania). Caracteristicele fenomenului au fost evidenţiate mai ales prin
studiile realizate de Organizaţia Internaţională pentru Migraţie - IOM, Misiunea în România.
Alături de IOM care a acordat asistență victimelor pentru repatriere, protecţie, referire a cazurilor și
monitorizare a intervenţiilor, au jucat un rol important şi Organizaţia Internaţională a Muncii - ILO
şi Fondul pentru Copii al Naţiunilor Unite - UNICEF prin sprijinul acordat ONG-urilor ce au
dezvoltat şi furnizat servicii specifice.
În 2005 s-a înfiinţat Agenţia Naţională pentru Combaterea Traficului de Persoane,
structura de specialitate, aflată în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, cu atribuţii de
coordonare, evaluare şi monitorizare la nivel naţional a aplicării politicilor în domeniul traficului de
persoane de către instituţiile publice, precum şi a celor din domeniul protecţiei şi asistenţei acordate
victimelor acestuia.
Principala caracteristică a traficului între 2000 şi 2006 a fost utilizarea violenţei fizice
ca mijloc de control al victimelor de către traficanţi2.
2. Evoluţia fenomenului ulterior aderării României la UE (2007 - prezent);
Intrarea României în UE la 1 ianuarie 2007 a reprezentat un moment decisiv în evoluţia
fenomenului de trafic prin apariţia noului statut de cetăţean al comunităţii Europene cu dreptul la
liberă circulaţie pe teritoriul UE, ceea ce a determinat diversificarea de către traficanţi a metodelor
de recrutare a victimelor, totodată adaptarea comportamentului faţă de victime şi a modalităţilor de
exploatare în scopul de a fructifica ambiguităţile din legislaţiile ţărilor de destinaţie pentru a-şi
asigura succesul în activităţile infracţionale.
În perioada 2007-2011 a existat o evoluţie care a creat un echilibru al formelor de trafic
pentru exploatare prin muncă și exploatare sexuală, după 2011 până în prezent numărul cel mai
mare de victime sunt exploatate sexual.
Vom urmări dinamica populaţiei victimelor potrivit SIMEV- baza de date ANITP,
pentru perioada 2008-2013.

Anul Număr victime identificate

2008 1240
2009 780
2010 1154
2011 1048
2012 1041
2013 896

2
Studiile de caz din Traficul de fiinţe umane - infractor, victimă, infracţiune, Asociaţia Magistraţilor Iaşi, Alternative
Sociale - Iaşi, 2005.

370
 Statistica reflectă parţial evoluţia fenomenului. Cifrele nu cuprind victimele care aleg să
rămână în ţările de destinaţie atunci când decid să încerce un proces de reinserţie socială şi/sau nu
doresc ca datele lor să fie prelucrate.
Un fenomen distinct şi nedocumentat rămâne cel al victimelor exploatate de partenerul
de cuplu în relaţii caracterizate deseori ca tipice violenţei în familie. Partenerul nu face parte dintr-o
reţea şi nu a stabilit relaţia cu victima în scopul exploatării. Partenerul are o relaţie stabilă cu
victima, relaţie pe parcursul căreia obligă victima la întreţinerea de relaţii sexuale pentru bani sau la
muncă forţată. Acest fenomen nefiind înscris ariei criminalităţii organizate, intră într-o zonă de
atribuţii instituţionale ce nu este definită clar. Componenta de exploatare sexuală sau exploatare
prin muncă forţată nu constituie una dintre formele de violenţă specifice în Legea 217/2003
revizuită, aşadar astfel de cazuri pot fi foarte greu instrumentate şi, în consecinţă, raportate.
Pe de altă parte, sunt foarte puţine date cu privire la victime, cetăţeni străini, traficate în
România, deşi specialiştii în domeniu consideră că această componentă a traficului este în plină
creştere.
După cum reflectă statisticile, s-a produs o scădere a numărului de victime, determinată,
în parte, de măsurile luate de prevenire şi combatere, dar şi de diminuarea capacităţii de identificare
a victimelor odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, urmare a diminuării controlului
frontalier. Totuşi, îmbunătăţirea sistemelor de identificare a actelor false a dus la limitarea traficului
extern de minori. Un alt factor ce îngreunează identificarea victimelor post-aderare îl constituie
simplificarea condiţiilor de şedere a victimelor în ţările de destinaţie din Europa. Pe de altă parte,
identificarea victimelor traficului intern, se realizează exclusiv de către organele de urmărire penală,
serviciile de outreach fiind inexistente pentru victimele traficului intern de persoane. Identificarea şi
înregistrarea victimelor, implicit stabilirea unui număr al acestora cât mai apropiat de realitate, este
îngreunată şi de faptul că victimele se auto-percep ca prostituate sau muncitori ilegali şi nu înţeleg
poziţia de exploatare în care se află.
În concluzie principalele tendinţe sunt: creşterea numărului de victime ale traficului
intern, forma de exploatare sexuală, minore ce pot fi extrem de uşor dislocate din familie,
comunitate sau din sistemul de învăţământ, creşterea numărului de bărbaţi victime ale traficului
forma de exploatare muncă forţată, menţinerea unui număr semnificativ de victime de sex masculin,
adulţi şi minori exploataţi sexual.
Factorii de risc la nivel macro-social sunt consideraţi extrem de importanţi în
conceperea strategiilor de combatere. Dintr-o perspectivă a egalităţii de şanse şi de gen o serie de
factori de risc, respectiv: comunitatea culturală, zona geografică, statutul economic, statutul social,
educaţia, trebuie să fie considerată un element sensibil deoarece poate determina, pe de o parte,
etichetarea - aşa cum s-a întâmplat în trecut şi apariţia unor tratamente discriminatorii chiar din
partea celor ce ar trebui să fie gardienii şi garanţia respectării egalităţii şi, pe de altă parte, alocarea
eronată a unor resurse materiale şi umane sau, la fel de nociv, nealocarea resurselor către
problemele şi grupurile ţintă şi nevoile lor reale.
În studiile şi analizele cele mai importante din ultimii 10 ani, factorii de risc general
acceptaţi sunt, printre alţii: criza socială a tranziţiei, criza economică consecutivă tranziţiei cu
fenomenele de pauperizare a unor grupuri largi de populaţie şi de reducere a posibilităţilor obiective
ale tinerilor de a-şi realiza independenţa economică într-un interval de timp rezonabil, familia
disfuncţională, lipsa politicilor de angajare a resurselor suficiente în prevenire şi combatere de către
autorităţi. Un factor de risc extrem de interesant evidenţiat în lucrarea Traficul de fiinţe umane -
infractor, victimă, infracţiune este corupţia: Corupţiaautorităţilor poate constitui un factor care
permite dezvoltarea fenomenului traficului de persoane; traficul şi corupţia se completează reciproc,
prin aceea că traficul creează multiple oportunităţi care au ca finalitate coruperea funcţionarilor
publici şi crearea premiselor de subminare a întregului efort depus de alţi factori pentru combaterea
acestui fenomen. Studiul realizat de Centrul Parteneriat pentru Egalitate grupează factorii de risc în
6 categorii: vârsta, nivelul de şcolarizare, mediul de provenienţă, familia de origine, experienţa
profesională şi reţeaua de socializare a victimei.

371
 Aşa cum reies din analiza cazurilor înregistrate în SIMEV, factorii care determină
vulnerabilitatea victimelor pot fi grupaţi pe următoarele niveluri:
1. Nivel macro-social:
a) dezorganizarea socială;
b) șomajul;
c) dezvoltarea migraţiei internaţionale pentru muncă;
d) scăderea nivelului de trai al populaţiei şi lipsa de acces la mijloace legitime de trai
pentru mari segmente de populaţie;
e) un mediu socio-cultural tolerant la discriminare pe baza de gen sau etnie;
f) politica socială ineficientă;
g) alocarea bugetară insuficientă pentru programele privind excluziunea socială şi
combaterea traficului de persoane;
h) lipsa serviciilor de asistenţă socială de prevenţie;
i) lipsa de oportunităţi pentru tineri;
j) lipsa/insuficienţa unor programe educaţionale relevante.
2. Nivel comunitar:
a) poziţionarea geografică a comunităţii în apropierea frontierelor;
b) existenţa în comunitate a unor cazuri precedente de muncă în străinătate, care sunt
cunoscute ca poveşti de succes;
c) lipsa oportunităţilor de muncă;
d) sărăcia.
3. Nivel familial:
a) dezorganizarea socială a familiei;
b) relaţiile deficitare şi conflictuale;
c) violenţa domestică;
d) lipsa de informare;
e) lipsa de acces la serviciile şi programele de asistenţă socială disponibile;
f) numărul mare de copii cu părinţi care muncesc în străinătate;
g) abandon familial.
4. Nivel individual:
a) vârsta, deoarece s-a constatat că cele mai multe victime ale traficului, fac parte din
categoria de vârsta 18-25 ani;
b) sexul, feminin pentru exploatarea sexuală, masculin pentru exploatarea prin muncă;
c) discrepanţa dintre nivelul aşteptărilor şi resursele individului pentru atingerea
acestora prin mijloace legitime;
d) nevoia de ataşament;
e) disabilitatea;
f) lipsa de încredere în propriile forțe şi un complex de inferioritate;
g) lipsa de încredere în instituţiile care ar putea oferi asistenţă şi suport;
h) credinţa că: nu mi se poate întâmpla tocmai mie!
i) lipsa de informare.
1. Caracteristici ale principalelor forme de exploatare în traficul de persoane:
Exploatarea sexuală:
Victimele traficului ajung în situaţia de a oferi servicii sexuale pentru o serie de motive.
În primul rând cred pe cel/cea care iniţiază recrutarea că vor avea un loc de muncă bine plătit. Dar şi
relaţia de intens ataşament construită de recrutor, face ca victima să devină extrem de vulnerabilă la
şantajul sentimental, dar sunt şi cazuri în care victima acceptă prestarea unor servicii sexuale pentru
un timp ipotetic scurt, adesea pentru a-și acoperi o datorie către traficant. Traficanţii exploatează
faptul că victimele nu au bani să-şi procure biletele de călătorie şi se oferă să le împrumute sumele
necesare. Obligaţia de plată se ridică de obicei la sume mari care nu au nicio legătură cu cheltuielile
reale făcute de traficanţi. Ei justifică diferenţa prin adăugarea propriilor taxe la costurile de
călătorie, pentru a crea o datorie încă şi mai mare. În cele mai multe cazuri, traficanţii confiscă

372
paşaportul şi alte documente de şedere sau recurg la ameninţări. Traficul de persoane, în cadrul
exploatării sexuale devine din ce în ce mai invizibil prin: mobilitatea crescută a persoanelor
(intrarea cu vize turistice sau cu cartea de identitate), lipsa de conştientizare a condiţiei de persoane
traficate a victimelor (activare personală), constrângeri puternice de natură psihologică, culturală şi
emoţională comise asupra acestora (recrutare de persoane din cadrul familiei sau a prietenilor).
2. Caracteristici ale fenomenului traficului de persoane pentru exploatare sexuală:
a) Tendinţa de scădere a vârstei de recrutare:
În prezent, întâlnim cazuri de trafic la persoane de orice vârstă. Dacă înainte clasica
victimă a traficului de persoane făcea parte din rândul tinerelor cu vârsta intre 18 si 35 de ani, astăzi
există o cerere şi o ofertă tot mai mare de exploatare sexuală infantilă. Realitatea exploatării sexuale
infantile este în continuă creştere, fără a se reuşi împiedicarea acestui fenomen. Exemplu: Conform
statisticilor Agenţiei Naţionale împotriva Traficului de Persoane din raportul primei jumătăţi a
anului 2012, 44% dintre victimele traficului aveau o medie de vârsta cuprinsa între 14-17 ani. În
comparaţie cu primul semestru al anului 2013, procentul a scăzut doar la 34%;
b) Existenţa unor zone gri:
Conform statisticilor Agenţiei Naţionale împotriva Traficului de Persoane, numărul
victimelor în România este în scădere. Însă este vorba doar despre victimele identificate de către
instituţiile statului sau organizaţii non-guvernamentale şi/sau exploatate. Dar sunt de asemenea şi
victime care au rămas neidentificate şi nu apar în bazele de date şi statisticile naţionale. Exemplu:
victime care lucrează într-un mediu indoor;
c) Caracter transnaţional:
Traficul de persoane este un fenomen naţional şi transnaţional, fiind favorizat de
procesul general al globalizării şi de utilizarea tehnologiilor moderne. Victimele traficului de
persoane sunt trecute graniţa legal, adesea fiind obligate să se prostitueze şi în ţările de tranzit,
înainte de a ajunge la destinaţie. De exemplu, victime din sud-estul Europei pot fi găsite lucrând în
industria sexului din Asia de sud-est; victime din Africa pot fi găsite că lucrează în Europa, iar
victime din estul Europei pot fi găsite în America Centrală;
d) Caracter evolutiv:
Globalizarea şi zonele transfrontaliere tot mai mari a circuitelor criminale care se ocupă
cu exploatarea în scopuri sexuale, reprezintă doar câţiva factori caredetermină apariţia a noi
variabile în cadrul fenomenului traficului: dispariţia elementului coercitiv în modul de recrutare,
intrarea în ţările care fac parte din UE în mod legal, fără viză, transformarea sistemelor de control a
persoanelor exploatate. Exemplu: Dacă înainte de apartenenţa României la UE, victimele erau
trecute graniţa ilegal în ţările cele mai apropiate, după anul 2007 migraţia s-a extins către ţările mai
dezvoltate din Europa;
e) Reprezintă o industrie profitabilă:
Centrul Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei estimează că suma globală anuală
obţinută de pe urma acestei infracţiuni este cuprinsă între 7 si 8 miliarde de dolari, sumă
comparabilă de altfel cu cea obţinută din traficul global cu narcotice;
f) Exploatarea prin muncă forţată:
Conform Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii (ILO) nr. 29 din 1930, art. 2,
munca forţată este definită ca „orice tip de muncă sau serviciu prestat de o persoană sub
ameninţarea unei sancţiuni sau pentru care persoana în cauză nu s-a oferit în mod voluntar”. Adesea
victimele nu pot părăsi locul de muncă (fabrica, şantierul sau ferma) ori sunt dificil de identificat în
cadrul unui control realizat de structurile de protecţie a forţei de muncă.
Munca forţată se referă la toate tipurile de muncă, servicii sau ocupaţii. Persoanele pot fi
adulţi sau minori şi pot fi cetăţeni ai ţării în care a fost identificat cazul de muncă forţată sau ai altei
ţări. Ameninţarea unei sancţiuni acoperă atât acte de natură criminală, cât şi diferite forme de
constrângere (ameninţări, acte violente, reţinerea documentelor de identitate, reţinerea sau absenţa
salariului, etc.). Persoana ar trebui să-şi dea consimţământul liber și informat în legătură cu un loc
de muncă. Dacă angajatorul face uz de înşelăciune sau constrângere, nu se mai poate vorbi de

373
consimţământul persoanei. În cele mai multe cazuri munca forţată apare ca rezultat al unui proces
de trafic de persoane implicând transportarea persoanei cu scopul exploatării acesteia.
O distincţie importantă care trebuie făcută este aceea dintre munca forţată şi condiţiile
sub-standard de muncă: lipsa de alternative economice viabile care determină o persoana să persiste
într-un loc de muncă exploatator nu se constituie ca muncă forţată, ci doar ca un factor de
vulnerabilitate către aceasta.

CONCLUZIE
Putem concluziona că în analize şi statistici se reflectă o scădere uşoară a fenomenului.
Totuşi, există aspecte care sunt mai puţin îmbucurătoare. Raportul cu privire la traficul de persoane
realizat de Ambasada SUA la Bucureşti reflectă faptul că dintr-un număr de 896 de victime
identificate în 2013 numai 291 au beneficiat de servicii, din raport reieşind că majoritatea serviciilor
sunt asigurate de ONG-uri, deşi acestea nu sunt finanţate din fonduri guvernamentale, ci din fonduri
locale. Se impune o mai bună susţinere a serviciilor pentru victime, pentru a creşte motivaţia
acestora de reintegrare socială, una dintre cele mai importante căi de combatere a fenomenului.

STUDII DE CAZ
1. Femeie, 42 de ani:
În urma depunerii unui dosar pentru angajare, Agenția de plasare a Forței de Muncă îi
refuză dosarul pentru muncă în străinătate.Vroia să plece în Spania, la cules de căpșuni. Un bărbat o
racolează din fața agenției unde stătuse zile și nopți în șir, arătându-i un contract falsificat. Pleacă în
Spania, convinsă că va ajunge la un loc de muncă curat. Însă ajunge într-un bordel. Proxenetul o
prezintă clienților. Este vândută de câteva ori. Un român plecat ilegal la muncă, o salvează și
victima se întoarce în țară, cu depresii, alcoolism, multiple internări la Spitalul Alexandru Obregia.
Băiatului ei de 20 de ani nu i-a povestit nimic despre situația ei;
2. Femeie, 18 ani:
Este crescută într-un centru de plasament. La 18 ani este obligată să plece din centrul de
plasament și singura soluție pe care o întrevede, fără loc de muncă, fără bani, este aceea de a se
mărita. Rămâne gravidă iar soțul o agresează fizic zilnic. Naște o fetiță. O prietenă îi spune că are
niște cunoștințe care o pot ajuta să plece în Grecia să muncească într-un loc onorabil. Refuză, dar
peste câteva zile vin la ea prietena și câțiva necunoscuți care-i spun să-ți facă totuși actele, că poate
se răzgândește. A lăsat copilul dormind, sperând că se va întoarce repede. Se trezește captivă, în
drum spre Serbia, vândută unui proxenet. De acolo începe calvarul, de 15 ori vândută în Serbia,
Macedonia, Kosovo, a fost violată, bătută și devine alcoolică.
Pentru că nu mai era dorită de clienți, patronul o închide într-un beci, unde timp de 6
luni nu vede pe nimeni, nu vorbește cu nimeni, primește mâncare pe sub ușă. Este obligată din nou
să primească clienți. Unuia dintre ei i se face milă de ea și o ajută, pe ea și pe o prietenă, să fugă de
acolo, trecându-le granița din nou în Serbia. Ajung la Consulatul României de unde sunt preluate de
către OIM. Între timp, în țară, soțul internează fetița într-un centru de plasament și intentează un
proces pentru decăderea din drepturile părintești a mamei, pentru motivul că și-a abandonat copilul.
Victima este ajutată de o asociație, face cursuri de coafor, ajunge apoi să facă decorații
în ciocolată și devine șef de echipă într-o fabrică. Este ajutată să învingă dependența de alcool și să-
și recapete drepturile părintești asupra minorei. Copilul are 8 ani, este premiant, dar locuiește încă
într-un centru de plasament, până când mama își va găsi un loc stabil în care să stea, a învățat să
scrie la calculator pentru a-i trimite mamei mesaje.

Referințe bibliografice
Legislație:
1. Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor
infracțiunilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 505 din 4 iunie 2004;

374
 2. Legea nr. 156/2004 privind protecția muncitorilor români ce lucrează în străinătate,
republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 291 din 5 mai 2009;
3. Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală,
republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 377 din 31 mai 2011;
4. Legea nr. 39 din 21 ianuarie 2003 privind prevenirea și combaterea criminalității
organizate, publicată în Monitorul Oficial nr. 50 din 29 ianuarie 2003;
5. Legea nr. 682 din 19 decembrie 2002 privind protecția martorilor, publicată în
Monitorul Oficial nr. 964 din 28 decembrie 2002;
6. Legea nr. 678 din 21 noiembrie 2001, (actualizată), privind prevenirea și combaterea
traficului de persoane, publicată în Monitorul Oficial nr. 757 din 12 noiembrie 2012;
7. Legea nr. 47 din 08 martie 2006 privind sistemul național de asistență socială,
publicată în Monitorul Oficial nr. 239 din 16 martie 2006;
8. Legea nr. 508 din 17 noiembrie 2004 (actualizată) privind organizarea și
funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism
(DIICOT), publicată în Monitorul Oficial nr. 1089 din 23 noiembrie 2004;
9. Legea nr. 116 din 15 martie 2002 privind prevenirea și combaterea marginalizării
sociale, publicată în Monitorul Oficial nr. 193 din 21 martie 2002;
10. Hotărârea Guvernului României nr. 982 din 27 august 2008 pentru aprobarea
Planului național de acțiune 2008 – 2010 pentru implementarea Strategiei naționale împotriva
traficului de persoane 2006 – 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 660 din 19 septembrie 2008;
11. Hotărârea Guvernului României nr. 1238 din 10 octombrie 2007 pentru aprobarea
Standardelor naționale specifice pentru serviciile specializate de asistență a victimelor traficului de
persoane, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 715 din 23 octombrie 2007;
12. Hotărârea Guvernului României nr. 1720/2006 pentru aprobarea Planului național de
acțiune 2006 – 2007 pentru implementarea Strategiei naționale împotriva traficului de persoane
2006 – 2010, text publicat în Monitorul Oficial al României, în vigoare de la 19.12.2006;
13. Hotărârea Guvernului României nr. 1654 din 22 noiembrie 2006 pentru aprobarea
Strategiei naționale împotriva traficului de persoane 2006 – 2010, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 967 din 4 decembrie 2006;
14. Hotărârea Guvernului României nr. 1295 din 13 august 2004 privind aprobarea
Planului național de acțiune pentru prevenirea și combaterea traficului de copii, publicat în
Monitorul Oficial nr. 802 din 31 august 2004;
15. Hotărârea Guvernului României nr. 1443 din 2 septembrie 2004 privind metodologia
de repatriere a copiilor români neînsoțiți aflați pe teritoriul altui stat și asigurarea măsurilor de
protecție specială în favoarea acestora, publicata în Monitorul Oficial nr. 873 din 24 septembrie
2004;
16. Hotărârea Guvernului României nr. 299 din 13 martie 2003 pentru aprobarea
Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Legii 678/2001 privind prevenirea și combaterea
traficului de persoane, publicată în Monitorul Oficial nr. 206 din 31 martie 2003;
17. Ordinul comun al ministrului administrației și internelor, al ministrului educației,
cercetării și tineretului, al ministrului sănătății publice, al ministrului muncii, familiei și egalității de
șanse, al președintelui Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului, al ministrului
afacerilor externe, al procurorului general și al ministrului justiției pentru aprobarea Mecanismului
PEN național de identificare și referire a victimelor traficului de persoane, publicat în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 849 din 17 decembrie 2008;
18. Ordinul comun nr. 123 – 429/2004 al Autorității Naționale pentru Protecția Copilului
și Adopției și al Ministerului Administrației și Internelor, publicat în Monitorul Oficial nr. 1150 din
6 decembrie 2004;
19. Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane,
adoptată la 3 mai 2005 și ratificată de România prin Legea nr. 300/2006;
20. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene – art. 5, alin. (3).

375
 Lucrări de autori:
21. Carmen Ionela Nemeș, Nicoleta Elena Sălculescu, Mihaela Elena Săsărman,
Marinela Cristina Bordei (Horia), Elena Tudose, Mirela-Cristina Negranu, Cristina Ionică, Andreea
Bragă, Ghid de diseminare pentru abordarea integrativ-sistemică a egalității de șanse, combaterii
violenței domestice și a traficului de persoane, START-O viață de calitate în siguranță!, București,
2015;
22. Speranţe la vânzare, Cercetare calitativă privind traficul în vederea exploatării
sexuale în România şi Italia, în perioada 2007-2011, Centrul Parteneriat pentru Egalitate, Bucureşti,
2012;
23. Traficul de fiinţe umane - infractor, victimă, infracţiune, Asociaţia Magistraţilor laşi,
Alternative Sociale - laşi, 2005;
24. M. Şerban, Ghid metodologic pentru implementarea standardelor naţionale specifice
pentru serviciile specializate de asistenţă si protecţie a victimelor traficului de persoane, ANITP,
Bucureşti, 2008;
25. Mariska N.J. van der Linden, Sergio Ricca, Lars Thomann, Labor, Traficul de fiinţe
umane în scopul exploatării economice, Office, 2006;
26. Studiile de caz din Traficul de fiinţe umane - infractor, victimă, infracţiune, Asociaţia
Magistraţilor Iaşi, Alternative Sociale - Iaşi, 2005.

376
 „EUROPA RAȚIUNII” ÎN CONFLICT DE VALORI
CU „JOCURILE DE MANIPULARE” ALE PARTIDELOR
DE EXTREMĂ DREAPTĂ ȘI CU ASALTURILE TERORISTE

„THE EUROPE OF RATIONALITY” IN THE „VALUES CONFLICT”

WITH THE EXTREME RIGHT „MANIPULATIONS GAMES”
AND TERRORIST ASSAULTS
RADU Cristian – Marian
EURITMA Training & Development SRL
cristian.radu@euritma.ro

Abstract (ro): Persuasiunea reprezintă tehnica de bază a comunicării

interpersonale. Practic totalitatea tehnicilor aplicate pentru a ne impune modul de
gândire, simțire, punctele de vedere și conduita sunt permise atâta vreme cât nu afectăm
în mod abuziv interesele și/sau voința celorlalți. Ea este tehnica aplicată de conducătorii
unei Europe a rațiunii care își propune să continue proiectul care a generat cea dintâi
dintre economiile lumii și spațiul multicultural care a devenit model al toleranței și în
topul aspirațiilor umane spre o viață împlinită.
În acest sens forțele de ordine publică și siguranță națională din statele comunitare
au sarcina de a face toate diligențele pentru a proteja viața cetățenilor și a elimina orice
posibilă breșă de securitate.
În schimb, manipularea reprezintă o „soră vitregă” a persuasiunii prin intermediul
căreia ne impunem modul de gândire, simțire și/sau impunem o anumită conduită
personală şi/sau socială trecând însă peste interesele și/sau voința celorlalți. Aceasta
reprezintă o armă deosebit de puternică în arsenalul de „jocuri de putere și manipulare”
utilizat de către partidele de extremă dreaptă din Europa, aflate într-un adevărat război
al distrugerii visului european. De obicei, încălcarea normelor legale este extrem de
ușor de sesizat însă există și contexte în care depășirea prevederilor legale prin tehnici
manipulative nu este evidentă.
În plus, tabloul este completat de atacurile continue și susținute ale noilor forme
de terorism practicate de către ISIS, ale căror efecte alimentează într-o „spirală
amețitoare a agresiunii” populismul noilor lideri de extremă dreaptă.
În acest context se ridică odată în plus provocarea de a defini prin valori autentice
care este granița dintre persuasiune și manipulare, dintre permis și nepermis, între a
obține ceea ce ne dorim cu acordul altora și a ne urma interesele prin violarea
drepturilor altora.

Cuvinte-cheie: valori, persuasiune, manipulare, criză, război, psihologie,

psihologia mulțimilor, manipulare pozitivă, jocuri de putere

Abstract (en): Persuasion is the basic technique of interpersonal communication.

Virtually all the techniques applied to impose our thinking, feelings, points of view, and
behavior are permissible as long as we do not adversely affect the interests and/or the
will of others. It is the technique applied by the leaders of a “Europe of rationality” who
intends to continue the project that generated the first of the world's economies and the
multicultural space that has become a model of tolerance and the top of human
aspirations towards a fulfilled life.

377
 In this respect, the public order and national security forces in the EU’s member
states have the duty to do all due diligence to protect the lives of citizens and eliminate
any possible security breach.
Instead, manipulation is a "step-sister" of persuasion by means of which we
impose the way of thinking, feeling, and / or impose some personal and / or social
conduct, but going over the interests and / or will of others. This is a particularly
powerful weapon in the "power games and manipulation" arsenal used by the far right
parties in Europe, in a real war of destroying the European dream. Usually, violations of
legal rules are extremely easy to observe, but there are also contexts where the
overcoming of legal provisions by manipulative techniques is not so obvious.
In addition, the picture is completed by continued and sustained attacks on new
forms of terrorism by ISIS, whose effects fuel the populism of new extreme right-wing
populists in a "stunning spiral of aggression."
In this context, once again, the challenge is to define by authentic values the
boundary between persuasion and manipulation, between the permit and the
unauthorized, between obtaining what we want with the consent of others and pursuing
our interests by violating the rights of others.

Keywords: values, persuasion, manipulation, crisis, war, psychology, crowd

psychology, positive manipulation, power games, dramatic triangle, terrorism, extreme
right, legal norm.

I. Provocările „primei economii a lumii”după un deceniude„crize”

După conflicte interstatale ireconciliabile, care a condus la două războaie mondiale ce
au cauzat pierderea a peste 72 de milioane de vieți omenești 1 și uriașe distrugeri materiale,șaselideri
europeni au propus lumii viziunea unui nou concept de integrare economică, socială și politică.
Inițiativa economică a lui Jean Monnet2din 1950, denumită inițial „Comunitatea
Europeană a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.)”3, transformată în anul 1958 în „Comunitatea
Economică Europeană”4, conform„Tratatului de la Roma”5 din anul 1957, perfecționatăîn 1967 sub
titulatura de „Comunitatea Europeană”a evoluat în permanență și s-atransformat,în final, în
„Uniunea Europeană”, denumită în acest mod prin „Tratatul de la Maastricht”6 din anul 1992.
Concepută inițial doar ca un cadru de colaborare economică între șase țări, Uniunea
Europeană cuprinde astăzi28 de țări și acoperă aproximativ întreg teritoriul european. Într-o
perioadă scurtă Uniunea Europeană a devenit simbolul păcii, stabilității, libertății și toleranței
umane, libertății economice și mobilității umane. Cupeste 500 milioane de locuitori (7% din
populația lumii), cu monedă proprie, fiind „de facto” o confederație7 de state suverane, Uniunea
Europeană a căpătat personalitate juridică internațională la 01 decembrie 2009 și reprezintă astăzi
cea dintâi dintre economiile mondiale generând peste 20% din produsul intern brut al întregii lumi.

1
Sursa:https://ro.wikipedia.org/wiki/Pierderiomenești în cel de-al Doilea Război Mondial.
2
Jean Omer Marie Gabriel Monnet (1888 –1979), un vizionar economistși diplomat francez, este considerat arhitectul
„Unității Europene”,sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Jean_Monnet, accesare în 05.05.2017.
3
„Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) a fost fondată în 1951 (Tratatul de la Paris), de Franța,
Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg și Olanda pentru a partaja resursele de oțel și cărbune ale statelor membre,
prevenind astfel un nou război european.”, sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Maastricht.
4
Cunoscută și ca „piață comună”.
5
“Tratatul de la Roma” se referă la tratatul prin care a fost instituită „Comunitatea Economică Europeană” (EEC) și a
fost semnat la 25 martie 1957 de Franța, Germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia și Luxemburg, sursa:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Roma, accesare și adaptare de C. M. Radu în 05.05.2017.
6
“Tratatul privind Uniunea Europeană (numit și Tratatul de la Maastricht) a fost semnat de Consiliul European la 7
februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht. Acest tratat a pus bazele Uniunii Europene.”, sursa:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Maastricht, accesare de Radu, C.M în 05.05.2017
7
https://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_Europeană#Tratatul_de_la_Lisabona.282007.2F2009.29, accesare de Radu,
C.M în 05.05.2017

378
 Valorile sale precum „demnitatea umană, libertatea, democrația, egalitatea, statul de
drept și respectarea drepturilor omului”8, înscriseîn „Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene”9 în anul 2009, anul intrării în vigoare a „Tratatului de la Lisabona”10, reprezintă
fundamentul acțiunilor tuturor instituțiilor și statelor europene.”
După decenii de creștere neîntreruptă, atât din perspectiva standardelor de viață ale
cetățenilor cât și în ceea ce privește numărul de membri, Uniunea Europeană s-a confruntat o
recesiune severă și o deteriorare semnificativă a nivelului de trai a cetățenilor europeni în urma
crizei economice declanșată în anul 2008. Criza economică generală a fost continuată apoi de o
succesiune de alte crize precum:„criza datoriilor suverane”11, criza financiară deosebit de severă a
Greciei, criza refugiaților etc. Pe fondul austerității impuse în vederea redresării economice s-au
manifestat public nemulțumiri privind programele europene implementate în euro-zonele cu un
nivel de trai redus precum șifrustrări ale tinerelor generații confruntate cu un nivel deosebit de
ridicat al șomajului.
Acest context a favorizatnoi tendințe naționaliste, șovine, revanșarde și oferit noi
oportunități de afirmare pentru partidele naționaliste și extremiste. Partide extremiste din Grecia,
Spania, Austria, Olanda și Marea Britanie, atât de extremă stângă cât și de extremă dreaptă, au
cucerit ușor-ușor teren și au început să pună în pericol stabilitatea politică, instituțională și nu
numai. Referendumul nefericit din Marea Britanie care a demarat procesul de retragere din Uniune
demonstrează că siguranța și stabilitatea Europei pot fi oricând amenințate. Spațiul public este
invadat de „știri false”12, care au devenit deja un fenomen care afectează viața economică, socială și
politică a cetățenilor, iar comunicarea înmediul„on-line” este supusă unor atacuri fără precedent, de
natură a fi considerate un adevărat „război cibernetic”. Atacurile la adresa securității corespondenței
electronice din alegerile prezidențiale din Franța, care urmează celor investigate deja în SUA în
timpul alegerilor prezidențiale sunt în măsură a influența schimbarea percepțiilor publice și
influențarea directă a rezultatelor voturilor populațiilor. Valul imigraționist fără precedent,denumit
„criza refugiaților”13,cu care s-a confruntat Uniunea Europeană începând cu anul 2015, la care
putem adăuga și atacurile teroriste fără precedent ale grupării ISIS14au pus la grea încercare
normele de siguranțăși securitate ale statelor europene.
Articolul de față este destinat unei scurte analize a actualului context și reliefării unor
posibile „soluții raționale” pentru a depăși aceste provocări și a permite continuarea proiectului
european.

II. Valorile europene între “rațiune” și “utopie”

2.1. Relația dintre „Uniunea Europeană” și cetățenii săi
Pentru a putea înțelege modul cum a ajuns proiectul european în această situație este
important să analizăm puțin natura relației dintre această entitate juridică suprastatală și cetățenii
săi. Dicționarul explicativ al limbii române evidențiază ca prim sens al substantivului feminin

8
https://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_Europeană, accesare de Radu, C.M în 05.05.2017
9
“Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene” a fost proclamată la data de 7 decembrie 2000, în cadrul
Consiliului European de la Nisa.”, sursaaccesată de Radu, C.M în 05.05.2017:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Carta_Drepturilor_Fundamentale_a_Uniunii_Europene,
10
“Tratatul de la Lisabona” (sau “Tratatul Lisabona”) este un tratat internațional, semnat în 13 decembrie 2007 si intrat
în vigoare la 1 decembrie 2009, care amendează “Tratatul privind Uniunea Europeană” (Tratatul de la Maastricht) și
respectiv “Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene” (Tratatul de la Roma) constituind astfel forma
bazei constituționale a actualei Uniunii Europene.” Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Lisabona,
accesată de Radu, C.M în 05.05.2017
11
http://adevarul.ro/economie/stiri-economice/criza-datoriilor-suverane---criza-datoriilor-coloniilor-uniunii-europene-
1_50b9ff377c42d5a663aec85f/index.html, accesare de Radu, C.M în 05.05.2017
12
„Fakenews”http://adevarul.ro/news/societate/fenomenul-stirilor-false-armele-epocii-post-adevar-ion-m-ionita-Stirile-
false-manipularea-masa-vor-extrem-greu-controlat, accesare de Radu, C.M în 05.05.2017
13
https://ro.wikipedia.org/wiki/Criza, accesare de Radu, C.M în 05.05.2017
14
“Statul Islamic este o grupare sunnită insurgentă afiliată la al-Qaida, activă în Irak și Siria și un stat (proclamat califat)
islamic nerecunoscut cu capitala la Raqqa (Siria)”, sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Statul_Islamic, accesare de
Radu, C.M în 05.05.2017

379
„relație”acea„legătură, conexiune, raport între lucruri, fapte, idei, procese sau între însușirile
acestora. [...] Conexiune între doi sau mai mulți termeni. Legătură între persoane, popoare,
state.”15. Practic, se face trimitere la necesitatea unei conexiuni, a unui raport între fapte, lucruri,
idei, procese, termeni, persoane, popoare și state. Această legătură se materializează prin relația
dintre Uniunea Europeană și statele care o compun, reprezentate prin conducătorii aleși sau numiți
ai acestora, pe de o parte și, pe de altă parte, prin relația dintre Uniunea Europeană și cetățenii
acestei uniuni. Ca urmare, putem observa că această „conexiune”, această promovare a „valorilor”
anterior menționate, se realizează fie prin reprezentanții Uniunii fie prin reprezentații statelor
componente, mai exact prin comunicare.
În prezent exercitarea actului de conducere al acestei entități suprastatale se face prin
organisme diverse precum: „Consiliul European”16, „format din șefii de stat sau de guvern și
președintele Comisiei Europene”17, care este condus de un președinte și „stabilește direcția politică
generală a UE, însă nu are putere de legiferare”18, „Comisia Europeană” care „reprezintă
interesele Uniunii în ansamblu”19, propune acte legislative și urmărește implementarea acestora,
„Parlamentul European”20 care „reprezintă cetățenii UE [...] este ales direct de către aceștia”21
și legiferează alături de „Consiliul Uniunii Europene”22 care „reprezintă statele membre”23.Dacă
la toată această structură de conducereadăugăm„Curtea de Justiție”24, „Curtea de Conturi”25 și
alte zeci deinstituții, organisme și agenții specializate, centralizate și/sau descentralizate avem
imaginea unei structuri extrem de „birocratice” și dificil de înțeles de către cetățeanul de rând. De
exemplu, este de notorietate confuzia26 care se face între „Consiliul European” și „Consiliul Uniunii
Europene”, organisme cu denumiri similare dar cu atribuții și componențe diferite.
Apoi, putem evidenția faptul că există două categorii de reprezentați care au atribuții în
asigurarea conexiunea Uniunii cu cetățenii săi: unii aleși în mod direct pe baza unui program
electoral și care au atribuții clar definite în acest scop și alții numiți sau delegați în mod indirect
precumșefii de state și/sau de guverne. În plus, acestor reprezentanți putem să îi adăugăm și pe
angajații care sunt puși să implementeze diferite programe și politici europenemai mult sau mai
puțin explicate cu claritate celor asupra cărora își produc efectele și care adesea, justificat sau nu,
sunt denumiți în mod peiorativ „birocrați europeni”27.

2.2. Comunicarea cu cetățenii Uniunii Europene între „persuasiune” și

„manipulare”
Toate aceste „conexiuni” solicitate de nevoia de a promova valorile europene ne conduc
și către nevoia unei scurte analize a procesului de comunicare. Ediția în limba engleză a
Wikipediadefinește comunicarea ca fiind „o activitate destinată schimbului de informații între doi
sau mai mulțiparticipanți în vederea emiterii sau a primirii în mod intenționat a unui anumit înțeles
prin intermediul unui sistem comun de semne și reguli de semnificație”28. Definiția face trimitere la

15
Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, DEX - Dicționarul explicativ al limbii
române, Ediția a 2-a, rev., Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2016, p. 1036.
16
Sursa: https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies_ro, accesare de Radu, C.M în 05.05.2017.
17
Idem
18
Idem
19
Idem
20
Idem
21
Idem
22
Idem
23
Idem
24
Idem
25
Idem
26
Sursa:http://www.ziare.com/politica/stiri-politice/stii-care-este-diferenta-dintre-consiliul-europei-si-consiliul-
european-995116, accesare de Radu, C.M în 05.05.2017.
27
„E.U. bureaucrats” în limba engleză, sursa: https://www.washingtonpost.com/news/worldviews/wp/2016/06/25/7-
reasons-why-some-europeans-hate-the-e-u/?utm_term=.bb48c9a76f06, accesare, traducere și adaptare de Radu, C.M în
05.05.2017
28
https://en.wikipedia.org/wiki/Communication, accesare, traducere și adaptare de Radu, C.M în 22.02.2016

380
faptul că între două sau mai multe părți se stabilește„un schimb” de mesaje, realizat în mod voit și
pe baza unui „sistem de interpretare comun”, fapt sintetizat și completat și printr-o definiție oferită
de faimosul dicționar on-line, Merriam Webster, potrivit căreia comunicarea „reprezintă activitatea
sau procesul de a utiliza cuvinte, sunete, semne sau comportamente pentru a exprima sau a
transmite informații sau pentru a-ți exprima ideile, gândurile sau sentimentele către altcineva”29.
Dicționarul on-line „Businessdictionary” 30definește comunicarea ca reprezentând„un proces în
două sensuri pentru a ajunge la înțelegerea mutuală în cadrul căruia participanții nu doar că
schimbă (în mod codat și [respectiv] decodat) informații, știri, idei sau sentimente dar
șicreeazășiîmpărtășescsemnificații”.
Din aceste definiții putem evidenția și caracterul procesual al comunicării care,
completat cu necesitatea „de schimb”, conduce la concluzia potrivit căreia „comunicarea este un
proces de schimb voit între două părți”. În viziunea autorului acestui material tehnica de bază a
comunicării este persuasiunea. Conform Dicționarului explicativ al limbii române (DEX), prin
persuasiune31se înțelege„acțiunea, darul sau puterea de a convinge pe cineva să creadă, să
gândească sau să facă un anumit lucru.”32 De aceea, autorul acestui material consideră că
persuasiunea este „arta cuiva de a convinge pe altcineva să creadă, să gândească, să simtă, să
facă/să nu facă ce și cum vrea propria sa persoană.”
În acest moment putem observa că orice relație poate fi influențată utilizând tehnici
persuasive și, prin urmare, nici relația Uniunii Europene cu cetățenii săi nu face excepție. Pe de altă
parte este însă interesant de menționat faptul că există oameni care renunță să se implice în
influențareași negocierea condițiilor care nu le satisfac exact nevoile și nu îi conduc la rezultatele
așteptate preferând, în schimb, să renunțe la a-și urmări interesele. Apreciem că fiecare dintre
cetățenii europeni se poate implica în demersul de influențare a proceselor și a rezultatelor acestora
cu singura condiție să își propună acest lucru și, în plus, „să trăiască cu sentimentul că pot
contribui” la acest proces. Putem exemplifica acest proces în continuă creștere a neimplicării sociale
prin nivelul ridicat de absenteism la vot în cazul alegerilor parlamentare europene. Astfel, dacă în
2009,la alegerile pentru „Parlamentul European”s-au prezentat 42,97%33 din cetățenii cu drept de
vot, la alegerile din 2014 participarea a scăzut la 42,61%34. Dacă adăugăm faptul că în majoritatea
statelor europene prezența la vot în cazul alegerilor europene este mai redusă decât în cazul
alegerilor naționale, observăm atât faptul că mai puțin de jumătate din populația europeană își
exprimă opinia politică în legătură cu problematica europeană cât și faptul că aceasta este
considerată a fi mult „mai departe” de nevoile lor decât realitatea în care își duc existența cotidiană.
Pe de altă parte este important să acordăm atenție unui „pericol”semnificativ care
influențează procesul de comunicare și, ca urmare, să evităm astfel „o soră vitregă” a persuasiunii,
denumită manipulare. În cazul în care intrăm în capcana manipulării acest proces de influențare se
produce contrar intereselor, voinței și/sau acordului partenerului nostru.
Conform Marelui dicționar de neologisme (MDN), ediția on-line, manipularea35 se
referă la demersul de. „...a antrena, prin mijloace de influențare psihică, un individ, un grup uman,
o comunitate sau o masă de oameni la acțiuni al căror scop aparține unei voințe străine de
interesele sale/lor...”.Apoi, în Dicționarul Explicativ al limbii române sensul figurativ al

29
http://www.merriam-webster.com/dictionary/communication, accesare, traducere și adaptare de Radu, C.M în
22.02.2016
30
http://www.businessdictionary.com/definition/communication.html, accesare, traducere și adaptare de Radu, C.M în
22.02.2016
31
Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, DEX - Dicționarul explicativ al limbii
române, Ediția a 2-a, rev., Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2016, p. 891.
32
Ibidem
33
Sursa:http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/en/20150201PVL00021/Previous-elections,accesare, traducere
și adaptare de Radu, C.M în 05.05.2017
34
Idem.
35
http://dexonline.ro/definitie/manipulare , Sursa MDN (2000), accesat Radu, C.M în 22.02.2016

381
manipulării se referă la „influențarea opiniei publice printr-un ansamblu de mijloace (presă, radio
etc.) prin care, fără a se apela la constrângeri, se impun acesteia anumite comportamente.”36.
Putem deci observa că persuasiunea reflectă ideea de acord, de voințăîmpărtășită, în
timp ce manipularea trece peste voințași/sau interesele uneia dintre părți sau, mai exact, se bazează
exclusiv prin realizarea intereselor doar a uneia dintre părți. În plus, manipularea faceatâttrimitere la
nivelul de „grup”, adică semnifică faptul că manipularea poate fi utilizată pentru „a constrânge și
mase mari de oameni”câtșilaevidențierea unor potențiale instrumente de manipulare (presă, radio
etc.).Practic, orice act de agresiune fizică și/sau psihică asupra cuiva reprezintă manipulare.
În urma acestei analize putem observa că o relație autentică, etică, benefică și ecologică
(fără conotații manipulative) dintre „Uniunea Europeană” și cetățenii săi trebuie să se bazeze pe
„interesul ambelor părți”. Atunci când intereselor oamenilor sunt neglijate, când între
„prosperitatea economică” oficial declarată și posibilitateareală de a găsi un loc de muncă pentru un
tânăr european există o mare discrepanță, lucrurile capătă o cu totul altă semnificație.
După o serie continuă de crize „valorile oficiale” ale Uniunii Economice riscă să
rămână doar concepte „abstracte” pentru omul de rând confruntat cu „realitatea dură” a vieții de zi
cu zi. În plus, atunci când din cadrul rețelelor de crimă organizată sunt selectați și prezentați public
cetățeni certați cu legea din statele sărace ale Uniunii există certitudinea formării unui curent de
opinie defavorabil acestora și, prin extensie, chiar asupra țărilor din care aceștia provin. Apoi,
„egalitatea de șanse” reală oferă o nouă perspectivă unui cetățean dintr-o țară vest-europeană
„depășit” în cadrul unui interviu de angajare deschis tuturor cetățenilor comunitari, în propria ta
țară, de către un „sărac” ce provine din țările nou intrate în Europa. Această „egalitate” devine brusc
„injustă” iar „valoarea europeană” e relativizată.

2.3. Provocările geopolitice și macroeconomice aleEuropei

În afara celor relatate mai sus trebuie să subliniem faptul că suntem contemporani și
chiar actori ai unor schimbări geopolitice și macroeconomice profunde la nivel global printre care
putem enumera: lupta acerbă după resurse economice, tendințelerevanșarde de modificare și de
redesenare a granițelor teritoriale, recrudescența fanatismului religios, terorismul ateu și terorismul
declarat în numele unor idei religioase, migrația masivă din motive economice și umanitare etc.
Ritmul fabulos de reinventare permanentă al infrastructurii și tehnologiei
informaționale, globalizarea accesului la televiziune în timp real, accesul aproape universal la
rețeaua globală de internet37 dublat de accesibilitatea utilizării telefoanelor de tip smartphone38 au
condus la fenomene care acum 50 de ani puteau fi considerate de domeniul ştiinţifico-fantastic: pe
de o parte războaiele și atentatele pot declanșateși conduse virtual iar pe de altă parte toate aceste
„știri” pot fi oferite publicului în timp real, în regim de „știri de ultimă oră” 39, prin rețele de
televiziune prin satelit, prin transmisii în direct efectuate fie de către jurnaliștiprofesioniști, fie de
simpli cetățeniimplicați în aceste evenimente fie chiar de către cei care organizează astfel de
atentate.
Apoi, pentru că încă din primul paragraf al lucrării am făcut referire la termenul de
„criză” se impune șimenționarea perspectivei oferite de către Dicționarul Explicativ al Limbii
Române. Astfel, cuvântul „criză”(cu pluralul crize) este un substantiv feminism care are două

36
Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, DEX - Dicționarul explicativ al limbii
române, Ediția a 2-a, rev., Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2016, p. 680.
37
https://ro.wikipedia.org/wiki/World_Wide_Web, Termenul World Wide Web, abreviat WWW sau/și www, numit
scurt și web […]reprezintă „totalitatea siturilor / documentelor și informațiilor de tip hipertext legate între ele, care pot
fi accesate prin rețeaua mondială de Internet (net = rețea )”, sursă accesată de Radu, C.M. în 17.02.2016.
38
https://en.wikipedia.org/wiki/Smartphone, un smarthopne este „un telefon mobil dotat cu un sistem de operare extrem
de avansat care combină caracteristicile unui sistem de operare specific calculatoarelor personale cu alte facilități
specifice telefoniei fixe și mobile, precum și accesul la rețeaua mondială de internet și la alte rețele sociale”, sursă
accesată, tradusă și adaptată de Radu, C.M. în 17.02.2016.
39
“Știrile de ultimă oră” sau „breaking-news” în limba engleză, produc întreruperea programelor curente pentru a
informa în legătură cu ultimele detalii ale unui eveniment curent”, sursa accesată, tradusă și adaptată de Radu, C.M. în
05.05.2017: https://en.wikipedia.org/wiki/Breaking_news_(disambiguation)

382
înțelesuri majore și anume: „1. Fază în evoluția unei societăți marcată de mari dificultăți
(economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea
decisive) care se manifestă în societate. [...] 2. Moment critic, culminant, în evoluția care precedă
vindecarea sau agravarea unei boli; declanșare bruscă a unei boli sau apariția unui acces brusc în
cursul unei boli cronice. [...]. • Tensiune, moment de mare depresiune sufletească, zbucium.”40 Ca
urmare, termenul de criză face referire atât la o perioadă de timp, mai scurtă sau mai lungă, cât și la
o caracteristică extremă (deficit sau exces) care definește respectivul context. Apoi, putem lesne
identifica trăsături specifice crizei în evenimentele cu care suntem contemporani.
În acest context, schimbările de atitudine și comportament ale participanților la astfel de
evenimente sunt extrem de rapide odată cu trăirea emoțiilor generate de situația trăită. Apoi, pentru
că deja în cazul situațiilor de criză vorbim deja de mulțimi de indivizi implicate, iar Europa
reprezintă o astfel de grupare de oameni ce provin din diferite state, merită să facem o scurtă
trimitere și la „părintele sociologiei”, Gustave Le Bon41. La peste100 de ani de la prima apariție, în
anul 1895, a cărții sale denumită „Psihologia mulțimilor”42, fraza cu care debutează această lucrare:
„Marile răsturnări care preced schimbările de civilizații par determinate, la prima vedere, de
remarcabile transformări politice: invazii de popoare sau prăbușiri de dinastii. [...]Singurele
schimbări importante, cele care determină reînnoirea civilizațiilor, sunt schimbările survenite în
opinii, concepții, credințe.”43este astăzi parcă este mai actuală ca niciodată.
Practic, omenirea se află în plin proces de reașezare a granițelor, a credințelor, a
valorilor și de redefinire a normelor sociale iar Europa nu poate face excepție. Putem exeplifica
acest proces prin conflictele din Siria, frământările din Turcia, tendințele revanșarde din Rusia,
războiul hibrid din Ucraina, alegerea noului președinte american precum șiprintestele nucleare Nord
Coreene.
Ca urmare, în aceste situații de criză, nevoia de comunicare este mai actuală ca oricând.
Cei implicați, cu sau fără voia lor, au nevoie de informații, explicații, reprezentări, direcții de urmat
și nu numai.În cazul crizelor, schimbările sunt adesea impuse cu forța, fie că această forță este
exercitată explicit de către cineva fie că ea este implicită și face parte din forța motrice care a
declanșatși/sau care exercită schimbarea și, prin urmare, sunt puternic manipulative.

2.4. „Jocurile de manipulare” din comunicarea publică a politicienilor

Le Bon a observat și el că „mulțimea este aproape exclusiv condusă de inconștient”44 și,
ca urmare, este expusă impulsiilor primitive și a impulsurilor primite, adică este dependentă de
stimulii care o activează. Astfel, mulțimea este „impulsivă, [...] mobilă, [...] iritabilă, [...] morală”45,
„sugestibilă, [...] credulă”46, „exagerată, [...] simplistă [precum și] „intolerantă, [...] autoritaristă,
[și] conservatoare”47. Ca urmare, este extrem de firesc ca mesajele de tip rațional să poată fi mai
greu înțelese și percepute și preponderentă să fie raportarea emoțională. Pierderea încrederii în lipsa
de sens a „înțelesurilor știute”, pierderea și/sau schimbarea bruscă a „locurilor și persoanelor
cunoscute” este înlocuită de panica în fața „necunoscutului”, a „neînțelesului” și a „necuprinsului”.
În plus, lipsa timpului pentru a verifica, a sorta și a procesa informațiile transmise sau primite face
ca aceste sentimente de insecuritate și de frică să se instaleze cu o rapiditate direct proporțională.

40
Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, DEX - Dicționarul explicativ al limbii
române, Ediția a 2-a, rev., Editura Univers EnciclopedicGold, București, 2016, p. 274.
41
Gustave Le Bon (1841-1931) a fost un psiholog social, sociolog, antropolog și fizician amator francez. […] Este
considerat a fi creatorul disciplinei psihologiei sociale, sursa https://en.wikipedia.org/wiki/Gustave_Le_Bon, accesare,
traducere și adaptare de Radu, C.M. în 17.02.2016.
42
Gustave Le Bon, Psychologie des foules, 1895, prima traducere în lb. Română de Vlad, Oana și Ghiţoc, Marina la
Editura Anima, 1990, după cea de-a patra ediție apărută în 1937, la Librairie Felix Alcan după “Psychologie des foules”
43
Gustave Le Bon, Psihologia mulțimilor, Editura Anima, 1990, p. 7.
44
Ibidem, p. 19
45
Ibidem
46
Ibidem, p. 20
47
Ibidem, p. 26

383
 Manipularea este o tehnică extrem de răspândită în relaționarea cu masele de cetățeni,
fiind principala tehnică utilizată de către reprezentanții partidelor extremiste. Dacă în cazul
partidelor politice de stânga, putem accepta că uneori manipularea esteasociată cu promovarea
unoridei avangardiste, uneori utopice, o astfel de abordare poate fi exclusă în cazul partidelor de
dreapta. Practic, apelul la idei conservatoare, de dreapta, pretins a fi amenințate în prezent,
identificarea și stigmatizarea de „vinovați” pentru neajunsurile de moment, neasumarea condiției
prezente și identificarea de „dușmani” sunt toate „instrumente manipulative” utilizate de partidele
de extremă dreaptă.
În acest mod au putut căpăta o mare priză la public „promisiunile populiste” ale lui
Marine Le Pen48, conducătoarea partidului de extremă dreaptă din Franța „Frontul Național”, ideile
eurosceptice ale NigelFarage49, lider al partidului UKIP din Marea Britanie și principal „autor
moral” al Brexit50-ului, ale „Partidului Libertăţii” de extremă dreaptă (PVV) din Olanda, sau ale
partidului de extremă dreaptă cu același nume din Austria. În mod ironic, denumirile acestor partide
eurosceptice fac referire, în mod manipulativ, exact la valori autentice atât ale Uniuni Europene în
particular cât și ale umanității în general.
Analiza Tranzacțională51, fondată de către Eric Berne52 a propus opiniei publice dar
și profesioniștilor în gestionarea atitudinilor și comportamentelor umane, conceptul așa numitelor
„jocuri. Denumite și „jocuri de putere” și/sau „jocuri de manipulare” ele reprezintă mecanisme de
comunicare prin care cineva poate influența gândirea, simțirea și/sau acțiunea cuiva contrar voinței
celui din urmă și reprezintă „capcane” frecvent întâlnite în comunicare. Cel mai cunoscut „joc de
manipulare” este așa-numitul „Triunghi dramatic” al lui Stephen Karpman53 joc care descrie și
definește o relație triunghiulară. Această relație presupune existența a 3 entități care realizează
roluri distincte, care se generează și se întrețin reciproc. Relația începe la nivelul unei relații
bilaterale în care un „persecutor”, definit cacel care provoacă un comportament sau o reacție
(verbală sau non-verbală) își face treaba și „persecută” o „victimă”, adică acea persoană care este
subiectul provocării și, foarte interesant, îndeplinește de cele mai multe ori un rol autoasumat
(autoimpus). Atunci când în joc intră și un „salvator” pentru a ajuta “victima”, jocul de manipulare
se activează. Jocul se pornește atunci când între două persoane apare un conflict de putere în
legătură cu atribuirea „mizei” jocului, care conține o parte vizibilă, reală și una manipulativă,
ascunsă. Întrucât nimeni nu renunță, în acest joc este atrasă o a treia parte care să joace rolul de
„arbitru” al cauzei. În acest moment, se intră pe un teren manipulativ, fără „ieșire”. Astfel, atunci
când salvatorul alege să ajute victima intră într-o situație ingrată având posibile două variante de
continuare: fie „salvează victima”, preia rolul de „nou persecutor”, îl persecută pe fostul persecutor,
care devine astfel noua victimă și oferă fostei „victime” șansa de a fi „noul posibil salvator” fie
„confirmă poziția persecutorului, se aliază cu acesta, reconfirmă astfel și poziția victimei care
rămâne „victimă” și în etapa a doua a jocului, preluând însă rolul de „nou persecutor” și permițând
astfel fostului persecutor șansa de a deveni „noul salvator”. Procesul este ciclic și

48
Marion Anne Perrine Le Pen (cunoscută sub numele de Marine Le Pen, n. 1968) este o avocată și politiciană franceză,
președintă a “Frontului Național” și candidată la alegerile prezidențiale din Franța din anul 2017, sursa:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Marine_Le_Pen, accesată de către Radu, C.M în 05.05.2017.
49
NigelFarage (n. 1964) este un politician britanic, membru al Parlamentului European, […] lider al partidului UKIP,
sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nigel_Farage, accesată de către Radu, C.M în 05.05.2017
50
“Brexit” este termenul care desemnează procesul de ieșire a Marii Britanii din Uniunea Europeană
51
Analiza tranzacțională, cunoscută și caAT, este o metodă utilizată în psihoterapie, psihologie organizațională,
consiliere psihologică și psihologie educațională [...] Metoda a fost creată și dezvoltată de către psihiatrul canadiano-
american Eric Berne în timpul anilor 1950 și aplicată cu succes în anii 1960, informație accesată de către Radu, C.M în
22.02.2016 din sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Analiza_tranzactionala
52
Eric Berne (1910 - 1970) a fost un psihiatru canadiano-american, cel mai cunoscut pentru crearea metodei analizei
tranzacționale și autor a mai multe cărți relevante pentru metoda creată de el, dintre care se detașează bestseller-ul
„Jocuri pentru adulți” (GamesPeople Play – lb. engleză), sursa https://ro.wikipedia.org/wiki/Eric_Berne, accesată de
către Radu, C.M în 22.02.2016
53
https://en.wikipedia.org/wiki/Karpman_drama_triangle, “Triunghiul dramatic” este „un model social al interacțiunii
umane – harta triunghiulară reflect tipurile de interacțiuni distructive care pot interveni între două părți aflate în conflict
între care intervine un salvator pentru dezamorsare.”, accesare, traducere și adaptare de către Radu, C.M în 22.02.2016

384
permiteschimbarea succesivă și asumarea de către orice protagonist a unuia dintre cele 3 roluri,
conflictul fiind excaladat. De fapt, dacă urmărim acest „joc” observăm cu ușurință că este jocul care
îi implică zilnic pe cetățeni atât atunci când li se prezintă diverse „știri false” prin intermediul
televiziunii, radioului sau internetului cât și în momentele în care politicieni iresponsabili
manipulează și învrăjbesc unele categorii sociale sau populații împotriva altora.
O mențiune extrem de importantă este legată de faptul că nu este neapărat nevoie ca cea
de a treia parte să fie “de față” într-o discuție, „jocul manipulativ” derulându-se în aceleași condiții
și cu această entitate lipsă (fantomă). Acest ultim caz, este cel mai frecvent în cazurile de criză.
Mitul străinului sau al străinilor, al celui sau a celor lipsă, care a/au zis „X” sau nu a/au zis „X”,
care va/vor veni sau nu va/vor veni, care va/vor face „Y” sau nu va/vor face „Y” este extrem de
prezent în viața noastră. Imaginea reală sau închipuită la nivel de reprezentare a unei amenințări
face ca acest gen de manipulare să fie foarte răspândită. În plus, putem lesne observa că mijloacele
media (televiziuni, radiouri, filmări în timp real prin internet) sunt prin definiție „manipulative”,
adică au șansa de a selecta informația și a prezenta doar parțial sau selectiv realitatea. În plus,
cetățenii implicați sunt niște „victime reale”54, conform definiției lui Alain Cardon (1995).

2.5. Manipularea terorismului de tip ISIS

Formele de terorism utilizate de către „Statul Islamic” în Europa începând cu anul 2015
au afectat siguranța, ordinea, stabilitatea și securitatea continentului precum și încrederea în
autoritățile și în forțele de ordine publică la un nivel de neimaginat. Practic, teroriștii au reușit să
destabilizeze adesea sistemele de securitate europenesemănând panică, neîncredere, frică, teroare,
lăsând în urmă sute de victime nevinovate.
Este important să semnalăm tehnicile cu care „manipulează” valorile religioase ale
islamului în numele căruia pretind că acționează, câștigându-și adepți într-o manieră similară
partidelor extremiste. De fapt, pe de o parte, organizația teroristă exploatează în sens manipulativ
educația precară a cetățenilor din țările ocupate iar, pe de altă parte, utilizează cele mai noi mijloace
de comunicare în mediul on-line și electronic atât pentru propagandă, pentru recrutarea de adepți cât
și pentru popularizarea acțiunilor teroriste. Diabolica utilizare a militanților cu cetățenie europeană
radicalizați prin propagandă, activarea militanților infiltrați în cadrul valului de refugiați care a
penetrat spațiul de securitate european în ultimii ani, utilizarea celor mai rapide și moderne metode
de promovare în mediul on-line, utilizarea de camioane civile în zone în care se adună mulțimi de
civili și nu numai, au reușit să semene teroare și să pună în dificultate forțele de ordine și securitate
din nenumărate state europene. Toate aceste acte teroriste au alimentat și au confirmat „ justețea
ideilor” reprezentanților partidelor extremiste din Europa. Printre altele, au amenințat valoarea
„libertății” de mișcare a cetățenilor europeni, siguranța și securitatea acestora, au invitat la izolare și
au alimentat o parte din ideile manipulative ale euroscepticilor ce au condus la Brexit.
Dincolo de „implicațiile directe” legate de consecințele terorismului, imigrația masivă
scăpată de sub control a atras și alte consecințe precum „contrabanda, imigrarea clandestină și
spionajul55” pe care Cardon le menționa ca fiind „exemple de acțiuni negative asimilabile
Jocurilor”56.

III. În loc de concluzii: Cum poate continua „Proiectul european”?

În anul 2016, într-un interviu acordat revistei Business Insider, geostrategul George
Friedman , a răspuns în mod tranşantla întrebărea legată de şansele izbucnirii unui nou război de
57

proporţii în lume: „În toată istoria nu a existat niciun secol fără un război major şi nu cred că

54
A.Cardon, Jocurile manipulării. Mic tratat al strategiilor de eșec care ne paralizează organizațiile, Editura CODECS,
2002, p. 23.
55
Ibidem, p. 139
56
Ibidem
57
George Friedman (n. 1949) este un om de științe politice și autor american. El este fondatorul și CEO al companiei
private de informații STRATFOR, sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/George_Friedman, accesată de Radu, C.M în
06.03.2016

385
secoulul XXI va fi excepţia”58. În plus, el a adăugat că „atâta vreme cât există ţări precum
Germania, China şi Rusia care au început să fie în declin şi înlocuite de altele, atunci încep
agitaţiile geopolitice. Atunci începe să fie periculos, pentru că încă nu a fost atins un echilibru.”59
Jocurile de manipulare la care recurg atât „promotorii” partidelor extremiste cât și
promotorii ideilor teroriste pot fi dezamorsate doar prin educație, informare și „recunoașterea
acestor jocuri”. Ca urmare, atât cetățenii cât și angajații în instituțiile care au sarcina să asigure
ordinea publică și siguranța țărilor trebuie să învețe despre rolul distructiv al manipulării, să poată
recunoaște situațiile în care sunt aplicate astfel de tehnici și să acționeze în consecință. În aceeași
manieră conducerea Uniunii Europene trebuie să propună, să adopte și să implementeze măsuri de
responsabilizare în vederea reducerii promovării „știrilor negative”, a „știrilor false”, a atitudinii
mass-media de a căuta cu orice preț senzaționalul și de a promova non-valoarea și impostura.
Având în vedere consecințele deosebit de importante, ce pot viza securitatea și chiar
viața cetățenilor, se impune rapid identificarea unor modalități de sancționare a manipulărilor
politice, dincolo de sancțiuneapolitică prin vot, deja cunoscută, dar dovedită ineficace.
Altfel, „Europa rațiunii” și „Europa oamenilor raționali” poate depăși aceste jocuri de
manipulare prin a pune în practică exact valori autentice promovate prin „visul european” precum:
toleranța, democrația, libertatea,demnitatea umană, egalitatea, statul de drept și respectarea
drepturilor omului. Și, mai presus de toate, prin educație. Altfel, parafrazându-l pe AlvinToffler60,
vom rămâne niște „analfabeți ai istoriei” dacă nu vom putea „să învățăm, să dezvățăm și să
înțelegem” nimic din lecțiile istoriei.

Referințe bibliografice
1. Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, DEX -
Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a 2-a, rev., Editura Univers Enciclopedic Gold,
București, 2016;
2. Cardon, A., Jocurile manipulării. Mic tratat al strategiilor de eșec care ne
paralizează organizațiile, Editura CODECS, 2002;
3. G. Le Bon, Psychologie des foules, 1895, prima traducere în lb. Română de Vlad,
Oana și Ghiţoc Marina la Editura Anima, 1990;
4. G. Le Bon, Psihologia mulțimilor, Editura Anima, 1990;
5. ***, Adevărul, http://adevarul.ro/economie/stiri-economice/criza-datoriilor-
suverane---criza-datoriilor-coloniilor-uniunii-europene-1_50b9ff377c42d5a663aec85f/index.html
6. ***, Adevărul, http://adevarul.ro/news/societate/fenomenul-stirilor-false-armele-
epocii-post-adevar-ion-m-ionita-Stirile-false-manipularea-masa-vor-extrem-greu-controlat
7. ***, http://www.businessdictionary.com/definition/communication.html
8. ***, DEX On-line, MDN, http://dexonline.ro/definitie/manipulare
9. ***, Europa, https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies_ro
10. ***, Europarliament, http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/en/
20150201PVL00021/Previous-elections
11. ***, Merriam-Webster, http://www.merriam-webster.com/dictionary/communication
12. ***, Washingtonpost, https://www.washingtonpost.com/news/worldviews/wp
/2016/06/25/7-reasons-why-some-europeans-hate-the-e-u/?utm_term=.bb48c9a76f06
13. ***, Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/Communication
14. ***, Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/Gustave_Le_Bon
15. ***, Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/Karpman_drama_triangle
16. ***, Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/Smartphone

58
http://www.zf.ro/business-international/avertismentul-unuia-dintre-cei-mai-respectati-strategi-din-lume-pregatiti-va-
pentru-razboi-cea-mai-fierbinte-zona-europa-de-est-15097567, accesat de Radu, C.M în 06.03.2016.
59
Idem
60
Alvin Toffler (1928 - 2016) a fost un cunoscut scriitor și futurolog american, sursa:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Alvin_Toffler, accesată de Radu, C.M în 05.05.2017.

386
 17. ***, Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Analiza_tranzactionala
18. ***, Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Alvin_Toffler
19. ***, Wikipedia,
https://ro.wikipedia.org/wiki/Carta_Drepturilor_Fundamentale_a_Uniunii_Europene
20. ***, Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Criza
21. ***, Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Eric_Berne
22. ***, Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/George_Friedman
23. ***, Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Jean_Monnet
24. ***, Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Pierderi_omenești_în_cel_de-
al_Doilea_Război_Mondial
25. ***, Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Marine_Le_Pen
26. ***, Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Nigel_Farage
27. ***, Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Statul_Islamic
28. ***, Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Lisabona
29. ***, Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Roma
30. ***, Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Maastricht
31. ***, Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_Europeană
32. ***, https://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_Europeană#Tratatul_de_la_Lisabona
33. ***, Wikipedia, https://ro.wikipedia.org/wiki/World_Wide_Web
34. ***, Ziare, http://www.ziare.com/politica/stiri-politice/stii-care-este-diferenta-dintre-
consiliul-europei-si-consiliul-european-995116
35. ***, Ziarul Financiar, http://www.zf.ro/business-international/avertismentul-unuia-
dintre-cei-mai-respectati-strategi-din-lume-pregatiti-va-pentru-razboi-cea-mai-fierbinte-zona-
europa-de-est-15097567

387
 EVOLUŢIA MIGRAŢIEI ŞI A PRINCIPALELOR DIRECŢII DE
ABORDARE A FENOMENULUI LA NIVELUL UE

THE EVOLUTION OF MIGRATION AND THE MAIN DIRECTION

FOR ADRESSING THE PHENOMENON AT EU LEVEL

Drd. SĂVULESCU Ștefan

Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Școala Doctorală OPSN
stefan.savulescu@mai.gov.ro; stefan_savulescu@yahoo.com

Abstract (ro): În contextul dinamizării, în ultima perioadă, a fenomenului

migraționist, cu impact direct asupra statelor europene, articolul prezintă repere ale
evoluției acestuia și principalele măsuri adoptate atât independent de către statele
afectate cât și la nivel comunitar. Deși fenomenul nu este unul de noutate la nivel
mondial, contextul de securitate în care acesta se derulează coroborat cu nivelul de
ambiție al statelor europene de a respecta drepturile migranților și de a menține un nivel
ridicat de siguranță pentru proprii cetățeni a testat capacitatea mecanismelor europene
de a face față unei crize reale și de a respecta principiile europene.
Obiectivele de cercetare ale articolului sunt de a prezenta un scurt istoric al
migrației, principalele măsuri adoptate la nivel european și necesitatea adaptării
soluțiilor identificate de statele membre în conformitate cu principiile și deciziile UE.
Acesta este util pentru ofițerii de poliție care interacționează direct cu migranții și, de
asemenea, cu planificatorii care organizează misiunile agențiilor de aplicare a legii.

Cuvinte-cheie: migrație, cooperare internațională, solidaritate, drepturile omului,

capacitatea de adaptare a mecanismelor europene și naționale, Uniunea Europeană.

Abstract (en): In view of the recent dynamics of the migration phenomena and
the direct impact it has on European states, the article presents milestones of its
evolution, as well as the main measures put in place by the affected states, in both
independent manner and at the communitarian level. Although this is not a new
phenomena at global level, the security framework in which this is developing and the
level of ambition set by the European states regarding the respect of the migrants rights
and keeping of a high level of safety for the own citizens, tested the ability of the
European mechanisms to face a real crisis and the respect of the european principles.
The research objectives of the article are to present a short history of migration, the
main measures adopted by at European level and the need to adapt the solutions
adopted by the Member States in acordance with the UE principles and decisions. It is
useful for the police officers who interact direcly with the migrants and also with the
planners who organize the misions of law enforcement agencies.

Keywords: migration, international cooperation, solidarity, human rights, the

European and national mechanisms ability to adapt, European Union.

Migrația populației de pe un teritoriu spre un altul nu este un fenomen nou apărut.

Având în vedere istoria dezvoltării popoarelor din Europa, dar nu numai, în perioada antichității și
ulterior, în Evul Mediu, se poate observa că diferitele valuri migratorii, de exemplu, populațiile de
origine germanică, slavă sau asiatică ce au migrat în Europa, între secolele III-XI, au contribuit la
modificarea unei regiuni, fie prin dezvoltarea și consolidarea statelor respective, fie prin slăbirea
organizării statale, până la distrugerea acestora.

388
 Idealurile oamenilor de a duce o viață mai bună, de a se proteja în fața unor conflicte
sau de a fi împreună cu cei din aceeași comunitate sunt idealuri care se regăsesc și astăzi în
conștiința colectivă, ceea ce presupune că un obiectiv privind stoparea în totalitate a fenomenului
migrației, nu este unul realist pentru niciun stat.
În perioada modernă, urmărind dinamica marilor crize migraționiste din Europa,
raportat la contextul istoric în care acestea au avut loc, se poate afirma că una dintre cauzele majore
ale acestor crize sunt conflictele armate. Prima criză migraţionistă cu care s-a confruntat Europa a
fost provocată de primul Război Mondial și de Revoluţia Rusă din 1917, când peste 30 de milioane
de migranţi au plecat din Europa spre America.
La sfârșitul secolului 19 şi începutul secolului 20 au apărut primele inițiative de a
controla fenomenul migraţiei. Astfel, SUA, dar și alte state au introdus criterii de selecție a
migranţilor, spre exemplu anumite cote zilnice sau teste privind alfabetizarea. În perioada 1914-
1922 s-au înregistrat aproximativ 5 milioane de refugiați, iar în cea interbelică au fost create primele
norme şi instituții pentru gestionarea fenomenului migraţiei: pașapoartele Nansen şi un Înalt
Comisar pentru Refugiați. Ulterior, fenomenul migraționist a fost acutizat din cauza celui de-al
doilea Război Mondial, când în Europa au fost transmutați peste 40 de milioane de refugiați. În ceea
ce privește această criză, este de menționat efortul imens depus de Comandamentul Aliat și
Administrația de Ajutorare și Reabilitare a Națiunilor Unite (UNRRA), care până în 1947 gestiona
800 de tabere de reinstalare și locuințe pentru 7 milioane de oameni, până în 1951 nerămânând în
tabere decât 177 de mii de persoane.
După cele două războaie mondiale, pentru a preveni conflictele în regiune și pentru a
putea asigura o pace durabilă, începând cu anul 1950, statele din Europa creează alianțe economice
și politice. Astfel, în 1950 Belgia, Franța, Germania de Vest, Italia, Luxemburg și Țările de Jos au
înființat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, iar în 1951 au semnat Tratatul de
instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, astfel încât niciunul dintre state să nu
poată fabrica singur arme de război pe care să le îndrepte împotriva celorlalte, ca în trecut.
Urmare a situației înregistrate în rândul populației, în special în Europa, după sfârșitul
celui de al Doilea Război Mondial, pentru a preveni repetarea unei asemenea crize umanitare în
ceea ce privește persoanele care fug dintr-o zonă de conflict și necesită protecție, în 1951, datorită
unei voințe politice colective, a fost creat un nou cadru legal și instituțional pentru a răspunde
fenomenului refugiaților, prin crearea Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiați (UNHCR) care a
înlocuit UNRRA și ratificarea Convenției privind statutul refugiaților. Astfel, prin această
Convenție sunt reglementate, în special pentru protecția refugiaților europeni, statutul de refugiat,
tipul de protecție juridică și asistență socială pe care refugiați ar trebui să o primească, dar și
obligațiile refugiaților față de țara gazdă. Ulterior, în 1967, prin semnarea Protocolului acestei
Convenții, este mărită sfera de aplicabilitate, aceasta devenind un instrument juridic pentru
protecția internațională a refugiaților, care subliniază necesitatea împărțirii responsabilității între
state, dar și dimensiunea internațională a fenomenului migrației/refugiaților.
În 1957, pe fondul necesității dezvoltării economice, se semnează Tratatul de la Roma,
prin care se pune bazele Comunității Economice Europene (CEE), în scopul asigurării liberei
circulații a persoanelor, bunurilor și serviciilor dincolo de frontierele naționale. În ceea ce privește
libera circulație a persoanelor, în 1985, Franța, Germania, Belgia, Luxemburg și Țările de Jos au
decis să creeze un teritoriu fără frontiere interne, devenit cunoscut ca „Spațiul Schengen”, după
numele orașului din Luxemburg în care au fost semnate primele acorduri.
Pentru Europa, perioada 1960-1989 este una de stabilitate și de creștere economică, în
ciuda războiului rece, fenomenul migraționist nereprezentând o preocupare majoră, fiecare stat
având propriile reguli privind controlul la frontieră, un sistem intern privind condițiile de acces,
regulile privind vizele pentru șederile scurte sau cererile de azil, cu excepția statelor semnatare ale
Acordului Schengen, care aveau reguli și proceduri comune.
În perioada 1950-1990, Europa nu s-a confruntat cu dificultăți majore privind migrația,
însă o a treia criză a migrației a fost înregistrată în anii 90, când, urmare a destrămării blocului
sovietic și a conflictelor din Iugoslavia, precum și a războaielor din Irak și Afganistan, s-au creat

389
noi bazine migraționiste. Înăsprirea controalelor la frontiere, încercările de a limita și refuza
admiterea refugiaților în Europa, au condus la diversificarea rutelor migraționiste, la crearea
rețelelor de trafic, precum și la încercări de trecere ilegală a frontierelor.
Pe fondul unei discrepanțe a dezvoltării economice între țările din vestul Europei și
fostele țări comuniste, tot mai multe state solicită Comunității Europene sprijin politic și economic.
În acest context, în anul 1993, prin semnarea Tratatului de la Maastricht, este înființată Uniunea
Europeană (UE) în scopul asigurării unei coeziuni și integrări politice, economice și sociale între
statele membre și sunt stabilite criterii stricte pe care statele membre și cele care doresc să adere
trebuie să le îndeplinească. De asemenea, tratatul introduce premisele dezvoltării de politici de
securitate mai integrate, cât și a unei mai bune cooperări polițienești și judiciare în materie penală,
între guverne. UE astfel constituită nu înlocuiește vechile Comunități Europene, ci le reunește sub
un numitor comun, acela al unei noi „politici și forme de colaborare”, bazate pe trei piloni:
„comunități europene”, „colaborarea în politica externă și de securitate”, respectiv „cooperarea
polițienească și judiciară în materie penală”. Prin prevederile acestui tratat, migrația este abordată
interguvernamental, din perspectiva pilonului III, cooperare polițienească și judiciară în materie
penală, menținându-se la nivelul statelor regulile privind controlul la frontieră, un sistem intern
propriu privind condițiile de acces, regulile privind vizele pentru șederile scurte sau cererile de azil.
În această perioadă, UE se confruntă cu fenomenul migrației în principal în interiorul
granițelor sale, în încercarea cetățenilor de găsire a unui loc de muncă mai bine plătit și, implicit al
unui nivel de trai mai bun. Totodată, fenomenul migrației iregulare se manifestă mai pregnant în
statele din bazinul mediteraneean, unde sunt identificați migranți ce provin din state din nordul
Africii. Pe acest fond, în anul 1995, la nivelul UE este adoptat un Regulament privind utilizarea
unui singur format al vizelor1.
Anul 1999 aduce o schimbare a politicii europene în domeniul circulației persoanelor,
cu impact și asupra abordării migrației, prin semnarea Tratatului de la Amsterdam, care
încorporează în cadrul UE cooperarea privind teritoriu fără frontiere interne și libera circulație a
cetățenilor în interiorul Uniunii. Astfel, migrația începe să fie abordată din perspectiva pilonului I –
supranațional – „comunități europene”. Totodată, în 1999, este înființat Oficiul European de Poliție
(Europol) - având ca obiective creșterea nivelului de siguranță în Europa și acordarea de asistență
autorităților competente din statele membre, în scopul sprijinirii autorităților naționale de aplicare a
legii în combaterea formelor grave de criminalitate internațională și a terorismului. În același an,
este adoptat Programul Tampere, pentru perioada 1999-2004, care cuprinde recomandări de politici
și obiective practice pe domeniul afaceri interne, pentru punerea bazelor unei politici pentru azil și
migrație comune la nivelul statelor membre, precum și pentru armonizarea controalelor la frontieră.
Ulterior, pentru gestionarea problematicii specifice frontierelor externe ale UE și a
solicitanților de azil, în anul 2000, a fost adoptat Regulamentul Eurodac privind amprentarea
digitală a persoanelor cu vârsta de peste 14 ani și care se încadrează în una dintre următoarele trei
categorii: solicitanții de protecție internațională, resortisanții țărilor terțe sau apatrizii care trec
frontiera externă neregulat, resortisanții țărilor terțe sau apatrizii care se află ilegal într-un stat
membru.
În continuarea măsurilor adoptate la nivelul UE, în anul 2004, este înființată Agenția
Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operaționale la Frontierele Externe ale Statelor Membre
ale Uniunii Europene (FRONTEX) care are ca obiective acordarea de asistență și asigurarea
coordonării operaționale între statele membre în ceea ce privește managementul frontierelor
externe.
Începând cu anul 2002, migraţia netă, care varia între 0,5 și 1 milion pe an pentru
majoritatea anilor ’90, crește la valori cuprinse între 1,5 și 2 milioane, iar în ianuarie 2006, numărul
resortisanților țărilor terțe cu domiciliul în UE era de aproximativ 18,5 milioane, respectiv 3,8% din
populația totală de aproape 493 milioane. Cauzele migrației diferă de la stat la stat, tipologia
migranților fiind diferită: reîntregirea familiei este considerabilă în anumite țări, precum Austria,

1
Alicabil la nivelul tuturor statelor membre care au obligația de a-l folosi în relația cu alte state non-UE.

390
Franța sau Suedia, alte state membre, precum Irlanda, Spania, Portugalia şi Regatul Unit, având un
procent ridicat de imigrare pentru muncă, în Spania au avut loc importante regularizări, în timp ce
Franța, Germania și Țările de Jos au optat pentru regularizări limitate pentru grupuri specifice de
imigranți.
Cele mai numeroase grupuri de resortisanți ai țărilor terțe din UE provin din Turcia (2,3
milioane), Maroc (1,7 milioane), Albania (0,8 milioane) și Algeria (0,6 milioane)2.
În anul 2005, în continuarea trendului abordat de UE privind gestionarea fenomenului
migrației, respectiv în spiritul atingerii liberei circulații a cetățenilor UE și eliminarea controlului la
frontierele interne, este aprobat Programul HAGA 2005-2009, care cuprinde măsuri privind
dezvoltarea, la nivelul statelor membre, a unui sistem comun privind controlul migrației, acordarea
de azil și controlul la frontieră.
Un număr din ce în ce mai mare de state membre pun în aplicare noi politici de
integrare pentru migranții legali, sunt create mecanisme europene de ajutor pentru facilitarea acest
proces, dezvoltându-se o abordare europeană bazată pe cooperare și schimbul de bune practici.
Începând cu anul 2007, este aprobat Fondul European pentru Refugiați 2008 - 2013,
prin care sunt alocate resurse financiare pentru statele membre în vederea sprijinirii efortului
acestora de a primi refugiați și persoane dislocate, aplicând proceduri corespunzătoare ale unui
sistem de azil corect, Fondul European pentru Integrare 2007-2013 pentru sprijinirea statelor
membre în adoptarea de politici comune de integrare, Fondul European pentru Returnare 2008 –
2013 pentru sprijinirea statelor membre și promovarea returnării voluntare a migranților în țările
de origine și Fondul pentru gestionarea frontierelor externe 2007-2013 prin care se oferă asistență
financiară în vederea implementării controlului frontierelor externe și a politicii privind vizele.
Începând cu anul 2006, UE se confruntă la granițele sale maritime, în special din
apropierea Insulelor Canare și a Spaniei, cu un nou val de migranți care provin din Africa de Vest.
Pe parcursul anului 2007, deși numărul acestora scade, această rută se menține, alături de o nouă
rută apărută, cea din Nordul Africii, migranții mergând spre coastele Italiei și Maltei. În acest
context, în 2007, la nivelul UE este adoptat Regulamentul privind echipele de intervenție rapidă la
frontieră, ca mecanism european care să ofere statelor asistență operațională rapidă, în situația în
care se confruntă cu un val masiv de migranți la frontieră.
Deși în perioada 2005-2010, la nivel internațional, migrația a înregistrat un trend
ascendent, în anul 2010 poate fi observată o ușoară scădere, chiar dacă la nivel global au fost
înregistrați peste 10 milioane de refugiați3.
La nivelul UE, se menține același trend, iar comparând ponderea din cele 38 de țări
europene la numărul global de solicitanți de azil înregistrați în perioada 2005-2009, se poate
concluziona că atractivitatea Europei ca o regiune de destinație a scăzut. Astfel, dacă în 2005, cele
38 de țări primeau aproximativ 60% din totalul cererilor de azil la nivel mondial, până în 2009,
acest procent a ajuns la 45%4.
Pe acest fond, la nivelul UE, în mai 2010, a fost adoptat Programul Stocholm 2010-
2014, care cuprindea în agenda sa ca prioritate principală, crearea unei Europe deschise și sigure, în
serviciul cetățenilor. În ceea ce privește migrația, acest program aduce în atenție aspecte ca dreptul
la liberă circulație a cetățenilor europeni, cooperarea statelor membre în ceea ce privește gestionarea
frontierelor dar și abordarea integrată a problematicii, precum şi a politicilor de acordare a vizelor.
Integrarea solicitanților de azil rămâne un subiect important în agenda europeană,
dorindu-se o Europă a solidarității. Astfel, prin semnarea Pactului european privind imigrația și
azilul, UE reclamă dezvoltarea unei politici flexibile şi cuprinzătoare privind migraţia, bazată pe
solidaritate și responsabilitate, care să integreze atât nevoile țărilor UE, cât și pe cele ale
migranţilor. Prin urmare, la nivel european au fost inițiate demersuri pentru instituirea Sistemului

2
http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:52007DC0512 .
3
http://popstats.unhcr.org/en/overview#_ga=1.166301563.472902514.1485813047.
4
http://www.unhcr-centraleurope.org/pdf/resources/statistics/asylum-levels-and-trends-in-industrialized-countries-
2010.html

391
european comun de azil (SECA), în scopul asigurării de proceduri comune în ceea ce privește
azilul, dar și a unui statut uniform persoanelor cărora li se acordă protecție internațională.
Acest deziderat a reclamat înființarea unui nou organism european - Biroul European de
Sprijin pentru Azil (BESA) care să asigure coordonarea unitară a politicilor privind azilul, prin
contribuția la punerea în aplicare a SECA, sprijinirea cooperării practice între statele membre în
materie de azil și acordarea de sprijin statelor membre care sunt supuse unei presiuni deosebite5.
De asemenea, la nivelul UE, au apărut obiective noi, cum ar fi abordarea globală a
migrației, inclusiv din prisma dialogului și parteneriatelor cu țările terțe (atât de tranzit, cât și de
origine), cât și al unei politici de returnare eficiente și durabile.
Începând cu anul 2011, situația privind migrația ilegală la frontiera externă a UE denotă
o creștere a detecțiilor ilegale de trecere a frontierei, de la 104.000 în 2010, la 141.000 în 2011, în
special la frontiera externă din zona central și est mediteraneeană, reprezentând 46% și respectiv,
40% din totalul UE6.
Agenția FRONTEX identifica, pentru anul 2012, riscuri privind fenomenul migrației,
printre care probabilitatea unui număr mare de treceri ilegale ale frontierei maritime pe granița de
sud, fie sub forma unor episoade sporadice similare cu cele din 2011, fie în fluxuri specifice
susținute de rutele care provin din Africa, așteptându-se să fie concentrate într-una dintre cele trei
rute cunoscute: central - mediteraneeană, vest – mediteraneeană sau ruta din Africa de Vest.
Totodată, a fost subliniat un alt risc, acela ca autoritățile de control la frontieră să se
confrunte cu un număr mare de persoane în căutare de protecție internațională, dată fiind situația
de securitate din vecinătatea UE, volatilă și instabilă, care poate genera crize umanitare în țările
terțe.
În 2012, detecțiile ilegale de trecere a frontierei de-a lungul frontierele externe ale UE
au înregistrat o scădere bruscă, la 72.437 detecții, reprezentând o scădere cu 49% comparativ cu
2011, pe fondul unei supravegheri mai stricte la granița terestră dintre Grecia și Turcia și al
diminuării dimensiunii „primăverii arabe”7. Totodată, pentru UE anul 2012 este unul al
recunoașterii eforturilor depuse pentru asigurarea stabilității, securității, precum și pentru
promovarea drepturilor omului în spațiul comunitar. Pentru aceste eforturi, UE primește Premiul
Nobel pentru pace, Comitetul Nobel norvegian subliniind „contribuția UE, pe parcursul a peste
șase decenii, la promovarea păcii, reconcilierii, democrației și drepturilor omului în Europa”8. În
acest context, Președintele Consiliului European și Președintele Comisiei Europene, într-o
declarație comună, au sintetizat programul de viitor al UE: „promovarea, în continuare, a păcii și
securității în țările vecine și în întreaga lume”9.
În anul 2013, deși detecțiile ilegale de trecere a frontierei de-a lungul frontierei externe
a UE a înregistrat o creștere cu 48% (de la 72.500, la 107.000), nivelul acestora este comparabil cu
cel înregistrat în anii 2009 și 2010 (104.600, respectiv 104.000). În acest an, a crescut numărul
trecerilor peste frontieră a cetățenilor sirieni, pe rutele est și central – mediteraneene, s-a menținut
constant numărul migranților din Africa de Nord (Libia și Egipt) care și-au pus viața în pericol
pentru a traversa Marea Mediterană și a crescut exponențial numărul detecțiilor raportate de
Ungaria, la granița terestră cu Serbia10.
Tot în anul 2013, la nivelul UE au fost adoptate o serie de politici care să conducă la o
mai bună gestionare a migrației și a frontierelor externe. Astfel, la data de 29 iunie 2013, este
adoptat în comun de către Parlamentul și Consiliul European, Regulamentul (UE) nr. 604/2013,
cunoscut ca Dublin III, prin care s-a urmărit ca practicile deja în vigoare în statele membre să fie
armonizate și totodată, să fie îmbunătățită eficiența sistemului de azil, prin stabilirea mai concretă a

5
http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2009_2014/documents/libe/dv/easo_regulation_/easo_regulation_ro.pdf
6
http://frontex.europa.eu/assets/Publications/Risk_Analysis/Annual_Risk_Analysis_2012.pdf
7
http://frontex.europa.eu/assets/Publications/Risk_Analysis/Annual_Risk_Analysis_2013.pdf
8
http://ec.europa.eu/news/eu_explained/121012_ro.htm
9
http://ec.europa.eu/news/eu_explained/121012_ro.htm
10
http://frontex.europa.eu/assets/Publications/Risk_Analysis/Annual_Risk_Analysis_2014.pdf

392
criteriilor de azil și a responsabilității statelor în ceea ce privește examinarea solicitărilor de
protecție internațională.
La 2 decembrie 2013, Sistemul de supraveghere a frontierelor europene (EUROSUR) a
devenit operațional, într-o primă fază aplicabil în 19 state, ulterior în 30 de state. Tot în decembrie
2013, a fost aprobat un nou program de finanțare – Fondul pentru Securitate Internă, în zona
afacerilor interne, pentru perioada 2014-2020. Prin acest fond se dorea finanțarea activităților
statelor membre privind controlul frontierelor, politica vizelor, dar și implementarea conceptului de
„frontiere inteligente”, precum și finanțarea EUROSUR. Totodată, au fost semnate acorduri de
readmisie cu Turcia și Azerbaidjan, urmând ca în perioada următoare să fie relansat un acord cu
Maroc.
Astfel, la începutul anului 2014, prin Comunicarea Comisiei către Parlamentul
European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor „O Europă
deschisă și sigură: transformarea obiectivelor în realitate”, Uniunea Europeană își reafirmă
angajamentele asumate prin Programul Stockholm 2009, subliniind faptul că până în prezent s-a
reușit crearea și dezvoltarea unui sistem european comun de azil, care a îmbunătățit standardele
aplicabile pentru persoanele care au nevoie de protecție. Totodată, a fost amintită și consolidarea
Spațiului Schengen, stabilirea condițiilor de intrare și ședere în UE, precum și o politică comună în
ceea ce privește vizele, fiind eliminate cerințele de vize pentru mai multe țări.
A fost subliniat și faptul că „a fost elaborat un cadru pentru politicile UE în materie de
migrație externă și de azil, care permite UE să inițieze un dialog cuprinzător cu țările din
vecinătatea sa și din lume și să contribuie la inițiativele în curs în domeniul migrației și dezvoltării,
desfășurate sub coordonarea ONU sau a diferitelor state”11.
Spre a doua jumătate a anului 2014, UE a început să se confrunte cu o creștere a
presiunii migranților la frontierele sale externe, în special la cele maritime – rutele est și central
mediteraneene. 2014 este anul în care numărul migranților depistați la frontierele externe ale UE a
atins o valoare maximă de 280.000 de detecții, fiind de două ori mai mare față de valoarea cea mai
mare înregistrată în anul 2011. În plus, valul de migranți din anul 2014 a ridicat probleme noi UE,
prin câteva particularități: majoritatea acestor detecții au fost raportate ca fiind parte a operațiunilor
de căutare și salvare în zona centrală mediteraneeană, bună parte dintre migranți au ajuns în Europa
pe nave maritime comerciale, venind dinspre Turcia, resursele statelor membre nu au mai putut fi
alocate pentru evaluarea și obținerea datelor de identitate ale migranților, ci pentru îngrijirea
imediată a acestora.
Astfel, din totalul depistărilor la frontierele UE, cea mai mare parte a migranților
provenea din Siria (28% - 79.169 persoane), urmată de eritreeni – peste 34.500 de persoane, apoi de
afgani – peste 22.000 de persoane și de kosovari – peste 22.000 de persoane12. Peste 60% dintre
trecerile ilegale ale frontierelor UE în 2014 au fost înregistrate pe ruta central mediteraneeană.
Totodată, în 2014 s-a menținut trendul returnării resortisanților țărilor terțe, înregistrându-se un
număr cu 12% mai mare față de anul 2013, respectiv 161 309 persoane. Astfel, Uniunea Europeană
avea să se confrunte cu o nouă criză a refugiaților, în mare parte datorată războiului din Siria.
La sfârșitul anului 2014, a fost adoptată Agenda europeană privind migrația, care a avut
ca obiective dezvoltarea unei noi abordări europene asupra migrației legale în UE, astfel încât
aceasta să devină o destinație atractivă pentru persoanele cu talente și abilități, dar și îmbunătățirea
gestionării migrației prin intensificarea cooperării cu țările terțe, promovarea repartizării
responsabilităților între statele membre și lupta împotriva migrației ilegale și a contrabandei.
La nivel global, potrivit UNHCR, numărul migranţilor forţaţi să se deplaseze a crescut
de la 37,3 milioane în 1999 la 65,3 milioane în 2015, incluzând 21,3 milioane de refugiaţi şi 40,8
milioane de persoane dislocate în plan intern din cauza conflictelor şi violenţei. Numărul absolut al

11
https://ec.europa.eu/home-affairs/sites/homeaffairs/files/e-
library/documents/basic_documents/docs/an_open_and_secure_europe_-_making_it_happen_ro.pdf
12
http://frontex.europa.eu/assets/Publications/Risk_Analysis/Annual_Risk_Analysis_2015.pdf

393
migranţilor internaţionali, respectiv 244 de milioane, reprezintă valoarea cea mai mare înregistrată
vreodată13.
În ceea ce priveşte fluxurile migratorii, UE rămâne principala destinaţie a acestora,
situându-se înaintea altor state ce reprezintă destinaţii importante ale migranţilor la nivel mondial:
SUA (a doua destinaţie), Ţările din Golf (a treia) şi Rusia (a patra)14. În acest context, la graniţele
sale, UE a înregistrat în perioada 2000-2015 peste 20.000 de morţi, iar în anul 2015, numai în
bazinul mediteraneean a înregistrat 5.740 de decese, cifră care în anul 2016 a ajuns la 7.259 de
decese15.
În anul 2015, la nivelul UE, au fost înregistrate 1.012.275 de sosiri doar în ceea ce
priveşte intrările pe mare ale migranţilor, iar în 2016, peste 350 de mii16. Pe parcursul anului 2015
au fost înregistrate 1.822.337 detecții de treceri frauduloase ale granițelor UE17, cele mai multe fiind
raportate pe ruta est mediteraneeană (885 386), majoritatea în apele maritime dintre Turcia și
insulele grecești.
Această situaţie poate fi considerată o a patra criză a migranţilor din Europa, datând din
2011 şi înregistrând o acutizare în perioada 2014-2015. Cauzele acestei crize includ situaţia
conflictuală din Siria, eşecul ca state sau instabilitatea din Libia, Afganistan, Irak, Somalia, Sudan și
Republica Democratică Congo, capacitatea redusă a ţărilor din sudul Europei de a gestiona fluxurile
migratorii, dar şi reorientarea rapidă a fluxurilor migratorii spre noi rute prin Europa - din Balcani și
Europa de est, spre destinații preferate, cum ar fi Germania, Suedia, Danemarca și U.K.
Putem spune că de la înființarea UE în 1993, aceasta nu s-a confruntat cu o criză a
migrației, până în 2015, când peste un milion de oameni s-au refugiat în statele membre ale UE.
Această creștere a numărului de migranți reflectă situația la nivel global, în 2015
înregistrându-se cel mai mare număr de persoane strămutate forțat ca urmare a persecuției sau a
unui conflict sau a violenței generalizate - aproximativ 60 de milioane de oameni, generând o criză
umanitară la nivel global. Circa 20 de milioane dintre aceștia s-au refugiat în afara țării lor de
origine, cele mai mari grupuri provenind din Orientul Mijlociu (Palestina – 5,1 milioane și Siria – 4
milioane).
Deși numărul celor care au ajuns în UE reprezintă aproximativ 0,2% din populația
totală, gestionarea imediată a unui număr mare de migranți a reprezentat o provocare pentru
construcția europeană.
Cu toate că de-a lungul timpului, autoritățile de frontieră au făcut față unei presiuni
constante, în creștere, numărul mare de detecții la frontieră din anul 2015 a indicat, pe de-o parte
amploarea fenomenului migraționist, iar pe de altă parte, dificultățile autorităților în a realiza un
control la frontieră adecvat și gestionarea grupurilor mari de migranți. Deși cea mai mare presiune a
fost resimțită la nivelul celor două puncte de intrare în UE, respectiv de către Italia și Grecia, care
au înregistrat 6.000 de sosiri/zi, numărul mare de migranți a reprezentat o situație nouă și dificil de
gestionat pentru mai multe alte state membre. Această situație a dus la lipsa asigurării unui control
eficient, unitar, la frontiere, așa cum a fost stipulat de Acordul Schengen, în special din cauza lipsei
documentelor de identitate în rândul migranților, dar și din cauza faptului că autoritățile au fost
nevoite să-și centreze eforturile pentru operațiunile de salvare-căutare pe mare ale acestora.
Astfel, nu a fost posibilă amprentarea digitală a tuturor migranților și includerea datelor
acestora în baza de date EURODAC, în scopul prevenirii/detecției eventualelor persoane care au
săvârșit infracțiuni sau acte teroriste. În acest context, UNHCR a declarat că „unele proceduri în
vigoare înainte de iunie 2015, nu mai funcționează (în special cele privind înregistrarea completă cu
toate aspectele legate de identificare și amprentare pentru migranții proveniți din Siria), din cauza
lipsei de capacitate a autorităților”.

13
https://www.sipri.org/commentary/blog/2016/migration-new-perspectives-old-story.
14
„Les crises de lʼUnion Europeene”, La revue des juristes de sciences PO no. 12, published on dec, 19, 2016, p. 41.
15
https://issuu.com/iomdrd/docs/mediterranean_update_19_dec_2016.
16
https://issuu.com/iomdrd/docs/mediterranean_update_19_dec_2016.
17
http://frontex.europa.eu/assets/Publications/Risk_Analysis/Annula_Risk_Analysis_2016.pdf

394
 Totodată, pe acest fond, a fost înregistrată și o creștere a incidentelor violente la
frontierele externe, în special între migranți și facilitatorii rețelelor de migranți, dar și a violențelor
între facilitatori și autoritățile de frontieră, în scopul obligării autorităților să recupereze
ambarcațiuni. Suplimentar, au fost înregistrate violențe și între diferite grupuri de migranți. Această
situație a reclamat întărirea măsurilor de ordine publică, precum și suplimentarea numărului de forțe
de ordine publică în aceste zone. Violențele au condus la reacția autorităților din statele de la
frontiera externă a UE, în sensul sprijinirii migranților să ajungă în satele de destinație, prin
asigurarea transportului acestora, fapt ce a dus la reducerea violențelor, dar în același timp la
diminuarea controlului identității acestor persoane. Cu toate acestea, violențe au fost raportate și în
statele tranzitate sau de destinație, de exemplu în Franța sau Marea Britanie, precum și în Slovenia
și Austria.
Marea majoritate a celor care au intrat ilegal prin Grecia sau Italia, și-au continuat
deplasarea către destinația finală, în state din vestul UE, în special Germania. Astfel, a rezultat un
număr de aproximativ un milion de persoane ce călătoreau prin UE, fără nici un document,
dimensiune care a ridicat noi provocări în ceea ce privește siguranța publică sau securitatea
națională pentru statele afectate. În acest context, mai multe state membre Schengen au reintrodus
controale temporare la frontierele interne, mai ales după atacul terorist din Paris, din noiembrie
2015: Ungaria, Germania, Suedia, Norvegia, Belgia, Franța, Austria, Slovenia, Cehia și Danemarca.
Efectul principal al reintroducerii controalelor la frontierele interne a fost limitarea stării de
dezordine la zonele de frontieră, însă aceste controale nu au redus numărul de migranți, nici la
frontierele externe, nici la cele interne.
Către o nouă politică în domeniul migrației Jean-Claude Juncker, declara la 15 iunie
201418 că „recentele evenimente dramatice din regiunea mediteraneeană ne-au demonstrat că
Europa trebuie să gestioneze mai bine migrația, sub toate aspectele sale. Acesta este, mai întâi de
toate, un imperativ umanitar. Sunt convins că trebuie să colaborăm îndeaproape, într-un spirit de
solidaritate”.
UE a trebuit să-și recalibreze din mers, sub presiunea timpului și a disperării valului de
migranți, abordarea privind gestionarea fenomenului, precum și măsuri care să aibă eficiență,
concomitent cu respectarea drepturilor omului și oferirea unui tratament adecvat migranților.
Astfel, începând cu a doua jumătate a anului 2015, la nivelul UE au fost puse în
aplicare, în primul rând, măsuri pentru salvarea vieții migranților de pe mare, dar și pentru
securizarea frontierelor externe ale UE. Reprezentanții statelor membre, dar și cei ai Comisiei și
Parlamentului European au conștientizat că nici un stat membru nu poate face față de unul singur
presiunii migranților, fiind necesară o abordare integrată. În acest context, pentru salvarea de vieți și
supravegherea frontierelor, au fost consolidate operațiunile FRONTEX Triton, în zona centrală a
Mării Mediterane și Poseidon, în zona estică a Mării Mediterane, prin triplarea resurselor financiare
ale acestora. Totodată, a fost întărită colaborarea între statele membre privind schimbul de
informații operative, dar și în ceea ce privește elaborarea de analize de risc.
Având în vedere că mare parte a migranților erau introduși ilegal în UE, au fost luate
măsuri și în ceea ce privește identificarea și combaterea rețelelor ilegale. Astfel, la 22 iunie 2015, a
fost lansată operația militară a UE - EUNAVFOR MED, denumită ulterior Sophia, pentru
combaterea rețelelor ilegale de introducere a migranților în UE. Totodată, a fost consolidată
misiunea civilă EUCAP Sahel Niger, pentru a oferi sprijin autorităților din Niger în combaterea
migrației iregulare.
Suplimentar, pentru a face față acestor provocări simultan, au fost adoptate măsuri și în
ceea ce privește gestionarea migranților ajunși pe teritoriul statelor membre de la frontiera externă a
UE. Au fost înființate în Grecia și Italia așa-zisele „hot-spot-uri” – structuri de înregistrare rapidă a
migranților în statele de la frontiera externa a UE. Astfel, au fost înființate 9 hot-spot-uri, 4 în Italia
și 5 în Grecia, iar în septembrie 2015, Consiliul UE a adoptat decizia relocării a 120.000 de
persoane în nevoie de protecție internațională, din Grecia și Italia, către alte state membre. De

18
http://publications.europa.eu/ro/web/general-report

395
asemenea, UE a încheiat 17 acorduri de readmisie cu statele terțe, dintre acestea cel mai important
fiind Acordul de readmisie UE-Turcia, din noiembrie 2015, care prevedea că migranții care trec
granița dinspre Turcia spre Grecia și care nu depun cerere de azil, vor fi returnați în Turcia. În plus,
în decembrie 2015, Comisia Europeană a pus în discuție crearea unei liste a „țărilor terțe sigure”,
care să fie gestionată în mod unitar la nivelul UE, pentru readmisia migranților și crearea unui
regulament în acest sens.
Toate aceste măsuri au fost secondate de acordarea de sprijin financiar, din partea UE,
statelor cele mai afectate de migrație – Grecia și Italia, statelor non-UE – Turcia și Libia, respectiv
țărilor de proveniență a migranților.
Astfel, s-a reușit salvarea a peste 110.000 de vieți în anul 2016 pe rutele maritime, a fost
diminuat cu aproximativ 80% numărul de sosiri ilegale pe ruta est-mediteraneeană, au fost ridicate
controalele între frontierele interne ale UE, menținându-se principiile fundamentale ale Uniunii.
Totodată, a fost consolidată capacitatea UE de a-și gestiona în mod integrat frontierele interne și a
fost dezvoltat rolul UE de leader în menținerea păcii și prevenirea conflictelor în afara granițelor
sale. Cu toate acestea, în anul 2016 a fost înregistrată o creștere cu aproximativ 18% a sosirilor
iregulare pe ruta central-mediteraneană19, precum și o creștere de peste 150% a deceselor
migranților pe această rută (de la 2.869 în 2015, la 4.579 în 2016)20.
În concluzie, se estimează că deși prin măsurile adoptate, UE a reușit să reducă
semnificativ numărul total al sosirilor iregulare ale migranților, de la 1.039.332 în 2015, la 363.660
în 2016, va avea nevoie să identifice, în viitor, măsurile potrivite, pentru a gestiona eficient
eventuale alte sosiri iregulare, în special pe rutele central și est mediteraneene,
Sursa: dar și o mișcare
Photoessay-european-refugee-crisis-serbia-hungary-
syria
secundară a imigranților în interiorul granițelor UE, precum și asimilarea și integrarea acestor
persoane.
Deși UE a continuat timp de mai bine de 2 ani să aplice măsuri, în spiritul solidarității,
în conformitate cu Agenda Europeană privind migrația, dar și cu recomandările UNHCR, s-a
dovedit încă o dată că această criză nu este numai o criză umanitară sau a migranților, ea fiind, în
egală măsură, o criză a identităților, dar și una dintre primele 10 cauze de îngrijorare la finele anului
2016 (14% dintre respondenți), potrivit World Economic Forum, criză ce încă pune la încercare
principiile fundamentale ale Uniunii Europene și reclamă continuarea măsurilor, în mod coordonat
și integrat, la nivelul statelor membre, cu participarea fiecăruia.

Referințe bibliografice:
1. International Migration Report 2015: Highlights;
2. Photoessay-european-refugee-crisis-serbia-hungary-syria;
3. Consiliul Europei - EU migration crisis: the inside story -
https://www.youtube.com/watch?v=YnYzcl4QRgY;
4. „Les crises de l”Union Europeene”, La revue des juristes de sciences PO no. 12,
dec.19.2016;
5. http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:52007DC0512;
6. http://popstats.U.N.H.C.R..org/en/overview#_ga=1.166301563.472902514.14858130
47;
7. http://www.U.N.H.C.R.-centraleurope.org/pdf/resources/statistics/asylum-levels-and-
trends-in-industrialized-countries-2010.html;
8. http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2009_2014/documents/libe/dv/easo_regulat
ion_/easo_regulation_ro.pdf;
9. http://frontex.europa.eu/assets/Publications/Risk_Analysis/Annual_Risk_Analysis_2
012.pdf;
10. http://frontex.europa.eu/assets/Publications/Risk_Analysis/Annual_Risk_Analysis_2
013.pdf;

19
http://www.consilium.europa.eu/ro/infographics/irregular-arrivals-eu-01-2017/
20
file:///C:/Users/HP/Downloads/malta-migration-summit_feb2017.pdf

396
 11. http://frontex.europa.eu/assets/Publications/Risk_Analysis/Annual_Risk_Analysis_2
014.pdf;
12. http://frontex.europa.eu/assets/Publications/Risk_Analysis/Annual_Risk_Analysis_2
015.pdf;
13. http://frontex.europa.eu/assets/Publications/Risk_Analysis/Annula_Risk_Analysis_2
016.pdf;
14. http://ec.europa.eu/news/eu_explained/121012_ro.htm;
15. https://ec.europa.eu/home-affairs/sites/homeaffairs/files/e-library/documents/basic_
documents/docs/an_open_and_secure_europe_-_making_it_happen_ro.pdf;
16. https://www.sipri.org/commentary/blog/2016/migration-new-perspectives-old-story;
17. https://issuu.com/iomdrd/docs/mediterranean_update_19_dec_2016;
18. http://publications.europa.eu/ro/web/general-report;
19. http://www.consilium.europa.eu/ro/infographics/irregular-arrivals-eu-01-
2017/file:///C:/Users/HP/Downloads/malta-migration-summit_feb2017.pdf.

397
 CATEGORII DE FUNCȚIONARI PUBLICI CU STATUT SPECIAL

CATEGORIES OF PUBLIC FUNCTIONERS WITH SPECIAL STATUS

Drd. comisar-șef de poliție SIMION Nicolae
IPJ Constanța
nikusimion@gmail.com

Asistent univ. drd. comisar de poliție DRUGĂ ȘERBĂNESCU Carmen

Universitatea Ovidius și IPJ Constanța
carmen_druga@yahoo.com

Abstract (ro): Referatul de față îşi propune o analiză la zi a reglementării juridice

privind categoriile de funcționari publici cu statut special întâlnit în cadrul societăți
românești, prezentarea legislației naționale comparativ cu cea europeană și analizarea
diferențelor și asemănărilor legislative în ceea ce privește normativele legii referitoare
la funcționarii publici cu statut special.
Practic, acest referat scoate în evidență principalele aspecte care rezultă din modul
în care legiuitorul a legiferat și implementat statutele speciale care privesc unele
categorii de funcționari publici.
Această activitate este utilă având în vedere contextul legislativ actual în privința
funcțiilor publice și a funcționarilor publici cu statut special și va arăta necesitatea
elaborării unor propuneri legislative de modificare și completarea a legilor care
reglementează problematica funcționarilor publici cu statut special.
Totodată, vom încerca să atragem atenția factorilor interesați asupra necesității de
a armoniza legislația care reglementează domeniul funcției publice și a funcționarilor
publici cu statut special pentru ca aceasta să fie în consonanță și cu legislația
internațională, cu precăderea cu cea europeană.
Chiar și la o analizare succintă a normelor care reglementează în momentul de
față categoria funcțiilor publice și a funcționarilor publici ne arată că există o
multitudine de prevederi legale cu caracter special și există mai multe feluri de
abordare. Astfel, în lucrarea de față vom expune și analiza funcția publică prin prisma
legislației și a contextului legislativ internațional și european.
Obiectivul prezentului referat constă în sesizarea particularităţilor, relaţiilor și
raporturilor specifice ale funcționarilor publici cu statut special, mai exact al
parlamentarilor, al polițiștilor și al lucrătorilor din administrația penitenciarelor.

Cuvinte-cheie: funcționari publici, Poliție, funcționari publici din Penitenciare,

funcționari publici din Parlament, statut special.

Abstract (en): This paper aims at an up-to-date analysis of the legal regulation
regarding the categories of civil servants with special status encountered in the
Romanian society, the presentation of the national legislation compared to the European
one, and the analysis of the legislative differences and similarities regarding the norms
of the law regarding the civil servants with Special status.
Practically this report highlights the main issues that arise from the way in which
the legislator legislated and implemented the special statutes concerning certain
categories of civil servants.
This activity is useful given the current legislative context regarding civil servants
and civil servants with special status and will show the need to develop legislative

398
 proposals for amending and completing the laws regulating the issue of civil servants
with special status.
At the same time, we will try to draw the attention of the stakeholders to the need
to harmonize the legislation governing the field of civil service and civil servants with a
special status so that it is in line with international law, with the preference of the
European one.
Even a brief analysis of the rules currently governing the category of civil
servants and civil servants shows that there are a multitude of legal provisions of a
special nature and there are several approaches. Thus, in this paper we will present and
analyze the public function in terms of the legislation and the international and
European legislative context.
The purpose of this paper is to refer to the particularities, relationships and
specific reports of civil servants with special status, namely lawmakers, police officers
and penitentiary administration workers.

Keywords: civil servants, police, civil servants from penitentiaries, civil servants
in Parliament, special status.

I. INTRODUCERE
Sintagma de funcție publică are mai multe înțelesuri și atinge mai multe probleme, iar în
multe situații nu există o definire a termenului legal în mod neechivoc a acestui concept.
De multe ori pentru a stabilii înțelesul acestei sintagme de ˝funcție publică˝ se ia în
considerare doctrina administrativă în vederea elaborării unei definiți care să cuprindă toată
problematica pe care o acoperă.
Totuși în prezent, legiuitorul a definit conceptul de funcție publică în art. 2, al.1, din
Legea nr. 188/1999 rep. privind Statutul funcționarului public, aceasta fiind reprezentată
de”ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării
prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală
și autoritățile administrative autonome”.
În această accepțiune, sintagma de funcție publică reprezintă instrumentul prin care
statul își realizează prerogativele de putere la nivelul administrației centrale, locale sau autonome.
În vederea stabilirii regimului juridic al funcției publice, trebuie să amintim că pe
teritoriul actual al statutului român , pentru prima data în istorie au fost elaborate reglementări cu
caracter modern și unitar care erau cunoscute prin sintagma de ˝funcțiuni administrative˝, în
Regulamentele Organice din Moldova și Muntenia în perioada 1831 – 1832, acestea fiind catalogate
de unii teoreticieni drept prima Constituție din spațiul Carpato-Danubiano-Pontic.
Regulamentul Organic a fost o lege organică cvasi-constituțională promulgată în 1831-
1832 de către autoritățile imperiale rusești în Țara Românească și Moldova, conservator în esență,
documentul a inițiat totuși o perioadă de reforme, care au pus baza occidentalizării societății
românești.
Ulterior, în Constituția din 1866, a fost introdusă sintagma ˝funcțiune publică salariată˝
care putea fi ocupată de către persoane numite de către rege. Această lege cadru a pus bazele
elaborării de legi organice care au reglementat modalitățile de organizare, funcționare și numire a
persoanelor în diferite funcții publice.
În perioada interbelică în urma votării Constituției din anul 1923, în data de 19 iunie
1923, a fost elaborat Statutul funcționarilor publici și Regulamentul de aplicare a acestei legi care
au reglementat într-un mod calificat atribuțiile, obligațiile, drepturile de care beneficiau funcționarii
publici care își exercitau autoritatea.
În perioada următoare la data de 8 iunie 1940 a fost promulgat Codul funcţionarilor
publici iar în anul 1946 odată cu instaurarea comunismului a fost adoptată Legea nr. 746 pentru
Statutul funcţionarilor publici.

399
 După anul 1989 în România au fost reluate principiile democratice promovate în
Constituția din 1923, fiind reiterat conceptul de funcție publică şi funcționar public în prevederile
noi Constituții votate în anul 1991. În temeiul acesteia a fost elaborate și adoptat, Statutului
funcţionarului public, prin Legea nr. 188/19991. Prin adoptarea acestei legi a fost eliminat un mare
vid legislativ existent în perioada de după 1990, fapt ce a adus la clarificarea noțiunilor de funcție și
funcționar public pe care le-a transformat în instituții juridice.

II. NOȚIUNEA DE FUNCȚIONAR PUBLIC

Pentru prima dată în România, noțiuneade ˝funcționar public˝ a fost definită prin Legea
pentru statutul funcţionarului public din 19 iunie 1923 care, în art. 1, prevedea: „Sunt funcţionari
publici cetățenii români, fără deosebire de sex, care îndeplinesc un serviciu public permanent, civil
sau ecleziastic, la stat, județ, comună sau instituții al căror buget este supus aprobării Parlamentului,
Guvernului sau Consiliilor județene şi comunale”1.
Această Lege Organică a fost elaborată ca urmare a intrării în vigoare a Constituției din
1923, care a prevăzut principiile de funcționare ale administrației publice și a modului de
implementare a prerogativelor statului.
După perioada comunistă și intrarea în vigoare a Constituției din anul 1991, a fost
adoptată Legea 188/1999 privind Statutul funcționarului public, care definește noțiunea de
funcționar public în sensul că ˝funcționarul public este persoana numită, în condiţiile legii, într-o
funcţie publică”. Persoana care a fost eliberată din funcţia publică şi se află în corpul de rezervă al
funcționarilor publici îşi păstrează calitatea de funcţionar public. Astfel, legiuitorul face o definire
mai clară a conceptului de funcționar public ca fiind persoana care ocupă în condițiile legi o funcție
publică, adică desfășoară ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în
scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală,
administrația publică locală și autoritățile administrative autonome. În sens mai larg, funcționarul
public este persoana care poate pune în aplicare prerogativele statului de drept în exercitarea
funcției sale publice.
În aceeași ordine de idei în dreptul românesc există și o altă abordare a conceptului de
funcționar public. Aici ne referim la prevederile legi penale respectiv Codul Penal care în art. 175
definește ce se înțelege prin sintagma de funcționar public. Astfel, la Art. 175, Funcţionar public
este definit astfel:
”(1)Funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau
temporar, cu sau fără o remuneraţie:
a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării
prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti;
b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură;
c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al
altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat,
atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.
(2) De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana
care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care
este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu
public.”2
III. NOȚIUNEA DE FUNCȚIONAR PUBLIC CU STATUT SPECIAL
În Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, text publicat în Monitorul
Oficial al României, la Art. 5 se specifică faptul că:
”(1) Pot beneficia de statute speciale funcționarii publici care îşi desfășoară activitatea
în cadrul următoarelor servicii publice:
a) Structurile de specialitate ale Parlamentului României;

1. Legea pentru statutul funcţionarului public din 19 iunie 1923, în art. 1.

2
Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal din 24 octombrie 2012,
Monitorul Oficial 757/2012

400
 b) Structurile de specialitate ale Administraţiei Prezidențiale;
c) Structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ;
d) Serviciile diplomatice şi consulare;
e) Autoritatea vamală;
f) Poliţişti alte structuri ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative;
g) Alte servicii publice stabilite prin lege.
(2) Prin statutele speciale prevăzute la alin. (1) se pot reglementa:
a) Drepturi, îndatoriri şi incompatibilități specifice, altele decât cele prevăzute de
prezenta lege;
b) Funcţii publice specifice.
(3) În cazul statutelor speciale aplicabile serviciilor diplomatice şi consulare, precum şi
poliţiştilor şi altor structuri ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, dispoziţiile
speciale pot reglementa prevederi de natura celor prevăzute la alin. (2), precum şi cu privire la
carieră.”3
Deși Legea 188 / 1999 privind statutul funcționarilor publici în art. 5, reglementează
categoriile de funcționai publicii care pot beneficia de statute speciale , în legislația românească
există numai tei categorii de funcționari publici, activitaea cărora a fost reglementată printr-un
statut special, respectiv persoanalul de specialitate al Parlamentului, polițiști si angajați din mediiul
penitenciarelor.
Legiuitorul nu a considerat că activitatea funcționarilor din domeniul administrației
Prezidențiale, a Consiliului Legislativ, a serviciilor diplomatice și consuare, a autorității vamale, a
altor structuri din cadrul Ministerului de Interne cu excepția Poliției Romane, sa fie reglementată de
o lege prin care sa le fie atribuit un statul special. Aceștia se supun prevederilor cadrului general de
reglementare în speță Legea 188 din 1999 privind statutul funcționarilor publici din Romania.
Deși legea funcționarilor publici nu include în categoria celor cu statut special a
angajaților din domeniul penitenciarelor , activitatea acesora a fost reglmentata printr-o lege
speciala care le confera și un statut special.

IV. NOȚIUNEA DE FUNCȚIONAR PUBLIC CU STATUT SPECIAL DIN

PARLAMENTUL ROMÂNIEI
Funcţionarii publici din Parlament numiţi în cadrul structurilor de specialitate ale
Camerei Deputaţilor şi Senatului au un statut special, conferit de atribuţiile şi răspunderile ce le
revin, în scopul realizării prerogativelor constituţionale ale Parlamentului.4 Astfel, persoanele care
dobândesc calitatea funcționar public parlamentar și activează în Parlamentul României au
următoarele atribuții conferite de legea specială, mai exact:
a) Asigurarea din punct de vedere privind elaborarea, redactarea şi definitivarea actelor
legislative;
b) Elaborarea de studii, sinteze şi analize comparative, în scopul îmbunătăţirii şi
perfecţionării cadrului legislativ;
c) Organizarea, prezentarea şi redactarea lucrărilor de specialitate ale comisiilor
parlamentare;
d) Organizarea lucrărilor plenului Camerei Deputaţilor şi Senatului, inclusiv a şedinţelor
comune;
e) Organizarea şi desfăşurarea activităţii Biroului permanent;
f) documentarea, evidenţa şi informatizarea activităţii legislative;
g) Gestionarea resurselor umane şi financiare, contenciosul administrativ şi auditul
intern;

3
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată înMONITORUL OFICIAL NR. 365 din 29 mai
2007
4
Legea nr. 7 din 11 ianuarie 2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar, republicată, publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 354 din 25.05.2009

401
 h) Organizarea şi desfăşurarea activităţilor de relaţii parlamentare externe şi de protocol,
precum şi activitatea de informatică, relaţii cu presa şi cu publicul, registratură şi arhivă.
Ca toți funcționarii publici, funcționarul public parlamentar îşi desfăşoară activitatea cu
respectarea principiilor legalităţii, imparţialităţii, obiectivităţii, al subordonării ierarhice, precum şi
al neutralităţii politice. Raporturile de serviciu se nasc şi se exercită pe baza actului administrativ de
numire, emis în condiţiile legii. Funcţiile publice parlamentare din cadrul structurilor de specialitate
ale Parlamentului sunt funcţiile publice în care sunt numite, pe durată nedeterminată.
Conform Legii speciale, funcţiile publice parlamentare se clasifică, în raport cu nivelul
atribuţiilor titularului funcţiei publice parlamentare, după cum urmează:
a) Funcţii publice parlamentare corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici,
mai exact, funcţia de secretar general, secretar general adjunct şi şef de departament sau director
general;
b) Funcţii publice parlamentare de conducere sunt director, director adjunct, şef
serviciu, şef secţie şi şef birou;
c) Funcţii publice parlamentare de execuţie.
Toate aceste funcții sunt clasificate în funcție de răspunderea existentă, de atribuții, de
nivelul decizional, de încărcătura muncii, fiind clasificate specific.
De asemenea, Parlamentul României deține o funcţie de reprezentant permanent al
Camerei Deputaţilor, respectiv al Senatului pe lângă Parlamentul European, ca angajat contractual
al Camerei Deputaţilor şi/sau al Senatului, funcția fiind clasificată de nivel înalt.
În structurile de specialitate ale Parlamentului o persoană poate ocupa o funcţie publică
parlamentară, dacă îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: are cetăţenia română, domiciliul în
România şi capacitate deplină de exerciţiu; cunoaşte limba română; a împlinit vârsta de 18 ani; este
aptă din punct de vedere medical pentru îndeplinirea funcţiei; starea de sănătate este atestată pe
bază de examen medical de specialitate; îndeplineşte condiţiile de studii şi vechime în specialitate
stabilite potrivit legii; nu a fost condamnată definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni, care o face
nedemnă pentru exercitarea unei funcţii publice;nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel
cum este definită de lege; nu a fost destituită dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani;a fost declarată
"admis" la concursul sau examenul susţinut pentru ocuparea funcţiei publice parlamentare. 5
Există excepții, în cazul funcţiilor publice parlamentare corespunzătoare înalţilor
funcţionari publici care nu susțin examen de admitere și sunt numiţi, astfel, secretarul general şi
secretarul general adjunct al Camerei Deputaţilor sau Senatului, precum şi şeful de departament sau
directorul general, beneficiază de aceste excepții. Numirea în funcţia de secretar general şi de
secretar general adjunct se face de Camera Deputaţilor sau de Senat, potrivit regulamentului fiecărei
Camere, iar cea în funcţia publică parlamentară de şef de departament ori de director general se face
de secretarul general, cu avizul Biroului permanent al Camerei Deputaţilor sau Senatului.
Înalţii funcţionari publici parlamentari şi funcţionarii publici parlamentari cu funcţii de
conducere beneficiază de indemnizaţia de conducere prevăzută de legea privind salarizarea
funcţionarilor publici.6

V. NOȚIUNEA DE FUNCȚIONAR PUBLIC CU STATUT SPECIAL –

POLIȚISTUL
Dacă funcționarul public este persoana fizică investită cu o funcție publică cu
caracter de permanență în serviciile autorității centrale sau locale, ori în instituțiile publice care
aparțin acestora, caracterul de statut special al funcționarului public din Poliție este dat de faptul ca
acesta este înarmat și poartă de regulă uniformă așa cum reiese din art 1 alin. (1) din Legea nr.
360/2002 privind Statutul politistului. Dar nu numai faptul de a purta uniformă și a fi înarmat dă
acest caracer, ci și faptul că exercitarea acestei profesii de polițist implică, prin natura sa,
îndaioriri și riscuri deosebite, cât și celelalte diferențieri prevăzute în statut pe care le vom analiza în
paginile următoare. Polițistul își desfășoară activitatea profesională în interesul și în sprijinul

5
Idem 4.
6
Idem 4

402
persoanei, comunității și instituțiilor statului în baza atribuțiilor conferite de lege, cu
respectarea principiilor imparțialității, nediscriminării, proporționalității și gradualității.7
Dobândirea calității de polițist se face de regulă în urma abolvirii instituțiilor de
învățământ ale Ministerului de Interne, dar pentru unele funcții se poate dobândii această calitate și
prin accedere din sursă externă prin organizarea de concursuri în condițiile legii.
Pentru a fi admis într-o instituție de învățământ a Ministerului de Interne sau a dobândii
această calitate este nevoie și îndeplinirea unor condiții speciale eliminatorii în sensul de a fi apt din
punct de vedere medical, fizic și psihic. Totodată, persoana nu trebuie să fie cunoscută cu
antecedente penale sau să fie urmărită penal sau judecată pentru comiterea unor infracțiuni. De
asemenea, persoana trebuie să aibe un comportament adecvat în familie și societate.

VI. CATEGORII DE FUNCȚIONARI PUBLICI CU STATUT SPECIAL DIN

SISTEMUL PENITENCIAR
Conform Legii nr. 293 din 28 iunie 2004 republicată și actualizată privind Statutul
funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor angajații din
sistemul administraţiei penitenciare este constituit din funcţionari publici cu statut special, al căror
statut este reglementat de legea anterior menționată și fac parte din angajații instituţiilor publice de
apărare, ordine publică şi siguranţă naţională ale statului şi funcţionează în subordinea Ministerului
Justiţiei.8
În exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, funcţionarii publici cu statut special din
penitenciare, ca și polițiștii, sunt învestiți cu exerciţiul autorităţii publice, îndeplinesc misiunii de
pază, escortare şi supraveghere a persoanelor private de libertate, fiind înarmați, conform legii.
Activitatea profesională a personalului din sistemul administraţiei penitenciarelor se
desfăşoară în interesul comunităţii, prin punerea în aplicare a legislaţiei privind executarea
pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

VII. CONCLUZII
Statutul funcţionarilor Uniunii Europene a influențat regimul general al funcției publice
europene, deoarece după cum se susține în mod întemeiat despre statutul funcționarilor naționali,
aserțiune valabilă și pentru funcționarii europeni, „Statutul general este un cadru global, în
interiorul căruia se integrează corpuri sau cadre de funcționari”.
Există elemente care apropie, dar care și diferențiază statutele celor două tipuri de
funcționari: cel național și cel al Uniunii Europene. În cazul funcționarului național, principiul de
bază care guvernează întreaga sa activitate este cel al supremației Constituției și a legii9. Acest
principiu se află, așadar, la baza activității lor, a comportamentului lor profesional, atât în interiorul
cât și în afara funcției. În cazul funcționarilor europeni întâlnim principiul neutralității acestora,
independenței lor față de oricare stat, fie el cel din care face parte, sau altul, aflat sau nu, în Uniunea
Europeană.
Avem, în primul caz, al statutului funcționarului național, o legătură indestructibilă cu
elementul intern, național, iar în cel de al doilea caz cu regulile și normele UE. În cazul
funcționarilor publici naționali, ordinea de drept căreia trebuie să li se supună este constituită din
toate izvoarele de drept, înțelegând prin acestea legile fundamentale ale statelor, alte legi și norme
specifice și normele prevăzute în tratatele internaționale care, fiind ratificate, devin parte integrantă
a legislației interne, iar pentru funcționarii publici europeni ordinea de drept este constituită din
reglementări (directive, recomandări, statute,etc.) ce compun dreptul Uniunii Europene. Cu toate că
avem în vedere prezența anumitor deosebiri de la țară la țară, există totuși, o dimensiune europeană

7
Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 24
iunie 2002, modificată și completată prin OUG nr. 21/2016 –modificarea şi completarea Legii nr. 360/2002 privind
Statutul poliţistului Monitorul Oficial al României nr. 459 din 21 iunie 2016
8
Legea nr. 293 din 28 iunie 2004 republicată și actualizatăprivind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din
Administraţia Naţională a Penitenciarelor,publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 264 din 10.04.2014
9
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, Monitorul Oficial al României, nr. 365 din 29 mai 2007.

403
a funcției publice, și anume, necesitatea existenței unui corp de funcționari publici în care
politicienii pot găsi specialiști ale căror calități au fost selectate și testate riguros.
În vederea tratării adecvate a problemelor complexe privind funcția publică și
funcționarii publici din România și din Uniunea Europeană, se are în vedere, în principal,
sistematizarea efectuată de legiuitorul român în Statutul funcționarilor publici și de legiuitorul
european în Statutul funcționarilor Uniunii Europene.

Referințe bibliografice
1. ***, Constituţia României;
2. Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi
completările ulterioare;
3. Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei;
4. Legea nr. 260 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române;
5. Legea nr.53/2005 – Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare;
6. Legea pentru statutul funcţionarului public din 19 iunie 1923;
7. Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal
din 24 octombrie 2012, Monitorul Oficial 757/2012;
8. Legeanr. 7 din 11 ianuarie 2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar,
republicată, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 354 din 25.05.2009;
9. Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 440 din 24 iunie 2002, modificată și completată prin OUG nr. 21/2016 –
modificarea şi completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului Monitorul Oficial al
României nr. 459 din 21 iunie 2016;
10. Legea nr. 293 din 28 iunie 2004 republicată și actualizată privind Statutul
funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, publicată în
Monitorul Oficial al României, nr. 264 din 10.04.2014;
11. A. Ivan, C. Șerbănescu, Deontologie Polițienească, Editura Prouniversitaria,
București, 2015;
12. A. Ciabuca, C. Şerbănescu, L. Gheorghe, Asocierea trăsăturilor de personalitate ale
evaluatorului cu maniera de evaluare a liderului formal, SIMPOZIONUL DE COMUNICĂRI
ŞTIINŢIFICE „Psihologia aplicată în structurile de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională,
între standardizare şi creativitate” PSIHOPOL II, Bucureşti, 2008;
13. Gh. Buzescu, Reguli de teorie și practică polițienească, Editura Pro Universitaria,
București, 2016;
14. Gh. Buzescu, Elemente de ordine publică, Editura Pro Universitaria, București,
2016;
15. L. Gheorghe, M. Ioniţă, Culegere de acte normative, Editura Muntenia, Constanţa,
2003;
16. S. Ghimpu, A. Țiclea, Dreptul muncii, Editura Şansa, Bucureşti, 2000;
17. S. Ghimpu, A. Țiclea, Dreptul muncii, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura All
Beck, 2001;
18. I. T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluver, 2007;
19. I. T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura Lumina Lex, 2004;
20. I. T. Ştefănescu, Contractul individual de muncă, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1997;
21. A. Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Ediţia a VII-a, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2014;
22. A. Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Editura Universul Juridic, 2007;

404
 23. A. Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, comentat şi adnotat, Ediţia a II-a, Editura
Lumina Lex, 2006;
24. A. Ţiclea, Dreptul muncii, Editura Rosetti, 2005;
25. V. Vedinaş, Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici cu
modificările ulterioare - comentată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004.

405
 INVESTIGAȚIA ÎN MEDIUL ON-LINE

ONLINE INVESTIGATION
Drd. ȘIȘOE Nicoleta - Mihaela
Ministerul Afacerilor Interne
mihaela.sisoe@gmail.com

Abstract (ro): Comunicarea online schimbă în prezent munca de informații, fiind

în același timp o inovare tehnologică, dar și o sursă bogată de informații care răspunde
multor schimbări pe care le au instituțiile. Cu atât mai mult sursele deschise joacă un rol
important în comunicarea publică, încurajând relațiile cu beneficiarii și oferind sprijin
securității unei tări.
Dialogul interstatal și interinstituțional permanent, realizat prin prisma
globalizarii, nu stopează provocările la adresa securității interne a statelor europene ci
poate să ajute la preîntâmpinarea unor evenimente cu risc sporit pentru populație.
Viteza de comunicare a prezentului este cel mai mare risc și poate fi dușmanul cel
mai de temut, dacă organele de informații nu reușesc să țină pasul, dar cu atât mai mult
să folosească în propriul avantaj evoluția mediilor de comunicare.
Utilitatea folosirii informaților obținute din surse virtuale este dovedită prin
numeroase situații concerte. Rolul şi potenţialul lor în cadrul intelligence a trecut de
etapa de dezbatere, fiind răspunsul la multe din provocările actuale cărora trebuie să le
facă faţă serviciile de informaţii şi, mai departe, factorii de decizie naţionali cărora li se
adresează produsele informaţionale.
Urmărind munca direcționată de obținere de informații considerăm utilă
efectuarea unei investigații specializate de către organele competente în baza și în
limitele legii, prin intermediul spațiului online, din care să fie extrase date certe dar și
suspiciuni care ulterior să fie verificate prin intermediul altor mijloace specifice.

Cuvinte-cheie: comunicarea online, securitate, instituții, munca de informații.

Abstract (en): Online communication is changing the intelligence segment, being

both a technological evolution and a rich source of information that aids institutions in
tackling current challenges. Furthermore open sources play an important role in public
communication, encouraging the relations with beneficiaries and supporting the security
of the country.
Ongoing dialogue between EU states and between their institutions, nurtured by
globalization and the specific mechanisms in the field, do not abolish the national
security risks of EU states, but helps preventing some of the dangerous events for the
population.
Nowadays, communication speed is one of the biggest risks and could be a
dangerous enemy if intelligence agencies do not manage to keep up and to use to their
advantage the evolution of communication means.
The utility of using virtual information was proven in many cases. The role and
potential of virtual information are no longer subject to debate. They are a clear solution
to many of the current challenges that institutions and decision makers, as the final
beneficiaries, have to face.
Analyzing the intelligence work, online investigation made by specialized
authorities, based on and within the boundaries of the law, is consider a useful tool from
which the specialized authorities can collect certain data, but also solid clues that could
eventually be verified using specific means.

406
 Keywords: Online communication, security, institutions, intelligence

I. Introducere
Studiul de față își propune să ofere o introducere în analiza surselor deschise existente
în mediul online, ca și sursă de obținere a informațiilor, fără a avea pretenția să epuizeze o tematică
atât de extinsă, care privită tridimensional din perspectiva legislației, doctrinei și jurisprudenței este
permanent dinamică, atât în plan național, dar cu atât mai mult în plan internațional.
Conceptul de sursă deschisă este unul care definește o arie foarte largă, imposibil de
mărginit, dar o analiză a spațiului public online și implicit, a informațiilor care pot fi culese din
acest spațiu și implementate în diverse arii de activitate care privesc securitatea este posibilă.
֦ Definiţie: Informaţia reprezintă cunoştinţe care pot fi păstrate, prelucrate şi transmise.
Noţiunea de informaţie este legată de obiectul sau fenomenul real sau inventat şi
elimină nedeterminarea acestuia reflectându-i esenţa în măsura necesară pentru realizarea scopului. ̋
1

Similar celorlalte componente de realizare a procesului de intelligence, culegerea de

informații din mediile online reprezintă, în esenţă, mai multă informaţie filtrată cu atenţie, selectată,
analizată şi prezentată beneficiarilor la momentul oportun.
Comunitățile de informații au ajuns în a se contrazice asupra oportunității culegerii de
informații din spațiul online, deși cei care susțin existența unui produs complet, verosimil,
verificabil, palpabil în lumea modernă, câștigă teren în fața celor care privesc investigațiile prin
intermediul acestor medii de comunicare doar ca pe un instrument de verificare a informațiilor
obținute din surse umane secrete.
Serviciile de informaţii europene trebuie să facă faţă unor riscuri majore, ce sunt sporite
de viteza de transmitere a informațiilor. Tendinţele pot fi gestionate doar cu un set de reguli şi
structuri orientate prin excelenţă spre secret.
Dilema însă apare în faptul că principiul secretului trebuie păstrat, dar mediul de
securitate nu mai poate fi gestionat corespunzător în afara unui complex proces de knowledge
sharing.
Astfel, structurile de forţă europene, fără a renunța la principiile de clasificare ale
informațiilor și la organizarea piramidală, vor fi nevoite să colaboreze din ce în ce mai mult, pentru
a face față unui risc foarte dinamic și invizibil, denumit Internet.
Viitorul pentru structurile de informații converge către sursele deschise, unde spațiul
este nelimitat și unde protecția datelor cu caracter personal este lăsată pe mâna fiecărui individ, care
înțelege mai mult sau mai puțin la ce riscuri se supune.
Pregătirea lucrătorilor care culeg și obțin informații trebuie să fie una continuă,
aplecarea către noutate este o caracteristică determinantă și implicit dorința de perfecționare este
atuul care îi va face să participe cu drepturi egale la același maraton cu tehnologia.

II. Cuprins
Informațiile obținute din mediul virtual sunt extrem de utile și majoritatea nu pot fi
obținute din alte surse în același interval scurt de timp, acest aspect fiind dovedit prin numeroase
situații concerte, rolul şi potenţialul său în cadrul intelligence a trecut de etapa de dezbatere, ea fiind
răspunsul la multe din provocările actuale cărora trebuie să le facă faţă serviciile de informaţii şi,
mai departe, factorii de decizie care beneficiază în mod direcțional de aceste date în baza cărora se
clădesc decizii.
Așa cum folosirea internetului și a tehnologiei, inclusiv a telefoanelor inteligente a
crescut extrem de rapid în ultima perioadă, la fel de mult de mult a evoluat și legătura internetului
cu mediul infracțional, respectiv oportunitatea de a identifica elemente și informații din acest mediu
de stocare.

1
V. Mihalaș, Drept Informaţional (Ciclul I). Note de curs, Chişinău, 2013.

407
 Activitățile care nu respectă legea sunt comise ori prin intermediul internetului, ori sunt
facilitate de acestea, răufăcătorii schimbă și împart informații, își ascund identitatea, culeg date
despre victime și iau legătura cu complicii.
Site-uri, emailuri, chaturi, dar și rețele de socializare, toate pot oferii informații ce se pot
transforma în probe, dar aici intervine rolul unui investigator care poate să găsească date extrem de
importante, prin care să fie capabil să evidențieze conexiunile și să coreleze probele existente pe
alte pagini sau aplicații din acest spațiu enorm.
Urmărind munca direcționată de obținere de informații se pornește de la efectuarea unei
investigații specializate de către organele competente în baza și limitele legii, prin intermediul
spațiului online.
Însă trebuie ținut cont de faptul că ֦ toate reţelele sociale sunt amenințate de
vulnerabilităţi, fie că este vorba de probleme de conectare, erori de tip "cross-site scripting" sau
vulnerabilităţi Java pe care hackerii le pot exploata. Un simplu Troian de tip „dropper” pe care un
atacator îl ascunde într-un banner sau link de pe o reţea socială poate ajunge uşor, de la un utilizator
la altul, direct pe sistemele vulnerabile.̋ 2
Astfel, chiar și calculatorul folosit de un investigator, sau de un om al legii poate
devenii o armă care să se poată întoarce împotriva legii. Programele specializate, dar și pregătirea
continuă pentru a fi la zi cu cele mai noi riscuri sunt obligatorii pentru oricine vrea sa culeagă date
din mediul virtual.
În scopul realizării investigației se respectă mai multe etape, astfel:
Pre-documentarea presupune etapa primară de colectare a informației, care, de regulă,
se face din surse deschise.
Această etapă este una de maximă importanță și omiterea acesteia poate aduce grave
deficiențe materialului final. Momentul în care înțelegem dacă ipoteza inițială este fezabilă, astfel,
varianta cea mai simplă e să începem cu o căutare pe https://www.google.com/ sau pe oricare alt
motor de căutare (startpage.com, yandex.ru, bing.com etc.).
Urmează verificarea pe rețelele de socializare, care reprezintă o sursă bună de fotografii
dar și de date biografice. Pe lângă fotografii se pot găsi informații despre relațiile de rudenie și
civile (soț/soție, logodnică, iubit, prieten apropiat, colegi de clasă) ale persoanei de care suntem
interesați, preferințe, dar și locuri și localuri vizitate de aceasta.
Ne referim la obţinerea de informaţii prin utilizarea unor surse și instrumente
disponibile în mod gratuit, utilizând instrumente ca Google Images (un simplu editor foto), social
media (Twitter și Instagram) și site-uri de relaţionare personală și profesională (Facebook și
LinkedIn), împreună cu alte profile publice din forumuri, site-uri de matrimoniale pentru a obţine
informaţii despre un individ utilizând doar câteva poze de profil, prenumele și localizarea
aproximativă.
Elemente importante pe care le putem descoperii din accesarea acestor tipuri de site-uri
sunt:
1. persoanele care cunosc, ar putea să cunoască sau chiar să dețină documente
referitoare la subiectul solicitat pentru a fi investigat;
2. Persoanele afectate sau care ar putea fi afectate de subiectul investigat;
3. Experții – persoane care ar putea să nu cunoască detalii despre subiectul nostru, dar
care dețin cunoștințe aprofundate în domeniul la care se referă subiectul și ar putea completa
materialul cu opinii/soluții sau, pur și simplu, ar putea să ne explice anumite proceduri/mecanisme,
în cazul în care domeniul abordat este unul mai specific (piața valorilor mobiliare, piața bancară,
sistemul judiciar etc.).
Pe baza acestor argumente apare necesitatea interconectării instituțiilor din domeniul
OPSN atât cu entitățile private, cu instutuțiile statului, dar și cu bazele de date ale rețelelor de
socializare.

2
***, Ghid Securitatea în rețele sociale şi controlul parental în mediul online realizat de Bitdifender în cadrul
campaniei de conștientizare a riscurilor de securitate cibernetică derulată în România sub egida ECSM de către CERT-
RO (www.cert-ro.eu/ecsm.php).

408
 Astfel, se poate verifica dacă subiectul abordat, respectiv persoana fizică, juridică sau
locul căutate sunt reflectate în presă, sau în orice mediu de evidențiere dar și unghiul din care a fost
abordat. Totodată, citim/analizăm/salvăm interviuri, comunicate, rapoarte, hotărâri, legi etc., tot ce
are legătură cu subiectul pe care intenționăm să-l realizăm.
Investigatorul trebuie să adune cât mai multe informații prin intermediul căutărilor,
respectiv a verificărilor, pentru motivul cert că această activitate este ieftină, ușoară și se poate face
extrem de rapid.
Subiectul costurilor scăzute adus în societatea construită pe consum, în care trăim, ne
ajută să prețuim valorile oferite de spațiul virtual, astfel încât cu o pregătire minimă a unui analist
investigator care să nu dețină cunoștiințe profunde de IT să se poată obține informații cu potențial.
În mod cert persoana care va efectua verificarea/cercetarea aspectelor din mediul online
nu va fi un investigator clasic, ci va fi îndemânatic în folosirea tehnologiei moderne pentru a putea
gasi informații relevante.
Rabdarea și tanacitatea sunt caracteristici determinante ale unei persoane care să ducă la
indeplinire o asemenea sarcină, pentru a putea rezista unui program de 8-10 ore în fața
calculatorului. Scopul este acela de a săpa zi de zi în căutarea elementelor vizibile doar pentru cei
care știu ce și cum să caute.
Ținând cont de acest aspect se poate evidenția importanța unui bun investigator în
mediul virtual, care să poată urmări anumite elemente cheie și identifica aspecte care să se
materializeze în informații de calitate cu puternic impact pentru securitatea națională.
Ca și resurse ale internetului pentru munca specifică de investigații se pot enumera
următoarele:
- prelegerile postate în mediile online, nu neapărat cunoscute, ale persoanelor despre
care se dețin informații că încurajează atitudini ostile fața de una sau mai multe state ale spațiului
european;
- scrieri, fragmente sau idei inserate în cadrul opiniilor postate în medii, despre care se
cunoaște că se pot răspândi cu o foarte mare ușurință;
- articole publicate de jurnaliști;
- bloguri personale;
- pagini cu conținut dinamic, care apar ca răspuns la un anumit tip de căutare sau prin
apar ca răspuns al unor formulare web;
- pagini web private, care necesită completarea unui formular, a unei invitații sau
cunoașterea unei parole;
- videouri bogate în conținut informațional, etc.
Folosind instrumente avansate investigatorii analiști reușesc să extragă informațiile de
care au nevoie, păstrând însă limita legalității. Se poate beneficia însă de lipsa de cultură
tehnologică, având astfel majoritatea profilelor nesecurizate, acestea fiind surse larg deschide de
informații.
Profilul privat al unui individ generează și divulgă o serie de date confidențiale, dar
care nu au fost tratate până în prezent în acest sens, de către legiutor. Astfel, nicio persoană, și cu
atât mai puțin, niciun investigator, nu poate fi oprit să exploateze din punct de vedere informativ un
cont de pe o rețea de socializare, care abundă de informații.
Se încalcă în mod sigur linia de intimitate a individului, dar este o încălcare ce repectă
legislația și care din punct de vedere etic cântărește în balanța siguranței spațiului european.
Există dezbateri multiple până unde poate fi pătrunsă limita de discreție și intimitate a
cetățenilor europeni și vor exista o dată cu evoluția informațională și schimbări legislative care vor
mărgini, din punct de vedere legal, marea de informații folosită astăzi .
Pe cât de dificilă este căutarea de informații, pe atât de multe situații au existat în care
au fost identificate și soluționate cazuri aflate în lucru într-un timp extrem de scurt, prin
perspicacitatea unor lucrători de a privi dincolo de lucrurile vizibile la o primă cautare.
Revenind la partea ascunsă a internetului, trebuie înteles faptul că acesta este folosit
extrem de mult pentru a executa activități ilegale, precum traficul de persoane, droguri, arme, până

409
la asasinate la comandă. Punctul de plecare a fost crearea de platforme pentru vânzări și cumpărări,
totul fiind acoperit de anonimat prin programe specializate, după care o nouă invenție strălucită a
mediului infracțional a fost pusă în aplicare, respectiv bitcoin.
Această monedă virtuală continuă să dea mari bătăi de cap organelor de stat din cauza
faptului că nu poate fi urmărită și de foarte multe ori se pierde usor firul între banii reali și bitcoin,
ce beneficiază de atuul de a putea fi transformat intr-o secundă din real în virtual și invers.
Cu atât mai mult, problema spațială a banilor este cea mai periculoasă, luând în
considerare faptul că din Uniunea Europeană dispar sume enorme de bani, care se presupune că
finanțează acte teroriste.
Avem astfel 3 paliere de realizare a investigațiilor în mediul on-line la care putem apela
în funcție de fiecare situație în parte, de complexitatea cazului, dar cu atât mai mult de interesul
fiecărui stat în parte de a interconecta resursele disponibile pentru a crea o mai bună apărare.
- Prima etapă este aceea descrisă anterior pe care o poate realiza orice persoană care
deține abilități și cunoaște soluții minime în mediul online, cu ajutorul unor programe și aplicații
obișnuite.
- A doua etapă poate fi realizată în cadrul structurilor fiecărui stat în parte în funcție de
ce parteneriate există, fiind foarte importante realizările de protocoale cu instituții private și ong-uri
care au acces la baze foarte mari de informații.
- Etapa 3 presupune obținerea de autorizații de către organele abilitate, ceea ce ar
permite o căutare aprofundată în mediul online și asupra surselor cu caracter confidențial sau care
presupune nivele de acces.
Fiecare investigator cunoaște cât este de important este să cauți, să localizezi și să
salvezi informații utile în cazul fiecărei investigații, pentru a nu pierde timp util cu piste
nefolositoare, dar cu atât mai mult pentru a nu pierde anumite informații care nu rămân definitiv în
spațiul virtual, ele fiind șterse fie de postator, fie de gazda site-ului. Există modalități de a rămâne
mereu atent la detalii folositoare, sfaturi care se bazează pe experiență, care influențează
continuarea în sens pozitiv a unei inevstigații.
În cazul informațiilor sensibile care privesc date care afectează securitatea unui stat sau
a Uniunii Europene este important să se lucreze în cercetare fără a se lăsa urme concrete de
verificare, fără a se putea identifica adrese de lucru care să creeze suspiciuni.
Un alt aspect important este faptul că ceea ce se poate vedea de către un utilizator uzual
reprezintă doar 4 %din ceea ce se află întegral în acest spațiu virtual. „Business Insider aseamănă
Internetul cu un aisberg. Partea de suprafaţă, numită şi Internetul vizibil, reprezintă în jur de 4% din
volumul total de informaţii. Această zonă este accesată de utilizatori obişnuiţi în fiecare zi, prin
motoare de căutare ca Google sau Yahoo şi este supravegheată constant de autorităţi. Partea de
adâncime, Internetul invizibil, ascuns, sau întunecat, este zona care nu e indexată de motoarele de
căutare şi este greu de urmărit şi de analizat. Pentru că nu există date clare despre aceasta, estimările
referitoare la dimensiunile exacte variază foarte mult. Conform unelor aprecieri, partea invizibilă a
Internetului ar reprezenta 96% din volumul total, ajungând până la de 500 de ori volumul
Internetului vizibil, după alte statistici.” 3

Fig. 1 – Conținutul spațiului online

(Sursa imaginii: https://darkwebnews.com/wp-content/uploads/2016/09/Deep-Web-Dark-Web-
differences-252x300.png)

3
http://www.mediafax.ro/life-inedit/partea-intunecata-a-internetului-ce-se-intampla-pe-retelele-secrete-si-pe-site-urile-
ascunse-11922460 (accesat la data de 16.05.2017)

410
 III. Observații și concluzii
Este important să înţelegem că aflarea de informaţii despre cineva/ceva nu este
întotdeauna un proces simplu și care nu poate fi automatizat însă, ֦apariția blogurilor a dat
posibilitatea facilitării unei comunicări mai directe a creațiilor de orice fel, cu riscurile de rigoare ̋4.
Datele existente sunt interconectate și uneori este necesară realizarea unor
conexiuni manuale între diferite seturi de date.
Într-una dintre situaţii o imagine poate reprezenta un desert, iar Google Images poate
returna un local unde se găsește în meniu prin intermediul aplicaţiei TripAdvisor și care astfel
evidenția o locație a unui subiect fără ca acesta să dorească împărtășirea acesteia cu ceilalți.
Cu toate că unele persoane au folosit o poreclă pe Facebook sau pe Instagram când s-au
conectat pe alte site-uri, rezultatele furnizate de acestea, în mod special de Linkedin, ne-au relevat
numele adevărat și profesia.
Rezultatele furnizate de Linkedin sunt adesea multiple. Astfel o imagine poate returna
mai multe rezultate care aparţin unor persoane diferite, care nu aveau acea poză ca imagine de profil
și care se poate dovedi ulterior că aceștia erau contacte ale subiectului.
Instrumentele menționate și folosite sunt disponibile gratuit în zona de public domain,
astfel încât oricine are o conexiune la Internet le poate utiliza.
Volumul de date returnat din momentul în care anumite poze au returnat rezultate a fost
semnificativ. Aceasta înseamnă că cu un minim de efort și prin intermediul unor servicii gratuite,
adresa de domiciliu, numere de telefon, membrii familiei (sau alte persoane rezidente la aceiași
adresă).
Rezultatele cele mai deranjante ţin nu atât de cantitatea de potriviri, cât de calitatea lor.
Toate celelalte elemente identificabile, cum ar fi animale, peisaje și poze din concedii,
pot ajuta pe cineva să realizeze un profil mult mai exact pentru oricare dintre persoanele din aceste
profile.
În concluzie se confirmă suspiciunile că în aplicaţii oamenii sunt expuși mai mult decât
ar crede și decât își dau seama. Este de asemenea evident faptul că utilizatorii nu înţeleg gradul de
expunere al datelor lor personale și acest lucru poate fi folosit cu lejeritate pentru a realiza o
investigație.
Evoluția noii generații, care este obişnuită să aibă un sprijin instantaneu, familiarizaţi cu
schimbările tehnologice este foarte importantă pentru întelegerea fenomenului în totalitate. Această
perspectivă determină un nou tip de intelligence, util, demn de încredere, disponibil la timp şi
prezentat într-o formă corespunzătoare, ca să facă economie de resurse. De aceea, noile cerinţe ale
activităţii de intelligence impun reconsiderări inclusiv în ceea ce priveşte educaţia şi pregătirea
profesională a ofiţerilor de informaţii, definirea noilor atribuţii şi, implicit, a competenţelor asumate
de aceştia, dezvoltarea abilităţilor de management, promovarea unei culturi profesionale în care
excelenţa este recompensată, talentul este dezvoltat, calitatea este valorificată, iar asumarea riscului
legitimată.

Referințe bibliografice
1. B. Goethals, S. Nijssen, M. J. Zaki, Open Source Data Mining: Workshop Report,
2015;
2. Th. Warger, The Open-Source Movement, 2002;
3. V. Mihalaș, Drept informaţional. Note de curs, Chişinău, 2013;
4. M. Stoica, Studiile de intelligence în viziunea europeană şi naţională, Revista
română de studii de intelligence, Nr. 1-2 / decembrie 2009, Bucureşti;
5. W. J. Lahneman, The Future of Intelligence Analysis (vol. I, II), Center for
International and Security Studies, 2006;

4
Serviciul Român de Informații, Revista Intelligence, nr. 29 martie- mai 2015, p. 17.

411
 6. H. Michael, Ethics and Intelligence After September 2001 Intelligence and National
Security”, 2004;
7. N. Dolghin, A. Sarcinschi, M. – Ş. Dinu, Riscuri şi ameninţări la adresa securităţii
României. Actualitate şi perspective, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004;
8. Dr. S. Hill, PH.D., CIIP, ICTP, Online Investigations, ACFE European Fraud
Conference,2013.

412
 EFECTELE JURIDICE ALE DENUNŢULUI
ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL

THE JURIDICAL EFFECTS OF DENOUNCING AN OFFENSE

Drd. STANCIU Mihai - Alexandru
Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Serviciul Teritorial Constanţa
mihaistanciu1987@yahoo.com

Abstract (ro): Denunţul este unul dintre modurile de sesizare a organelor de

urmărire penală, alături de plângere, plângerea prealabilă, sesizarea din oficiu, sesizarea
făcută de persoanele cu funcţii de conducere sau de alte persoane prevăzute de lege şi
sesizarea făcută de unele organe de constatare. Spre deosebire de celelalte moduri de
sesizare, denunţul poate avea şi o altă natură juridică în afară de cea de încunoştinţare a
autorităţilor despre comiterea unei infracţiuni. În condiţiile prevăzute de lege, denunţul
poate avea natura juridică de cauză de nepedepsire sau de cauză de reducere a pedepsei.
Aceste efecte juridice au fost prevăzute de legiuitor pentru a încuraja persoanele
cercetate pentru comiterea de infracţiuni, indiferent de gravitatea acestora, să denunţe şi
să ajute organele de anchetă să tragă la răspundere penală persoane bănuite de
comiterea altor infracţiuni apreciate ca fiind grave, expres prevăzute de lege, cum ar fi
traficul de droguri, traficul de persoane, nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor,
fals de monedă sau infracţiuni care au produs prejudicii deosebit de grave.

Cuvinte-cheie: denunţul, act de sesizare, efecte juridice, cauză de nepedepsire,

cauză de reducere a pedepsei, condiţii pentru impunitate sau reducerea pedepsei.

Abstract (en): The denunciation of an offense is one of the ways to seize the
authorities with an offense that has been committed, among other ways such as the
complaint, the prior complaint, ex officio referral, the referral made by the persons with
management positions or by other persons provided by the law and the referral made by
some authorities with attributions in ascertaining offenses. In contrast to the others, the
act of denunciating an offense could also have other juridical natures beside the one of
seizing the authorities. So, in the terms of the law, it could be a cause of impunity or a
cause of reduction of punishment, effects that have been provided by the legislator in
order to encourage the persons who are investigated for committing an offense, no
matter how severe, to denounce and help the authorities to take acknowledge of other
offenses which are considered by the law to be severe, such as drug trafficking, human
trafficking, offenses regarding the regime of weapons and ammunition, counterfeiting
currency or other offenses that have produced a great injury.

Keywords: the denunciation of an offense, juridical effects, cause of impunity,

cause of reduction of punishment, terms for impunity or reduction of punishment.

I. Introducere
La baza oricărui proces penal stă actul de sesizare a organului de urmărire penală prin
care se fixează obiectul iniţial al activităţii de cercetare penală şi anume fapta sau faptele prevăzute
de legea penală ce se reclamă a fi comise şi persoanele bănuite pentru săvârşirea acestora în cazul în
care sunt cunoscute.
Organele de urmărire penală pot fi sesizate prin plângere, plângere prealabilă, denunţ,
sesizare făcută în condiţiile prevăzute de lege de unele persoane cu funcţii de conducere sau de alte
persoane, prin actele încheiate de unele organe de constatare sau se pot sesiza din oficiu.

413
 Fără a intra în analiza detaliată a celorlalte moduri de sesizare decât cel ce face obiectul
prezentului articol, se impune totuşi să procedăm la definirea şi prezentarea acestorape scurt pentru
a înţelege diferenţele existente între ele.
Plângerea este reglementată la articolul 289 din Codul de procedură penală şi reprezintă
actul prin care o persoană fizică sau juridică încunoştiinţează organele de urmărire penală cu privire
la o vătămare ce i s-a cauzat printr-o infracţiune.
În ceea ce priveşte condiţiile de fond şi de formă ale plângerii, aceasta trebuie să
cuprindă datele de identificare ale celui vătămat, descrierea faptei care formează obiectul acesteia,
precum şi indicarea făptuitorului şi a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute.
Plângerea poate fi formulată fie personal de către cel vătămat, fie prin mandatar, caz în
care mandatul trebuie să fie special, iar procura să rămână ataşată plângerii. Plângerea poate fi
formulată şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau de către copilul major pentru părinţi,
situaţii în care legea prezumă existenţa unui mandat tacit şi în care persoana vătămată poate declara
că nu îşi însuşeşte plângerea.
Pentru persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, plângerea se face de către
reprezentantul legal, iar pentru cea cu capacitate de exerciţiu restrânsă, plângerea se face personal,
dar cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă. Legea a prevăzut că în acele situaţii în
care făptuitorul este persoana care reprezintă legal sau încuviinţează actele persoanei vătămate,
sesizarea organelor de urmărire penală se face din oficiu.
Plângerea poate fi făcută în scris şi semnată de persoana care a făcut-o, în formă
electronică, caz în care trebuie să fie certificată prin semnătură electronică în conformitate cu
prevederile legale sau oral, situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal de către organul
care o primeşte.
Pentru a oferi protecţie tuturor victimelor, legea permite ca persoana care nu vorbeşte
sau nu înţelege limba română să poată depune plângerea în limba pe care o înţelege.
O altă măsură de protecţie vizează că în cazul în care plângerea este întocmită de o
persoană care locuieşte pe teritoriul României, cetăţean român, străin sau persoană fără cetăţenie şi
prin aceasta se sesizează săvârşirea unei infracţiuni pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii
Europene, organul judiciar este obligat să primească plângerea şi să o transmită organului
competent din ţara pe teritoriul căreia a fost comisă infracţiunea.
Plângerea prealabilă este tot o plângere, dar cu caracter special, necesară pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este
necesară o astfel de plângere şi în lipsa căreia făptuitorul nu poate fi tras la răspundere penală.
Necesitatea formulării unei plângeri prealabile a fost prevăzută de legiutor în cazul
comiterii unor infracţiuni care fie aduc o atingere scăzută unor relaţii sociale, caz în care cercetarea
acestora a fost lăsată la latitudinea persoanei vătămate, fie aduc o atingere gravă unor relaţii sociale,
dar care au ca scop protejarea unor drepturi sau libertăţi ce ţin de aspecte intime ale persoanei, caz
în care i se acordă acesteia din urmă dreptul de a decide dacă respectiva infracţiune va fi cercetată
sau nu şi dacă făptuitorul va fi tras la răspundere penală, aceasta pentru a nu reaprinde în conştiinţa
victimei traumele suferiteîn urma faptei săvârşite.
În ceea ce priveşte condiţiile de fond şi formă, dispoziţiile procesual penale privind
plângerea prealabilă fac trimitere la cele privind plângere ca act de sesizare, dispoziţii care se aplică
în egală măsură, cu excepţia celor privind mandatul tacit instituit în favoarea soţului şi a copilului
major care, în lipsa unui mandat special, nu pot depune plângere prealabilă în numele celuilalt soţ şi
respectiv al părinţilor.
Legea prevede un termen de 3 luni pentru depunerea plângerii prealabile care curge din
ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei, perioadă în care persoanele
menţionate în paragraful anterior ar putea ratifica plângerea prealabilă depusă de celălalt soţ sau de
copilul major, ceea ce ar echivala practic cu o plângere prealabilă depusă în nume propriu.
Dacă persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 3 luni curge de la
data când reprezentantul său legal a aflat despre săvârşirea faptei, iar în cazul în care făptuitorul este
reprezentantul legal al acesteia, termenul curge de la data numirii unui nou reprezentant legal.

414
 Un alt mod de sesizare îl constituie sesizarea făcută de orice persoană cu funcţie de
conducere în cadrul unei autorităţi a administraţiei publice sau în cadrul altor autorităţi publice,
instituţii publice ori al altor persoane juridice de drept public, precum şi de orice persoană cu
atribuţii de control care, în exercitarea atribuţiilor lor, a luat la cunoştinţă de săvârşirea unei
infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Obligaţia de a sesiza organele de urmărire penală aparţine potrivit legii şi oricărei
persoane care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile
publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea
respectivului serviciu de interes public care în exercitarea atribuţiilor sale a luat cunoştinţă de
săvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Un alt mod de sesizare îl constituie procesul-verbalîncheiat de unele organe de
constataredintre cele prevăzute la articolul 61 din Codul de procedură penală, în sarcina cărora s-a
instituit obligaţia ca ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei
infracţiuni să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate.
Astfel, organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor
publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public sunt obligate să constate
şi să încheie proces-verbal pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi
obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit legii.
Aceeaşi obligaţie o au şi organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor
administraţiei publice, ale altor autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de
drept public pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori
sub controlul lor, precum şi organele de ordine publică şi siguranţă naţională pentru infracţiunile
constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege, dar şi comandanţii de nave şi aeronave
pentru infracţiunile săvârşite pe aceste nave sau aeronave pe perioada când acestea se afla în afara
porturilor sau aeroporturilor.
În afara situaţiilor în care sunt sesizate prin plângere, denunţ, sesizare făcută de
persoanele cu funcţii de conducere şi de alte persoane prevăzute de lege sau prin procesul-verbal
întocmit de unele organe de constatare, organele de urmărire penală se pot sesiza din oficiu atunci
când află că s-a săvârşit o infracţiune pe orice altă cale decât cele menţionate.

II. Denunţul
Cel din urmă mod de sesizare şi care face obiectul prezentului articol este denunţul care
constituie încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei
infracţiuni.
Principala diferenţă dintre denunţ şi plângere este că în timp ce plângerea este
încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică cu privire la o vătămare ce i s-a cauzat
printr-o infracţiune, denunţul vizează încunoştinţarea organelor de urmărire penală despre
săvârşirea unei infracţiuni, dar care nu a produs o vătămare persoanei care îl formulează.
În ceea ce priveşte condiţiile de formă şi de fond, dispoziţiile legale privind denunţul fac
trimitere la cele privind plângerea care se aplică în mod corespunzător, cu excepţia celor privind
persoanele îndrituite să îl formuleze în numele persoanei care a luat cunoştinţă despre săvârşirea
infracţiunii.
Astfel, o trăsătură distinctivă a denunţului ca act de sesizare este că acesta se poate face
numai personal, iar nu şi prin mandatar, indiferent dacă mandatul este special sau general, expres
sau tacit. Singurele excepţii admise vizează situaţiile în care persoanele care au luat cunoştinţă
despre săvârşirea unei infracţiuni sunt lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, caz în care denuţul poate fi făcut de reprezentantul legal, respectiv personal, dar
cu încuviinţarea reprezentantului legal.
La fel ca şi celalalte moduri de sesizare, denunţul constituie o modalitate prin care
organele de urmărire penală sunt încunoştinţate cu privire la comiterea unei infracţiuni.
Astfel, formularea unui denunţ care îndeplineşte condiţiile de formă şi fond şi este
depus la organul competentare ca principal efect declanşarea procedurilor penale în vederea

415
stabilirii existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, identificării persoanei care a săvârşit-o şi
tragerii acesteia la răspunderea penală şi eventual la răspundere civilă, dacă a fost exercitată
acţiunea civilă în cursul procesului penal.
Potrivit dispoziţiilor legale, la primirea sesizării organul de urmărire penală procedează
la verificarea competenţei sale şi dacă constată că este competent analizează dacă denunţul
îndeplineşte condiţiile de formă şi de fond şi dacă descrierea faptei este completă şi clară, iar dacă şi
aceste condiţii sunt îndeplinite analizează dacă din cuprinsul actului de sesizare rezultă vreunul
dintre cazurile de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzute de articolul 16 aliniatul 1 din
Codul de procedură penală.
Rezultă deci că depunerea şi înregistrarea unui denunţ la un organ de urmărire penală
naşte în sarcina acestuia o triplă verificare.
Dacă în urma verificării competenţei organul de urmărire penală constată că nu este
competent să cerceteze infracţiunea reclamată, înaintează actul de sesizare pe cale administrativă
organului competent. În aceeaşi manieră se va proceda şi în situaţia în care denunţul este depus în
mod greşit la instanţa de judecată.
Dacă denunţul nu îndeplineşte condiţiile de formă şi de fond ori descrierea faptei nu este
completă sau clară, acesta se restituie pe cale administrativă petiţionarului, cu indicarea elementelor
care lipsesc.
Dacă din însuşi cuprinsul denunţului rezultă existenţa vreunuia dintre cazurile de
împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzute de articolul 16 aliniatul 1 din Codul de procedură
penală, atunci organul de urmărire penală va dispune clasarea cauzei, fără a mai începe urmărirea
penală cu privire la faptă.
Dacă toate condiţiile menţionate sunt îndeplinite, organul de urmărire penală este
obligat să înceapă urmărirea penală cu privire la faptă şi să administreze probe în vederea stabilirii
existenţei sau inexistenţei infracţiunii şi identificării persoanei care a comis-o, urmând ca după
administrarea probatoriului urmărirea penală să se finalizeze printr-o soluţie de trimitere în
judecată, renunţare la urmărirea penală sau clasare.
Având în vedere că multe infracţiuni dintre care unele grave ar putea rămâne
nedescoperite din varii motive cum ar fi lipsa spiritului civic al persoanelor care au luat la
cunoştinţă despre comiterea lor, teama faţă de eventualele repercusiuni din partea făptuitorilor,
câştigul tuturor părţilor implicate în comiterea faptei şi a celor care au luat la cunoştinţă de
comiterea ei, etc., legiuitorul a prevăzut ca, în anumite condiţii, denunţarea unor infracţiuni să
asigure persoanelor care sesizează organele de urmărire penală unele beneficii.
Astfel, în anumite condiţii, denunţul capătă şi o altă natură în afară de cea de act de
sesizare, devenind fie cauză de nepedepsire, fie cauză de reducere a limitelor de pedeapsă.
Cu privire la natura juridică de cauză de nepedepsire a denunţului, aceasta poate avea
caracter general în condiţiile stabilite în partea generală a Codului penal sau caracter special, atunci
când dispoziţii din partea specială a Codului penal sau din legi speciale prevăd astfel de efecte.
În ceea ce priveşte denunţul ca şi cauză de nepedepsire cu caracter general, articolul 34
din partea generală a Codului penal prevede la aliniatul (1) că „nu se pedepseşte autorul care,
înainte de descoperirea faptei, s-a desistat ori a încunoştinţat autorităţile de comiterea acesteia,
astfel încât consumarea să poată fi împiedicată sau a împiedicat el însuşi consumarea infracţiunii”,
pentru ca la aliniatul (2) să se prevadă că „dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau
împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru această
infracţiune”.
În acelaşi sens, articolul 51 din Codul penal prevede la aliniatul (1) că „participantul nu
se pedepseşte dacă, înainte de descoperirea faptei, denunţă săvârşirea infracţiunii, astfel încât
consumarea acesteia să poată fi împiedicată sau dacă împiedică el însuşi consumarea infracţiunii”,
iar la aliniatul (2) prevede că „dacă actele îndeplinite până în momentul denunţării sau împiedicării
constituie o altă infracţiune, participantului i se aplică pedeapsa pentru această infracţiune”.
Prin participanţi înţelegem coautorul, instigatorul sau complicele.

416
 Practic, printre celelalte posibiltăţi enunţate, autorul sau participantul la o infracţiune
pot denunţa comiterea acesteia, înainte de descoperirea faptei, astfel încât consumarea acesteia să
poată fi împiedicată, caz în care nu vor fi pedepsiţi, cu condiţia ca actele îndeplinite până în
momentul denunţării să nu constituie o altă infracţiune.
Denunţul poate fi cauză de nepedesire cu caracter special atunci când dispoziţii exprese
îi conferă această natură.
Astfel de dispoziţii sunt prevăzute de exemplu în cazul comiterii infracţiunii de dare de
mită, prevăzută de articolul 290 din Codul penal, infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută
de articolul 292 din Codul penal, infracţiunii de deţinerea de instrumente în vederea falsificării de
valori, prevăzută de articolul 314 din Codul penal sau infracţiunii de constituirea unui grup
infracţional organizat, prevăzută de articolul 367 din Codul penal.
În concret, articolul 290 aliniatul (3) din Codul penal prevede că „mituitorul nu se
pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire
la aceasta”, articolul 292 aliniatul (2) din Codul penal prevede că „făptuitorul (cel care a cumpărat
influenţa) nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost
sesizat cu privire la aceasta”, articolul 314 aliniatul (3) prevede că „nu se pedepseşte persoana care,
după comiterea vreuneia dintre faptele prevăzute la alin. (1) sau alin. (2), înainte de descoperirea
acestora şi înainte de a se fi trecut la săvârşirea faptei de falsificare, predă instrumentele sau
materialele deţinute autorităţilor judiciare ori încunoştinţează aceste autorităţi despre existenţa lor”,
iar articoul 367 aliniatul (4) prevede că „nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele prevăzute
în alin. (1) şi alin. (2) dacă denunţă autorităţilor grupul infracţional, înainte ca acesta să fi fost
descoperit şi să se fi început săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile care intră în scopul grupului”.
O dispoziţie similiară regăsim de exemplu şi în Legea nr. 143/2000 privind prevenirea
şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri unde la articolul 14 se prevede că „nu se
pedepseşte persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2 – 9 şi care, mai înainte
de a fi începută urmărirea penală, denunţă autorităţilor participarea sa la comiterea infracţiunii,
contribuind astfel la identificarea şi tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalţi
participanţi”.
În alte situaţii, legiuitorul a ales să confere denunţului formulat în condiţiile prevăzute
de lege efectul de cauză de atenuare constând în reducerea limitelor de pedeapsă prevăzute pentru
infracţiunea sau infracţiunile pentru care denunţătorul este cercetat, reducere de regulă cu jumătate a
minimului special şi a maximului special.
Astfel de dispoziţii regăsim atât în partea specială a Codului penal, cât şi în legile
speciale.
Printre dispoziţiile Codului penal le menţionăm pe cele prevăzute la articolul 367
aliniatul 5 conform cărora „Dacă persoana care a săvârşit una dintre faptele prevăzute în alin. (1)-
(3) înlesneşte, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului şi tragerea la răspundere penală a unuia
sau mai multor membri ai unui grup infracţional organizat, limitele speciale ale pedepsei se reduc la
jumătate” sau pe cele prevăzute la articolul 411 conform cărora „dacă persoana care a săvârşit una
dintre infracţiunile prevăzute în prezentul titlu (Titlul X – Infracţiuni contra securităţii naţionale)
înlesneşte, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului şi tragerea la răspundere penală a autorului
sau a participanţilor, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate”.
Printre legile speciale menţionăm Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea
traficului şi consumului ilicit de droguri care la articolul 15 prevede că „Persoana care a comis una
dintre infracţiunile prevăzute la art. 2 – 9, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează
identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni legate de
droguri beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege”, Legea nr.
682/2002 privind protecţia martorilor care la articolul 19 prevede că „Persoana care are calitatea de
martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, şi care a comis o infracţiune gravă (conform Deciziei nr.
67/2015 a Curţii Constituţionale dispoziţia legală se aplică tuturor persoanelor care au comis o
infracţiune, chiar dacă nu este o infracţiune gravă în sensul legii) , iar înaintea sau în timpul
urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a

417
altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor
pedepsei prevăzute de lege”, Legea nr. 656/2002 privind prevenirea şi sancţionarea spălării
banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării
terorismului care la articolul 30 prevede că „Persoana care a comis infracţiunea prevăzută la art. 29
(infracţiunea de spălare a banilor), iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea
şi tragerea la răspundere penală a altor participanţi la săvârşirea infracţiunii beneficiază de
reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege” ori OUG nr. 78/2016 pentru
organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care la articolul 15
prevede că „Persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute de prezenta ordonanţă de
urgenţă în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere
penală a altor participanţi la săvârşirea infracţiunii beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor
pedepsei prevăzute de lege”.
După cum se poate observa, pentru ca denunţul să conducă la înlăturarea răspunderii
penale pentru infracţiunea comisă se cere, cum este şi firesc de altfel, ca acesta să fie formulat
înainte ca organele de urmărire penală să fii luat la cunoştinţă de respectiva infracţiune, care în
funcţie după cum este în forma tentativei, în forma consumată sau epuizată, dă posibilitatea
organelor judiciare fie de a împiedica producerea rezultatului, fie de a înlătura sau diminua
consecinţele infracţiunii, fie de a face demersurile pentru tragerea la răspundere penală a celorlalte
persoane vinovate de săvârşirea acesteia.
Trăsătura caracteristică a denunţului – cauză de nepedepsire este ca acesta să privească
în principiu însăşi infracţiunea comisă de denunţător sau la care acesta a participat în calitate de
coautor, complice sau instigator, în timp ce denunţul – cauză de reducere a pedepsei are ca trăsătură
specifică faptul că acesta vizează în principiu o altă infracţiune decât cea comisă de denunţător sau
la care acesta a participat.
În ceea ce priveşte condiţiile cerute de lege pentru ca denunţul să conducă la reducerea
la jumătate a limitelor de pedeapsă în esenţă se cere ca persoana cercetată pentru o anumită
infracţiunesă denunţe şi să faciliteze identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane
care au comis infracţiuni anume prevăzute de textul de lege.
Cu privire la momentul până la care un astfel de denunţ poate fi formulat unele cauze de
reducere a pedepsei prevăd ca denunţarea şi contribuiţia denunţătorului să aibă loc fie înainte de
începerea urmăririi penale, fieîn timpul urmăririi penale sau chiar în cursul judecăţii.
Apreciem că prin sintagma „în cursul judecăţii” se înţelege intervalul cuprins între
trimiterea în judecată şi momentul la care hotărârea pe fondul cauzei devine definitivă.
Este posibil ca o persoană să denunţe şi să faciliteze identificarea şi tragerea la
răspundere penală a altor persoane care au comis infracţiuni anume prevăzutede textul de lege
incident, dar ca până la rămânerea definitivă a hotărârii pe fondul cauzei, persoanele respective să
nu fie trase efectiv la răspundere penală cu toate că informaţiile furnizate şi ajutorul acordat sunt
determinante pentru aflarea adevărului. Acest lucru se poate întâmpla în practică de exemplu atunci
când organele de urmărire penală sunt ţinute de un anumit moment operativ, moment ce nu poate fi
în unele situaţii corelat cu rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate de instanţa de judecată.
În această situaţie se pune întrebarea dacă persoana condamnată definitiv mai poate
beneficia în vreun fel de cauza de reducere a pedepsei.
Este evident că lipsirea persoanei denunţătoare de beneficiile cauzei de reducere a
pedepsei nu ar fi echitabilă şi în plus ar face aleatorie aplicarea acesteia, în funcţie de mai mulţi
factori, ceea ce ar putea conduce la ştirbirea efectelor urmărite de legiuitor prin legiferarea unor
astfel de cauze şi anume înlesnirea identificării şi tragerii la răspundere penală şi a altor persoane
care au săvârşit infracţiuni apreciate ca fiind grave.
În acest sens, se observă că unul dintre cazurile în care poate fi formulată contestaţia la
executare prevăzută de articolul 598 din Codul de procedură penală este acela când se invocă
amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.

418
 O altă întrebare care se pune este care este organul judiciar căruia îi revine obligaţia de a
constata că prin denunţul formulat şi prin ajutorul acordat se înlesneşte tragerea la răspundere
penală a altor persoane care au comis infracţiuni grave? În fapt, întrebarea care se pune este ce se
înţelege prin sintagma „tragerea la răspundere penală”? Trebuie oare ca persoanele denunţate să fie
condamnate definitiv sau este suficient ca acestea să fie trimise în judecată ori doar să fie puse sub
inculpare?
Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să înţelegem diferenţele între momentele
succesive menţionate anterior şi anume dobândirea calităţii de inculpat, trimiterea în judecată şi
condamnarea unei persoane.
Potrivit normelor procesual penale, acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere
penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, se pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut
de lege şi se poate exercita în tot cursul procesului penal, în condiţiile legii.
Acţiunea penală se pune în mişcare de către procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi
penale, când acesta constată că există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană
a săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la articolul 16
aliniatul 1 din Codul de procedură penală.
După punerea în mişcare a acţiunii penale şi după ce se mai administrează în principiu
şi alte probe, procurorul dispune trimiterea în judecată atunci când constată că urmărirea penală este
completă şi când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, a fost săvârşită de
inculpat şi acesta răspunde penal.
Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată dincolo de orice îndoială rezonabilă că
fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
Din cauza faptului că textele de lege nu prevăd expres condiţiile în care cauza de
reducere a pedepsei este incidentă, soluţiile în practica judiciară nu sunt unitare, fiind instanţe care
îmbrăţişează fiecare dintre soluţiile expuse, iar altele care interpretează extensiv dispoziţiile legale
şi apreciază că simplul fapt că s-a format dosar penal şi s-a început urmărirea penală „in rem” este
de natură a crea cadrul procesual pentru tragerea la răspundere penală şi prin urmare cauza de
reducere este incidentă.
În ceea ce ne priveşte apreciem că, în lipsa unor condiţii exprese prevăzute de textele de
lege care reglementează cauzele de reducere a pedepsei şi care să impună ca persoana denunţată să
fie trimisă în judecată sau condamnată, răspunsul este că reducerea de pedeapsă trebuie acordată
atunci când ca urmare a denunţului şi ajutorului acordatau fost obţinute probe din care rezultă
presupunerea rezonabilă că persoana denunţată a comis infracţiunea.
Considerăm însă că nu este obligatoriu ca acţiunea penală să fie pusă în mişcare prin
actul prevăzut de lege, deoarece este posibil să existe o cauză de împiedicare a punerii în mişcare a
acţiunii penale dintre cele prevăzute la literele (e) – (j) ale articolului 16 din Codul de procedură
penală, dar ca probele administrate să fie suficiente pentru a concluziona că rezultă suspiciunea
rezonabilă că fapta există, a fost săvârşită de persoana denunţată şi că aceasta a acţionat cu forma de
vinovăţie prevăzută de lege.
Soluţia nu poate fi aceeaşi atunci când este incident unul dintre cazurile de împiedicare
a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute la aliniatele (a) – (d) ale aceluiaşi articol şi când nu
se poate stabili practic că fapta există, că aceasta este prevăzută de legea penală sau că a fost
săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege ori că persoana denunţată este cea care a comis
infracţiunea.
Faţă de cele expuse, apreciem că procurorului care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală îi revine obligaţia de a stabili pe baza probelor administrate în cauzădacă este
incidentă sau nu cauza de reducere a pedepsei, caz în care, dacă constată că aceasta este incidentă,
eliberează persoanei denunţătoare un înscris cu cele constatate şi pe care aceasta să îl poate depune
în faţa instanţei de judecată.
În susţinerea soluţiei menţionate apreciem că este şi argumentul în sensul că tragerea la
răspundere penală a unei persoane se poate realiza nu doar prin trimiterea în judecată a acesteia sau
prin condamnare, ci şi prin soluţiile de renunţare la urmărirea penală, renunţare la aplicarea

419
pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, fiind posibile pentru reţinerea incidenţei cauzei de
reducere a pedepsei, după cum am precizat, şi soluţiile de clasare sau achitare.
Astfel, înfăptuirea actului de justiţie şi aprecierea şi cântărirea probelor revine organelor
judiciare, atribuţiile acestora fiind prevăzute expres de lege şi nu se confundă cu atitudinea
procesuală a persoanei care înţelege să denunţe şi să faciliteze tragerea la răspundere penală a altor
persoane care au săvârşit infracţiuni pentru a-şi uşura propria sa situaţie legală.
Ori tocmai atitudinea procesuală a persoanei este recompensată de legiuitor, care nu
trebuie confundată cu obligaţia organelor judiciare de a-şi exercita atribuţiilor procesuale.
Un alt aspect ce se impune a fi lămurit este acela dacă o persoană care face mai multe
denunţuri şi înlesneşte identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane va beneficia de
tot atâtea reduceri ale limitelor de pedeapsă sau nu.
Răspunsul este că persoanei i se aplică o singură reducere a limitelor de pedeapsă
indiferent de numărul denunţurilor formulate şi este dat de dispoziţiile articolului 79 aliniatul (1) din
Codul penal care prevede că atunci „când în cazul aceleaşi infracţiuni sunt incidente două sau mai
multe dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege
pentru infracţiunea săvârşită se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă,
circumstanţe atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedesei, în această ordine”.
Astfel, oricâte circumstanţe atenuante sau cazuri speciale de reducere a pedepsei i se
reţin persoanei cercetate, fiecare dintre cele două categorii de cauze nu produce decât o singură
reducere.
Desigur că dacă persoana denunţătoare este cercetată pentru mai multe infracţiuni în
concurs, chiar şi în cauze distincte, aceasta urmează a beneficia de reducerea la jumătate a limitelor
speciale ale pedepsei prevăzute pentru fiecare dintre infracţiunile pentru care este cercetată, cu
condiţia ca denunţul să fie formulat în cursul urmăririi penale sau, pentru uneori, după cum am
arătat, şi în cursul judecăţii, deci nu şi pentru infracţiuni ce nu fac obiectul cercetărilor sau pentru
infracţiuni viitoare.
Un alt aspect deosebit de important de lămurit, raportat în principal la scandalul
mediatic produs de OUG nr. 13/2017 de modificare şi abrogare a unor dispoziţii din Codul penal şi
Codul de procedură penală, este dacă denunţul trebuie să îmbrace forma prevăzută de lege, ca act de
sesizare, astfel cum a fost analizat în prima parte a prezentei expuneri, sau, din contră, acesta poate
fi cuprins şi într-o declaraţie dată în cursul urmăririi penale ori chiar să nu apară la dosar, fiind
înregistrat în evidenţele „secret de serviciu” ale unităţilor de parchet.
Întrebarea pleacă de la faptul că prin ordonanţa menţionată, care a fost între timp
abrogată, până la intrarea sa în vigoare, se aduceau modificări cu privire la termenul în care putea fi
formulat un denunţ pentru a fi valabil exprimat, respectiv în 6 luni de la data comiterii faptei.
Astfel, prin modificările vizate s-a urmărit,printre altele,ca persoanele cercetate pentru
săvârşirea unor infracţiuni să nu mai poată beneficia de pe urma denunţurilor formulate şi a
ajutorului acordat organelor de urmărire penală, după perioade lungi de timp de la comiterea
faptelor, cum ar fi câţiva ani.
Altfel spus, s-a dorit ca un denunţul ce nu îmbrăca condiţiile de formă şi fond prevăzute
de articolul 290 din Codul de procedură penală, printre care şi introducerea sa în termen de 6 luni de
la comiterea faptei, să nu mai confere persoanei care l-a făcut niciun beneficiu, ceea ce ar fi condus
la pierderea interesului persoanei de a mai colabora cu oraganele de urmărire penală şi la lipsirea
acestora din urmă de un important instrument de descoperire şi cercetare a unor infracţiuni grave.
Desigur că organele de urmărire penală ar fi putut să se sesizeze din oficiu şi să
desfăşoare urmărirea penală cu privire la infracţiunile şi persoanele denunţate, cât timp nu în cauză
nu s-ar fi împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.
Din punctul nostru de vedere, chiar dacă modificările menţionate ar fi intrat în vigoare,
acestea nu ar fi produs urmările prevăzute, aceasta deoarece esenţial este ca o persoană să
încunoştiinţeze organele de urmărire penală cu privire la săvârşirea unei infracţiuni grave, astfel
cum e prevăzută de textele de lege, şi să înlesnească identificarea şi tragerea la răspundere a
persoanelor vinovate de comiterea acestora.

420
 De altfel, în practică, modurile în care informaţiile determinante pentru aflarea
adevărului şi ajutorul acordat organele de anchetă sunt transpuse în dosarul cauzei îmbracă forme
multiple, de la denunţul formulat în conformitate cu dispoziţiile articolului 290 din Codul de
procedură penală, când persoana denunţătoare îşi menţionează în clar numele, prenumele şi celelalte
date de stare civilă prevăzute de legela denunţul scris şi înregistrat la organele de urmărire penală,
dar prin care denunţătorul cere ca identitatea sa să fie protejată pentru a nu avea de suferit de pe
urma acestuia, caz în care denunţul nu este depus la dosarul cauzei, ci în registrele cu caracter
„secret de serviciu”, organele de urmărire penală urmând a se sesiza din oficiu şi a acorda persoanei
denunţătoare calitatea de martor ameninţat, ceea ce presupune şi acordarea unui pseudonim sub care
să apară în actele de urmărire penală.

III. Concluzii
Faţă de cele expuse, apreciem că în toate cazurile în care o persoană încunoştiinţează
organele de urmărire penală despre comiterea unor infracţiuni grave şi ajută la tragerea la
răspundere penală a persoanelor vinovate de comiterea acestora, indiferent de modul în care se
materializează aceste acţiuni, chiar şi prin informaţii furnizate oral şi preluate de organele de
anchetă în procese-verbale în care nu indică sursa informaţiilor, persoana în cauză trebuie să
beneficieze de efectele cauzei de reducere a pedepsei, deoarece esenţial este a încuraja şi a
recompensa persoanele pentru ajutorul acordat la descoperirea şi pedepsirea celor care se fac
vinovaţi de săvârşirea unor infracţiuni grave.

Referinţe bibliografice
1. ***, Codul penal;
2. ***, Codul de procedură penală;
3. OUG nr. 78/2000 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi
completarea unor acte normative;
4. Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit
de droguri;
5. Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor;
6. Legea nr. 656/2002 privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi
pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului.

421
 DINAMICA INFRACȚIUNILOR DE MARE VIOLENȚĂ
COMISE ÎN JUDEȚUL GALAȚI, ÎN PERIOADA 2003-2013

THE DYNAMICS OF THE CRIMES OF GREAT VIOLENCE COMMITTED

IN GALAŢI COUNTY, DURING THE PERIOD 2003-2013

Drd. STĂNILĂ (SIMION) Andreea - Florina

Inspectoratul Județean de Poliție Brăila
andreeastanila99@yahoo.com

Abstract (ro): Societatea apreciază comportamentul membrilor săi în ceea ce

privește respectarea normelor morale și a celor juridice și sancționează prin măsuri
coercitive sau punitive încălcarea acestora. Întrucât fenomenul infracțional a căpătat
caracteristicele unei probleme sociale de importanță deosebită pentru întreaga societate,
se poate observa preocuparea intensă a instituțiilor din domeniu cu privire la prevenirea
și combaterea acestuia. Infracțiunile contra persoanei reprezintă fapte periculoase
pentru societate întrucât, prin vătămarea valorii sociale cele mai importante, respectiv
dreptul la viață, este pusă în pericol însăși existența societății. Prezentul articol
evidențiază dinamica și caracteristicile infracțiunilor comise cu violență la nivelul
județului Galați, în perioada 2003-2013. Astfel, obiectivul studiului este de a relief
elementele definitorii ale infracționalității (locul, modul, perioada de comitere),
descrierea complexului etiologic al infracțiunilor comise cu violență, explicarea cauzală
a fenomenului, evidențierea factorilor determinanți și identificarea elementelor
semnificative care conturează atitudinea social prin raportare la infracțiunile comise.
Comportamentul infracțional reprezintă rezultanta interacțiunii dintre factorii interni
care țin exclusiv de persoană, de factorii de natură externă (situaționali) și de mediu.
Proflaxia violenței sub diferitele sale forme de manifestare și limitarea efectelor
acestora trebuie să constituie scopuri primordiale ale umanității. În acest sens, este
necesară atât conjugarea eforturilor la nivel comunitar și crearea unor strânse legături
între membrii societății, cât și implicarea, într-o acțiune sinergică a tuturor factorilor cu
responsabilități în socializarea primară și secundară. Lipsa oricărei manifestări violente
poate fi caracteristică doar societăților utopice, în consecință, strategia de prevenire a
infracțiunilor comise cu violență trebuie să aibă în vedere, în primul rând, limitarea
formelor de manifestare și abilitarea oamenilor pentru a diminua consecintele unor
astfel de fapte, iar un prim pas, în acest sens, îl constituie educația în spiritul respectării
valorilor esențiale.

Cuvinte-cheie: infracțiunea de omor, loviri cauzatoare de moarte, victimă,

făptuitor, violență domestică.

Abstract (en): The society appreciates the behavior of its members in respecting
the moral and legal norms and penalizes by means of coercive or punitive measures the
rules violation. As the criminal phenomenon has brought to light the characteristics of a
social problem of great importance for the whole society, it can be observed the intense
preoccupation of the institutions in this field with regard to its prevention and
combating. The crimes against the person are dangerous for society because by
damaging the most important social values, namely the right to life, the existence of
society is jeopardized. This article highlights the dynamics and characteristics of the
crimes committed with violence in Galati county during the period 2003-2013. Thus,
the objective of the survey is to highlight the defining elements of the crime (the place,

422
 the way, the period of committing), the description of the etiological complex of the
crimes committed with violence, the causal explanation of the phenomenon, the
identification of the determining factors and the identification of the significant
elements that outline the social attitude in relation to the offenses committed. The
criminal behavior is the result of the interaction between internal factors that relate
exclusively to person, external (situational) and environmental factors. The prophylaxis
of violence under its various forms of manifestation and the limitation of its effects
must be primordial purposes of the humanity. In this sense, it is necessary both to
combine efforts at Community level and to create close links between the members of
society and to engage in a synergic action of all factors with responsibilities in primary
and secondary socialization. The absence of any violent manifestation can only be
characteristic of utopian societies, therefore, the strategy of preventing violent crimes
must first and foremost consider limiting manifestations and empowering people to
diminish the consequences of such deeds and a first step in this respect is education in
the spirit of respecting the essential values.

Keywords: murder, deadly blows, victim, perpetrator, domestic violence.

I. Introducere
În cadrul prezentului studiu vor fi analizate o parte a acelor forme de violență care aduc
atingere vieții și integrității corporale a individului, respectiv infracțiunile de omor, tentativă la
omor și loviri sau vătămări cauzatoare de moarte comise în perioada 2003-2013 la nivelul județului
Galați. Eșantionul supus analizei cuprinde un număr de 184 infracțiuni de omor, 266 tentative la
infracțiunea de omor și 28 loviri sau vătămări cauzatoare de moarte și aproximativ 15 % din acestea
au fost comise în concurs cu alte infracțiuni, de regulă din categoria infracțiunilor contra
patrimoniului, contra libertății persoanei sau a celor care aduc atingere unor relații privind
conviețuirea socială.Aceasta situație reliefează nu numai urmărirea unei motivații patrimoniale în
comiterea infracțiunilor de mare violență, cât mai ales lipsa respectului față de valori fundamentale
precum libertatea persoanei, proprietatea, ordinea publică, sănătatea sau integritatea corporală a
persoanei.
Analiza criminalității presupune și conturarea unui cadru socio-demografic descris
printr-o serie de variabile precum populația, mediul de rezidență, categorii de vârstă, sex, starea
socio-economică. Toate acestea permit o contextualizare a datelor referitoare la criminalitate în
general și la anumite tipuri de infracțiuni în special, conturând totodată matricea în cadrul căreia se
va încerca identificarea unor cauze și factori favorizanți.
Oraș prin excelență industrial, Galațiul a avut o dinamică a populației care a reflectat
dezvoltarea sa economică.Numărul locuitorilor săi a crescut brusc la începutul funcționării
platformei siderurgice și a avut o tendință constant ascendentă până la începutul anilor 1990, când
numărul locuitorilor a început să scadă, reflectând noua conjunctură economică în care combinatul
siderurgic a încetat să mai fie ”motorul economiei românești”. Astfel, orașul avea o populație
numeroasă și în lipsa unei corelații între evoluția acesteia și dezvoltarea economică au fost generate
grave dezechilibre la nivel social, o problemă caracteristică zonelor monoindustriale.
Conform datelor furnizate de Institutul Național de Statistică, la data de 20 octombrie
2011 populația județului Galați era de 536.167 persoane ( 50,7 % femei), în scădere cu 83389
persoane față de 2002.Comparativ cu recensământul precedent, ponderea populației stabile din
mediul urban a scăzut cu 2,1 %.Pe lângă variațiile demografice normale, acest fapt a fost generat și
de accentuarea fluxurilor migratorii pe direcția urban-rural sau către exterior pe fondul
transformărilor economice care au avut loc în ultimii 10 ani la nivelul județului. Un procent de 49 %
din totalul populației stabile de 10 ani are un nivel scăzut de educație (primar, gimnazial saufără
școală absolvită), 39 % dintre persoane au absolvit cursuri medii (liceal,postliceal, profesional sau
tehnic) iar un număr de 8284 persoane s-au declarat analfabete la momentul efectuării
recensământului.

423
 II. Analiza dinamicii infracțiunilor comise cu violență și particularitățile
psihologice ale autorilor
Violența în toate formele sale este rezultatul acțiunii conjugate a unor factori de natură
psihoindividuală, psihosocială, socioculturală și conjuncturală.[1]
În funcție de locul comiterii faptei, aproximativ 65% din infracțiunile de mare violență
au fost comise in mediul rural.Cele mai multe dintre infractțunile comise în mediul urban sunt
localizate în municipiul Galati (aproximativ 80 % din totalul celor comise în orase) iar în
municipiul Tecuci s-au produs 21 dintre infractiunile analizate, 8 fiind localizate în Beresti iar 5 pe
raza orasului Tg.Bujor.Dintre infracțiunile comise pe raza municipiului Galați, cele mai multe au
fost pe raza Sectiilor 3 si 4 de Poliție, lucru ce este de natură să tragă un semnal de alarmă asupra
condițiilor socio-economice, stilului de viață și nivelului de trai al populației din zonă. Condițiile de
locuit, gradul ridicat de sărăcie, lipsa locului de muncă, obisnuința de a consuma bauturi alcoolice,
dezorganizarea familială constituie doar câteva dintre aspectele care favorizează adoptarea cu
ușurință a unor conduite agresive în locul unor modalități eficiente de aplanare a conflictelor
apărute în viața de zi cu zi.
Din perspectiva locului propriu-zis în care au fost comise faptele analizate, putem
preciza că aproximativ 35 % dintre infracțiuniledin perioada de referință se încadrează în categoria
infracțiunilor stradale, majoritatea fiind comise în mediul rural, pe drumuri din interiorul
localitătilor, iar infracțiunea cu cea mai ridicată frecvență de apariție este tentativa de omor, care
reprezintă 75% din totalul faptelor stradale.Această stare de fapt se explică prin aceea că multe
astfel de cazuri sunt consecința unor conflicte spontane intre indivizi sau grupuri de persoane, de
obicei aflate sub influența băuturilor alcoolice și care folosesc violența pentru a rezolva neînțelegeri
generate de diferențele de percepție asupra unor problematici din viața cotidiană.
O altă categorie cu pondere semnificativa, specifica mediului rural, este aceea a
infracțiunilor comise pe câmp, la stână sau în zonele mărginașe ale localităților.În judetul Galați,
există câteva comune, spre exemplu Matca, Corod, în care dezvoltarea sectorului agricol, în special
legumicultura și creșterea animalelor, a atras numeroase persoane din satele sărace ale județelor
vecine aflate în căutarea unui loc de muncă.Este vorba în special despre bărbați care desfășoară
munci fizice și activități necalificate, locuind, de regulă, în spații improvizate pe terenurile pe care
lucrează.Un aspect comun acestor persoane îl reprezintă consumul cronic de băuturi alcoolice, care
alături de sărăcie, lipsa de educație, dezrădăcinare, îndepărtarea de familia și locurile de origine,
traiul în zone izolate, uneori alături de mulți indivizi cu aceleași caracteristici, favorizează adoptarea
de comportamente violente ca soluție în gestionarea unor conflicte interpersonale. Omorurile sau
tentativele de omor produse între ciobani sunt un exemplu semnificativ al escaladării, printr-un
conflict aparent spontan, a unor situații care ascund tensiuni latente (persistența în timp a unei stări
marcată de sărăcie, lipsă de educație și perspectivă,limitarea orizontului
aspirațional,izolare,promiscuitate, consum de alcool), toate creează premisa acumulării unor
tensiuni cu importante consecințe în plan psiho-comportamental.
Se poate observa, din cele prezentate mai sus, faptul că este dificil a se elabora și
implementa demersuri preventive coerente și susținute, având în vedere faptul că marea majoritate a
infracțiunilor de acest tip se comit în medii care nu intră în supravegherea și controlul direct al
instituțiilor de aplicare a legii.Studiile realizate pe această temă ausubliniat îngrijorarea referitoare
la ” prevalența spațiului privat ca generator de violentă”[2], pe fondul transformărilor de ordin
social, politic, economic, cultural și al mentalităților, tranziția a generat probleme sociale noi, mai
ales legate de disfuncții sociale și ale comportamentelor individuale, multe dintre acestea
repercutându-se asupra planului familial.
În funcție de dinamica temporală, peste 58 % dintre infracțiunile constatate în perioada
2003-2013 au fost comise pe timp de noapte, ponderea fiind mai ridicată în mediul urban (64%)
comparativ cu mediul rural (55%).Din punct de vedere al perioadei calendaristice,s-a constatat că
cele mai multe infracțiuni de mare violență s-au comis în lunile octombrie (52), iulie (49) și
decembrie (47).Consumul de băuturi alcoolice are un rol favorizant în manifestările agresive, fapt
ce explică numărul crescut de fapte produse în lunile octombrie și decembrie,ce sunt considerate

424
perioade oportune pentru a consuma alcool (oportunități oferite pe de o parte de perioada de
producere a băuturilor alcoolice în special în mediul rural, iar pe de altă parte de perioada
sărbătorilor de iarnă).Raportându-ne la zilele săptămânii, se evidențiază o concentrare a faptelor în
intervalul sâmbătă, duminică, luni, fapt ce ar putea fi justificat prin organizarea de petreceri,
evenimente care favorizează întâlniri între grupuri și consumul de băuturi alcoolice, reuniuni de
familie ce crează premise pentru apariția unor conflicte spontane, izbucnirea unor tensiuni latente.
În funcție de rezoluția infracțională, cele mai multe infracțiuni au fost generate de
conflicte spontane, comise în urma unor încăierări, asociate consumului de alcool.Pelângăacestea, s-
a constatatcăau fost săvârșite infracțiuni și din răzbunare sau pe fondul unor relații de
dușmănie.Aceste aspecte scot în evidență deficiențele psiho-comportamentale ale individului, pe
fondul lipsei educației acestuia, fapt ce reliefează că prin intermediul familiei, școlii și instituțiilor
abilitate, copilul trebuie să se dezvolte armonios și să devină un individ capabil să gestioneze
eficient și nonviolent un conflict cu care se va confrunta.
În funcție de particularitățile autorilor, s-a constatat că 95% din infracțiunile de mare
violență au fost comise de către bărbați, cu vârsta cuprinsă după cum urmează: 9% reprezintă
persone minore, 53% au vârste cuprinse între 18-35 ani, 32 % au vârste între 36-59 ani și 6 % peste
60 ani. Raportat la mediul de proveniență, s-a stabilit că 36 % locuiesc în mediul urban și 64 % în
mediul rural.În funcție de nivelul de educație, aproximativ două treimi dintre autori au maxim 8
clase, ceea ce demonstrează faptul că nivelul redus de instrucție și statusul ocupațional scăzut au o
influență semnificativă asupra producerii infracțiunilor violente, persoanele caracterizate de acești
indicatori fiind mai predispuse la a alege folosirea forței drept modalitate de soluționare a unui
conflict.
Conform teoriei lui Enrico Ferri, fondator al criminoligiei sociologice, delictul este
rezultatul interacțiunii dintre mai multe categorii de factori-antropologici(caracteristici legate de
sex, vârstă, constituție fizică și psihică), cosmo-telurici(climat, anotimp, conditii atmosferice) și
caracteristicile mediului social (familie, educație, organizare economica, politica).Din punct de
vedere juridic, actul infracțional este rezultatul comportării negative a ființei umane responsabile, în
raport cu cerințele normelor penale pozitive.[3]
Raportându-ne la factorii economici ca ți cauză a comiterii de infracțiuni putem
menționa industrializarea.Pe lângă efectele sale pozitive, și anume gradul de ocupare a forței de
muncă și nivelul de trai, aceasta are și o serie de consecințe care generează modificări în structura
de personalitate a individuluiîn plan social și personal.În acest sens, putem menționa ca elemente
care au ca efect înstrăinarea individuluihiperspecializarea, creșterea semnificativă a fluxului
migratoriu rural-urban, anonimatul specific traiului în orașele mari.În condițiile în care
industrializarea unei zone se produce într-o perioadă relativ scurtă de timp, neexistând o trecere
graduală, consecințele în plan psiho-comportamental sunt de natură sa creeze premisele unor
manifestări deviante.Asemeni altor orașe românești în care au fost construite în perioade scurte de
timp obiective mari industriale, Galațiul a suferit transformări majore odată cu apariția platformei
siderurgice.Combinatul Siderurgic Galati a fost deschis in anul 1967, cand orasul avea circa
156.000 locuitori, iar pe platforma industrială lucrau peste 50.000 oameni.La Recensământul din
1956, populația municipiului depășea cu puțin 95.000 locuitori, iar după 10 ani de la deschiderea
combinatului aceasta s-a apropiat de 240.000.Astfel, studiile au demonstrat că aproximativ 100.000
oameni au venit în Galați în perioada construirii combinatului și în anii de început ai funcționării
sale, cu precădere din satele sărace ale Moldovei și din sudul României, care au venit sa se
angajeze, ulterior venind si restul familiei. Aportul masiv de forță de muncă a atras după sine
transformări structurale și funcționale consistente, practic orașul a trebuit sa îi primească pe cei nou-
veniti, într-un timp foarte scurt, deși nu era pregatit.Întrucât aceștia aveau nevoie de locuințe, școli,
orașul s-a modificat relativ repede, și astfel au apărut cămine pentru angajații din combinat, blocuri
noi, magazine, restaurante. Pentru cei nou-veniti, dezrădăcinarea a început treptat să-si arate
efectele, ele răsfrângându-se în timp și asupra orașului din perspectivă socială, culturală,
demografică sau infracțională. Elemente de ruralitate au început să apară în oraș, oamenii

425
reîncercând să creeze în noul mediu o parte din elementele familiare pe care le lăsaseră în satele de
origine, având astfel iluzia facilitării adaptării.
Astfel, la nivelul Galațiului pot fi usor evidențiate consecințele scăderii bruște a
gradului de ocupare a forței de muncă, cea mai importantă fiind șomajul, care are influențe atât in
plan personal, familial și social, cât și în plan psiho-emoțional,perturbând ierarhia tradițională a
status-rolurilor.Astfel, daca în anul 2001, combinatul siderurgic reprezenta locul de muncă pentru
aproximativ 27.000 persoane, în anul 2013 numărul angajaților depășea cu puțin 6900.
O altă cauză a adoptării unei conduite antisociale o reprezintă disfuncțiile existente la
nivelul familiei și conform studiilor s-a constatat că principal factor declanșator al violenței
intrafamiliale îl reprezintă consumul de alcool. Raportându-ne la studiul actual de la nivelul
județului Galați, aproximativ două treimi dintre autorii infracțiunilor consumaseră băuturi alcoolice
la momentul săvârșirii infracțiunii.O familie afectată de violența domestică nu mai poate exercita
funcția de educare a copiilor și din acest motiv, copii ajung să devalorizeze modelul parental, să
adere la diverse grupuri pentru a-și satisface nevoia de apartenență, ocazie cu care apare
absenteismul, abandonul școlar și alte manifestări antisociale. Sursele oficiale[4] au arătat faptul că
la nivelul județului Galați, aproape 2900 copiii au rămas în grija rudelor/apropiaților întrucât, pe
fondul transformărilor intense pe plan economic, social, cultural prin care a trecut România, părinții
au plecat să muncească în străinătate, fapt ce a determinat ca acești copii să aibă un risc ridicat de
abandon școlar sau de adoptare a unor comportamente deviante.
Educația reprezintă o parte fundamentală a societății, ce asigură transmiterea culturală și
socializarea membrilor săi.Se constată că învățământul românesc a trecut printr-o serie de
modificări, de la politicile sistematice de egalizare a șanselor la educație care urmăreau
omogenizarea socială la un sistem educațional caracterizat prin[5]:
- privilegierea obiectivelor intelectuale în defavoarea obiectivelor practice;
- concentrarea în jurul ideii de examen (școala clasează și ierarhizează);
- sistem de evaluare rigid în care contează mai mult performanța absolută decât valoarea
adăugată.
În cele mai multe cazuri, eșecul școlar îl transform pe individ într-un ”copil problemă”
care va dezvolta pe viitor comportamente de insubordonare în raport cu normele legale,
concretizate în conduit agresivă, consum de alcool/substanțe psihotrope, aderare la grupuri
infracționale.

III. Concluzii
Cercetarea fenomenului infracțional deschide largi oportunități explicației științifice a
factorilor favorizanți, oferind, în acest mod, o stabilire realistă a măsurilor de prevenire și
combatere a manifestărilor antisociale. Prezentul articol are ca scop studierea dinamicii
infracțiunilor de omor, tentative la omor și loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, comise pe raza
județului Galați, în perioada 2003-2013, și s-a bazat pe documente oficiale, respectiv statistici ale
diferitelor instituții, rechizitorii și referate de terminare a urmăririi penale întocmite în cauzele
instrumentate. Din coroborarea datelor obținute, s-a concluzionat că autorii infracțiunilor de mare
violență sunt bărbați, cu vârste cuprinse între 18-59 ani, cu un nivel scăzut de educație, consumatori
de băuturi alcoolice și fără loc de muncă. Astfel, s-a constatat faptul că familia și educația joacă un
rol foarte important în însușirea și respectarea valorilor și normelor sociale și morale în cadrul
societății. Posibilitatea de a comite infracţiuni este puternic influenţată de modul în care sunt
crescuți copiii de către părinţi. Ataşamentul insecurizant dintre copii şi părinţi, lipsa de
supraveghere, transmiterea de către părinți a unor valori deviante, performața școlară slabă,
consumul de alcool și disciplina inconsecventă conduc la creșterea riscului implicării în infracţiune.
Totodată, trebuie subliniate consecințele negative pe care le poate avea mai ales asupra tinerilor,
promovarea de mass-media a unor valori false și modele de success în viață asociate cu
desfășurarea de activități aflate la limita legii, opulență, promiscuitate. Aceste promovări de către
mass-media crează individului nevoi false, reprezentări eronate privind ideea de muncă, bani și o
imagine complet greșită cu privire la ceea ce putem considera reușită în viață.

426
 Întrucât infracţiunea nu este rezultatul unui singur factor sau al unei combinaţii de
factori, nici noi nu putem controla infracţiunea prin orice strategie sau set de strategii, ci soluția
potrivită va fi o combinaţie de strategii. Evidenţierea anumitor strategii ar trebui să varieze în
funcţie de natura infracţiunii cu care ne confruntăm, de opţiunile disponibile pentru influenţarea
problemei şi de urgenţa cu care este cerută schimbarea.

Referințe bibliografice
1. T. Butoi, G. Târu, V. Lăpăduși, Interferența între psihologie și criminalistică,
Editura Little Star, București, 2007, p. 125;
2. I. T. Butoi, T. Butoi, Psihologie judiciară, Editura Fundației România de Mâine,
București, 2004, p. 47;
3. A. Liliceanu, Analiza fenomenului violenței în societatea românească (1990-2002).
Etiologie și dinamică, Institutul Național de Criminologie, București, 2003;
4. Statisticile publicate pe site-ul Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și
Persoanelor Vârstnice din România;
5. E. Stănciulescu, Sociologia educației familiale, Editura Polirom, Iași,1998;
6. Gh. Scripcaru, V. Astărăstoae, Criminologie clinică, Editura Polirom, Iași, 2003;
7. P. Iluț, Valori, atitudini și comportamente sociale, Editura Polirom, Iași, 2004;
8. Gh. Florian, Prevenirea criminalității. Teorie și practică, Editura Oscar Print,
București, 2005;
9. ***, Studiu asupra etiologiei și dinamicii infracțiunilor comise cu violență, Institutul
de Prevenire și Psihosociologie.

427
 LEGISLAȚIA REPUBLICII POPULARE CHINEZE
CU PRIVIRE LA PROTECȚIA VIEȚII SĂLBATICE

LAW OF THE PEOPLE'S REPUBLIC OF CHINA

ON THE PROTECTION OF WILDLIFE
Drd. STROESCU Iuliana
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Școala Doctorală OPSN
iuliana.stroescu@gmail.com

Abstract (ro): China este căminul unei mari varietăți de animale rare și pe cale de
dispariție, care, pe parcursul anilor, a creat un comerț în plină expansiune, împingând
multe dintre aceste specii spre dispariție. În ciuda acceptării Convenției privind
comerțul internațional cu specii sălbatice de faună și floră pe cale de dispariție (CITES)
în urmă cu peste 30 de ani, în viziunea criticilor, China rămâne unul dintre cei mai mari
consumatori din lume de produse ale faunei sălbatice, inclusiv de fildeș de elefant, aripi
de rechin, os de tigru, corn de rinocer și solzi de Pangolin. Acest lucru este parțial din
cauza pieței comerțului ilegal pentru multe dintre aceste subproduse de origine animală
la nivel mondial, și, parțial, din cauza climatului politic și economic al Chinei, în care
preferințele culturale și de afaceri au, de multe ori, prioritate față de legislația națională
adesea generalizată și ambiguă.
China a adoptat o lege importantă menită să pună în aplicare CITES, Legea
Republicii Populare Chineze Privind Protecția Vieții Sălbatice. Aceasta a fost adoptată
în 1989. Începând cu anul 1992, China a început să adopte o serie de reglementări
complementare și auxiliare menite să continue aplicarea CITES.
În plus față de legislația primară, Legea Republicii Populare Chineze ( RPC)
privind protecția vieții sălbatice, această lucrare discută despre legislația auxiliară,
sancțiunile și executarea, procesul judiciar și capacitatea. Această lucrare are ca scop
evidențierea succeselor din China și capcane în acest domeniu și de a oferi îndrumări cu
privire la posibile domenii pentru îmbunătățiri viitoare.

Cuvinte-cheie: specii pe cale de dispariție, CITES, viață sălbatică, trafic,

infracțiune.

Abstract (en): China is home to a vast variety of rare and endangered animals
which, through the years, has created a booming trade that is pushing many of these
species towards extinction. Despite China's acceptance of the Convention on
International Trade in Endangered Species of Wild Fauna and Flora (CITES) over 30
years ago, commentators suggest that the country remains one of the world's largest
consumers of wildlife products, including elephant ivory, shark fin, tiger bone, rhino
horn and pangolin scales. This is partially because of the valuable illegal trade market
for many of these animal by-products worldwide, and partially because of China's
political and economic climate, wherein business and cultural preferences often take
precedence over the often generalised and ambiguous national legislation.
China has passed one major law designed to implement CITES, the Law of the
People's Republic of China on the Protection of Wildlife. This was passed in 1989.
Beginning in 1992, China began to enact a series of complementary and ancillary
regulations designed to further implement CITES.
In addition to the primary legislation, the Law of the People's Republic of China
(PRC) on the Protection of Wildlife, this report discusses major ancillary legislation,

428
 penalties and enforcement, and judicial process and capacity. This report aims to shed
light on China's successes and pitfalls in this realm and to provide guidance on possible
areas for future improvements.

Keywords: endangered species, CITES, wildlife, trafficking, offence.

I. INTRODUCERE
Legea Republicii Populare Chineze Privind Protecția Vieții Sălbatice1
Adoptată la 8 noiembrie 1988 și intrată în vigoare la 1 martie 1989, Legea RPC privind
protecția vieții sălbatice (Legea Protecției Vieții Sălbatice) a fost primul pas făcut de către China în
implementarea CITES. Legea a fost creată în vederea „protejării și salvării speciilor sălbatice rare
sau pe cale de dispariție, protejarea, dezvoltarea și utilizarea sustenabilă a speciilor sălbatice și
menținerea echilibrului ecologic”
În ianuarie 1989, Miniștrii chinezi ai Pădurilor și Agriculturii au publicat o listă cu
speciile de categoriile I și II protejate de lege. Categoria I include panda uriași, delfini chinezești de
râu, elefanți asiatici, tamarini, șopârle monitor, ibiși, cocori cu creștet roșu, și multe alte specii
Legea Protecției Vieții Sălbatice are 42 de articole împărțite în 4 capitole.2
Capitolul I conține „Dispozițiile generale” privind scopul legii. Cel mai important este
Articolul 3, care statuează că toate „resursele sălbatice sunt proprietatea statului”.
Mai mult, Legea Protecției Vieții Sălbatice oferă cetățenilor RPC o serie de prerogative,
ei având „datoria de a proteja resursele sălbatice și dreptul de a informa autoritățile sau de a formula
plângeri împotriva actelor de capturare sau distrugere a vieții sălbatice”3. De asemenea, Capitolul I
numește departamentele de silvicultură și pescuit responsabile cu aplicare legii pe întreg teritoriul
țării.4 Totuși, legea conferă prerogativa aplicării legii și unităților administrativ teritoriale și
regiunilor autonome.5
Capitolul II se referă la protecția „vieții sălbatice”. În primul rând, statul „va proteja
speciile sălbatice și habitatul lor și va interzice vânătoarea ilegală, prinderea și distrugerea vieții
sălbatice de către orice grup sau individ”6. În al doilea rând, statul „trebuie să acorde protecție
specială speciilor de animale sălbatice care sunt rare sau aproape de dispariție.”7 Fauna care
primește o astfel de protecție este clasificată ca fiind în „prima clasă” sau „a doua clasă.” 8 Legea dă
instrucțiuni departamentului pentru administrarea faunei sălbatice din Consiliului de Stat să
întocmească listele de animale sălbatice care aparțin celor două clase. 9 În plus față de aceste liste de
animale sălbatice protejate la nivel național, provinciile, regiunile autonome și municipalitatea pot
proteja, de asemenea, viața sălbatică specială din jurisdicția lor, iar guvernele locale trebuie să aibă
o evidență a speciilor care beneficiază de o astfel de protecție locală.10
Interesant este că, Legea Protecției Vieții Sălbatice prevede că, în cazul în care protecția
faunei în conformitate cu legea cauzează pierderea recoltelor sau alte pierderi, guvernele locale vor
compensa astfel de pierderi.11

Provocări privind legislația

În studiul său, P. J. Li discută pe larg provocările și deficiențele din Legea Protecției
Vieții Sălbatice. Li demonstrează că provocările aduse legii pot fi clasificate în ceea ce privește

1
www.china.org.cn/english/environment/34349.htm
2
Li, P.J., Protecția vieții sălbatice în China, China Information, Mar. 2007, vol. 21, nr. 1, pp. 71-107.
3 Articolul 5
4 Articolul 7
5 Ibidem
6 Art. 8
7
Art. 9
8
Ibidem
9
Ibidem
10
Ibidem
11
Ibidem

429
problemele de aplicare și problemele politice.
Pe scurt, Li explică faptul că un neajuns primar al Legii privind protecția florei și faunei
este reprezentat de neconcordanța internă dintre „protecție și utilizare”. Legea își definește scopul
ca fiind atât protejarea speciilor de animale sălbatice, cât și „utilizarea” resurselor faunei sălbatice.
Așa cum s-a explicat de către Li, „criticii au subliniat cel mai important obiectiv al legii ca fiind
utilizarea faunei sălbatice. Protecția se referă, prin urmare, la mijloacele de stopare a utilizării
umane”.
O altă critică adusă Legii Protecției Vieții Sălbatice se referă la lista de animale sălbatice
protejate. Criticii cred că lista este depășită. În plus, extinderea listei, sau trecerea speciilor de la
categoria II la categoria I este dificilă. Criticii, de asemenea, cred că inclusiv speciile de pe lista
protejată ar putea afecta de fapt specia, deoarece o astfel de identificare ar putea atrage braconieri,
accelerând astfel dispariția ei.
Legea se confruntă, de asemenea, dificultăți instituționale. De exemplu, Li raportează că
Departamentul de Protecție a Vieții Sălbatice din China (WPD) este parte din Biroul Silvic de Stat,
dar WPD este „doar una dintre cele 9 departamente funcționale în BSS”. Biroul Silvic de Stat
aparent nu exercită nici o putere asupra Departamentelor de Protecție a Vieții Sălbatice locale. Mai
mult decât atât, Li susține că Departamentele de Protecție a Vieții Sălbatice din provincii depind de
oficialii locali care decid asupra bugetului și personalului lor și care sunt mai interesați de
dezvoltarea locală.” În plus, de cele mai multe ori, autoritățile locale și alte persoane care au dreptul
de a utiliza terenurile și resursele de pe aceste terenuri se opun eforturilor de aplicare a legii făcute
de către Departamentele de Protecție a Vieții Sălbatice din zonele respective.
În acest sens, intervenția guvernamentală în deciziile judecătorești privind cazurile ce au
ca obiect viața sălbatică nu este ceva ieșit din comun.
Din păcate, o listă cuprinzătoare de specii protejate prin Legea privind protecția vieții
sălbatice nu pare să fie disponibile în mod public. Două resurse au fost localizate, care furnizează
informații relevante pentru această întrebare. Cu toate acestea, exactitatea lor este nedeterminată:
19. „Codul național al animalelor protejate”, tradus, disponibil la
http://jpkc.ahut.edu.cn/hjpj/dwml.htm. Această listă este în limba chineză și pare să identifice
anumite specii de animale și categoria (I sau II) în care au fost repartizate de către China.
20. „Lista de specii pe cale de dispariție și protejate din China”, disponibilă la
http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_endangered_and_protected_species_of_China. Această
compilație a Wikipedia citează și extinde lista chineză din „Codul național al animalelor protejate”,
prin includerea acestor specii enumerate ca fiind pe cale de dispariție de CITES și Uniunea
Internațională pentru Conservarea Naturii.

Circulara Consiliului de Stat privind Interzicerea Comerțului cu Corn de rinocer

și Oase de Tigru
Aceasta a fost o interdicție introdusă de către Consiliul de Stat, ca răspuns la
îngrijorarea crescândă cu privire la utilizarea de corn de rinocer și os de tigru în vinurile medicinale,
pulberi și alte medicamente tradiționale.
Interdicția vizează toate schimburile de os de tigru și corn de rinocer, fabricarea de
produse medicinale care includ os de tigru sau corn de rinocer și transportul acestor produse. Toate
produsele fabricate înainte de interdicție au fost sigilate și interzise din comerț. Mai mult,
Standardul Național de folosire a cornului de rinocer și a oaselor de tigru în medicamente a fost
eliminat.
Fiind o circulară, aceasta nu a incriminat fapte noi, dar a menționat că încălcarea
circularei trebuie să fie investigată și rezolvată de către Departamentul Administrativ de Stat pentru
Industrie și Comerț și Administrația Vamală a Republicii Populare Chineze în conformitate cu
legea. Făptuitorul poate fi apoi urmărit penal pentru o infracțiune de contrabandă sau alte
infracțiuni din dreptul penal, în cazul în care acest lucru este aplicabil.

430
 Sancțiuni
Legea Protecției Vieții Sălbatice
Sancțiunile pentru încălcarea Legii Protecției Vieții Sălbatice din China sunt extrase
dintr-un mozaic de surse juridice, inclusiv legi, decizii legislative și hotărâri judecătorești. Acesta
include Codul Penal al Chinei, Legea sa vamală, decizia din 1988 a Congresului Național al
Poporului cu privire la traficul ilegal, contrabanda, și specula de animale sălbatice și a produselor
faunei sălbatice, decizia Curții Supreme a Poporului cu privire la uciderea urșilor panda și
contrabanda cu piei de urși panda, și decizia Curții privind gestionarea cauzelor penale care implică
fauna sau flora sălbatică.
Agențiile administrative din China au adoptat, de asemenea, reglementări care se referă
la sancțiunile pentru încălcarea Legii Protecției Vieții Sălbatice. Printre acestea se numără
Regulamentele pentru suprimarea infracțiunilor care aduc atingere securității publice, Avizul
comisiilor economice și de stat, privind producția și vânzarea de puști de vânătoare și Standardul
pentru gestionarea și determinarea cauzelor penale ce au ca obiect speciile sălbatice terestre. De
asemenea relevante sunt Regulamentul RPC pentru implementarea protecției vieții sălbatice
terestre, Regulamentul privind gestionarea rezervelor naturale și Regulamentul privind gestionarea
importului și exportului de specii sălbatice de faună și floră pe cale de dispariție.
Încălcările legii chineze privind protecția vieții sălbatice se referă la tranzacționarea
ilegală, traficul și contrabanda speciilor protejate de animale sălbatice; falsificarea de documente,
precum și utilizarea uneltelor și metodelor de vânătoare interzise. P. J. Li explică faptul că
infracțiunile sunt împărțite în trei categorii: „infracțiuni grave, infracțiuni foarte grave și infracțiuni
extrem de grave”. Determinarea categoriei infracțiuni, în care se încadrează un anumit act poate
depinde, de exemplu, de numărul și categoria de specii protejate vânate, de numărul de arme de
vânătoare sau metode interzise folosite, vânzarea sau achiziționarea de specii protejate și cantitatea
acestora.
Contravenienții s-ar putea confrunta cu o gamă largă de consecințe pentru încălcarea
acestor legi, inclusiv pedeapsa cu moartea. În analiza sa din 2007 a Legii Protecției Vieții Sălbatice
din China, P. J. Li a făcut un rezumat al sancțiuni pentru încălcarea acestei legi precum și sancțiuni
din alte legi sau reglementări relevante și auxiliare. Acest grafic a fost modificat și a intrat în
vigoare începând cu 2014:

Delict Gravitate Sancțiuni Sursă

vânătoarea ilegală,
utilizarea unor unelte de infracțiuni foarte grave
vânătoare interzise,
devastarea faunei
sălbatice rare și a altor
resurse infracțiuni extrem de
Contrabanda și specula
cu produse ale faunei
sălbatice
Deprecierea siguranței
publice ( posesie ilegală
și deținerea de arme și
muniții )
Închisoare de până la 5 Art. 341
infracțiuni grave
ani și amendă Cod Penal Chinez
Închisoare între 5 și 10 Art. 341
ani și amendă Cod Penal Chinez
Decizia NPC privind
stricta reprimare a
Pedeapsa închisorii mai
infracțiunilor împotriva
mare de 10 ani sau
grave economiei
detențiunea pe viață
Art. 341
Cod Penal Chinez
Pedeapsa închisorii de
infracțiune gravă
până la 5 ani Codul Penal Chinez
Managementul
Până la 15 zile de Securității Publice și
infracțiuni grave
detenție Regulile de Aplicare a
Pedepselor

431
 II. LEGISLAȚIE AUXILIARĂ
Legea RPC pentru combaterea spălării banilor
Aceasta este principala legislație de combatere a spălării a țării. Legea se concentrează
pe standardele administrative și de raportare care vor fi puse în aplicare pentru prevenirea spălării
banilor, și care este supravegheată de către departamentul administrativ responsabil de combatere a
spălării banilor în cadrul Consiliului de Stat.
Legislația prevede obligații oneroase pentru instituțiile financiare, care trebuie să își
cunoască clienții, să obțină și să raporteze identitatea completă a acestora, să formuleze sisteme
interne de control și combatere a spălării banilor, să efectueze instruirea personalului și să creeze un
sistem adecvat de raportare a tranzacțiilor dubioase.
Infracțiunile sunt destul de numeroase în condițiile legii, și include eșecul unei instituții
financiare sau al oricărui angajat al unei instituții financiare să-și îndeplinească obligațiile care le
revin în temeiul actului. Infracțiuni specifice pentru instituțiile financiare includ faptul de a nu
păstra informațiile clienților și a înregistrărilor tranzacțiilor, în conformitate cu legea, neraportarea
tranzacțiilor suspecte, dezvăluirea de informații cu încălcarea dispozițiilor de confidențialitate,
efectuarea tranzacțiilor cu clienții ale căror identități nu au fost încă clarificate sau refuzul de a
furniza materiale care sunt în curs de investigare. Infracțiuni ale angajaților includ dezvăluirea de
informații confidențiale și de a investiga sau bloca temporar un client cu încălcarea legii.
Cu privire la relevanța în prevenirea comerțului ilegal cu specii sălbatice aceasta se
referă la aducerea la cunoștința instituțiilor financiare că atât ele cât si angajații lor se vor confrunta
cu sancțiuni în cazul în care, vor facilita în vreun fel o tranzacție care se naște din fonduri care
provin din surse ilegale, cum ar fi comerțul ilegal cu specii sălbatice . Cu toate acestea, deși gama
de infracțiuni în temeiul legislației este largă, sancțiunile corespunzătoare se pot dovedi lipsite de
forța necesară pentru a acționa ca un factor de descurajare adecvat.

Legea Republicii Populare Chineze cu privire la inspecția comunitară a importului

și exportului
Cu toate că este în principal orientată spre produsele de bază, unele elemente ale acestei
legi sunt direct relevante pentru prevenirea comerțului ilegal cu animale sălbatice. Legea a fost
aplicată pentru a îmbunătăți standardele de inspecție, de stabilire a unei Administrație pentru
Inspecția Importului și Exportului de mărfuri și a autorităților de control locale. Printre principiile
sale se regăsesc protecția sănătății animalelor și a plantelor.
Autoritățile de control locale au o putere considerabilă asupra bunurilor interzise și
trebuie să furnizeze un certificat de inspecție pentru toate bunurile care fac obiectul unei inspecții în
temeiul prezentei legi. Ele pot efectua, de asemenea, un control aleatoriu pe lângă cel necesar în
temeiul legislației. Contravențiile (Delictele) pentru persoane fizice includ importul sau exportul de
mărfuri, fără control la vamă atunci când este necesar, și falsificarea sau refacerea certificatelor sau
a documentelor de inspecție. Indivizii pot fi, de asemenea, vinovați de comiterea unei infracțiuni;
acest lucru va fi tratat în conformitate cu dreptul penal al Republicii Populare Chineze.

Dreptul vamal al Republicii Populare Chineze

Această lege a completează Legea cu privire la inspecția comunitară a importului și
exportului din 1989. În conformitate cu legislația vamală chineză, Consiliul de Stat stabilește
Administrația Generală a Vămilor, care este responsabilă cu supravegherea și administrarea tuturor
birourilor vamale din China. Legislația le oferă ofițerilor vamali drepturi de percheziție extinse,
inclusiv competența de a examina în interior și exterior mijloacele de transport, documentele
referitoare la persoane sau mijloacele de transport ce ar putea fi utilizate la contrabandă, orice
contracte, facturi, conturi bancare, înregistrări sau scrisori și puterea atât de a interoga, cât și de a
reține persoanele suspectate de săvârșirea unei infracțiuni de contrabandă. Cu toate că acest lucru
trebuie să fie efectuat într-o zonă de supraveghere desemnată, ofițerii pot, în temeiul legislației, să
urmărească oameni din afara zonei și să îi aducă înapoi pentru anchetă. Ofițerii pot de asemenea,
purta arme pentru a asigura îndeplinirea corespunzătoare a responsabilității lor.

432
 Infracțiunile prevăzute de lege pentru persoanele fizice includ transportul, deținerea sau
expedierea mărfurilor interzise în interiorul sau în afara teritoriului și infracțiunea foarte largă de a
face orice act care ocolește supraveghere vamală și de control, care constituie o infracțiune de
contrabandă în temeiul dreptului penal. Acei oameni care cumpără bunuri importate în mod ilegal
poate fi vinovați de încălcarea legii, astfel cum sunt membrii echipajului de la bordul navelor care
transportă mărfuri interzise. Amenzile pot fi aplicate oricărui individ.
Prevenirea comerțului ilegal cu specii sălbatice poate fi facilitată de această lege prin
controale la frontiere stricte, marea putere acordată ofițerilor vamali să caute și să rețină persoane
fizice și de numărul mare de persoane care pot fi vinovate de săvârșirea unei infracțiuni în temeiul
legii. Pedepsele sunt tratate în conformitate cu dreptul penal al Republicii Populare Chineze, care
este discutat mai jos.

Regulamentele Republicii Populare Chineze cu privire la administrarea

importului și exportului de animale și plante sălbatice pe cale de dispariție
Aceste regulamente au fost puse în aplicare în scopul implementării CITES, precum și
pentru a consolida administrarea importului și exportului de animale sălbatice pe cale de dispariție
și plante. Responsabilitatea primară este delegată departamentelor competente ale Consiliului de
Stat pentru silvicultură și agricultură.
Regulamentele interzic importul sau exportul de animale sau plante sălbatice pe cale de
dispariție sau produsele lor, care sunt interzise de CITES. De asemenea, acestea stabilesc condițiile
care trebuie îndeplinite pentru importul sau exportul de animale sălbatice sau plante în cazul în care
acest lucru este restricționat. Sursa mărfurilor trebuie să fie legală, toate documentele trebuie să fie
adevărate și valabile, precum și toate celelalte standarde stabilite de Consiliul de Stat trebuie să fie
îndeplinite.
Un proces riguros de obținere a permiselor de export de la Autoritatea Vamală este, de
asemenea, expus, proces care prevede un sistem mai solid de supraveghere a frontierelor.
Infracțiunile prevăzute de regulamentele statului se referă la persoanele care în mod
ilegal, importă, exportă, fac contrabandă sau pun în pericol, prin alte mijloace, animalele sălbatice
sau plantele vor fi tratate în conformitate cu legislația vamală sau drept penal, acolo unde este cazul.
Regulamentele statuează, de asemenea, că răspunderea penală va fi impusă asupra persoanelor care
falsifica permise de import sau de export, sau orice membru al personalului autorității științifice
naționale pentru importul și exportul de specii pe cale de dispariție, care profită de poziția lui sau ei
pentru propriul beneficiu. Aceste regulamente ar trebui să fie privite ca un efort considerabil pentru
consolidarea CITES la nivel global și nu ca un mijloc de pedepsire a indivizilor, ce este abordat de
legislația penală și vamală.

Codul Penal al Republicii Populare Chineze

Legislația penală chineză descrie toate comportamentele care rezultă într-o infracțiune,
într-o serie de domenii diferite așa cum s-a subliniat mai sus. Legea nu deleagă autoritate ca și
celelalte acte legislative examinate, ci pur și simplu enumeră o serie de infracțiuni relevante, care
sunt adesea legate de încălcarea unei legi asociate. Ca atare, unele dintre infracțiuni au fost deja
abordate în alte acte legislative auxiliare. Cu toate acestea, există altele relevante pentru comerțul
ilegal cu animale sălbatice care nu au fost încă identificate. Cele mai multe dintre acestea sunt
clasificate drept "infracțiuni de subminare a ordinii economice socialiste" și includ:
• contrabanda cu încălcarea legislației vamale;
• contrabanda regulată sau calitatea de conducător al unui grup de contrabandă;
• implicarea funcționarilor de stat în contrabanda;
• evaziunea fiscală;
• rănind cu cruzime animalele cu un motiv personal;
• pescuitul ilegal (într-o zonă interzisă);

433
 • prinderea în mod ilegal sau uciderea faunei sălbatice sub protecție de stat, a speciilor
rare sau aproape de dispariție, ori cumpărarea ilegală, transportul sau comercializarea faunei
sălbatice, a speciilor rare sau aproape de dispariție;
• încălcarea legilor vânătorii, în mod special vânătoarea în zonele protejate, afectând
păsări rare, animale sălbatice sau resurse animale;
• complicitatea la acoperirea sau ascunderea sursei și natura câștigurilor ilicite din
infracțiuni sau orice tentativă de a contribui la spălarea banilor.
Aceste infracțiuni acoperă multe cazuri de criminalitate asociată cu comerțul ilegal cu
animale sălbatice, de la actul de a face rău animalelor în sine, la contrabanda cu fauna sălbatică și
părți corporale și până la ascunderea ulterioară a veniturilor. Infracțiunea cea mai relevantă este
prinderea ilegală, uciderea, transportarea sau comercializarea faunei sălbatice aflată sub protecție de
stat respectiv a speciilor rare ori aproape de extincție, care poartă, de asemenea, cea mai grea
pedeapsa din toate cele de mai sus. Pedepse considerabile sunt, de asemenea, în vigoare pentru
celelalte infracțiuni urmând a fi examinate în detaliu în capitolul următor.

III. PEDEPSELE ȘI EXECUTAREA ACESTORA

Legea privind combaterea spălării banilor a Republicii Populare Chineze
Cele mai multe sancțiuni în afara legii penale din 1997 implică sancțiuni administrative
sau amenzi. Cea mai grea poate fi găsită în conformitate cu Legea privind combaterea spălării
banilor din 2007. Pe lângă sancțiunile administrative, instituțiile financiare pot suporta amenzi de
pana la £500.000 pentru abateri care are ca rezultat activitatea de spălare a banilor. Cu toate acestea,
persoanele fizice se vor confrunta cu sancțiuni administrative, cel mult. De asemenea, ei se vor
confrunta cu amenzi în temeiul Legii vamale din 2000, cu toate acestea, suma maximă nu este
specificată.

Legislația Penală a RPC

Odată ce comportamentul specific se ridică la criminalitate, faptele vor fi încadrate în
conformitate cu legea penală din 1997, care abordează încălcarea tuturor legilor relevante. Sancțiuni
în cazul persoanelor fizice includ:
• pentru contrabanda cu încălcarea legislației vamale, până la 3 ani de închisoare;
• pentru contrabandă regulată sau pentru calitatea de conducător al unui grup de
contrabandă, între 3 și 10 ani de închisoare, plus confiscarea mărfurilor de contrabandă, o pedeapsă
mai grea fiind impusă unui funcționar de stat pentru aceeași infracțiune;
• pentru evaziune fiscală, un ordin de a rambursa toate taxele datorate și amenda, plus
până la 3 ani de închisoare;
• pentru rănirea cu cruzime a animalelor din considerente personale, până la 2 ani de
închisoare sau închisoare de 2-7 ani, în cazul în care este o infracțiune deosebit de gravă;
• pentru pescuitul într-o zonă interzisă sau utilizarea uneltelor sau a metodelor de
pescuit interzise, în cazul în care circumstanțele sunt grave, închisoare de până la 3 ani, detenție
penală, supraveghere publică sau o amendă;
• pentru prinderea ilegală sau uciderea speciilor sălbatice protejate de către stat, rare
sau în apropierea extincției sau cumpărarea în mod ilegal, transportul sau de vânzarea acelor specii
sălbatice, închisoare de până la 5 ani, 5-10 ani pentru cazuri grave și nu mai puțin de 10 de ani
pentru cazuri deosebit de grave, cu amenzi concurente;
• pentru încălcarea legilor vânătorii, în special vânătoarea în zonele interzise rezultând
în lezarea resurselor faunei sălbatice, închisoare de până la 3 ani, detenție penală, supraveghere
publică sau o amendă;
• pentru încercarea de mușamaliza sau ascunde sursa și natura câștigurilor ilicite sau
ajutarea, în orice alt mod, a oricărei persoană sau oricărui grup în acte de spălare a banilor,
închisoare de până la 5 ani și de cel puțin 5 ani în cazuri grave, cu o amendă adițională de cel puțin
5% și cel mult 20% din suma de bani spălați, indiferent de gravitatea comportamentului.

434
 Cu toate că faptele incriminate de Codul Penal și de alte legi sunt numeroase,
sancționarea infracțiunilor specifice a fost mai puțin promițătoare. Acest lucru nu este numai
rezultatul problemelor de redactare sau ale cadrului legal, ci și al opiniei publice generale, al
schimbărilor sociale și economice din China, și, de asemenea, răspunsul nesatisfăcător al guvernului
central.
În ceea ce privește Legea pentru combaterea spălării banilor din 2007, o sursă din Banca
Centrală Chineză a comentat că instanțele chineze au tendința de a urmări alte acte criminale înainte
de spălarea de bani, cum ar fi corupția. Spălarea de bani este destul de rar urmărită din cauza lipsei
de resurse juridice. Un alt raționament este faptul că băncile și angajații supra-raportează pentru a
evita sancțiuni - Grupul de Acțiune Financiară, o spălare de bani internațional de supraveghere, a
raportat că banca centrală chineză a primit 8 milioane de rapoarte pe parcursul a doi ani până în
2012. Banca centrală a numit-o „raportare răzbunătoare”, și afirmă că aceasta poate fi un produs al
unei legi de combatere a spălării banilor, care este prea strictă privind infracțiuni pentru neraportare.
În ceea ce privește legea penală din 1997, există o luptă pentru sancționarea în mod
adecvat a vastei game de infracțiuni contra persoanei. Există o serie de motive deosebite pentru
aceasta. În primul rând, principiile care sunt stabilite de Legea 1997 sunt, în general abstracte și,
prin urmare, greu de aplicat. Apar adesea situații în care este aproape imposibil de descifrat
conduita exactă necesară pentru ca fapta unui individ să fie considerată infracțiune. Acest lucru face
punerea în aplicare imposibil de realizat uneori și devine din ce în ce mai greu de stabilit un
precedent pentru un comportament specific care va constitui o infracțiune. Legea nu conține, de
asemenea, detalii cu privire la modalitățile de condamnare și pedepsele cu închisoarea sunt adesea
la scară largă, ceea ce creează aceeași problemă de coerență.
Mai mult decât atât, multe s-au schimbat în China, din anul 1997. Statul s-a transformat
dintr-o societate condusă de oameni într-una una condusă de lege. O tranziție la dreptul
convențional este greu de înțeles pentru o populație care a funcționat anterior pe baza cutumei și a
obiceiurilor, care facilitau destul de des câștigul ilegal. Există totuși teritorii care afirmă că legea nu
mai ține pasul cu dezvoltarea rapidă a societății și economiei, rezultând tot mai multe lacune pe care
Legea Penală din 1997 nu le-a prevăzut.
Astfel, în contextul comerțului ilegal cu specii sălbatice și a infracțiunilor se observă
lipsa de unitate în aplicare a legii. Pe de o parte, angajații instituțiilor financiare supra-raportează de
teama de încălcare a legilor de spălare a banilor, lăsând departamentul administrativ să determine
care sunt cazurile care trebuie cu adevărat cercetate. Pe de altă parte, populația, fie consideră
inconfortabilă birocrația impusă de legea penală fie caută modalități de a evita sancțiuni. Luând în
considerare acest lucru alături de legislația penală, care este slab redactată și bazată pe principii
abstracte, problemele de aplicare a legii devin o certitudine.

IV. CONCLUZII
Eficacitatea legislației
În concluzie, regimul legilor de protecție a faunei sălbatice din China, reglementările și
alte procese legislative lasă mult de dorit. În timp ce China a adoptat legi și a pus în aplicare
regulamente, barierele în calea aplicării cu succes a acestor legi și reglementări sunt abundente, și
fac astfel de legi și reglementări aproape ineficiente.

Recomandări
În scopul de a garanta succesul viitor, legislația privind protecția faunei din China,
trebuie să se aplice unitar la nivel național, să aibă un domeniu de aplicare extins, și să conțină mai
puține excepții pentru obiceiurile locale. Aceste îmbunătățiri se pot dovedi dificile întrucât China
continuă să pună creșterea economică și practicile culturale deasupra bunăstării acestor animale.
Comunitatea internațională ar trebui să continue să facă presiuni asupra Chinei ca să
adopte o legislație a faunei ce poate fi pusă în aplicare la nivel național și de către stat, precum și
pentru a oferi mai multă transparență în aceste eforturi. În realitate, poporul chinez trebuie să ia în

435
considerare importanța pentru mediu a acestor specii pe cale de dispariție peste statutul lor de
delicatese și valoarea lor ca bunuri înainte ca schimbarea reală să se producă.

Referințe bibliografice
1. ***, Legea Republicii Populare Chineze Privind Protecția Vieții Sălbatice;
2. P. J. Li, Protecția vieții sălbatice în China, China Information;
3. ***, Studiul Amenințarea goală: reușește legea să combată traficul ilegal cu viață
sălbatică?, Editura DLA Paper, Scoția, 2014.

436
 CONSIDERAŢII PRIVIND PROIECTUL
DE MODIFICARE ŞI COMPLETARE A CODULUI PENAL
ŞI A CODULUI DE PROCEDURĂ PENALĂ

FEW CONSIDERATIONS ON THE DRAFT AMENDMENT

AND COMPLETION OF THE PENAL CODE
AND CRIMINAL PROCEDURE CODE
Drd. TELICEANU Viorel - Gabriel
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza", Școala Doctorală OPSN
Prim – procurer, Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța
teliceanuviorel@yahoo.com

Abstract (ro): Articolul analizează, atât din perspectiva modului de adoptare, dar
şi a conţinutului, propunerile de modificare a Codului Penal şi a Codului de Procedură
Penală.
Modificarea celor două coduri printr-o ordonanţă de urgenţă, în condiţiile
inexistenţei temeiurilor care să o justifice, aduce o atingere principiilor constituţionale.
Pe de altă parte, modificările de conţinut nu au fost cerute de societatea
românească, şi nici de deciziile Curţii Constituţionale a României.
Deciziile acesteia au fost invocate drept pretext în scopul operării unor veritabile
dezincriminări pentru unele fapte cu valenţe penale.
Deciziile Curţii, inclusiv cea privind infracţiunea de abuz în serviciu, au fost
aplicate cu fără sincope.
Mai mult decât atât, neaplicarea deciziilor Curţii Constituţionale constituie
abatere disciplinară, astfel încât apreciem că ansamblul legislativ românesc – legi,
decizii ale Curţii Constituţionale – era aptă să satisfacă toate exigenţele necesare în ceea
ce priveşte jurisprudenţa CEDO şi a Curţii Constituţionale a României.
Modificările operate asupra Codului Penal şi a Codului de Procedură Penală nu
făceau decât să îngreuneze combaterea fenomenului infracţional în ceea ce priveşte
infracţiunile de serviciu.
Nu doar că erau operate modificări cu privire la definirea infracţiunii de abuz în
serviciu în sensul unei dezincriminări parţiale, dar erau propuse modificări inclusiv la
sancţiunea aplicată, în sensul diminuării acesteia, cu efecte indirecte dar concrete:
reducerea termenului de prescripţie a răspunderii penale, imposibilitatea, în anumite
cazuri, de utilizare a înregistrărilor audio, video sau prin fotografiere ca mijloc de
investigare.
Modificarea Codului de Procedură Penală prezintă şi aceasta carenţe juridice,
pe care le vom expune în cuprinsul articolului.

Cuvinte-cheie: cod penal, cod procedură penală, dezincriminare, curte

constituţională, dezincriminare.

Abstract (en): The article analyzes, both in terms of adoption and content, the
proposals to amend the Penal Code and the Criminal Procedure Code.
The amendment of the two codes by an emergency ordinance, in the absence of
reasons justifying it, violates the constitutional principles.
On the other hand, the content changes have not been requested by the Romanian
society, not by the decisions of the Constitutional Court of Romania.

437
 Its decisions have been used as an excuse for operating real disincrimination for
some criminal offenses.
The Court's decisions, including the one regarding the offense of abuse of office,
have been applied without syncope.
Moreover, the non-implementation of the Constitutional Court's decisions
represents infraction of discipline, so we appreciate that the Romanian legislative
ensemble - laws, decisions of the Constitutional Court - was able to satisfy all the
necessary requirements regarding the ECHR jurisprudence and the Constitutional
Court’s of Romania.
The amendments to the Criminal Code and the Criminal Procedure Code only
made it difficult to combat the criminal phenomenon consisting of office offenses.
Not only were being made amendments concerning the definition of abuse of
office in the sense of partial disincrimination, but modifications were proposed
including on the penalty applied, in the sense of diminishing it, with indirect but
concrete effects: the reduction of the prescription period of criminal liability, the
impossibility, in some cases, to use audio, video, or shooting means of investigation.
The amendment to the Code of Criminal Procedure also presents this legal
deficiencies, which we will set out in this article.

Keywords: penal code, criminal procedure code, constitutional court of romania,

disincrimination.

I. Introducere
Având în vedere dezbaterile ample ce au avut loc în societatea românească odată cu
adoptarea de către Guvernul României a propunerilor de modificare a Codului penal şi a Codului de
procedură penală, ne propunem să analizăm, cu maximă atenţie, dintr-o perspectivă juridică, şi nu
una politică, propunerile legislative.
În cele ce urmează vom face aprecieri atât cu privire la modalitatea de adoptare a
propunerilor legislative, cât şi cu privire la conţinutul acestora.
Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.13 din 13 ianuarie 2017, publicată în
Monitorul Oficial nr.92 din 1 februarie 2017, s-au adoptate modificări şi completări ale Legii
nr.286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală.
Este de menţionat că actul normativ menţionat prezintă art. I în care sunt cuprinse
modificările şi completările la Codul penal, art. II în care sunt cuprinse modificările şi completările
la Codul de procedură penală, şi art. III care nu prezintă relevanţă pentru expunerea noastră.

II. Conţinut
Potrivit art.115 alin.4 din Constituţia României, Guvernul poate adopta ordonanţe de
urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de
a motiva ordonanţa în cuprinsul acestora.
O primă chestiune care se impune a fi analizată este dacă, este justă adoptarea unor
astfel de măsuri printr-o ordonanţă de urgenţă.
Aşa cum am menţionat, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.13/2017 criticată viza
modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, acte normative ce
puteau fi adoptate printr-o lege organică, ca act al puterii legislative.
Legea organică, ca act normativ are o forţă juridică superioară celorlalte acte normative,
fiind, în ierarhia actelor normativ, sub Constituţia României şi deasupra legilor ordinare.
Motivul pentru care se poate legifera printr-o lege organică în ipoteza de mai sus este
tocmai importanţa deosebită pe care domeniul infracţiunilor, pedepselor şi al graţierii îl are pentru
societatea românească, astfel încât adoptarea unui legi de natura celei invocate mai sus presupune o
dezbatere amplă, în comisiile de specialitate ale Parlamentului, cu obţinerea tuturor avizelor
necesare, cu dezbateri în plenul Parlamentului, o procedură de adoptare mai riguroasă, cu votul

438
majorităţii membrilor fiecărei Camere, tocmai pentru a reflecta legitimitatea legii într-un domeniul
important ca cel reglementat de o lege organică, inclusiv cu posibilitatea de a fi supusă verificării
Curţii Constituţionale înainte de a intra în vigoare.
Cu toate acestea, modificările şi completările Codului penal şi a Codului de procedură
penală au fost adoptate printr-o ordonanţă de urgenţă a Guvernului României.
În aceste condiţii, se pune întrebarea dacă au existat condiţiile necesare, astfel încât să
fie justificată adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, procedură care nu mai presupune parcurgerea
etapelor menţionate mai sus.
Curtea Constituţională a apreciat, în mod constant, că pentru adoptarea unei ordonanţe
de urgenţă de către guvern se impune respectarea următoarelor condiţii: existenţa unei situaţii
extraordinare, reglementarea acesteia să nu poată fi amânată, iar urgenţa să fie motivată în cuprinsul
ordonanţei.1
În motivarea notei de fundamentare privind modificările propuse, Guvernul României a
învederat deciziile Curţii Constituţionale nr.586 din 13 septembrie 2016, 614 din 4 octombrie 2016,
603 din 22 septembrie 2016, 732 din 6 decembrie 2016, 405 din 15 iunie 2016, prin care se stabilea
neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale.
Singura apreciere din tot cuprinsul notei de fundamentare privind existenţa unei situaţii
extraordinare necesare modificării celor două coduri este următoarea: ”Apreciind că toate acestea
constituie o situație extraordinară a cărei reglementare nu mai poate fi amânată, în sensul art. 115
alin. 4 din Constituția României, republicată, din cauza efectelor negative ce ar putea fi generate
de o eventuală interpretare și aplicare neunitară, considerăm că o eventuală legiferare pe altă cale
decât delegarea legislativă, chiar în procedură de urgență, nu ar fi de natură să înlăture de îndată
aceste consecințe negative.”
O chestiune care se impune a fi menţionată este aceea că deciziile Curţii Constituţionale
la care Guvernul face referire în norma de fundamentare, se aplică, chiar şi la acest moment, fără
sincope, şi emiterea acestora nu a fost de natură să creeze un vid legislativ care să afecteze
funcţionarea instituţiilor penale sau procesual penale.
Mai mult chiar, potrivit art. 147 alineatul ultim din Constituţia României, deciziile
Curţii Constituţionale sunt obligatorii, dispoziţie imperativă ce se regăseşte inclusiv în Legea nr.
47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Totodată, în art. 99 lit. ş din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi
procurorilor, este prevăzută drept abatere disciplinară nerespectarea deciziilor Curţii
Constituţionale.
Se constată astfel că există toate garanţiile ca deciziile Curţii să se aplice ad literam de
magistraţii judecători şi procurori, iar aplicarea deciziilor instanţei de contencios constituţional nu
au întâmpinat dificultăţi practice sesizate de organele judiciare implicate.
Într-o primă concluzie, apreciem că aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale nu este de
natură să ducă la existenţa unei situaţii extraordinare a cărei reglementare nu mai poate fi amânată
din cauza efectelor negative pe care le-ar produce.
Acest aspect reiese inclusiv din faptul că, de la momentul publicării deciziile Curţii
Constituţionale şi până la momentul iniţierii propunerilor de modificări au trecut câteva luni, ceea
ce invalidează cu succes argumentul imposibilităţii amânării reglementării.
Un argument în plus în defavoarea iniţierii Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.13
din 13 ianuarie 2017, este faptul că art. III pct.2 din ordonanţă, stipulează că actul normativ intră în
vigoare la data publicării în Monitorul Oficial, cu excepţia art. I, care intră în vigoare la 10 zile de la
data publicării în Monitorul Oficial.
Or, dacă există o situaţie extraordinară care nu mai suferă amânare şi se impune
adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, aşa cum a apreciat Guvernul, atunci cum se justifică termenul
de 10 zile pentru intrarea în vigoare a art. I din actul normativ.

1
Curtea Constituţională, Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 511 din 16 iunie 2005.

439
 Mai mult decât atât, în cuprinsul notei de fundamentare a fost invocată Directiva UE
2016/343 a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2016, care impunea României, cu
termen limită 1 aprilie 2017, adoptarea unor măsuri privind consolidarea prezumţiei de nevinovăţie
precum şi a dreptului persoanei de a fi prezent la procesul penal.
Or, singura menţiune privind adoptarea unor măsuri prevăzute de Directiva UE
2016/343, se află la art. II pct.4 din ordonanţa de urgenţă.
Deci, adoptarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.13 din 13 ianuarie 2017,
publicată în Monitorul Oficial nr.92 din 1 februarie 2017, aparent justificată de deciziile Curţii
Constituţionale şi de Directiva UE 2016/343 a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie
2016, este neîntemeiată, cel puţin sub aspectul modalităţii de adoptarea.
În cele ce urmează vom analiza şi substanţa modificărilor şi completărilor propuse de
Guvern prin soluţia legislativă aleasă.
Prin adoptarea propunerii de modificare a Codului penal se urmăreşte redefinirea
infracţiunii de abuz în serviciu, reglementată de art.297, care, în fapt, constituie o dezincriminare
parţială a infracţiunii.
În forma în vigoare, infracţiunea de abuz în serviciu este definită drept Fapta
funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl
îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor şi
intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice şi se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 3 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
În noua definire a infracţiunii propusă în proiect, constituie infracţiunea de abuz în
serviciu reprezintă Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cu
ştiinţă, îndeplineşte un act prin încălcarea unor dispoziţii exprese dintr-o lege, o ordonanţă sau o
ordonanţă de urgenţă a Guvernului sau nu îndeplineşte un act prevăzute de dispoziţii exprese dintr-
o lege, o ordonanţă sau o ordonanţă de urgenţă a Guvernului şi prin aceasta cauzează o pagubă
materială mai mare de 200.000 lei ori o vătămare gravă, certă şi efectivă a drepturilor sau
intereselor legitime ale unei persoane fizice sau unei persoane juridice şi se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Prin decizia nr.405 din 15 iunie 2016, Curtea Constituţională a apreciat că dispoziţiile
art.297 alin.1 Cod penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma îndeplineşte în mod
defectuos se înţelege prin încălcarea legii.
Se observă astfel că, prin suprapunerea celor două forme ale definirii infracţiunii de
abuz în serviciu – cea în vigoare şi cea existentă – prin raportare la Curtea Constituţională nr.405
din 15 iunie 2016, nu există o suprapunere perfectă.
Deci, decizia instanţei de contencios constituţional nu este decât un pretext pentru
redefinirea infracţiunii de abuz în serviciu.
Aşa cum am menţionat mai sus, decizia Curţii nu a creat un vid legislativ, se aplică fără
sincope, iar un act normativ care să modifice textul infracţiunii de abuz în serviciu, aşa cum este în
vigoare, doar prin raportare la decizia menţionată, nu ar face decât să uşureze lecturarea definirii
infracţiunii, fără însă a avea vreun alt efect juridic.
O primă critică cu privire la noua definire a infracţiunii de abuz în serviciu se referă la
introducerea, în mod aleatoriu, a pragului de 200.000 de lei, în cazul producerii unei pagube, pentru
a aprecia că fapta este sau nu infracţiune.
Introducerea acestui prag nu are la bază o analiză şi nici un corespondent, spre exemplu
cum au punctele amendă în cazul săvârşirii unei contravenţii la regimul rutier, în care există un
corespondent între punctul amendă şi salariul minim pe economie.
Pe de altă parte, textul de lege învederează şi o altă consecinţă care s-ar putea produce
prin săvârşirea faptei respectiv o vătămare gravă, certă şi efectivă a drepturilor sau intereselor
legitime ale unei persoane fizice sau unei persoane juridice.
Apreciem că textul de lege propus nu respectă dispoziţiile art.36 alin.1 din Legea nr.24
din 27 martie 2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care

440
cere ca actele normative să fie redactate într-un limbaj şi stil specific normativ, concis, sobru, clar,
şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale .
Or, în cauză textul de lege are o fractură de logică întrucât impune două consecinţe
complementare o pagubă materială mai mare de 200.000 lei ori o vătămare gravă, certă şi efectivă
a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau unei persoane juridice.
Astfel, apare echivocul în situaţia producerii unei pagube materiale mai mici de 200.000
lei. Se poate aprecia de către organele judiciare, chiar în cazul unei pagube materiale mai mici de
200.000 lei, că există o vătămare gravă, certă şi efectivă a drepturilor sau intereselor legitime ale
unei persoane fizice sau unei persoane juridice?
Textul de lege este astfel lipsit de claritate şi previzibilitate, aşa cum cere inclusiv
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa constantă.
În cauza Sissanis C. României, instanţa de contencios european aprecia că expresia
prevăzută de lege impune ca măsura incriminată să aibă o bază în dreptul intern, dar vizează de
asemenea calitatea legii în cauză: aceasta trebuie într-adevăr să fie accesibilă justiţiabilului şi
previzibilă în privinţa efectelor sale. Pentru ca legea să îndeplinească condiţia de previzibilitate,
trebuie să precizeze cu destulă claritate întinderea şi modalităţile exercitării puterii de apreciere a
autorităţilor în domeniul analizat, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi individului o
protecţie adecvată împotriva arbitrarului. În consecinţă, nu poate fi considerată drept lege decât o
normă emisă cu destulă precizie pentru a permite cetăţeanului să-şi corecteze conduita; ascultând la
nevoie sfaturile potrivite, el trebuie să aibă capacitatea de a prevedea, într-un grad rezonabil al
circumstanţelor cauzei, consecinţele de natură să decurgă dintr-o anumită acţiune.
Un alt aspect de critică este cel privind reducerea, în mod substanţial, a limitelor de
pedeapsă, de la limita 2 – 7 ani închisoare, la limita 6 luni – 3 ani sau cu amendă.
Infracţiunea de abuz în serviciu este încadrată la Titlul V, Capitolul II Infracţiuni de
serviciu, categorie de infracţiuni de o gravitate sporită în opinia legiuitorului, dată fiind natura
relaţiilor sociale lezate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni.
Că este aşa rezultă inclusiv din nivelul pedepselor prevăzute pentru această categorie de
infracţiuni – mai ridicate decât la alte infracţiuni – dar şi din posibilitatea tragerii la răspundere
penală fără a fi necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Or, a reduce în mod substanţial limitele de pedeapsă ca în Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr.13 din 13 ianuarie 2017, este de natură să înfrângă înfăptuirea actului de justiţie care,
potrivit art.21 şi art.124 alin.4 din Constituţie, trebuie să se facă pentru toţi justiţiabilii în carul unui
proces echitabil şi într-o manieră unică, imparţială şi egală.
În opinia Curţii Constituţionale a României, aplicarea unor pedepsele mai blânde
(amenda) pentru unele fapte care prezintă un accentuat pericol social este o împrejurare de natură a
deturna în mod vădit scopul legii penale, acela de a descuraja săvârşirea de infracţiuni prin aplicarea
unor pedepse corespunzătoare atât naturii, cât şi pericolul faptei incriminate.2
Pedepse mai blânde nu fac altceva decât să lipsească de fermitate atitudinea statului în
ceea ce priveşte combaterea fenomenului infracţional şi tragerea la răspundere penală a persoanelor
culpabile de producerea unor prejudicii grave.
Totodată este de relevat faptul că reducerea limitelor de pedeapsă ar duce la îngreunarea
investigării infracţiunilor de abuz în serviciu, respectiv imposibilitatea utilizării mijloacelor tehnice
de interceptare a comunicaţiilor.
Potrivit art.139 alin.2 Cod procedură penală, supravegherea tehnică – interceptările
comunicaţiilor, supravegherea video, audio sau prin fotografiere – se poate dispune în cazul
infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare, sau în cazul
infracţiunilor expres prevăzute de cod, printre care însă infracţiunea de abuz în serviciu nu se află
nominalizată.

2
Curtea Constituţională, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 71 din 29 ianuarie 2014.

441
 Se ajunge astfel la îngreunarea şi chiar la imposibilitatea investigării infracţiunilor de
abuz în serviciu, cu atât mai mult cu cât, stabilirea rezoluţiei infracţionale, se probează în practică în
mod neechivoc cu astfel de metode speciale de supraveghere.
Nu în ultimul rând este relevant faptul că prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.13
din 13 ianuarie 2017, a fost eliminată pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o
funcţie publică, ceea ce ar permite celui tras la răspundere penală să exercite în continuare o funcţie
de natura celei pe care o exercita în săvârşirea infracţiunii.
Aceleaşi considerente cu privire la pedeapsa prevăzută de lege se aplică şi în cazul
variantei asimilate a infracţiunii de abuz în serviciu, faptă prevăzută de art.297 alin.2 Cod penal,
neexistând nici un argument rezonabil pentru care pedeapsa a fost redusă de la limita 2 – 7 ani, la
limita 1 luna – 1 an sau alternativ cu amenda.
O altă critică ce se impune a fi învederată este abrogarea art.298 Cod penal, care
incrimina infracţiunea de neglijenţă în serviciu.
Abrogarea articolului menţionat echivalează cu dezincriminarea infracţiunii, aceasta
nemaifiind prevăzută de legea penală.
Dezincriminarea infracţiunii a avut loc fără nici o analiză temeinică, infracţiunea este
una de serviciu, care presupune pe de-o parte că sunt lezate valori sociale importante, şi, pe de altă
parte, sunt exonerate de răspundere persoane care trebuie să dea dovadă de atenţie şi exigenţă
sporită în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Diferenţa între infracţiunea de abuz în serviciu şi neglijenţă în serviciu este dată doar de
forma de vinovăţie cu care au fost săvârşite, intenţie, respectiv culpă, celelalte elemente constitutive
fiind identice – încălcarea unei dispoziţii legale, a unei ordonanţe de urgenţă sau a unei ordonanţe a
guvernului, precum şi producerea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor şi intereselor
legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.
În aceste condiţii apreciem că nu se impune dezincriminarea infracţiunii de neglijenţă în
serviciu.
Reamintim că, potrivit art.16 Cod penal, culpa este o formă a vinovăţiei şi există atunci
când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce, sau nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Deci, făptuitorul, în cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu, îndeplineşte toate
condiţiile privind prevederea rezultatului faptei pe care o săvârşeşte, astfel încât este întemeiată
atragerea răspunderii sale pentru fapta reprobabilă produsă, chiar în condiţiile existenţei oricăreia
dintre formele culpei.
Prin art.I pct.5, art.301 Cod penal se modifică având următorul cuprins: fapta
funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat
la luarea unei decizii prin care s-au obţinut, direct sau indirect, foloase patrimoniale, pentru sine,
pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv se pedepseşte cu
închisoarea de la 1 la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
În forma sa în vigoare art.301 Cod penal, denumit marginal conflict de interese are
următoarea formă: fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a
îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-au obţinut, direct sau indirect, un
folos patrimonial, pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II
inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în
ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat sau beneficiază de foloase de orice natură, se
pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie
publică.
Prin decizia nr.603 din 6 octombrie 2015, Curtea Constituţională a statuat că sintagma
raporturi comerciale din cuprinsul art.301 art.1 Cod penal este neconstituţională.
Comparând cele două texte de lege, prin raportare la decizia Curţii Constituţionale, se
poate observa faptul că, pe lângă sintagma raporturi comerciale, din textul de lege au fost
eliminate şi sintagmele de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat sau beneficiază
de foloase de orice natură, ceea ce înseamnă o restrângere a incriminării faptei.

442
 Aşa cum a reţinut şi instanţa de contencios constituţional în cuprinsul deciziei nr.603
din 6 octombrie 2015, expunerea de motive a Legii nr.278/2006 prin care a fost modificat Codul
penal, în sensul introducerii infracţiunii de conflict de interese, prin incriminarea faptelor de conflict
de interese, aceasta a avut ca scop sancţionarea penală a funcţionarului public care, în mod conştient
şi deliberat, îşi satisface interesele personale prin îndeplinirea atribuţiilor publice şi înlăturarea
oricăror suspiciuni cu privire la conduita funcţionarilor publici.
În nota de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.13 din 13 ianuarie
2017, singura motivare ce stă la baza operării modificării definiţiei infracţiunii de conflict de interes
este chiar decizia nr.603 din 6 octombrie 2015, fără a face nici o referire cu privire la schimbarea
condiţiilor sociale şi de muncă, astfel încât să se justifice, pe lângă modificarea legislativă impusă
de decizia Curţii Constituţionale, şi eliminarea sintagmelor de muncă în ultimii 5 ani sau din partea
căreia a beneficiat sau beneficiază de foloase de orice natură, care vizează cu totul alte teze de
lucru decât cea declarat neconstituţională de către Curtea Constituţională.
Propunerile de modificări legislative iniţiate de Guvernul României au vizat inclusiv
Codul de procedură penală.
Prin art.II Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.13 din 13 ianuarie 2017, introduce
pct.3, care completează art.290 Cod procedură penală, introducând un alineat cu următorul cuprins:
denunţul se depune la organul de urmărire penală competent în termen de 6 luni de la data
săvârşirii faptei prevăzute de legea penală.
Potrivit art.288 alin.1 Cod procedură penală, intitulat marginal modurile de sesizare,
organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, prin actele încheiate de alte organe
de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu.
În continuare, în temeiul art.305 alin.1 Cod procedură penală, când actul de sesizare
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi
penale cu privire la fapta săvârşită sau a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat
sau cunoscut.
Într-o primă concluzie, învederăm că valoarea juridică a denunţului este aceea a unui act
de sesizare, care odată depus la organul de urmărire penală învesteşte această autoritate a statului cu
obligaţia de a efectua cercetări.
Deci, denunţul nu are valoare probatorie – cum au declaraţiile, procese-verbale, rapoarte
de expertiză sau de constatare, înscrisurile, fotografiile – ci are valoarea juridică a unui act de
sesizare.
Mai mult decât atât, nerespectarea termenului de 6 luni, aşa cum era reglementat de
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.13 din 13 ianuarie 2017, nu este sancţionată de lege.
Din această perspectivă, introducerea menţiunii că denunţul se depune la organul de
urmărire penală competent în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei prevăzute de legea
penală apare ca fiind superfluuă.
Această menţiune privind depunerea denunţului la organul de urmărire penală
competent în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei prevăzute de legea penală trebuie
înţeleasă într-un cadru mai larg.
Se pune problema naturii juridice a denunţului aşa cum a fost regândit prin Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr.13 din 13 ianuarie 2017: este o instituţie de drept procesual penal sau o
instituţie de drept penal, respectiv dacă este o cauză care împiedică punerea în mişcare sau
exercitarea acţiunii penale, ca cele prevăzute de art.16 Cod procedură penală, sau este cauză care
înlătură răspunderea penală, respectiv de nepedepsire, cum sunt cele prevăzute de Codul penal.
Având în vedere faptul că denunţul este reglementat în Codul de procedură penală, şi
depăşirea acestuia plasează organele judiciare în imposibilitatea continuării cercetărilor, apreciem
că denunţul, astfel cum s-a încercat, într-o notă total neprofesionistă, regândirea sa prin Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr.13 din 13 ianuarie 2017, ar fi o instituţie de drept procesual ce se alătură
cauzelor care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, ca cele prevăzute de
art.16 Cod procedură penală.

443
 Pe de altă parte, amintim dispoziţiile art.19 din Legea nr.682/2002 privind protecţia
martorilor, care stipulează că, persoana care are calitatea de martor şi a comis o infracţiune gravă,
iar înainte sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi
tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de
reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă, dispoziţiile art.19 din prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr.43/2002, care stipulează că, persoana care a comis una dintre infracţiunile atribuite în
competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează
identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni
beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege, precum şi dispoziţiile
art.15 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.78/2016 care stipulează că, persoana care a comis
una dintre infracţiunile atribuite în competenţa Direcţiei de Investigare a Criminalităţii Organizată şi
Terorism, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere
penală a altor participanţi la săvârşirea infracţiunii beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor
pedepsei prevăzute de lege.
Se poate observa că, denunţul, depus în anumite condiţii, poate avea drept efect juridic
şi reducerea limitelor de pedeapsă.
Prin adoptarea unei formule legislative imaginată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr.13 din 13 ianuarie 2017, s-ar ajunge, pe de-o parte, la imposibilitatea de investigare a
infracţiunilor, pe de altă parte ar lipsi de efecte juridice denunţurile depuse de persoane interesate,
cum ar fi cele menţionate mai sus.
Cu privire la această din urmă ipoteză menţionăm că denunţul este unul dintre modurile
eficiente de sesizare întrucât sunt sesizate infracţiuni săvârşite în clandestinitate, când de multe ori
denunţătorul este participant la fapta investigată şi oferă informaţii utile tragerii la răspundere
penală, fapte care sunt greu de probat în alte condiţii.
Pe de altă parte, introducerea termenului de 6 luni de la data săvârşirii faptei prevăzute
de legea penală este excesivă, dat fiind faptul că denunţătorul sesizează organele de urmărire penală
dintr-un pur interes juridic, anume reducerea limitelor de pedeapsă, pentru săvârşirea de infracţiuni
care nu sunt, de multe ori, contemporane cu faptele pe care le sesizează.
Mai mult decât atât, investigarea unei infracţiuni sau a unui complex de infracţiuni
poate dura o perioadă mai îndelungată, iar interesul pentru denunţarea şi a altor participanţi poate
surveni pe parcursul investigaţiei, dar după depăşirea termenului de 6 luni.
Apreciem că singurele cauze care pot duce la exonerare de răspundere penală sunt
cauzele care înlătură răspunderea penală prevăzute de Codul penal – prescripţia răspunderii penale,
amnistia, lipsa plângerii prealabile, etc. – nicidecum nedepunerea denunţului în termen de 6 luni de
la data săvârşirii faptei prevăzute de legea penală.

III. Concluzii
În concluzie, apreciem că modificările aduse Codului penal şi Codului de procedură
penală prezintă carenţe, chiar de neconstituţionalitate, atât din punct de vedere formal dar şi al
conţinutului, sunt total neprofesioniste şi nu corespund aşteptărilor corpului profesional al
magistraţilor, al avocaţilor şi al societăţii româneşti, în general.

Referinţe bibliografice
1. Curtea Constituţională, Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul
Oficial nr. 511 din 16 iunie 2005;
2. Curtea Constituţională, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul
Oficial nr. 71 din 29 ianuarie 2014;
3. Curtea Constituţională, Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul
Oficial nr. 845 din 13 noiembrie 2015;
4. CEDO, Cauza Sissanis contra României, 25 ianuarie 2007.

444
 ASPECTE PRACTICE ALE EVAZIUNII FISCALE

PRACTICAL ASPECTS OF TAX EVASION

Drd. VÎRGOLICI Ionel – Vladimir
Agenția Națională de Administrare Fiscală
vladimir.virgolici@gmail.com

Abstract (ro): Fenomenul evaziunii fiscale nu este apanajul unei societăți

dezvoltate. Diversificarea și complexitatea din ce în ce mai mare a activității
comerciale, pe fondul unei legislații lacunare au dus la amplificarea unui astfel de
fenomen, care produce efecte negative profunde asupra economiei naționale.
Universalitatea fenomenului evazionist se justifică prin extinderea acestuia la toate
tipurile de societăți și la toate clasele sociale. Totodată, vechimea evaziunii fiscale este
legată de însăși apariția impozitelor și taxelor.
În acest context, deși legislațiile statelor europene sunt asemănătoare legislației
românești, diferența constă în modul de aplicare a dispozițiilor legale, precum și de
organizarea și funcționarea aparatului fiscal. În condițiile în care evaziunea fiscală nu
poate fi complet eradicată, consider că pentru a se diminua efectele produse de aceasta,
este imperios necesar să fie luate anumite mărsuri de combatere precum: crearea unei
legislații care să atenueze un astfel de fenomen, conturarea unei practici judiciare care
să fie unitară și predictibilă în cazurile de fraudă fiscală, crearea de bune practice pentru
intesificarea cooperării interinsituționale și nu în ultimul rând consolidarea relațiilor
dintre administrațiile fiscal și contribuabili prin informarea acestora din urmă și punerea
la dispoziție a actelor fiscale necesare desfășurării activității economice, astfel
realizându-se o transparență mai mare cu privire la drepturile și îndatoririle
contribuabilului și totodată încurajarea unei abordări orientate spre sevicii.

Cuvinte-cheie: evaziune fiscală, sistem fiscal, legislație, impozit, măsuri de

combatere.

Abstract (en): The phenomenon of tax evasion is not the value of a developed
society. The growing diversification and complexity of commercial activity, amid a
gaping legislation, has led to the amplification of such a phenomenon, which has
profound negative effects on the national economy. The universality of the evasionist
phenomenon is justified by its extension to all types of societies and to all social
classes. At the same time, the length of tax evasion is related to the very occurrence of
taxes and duties.
In this context, although the laws of the European states are similar to the
Romanian legislation, the difference lies in the way of applying the legal provisions, as
well as the organization and functioning of the fiscal apparatus. Given that tax evasion
can not be completely eradicated, I believe that in order to mitigate its effects, it is
imperative to take countermeasures such as: creating legislation to mitigate such a
phenomenon, shaping a judicial practice to be unitary and predictable in cases of tax
fraud, to create good practices for the interofoundation of interinstitutional cooperation
and, last but not least, to strengthen the relations between the tax administrations and
the taxpayers by informing the taxpayers and providing the fiscal acts necessary for the
economic activity, thus achieving greater transparency on the rights and duties of the
taxpayer and encouraging a service-oriented approach.

Keywords: tax evasion, tax system, legislation, tax, countermeasures.

445
 I. Aspecte introductive privind evaziunea fiscală
Modernizarea societății a condus inevitabil și la o renovare a infracționalității, mai
concret la o actualizare a modului de savârșire a unei fapte criminale. Înfracțiunile clasice contra
patrimoniului, și-au pierdut din actualitate, când s-a realizat faptul că se pot obține profituri mai
mari cu riscuri mai mici, prin folosirea unor instrumente economice. De asemenea persoanele care
săvârsesc asemenea fapte au conștientizat că pot avea un câștig mai mare dacă ar prejudicia statul
decât, dacă ar fi lezat unul sau mai multe patrimonii individuale.
În zilele noastre, criminalitatea economică se fundamentează pe diverse forme ale
evaziunii economice, pe deturnarea de fonduri și respectiv pe spălarea banilor.
Diversificarea și complexitatea din ce în ce mai mare a activității comerciale, pe fondul
unei legislații lacunare au dus la amplificarea fenomenului evazionist, care produce efecte negative
profunde asupra economiei naționale. Universalitatea fenomenului evazionist se justifică prin
extinderea acestuia la toate tipurile de societăți și la toate clasele sociale. Totodată vechimea
evaziunii fiscale este legată de însăși apariția impozitelor și taxelor.
Evaziunea fiscală se desfășoară la limita dintre activitățile permise de lege și cele
interzise. Ea este răspunsul contribuabililor, care sunt puși în fața unei politici fiscale care îi
copleșește, nemulțumire care este parte intrinseacă a economiei negre.
În literatura de specialitate evaziunii fiscale i-au fost date numeroase definiții, însă în
legislația internă nu avem definit acest termen, prin urmare consider că evaziunea fiscală este
sustragerea persoanelor fizice sau juridice, prin orice mijloace, de la plata întegrală sau parțială a
impozitului, taxelor sau altor obligații datorate statului.
În funție de conduita pe care o are contribuabilul cu privire la aplicarea prevederilor
legale ce se referă la impozite și taxe, evaziunea fiscală poate fi de două feluri : evaziunea fiscală
legală și evaziunea fiscală frauduloasă.
Evaziunea fiscală legală este reprezentată de abilitatea fiscală a contribuabilului, de a
aplica prevederile legale, profitând de contradicțiile, ambiguitatea sau inconsecvența normelor
juridice fiscale, cu scopul de a evita obligatiile datorare bugetului general consolidat. De remarcat
este faptul că o astfel de conduită este permisă (tolerată), deoarece ea nu reprezintă o contravenție
sau o infracțiune.
Evaziunea fiscală frauduloasă, spre deosebire de cea legală, reprezintă o formă de
eludare legiferată și sancționată, punitiv și financiar, ori de câte ori sunt descoperite de organele
fiscale. Putem spune că evaziunea frauduloasă consistă în disimularea bazei impozabile de către
contribuabil, în scopul reducerii sau excluderii sarcinilor fiscale care le incumbă.
În practică s-a constatat faptul că evaziunea fiscală frauduloasă se regasestă la o scară
mult mare decât evaziununea fiscală legală, fapt ce m-a determinat să îmi îndrept atenția, în cadrul
acestui articol, asupra unor aspecte practice cu privire la evaziunea fiscală frauduloasă.

II. Faptele încadrate în sfera evaziunii fiscale

Din practica organelor de inspecție din cadrul ANAF, enumerăm fraudele fiscal comise
de contribuabili, grupate pe categorii, în funcție de natura sarcinii fiscale:
1. Fapte ce vizează impozitul pe salarii:
• Neînregistrarea sarcinilor fiscale ce au ca obiect impozitul pe salarii;
• Nesupunearea spre impozitare a tuturor sumelor plătite către salariați cu titlu de
venituri salariale3;
• Neaplicarea corectă a prevederilor legale ce privesc determinarea bazei impozabile,
aplicarea scutirilor și a deducerilor;

3
Totuși, trebuie avut în vedere prevederile Codului Fiscal, art. 76, alin.(4), care enumeră venituri care nu sunt supuse
impozitării. De asemenea nu trebuie neglijate nici veniturile în natură deoarece și acelea sunt supuse impozitării după
cum menționează art. 76, alin (1) CF: “Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani și/sau în natură
obținute de o persoană fizică rezidentă ori nerezidentă ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de
muncă, a unui raport de serviciu...”

446
 • Dobândirea de către salariat a unei calitați fictive, pentru a putea beneficia de
scutirile de impozit, precum certificat de handicap grav sau accentuat;
• Încadrarea salariatului pe un post al cărui domeniu de activitate beneficiază de
scutire, deși, în fapt, activitatea întreprinsă de salariat este alta4;
• Nereținerea și neplata impozitului pe salariu de către angajator, conform prevederilor
legale;
• Nedeclararea și neplata impozitului pe salariu persoanelor angajate fără forme legale
de muncă.

2. Fapte ce vizează impozitul pe profit:

• Neînregistrarea în bazele contabile de către entități nonprofit a veniturilor realizare
din activități economice;
• Micșorarea profitului prin cumularea unor cheltuieli, al căror documente justificative
nu există sau care nu au un fundament legal5;
• Nemodificarea contabilității cu mențiunile din raportul de inspecție fiscal ce vizează
profitul;
• Aplicarea incorectă a regimului scutirilor ce se referă la profitul reinvestit și
respectiv a contribuabililor care desfășoară exclusiv activitate de inovare, cercetare–dezvoltere;
• Înregistrarea în contabilitate a unor cheltuieli mai mari decât cele reale sau peste
limita legală;6
• Diminuarea veniturilor prin înregistrarea parțială sau neînregistrarea documentelor
justificative ce au ca obiect livrarea de bunuri sau prestarea de servicii, fie prin stipularea unui preț
mai mic decât cel real;
• Deducearea cheltuielilor care nu generează venituri societății.7

3. Fapte ce vizează taxa pe valoarea adăugată:

• Neînregistrarea contribuabilului ca fiind platitor de TVA, atunci când depășește
plafonul minim prevazut de lege;
• Aplicarea incorectă a regimului deducerilor și al scutirilor;8
• Formularea de cereri de rambursare TVA neavând documente justificative;
• Erori materiale (erori de calcul) în contabilitiate ca metodă de fraudare;
• Neplată TVA pentru bunurile care sunt considerate în mod fictiv ca fiind importuri
temporare;
• Deghizarea naturii unei livrări de bunuri, prin prezentarea în vamă a unor documente
false de donație de la diverse entitatăți.
• Neaplicarea și nevirarea TVA în cazul în care pentru livrarea de bunuri sau prestarea
de servicii este plătit doar un avans;

4
De exemplu un salariat este încadrat pe un post de programator sau cercetator, iar activitatea intreprinsă de acesta
vizează managementul firmei angajatoare.
5
Precizăm că, în conformitate cu prevederile Codului Fiscal, amenzile, penalitatile de întâziere, penalitățile de
nedeclarare, majorarile de întarziere nu sunt deductibile.
6
Avem în vedere modul de calcul si aplicare al amortizării, cheltuieli de protocol, cheltuieli ce se referă la pierdieri,
cheltuieli social-culturale în legătură cu angajații, precum și alte cheltuieli.
7
Trebuie menționat că, acivitățile generatoare de cheltuieli care sunt efectuate fie de asociatul unic, fie de către
acționari în interes personal nu sunt deductibile. În acest caz, dacă în urma inspecției fiscale, organul fiscal constată ca
existăasfel de cheltuieli, acesta poate face ajustari.
8
În practică, s-au constatat o serie de tendințe nelegale în ceea ce privește regimul deducerilor, precum: solicitarea de
deduceri de TVA bazate pe documente fictive, care nu au evidențiată taxa pe valoarea adăugată sau chiar fară
documente justicative; solicitări făcute în baza unor documente contabile aparținând altei societăți sau solicitare de
deducere TVA pentru operațiuni scutite și fără drept de deducere, precum și alte practici.

447
 • Folosirea unor metode de fraudare precum completarea defectuoasă a formularelor
de TVA, dublarea evidențierii a unor facturi, declareara ca fiind pierdute a chitanțelor sau facturilor
fiscale, amânare întocmirii facturilor cu scopul amânării plății TVA;
• Neaplicarea TVA pentru toate livrările de bunuri/prestările de servicii cuprinse în
facturi;
• Emiterea de facturi cu TVA de către agenți economici care nu s-au înregistrat ca
fiind plătitori de TVA;
• Emiterea de facturi de către o societate declarată inactivă9.

4. Fapte ce vizează accizele:

• Diminuarea valorii produselor accizabile în documentele justificative, prin dublarea
documentelor, în vamă, cu scopul de a micșora baza impozabilă;
• Nemenționarea în contabilitate a sarcinilor fiscale ce se referă la accize;
• Omitarea evidențierii tuturor sumelor supuse impozitării în cuprinsul bazei
impozabile;
• Nemodificarea valorii accizei atunci când concentrația alcoolică suferă modificări;
• Camuflarea produselor accizabile sub o altă denumire cu scopul de a nu plăti accize
sau de a plăti o cota redusă a accizei;
• Necuprinderea accizelor în prețul de vânzare a produselor supuse accizării.

5. Fapte ce vizează impozite și taxe datorate bugetului de stat sau bugetelor locale:
• Nedeclararea tuturor bunurilor supuse impozitării, aflate în patrimoniul persoanelor
fizice sau juridice;10
• Calcularea incorectă cu intenție a impozitului pe dividend sau nedeclarearea
dividendelor;
• Crearea de exporturi fictive;
• Înregistrarea în contabilitate a contractelor de împrumut (fictive) prin care asociatul
unic sau acționarii împrumută propria societate;
• Stipularea în contabilitate a unei valori mai mici ale clădirilor din patrimoniu decât
cea reală;
• Înregistrarea în bazele contabile ale mai multor societăți a actelor de comeț care în
fapt nu au existat;
• Nedeclarearea tuturor veniturilor realizare de către persoane fizice.11

III. Concluzii
Fiscalitatea are rolul de a sprijini însăși existența statului și dezvoltarea acetuia. În
această notă, efectul principal al evaziunii fiscale constă în diminuarea bugetului de stat. Prin
diminuarea veniturilor bugetare, se determină luarea unor măsuri din partea guvernanților, iar ca
soluție imediata este modificarea modificarea legislației fiscale prin adaugarea de noi taxe și
9
Potrivit art. 92, CPF “(1) Contribuabilul/Plătitorul persoană juridică sau orice entitate fără personalitate juridică este
declarat inactive și îi sunt aplicabile prevederile din Codul fiscal privind efectele inactivității dacă se află în una dintre
următoarele situații:
a) nu își îndeplinește, pe parcursul unui semestru calendaristic, nicio obligație declarativă prevăzută de lege; b) se
sustrage controalelor efectuate de organul fiscal central prin declararea unor date de identificare a domiciliului fiscal
care nu permit organului fiscal identificarea acestuia; c) organul fiscal central constatată că nu funcționează la
domiciliul fiscal declarat; d) inactivitatea temporară înscrisă la registrul comerțului; e) durata de funcționare a societății
este expirată; f) societatea nu mai are organe statutare; g) durata deținerii spațiului cu destinația de sediu social este
expirată.”
10
Atât persoanele fizice, cât și juridice pot avea o conduită neconformă prevederilor legii fiscale, astfel acestea nu
declară clădirile, terenurile, mijloacele de transport deținute sau aflate în administrare, în vederea negenerării unei noi
sarcini fiscale.
11
Avem în vedere veniturile realizate din acte de comerț, din închirierea imobilelelor, meditații, precum și alte activități
generatoare de venituri.

448
impozite. În aceste condiții sarcina fiscală devine impovărătoare pentru contribuabili, nemulțumirea
acestora crește, iar rezultatul imediat este sporirea fenomenului evazionist.
Propagarea evaziunii fiscale pe scară largă are un efect dezastros asupra sistemului
fiscal intern, care și asa este cel mai puțin viabil din spatiul comunitar.
În plan intern pentru combaterea evaziunii fiscale s-au luat anumite măsuri însă acestea
au fost insuficiente. Strategia ANAF pentru perioada ce a trecut 2012-2016 s-a axat pe
monitorizarea și controlul achizițiilor intracomunitare, a produselor accizabile, operațiunilor cu
TVA și de import/export. Astfel au existat o serie de ordine ale Președintelui ANAF care au avut
menirea de completare prevederile Codului Fiscal și al Codului de Procedura Fiscală. O masură
laudabilă este înființarea Direcției de verificări fiscale ce are drept scop controlarea persoanelor
fizice care dețin averi sau au venituri pe care nu le pot justifica.
În acest context, deși legislațiile statelor europene sunt asemănătoare legislației
românești, diferența constă în modul de aplicare a dispozițiilor legale, precum și de organizarea și
funcționarea aparatului fiscal. În condițiile în care evaziunea fiscală nu poate fi complet eradicată,
consider că pentru a se diminua efectele produse de aceasta, este imperios necesar să fie luate
anumite mărsuri de combatere precum: crearea unei legislații care să atenueze un astfel de fenomen,
conturarea unei practici judiciare care să fie unitară și predictibilă în cazurile de fraudă fiscală,
crearea de bune practici pentru intesificarea cooperării interinsituționale și nu în ultimul rând
consolidarea relațiilor dintre administrațiile fiscale și contribuabili prin informarea acestora din
urmă și punerea la dispoziție într-un mod mai simplificat a actelor fiscale necesare desfășurării
activității economice, astfel realizăndu-se o transparență mai mare cu privire la drepturile și
îndatoririle contribuabilului și totodată încurajarea unei abordări orientate spre sevicii.

Referințe bibliografice
1. M. Anderson, J. Apap, Striking a balance between Freedom, Security and Justice in
an Enlarge European Union, Editura Sitra, Centre of European Policy Study, Bruxelles, 2002;
2. N. C. Aniței, R. E. Lazăr, Evaziunea Fiscală între legalitate și infracțiune, Editura
Universul Juridic, București, 2016;
3. K. Baer, E. Borgne, Tax amnesties: theory, trends, and some alternatives, Ed.
Internationale Monetary Fund, 2008;
4. J. Gravelle, Tax havens: international tax avoidance and evasion, Congressional
Research Service, septembre, 2010;
5. N. Hoanță, Evaziunea Fiscală, ediția a II-a, Editura C.H. Beck, București, 2010;
6. N. Lupu, O. Grosu, Finanțe publice și fiscale, Editura Tehnopress, Iași, 2009;
7. M. Meinzer, Unilateral measures against offshore tax evasion, Editura Grin Varlag,
2008;
8. F. Nigel, Tax arbitrage: the trawling of the internal tax system, Editura Spirumus
Press Ltd., 2011;
9. D. Șaguna Drosu, D. Șov, Drept fiscal, Editura C.H. Beck, București, 2009;
10. M. Zagler, International tax coordination: an interdiciplinarity perspective on
virtues and pitfalls, Editura Routledge, New York, 2010.

449
 CONSECINȚELE JURIDICE ALE ADERĂRII ROMÂNIEI
LA UNIUNEA EUROPEANĂ

THE LEGAL CONSEQUENCES OF THE ROMANIAʼS ACCESSION

TO THE EUROPEAN UNION
Lector univ. dr. VOICU Adriana - Camelia
Facultatea de Științe Juridice, Politice și Administrative, Universitatea „Spiru Haret”
adrianacameliavoicu@yahoo.com

Abstract (ro): Aderarea României la Uniunea Europeană este un eveniment de

dimensiune istorică, pentru primul deceniu, dar și pentru viitorul apropiat, cu extinse
conotații juridice, politice și administrative.
Analiza efectuată demonstrează consecințele pozitive, din punct de vedere juridic,
materializate în modernizarea legislației și a instituțiilor de aplicare a legii, în deplină
conformitate cu noul statut al României.
Sunt evidențiate, de asemenea, progresele înregistrate în punerea în aplicare a
măsurilor pentru asigurarea unei bune cooperări europene între instituțiile cu
responsabilități în materie de reglementare și de aplicare.
În plus, în conținutul articolului, sunt prezentate și deficiențeledin domeniul
armonizării legislației, pentru asigurarea principiului separării puterilor și a statului de
drept în prevenirea și combaterea corupției și a criminalității.

Cuvinte-cheie: aderare și integrare europeană, armonizarea legislației, separarea

puterilor în stat, legea statului, consecințele juridice.

Abstract (en): Romania’s accession to the European Union is an event of

historical dimension with extensive legal connotations, political and administrative for
first decade elapsed, but also for the near future.
The analysis carried out show the positive consequences, in legal terms,
materialized in modernizing legislation and of the law enforcement institutions in full
compliance with the new status of Romania.
They are highlighted progress recorded to implement the measures to ensure a
good European cooperation’s between institutions with responsibilities for regulation
and enforcement.
In content of the article, are presented and shortcomings, in the field of legislation
harmonization, to ensure the principle of separations of powers and the rule of law in
preventing and combating corruption and crime.

Keywords: accession and EU integration, harmonization of legislation, separation

of powers in state, state law, legal consequences.

1. Introducere
A trecut un deceniu de la momentul aderării României la Uniunea Europeană, interval de
timp marcat de evenimente semnificative produse în spațiul național și european.
Consecințele aderării sunt evidente în plan juridic, politic și administrativ, România
înregistrând progrese în consolidarea statutului de țară membră a Uniunii Europene.

450
 2. Considerații asupra temei
În plan juridic, obiectivul fundamental l-a constituit asigurarea și consolidarea securității
juridice, precum și respectarea standardelor statului de drept.
Liniile directoare, stabilite în deplin acord cu prevederile Tratatului de Aderare, au vizat:
- respectarea principiului constituțional al separației și echilibrului puterilor în stat;
- modernizarea legislației penale și civile ținând cont de noile realități sociale;
- elaborareași punerea în aplicare a procedurilor și standardelor europene privind spațiul
Schengen;
- creșterea capacității instituțiilor cu atribuții în prevenirea și combaterea criminalității, cu
prioritate a celor specializate în combaterea corupției, a crimei organizate și terorismului;
- implementarea măsurilor și practicilor care să asigure o bună cooperare europeană de
către structurile de aplicare a legii (politic, procuratură, justiție);
- armonizarea legislației române potrivit directivelor Uniunii Europene în domeniul
financiar, bancar, al asigurărilor, protecției mediului înconjurător, concurenței și respectării
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Precizăm faptul că toate marile sectoare ale societății românești, de la nivel national și
până la ultima unitate administrativ-teritorială, de la economia și finanțele țării, până la
administrația publică locală, de la domeniul sănătății și educației până la promovarea și încurajarea
cercetării științifice, au adoptat seturi semnificative de acte normative menite să asigure un bun
parcurs al deplinei integrări a României în Uniunea Europeană.
După zece ani, constatăm nu numai progresele înregistrate, materializate în indicatorii de
creștere economică și îmbunătățirea nivelului de trai al populației, ameliorarea siguranței
cetățenilor, dar și persistența și acutizarea unor veritabile crize sistemice provocate de contextul
european și mondial (criza prelungită din perioada 2008-2012), de lipsa de continuitate în aplicarea,
la scară națională, a numeroaselor proiecte și programe inițiate în domeniile:
- atragerii fondurilor europene pentru dezvoltarea infrastructurilor rutiere, aeriene și
feroviare, modernizarea spitalelor și școlilor, informatizarea administrației publice;
- aplicării corecte a actelor normative privind restituirea proprietăților abuziv confiscate de
regimul politic comunist;
- combaterii corupției și gravelor ilegalități manifestate în respectarea legislației privind
achizițiile publice și privatizării activelor statului;
- preveniriiși stopării ilegalităților manifestate în exploatarea fondului forestier național și a
gravelor neregului în protecția mediului înconjurător;
- asigurării regulate a subvențiilor pentru agricultură și a prevenirii înstrăinării suprafețelor
agricole către cetățeni, firme și corporații străine;
- profesionalizării și depolitizării structurilor din administrația publică centrală și locală.
Este foarte adevărat faptul că simpla apartenență la Uniunea Europeană și simpla, dar
tumultoasa trecere a timpului, nu generează automat modernizare, integrare efectivă și progres
evident în cele mai reprezentative domenii ale vieții.
Integrarea europeană a presupus, din start, asumarea riscurilor inevitabile unui proces de
maximă complexitate, influențat de un context economic, social, politic și geopolitic dificil de
anticipat chiar de statele puternic dezvoltate.
Cu siguranță, în urmă cu un deceniu, statele membre ale Uniunii Europene, dar și
România, nu aveau clarificate coordonatele de evoluție a societăților în general în plan european și
global. Nimeni, sau cel puțin marea majoritate a statelor membre ale Uniunii Europene nu anticipat
BREXIT-ul, dar și alte numeroase evenimente care s-au produs (migrația ilegală dar masivă a unor
populații din spațiul exterior Uniunii Europene, deplasări importante de populație în interiorul UE,
criza financiară devastatoare petrecută în anii de după 2008, amplificarea terorismului și
consolidarea partidelor naționaliste – eurosceptice).
În opinia noastră, Uniunea Europeană de astăzi nu mai seamănă cu cea de la începutul
anului 2007.

451
 Faptul că așa stau lucrurile este confirmat de analiza și propunerile elaborate de
președintele Comisiei Europene – Jean-Claude Juncker – sub forma unor posibile scenarii pentru
Uniunea Europeană (1 martie 2017), aspecte ce au generat, la prima citire a acestora, nedumerire și
recții vehemente din partea unor state, care nu înțeleg vitezele ce vor fi imprimate Uniunii
Europene.
Nu contestăm efectele benefice pentru România ale Tratatului de Aderare la Uniunea
Europeană.
Vremurile de atunci nu seamănă însă cu vremurile de astăzi.
Să nu omitem a preciza faptul că legislația adoptată de organismele Uniunii Europene în
anul 2016, obligatorie pentru toate cele 27 de state, este deja depășită, debranșată de la proiecția
U.E. pentru anul 2017 și cei ce vor urma. În prim plan se află complicata ecuație a Brexit-ului în
care sunt cuprinse teme fundamentale privind libera circulație a persoanelor, a capitalurilor și forței
de muncă, în care România este implicată alături de celelalte state membre.
La fel de imprevizibilă este posibila remodelare a politicilor economice, administrative și
de funcționare efectivă a organismelor U.E. Chestiunea fundamentală este aceea că întregul edificiu
juridic al actualei Uniuni Europene trebuie modificat și reașezat pe o nouă concepție articulată cu
noua realitate europeană mondială.
Uniunea Europeană trebuie să-și fixeze un nou azimut în contextul în care busola este în
vădită derivă.

3. Consecințele aderării României la Uniunea Europeană

Revenind la consecințele aderării României la Uniunea Europeană, putem concluziona că
acestea au fost mult mai profunde în plan social, generând și amplificând fenomene precum:
- migrația masivă a unei populații semnificative din mediul urban și rural, practic din toate
județele țării, cauzată de pierderea locurilor de muncă urmare a lichidării obiectivelor economice
din industrie și agricultură. În 10 ani au părăsit Romania aproape 3 milioane de persoane.
Consecința juridică s-a reflectat în adoptarea de legi și alte acte normative în defavoarea interesului
național, acestea vizând privatizări frauduloase, restituiri ilegale de proprietăți, avantaje pentru
firmele străine în exploatarea fondului forestier și a zăcămintelor subsolului.
- creșterea numărului de familii monoparentale și a copiilor abandonați, sporirea violenței
intrafamiliale, a consumului de alcool și droguri în rândul tinerilor și minorilor, dublate de un
analfabestism cronic. Răspunsul juridic nu a fost și nu este pe măsura dimensiunilor dramatice a
acestor fenomene.
- gândirea și acțiunea juridică a statului au fost parazitate de influența perfidă a unei false
societăți civile, ea însăși politizată și privatizată, care cere insistent legalizarea prostituției, a
căsătoriilor între persoane de același sex, desfigurând cultura și istoria națională.
Procesul de armonizare a legislației fundamentale în materia dreptului penal și procesual
penal, respectiv de elaboare a celor două coduri, desfășurat sub atenta monitorizare a Uniunii
Europene, care a finanțat substanțial acest program, a fost unul anevoios, marcat de divergențe de
opinii între consacrata școală românească de drept penal și reprezentanți ai noului curent finanțat și
influențat decisiv de U.E.
Persistența acestor divergențe a determinat adoptarea celor două coduri prin procedura
excepțională aasumării răspunderii de către Guvernul României.
Consecințele adoptării celor două coduri în forma și prin procedura arătată s-au
materializat în declararea de către Curtea Constituțională ca fiind neconstituționale, a peste 50 de
articole din cuprinsul acestora, situație care a generat multiple controverse, în mediul judiciar și nu
numai, afectate fiind drepturile fundamentale ale omului (prezumția de nevinovăție, dreptul la un
proces echitabil).
Considerăm că nu este exagerată aprecierea potrivit căreia aderarea României la Uniunea
Europeană a declanșat o veritabilă criză a dreptului, materializată în adoptarea de acte normative
puternic contestate la Curtea Constituțională, ajungându-se, chiar la începutul anului la invocarea,
de către Președintele României, Avocatul Poporului și Consiliul Superior al Magistraturii, a unui

452
conflict juridic de natură constituțională între autoritatea executivă – Guvernul României, pe de o
parte, și autoritatea legiuitoare – Parlamentul României, pe de altă parte, precum și între Guvern și
autoritatea judecătorească – Consiliul Superior al Magistraturii.
Analiza atentă a Deciziei Curții Constituționale a României nr. 63 din 08.02.2017,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, Nr. 145/27.11.2017, pronunțată în speța de mai
sus, permite constatarea următoarelor situații:
a) Constituția României (art.1, alin. 4) instituie principiul separației și echilibrului
puterilor în cadrul democrației constituționale, ceea ce presupune, pe de o parte, că niciuna dintre
cele trei puteri nu poate intervene în activitatea celorlalte puteri, iar pe de altă parte, presupune
controlul prevăzut de lege asupra actelor emise de fiecare putere în parte.
b) Parlamentul României este singura autoritate legiuitoare a țării (adoptă legi).
c) Guvernul României reprezintă autoritatea executivă având ca atribut esențial
organizarea executării legilor, ca acte de reglementare primară, prin prerogative pe care o are de a
emite hotărâri, considerate acte normative de reglementare secundară. Constituția este cea care
instituie (art. 108, alin. 3 și art. 115 alin 1-3) competența Guvernului de a emite ordonanțe printr-o
lege de abilitare, adoptată de Parlament, pentru un interval limitat de timp și pentru domenii strict
delimitate de Constituție și de legea de abilitare.
Fiind adoptate în urma unei delegări legislative, ordonanțele Guvernului, au uncaracter
legislativ, dar ele rămân și sunt considerate acte administrative ale puterii executive.
d) Puterea legislativă poate conferi puterii executive (Guvernului) competența de a
adopta ordonanțe de urgență în condițiile stabilite de art. 115 alin. 4-6 din Constituție.
Ordonanța de Urgență reprezintă actul normativ elaboratde Guvern, sub controlul
Parlamentului, prin care se reglementează situații extraordinare în vederea evitării unei grave
atingeri aduse interesului public. Controlul Parlamentului asupra Ordonanței de Urgență se
materializează în faptul că intrarea în vigoare a acesteia are loc numai după depunerea spre
dezbatere în procedură de urgență la Camera inițial sesizată și convocarea obligatorie a
Parlamentului, dacă acesta nu se află în sesiune.
e) în privința cererii Consiliului Superior al Magistraturii de a aviza proiectele de acte
normative emise de Parlament și Guvern, Curtea Constituțională a decis ca acest organism nu poate
fi transformat într-un organ consultativ al Parlamentului și Guvernului. Curtea reține că Guvernul
nu are obligația constituțională sau legală de a solicita avizul Consiliului Superior al Magistraturii în
alte materii decât activitatea autorității judecătorești, întrucât acesta nu are abilitatea legală de a
emite un astfel de aviz.
f) Curtea Constituțională constată faptul că autorii sesizării nu țin seama de dispozițiile
legale și constituționale referitoare la competența Consiliului Superior al Magistraturii.
În opinia noastră este inadmisibil ca acest organism considerat garant al independenței
justiției, să nu aplice legea și să ignore jurisprudența Curții Constituționale, care reamintește
membrilor Consiliului Superior al Magistraturii câteva chestiuni elementare, studiate în primul an
universitar la orice facultate de drept:
- puterea legislativă – creează și modifică legea;
- puterea executivă – execută și impune legea;
- puterea judecătorească – interpretează și aplică legea. Aceasta nu se implică în crearea
sau modificarea legii.
Cazul comentat mai sus și soluționat de Curtea Constituțională demonstrează persistența
unei mari vulnerabilități a statului de drept, respectiv excesiva politizare a structurilor cu atribuțiuni
de aplicare a legii, prin implicarea acestora în acțiuni ale forțelor politice, aflate sau nu la putere.
Reprezintă aceasta o consecință a aderării noastre la Uniunea Europeană? Categoric da!
Pentru că:
- România a acceptat, fără rezerve, să adopte o legislație europeană și să pună în aplicare
automată opinii și recomandări ale unor organisme U.E. și persoane care nu țineau seama de
particularitățile și specificitățile societății noastre, ale sistemului de drept al arhitecturii
instituționale integrate conceptului de stat de drept și de democrație constituțională. Acest lucru nu

453
s-a întâmplat în Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia sau Croația, în nici o țară nordică și bineînțeles,
nici în Marea Britanie;
- România a fost și este considerată în continuare ca o țară aflată la periferia Uniunii
Europene, fără personalitate considerată cea mai coruptă și instabilă națiune, fără atitudine și
veriticalitate.
- aderarea la Uniunea Europeană a dezvolat starea de servilism și inferioritate față de
organismele suprastatale și fiecare din celelalte state membre, situație care a condus la acceptarea și
punerea în operă a celor mai nepotrivite soluții în materia dreptului, a aplicării legii, a absorbției
fondurilor europene, a privatizărilor și a diminuării rolului statului în economie.
- statutul dobândit în urmă cu un deceniu ne-a obligat să copiem birocrația europeană, să
ne aliniem unui sistem de educație și învățământ falimentar, total contraproductiv, să construim un
sistem de instituții de aplicare a legii și de înfăptuire a justiției neperformant, politizat și abuziv.
- am acceptat integrarea în Politica Agricolă Comună, obligați fiind să limităm drastic
șeptelul național și să vindem străinilor mari suprafețe de teren agricol și forestier.
- am acceptat condiții înjositoare pentru aderarea României în spațiul Schengen și am
acceptat, la fel, celebrul MCV (mecanism de cooperare și verificare).
Încheierea unui deceniu de apartenență la Uniunea Europeană coincide cu intrarea într-un
alt deceniu ce se prefigurează extrem de dificil, date fiind noile realități și noua fizionomie a lumii
de astăzi.
Se propune o Uniune Europeană cu mai multe viteze, o regândire a zonei Euro, a Spațiului
Schengen, o cedare substanțială a suveranității statelor către entități suprastatale.
Ce vom spune, nu peste 10 ani, ci peste 2-3 ani?
Un deceniu înseamnă dobândirea unei experiențe.
România are deja această experiență care nu poate fi însă valorificată decât dacă acceptă la
corecta dimensiune și profunzime, bunele și rele produse și are capacitatea de a revigora potențialul
intelectual, organizatoric și de acțiune efectivă al poporului.
Dacă vom înlătura servilismul și vom recalibra personalitatea noastră afectată de preluarea
automată a unor modele impuse, avem șansa poziționării noastre europene pe coordonate firești, în
beneficiul tuturor.

4. Concluzii
Cea mai simplă analiză ne conduce la formularea unei concluzii clare: realitatea socială
extrem de dinamică și schimbătoare reclamă un construit juridic ce nu poate fi realizat decât prin
stabilitatea și predictibilitatea actelor normative. Societatea noastră are nevoie de țesuturi normative
sănătoase ce trebuie așezate pe zonele vitale ale organismului social, indiferent de conceptele
promovate de partidele politice. (Aici vom preciza: ce înțeleg partidele politice despre interesul
național, despre cultura și istoria națională, despre multi sau interculturalitate, despre personalitatea
școlii juridice naționale, despre rolul creștinismului – a religiei – în fundamentarea dreptului).
Probabil că experiența Brexit-ului și noua politică a S.U.A. vor pune în fața tuturor statelor
membre ale Uniunii Europene, mai ales după alegerile din Olanda, Franța și Germania, probleme
esențiale, alegeri de direcții și adaptări de politici.
Un lucru trebuie reținut: în istoria sa, România nu a ieșit niciodată din matca sa geografică,
teritorială și creștină. Ea nu a cucerit pe nimeni. Ea a fost absorbită (integrate) pe bucăți de imperiile
timpurilor. A fost absorbită, după 1918, în două uniunii: U.R.S.S.și U.E. O comparație nu ar strica.
Parafrazând un titlu din ziarul Financiar din 3 martie 2017, am spune: “Apariția Europei cu două
viteze ar da senzația că am fost tot timpul mințiți”.
Am trăit oare un deceniu încărcat de iluzii, în care dominantă a fost minciuna?

Referințe bibliografice
1. ***, Decizia Curții Constituționale a României nr. 63 din 8 februarie 2017 – Monitorul
Oficial al României, Partea 1, Nr. 145 din 27.11.2017
2. C. Voicu, Securitatea internă a Uniunii Europene, Editura Sitech, Craiova, 2010

454
 EFECTELE RETRAGERII MARII BRITANII
DIN CADRUL UNIUNII EUROPENE ȘI IMPACTUL ACESTEI RETRAGERI
ASUPRA STATUTULUI MIGRANȚILOR

THE EFFECTS OF THE BREXIT OF GREAT BRITAIN

FROM THE EUROPEAN UNION AND THE IMPACT
OF THIS WITHDRAWAL UPON THE STATUTE OF MIGRANTS
Drd. ZAMFIR (COMAN) Varvara - Licuța
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Școala Doctorală OPSN
z_lili78@yahoo.com

Abstract (ro): Uniunea Europeană, un amplu proiect de cooperare, constituit cu

scopul de a îndeplini un rol deosebit de important și anume, acela de a menține
stabilitatea economică și socială, pacea la nivel continental și nu numai, dar și
asigurarea unui „colac de salvare” pentru state membre, se află azi într-un mare impas:
Brexitt-ul. Toate acordurile semnate până acum au pus bazele unui cadru legislativ al
construcției europene, lăsând loc unui nivel crescut de integrare al statelor, dar și de
ignorare a unui criteriu esențial: acela al retragerii unui stat membru.
În prezenta lucrare am ales să analizăm tema „Efectele retragerii Marii Britanii
din cadrul Uniunii Europene și impactul acestei retrageri asupra statutului migranților”
deoarece considerăm că subiectul prezintă o importanță deosebită. Având în vedere
actualul context, în care incertitudinea lasă loc de speculații și îngrijorare pentru
stabilitatea blocului European, în condițiile în care nu mai departe de anul 2013 Grecia
s-a aflat în situația de a fi salvată cu un uriaș ajutor financiar pentru a-i preveni
retragerea, iar anul 2015 aduce o dorință clar exprimată a britanicilor de a părăsi
Uniunea, considerăm justificată tratarea acestei teme.
Complexă, dar nu exhaustivă, actuală și documentată, lucrarea analizează
reflectarea legii în viața cetățeanului European, observând cu precădere situația
migranților. Nu am putut ocoli subiectul, vrând astfel să aflu ceea ce stipulează
Tratatele Uniunii Europene asupra subiectului în cauză, modul în care acestea
impactează viața și activitatea acestei categorii sociale. La o privire de ansamblu, nu
este greu de înțeles necesitatea redactării unei analize asupra subiectului în cauză.
Generozitatea informațiilor, dar și impactul uriaș pe care evenimentele curente îl au
asupra viitorului construcției europene sunt favorabile dezvoltării acestei lucrări.

Cuvinte-cheie: statutul migranților, tratatele Uniunii Europene, retragerea Marii

Britanii.

Abstract (en): European Union, an ample cooperation project constituted in order

to fulfill a very important role that is to maintain economical and social stability and
peace at a continental level and not only, and also to assure a “lifeline” for the member
states, is at this moment in a big deadlock: the Brexit.
All the agreements signed so far have established a legislative framework for the
European construction, leaving place to a high level of integration of the states but also
ignored an essential criterion: the withdrawal of a member state. In the present paper I
have chosen to analyze the subject „The effects of the withdrawal of Great Britain from
the European Union and the impact of this withdrawal upon the statute of migrants”
since I consider that this subjects is of a great importance. Taking into consideration the
existing context in which incertitude gave space to speculations and concern for the

455
 stability of the European block, while no further from 2013 Greece found itself in the
position to be saved by means of a giant financial aid in order to prevent its withdrawal,
and 2015 brings a clearly expressed wish of the British people to leave the Union, we
consider justified to speak about this subject.
Complex but not exhaustive, actual and documented, the paper analyzes the
reflexion of the law in the life of the European citizen noting in particular the statute of
migrants. I could not avoid the subject trying to find out what the European Union
Treaties stipulate about the subject in question, the way in which they impact the life
and activity of this social category. At a general glance, it is not hard to understand the
need of making an analyse upon the above mentioned subject. The generosity of
information as well as the huge impact that the current events have upon the future of
the European construction are favourable to developing this paper.

Keywords: the status of migrants, The Treaties of the European Union, The
Brexit of Great Britain.

I. Introducere
Criza economică venită din Statele Unite (2008), continuând cu recesiunea economică,
divergențele politice și amplificarea influenței partidelor extremiste, îmbătrânirea populației,
fluctuația cursului de schimb, criza migranților și războaiele din Orientul Apropiat, toate acestea și
multe altele ne pun în fața unor probleme ale căror rezolvare de dovedește anevoioasă. Apare astfel
în discuție tot mai des problematica ieșirii unor state din Uniunea Europeană. Legăturile tot mai
strânse dintre state au determinat un transfer considerabil de atribute, care nu sunt altceva decât
apanaje ale suveranității naționale ale fiecărui stat în parte. Instituțiile europene, împuternicitate
astfel prin stransferul de suveranitate, au atras în ultimii ani nemulțumirile unor state. Politizarea tot
mai evidentă a Uniunii Europene, directivele și reglementările ce trebuie integrate în legislațiile
naționale, contribuțiile bănești sub formă de împrumuturi pentru asigurarea ‘supraviețuirii’ unor
state sunt motive de nemulțumire pentru democrațiile puternice.
Se prefigurează un scenariu de “uniune politică deplină, în care statele vor fi asimilate
unor regiuni, în detrimentul democrației, libertății, culturii și istoriei naționale”1. Însă acest lucru ar
însemna degradarea încă și mai acută a identităților naționale, uniformizarea economică, socială,
culturală. Dominația franco-germană este motiv de neînțelegeri cu Regatul Unit, întrucât modelul
economic și legal anglo-saxon este respins din cauza diferențelor cadrului legislativ continental.
Un lucru este cert, acela că prin stabilirea unui referendum pentru ieșirea din Uniune a
Marii Britanii (23 iunie 2016-ziua referendumului), și validarea ulterioară a rezultatului de către
Parlamentul englez, s-a stabilit un precedent periculos. Multe alte state, printre care enumerăm doar
câteva: Franța (intenție anunțată de către candidata la președinția republicii din partea Frontului
Național, Marine Le Pen), Italia (țară în care partidele extremiste câștigă teren), Grecia (aflată în
continuare în incapacitate de plată și cu datorii uriașe), Scoția (care a votat majoritar pentru
rămânerea în UE, și care dorește separarea de Regatul Unit-intenție exprimată în 2017 și votată de
către parlamentul Scoțian), etc. Toate aceste state au anunțat deja dorința de separare, și astfel
Uniunea, o construcție solidă până acum, va începe un drum sigur spre degradare.
Putem afirma faptul că la baza acestei dezbateri se află modelele principale de la care s-
ar putea prefigura viitorul Uniunii Europene: modelul social-european și cel amintit anterior,
modelul anglo-saxon. Modelul social-european promovează o uniune politică la un nivel mai
avansat. Este susținut în principal de către Franța și Germania, fiind diferit din prisma unor
caracteristici esențiale de modelul anglo-saxon, ce tinde spre o uniune economică extinsă, dar
limitată sub aspect politic2. Divergențele dintre principalele state contributoare la vistieria UE au

1
A. Miheș, Retragerea voluntară și excluderea din Uniunea Europeană și din Uniunea Economică și Monetară, 2012,
Juridice.ro: http://www.juridice.ro/201796/retragerea-voluntara-si-excluderea-din-uniunea-europeana-si-din-uniunea-
economica-si-monetara.html
2
Ibidem.

456
apărut mai ales ca urmare a valului de aderare din anii 2004 și 2007, în special pentru discuțiile
despre posibila alăturare a Turciei.
Tratatul de la Lisabona a contribuit la acutizarea reticențelor statelor care preferă
modelul anglo-saxon, întrucât transferul de suveranitate s-a dovedit a fi necompatibil cu scopurile
inițiale ale unor state. Construită după principii democratice, deciziile în cadrul Uniunii se iau de
obicei cu majoritate, și nu cu unanimitate de voturi, astfel că în domenii precum imigrare, azil,
energie, cooperare judiciară, și altele de mare interes, nu toți liderii de state și de guverne au viziuni
comune.
Un alt eveniment major ce a generat discuții despre posibilitatea părăsirii UE încă din
2015 a fost criza financiară. Cazul Greciei este cel mai bun exemplu, iar criza în care s-a aflat nu
mai departe de anii 2013-2014 a generat un val de nemulțumire în rândul populației elene, precum
și scăderea încrederii în stabilitatea zonei euro. Presiunea financiară în care s-ar găsi toate statele
membre UE a determinat nevoia colaborării dintre acestea, spre găsirea de soluții viabile. Au fost
reanalizate politicile publice, strategiile financiare, au fost extinse responsabilitățile Băncii Centrale
Europene. Însă statele din partea de nord a Europei sunt tot mai nemulțumite de finanțarea pe care o
furnizează statelor mai sărace, vehiculându-se chiar o posibilă încetare a posibilității de aderare a
altor state în următorii ani.

II. Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului

privind funcționarea Uniunii Europene și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene
În partea a doua a Tratatului privind functionarea Uniunii Europene 3, privind
Nediscriminarea și cetațeniea Uniunii, la Art.20, Alineatul (2), litera (a) este garantat “dreptul de
liberă circulație și de şedere pe teritoriul statelor membre”. Art.21, alineatul (1) prevede faptul că
dreptul de liberă circulație și şedere pe teritoriul statelor membre se poate face doar “sub rezerva
limitărilor și condiţiilor prevăzute de Tratate şi de dispoziţiile adoptate în vederea aplicării
acestora4”
Titlul IV privind Libera circulație a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor, prevede
la Capitolul 1, Art.45, alineatul (1) faptul că libera circulație a lucrătorilor este garantata pe intreg
teritoriul UE. Capitolul 2, privind Dreptul de stabilire pe teritoriul altui stat membru, prevede la
Art.49 faptul ca “Libertatea de stabilire presupune accesul la activităţi independente şi exercitarea
acestora, precum și constituirea și administrarea întreprinderilor şi, în special, a societăţilor în
înţelesul articolului 54, al doilea paragraf, în condiţiile definite pentru resortisanţii proprii de
legislaţia ţării de stabilire, sub rezerva dispoziţiilor capitolului privind capitalurile.5” Art. 45-48 din
cadrul Tratatului privind functionarea Uniunii Europene reglementează în totalitatea lor dreptul de
libera circulație a lucrătorilor. Trebuie precizat insa, ca “dreptul la libera circulație al lucrătorilor
trebuie coroborat cu prevederile referitoare la dreptul la libera circulație a cetatenilor europeni,
indiferent de calitatea acestora de lucrători, în conformitate cu art. 20 și 21 TFUE.” 6 Acestea din
urma au fost introduse prin Tratatul de la Amsterdam, cu privire la libera circulație a cetățenilor, în
timp de articolele cu privire la libera circulație a lucrătorilor au provenit din Tratatul de la Roma de
înființare a CEE (Comunității Economice Europene). Iar prin Tratatul de la Maastricht (1992) s-au
introdus drepturi noi, precum cetățenia europeană. Tratatul Uniunii Europene nu mai cere, a să cum
era stipulat anterior în TCE (Tratatul de instituire a Comunității Europene) că cetățenii să desfășoare
activități economice pe teritoriul statului de rezidență, ci pot circula și rezida liber în orice stat
membru. Curtea de Justitie a concluzionat, citeaza I. Galea (2012), faptul că “dreptul de sedere pe
teritoriul unui stat membru este conferit în mod direct oricărui cetățean al Uniunii de o prevedere
clară și precisă a Tratatului”7.

3
Tratatul privind functionarea Uniunii Europene, p. 73.
4
Ibidem, p. 74.
5
Ibidem, p. 89.
6
I. Galea, Tratatele Uniunii Europene. Comentarii și explicații, Editura C.H.Beck, București, 2012, p. 208.
7
Ibidem, p. 209.

457
 Articolul 107 din cadrul Sectiunii 2, alineatul (2), litera (a) prevede că ajutoarele cu
caracter social se pot acorda consumatorilor individuali, “cu condiţia ca acestea să fie acordate fără
discriminare în funcţie de originea produselor.” în temeiul Art. 108, Alineatul (2), în urma
discutiilor purtate în cadrul Comisiei Europene de la Bruxelles de la începutul anului 2016, regatul
Unit a solicitat modificarea ajutorului oferit cetățenilor UE.
Titlul IX cu articolele aferente se referă la ocuparea forței de muncă pe teritoriul Uniunii
Europene, dreptul la muncă fiind asigurat și încurajat prin cooperararea statelor membre. Uniunea
Europeana susține acțiunile întreprinse de fiecare stat în parte, actionand în urmatoarele domenii
(Art. 153, aliniatul (1): îmbunatătirea mediului de muncă, pentru protecția sănătății și a securității
muncitorilor (litera a); condițiile de muncă (litera b) ; securitatea sociala și protecția de natură
socială a muncitorilor (litera c); protecţia lucrătorilor în caz de reziliere a contractului de muncă
(litera d); informarea și consultarea muncitorilor (litera e); cazul reprezentării și apărării colective a
intereselor acestora, cât și a angajatorilor (litera f); condițiile de muncă pentru resortisantii din țările
membre, rezidenți legali ai UE (litera g); conditiile de integrare ale persoanelor excluse de pe piața
forței de muncă (litera h); dreptul egalitătii dintre femei și bărbați în privinta sanselor de pe piața
fortei de muncă, precum și a tratamentului la care sunt supusi (litera i); domeniul luptei împotriva
marginalizării sociale (litera j); modernizarea sistemelor protecției sociale (litera k).
Cetățenii de pe teritoriul Uniunii Europene beneficiază de drepturi ce nu implică
“impunerea constrângerilor administrative, financiare, juridice“ sau de alta natură în condițiile
deschiderii de intreprinderi mici sau mijlocii. (Art. 153, alineatul (2), litera b).
Alineatul (4) al aceluiasi Articol 153 prevede faptul că dispozițiile mai sus menționate
“nu aduc atingere dreptului recunoscut al statelor membre de a-şi defini principiile fundamentale ale
sistemului lor de securitate socială și nu trebuie să aducă atingere în mod semnificativ echilibrul
financiar” și că “nu pot împiedica un stat membru să menţină sau să adopte măsuri de protecţie mai
stricte, compatibile cu Tratatele”, în cazul în care un stat membru UE solicita în mod clar acest
lucru.
Articolul 156 precizeaza faptul că, fără a aduce atingere celorlalte dispoziții ale
Tratatelor, Comisia “încurajează cooperarea dintre statele membre şi facilitează coordonarea
acţiunii acestora în toate domeniile politicii sociale”, domenii ce fac referire la : cadrul legal pentru
ocuparea forței de muncă; dreptul muncii; condițiile de muncă; formarea și perfecționarea
lucrătorilor; securitatea socială; protecția împotriva bolilor sau a accidentelor la locul de muncă;
igiena muncii; dreptul la asociere și negocieri colective între angajatori și lucrători.
TFUE aduce o serie de precizări cu privire la SLSJ (Spatiul de Libertate, Securitate și
Justitie), prin generalizarea principiului recunoasterii reciproce a rezoluțiilor judiciare și
extrajudiciare8. Luzarraga și Llorente (2011) explică faptul că avem aici de a face cu
“admisibilitatea reciproca de probe intre statele membre, garantarea drepturilor persoanelor pe
durata procedurii penale și a drepturilor victimelor delictelor”, aceasta ultimă parte fiind un aspect
ce interesează în lucrarea de față. În actuala situație de la nivelul UE, care se confruntă cu un val de
migrație dinspre Orient înspre Europa, ne referim aici la dificultatile pe care le întâmpină atât
migranții, cât și țările-gazdă. Art. 80 “subliniază că politicile referitoare la controlul frontierelor,
azilul și imigratia, ca și punerea lor în aplicare, se ghideaza pe principiul solidaritatii și al
repartizarii echitabile a responsabilității între statele membre, inclusiv a aspectelor financiare.”9
Spania, Grecia, Turcia sunt țări de tranzit, dar și gazdă a numarului de migranți care crește în fiecare
zi. Vedem în practica reliefarea limitelor financiare, a resurselor materiale pentru asigurarea
condițiilor minimale de trai pentru refugiați, sau pentru lupta împotriva agresiunilor la care au
început să fie supuși.
Titlul XI, referitor la Fondul Social European, precizează la Articolul 162 constituirea
Fondului cu scopul de a imbunatăți posibilitățile de încadrare în munca a muncitorilor, pentru mai
bună adaptare la transformările industriale prin conversie și formare a lucrătorilor, contribuind
astfel la ridicarea nivelului de trai.

8
F. A. Luzarraga, M. G. Llorente, Europa Viitorului. Tratatul de la Lisabona, Iasi, Polirom, 2011, p. 192.
9
Ibidem.

458
 Articolul 166, alin. (1) se referă la politica de formare profesională pusă în aplicare de
către UE, cu rolul de a sprijini și de a veni în completarea celorlalte acțiuni intreprinse de către
statele membre. Se dorește ca prin această politică să fie facilitată adoptarea la transformarile
industrale dar și să fie îmbunătățită formarea profesională inițială și continua, spre a inlesni inserția
și reinserția pe piața forței de muncă (alin. (2)). Alte deziderate includ facilitarea la formare
profesională prin posibilitatea de mobilitate a formatorilor, prin stimulare la cooperare între diverse
instituții de invățământ sau de formare profesională și intreprinderi, precum și schimbul de
informații privind sistemele comune puse în practică de către statele membre.

III. Retragerea voluntară din Uniunea Europeană a unui stat membru

Perioada anterioară Tratatului de la Lisabona
Este necesar să afirmăm că niciodată, de la crearea Comunității Economice a
Cărbunelui și Oțelului în anul 1951 și până astăzi, niciun stat membru nu a părăsit Uniunea
Europeană (în nici una dintre formele sub care s-a prezentat comunitatea de-a lungul vremii).
Posibilitatea retragerii voluntare a unui stat din UE nu era prevăzută în Tratatele constitutive,
anterior adoptarii în 2009 a Tratatului de la Lisabona.10 Însă nici macar Tratatele de aderare ale
fiecărui stat în parte nu prevad astfel de posibilitati chiar dacă, la nivel doctrinar, acest drept este
recunoscut. Formele procedurale care să susțină o asemenea inițiativă nu erau consacrate, și acest
fapt se datorează unui cumul de motive.
În doctrina europeană, lipsa reglementării procedurii de retragere din UE se datorează
încrederii absolute pe care liderii țărilor au avut-o în stabilitatea și durabilitatea construcției
europene. Iar prezența unei reglementări de acest tip ar fi pus la îndoială forța aranjamentului
națiunilor, aliate pentru atingerea unor obiective comune, asumate prin Tratatele constitutive. S-ar fi
amplificat riscul producerii unui astfel de eveniment, pentru că reglementarea ar fi trebuit insoțită
de o procedură și de o prezentare generală a consecințelor declanșării acesteia.11
Doua interpretari aparte au fost generate din cauza lipsei cauzelor exprese din Tratatele
constitutive. Prima stipulează că dreptul de retragere unilateral există chiar și în lipsa unor
prevederi clare, în virtutea dreptului oricarui stat suveran de a se retrage ca semnatar al unor Tratate
incheiate. O a doua interpretare este aceea a existenței unui angajament suprem al statelor
semnatare de realizare a misiunii uniunii, dovadă al caracterului ireversibil al unificării, și deci
contrar unor clauze de retragere. Dovada a incercarii de mentinere a integrității și unității structurii
europene este chiar faptul că incheierea Tratatelelor se realizează pe perioada nedeterminată.
Alături de aceasta, mai există restricții ale dreptului de a renegocia Tratatele de aderare 12,
acceptarea aquis-ului comunitar de către toate statele membre, principiul solidarității etc.
Normele dreptului internațional public și Convenția de la Viena privind dreptul
Tratatelor (1969) sunt surse pentru o posibilă interpretare a acestui diferend. Principiul pacta sunt
servanda13 este consacrat de catre Conventia de la Viena, recunoscand totuși dreptul de a denunța
unilateral un Tratat. Situațiile în care acest lucru s-ar putea întampla sunt fie daca acest drept este
prevazut în mod expres14, fie poate fi dedus din continutul/natura Tratatului15, sau daca se poate
aplica clauza rebus sic stantibus, “anume atunci când se produce o schimbare fundamentală a

10
F. A. Luzarraga, M. G. Llorente, op. cit., p. 121.
11
A. Mihes, op. cit.
12
Renegociere ce s-a desfasurat în favoarea Marii Britanii, în ianuarie 2016.
13
Principiul fortei obligatorii al pactului juridic în materie de Tratate.
14
Art. 54 (Stingerea unui Tratat sau retragerea în temeiul dispoziţiilor Tratatului sau prin consimţământul părţilor)
prevede:”Stingerea unui Tratat sau retragerea unei părţi pot avea loc: a) în conformitate cu dispoziţiile Tratatului; sau b)
în orice moment, prin consimţămîntul tuturor părţilor, după consultarea celorlalte state contractante.”
15
Art. 56 (Denunţarea sau retragerea în cazul unui Tratat care nu conţine dispoziţii privind stingerea şi denunţarea
Tratatului sau retragerea din el) prevede: ”1. Un Tratat care nu conţine dispoziţii cu privire la stingerea şi denunţarea sa
sau la retragerea din el nu poate fi obiectul unei denunţări sau unei retrageri, afară numai dacă: a) se va fi stabilit că era
în intenţia părţilor de a admite posibilitatea unei denunţări sau retrageri; sau b) dreptul de denunţare sau de retragere
poate fi dedus din natura Tratatului. 2. O parte trebuie să notifice cu cel puţin douăsprezece luni înainte intenţia sa de a
denunţa Tratatul sau de a se retrage din el conform dispoziţiilor paragrafului 1.”

459
împrejurărilor, care a intervenit în raport cu cele existente în momentul încheierii unui Tratat și
care nu fusese prevăzută de părţi, dacă: existenţa acestor împrejurări a constituit o bază esenţială
a consimţământului de a se lega prin Tratat și această schimbare a avut ca efect transformarea
radicală a naturii obligaţiilor care ramân de executat în virtutea Tratatului”16.
Dintre aceste trei posibilități prevăzute de Convenția de la Viena, doar ultima (rebus sic
stantibus) s-ar putea aplica în cazul retragerii din UE a unui stat membru, data fiind “absenta unei
clauze în acest sens în Tratatele constitutive și imposibilitatea deducerii unui drept de denuntare
unilateral, sau chiar agreata, din cuprinsul sau natura Tratatelor”17 De asemenea, extrem de limitata
este și aplicarea doctrinei ce prevede schimbarea circumstantelor, pentru situatii exceptionale, iar o
interpretare mai permisiva ar putea pune în pericol insasi stabilitatea și caracterul inviolabil al
Tratatelor.
Principiul suveranității, deși invocat în sprijinul existenței unui drept de retragere al
statelor, nu garantează pe deplin acțiunea. Miheș (2012) aduce în discuție exemplul Costa/E.n.e.l18.,
în a carui hotărâre dată de Curtea Europeană de Justiție se observă limitările principiului
suveranității prin aderarea la Uniune și prin semnarea Tratatelor constitutive. Astfel, transferul
înspre sistemul European dinspre partea legislației interne a statelor membre de drepturi și obligații
aduce o permanentă limitare a drepturilor suverane ale acestora. Un element ce diferențiază
Tratatele constitutive de celelalte Tratate internaționale este transferul de suveranitate al primelor
enunțate. Statele membre și-au restrâns drepturile suverane prin constituirea unei comunități cu
durată nelimitată de funcționare, ce posedă instituții proprii, ce ulterior a capătat personalitate
juridică și căreia i-au fost transferate puteri din partea membrilor.
În concluzie, apreciem faptul ca statele pot invoca cu mare dificultate principiul
severanitatii pentru a denunta Tratatele anterior incheiate. Anterior adoptarii Tratatului de la
Lisabona (2009) exista o singura posibilitate teoretica de a te putea retrage din cadrul UE, pe baza
de negociere, consensuala, concretizata intr-un acord și ratificat de toate statele membre.

Tratatul de la Lisabona
Tratatul de la Lisabona a adus cu sine consacrarea dreptului de retragere voluntară
unilaterală, prin câteva prevederi menite să facă lumină în acest aspect. Art. 59.19“Retragerea
voluntară din Uniune”, consacra expressis verbis dreptul de retragere din UE al oricarui stat
membru, conform dispozițiilor sale constituționale, fiind descrisă procedura prin care se va exercita
acest drept. Astfel, ca și consecința directă, dreptul European devine inaplicabil acelui stat care
decide retragerea, de la data stabilită în acordul de retragere sau în maximum 2 ani de la data
notificării retragerii, conform prevederilor Tratatului Constitutional. Statul retras se poate răzgândi,
dorind să fie din nou membru al Uniunii, și atunci va fi obligat să urmeze o nouă procedură de
aderare, asemenea oricărui nou candidat20 (art. 49- Procedura generala de aderare).
Articolul 50, alin. (1) al TUE stipuleaza că ”orice stat membru poate hotărî, în
conformitate cu normele sale constituționale, să se retragă din Uniune” , cu formalitățile
procedurale enuntate în urmatoarele articole. Astfel, statul notifică intenția de retragere Consiliului
European, iar Uniunea negociază și incheie cu statul un acord (acord negociat în conformitate cu
art. 218 aliniatul (3) din TFUE). în acesta sunt înscrise condițiile de retragere, ținându-se seamă de
natura relațiilor sale viitoare cu Uniunea. Acordul se încheie din partea UE de către Consiliu, cu
aprobarea Parlamentului, cu majoritate calificată de voturi. Reprezentantul statului nu poate

16
Art. 69 din Convenția de la Viena asupra dreptului Tratatelor, apud. A. Mihes, op. cit.
17
A. Mihes, op. cit.
18
CJCE, dec. din 15 iulie 1964, Costa/E.N.E.L, cauza 6/64
19
”Statul membru care hotărăşte să se retragă notifică intenţia să Consiliului European care examinează această
notificare. În lumina orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază și încheie cu acest stat un acord de stabilire a
modalităţilor de retragere, ţinând cont de cadrul viitoarelor sale relaţii cu Uniunea. Acest acord se încheie în numele
Uniunii de către Consiliul de Miniştri, care hotărăşte cu majoritate calificată, după aprobarea Parlamentului European.
Reprezentantul statului membru care se retrage nu participă la deliberările sau la deciziile Consiliului European sau ale
Consiliului de Miniştri care îl privesc.”
20
F. A. Luzarraga, M. G. Llorente, op. cit.

460
participa, din cauze procedurale, la dezbaterile din Consiliul European și din Consiliu. De
asemenea, tot în Art.50 sunt prevazute condițiile pentru incetarea aplicării în dreptul național al
legislației europene, și anume de la data intrării în vigoare a acordului de retragere sau la doi ani de
la notificarea intentiei de a se retrage. Există și o excepție, cazul în care există o hotărâre în
unanimitate de a proroga (a amâna din oficiu) din partea Consiliului European , în acord cu statul
membru ce a inaintat procedura.

Art. 50 al T.U.E.
Formularea textului art.50 TUE are un caracter permisiv, în sensul în care statul în
cauză poate fie să poarte o negociere, urmată de incheierea unui acord pentru ca retragerea să
opereze, fie poate fi vorba de o retragere unilaterala. Statul în cauza nu este obligat să semneze un
acord care să îi traseze noile relații cu Uniunea, negocierile pot eșua și totuși notificarea intenției iși
va produce efectele. În lipsă unui acord, statul nu va mai fi supus normelor unionale, chiar după
expirarea termenului de doi ani de zile de la data înaintarii notificarii dorinței de retragere. Fiecare
stat în parte are libertate de decizie și de acțiune în concordanță cu normele constituționale proprii,
iar decizia de retragere nu poate fi cenzurata la nivelul UE.
Pe langa problemele legate de natura procesului, mai exista un alt aspect al procedurii
de retragere, ce este intens dezbătut în cadrul actualei situații de la nivelul Uniunii. În urma
anunțării intenției de retragere a Marii Britanii și după votul din 23 iunie 2016, Uniunea s-ar putea
confrunta cu o retragere masivă a statelor membre, care vor dori să negocieze acorduri separate, cu
numeroase avantaje, pentru a le determina ramanerea în UE. Consiliul European se vede în fața
negocierii unor clauze care să previna o destrămare a Uniunii.

Cazul Brexit
Marea Britanie are o îndelungată istorie ca și semnatară a Tratatelor internaționale și ca
partener de încredere a diverselor aliante internaționale. FCO sau Oficiul pentru afaceri externe din
cadrul Guvernului britanic (Foreign and the Commonwealth Office) a facut un recensământ al
Tratatelor, începând cu anul 1834 și până în prezent. Rezultatul a fost de nu mai putin de 13200 de
documente, de la Tratate bilaterale, acorduri, pacturi și până la actele de înființare a ONU și NATO.
Dezbaterile pe marginea actualei crize europene au cauzat neînțelegeri între membrii
partidului Conservator. Astfel de discuții aprinse au mai avut loc tocmai în 1990, la căderea din
funcție a “Doamnei de Fier” Margaret Thatcher. Liderii care au urmat în cadrul partidului au fost
aleși în baza unor considerente de similitudine a discursului pe direcția trasată de Thatcher- mai
puțină Europa- și deseori blamați ori de câte ori prezentau alte viziuni. În anul 2005, cand David
Cameron a preluat funcția de lider al partidului Conservator, era imposibil să fii ales dacă nu
menționai în discurs despre o viitoare distanțare a Regatului de UE. Deși s-a axat în special pe teme
sociale, reușind astfel să câstige funcția de prim-ministru în 2010 (a detinut mandatul de sef al
Guvernului din 2010 până în 2016), Cameron a trebuit să promită organizarea unui referendum
popular, pentru a stăpânii spiritele aprinse din propriul partid. Viscount Palmerston, prim-ministru
britanic din secolul al XIX-lea, a făcut o afirmație memorabilă, extrem de actuală zilelor noastre,
aceea că Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord nu a avut aliați permanenți, și mai
degrabă interese permanente21.
Cuvântul de ordine, și care stârnește și foarte multe dispute între părtile implicate în
discuția despre ieșirea Regatului Unit din UE, este cel de suveranitate. Primarul Londrei din
perioada 2008-2010, Boris Johnson, a condus începand cu februarie 2016 o campanie puternică de
susținere a Brexit-ului, afirmând faptul că doar așa va putea fi restaurată autoritatea parlamentului
britanic. Ca raspuns la declarațiile lui Boris Johnson, Prim-Ministrul David Cameron a promis
adoptarea unei legi ce va avea ca scop punerea dincolo de orice îndoiala a suveranității
legislativului britanic. Ca și încercare de întarire a puterii și influenței interne a Parlamentului poate
fi o idee viabilă, însă proiectul viitoarei legi sună cel puțin contradictoriu. Principiul suveranității,

21
“Britain did not have permanent allies but rather permanent interests”.

461
ilustrarea puterii supreme, aceasta calitate de a dispune liber de soarta sa 22, și de a exercita
neîngradit puterea politică atât pe plan intern cât și în raporturile de forțe externe, nu poate fi dus
mai departe de ceea ce reprezintă de facto. Suveranitatea parlamentului este și va ramâne neatinsă,
fie și dacă autoritatea este delegată. Parlamentatii pot oricand decide abrogarea Tratatelor în
vigoare, fie că vorbim aici despre UE, NATO sau ONU. Philip Stephens, redactor Financial
Times23, afirmă despre statutul de membru al UE că reprezintă “cel mai extensiv și complex
exercițiu de delegare a autorității unei organizații supranaționale”.
Marea Britanie, ca și stat suveran, deține interese globale, ceea ce îi determina, pe cale
de consecință, vulnerabilități la fel de extinse. Interesele economice și strategice atârnă greu în
balanță, în încercarea de a lua o decizie favorabilă în procesul de părăsire a UE. Iar cadrul
negocierilor statului britanic cu UE se va ține cont, desigur, și de implicațiile asupra securității și
prosperității națiunii.
Actuala situație pe plan mondial- fie că vorbim despre politica revansarda a Rusiei,
amenințările teroriste și extinderea sferei de influenta a ISIS (ISIL, DAESH), proliferarea nucleara,
alegerea lui Donald Trump în funcția de Presedinte al SUA, degradarea mediului înconjurator,
datoriile uriașe ale marilor puteri și diminuarea resurselor- face cu atât mai importanta negocierea
privind Brexit-ul.

Regulamente vs. Directive

Un vot în favoarea ieșirii din UE a oricarui stat membru genereaza automat revizuirea
oricărei legi naționale ce are legătură cu spațiul European. Legislația europeană, redactată aprope în
totalitate cu aprobarea Marii Britanii, conține două tipuri majore de norme: regulamentele, care
odată emise, trebuie aplicate întocmai pe teritoriul Uniunii, și directivele, cu rol de ghidare al
cadrului legislativ național al statelor membre. Multe legi sunt hibride, cum ar fi, de exemplu,
Statutul European al Companiilor (European Company Statute24). Companiile și respectiv angajații
vor avea mult de suferit în urma Brexit, pentru că unele parți ale Statutului vor expira, va fi nevoie
să fie revizuit și adoptat sub o nouă formă. Costurile revizuirii legislației naționale ale unui stat sunt
extrem de mari, ar fi nevoie de ‘armate’ de avocati, și s-ar crea o stare de incertitudine pe plan
economic și social. Acest scenariu, ipotetic pana la data de 23 iunie 2016, (ziua votului pentru
susținerea sau anularea Brexit) vedem la data redactării acestei lucrări ca se petrece întocmai.

Implicațiile generale ale Brexit-ului

Iesirea din cadrul Uniunii Europene a Regatului Unit va avea implicații extrem de
nefaste asupra unei arii variate de domenii de activitate. Principalul impact va fi asupra
componentei economice (să ne amintim că la sfârsitul lunii februarie 2016, lira sterlina a inregistrat
un minim istoric (Anexa 1), cel mai scăzut nivel din 2009 încoace, și a continuat să scadă până în
2017, când s-a stabilizat).

Tabelul nr. 1

22
https://ro.wikipedia.org/wiki/Suveranitate
23
http://www.ft.com/intl/cms/s/2/26b6a12c-daf2-11e5-a72f-1e7744c66818.html?ftcamp=social/free_to_read/brexit_
sovereignty_comment/awareness/editorial&segid=0100320#axzz41DSGPEp4
24
http://www.bloomberg.com/news/articles/2016-02-28/hangover-at-teatime-why-brexit-breakup-is-so-very-hard-to-do

462
 Apoi, securitatea și siguranța natională vor fi la mare risc, luând în considerare
amenințările teroriste, dar și semnalele negative din partea unor state (Rusia, Coreea de Nord, Iran,
SUA, etc). Mulți analiști considera faptul că Marea Britanie își poate negocia mult mai bine
avantaje personale rămânând în UE, decât din afara ei, mai ales după votul britanicilor care a
zdruncinat puternic blocul european și stabilitatea sa.
Statele din afara Uniunii Europene, care stau și privesc situația nefastă din arhipelag, ar
trebui să conștientizeze pericolul. Brexit va însemna o lovitură puternică, atât “fizică”, cât și
psihologică, asupra unei Europe deja fragilizate. Ar însemna ruperea celei de-a cincea cea mai
puternică economie de piața de desfacere, cât și a cincea cea mai mare cumpărătoare de armament
dintre aliații săi25. Militanții pentru Brexit, și mai ales Guvernul (în frunte cu noul Prim-Ministru
Theresa May) venit la putere în urma plecării lui David Cameron în iulie 2016, consideră că Marea
Britanie este ținută pe loc de Uniunea Europeana în calea progresului. În teorie, Marea Britanie ar
putea continua comerțul extern în condițiile părăsirii zonei euro, a să cum se intâmplă și cu alte
state. Însă, în realitate, Uniunea Europeana va permite un acces restrictionat pe piața comună
europeană a englezilor în condiții special și foarte stricte. Dacă ar fi să ne uitam la Norvegia sau la
Elveția, am vedea ca Regatul Unit va trebui să accepte libera circulație a persoanelor, alături de o
plată substanțială bugetului UE, înainte de a avea acces nerestricționat pe piața comună. În
condițiile din anii 2000-2016, UE a ajuns să absoarbă aproximativ jumătate din întreaga masa de
export a Regatului, pe cand importurile din uniune nu trec de 10%. Deficitul comercial britanic este
legat în special de Germania și de Spania, și nu neaparat de restul celor 25 de state26.

Concluzii
Pentru unii eurosceptici, toate aceste dificultăți și restricții ce ar putea fi impuse în cazul
Brexit nu reprezinta un impediment major, întrucât Regatul iți va recapăta astfel suveranitatea. Ar
insemna redobandirea libertății totale de decizie împotriva hotărârilor date de conducerea UE, care
se aplică fiecărui sector al vieții cetațenilor, de la bonusurile primite de bancheri și pana la limitele
programului de lucru saptămânal. Specialiștii se intreabă în ce masură această afirmatie va
reprezenta o realitate sau o iluzie… Caci intr-o lume complet globalizată, puterea este folosită ca
arma de schimb. Britanicii si-au cedat parte din suveranitate, pentru a fi membri a NATO, a FMI, a
UE s.a.m.d. Alianțele sunt o armă cu două taișuri: semnarea de Tratate implica supunere în fata
unor reguli colective, în schimbul unor caștiguri compensatorii.
Problema imigrației este extrem de actuală și sensibilă, în condițiile actualei crize a
refugiaților, și parte integrată a negocierilor pentru Brexit. Anul 2015 a determinat cel mai mare
flux de migrație dinspre Orient către Europa din epoca modernă. Jumătate dintre imigranții pe care
îi acceptă Regatul Unit provin din UE, și nu există măsuri actuale pe care Guvernul le poate adopta
pentru a-i restricționa. Doar în cazul Brexit, s-ar putea realiza acest demers, dar cu daune uriase:
pierderea accesului complet la piața comună. Marea Britanie ar mai pierde forța de muncă tânără,
calificată de cele mai multe ori, iar sectorul serviciilor ar suferi un declin, întrucât se bazează pe
medicii italieni, pe bancherii francezi, pe IT-iștii romani sau pe constructorii bulgari.

Referințe bibliografice
1. I. Galea, Tratatele Uniunii Europene. Comentarii și explicații, Editura C. H. Beck,
București, 2012;
2. A. F. Luzarraga, G. L. Mercedes, Europa Viitorului. Tratatul de la Lisabona,
Polirom, Iasi, 2011;
3. A. Miheș, Retragerea voluntară și excluderea din Uniunea Europeană și din
Uniunea Economică și Monetară, 2012;

25
http://www.economist.com/news/leaders/21693584-leaving-eu-would-hurt-britainand-would-also-deal-terrible-blow-
west-real-danger
26
Ibidem.

463
4. ***, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene;
5. CJCE, dec. din 15 iulie 1964, Costa/E.N.E.L, cauza 6/64.

464
 DINAMICA MEDIULUI DE SECURITATE
AL ZONEI EXTINSE A MĂRII NEGRE

DYNAMICS OF THE SECURITY ENVIRONMENT

OF THE EXTENDED BLACK SEA AREA
ZAVERGIU Nicolae
Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul”
nicu.zavergiu@yahoo.com

BÂDEA Florian - Antonio

Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul”
florianantoniobadea@yahoo.com

Abstract (ro): Această lucrare analizează condițiile de securitate anterioare și

actuale din regiunea extinsă a Mării Negre, precum și tendințele evoluției securității și
mediilor europene. Articolul include aspecte legate de rolul UE în acest mediu de
securitate al zonei, precum și o analiză a principalelor crize și provocări cu care se
confruntă zona atât pe plan intern, cât și pe plan extern. Astfel, imaginea delimitată este
cea a unei zone caracterizate de anumite vulnerabilități, dar cu potențial de adaptare la
noul mediu de securitate al zonei Mării Negre. În acest context, analizăm combinarea a
numeroase culturi și religii, importanța economică a acestei zone, impactul ocupației
din Crimeea a Rusiei, necesitatea consolidării frontierei de est a UE, imigrația ilegală și
perpetuarea conflictelor înghețate din zonă. Evaluăm relațiile actuale și viitoare ale
forțelor și sugerăm prezentarea unei soluții alternative la conflictul militar dintre NATO
și Rusia. În acest cadru global trebuie analizat mediul european de securitate. S.I. a
determinat o enormă emigraţie musulmană în Occident, unde au năvălit milioane de
musulmani. Este foarte clar că, profitând de acest exod nemaiîntâlnit în istorie, au intrat
în ţările occidentale şi în alte state europene numeroase echipe de terorişti, inclusiv în
Federaţia Rusă. Este vorba de gherila teroristă care s-a răspândit aproape în întreaga
Europă.

Cuvinte-cheie: mediu de securitate, Zona Extinsă a Mării Negre, securitate

europeană, trenduri de evoluție, Federația Rusă, SUA.

Abstract (en): This paper analyzes the past and current security conditions in the
Black Sea Extended Area as well as the European security and environments evolution
trends. The article includes aspects related to the roll of EU in this the Area security
environment as well as an analysis of the main crises and challenges the Area faces both
internally and externally. Thus, the image delineated is that of an Area characterized by
some vulnerabilities, but with potential to adapt to the new security environment of
Black Sea Area. In this context, we analyze the blending of many cultures and religions,
the economic importance of this Area, the impact of the occupation of Crimea of
Russia, the necessity of strengthening the Eastern Border of EU, the illegal
immigration, and the perpetuation of the frozen conflicts in the Area. We evaluate the
current and future relations of forces and present suggestions for an alternative solution
to military conflict between NATO and Russia. In this global context, the European
security environment needs to be analyzed. The IS has caused enormous muslim
migration in the West, where millions of muslims have invaded. It is very clear that,
taking advantage of this exodus unprecedented in history, numerous terrorist teams,

465
 entered the Western countries and other European countries, including the Russian
Federation. It is the terrorist guerrilla that has spread all over Europe.

Keywords: security environment, Black Sea Extended Area, European security,

evolution trends, Russian Federation, USA.

I. Introducere
Progresele remarcabile, chiar uriaşe, pe care le-a realizat umanitatea în domeniul
tehnologiei în aceste decenii nu au condus nici la soluţionarea conflictelor dintre civilizaţiile
Planetei Albastre, nici la creşterea nivelului de securitate internţională. Ba, dimpotrivă, lumea este
divizată parcă mai mult ca niciodată între bogaţi şi săraci, cei săraci fiind din ce în ce mai mulţi, de
ordinul miliardelor, care trăiesc sub spectrul foamei. Astăzi, un grup de oameni consideră că
războiul şi foamea sunt deosebit de rentabile pentru profitul uriaş pe care îl realizează. Pentru
aceasta, sunt declanşate crize şi războaie din diverse motive: etnice, religioase ori politice1.
O mulţime de organizaţii nonguvernamentale şi de reţele, de organizaţii secrete, de
corporaţii transnaţionale, de instituţii financiare, de state şi de actori nonstatali vor neapărat să
conducă şi să stăpânească lumea întreagă2. Tot la fel şi terorismul internaţional, care a declanşat
războiul terorist împotriva Statelor Unite ale Americii, la 11 septembrie 2001. Cei care se află la
butoanele acestui fenomen vor să stapânească lumea. Iar formulele prin care îşi pun în aplicare
politicile şi strategiile lor antioccidentale sunt extrem de întinse şi de agresive. Ultima invenţie în
materie este crearea, mai exact, re-crearea Statului Islamic (S.I.), a unui mare califat islamic,
bineînţeles mondial. Teroriştii ce aparţin Al Qaeda din Afganistan, din Cecenia, din Bosnia, din
nordul Africii şi din Europa s-au adunat în Siria şi Irak şi au înfiinţat deja Statul Islamic (S.I.),
preluând cu forţa o parte din teritoriile acestor ţări. Dar proiectul S.I. vizează nu doar aceste ţări, ci
şi Nordul Africii, întregul Orient Mijlociu şi Apropiat, o mare parte din continentul european şi din
cel asiatic. Desigur, S.I. acţionează în zona în care doreşte să reînvie califatul de odinioară sau să
realizeze unul şi mai mare, care, eventual, să cuprindă o parte însemnată din globul pământesc. În
fond, civilizaţia islamică are deja peste un miliard de oameni. Însă marea ameninţare pe care o
constituie S.I. este doar una dintre marile ameninţări pe care le generează procesul de globalizare,
mai exact, confiscarea de către anumite cercuri de interes a procesului globalizării. Iar aceste
ameninţări sunt uriaşe. Iată doar câteva dintre ele:
- corupţia endemică, extinsă la nivelul întregii planete;
- recrudescenţa paradisurilor fiscale;
- recrudescenţa ocultismului strategic;
- înarmarea excesivă a marilor puteri nucleare şi repoziţionarea forţelor şi mijloacelor
atât în cadrul actualului război hibrid, asimetric şi continuu, cât şi pentru o posibilă viitoare mare
confruntare, în cadrul bătăliei petrolului, resurselor strategice, ciberspaţiului sau apei.
În acest cadru global trebuie analizat mediul european de securitate. S.I. a determinat o
enormă emigraţie musulmană în Occident, unde au năvălit milioane de musulmani. Este foarte clar
că, profitând de acest exod nemaiîntâlnit în istorie, au intrat în ţările occidentale şi în alte state
europene numeroase echipe de terorişti, inclusiv în Federaţia Rusă. Este vorba de gherila teroristă
care s-a răspândit aproape în întreaga Europă. Am constatat că, în ultimii ani, S.I., stat terorist,
redesenează frontierele Orientului Mijlociu, fiind sponsorizat din belşung de câteva state (Kuweit,
Arabia Saudită, Qatar şi altele). Şi în Europa s-a creat un stat musulman, Kosovo, care nu este însă
recunoscut de România, deoarece teritoriul respectiv a fost rupt dintr-o ţară suverană (Serbia) prin
acţiunile teroriste ale unei armate ilegale (AEK – Armata de Eliberare din Kosovo) şi ale
mujahedinilor veniţi din lumea musulmană să lupte în anii 1992-1995 în ţările exiugoslave, inclusiv
pe teritoriul Serbiei. În Albania, Bosnia-Herţegovina, Kosovo etc., s-a înfiinţat organizaţia teroristă
Al Qaeda Albă răspândită azi în aproape toată Europa. Cele relatate până aici s-au produs şi din
cauza unor erori ale conducătorilor statelor occidentale, pe baza cărora s-au creat Statul Islamic şi

1
S. Brunel, Nourrir le monde, vaincre la faim, Editura Larousse, 2009.
2
Gh. Văduva, Terorismul, azi, Revista de Șțiinţe Militare, Nr. 4/2016, p. 5.

466
Kosovo, ultimul fiind un precedent regretabil de care a profitat recent Rusia pentru a anexa Crimeea
utilizând „modelul Kosovo”.
Statul Islamic s-a aprovizionat din depozitele de armament siriene si irakiene şi a
înregimentat o mulţime de mujahedini din armatele Siriei, Libiei şi Irakului. La un moment, dat S.I.
deţinea un teritoriu de aproximativ 100.000 de kilometrii pătraţi, dar, în urma pierderilor teritoriale,
mai are acum o suprafaţă de circa 70.000 de kilometrii pătraţi. Statul Islamic luptă pentru a anexa
teritorii din Iordania, Liban şi chiar din Israel pentru a înfiinţa Califatul Mondial care să anexeze şi
teritorii din China, India etc. Extinderea fulminantă a Statului Islamic în Irak şi Siria a avut mai
multe cauze printre care şi eşecul Statelor Unite şi al altor state occidentale în rezolvarea
problemelor de securitate internaţională şi în instaurarea unel noi ordini mondiale prin atacarea unor
state din Orientul Mijlociu şi nordul Africii, în primul rând a Irakului.
Unii autori3 preciază că Islamul reprezintă o religie ofensivă în plină expansiune –
islamismul -, în timp ce „creştinismul este slab”. Dacă se va menţine acelaşi nivel de imigrare
musulmană în Europa, până la sfârşitul acestui secol se va crea „Eurabia” 4, adică a unui stat
musulman în UE. Peter Mansfield5 consideră că atât SUA, cât şi UE nu s-au angajat pentru a stopa
războiul „din Siria şi Irak, iar Rusia şi Iranul l-au sprijinit pe Assad”.
Politicile şi strategiile occidentale (îndeosebi american) de învrăjbire şi divizare a
Orientului Mijlociu, de creare a unor conflicte şi chiar de înarmare, de sprijinire şi susţinere a
opozanţilor au avut efecte extrem de complexe, primul dintre acestea fiind recrudescenţa
extremismului musulman şi pe această bază, chiar apariţia S.I. „Primăvara arabă” şi războiul din
Siria sunt, între altele, şi efecte ale acestor politici şi strategii nechibzuite.
Din cauza războiului sau războaielor din Orientul Mijlociu şi din Orientul Apropiat, au
imigrat în UE aproape zece milioane de musulmani. Din informaţiile provenite de la Europol,
rezultă că, anual, intră ilegal în UE peste jumătate de milion de refugiaţi, ca urmare a „muncii” unui
număr de aproximativ 30.000 de traficanţi de carne vie, „din care 3.000 numai în Marea
Mediterană”6.
În Europa s-au infiltrat, folosind fluxurile migratoare, mii de teroristi islamici, probabil
cu scopul de a lupta pentru cucerirea din interior a UE7. Rezultă că statele membre UE trebuie să
aplice cu fermitate legislaţia europeană pentru a nu mai permite intarea ilegală a imigranţilor pe
teritoriul UE şi chiar pentru stoparea acestor valuri migratoare. În caz contrar, în următorii câţiva
ani vor continua să intre în UE milioane de imigranţi iar starea de insecuritate va continua să
crească, ajungând la cote insuportabile pentru cetăţenii Uniunii Europene, deoarece „cele 4 state
eşuate, care totuşi puteau ţine pe loc populaţia, au dispărut...”8. Statele menbre UE fie nu au înţeles
la timp această ameninţare, fie au tratat-o cu superficialitate. Dar situaţia actuală poate fi privită şi
ca un efect de bumerang, ca un efect direct al politicilor şi strategiilor occidentale de divizare,
învrăjbire şi dominare a Orientului Mijlociu şi Orientului Apropiat.
Mai mult, dacă s-ar fi aplecat la timp asupra marilor probleme care frământă omenirea
şi ar fi ieşit măcar pentru o clipă din cetatea lor de libertate condiţionată, statele europene ar fi
înţeles pericolul şi ar fi făcut tot posibilul pentru a opri războaiele din Orientul Mijlociu şi din
Orientul Apropiat şi pentru a sprijini statele de aici să trăiască în linişte şi pace. Este clar că statele
UE n-au elaborat la timp o strategie de securitate viabilă, care, dacă ar fi fost aplicată cu hotărâre, ar
fi putut opri la timp valurile de refugiaţi. Mai mult, cancelarul Germaniei, spre exemplu, a invitat
migranţii din Orientul Mijlociu să vină la muncă în Germania, iar acum această ţară are vreo 7
milioane de imigranţi musulmani, la fel ca şi Franţa. Aceste milioane vor redesena hărţile Europei. 9

3
A. Andrescu, C. Enuță, Terorismul Mileniului 3, Editura SITECH, Craiova, 2017, p. 42.
4
Ibidem.
5
P. Mansfield, O istorie a Orientului Mijlociu , Editura Humanitas, Bucureşti, 2015.
6
A. Andrescu, C. Enuță, op. cit., p. 42.
7
Ibidem, p. 43
8
Ibidem
9
P. Dobrescu, Crizele după criză. O lume fără busolă și fără hegemar, Editura Litera, Bucureşti, 2016, p. 227.

467
 II. Dinamica mediului de securitate în ZEMN
Statele europene nu au înţeles la timp sau nu au vrut să înţeleagă că musulmanii vor
veni în Europa nu pentru a se integra în sistemul de valori occidentale, ci pentru a supravieţui. Iar
supravieţuirea, pentru cei care se roagă la Alah de trei ori pe zi, nu înseamnă societate Laică, nu
înseamnă pâine şi apă, ci credinţă, islamism, valori musulmane. Ei au emigrat în Europa împreună
cu religia lor, cu Sharia şi cu Coranul şi nu se vor despărţi niciodată de ele. Iar pe acest fond,
luptătorii S.I. şi jihadiştii de pretutindeni au trecut la acţiuni extreme, foarte greu de prevenit şi de
contracarat. Pentru că, în războiul lor cu civilizaţia occidentală, omul nu este valoare supremă, ci
armă.
Încet, încet, dacă nu se iau măsuri urgente, această realitate va cuprinde mai întâi
întregul continent european şi, legat strâns de aceasta, Rusia, Turcia, Asia Centrală şi chiar Extremul
Orient.
În acest context european, se propune să se analizeze şi evoluţia mediului de securitate
al Zonei Extinse a Mării Negre (ZEMN) şi să se facă previziuni. Analiza tendinţelor de evoluţie a
acestui mediu se poate face pornind de la caracteristicile sale principale şi, în primul rând, de la
ameninţările şi pericolele din această zonă, de la principalele crize şi provocări cu care se confruntă
statele din ZEMN. Statele UE din această zonă au o serie de vulnerabilităţi, dar totodată dispun şi
de un mare potenţial de adaptare la mediul internaţional de securitate, întrucât nu sunt încă
prizoniere concepţiilor occidentale cu privire la civilizaţia musulmană şi au experienţa istorică a
războiului cu ea şi a convieţuirii cu ea.
Din cauza stopării intrării imigranţilor în UE prin Macedonia şi Grecia, traficul
refugiaţilor din nordul Africii şi Orientul Mijlociu s-ar putea muta curând prin Turcia, pe Marea
Neagră şi România. Această ameninţare este cât se poate de reală, pentru că emigranţii care fug din
Irak şi din Siria nu au o cale de deplasare mai favorabilă. ZEMN reprezintă o frontieră de separare
dar şi de apropiere dintre civilizaţii diferite, dintre creştinism şi islam care poate favoriza un realism
potrivit, dar şi degenera oricând în crize şi conflicte. Din punct de vedere al raportului de forţe în
Marea Neagră, se constată că NATO are 3 ţări riverane (România, Bulgaria şi Turcia), iar Rusia,
care este deasemenea ţară riverană, este în opoziţie cu obiectivele şi scopurile Alianţei; celelate 2
ţări riverane sunt Ucraina şi Georgia care, însă, spre deosebire de Rusia, şi-au manifestat dorinţa de
a adera la NATO şi la UE. Războiul civil din Ucraina se poate transforma in extremis şi prin
nebunia unor decidenţi, într-un război SUA (NATO)-Federaţia Rusă, cu consecinţe dezastruoase
pentru forţele care se vor confrunta. De aceea, noi, românii, ar trebui să ne exprimăm tranşant
convingerea că o alternativă la război, favorabilă pentru toate statele din ZEMN, ar fi cooperarea
diplomatică, economică şi militară între toate ţările, pentru ca acestă zonă să asigure o dezvoltare
durabilă, precum şi stabilitatea şi securitatea atât de necesare în această eră a conflictelor
interminabile. Gestionarea realistă a crizelor şi conflictelor îngheţate din ZEMN ar conduce la
oprirea procesului de transformare a respectivelor conflicte militare într-un război devastator, dacă
avem în vedere că în zona Mării Negre există forţe armate înzestrate cu o mare cantitate şi
diversitate de echipamente militare clasice şi nucleare. Iată de ce este nevoie, şi pentru ZEMN, de o
strategie comună (NATO şi UE) coerentă şi înţeleaptă şi care să dirijeze toate eforturile pentru
conservarea unor relaţii de colaborare dintre UE şi Rusia şi evident dintre NATO şi Rusia, în scopul
afirmării democraţiei, stabilităţii, securităţii şi prosperităţii statelor din ZEMN. De fapt, România şi
Bulgaria nu au un potenţial militar favorabil în cazul unei confruntări cu Rusia care are un potenţial
ofensiv formidabil în Marea Neagră. Raportul de forţe dintre cele 2 ţări UE riverane la Marea
Neagră şi Rusia este net în defavoarea lor atât din punct de vedere al navelor de suprafaţă,
submarinelor, cât şi al mijloacelor de apărare a litoralului. Navele şi avioanele purtătoare de rachete
ruseşti din bazinul Mării Negre, plus rachetele Iskander amplasate de ruşi în Crimeea, ţin sub
control tot litoralul Mării Negre. De asemenea, Rusia urmează să mai producă încă 18 nave de
luptă, peste 3 ani, şi noi submarine de ultimă generaţie.10 În plus, forţele NATO sunt dezavantajate

10
A. Plăviciosu, Marea Neagră - raport de forțe, Revista de Știinţe Militare, Nr. 3/2016, p. 148.

468
şi de Convenţia de la Montreux conform căreia navele militare ale statelor neriverane care intră în
Marea Neagră nu au dreptul să staţioneze decât maxim 21 de zile.
Strategia europeană de securitate din anul 2003 pornea de la ipoteza că „Europa nu a
fost niciodată atât de prosperă, atât de sigură şi atât de liberă”, dar azi UE nu mai este nici atât de
sigură şi nici atât de prosperă, ca în urmă cu 13-14 ani. În analiza noastră, trebuie să avem în vedere
că, în anii 2007-2008, s-a declanşat criza economico-financiară, care a subminat fundamentul
construcţiei UE prin crizele din domeniul social, politic şi militar. Crizele statelor UE de la graniţele
de sud şi est ale Uniunii au fost mai puternice decât cele ale statelor occidentale din cauza crizei
ucrainene, adică a războilui hibrid declanşat în această ţară. Milioanele de imigranţi musulmani,
care au trecut frontierele UE în ultimii 3 ani, au determinat două poziţii antagonice ale statelor
membre UE11: cele care au fost de acord să primească imigranţii în număr mare şi12 cele care nu au
acceptat decât un număr mic de imigranţi. Printre refugiaţi, aşa cum am subliniat şi mai sus, s-au
strecurat şi terorişti, astfel încât, la 13 noiembrie 2015 (în Franţa) şi la 22 martie 2016 (în
Bruxelles), s-au produs atacuri teroriste ale S.I. cu sute de morţi şi răniţi. Acest mediu de securitate
instabil şi nesigur a exercitat presiuni asupra instituţiilor UE care suferă azi transformări radicale
fiind nevoite să adapteze o nouă strategie de securitate viabilă şi oportună şi care să stea la baza
gestionării cu succes a „consecinţelor şirului complex de crize”13. Din cauza ameninţării
crescătoare a valului de imigranţi musulmani, UE trebuie să-şi asume o mai mare responsabilitate
faţă de securitatea statelor membre (Ungaria s-a înconjurat de garduri înalte) şi de securitatea
vecinătăţii apropiate. În urma atacurilor teroriste din noiembrie 2015, Franţa a făcut apel la articolul
42 al Tratatului de la Lisabona şi a invocat clauza asistenţei mutuale, adică o clauză care nu cerea
implicarea NATO şi SUA, ci implica construirea de către UE a unui context favorabil în domeniul
securităţii şi apărării în care Franţa să joace un rol de lider al Uniunii.
Franţa ar fi putut să solicite punerea în aplicare a articolului 5 din Tratatul de la
Washington şi ajutorul celorlalte state membre NATO în conformitate cu articolul 51 din Carta
ONU. Ca răspuns la atacurile teroriste Franţa a cerut statelor UE să acţioneze în sprijinul securităţii
pentru a dezvolta mijloacele militare NATO şi a mări bugetele pentru a face investiţii în
echipamente militare. Deci, se observă în final şi o tendinţă a UE de a pune în practică hotărârea
summitului din Ţara Galilor şi de a mări capacitatea de acţionare în domeniul militar. Aceasta
înseamnă înarmarea, adică asumare a unei realităţi care include şi o temeinică pregătire pentru un
eventual război. Desigur, şi altul decât cel care există deja. În privinţa mediului de securitate al
ZEMN s-a constatat înăsprirea relaţiilor dintre UE şi Rusia, deşi securitatea energetică a ţărilor UE
depinde, în mare parte, de Federaţia Rusă. Statele membre UE din această zonă au tendinţa de a
mări bugetele militare pentru a dezvolta capabilităţi militare şi a face invenstiţii în echipamente
militare, ca urmare a crizei ucrainiene şi a degradării grave a mediului de securitate. În plus, pentru
creşterea securităţii energetice, UE face eforturi pentru creşterea independenţei europene faţă de
Rusia prin „investiţii în infrastructuri de transport şi depozitare a hidrocarburilor, diversificarea
surselor de import a acestora, măsuri de eficientizare a consumului de resurse energetice, măsuri
de diversificare a tipurilor de surse energetice”14. După summitul de la Vilnius şi fenomenul
Maidan, s-a declanşat criza ucraineană şi apoi s-a produs anexarea Crimeei la Federaţia Rusă, ceea
ce a demonstrat eşuarea PEV15. Revoltele „primăverii arabe” din statele Africii de Nord şi cele din
Orientul Mijlociu au fost şi ele sortite eşecului, ceea ce denotă o eşuare politică pe toate liniile
politicii externe a UE în acele state. Efectul catastrofal a fost criza refugiaţilor din statele
menţionate şi imposibilitatea gestionării fluxului imens de imigranţi de către UE. Politica Spaţiului
Schengen a fost, la rândul ei, şi ea pusă sub semnul întrebării deoarece este posibilă dispariţia în
curând a acestui Spaţiu, care nu mai funcţionează conform acquis-ului European şi care, oricum,

11
P. Dobrescu, op. cit., p. 227.
12
S. Anton, Evoluții posibile ale mediului european de securitate în perspectiva preluării președinției Consiliului UE
de către România (iulie – decembrie 2019), Revista de Știinţe Militare, Nr. 3/2016, p. 121.
13
Ibidem.
14
Ibidem, p. 122.
15
Politica Europeană de Vecinătate

469
împărţea ţările UE în două categorii. Astfel, UE nu mai poate face faţă la creşterea numărului de
refugiaţi, imigranţi ilegali şi azilanţi şi în curând s-ar putea lua măsuri severe de întoarcere a
acestora, adică de trimitere înapoi peste frontierele UE a acestor refugiaţi. Apreciem că această criză
a refugiaţilor este şi rămâne în continuare o cauză a destabilizării UE, care ameninţă libera circulaţie
a persoanelor. Este în continuare de aşteptat că noile valuri de refugiaţi să provoace conflicte între
cetăţenii Uniunii şi imigranţi, dar şi reactivarea naţionalismului extrem, din cauza exploziei
criminalităţii în statele menbre UE; este posibil să fie reluat controlul la frontiere în Spaţiul
Schengen, ba chiar să dispară Acordul Schengen. Ameninţările complexe vor putea pune în pericol
securitatea UE şi, prin urmare, şi securitatea ZEMN.

III. Nevoia unor măsuri temeinice

În zona Mării Negre securitatea UE este ameninţată din ce în ce mai mult de către
Federaţia Rusă, dar şi de actori non-statali. Dispunerea faţă în faţă de o parte şi de alta a axului
Marea Neagră – Marea Baltică, a unor forţe NATO şi a unor dispozitive ruseşti, oricât ar fi ele de
simbolice, reprezintă un efect de insecuritate al unor decizii cel puţin neînţelepte. Pentru că
încordarea relaţiilor dintre Rusia şi Occident, într-o perioadă când crizele financiare şi identitare nu
se mai termină este un lucru foarte grav. Riscurile şi ameninţările din ZEMN se modifică rapid,
evoluează într-o manieră periculoasă şi suferă mutaţii imprevizibile în faţa cărora autorităţile UE
trebuie să dea dovadă de multă fermitate şi flexibilitate în gestionare şi o continuă adaptare a
formelor, forţelor şi mijloacelor de prevenire şi combatere a lor. A venit momentul ca UE să treacă
de la o politică de reacţie, de răspuns la pericole, la o politică proactivă, adică la o politică inspirată,
inclusiv în cazul izbucnirii unui conflict teritorial la graniţa de răsărit a Uniunii. Este evident că
nici-un stat membru UE din ZEMN nu poate să-şi asigure de unul singur securitatea naţională, ci
numai în comun cu ceilalţi membrii ai Uniunii şi cu NATO, pentru că nici unul nu dispune de surse
de putere ca cele ale SUA. De aceea, pentru abordarea crizei ucrainiene sau a celei generate de
apariţia statului islamic toate statele UE sunt nevoite să acţioneze în comun într-un cadru coerent,
eficient şi eficace pe care îl poate conferi coeziunea de care are nevoie Uniunea.
Astăzi, statele membre UE din ZEMN au mare nevoie de ajutorul SUA pentru a-şi întări
securitatea şi capacitatea de apărare, deoarece ajutorul autorităţilor UE întârzie de mult timp deşi
promisiuni au fost făcute, dar cu vorbe nu se poate asigura securitatea şi apărarea statelor UE de la
periferia UE. Iar unele dintre state UE din zonă, printre care şi România, au uitat că sunt state
suverane, iar suveranitatea, chiar dacă, azi, se bazează pe interdependenţă, înseamnă şi un concept
viguros şi temeinic susţinut de apărarea naţională. Am constatat cu surprindere şi îngrijorare cum
cetăţenii europeni, mai bine zis, cum unii dintre ei îşi neagă sau îşi uită tradiţia şi cultura europeană
şi adoptă o cultură orientală; unii chiar se dezic de creştinism, îşi reneagă trecutul glorios care le-a
asigurat forţa, legitimitatea şi identitatea. Ba, mai mult, alţii renunţă la catolicism sau în general la
Creştinism în favoarea islamismului, căci există cetăţeni europeni care au trecut la religia
musulmană chiar la forma extremistă a acesteia şi au devenit terorişti musulmani, adică mujahedini.
Faptul acesta stupefiant de a-şi părăsi identitatea, de a-şi renega credinţa, de a renunţa la creştinism
şi la cultura şi indentitatea lor subminează credem noi, înseşi valorile care legitimează existenţa UE.
De aceea credem că ar trebui reintrodusă religia în şcoli, întrucât în timp ce unii dintre cetăţenii
Uniunii îşi neagă originea sau devin indiferenţi faţă de ea, faţă de istoria şi rădăcinile lor,
comunitatea musulmană din Europa îşi conservă şi îşi impune de multe ori cu violenţă propria
identitate.16 „Psihologia ne învaţă că cel care duce o identitate puternică şi-o va impune asupra
celui care are o identitate confuză”17. Dacă, dintr-o grav eroare, UE îşi va renega istoria şi religia
creştină, precum şi cultura ei, Uniunea va intra în disoluţie. Considerăm că UE trebuie să elaboreze
o strategie optimă pentru contracararea imigraţiei musulmane şi pentru salvgardarea Uniunii, cu atât
mai mult cu cât unii musulamani europeni se duc să lupte de partea teroriştilor din Statul Islamic,
din Afganistan, din Irak şi din Siria.

16
A. Andrescu, C. Enuță, op. cit., p. 54.
17
Ibidem.

470
 Desigur UE este o comunitate Laică, nu religioasă. Iar întoarcerea la vremea inchiziţiei,
a cruciadelor şi a războaielor religioase ar fi un foarte mare regres al civilizaţiei europene, o
civilizaţie foarte solidă, care a evoluat de la cutume la cogniţie, de la dogme la ştiinţă şi conştiinţă.
Dacă autorităţile UE nu reuşesc să crească urgent coeziunea statelor membre,
respectând etica conducerii democratice a Uniunii şi să stopeze tendinţele dictatoriale ale unor state
membre care nu vor să fie egale cu celelate, atunci previziunea islamizării UE în următoarele 3
decenii nu ar fi departe de adevăr, adică ar fi posibilă islamizarea Europei peste vreo 30-40 de ani şi
transformarea ei în Eurabia. Deja sunt 7 milioane de musulmani atât în Franţa, cât şi în Germania, 2
milioane în Belgia, precum şi în Olanda, câte un milion în Spania şi în Italia; nu mai vorbim despre
statele musulmane (Bosnia, Kosovo şi Albania). Să nu uităm însă de Turcia care are acum 100 de
milioane de musulmani şi care în două- trei decenii se va apropia de 200 de milioane. Dar ce face
UE în faţa acestor evidenţe terifiante? Păi abordează islamizarea Europei într-o anumită manieră de
bonton, cu ezitări şi o toleranţă excesivă în timp ce împotriva noastră, a românilor, adoptă o
atitudine plină de intransigenţă, de severitate, de excludere şi de critică exagerată, ajungând până la
nerecunoaşterea voturilor a 7,4 milioane de români care cereau demiterea preşedintelui care a
încălcat în mod grav şi în repetate rânduri Constituţia României. Cu o astfel de mentalitate şi
atitudine duplicitară şi păguboasă, Franţa, peste un sfert de secol, ar putea deveni o republică
islamică. Până şi Rusia, conform unor previziuni, peste trei decenii va avea 25% din cetăţeni
musulmani. Prin anul 2035, jumătate din populaţia Olandei va fi musulmană. „Permiterea
imigranţilor să intre în Europa poate însemna sinucidere pe termen lung, aceştia riscă să devină
majoritari pe continent.”18 Dacă Angela Merkel, David Cameron şi Sarkozy au recunoscut că
multiculturalismul a eşuat în UE, atunci de ce oare nu s-au luat măsuri ferme de salvare a civilizaţiei
europene?

IV. Concluzii
UE şi evident toate statele membre nu mai pot supravieţui fără o întoarcere rezonabilă la
valorile creştine, ceea ce presupune ca şefii bisericilor catolice, ortodoxe, protestante şi aşa mai
departe să se sfătuiască şi să adopte în consens cele mai potrivite măsuri pentru salvarea Europei
creştine. Fără creştinism, Europa va muri spiritual, iar apoi şi fizic. Ca urmare, salvarea Europei va
veni atunci când UE se va transforma în Statele Unite Creştine. Acesta trebuie să fie răspunsul
nostru, al cetăţenilor europeni la solidaritatea islamiştilor şi la atacurile terorismului musulman
(mujahedinilor) ISIS (ISIL).

Referințe bibliografice
1. A. Andrescu, C. Enuță, Terorismul Mileniului 3, Editura SITECH, Craiova, 2017;
2. S. Anton, Evoluții posibile ale mediului european de securitate în perspectiva
preluării președinției Consiliului UE de către România (iulie – decembrie 2019), Revista de Știinţe
Militare, Nr. 3/2016;
3. S. Brunel, Nourrir le monde, vaincre la faim, Editura Larousse, 2009;
4. P. Dobrescu, Crizele după criză. O lume fără busolă și fără hegemar, Editura Litera,
Bucureşti, 2016;
5. P. Mansfield, O istorie a Orientului Mijlociu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015;
6. A. Plăviciosu, Marea Neagră - raport de forțe, Revista de Știinţe Militare, Nr.
3/2016;
7. Gh. Văduva, Terorismul, azi, Revista de Știinţe Militare, Nr. 4/2016.

18
Ibidem, p. 56.

471
SECȚIUNEA

„DREPT”

472
 UNELE PRECIZĂRI DESPRE STATUTUL JURIDIC
AL STUDENTULUI DOCTORAND

SOME CLARIFICATIONS ABOUT THE LEGAL STATUTE

OF THE DOCTORAL STUDENT
Dr. BĂNCILĂ Adrian
Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”
adrianbancila@gmail.com

Abstract (ro): Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2011 a educaţiei

naţionale, am asistat la o veritabilă schimbare de paradigmă în sistemul învăţământului
superior centrată pe statutul doctorandului privit ca viitor cadru didactic universitar,
respectiv cercetător ştiinţific, şi pe finalizarea procesului de tranziţie la sistemul
Bologna. Din 2011 şi până în prezent, legislaţia privind studiile doctorale s-a
caracterizat prin volatilitate (legiuitorul originar şi derivat intervenind semnificativ
asupra prevederilor legale şi infralegale în materie), iar atenţia mass-media şi a
societăţii civile s-a concentrat puternic asupra domeniului doctoratelor.
Prezenta lucrare îşi propune o expunere concisă a principalelor aspecte ale
statutului cursantului studiilor doctorale, precum şi a unor probleme întâmpinate de
participanţii la procesul de învăţământ doctoral în practică.

Cuvinte-cheie: doctorat, doctorand, student-doctorand, statut, studii universitare,

realitate românească.

Abstract (en): With the entry into force of Law no. 1/2011 of the national
education, we witnessed a true paradigm shift in the higher education system centered
on the status of the doctoral candidate as a future academic and scientific researcher and
on the completion of the transition to the Bologna system. Since 2011, the legislation on
doctoral studies has been characterized by volatility (the original and derived legislator
intervening significantly on legal and infra-legal provisions in the field) and the
attention of the media and civil society has focused strongly on the field of doctorates.
The present paper aims at a concise presentation of the main aspects of the status
of the student of doctoral studies as well as some problems encountered by the
participants in the doctoral education process in practice.

Keywords: doctorate, PhD, doctoral candidate, doctoral student, university

studies, romanian realities.

1. Introducere
1.1. Cadrul normativ anterior
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2011 a educaţiei naţionale, cadrul legal de
desfăşurare în România a studiilor universitare de doctorat era reprezentat de:
i. Legea nr. 84/1995 a învăţământului1,
ii. Legea nr. 288/2004 privind organizarea studiilor universitare2,
iii. Hotărârea Guvernului nr. 567/2005 privind organizarea şi desfăşurarea studiilor
universitare de doctorat3;

1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 10 decembrie 1999, cu modificările şi completările
ulterioare. Legea nr. 84/1995 a fost abrogată expres de Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale.
2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614 din 7 iulie 2004, cu modificările şi completările
ulterioare.

473
 iv. Ordinul ministrului educaţiei şi cercetării nr. 4491/2005 privind organizarea şi
desfăşurarea studiilor universitare de doctorat, începând cu anul 2005/20064.
Prin Legea nr. 288/2004, punându-se în aplicare convenţia de la Bologna5 semnată şi de
România, s-a reglementat organizarea studiilor universitare pe trei cicluri: ciclul I – studii
universitare de licenţă, ciclul II – studii universitare de masterat şi ciclul III – studii universitare de
doctorat. Întrucât la art. 14 din lege se dispune că reglementarile specifice organizării studiilor
universitare de doctorat se elaborează de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi se supun spre
aprobare Guvernului, a fost elaborată şi adoptată în acest sens H.G. nr 567/2005. O analiză
detaliată6 a cadrului normativ anterior a relevat că acesta din urmă era caracterizat printre altele de
unele inconsistenţe şi incoerenţe. Odată cu adoptarea noii legi a educaţiei naţionale, politica
legislativă în materie educaţională a cunoscut schimbări radicale de abordare7. În această ordine de
idei înţelegem să subliniem că, aşa cum se remarcă şi în raportul mai susmenţionat 8, în perioada
2005-2011, în ce priveşte studiile de doctorat, coexistau atât doctorate pre-Bologna cât şi doctorate
post-Bologna. Din practică am constatat reale dificultăți în procesul de organizare a programelor de
studii universitare de doctorat datorate mai întâi funcționării în paralel a doctoratelor începute pe
reglementări și standarde vechi cu cele raportate la legea nouă iar mai apoi din cauza unor probleme
de calibrare a prestatorilor de servicii educaționale de acest tip și nivel cu beneficiarul final al
serviciului. Din prima categorie amintim probleme legate de perioada de grație, de conținutul
efectiv al contractelor de studii universitare de doctorat, de noua reglementare a cotutelei etc. iar din
a doua categorie menționăm campania mediatică preponderent negativă dusă contra acestui ciclu
universitar și a prestatorilor, respectiv, formatorilor (raportat la calitatea mass-media de a fi
exponentul în mare măsură a societății civile care reprezintă în ultimă instanță beneficiarul
serviciilor educaționale). Apreciem că principalele dificultăți (materializate inclusiv în conținutul
unor inconsistenţe şi incoerenţe) s-au datorat îndeosebi procesului de tranziţie de la un sistem al
studiilor universitare în care doctoratul era destinat cu precădere specialiștilor în diferitele domenii
care doreau să urmeze o carieră în cercetare sau educație (grefat pe o durată medie a studiilor
universitare de 4, 1, 7 – 4 ani licenţă, 1 an studii postuniversitare şi 7 ani doctorat) la un sistem de
învăţământ în care doctoratul este, precum licența și masteratul, de masă.

1.2. Cadrul normativ actual

În prezent, studiile doctorale sunt reglementate de:
i. Legea nr. 288/2004 privind organizarea studiilor universitare,
ii. Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale9,
iii. Hotărârea Guvernului nr. 681/2011 privind aprobarea Codului studiilor
universitare de doctorat10.

3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 24 iunie 2005, cu modificările şi completările
ulterioare, în prezent abrogată expres de Hotărârea Guvernului nr. 681/2011 privind aprobarea Codului studiilor
universitare de doctorat.
4 Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 589 din 7 iulie 2005, în prezent abrogat ca urmare a abrogării
actului normativ a cărui executare o realizează.
5 „Procesul Bologna a luat numele Declaraţiei de la Bologna, act semnat în oraşul italian cu acelaşi nume în 19 iunie
1999, de către miniştrii responsabili de învăţămîntul superior din 29 de ţări europene. Astăzi, Procesul Bologna reuneşte
46 de ţări, toate acestea făcând parte şi din Convenţia Culturală Europeană. O caracteristică importantă a acestui proces,
este faptul că sînt implicate: Comisia Europeană, Consiliul Europei, UNESCO – CEPES”, N. Ilie, Sociologia procesului
de la Bologna, text disponibil la https://dreptmd.wordpress.com/referate/sociologia-juridica/sociologia-procesului-de-la-
bologna/, consultat la 19.04.2017, ora 11.
6 Pentru o analiză detaliată a cadrului normativ anterior a se vedea: M.V. Ciobanu, M. Prună, S. Dragnea, A.
Zabalovici, Raport – baza legală a studiilor doctorale, material disponibil http://www.studii-
doctorale.ro/UserFiles/File/Rapoarte/Raport%20analiza%20acte%20normative.pdf.
7 Pe larg, a se vedea P. Băltăţeanu, A. Băncilă, Brief Critical Considerations with regard to Regulations of Doctoral
Studies, Acta Universitatis Danubius. Juridica, Vol 8, No 2 (2012).
8 M.V. Ciobanu, M. Prună, S. Dragnea, A. Zabalovici, Op.cit., secţiunea 1.2. şi secţiunea „concluzii şi recomandări”.
9 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011, cu modificările şi completările
ulterioare.
10 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 3 august 2011.

474
 Filosofia organizării studiilor universitare pe trei cicluri este în continuare valabilă; nici
nu s-ar fi putut altfel raportat la angajamentele internaţionale asumate de România, fapt pentru care
şi în noul cadru normativ studiile doctorale constituie cel de-al treilea ciclu de studii universitare. O
serie dintre inconsistenţele şi incoerenţele legislative au fost corectate prin noile prevederi legale şi
infralegale ceea ce nu înseamnă că nu mai sunt aspecte de clarificat, inclusiv în materia statutului
doctorandului.
Remarcăm, de asemenea, o volatilitate foarte mare a prevederilor legale și infralegale în
această materie cu efecte dintre cele mai nefaste asupra organizării programelor de studii
universitare de doctorat. Fără a intra prea mult în detalii, menționăm doar Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea şi completarea Legii educației naționale nr. 1/2011 11 a
cărei lege de aprobare a fost supusă unui examen de constituționalitate pe care l-a picat12,
Hotărârea Guvernului nr. 134/2016 pentru modificarea şi completarea Codului studiilor
universitare de doctorat, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 681/201113. Această instabilitate
legislativă se traduce printr-o instabilitate organizatorică la nivelul IOSUD, aspect îngrijorător
pentru responsabilii din cadrul IOSUD.

1.3. Forme ale doctoratului

Potrivit art. 158 alin. (6) din Legea nr. 1/2011, programele de studii universitare de
doctorat sunt de două tipuri, doctorat ştiinţific şi doctorat profesional. Diferenţele importante dintre
cele două tipuri de doctorate se referă la:
- forma de organizare (doctoratul ştiinţific – obligatoriu cu frecvenţă, cel profesional,
per a contrario, putând fi organizat și la formă cu frecvenţă redusă), a se vedea în acest sens şi art.
140 alin. (4), (41) şi (42) din Legea nr. 1/2011, prevederi asupra cărora vom reveni în cursul
prezentului material,
- importanţa pentru carieră (doctoratul teroretic este o condiţie de acces în funcţia
didactică, doctoratul profesional oferă doar premisele îndeplinirii acestei condiţii).

1.4. Unele aspecte privind organizarea studiilor doctorale

Întrucât prezentul material nu-şi propune o tratare exhaustivă a materiei studiilor
universitare de doctorat ci doar a statutului studentului-doctorand, vom prezenta doar unele puncte
importante (în opinia noastră) urmând ca la momentul analizei temei materialului propriu-zis să
evidenţiem zonele din sistem conexe de interes.
Aşa cum am precizat mai sus, studiile universitare de doctorat se pot desfăşura atât cu
frecvenţă cât şi cu frecvență redusă. Spre deosebire de reglementarea anterioară în care forma de
organizare nu cauza diferenţe în ce priveşte exigenţele de calitate, diplomele conferite etc., în
prezent forma de organizare a studiilor universitare de doctorat are în opinia noastră efecte profunde
inclusiv în ce priveşte statutul juridic al doctorandului.
Faptul că studiile universitare de doctorat sunt apreciate în mod semnificativ diferit faţă
de reglementarea anterioară rezultă pentru început din definițiile incluse în codul studiilor
universitare de doctorat care le prezintă drept ciclul superior de studii universitare a cărui finalitate
constă în dezvoltarea resursei umane competente în realizarea cercetării ştiinţifice, capabile de
inserţie pe piaţa muncii înalt calificate şi care constau în formarea prin cercetare pentru cercetare-
dezvoltare şi inovare şi constituie o experienţă profesională de cercetare, finalizată, după susţinerea
tezei de doctorat, prin acordarea titlului de doctor.
O altă diferență semnificativă este dată de angrenarea studentului doctorand în activități
didactice alături de cadrele didactice titulare sau asociate ale IOSUD; doctorandul la frecvență
redusă nu are obligativitatea desfășurării de activități didactice, acesta nefiind de altfel încadrat în
IOSUD precum cel de la programul cu frecvență.

11
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016.
12
A se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 624/26.10.2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 937 din 22 noiembrie 2016.
13
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016.

475
 Programele de studii universitare de doctorat se desfăşoară în şcoli doctorale acreditate
sau autorizate provizoriu14 organizate de către o instituţie organizatoare de studii universitare de
doctorat, (IOSUD – faţă de vechea reglementare unde se opera cu noţiunea de instituţie
organizatoare de doctorat - IOD) universitate sau un consorţiu universitar (inclusiv de către
consorţii sau parteneriate care se stabilesc legal între o universitate sau un consorţiu universitar şi
unităţi de cercetare-dezvoltare). Academia Română poate înfiinţa Şcoala de Studii Doctorale a
Academiei Române, cu respectarea prevederilor prezentei legi în privinţa autorizării, acreditării şi
funcţionării ca instituţie de învăţământ superior. Şcoala de Studii Doctorale a Academiei Române
poate fi IOSUD şi poate organiza programe universitare de doctorat.
Potrivit Legii nr. 288/2004, studiile universitare de doctorat au, de regulă, o durată de 3
ani (în situaţii speciale, durata poate fi prelungită cu 1-2 ani) şi se finalizează prin susţinerea publică
a tezei de doctorat (într-un termen de maximum 4 ani de la terminarea studiilor universitare de
doctorat).

2. Statutul studentului-doctorand
2.1. Prevederi incidente cuprinse în Legea nr. 1/2011
Textul Legii nr. 1/2011 dedică efectiv cursantului studiilor universitare de doctorat art.
164-165 (denumite chiar „C.Studentul-doctorand”)15 şi face referiri marginale la acesta mai ales în
secţiunea specială a studiilor universitare de doctorat.
Semnificativă ni se pare şi:
- menţionarea studentului-doctorand din perspectiva calităţii necesare pentru a fi numit
în funcţie de asistent universitar doctorand – art. 301 din Legea nr.1/2011,
- denumirea legală a cursantului studiilor universitare de doctorat drept „student-
doctorand” - art. 164 alin. (1), norma specială, şi art. 142 alin. (7), norma generală, ambele din
Legea nr. 1/2011.
Diferenţa fundamentală dintre vechea reglementare şi cea actuală, relativ la statutul
doctorandului, se referă la încadrarea studentului-doctorand ca asistent de cercetare sau asistent
universitar pe perioadă determinată la IOSUD.
Anterior, statutul doctorandului era unul dominat de incoerenţa şi inconsistenţa
terminologică folosită în cadrul prevederilor legale incidente16, nefiind cunoscut cu certitudine dacă

14 Fără a insista pe acest subiect, el nefâcând obiectului prezentului studiu, învederăm cititorului faptul că, în prezent,
toate şcolile doctorale au fost autorizate provizoriu pentru anul universitar 2016-2017 întrucât în cei 5 ani de la intrarea
în vigoare a Legii nr. 1/2011 (temen în care trebuiau acreditate toate şcolile doctorale), procesul de acreditare nu a fost
finalizat iar dacă legiuitorul nu ar fi intervenit, nicio şcoală doctorală din România nu ar fi fost acreditată. A se vedea în
acest art. 3 din Ordinul ministrului educației naționale nr. 5382/2016, disponibil la
https://www.edu.ro/sites/default/files/fisiere%20articole/OMENCS%205.382_2016.pdf.
15 Pe care, pentru uşurinţa expunerii le vom reproduce în cele ce urmează:
„C. Studentul-doctorand
ART. 164 - (1) Pe parcursul desfăşurării studiilor universitare de doctorat, persoana înscrisă în programul de studii
are calitatea de student-doctorand. Studenţii-doctoranzi sunt încadraţi de către IOSUD sau oricare dintre membrii
IOSUD ca asistenţi de cercetare sau asistenţi universitari, pe perioadă determinată.
(1^1) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), studenţii-doctoranzi la forma de învăţământ cu frecvenţă redusă nu au
obligaţia de a fi încadraţi de către IOSUD ca asistenţi de cercetare sau asistenţi universitari, pe perioadă determinată.
(2) Pe toată durata activităţii, studentul-doctorand beneficiază de recunoaşterea vechimii în muncă şi specialitate şi de
asistenţă medicală gratuită, fără plata contribuţiilor la asigurările sociale de stat, la asigurările pentru şomaj, la
asigurările sociale de sănătate şi pentru accidente de muncă şi boli profesionale.
(3) Studentul-doctorand poate desfăşura activităţi didactice, potrivit contractului de studii de doctorat, în limita a 4-6
ore convenţionale didactice pe săptămână. Activităţile didactice care depăşesc acest nivel vor fi remunerate în
conformitate cu legislaţia în vigoare, intrând sub incidenţa Codului muncii, cu respectarea drepturilor şi obligaţiilor ce
revin salariatului şi cu plata contribuţiilor datorate, potrivit legii, la asigurările sociale de stat, la asigurările pentru
şomaj, la asigurările sociale de sănătate şi pentru accidente de muncă şi boli profesionale.
ART. 165 - (1) Perioada desfăşurării studiilor universitare de doctorat este asimilată, conform legislaţiei în domeniul
pensiilor, pentru stabilirea stagiului de cotizare, cu excepţia cazului în care studentul-doctorand realizează venituri
pentru care plăteşte, în această perioadă, contribuţii la asigurările sociale.
(2) După susţinerea tezei de doctorat, IOSUD eliberează o adeverinţă care atestă perioada în care studentul-doctorand
a urmat studiile universitare de doctorat.”

476
acesta din urmă era simplu cursant ori avea calitatea de cercetător pe parcursul studiilor mai ales
întrucât posibilitatea de acces în profesia didactică nu era condiţionată de obţinerea titlului de doctor
(amintim în acest sens situaţiile lectorilor universitari doctoranzi).
Schimbarea de paradigmă sistemică operată de Legea nr. 1/2011 a afectat sistemul de
învăţământ din mai multe perspective pe care nu vom insista decât marginal 17. Astfel, deţinerea
titlului de doctor a devenit condiţie obligatorie de acces în funcţia didactică universitară. Aceasta,
combinată cu eliminarea funcţiei didactice de preparator universitar (a cărei normă didactică şi de
cercetare a intrat în conţinutul contractului de studii universitare de doctorat) 18 a dat naştere
necesităţii (stipulată de altfel şi în lege) încadrării studentului-doctorand (pe parcursul studiilor
doctorale) la IOSUD în calitate de asistent universitar doctorand, respectiv asistent de cercetare
doctorand.
Procesul Bologna a creat premisele unui învăţământ superior organizat pe cicluri aşa
numit de „masă”. În acest sens, inclusiv studiile de doctorat, studii superioare pe care le-am apreciat
pe vechea legislaţie ca fiind dedicate unor categorii de persoane strict determinate și restrânse
numeric, au devenit de „masă” ceea ce a creat premisele unei „inflaţii” de studenţi-doctoranzi foarte
dificil de gestionat (din punct de vedere al resurselor umane) de către universităţi (chiar dacă
legiuitorul, anticipând aceste neajunsuri şi dornic să închidă aşa-zisele fabrici de diplome, a limitat
numeric granturile de studii doctorale, a limitat numeric la 8 doctoranzi/conducător de doctorat, a
creat premisele pentru ca mai mulţi conducători de doctorat să-şi piardă această calitate, a restrâns
prin varii procedee posibilitatea unei universităţi de a deveni IOSUD etc.).
În esenţă, studentul-doctorand, la momentul apariţiei Legii nr. 1/2011, trebuia să ia locul
preparatorului universitar, în opinia noastră şcolile doctorale devenind efectiv „pepiniere” de cadre
didactice pentru învăţământul superior, respectiv pentru cercetarea românească. Că aceasta a fost
intenţia legiuitorului o desprindem din interpretarea prevederilor art. 164 şi 165 din Legea nr.
1/2011.
Importantă ne apare şi interzicerea (iniţială) desfăşurării studiilor doctorale altfel decât
cu frecvenţă. Aceasta, combinată cu încadrarea studentului-doctorand la IOSUD şi repartizarea unei
norme didactice (4-6 ore) ar fi trebuit să ducă, în opinia noastră, la desfăşurarea efective a muncii
doctorandului în campusul universitar, 8 ore/zi, 40 ore/săptămână. Este adevărat că textul legal
consacră posibilitatea iar nu obligativitatea ca doctorandul să desfășoare activități didactice
neremunerate de 4-6 ore/săptămână însă este greu de crezut că doctorandul ar găsi motive să
renunțe la această posibilitate în condițiile admiterii la doctorat la frecvență. În acest sens trimitem
și la faptul că pe de-o parte textul legal stipulează fără dubiu că încadrarea înseamnă contract
individual de muncă pe durată determinată (cu durată de 3 ani cu posibilitatea de prelungire până la
5 ani) iar pe de altă parte studentul doctorand care îşi depăşeşte norma didactică poate fi remunerat
(fie prin cumul fie în sistem plata cu ora).
Apreciem că legiuitorul a urmărit iniţial ca doctorandul să îşi facă oarecum „intrarea” în
lumea universitară pe parcursul proiectului de cercetare, să se familiarizeze cu exigenţele acestui
mediu deosebit de solicitant şi, în funcţie de vocaţie şi pregătire (ghidat desigur şi de cadrele
didactice titulare ale universităţii, inclusiv conducătorul de doctorat şi comisia de îndrumare), să se
orienteze spre cariera didactică.
Cu alte cuvinte, studiile de doctorat (golite de stimulentul financiar prin eliminarea din
legislaţia privind salarizarea a sporului pentru deţinerea titlului ştiinţific de doctor19 şi solicitate

16 A se vedea supra I.1.1. şi M.V. Ciobanu, M. Prună, S. Dragnea, A. Zabalovici, Op.cit.

17 A se vedea pe larg P. Băltăţeanu, A. Băncilă, Brief Critical Considerations with regard to Regulations of Doctoral
Studies, Acta Universitatis Danubius. Juridica, Vol 8, No 2 (2012).
18
Ne bazăm raționamentul pe constatarea că în vechea reglementare, funcția didactică de preparator universitar avea o
normă didactică de 4-6 ore (art. 86 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 128/1997) iar în noua reglementare asistentul universitar
doctorand are o normă didactică comparabilă dar luăm în considerare și faptul că prevederea legală oferă posibilitatea
doctorandului de a presta activități didactice neremunerate în cuantum de 4-6 ore pe săptămână.
19 A se vedea în acest sens Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri
publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, în prezent abrogată şi,

477
pentru accesul în profesia didactică universitară20) ar fi devenit tentante doar pentru aceia care
doreau efectiv să îmbrăţişeze cariera didactică21. Aceştia din urmă ar fi fost în acelaşi timp
impulsionaţi să producă plus valoare ştiinţifică pe calea doctoratului ştiinţific singurul apt potrivit
legii să asigure îndeplinirea condiţionalităţii de acces în funcţia didactică. Or, acest tip de doctorat
se organiza, iniţial, doar la forma de învăţământ cu frecvenţă, „cercul” închizându-se.
Ulterior, din diverse raţiuni (de oportunitate, politice, ş.a.m.d.), prevederile legale au
fost amendate, în prezent studiile doctorale putând fi desfăşurate atât cu frecvenţă cât şi cu frecvenţă
redusă (art. 140 din Legea nr. 1/2011). Apreciem că această modificare nu a fost corelată însă cu
prevederea din Legea nr. 1/2011 referitoare la formele de studii universitare de doctorat, mai exact
doctorat ştiinţific şi doctorat profesional. Astfel:
- potrivit art. 158 alin. (6) din Legea nr. 1/2011, programele de studii universitare de
doctorat sunt de două tipuri, doctorat ştiinţific şi doctorat profesional. Doctoratul ştiinţific, care
reprezintă condiţie de acces în învăţământul universitar, se poate organiza doar cu frecvenţă, art.
158 alin. (6) lit. a). În opinia noastră, această normă este cea specială în materie.
Potrivit art. 140 alin. (4), (41) şi (42), studiile universitare de doctorat se organizează de
regulă cu frecvenţă putând fi organizate şi la forma fără frecvenţă în funcţie de reglementările
interne ale fiecărei universităţi – efectul principal fiind acela că studenţii-doctoranzi înmatriculaţi la
studii organizate la forma cu frecvenţă redusă nu trebuie să fie încadraţi în muncă ca asistenţi
universitari doctoranzi, respectiv asistenţi universitari de cercetare doctoranzi. În opinia noastră,
inclusiv raportat la modul de aşezare în textul legal, aceasta este norma generală, motiv pentru care
apreciem că, aparent, în prezent, în continuare nu se pot organiza studii universitare de doctorat
ştiinţific la forma fără frecvenţă. Remarcăm totuşi că aceeaşi normă generală a introdus posibilitatea
ca IOSUD să îşi organizeze studiile doctorale (chiar dacă nu stipulat expres dar altfel nici nu s-ar
justifica) în conformitate cu principiul autonomiei universitare raportat la o metodologie elaborată
de ministerul de resort (care nu există la acest moment). Această opțiune lasă deschisă calea
desfăşurării de doctorat ştiinţific la forma cu frecvenţă redusă, cu alte cuvinte permite ca:
- pe de o parte, în contra spiritului iniţial al reglementării legale, să poată acceadă în
funcţia didactică persoane care nu au luat contact cu comunitatea universitară cotidian şi obişnuit
din postura de angajat al IOSUD;
- pe de altă parte, să elimine condiţionalităţile ce limitau caracterul de masă al ciclului
III de studii universitare (atâta vreme cât nu există necesitatea încadrării, orice persoană poate să
urmeze doctoratul ştiinţific).
Există însă, în opinia noastră, un mare caveat, şi anume că atâta vreme cât autonomia
universitară se corelează cu răspunderea publică a instituţiei de învăţământ superior, fiecare decizie
cu privire la organizarea și desfășurarea programelor de studii universitare, de orice nivel, trebuie
cântărită cu maximă atenție din aceasta putând decurge consecințe juridice variate, faste ori nefaste.
Revenind la regula generală în ce priveşte studiile universitare de doctorat, frecvenţa şi
încadrarea în muncă a studentului-doctorand la IOSUD, textul legal stipulează că pe toată durata
activităţii, doctorandul beneficiază de recunoaşterea vechimii în muncă şi specialitate şi de asistenţă
medicală gratuită, fără plata contribuţiilor la asigurările sociale de stat, la asigurările pentru şomaj,
la asigurările sociale de sănătate şi pentru accidente de muncă şi boli profesionale. De asemenea,
perioada desfăşurării studiilor universitare de doctorat este asimilată, în cazul doctorandului
încadrat, conform legislaţiei în domeniul pensiilor, pentru stabilirea stagiului de cotizare, cu
excepţia cazului în care studentul-doctorand realizează venituri pentru care plăteşte, în această
perioadă, contribuţii la asigurările sociale, în acest sens, după susţinerea tezei de doctorat, IOSUD

respectiv, Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010, cu modificările şi completările ulterioare.
20 Art. 301 şi urm. din Legea nr. 1/2011.
21
Nu ascundem constatarea că aceste studii universitare nu ar fi putut fi urmate efectiv decât de persoane cu
posibilitatea materială de a se întreține pe durata studiilor; o activitate doctorală desfășurată la forma cu frecvență
nefiind remunerată precum activitatea didactică desfășurată de un asistent universitar titular. Așadar, încă o limitare în
fapt a posibilității de urmare a studiilor universitare de doctorat.

478
eliberează o adeverinţă care atestă perioada în care studentul-doctorand a urmat studiile universitare
de doctorat.

2.2. Prevederi incidente cuprinse în Codul studiilor universitare de doctorat

Filosofia cuprinsă în Legea nr. 1/2011 relativă la statutul de angajat al IOSUD deţinut
de studentul-doctorand, este continuată de Codul studiilor universitare de doctorat, document
aprobat prin H.G. nr. 681/2011.
În acest sens, subliniem că actul menţionat cuprinde dispoziţii exprese referitoare la
încadrarea în muncă a studentului doctorand (regula potrivit Legii nr. 1/2011, aşa cum am prezentat
anterior la pct. 2.1 din prezenta). În acest sens trimitem atât la art. 35 cât şi la art. 37 din cod.
Potrivit art. 35, medicii rezidenţi au dreptul să cumuleze (prin urmarea studiilor doctorale) statutul
de medic-rezident cu cel de asistent universitar, respectiv asistent de cercetare, fiind retribuiţi
potrivit legii pentru aceste activităţi. Art. 37 dispune, cu titlu de normă generală, cu privire la
încadrarea studenţilor-doctoranzi la IOSUD şi cuprinde dispoziţii referitoare la modalitatea de
întocmire a statelor de funcţii didactice ale şcolilor doctorale şi la angajarea personalului de către
acestea din urmă. Cu alte cuvinte, studenţii-doctoranzi, înscrişi la un program de studii universitare
derulat la forma cu frecvenţă trebuie încadraţi la şcoala doctorală respectivă cu contract individual
de muncă pe durată determinată. Mai mult, pentru a întări toate cele mai sus menţionate, alin. (4) al
aceluiaşi articol consacră expres posibilitatea ca studenţii-doctoranzi să fie retribuiţi pentru
activităţile didactice desfăşurate peste norma didactică înscrisă în contractul de studii universitare
de doctorat (de 4-6 ore convenţionale) prin înscrierea modalităţii tehnice de acţiune; astfel, statele
de funcţii ale şcolii doctorale urmând a cuprinde posturi vacante din care studenţii-doctoranzi să
poată fi plătiţi.
Raportat la aceste aspecte, putem aprecia că concursul de admitere la studii universitare
de doctorat la forma cu frecvenţă constituie un veritabil interviu de angajare întrucât rezultatul său îl
constituie încheierea unui contract ce conţine elemente de natura contractului individual de muncă.
Subliniem că ne-am referit doar la elemente de natura unui astfel de contract şi nu la un contract
individual de muncă pur şi simplu întrucât contractul de studii universitare de doctorat ne apare în
linii foarte mari ca un contract de tipul celui de ucenicie la locul de muncă 22 cu o sumă
semnificativă de particularităţi ce decurg din statutul cadrelor didactice.
Fără a face o paralelă detaliată între cele două contracte (contractul de ucenicie şi
contractul de studii universitare de doctorat), dorim să evidențiem în cele ce urmează că asemănarea
dintre cele două instrumente juridice este evidentă și prezintă interes pentru prezentul studiu. Nu am
merge până într-acolo încât să calificăm contractul de studii universitare de doctorat drept o formă
particulară a contractului de ucenicie care la rându-i ar fi o formă particulară a contractului
individual de muncă pe durată , însă această asemănare poate sta la baza unui studii comparativ care
prin prisma analogiei să releve cele mai importante elemente ale instituției juridice a doctoratului și,
evident, ale statutului juridic al doctorandului.
Spre exemplu, un contract de ucenicie va cuprinde, potrivit art. 6 alin. (5) din Legea nr.
279/2005, pe lângă elementele obligatorii ale contractului individual de muncă, şi următoarele
clauze referitoare la: „a) denumirea calificării pe care urmează să o dobândească ucenicul; b)
denumirea furnizorului de formare care desfăşoară programul de formare profesională prin ucenicie
la locul de muncă; c) numele coordonatorului de ucenicie şi calificarea acestuia; d) locul/locurile în
care se desfăşoară activitatea de formare profesională; e) durata necesară pregătirii teoretice şi
practice prin ucenicie la locul de muncă; f) obligaţiile suplimentare ale angajatorului; g) obligaţiile
ucenicului; h) alte clauze, potrivit legii.”
În această ordine de idei, potrivit art. 23 din Codul studiilor universitare de doctorat,
„contractul de studii universitare de doctorat cuprinde cel puţin următoarele informaţii: a) datele de

22 A se vedea în acest sens, pe larg, Legea nr. 279/2005 privind ucenicia la locul de muncă, republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 498 din 7 august 2013. Potrivit acestei legi, ucenicia reprezintă formarea profesională
realizată la locul de muncă în baza unui contract de ucenicie, contract care cuprinde şi un program de formare
profesională prin ucenicie la locul de muncă.

479
identificare ale studentului-doctorand şi ale conducătorului de doctorat; b) date despre IOSUD şi
şcoala doctorală; c) tema de cercetare aleasă; d) cuantumul lunar al bursei, după caz; e) cuantumul
taxei de studiu, după caz; f) limba în care se redactează şi se susţine teza de doctorat – limba
română, limba unei minorităţi naţionale sau o limbă de circulaţie internaţională; g) termenul de
finalizare a tezei de doctorat; h) condiţiile de prelungire a termenului de finalizare a tezei de
doctorat; i) cuantumul activităţilor didactice pe care studentul-doctorand se angajează să le
desfăşoare şi perioada în care se desfăşoară acestea, conform art. 164 alin. (3) din Legea nr.
1/2011.”

2.2.1. Drepturi şi obligaţii ale studentului-doctorand cuprinse în Codul studiilor

universitare de doctorat
Drepturile şi obligaţiile studentului-doctorand sunt cuprinse în principal în art. 71 pct. 1
şi 2 din Codul studiilor universitare de doctorat după cum urmează:
- Drepturi (art. 71 pct. 1):
„a) să beneficieze de sprijinul, îndrumarea şi coordonarea conducătorului de doctorat,
precum şi a comisiei de îndrumare”;
Această prerogativă a doctorandului trebuie înțeleasă în opinia noastră prin raportare la
obligația corelativă de la art. 71 pct. 2 lit. c) din cod și anume ca decurgând din participarea activă a
studentului doctorand la viața comunității universitare. Cu alte cuvinte, studentul-doctorand, este
membru activ al comunității universitare; el nu este izolat ci acționează în consonanță cu restul
personalului și contribuie la dezvoltarea comunității, dezvoltare la care nu ar putea lua parte activă
pe deplin dacă nu ar fi ghidat, direcționat, îndrumat de cei care îl au în pază (pe calea proiectului de
cercetare) – conducătorul de doctorat și comisia de îndrumare. Acest sprijin se poate concretiza prin
forme dintre cele mai diverse de la intervenția directă a conducătorului de doctorat pe fondul
proiectului de cercetare, până la stabilirea de direcții, verificări de activități, recomandări scrise ale
comisiei etc.
„b) să participe la seminarele sau reuniunile de lucru ale personalului de cercetare-
dezvoltare din cadrul IOSUD atunci când sunt în discuţie teme relevante pentru studiile universitare
de doctorat;”
Reprezentativitatea și participarea activă a studentului doctorand la viața comunității
IOSUD se manifestă, pe lângă posibilitatea (prevăzută la art. 71 pct. 1 lit. c) din cod) de a avea
reprezentanți aleși în forurile de conducere colectivă, inclusiv prin prezența (implicit ca urmare a
invitării) acestuia la acele ședințe, consfătuiri etc. care vizează programul de studii universitare de
doctorat. O astfel de abordare ni se pare firească ținând cont de specificul programului în sine. Atfel
spus, apreciem că această prerogativă include posibilitatea ca studentul-doctorand să ia parte, în
mod activ (inclusiv cu drept de vot raportat la calitatea acestuia de asistent universitar doctorand,
respectiv asistent de cercetare) la luarea deciziiilor care vizează studiile doctorale.
„c) să fie reprezentat în forurile decizionale ale şcolii doctorale, potrivit prevederilor
prezentului cod;”
Fără a intra prea mult în detalii, arătăm că o consecință firească a concepției legale de
învățământ centrat pe student, este reprezentarea studentului, indiferent de ciclul de studii la
organismele decizionale legal constituite la nivelul IOSUD.
În acest sens:
- potrivit art. 9 alin. (5) din cod, „cel puţin un membru al CSUD este ales prin votul
universal, direct, secret şi egal al studenţilor-doctoranzi din cadrul şcolilor doctorale din IOSUD” –
ceea ce oferă garanța că cel puțin unul dintre membrii CSUD este student-doctorand iar
- potrivit art. 14 alin. (2) din cod, „din consiliul școlii doctorale fac parte studenţi-
doctoranzi în proporţie de 20%, rotunjit în plus dacă este cazul”.
„d) să beneficieze de logistica, centrele de documentare, bibliotecile şi echipamentele
şcolii doctorale şi ale IOSUD pentru elaborarea proiectelor de cercetare şi a tezei de doctorat;”
Așa cum am arătat mai sus, studentul-doctorand beneficiază de sprijin din partea
IOSUD pe întreaga durată a proiectului de cercetare finalizat prin susținerea publică. Am trimis

480
anterior la sprijinul de care beneficiază din partea conducătorului de doctorat și comisiei de
îndrumare. Este evident că studentul-doctorand are nevoie și de sprijin „material”, motiv pentru
care acesta, atât ca angajat al IOSUD cât mai ales ca membru al comunității universitare,
beneficiază de accesul la baza materială a IOSUD.
„e) să se înscrie la cursurile şi seminarele organizate de alte şcoli doctorale;”
Apreciem că o posibilă justificare pentru includerea unui astfel de drept (și implicit
pentru obligarea în acest sens a IOSUD) s-ar putea referi la situația în care, din exces de zel, pentru
a asigura că cercetarea doctorandului nu este perturbată de înscrierea acestuia în mai multe activități
mari consumatoare de timp și efort, unele școli doctorale să îngrădească posibilitatea acestuia de a
participa la cursuri și seminarii organizate de alte școli doctorale. Legiuitorul dă posibilitatea
doctorandului ca în cursul procesului său de pregătire să își aleagă parcursul de documentare cu
asumare în deplină cunoștință de cauză a urmărilor.
„f) să lucreze împreună cu echipe de cercetători din cadrul IOSUD sau din cadrul unor
unităţi de cercetare-dezvoltare care au încheiat acorduri sau parteneriate instituţionale cu IOSUD;”
Referitor la acest drept al studentului-doctorand apreciem că formularea din cuprinsul
codului este de natură să responsabilizeze IOSUD în sensul obligării acesteia la a-și crea
mecanismele necesare pentru ca studenții-doctoranzi să poată participa la proiecte de cercetare
alături de echipele de cercetători proprii. Astfel de mecanisme pot include fără însă a se limita la:
proceduri de aplicare la proiecte care să implice și participarea studenților doctoranzi, mecanisme
de evaluare internă care să puncteze în mod diferit eligibilitatea diferitelor programe în funcție de
participarea studenților doctoranzi și astfel să stimuleze această implicare, oferirea de facilități
diverse studenților-doctoranzi etc.
„g) să beneficieze de mobilităţi naţionale sau internaţionale;”
În legătură cu acest drept al studentului-doctorand, pe lângă aprecierile anterioare
relative la participarea activă a studentului-doctorand la viața comunității didactice a IOSUD,
reamintim statutul de student al doctorandului ceea ce implică în mod evident dreptul studentului-
doctorand, aidoma oricărui student din instituția de învățământ universitar, de a beneficia de
mobilități naționale sau internaționale.
„h) să beneficieze de sprijin instituţional pentru a participa la conferinţe sau congrese
ştiinţifice, ateliere de lucru, şcoli de vară ori iarnă şi seminare naţionale şi internaţionale în
domeniul de specializare în care şi-a ales teza de doctorat;
i) să participe la sesiunile de comunicări ştiinţifice organizate de şcoala doctorală sau/şi
de IOSUD;”
Nu vom insista pe drepturile mai susmenționate întrucât apreciem că, pe de-o parte
conținutul acestora este evident și clar iar, pe de altă parte că o scurtă argumentație ce se poate grefa
pe acestea din urmă s-a efectuat în cuprinsul prezentei secțiuni.
„j) să fie informat cu privire la curriculumul studiilor universitare de doctorat din cadrul
şcolii doctorale.”
În legătură cu acest din urmă drept căruia îi este asociată obligația corelativă a IOSUD
de informare efectivă, apreciem că este de esența oricărui program de studii informarea cursantului
cu privire la organizarea acestuia în cele mai intime detalii, cursurile universitare de doctorat
nefăcând excepție.
În esență și ca o scurtă concluzie, suntem de părere că aceste drepturi sunt o combinaţie
între drepturile oricărui cursant la o instituţie de învăţământ superior şi drepturi specifice cadrelor
didactice (aspect explicabil raportat la poziţia studentului-doctorand şi la cele anterior precizate în
prezentul material) iar exerciţiul acestor drepturi depinde în mod covârşitor de participarea activă la
viața comunității IOUSD de către studentul-doctorand inclusiv prin respectarea obligaţiei sale de a
fi în legătură permanentă cu conducătorul de doctorat.
- Obligaţii (art. 71 pct. 2):
„a) să respecte orarul stabilit împreună cu conducătorul de doctorat şi să îşi
îndeplinească obligaţiile de susţinere a lucrărilor şi de prezentare a rezultatelor cercetării;

481
 b) să prezinte rapoarte de activitate conducătorului de doctorat şi comisiei de îndrumare
ori de câte ori i se solicită;
c) să fie în legătură permanentă cu conducătorul de doctorat;
d) să respecte disciplina instituţională.”
Spre deosebire de obligațiile ce s-ar putea regăsi întrun contract de ucenicie sau de
muncă (la care am făcut referire în cuprinsul prezentului material ca fiind contracte asemănătoare cu
cele de doctorat raportat la obligativitatea încadrării studentului-doctorand de către IOSUD aidoma
unui angajat oarecare), obligațiile studentului-doctorand ne apar cu mult mai puțin numeroase. Din
analiza acestora s-ar putea deduce inclusiv o relaxare semnificativă de regim destinată evident
stimulării creativității și eficienței doctorandului „eliberat” de constrângerile specifice unui angajat
pentru realizarea unui proiect de cercetare de calitate. În esență obligațiile acestuia se limitează la
cele comune oricărui cursant și se referă la buna desfășurare a procesului didactic, excepție făcând
obligația de respectare a disciplinei instituționale, noțiune în care puutem încadra: programul orar,
norme de sănătate și securitate în muncă, norme de protecție și stingere a incendiilor, norme de
protecție a informațiilor clasificate etc.
Din acest punct de vedere, remarcăm diferența dintre contractul de studii universitare de
doctorat și un contract individual de muncă propriu-zis și constatăm un aspect care poate fi atribuit
necorelării dintre diferitele texte ale Legii nr. 1/2011. Pe de-o parte se vorbește despre încadrarea
studentului-doctorand pe durată determinată cu o posibilă normă didactică de 4-6 ore. Pe de altă
parte, potrivit art. 287 alin. (22), „Suma totală a orelor de muncă dintr-o normă didactică sau de
cercetare, realizată prin cumularea ponderilor activităţilor prevăzute la alin. (1), este de 40 ore pe
săptămână”. Mai mult, obligația de la art. 71 pct. 2 lit. a) din cod face trimitere la orarul stabilit
împreună cu conducătorul de doctorat ceea ce ar putea trimite inclusiv la un alt program orar decât
cel instituțional aspect care ar contraveni cu obligația de la art. 71 pct. 2 lit. d) referitoare la
respectarea disciplinei instituționale. În opinia noastră, doctoandul, pe parcursul studiilor doctorale
are obligația de a se achita de sarcinile de învățământ în cadrul programului orar al instituției în
termenele stabilite de conducătorul de doctorat în temeiul programului de pregătire aprobat în
prelabil de școala doctorală. Faptul că programul doctoral implică în primul rând documentare se
traduce în utilizarea de către doctorand a bazei materiale pusă la dispoziție de IOSUD dar și în
prezența acestuia în alte locații deținute de instituții terțe (bilblioteci, muzee, arhive etc.) ceea ce are
drept rezultantă o flexibilitate deosebită a activității doctorandului, menită, așa cum am apreciat mai
sus, la stimularea producerii de rezultate ale cercetării originale și de interes.

3. Concluzii
Calitatea de student-doctorand ne apare ca fiind mai încărcată de sens decât cea de
simplu student ori masterand raportat la impunerea deținerii titlului de doctor drept o condiție
esențială pentru accesul în cariera didactică în învățământul superior.
Așadar, candidarea pentru și, respectiv, ocuparea unui loc de cursant la studii
universitare de doctorat nu mai este doar o alegere dictată din punct de vedere psihologic de diferite
nevoi (de recunoaștere, de participare etc.) ci devine o alegere de viață, o opțiune de carieră.
Prevederile legale incidente nu fac altceva decât să consfințească această abordare prin includerea
studentului-doctorand în rândul cadrelor didactice, respectiv de cercetare, ale instituției în procesul
educațional. În acest sens, studentul-doctorand devine, în funcție de context, atât formabil, cât și
formator ceea ce este de natură să îi înlesnească accesul la statutul de cadru didactic „definitiv”.
Doctoratul ne apare ca o veritabilă stagiatură ori ucenicie specifică învățământului superior și în
aceste condiții dobândește o serie de valențe în plus față de celelalte cursuri universitare.
În ultimii 4 ani, remarcăm că atenția mass-media pare a se fi pironit pe tema studiilor
universitare de doctorat. Cauzele acestei atenții sunt multiple: de la nevoia de a întreține atenția și
interesul publicului și până la dorința de a scoate la lumină prestația unui student-doctorand în
funcție de apartenența politică și de conjuncturi mai mult sau mai puțin obscure. Cert este că
materia studiilor doctorale beneficiază în prezent de un vast capital negativ de imagine, fiind în
opinia noastră nevoie de eforturi susținute pentru reabilitarea acesteia. Una dintre modalitățile

482
eficiente de acțiune constă în popularizarea rezultatelor obținute de studenții-doctoranzi încadrați la
IOSUD în materie de cercetare, rezultate pe care să se bazeze demersurile lor doctorale ulterioare.
În acest context, statutul de asistent universitar doctorand respectiv de asistent de cercetare
doctorand stabilit în lege nu poate decât să favorizeze plus-valoarea și performanța prin
mecanismele de audit proprii IOSUD.
Apreciem de asemenea că doctoratului ar trebui să i se acorde atenția cuvenită din
partea tuturor factorilor implicați dar mai ales din partea IOSUD întrucât în ultimă instanță aceasta
din urmă are cel mai mult de câștigat de pe urma unui doctorat derulat cu succes. Pe lângă
asigurarea unei veritabile rezerve de cadre ddidactice și tineri cercetători de valoare, de pe seama
muncii doctoranzilor IOSUD capătă recunoaștere, clasare favorabilă în domeniul cercetării și mai
ales granturi de studii suplimentare. Fără a insista pe aspectul fondurilor financiare suplimentare
care pot fi câștigate ca urmare a activității școlilor doctorale (aspect deloc de neglijat, evident că
resursa materială este deosebit de importantă pentru un proces didactic de calitate), dorim să punem
accent pe scopul ultim (în opinia noastră) a studiilor doctorale și anume acela de a forma resursa
umană (resursă de această dată indispensabilă unui proces didactic de succes). Dacă se va avea în
vedere acest aspect atunci studiile doctorale își vor căpăta importanța cuvenită și se vor poziționa
corespunzător pe eșichierul studiilor universitare în primul rând și în matricea activităților derulate
de universități în al doilea rând.

Referințe bibliografice
1. P. Băltăţeanu, A. Băncilă, Brief Critical Considerations with regard to Regulations of
Doctoral Studies, Acta Universitatis Danubius. Juridica, Vol 8, No 2 (2012)
2. M. V. Ciobanu, M. Pruna, S. Dragnea, A. Zabalovici, Raport – baza legală a
studiilor doctorale, material disponibil la http://www.studii-doctorale.ro/UserFiles/File/Rapoarte/
Raport%20analiza20acte%20normative.pdf, consultat la 19.04.2017, ora 11
3. N. Ilie, Sociologia procesului de la Bologna, text disponibil la
https://dreptmd.wordpress.com/referate/sociologia-juridica/sociologia-procesului-de-la-bologna/,
consultat la 19.04.2017, ora 11

483
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND FENOMENUL INFRACȚIONAL
ÎN DOMENIUL SILVIC

GENERAL CONSIDERATIONS REGARDING THE CRIME

PHENOMENON IN THE FORESTRY FIELD
Drd. BENȚA Anca - Elena
Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Şcoala Doctorală Drept
ancabenta@yahoo.com

Abstract (ro): După anul 1990, cadrul legislativ existent în domeniul silvic, dar și
cel ulterior adoptat, nu au reglementat condiții concrete, necesare pentru asigurarea
pazei fondului forestier naţional, în vederea prevenirii şi combaterii contravenţiilor şi
infracţiunilor în domeniul silvic.
Fenomenul infracțional în domeniul silvic a cunoscut o amploare deosebită în
ultimii ani, generată de o serie de factori, începând cu cei sociali, continuând cu factorii
economici, la care se adaugă carenţele din educaţia oamenilor, dar şi din mentalitatea
unora, şi nu în ultimul rând menţionăm sărăcia, dorinţa de înavuţire rapidă pe orice cale,
fără a fi o enumerare completă a acestora. Factorul preponderent este corupţia existentă
la toate nivelurile, la care se adaugă dorinţa de îmbogăţire rapidă a unor persoane prin
orice mijloace, dar şi neimplicarea organelor statului care trebuiau să ia măsuri în acest
sens, au dus, în timp, la crearea condiţiilor propice pentru săvârşirea faptelor ilegale în
domeniul silvic, a căror consecinţe grave se revarsă nu doar asupra populaţiei, ci şi
asupra mediului înconjurător.
Complexitatea acestui fenomen a depăşit sfera de interes dintr-un anumit
domeniu, el devenind o problema a întregii societăţi prin implicaţiile sale.
Studierea și combaterea fenomenul infracțional din domeniul silvic ocupă un loc
important în activitățile diferitelor autorități și instituții publice având în vedere
amploarea și complexitatea acestuia, dar și consecințele și urmările grave pe care le
produce.

Cuvinte-cheie: infracțiuni silvice, fenomen infracțional, cause.

Abstract (en): After 1990, the existing legislative framework in the forestry field
and the subsequently adopted not covered concrete conditions necessary to ensure the
national forest capital to prevent and combat offenses and criminal offenses in forestry
field.
The criminal phenomenon in the forestry field has been extended in recent years
and caused by several factors, from the social factors, continuing to economic factors,
to which we can add the lack in people’s education, as well as some persons’ mentality
and, last but not least, we mention poverty and the wish to get rich under any
circumstances, without a complete listing them. The mainly factor is the corruption at
all levels, plus the desire rapid enrichment of individuals by any means, but also the
lack of involvement of the government institutions, which were supposed to take
measures in this direction have led in time to creating conditions for committing illegal
acts in forestry, which overflows serious consequences not only on the people but also
on the environment.
The complexity of this phenomenon exceeded the interest area in a particular
field, it becomes a problem of the whole society through its implications.

484
 Studying and combating the crime phenomenon in the forestry field occupies an
important place in the activities of the public authorities and institutions of the state
considering the extent and complexity of this phenomenon, and the serious
consequences it produces.

Keywords: forest criminal offenses, criminal phenomenon, causes.

1. Introducere
După anul 1990, transformările și schimbările intervenite în societatea românească, în
viața economică și socială, dar și în mentalitatea oamenilor, la care se adaugă lipsa unor
reglementări legislative noi, corespunzătoare acestor schimbări, au avut o serie de consecinţe
negative asupra fondului forestier naţional, creându-se mari prejudicii inclusiv mediului
înconjurător.
Insuficiența legislativă și lipsa de reacție a autorităților și instituțiilor publice au dus la
o creștere a actelor ilegale în domeniul silvic.
În ultimii ani, am asistat la o amploare a fenomenului infracțional în domeniul silvic,
fenomen ce a ajuns la cote alarmante în momentul de față, reflectate în numărul mare al
infracţiunilor şi contravenţiilor silvice săvârșite.
Aceste aspecte reclamă adoptarea unor măsuri urgente în vederea limitării și combaterii
fenomenului infracţional în domeniul silvic.

2. Cauze care generează acţiuni ilegale în domeniul silvic

Starea actuală a fenomenului infracţional necesită o atenţie sporită în vederea
contracarării eficiente a acestuia. În legătură cu acest fenomen infracţional, pe lângă faptul că au
fost constatate cote alarmante, diferenţa dintre criminaliatea reală şi criminalitatea descoperită este
considerabilă.
Un aspect important pentru cunoaşterea criminalităţii în domeniul silvic este studierea
cauzalităţii acestuia.
Cauzele concrete care au generat acţiunile ilegale, ce au dus la situaţia dezastruoasă în
care se află astăzi pădurile României le vom prezenta în continuare. Astfel, menţionăm:
a)Insuficiența legislaţiei silvice şi penale
Remarcăm faptul că, după decembrie 1989, în România nu a existat un interes deosebit
din partea autorităţilor şi a instituţiilor publice pentru apărarea şi protejarea pădurilor din România,
astfel că, în condiţiile noilor realităţi ale vieţii sociale şi economice, lipsa de reacție în aplicarea
dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată sau inexistenţa unor prevederi legale care să reglementeze
în mod concret protecţia pădurilor împotriva anumitor acţiuni ilegale, a fost determinată de anumite
acte de corupţie, anumite interese ale unor persoane ce ocupau funcţii înalte în stat.
Abia la nivelul anului 1996 interesul pentru protecţia pădurilor s-a cristalizat prin
adoptarea unor măsuri concrete în domeniul silvic, şi anume: adoptarea Codului silvic prin Legea
26/19961. Cu toate acestea, însă, anumite aspecte au rămas nereglementate, cum sunt de exemplu
cele referitoare la stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, aspecte care urmau a fi
reglementate prin legea specială2. Acest lucru s-a realizat abia în anul 2000 prin adoptarea Legii
nr.31/20003, abrogată prin Legea nr.171/20104.
b) Nerespectarea normelor silvice privind valorificarea masei lemnoase
Încălcarea normelor silvice privind valorificarea materialului lemnos au avut drept
urmare grave abuzuri, fiind comise o serie de ilegalităţi în privinţa organizării licitaţiilor pentru
valorificarea materialului lemnos, dar şi în privinţa altor activităţi ilicite. Astfel, au fost tăiaţi arbori

1
...Codul silvic, publicată în M.Of.nr. 93 din 8 mai 1996.
2
Textul legal conţinut în art.108 din Codul silvic prevedea că „Stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice se
reglementează prin lege specială”.
3
... privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice,
4
... privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, publicată în M.Of.nr. 513 din 23 iulie 2010.

485
nemarcaţi sau arbori neajunşi la maturitate, nefiind posibilă stabilirea exactă a cantităţii de masă
lemnoasă exploatată, cauzându-se în acest fel grave prejudicii fondului forestier naţional.
c) Faptele de corupţie
După anul 1990 cadrul legislativ existent a fost unul permisiv, ceea ce a alimentat
dorinţa de îmbogăţire rapidă a unor persone prin orice mijloace, pe fondul unei nepăsări a
autorităţilor publice competente. Din concluziile Raportului comisiei parlamentare de anchetă
privind situaţia economiei forestiere din România din 1998 aprobat prin Hotărârea Parlamentului
nr.5/20005 au reieşit nereguli alarmante. Dar în ciuda acestui fapt, nu au fost luate măsuri în ceea ce
priveşte schimburile ilegale de terenuri în dauna statului român, astfel că implicarea insuficientă a
autorităţile statului a afectat grav integritatea fondului forestier naţional prin infracţiunile săvârşite.
d) Consecinţele negative ale legilor proprietăţii6
O dată cu reconsituirea dreptului de proprietate pentru persoane fizice şi juridice asupra
unor suprafeţe de păduri în temeiul legilor proprietăţii au fost comise o serie de abuzuri.
Interpretarea eronată a acestor legi a permis reconstituirea dreptului de proprietate asupra pădurilor
doar pe baza declaraţiilor de martor, context în care, s-a ajuns ca atribuirea unor suprafeţe mari de
păduri să fie validată numai pe baza probelor cu martori, ceea ce este în dezacord cu prevederile
legale.
Aceste legi nu au prevăzut măsuri eficiente de contracare a tăierior abuzive de arbori
sau defrişărilor necontrolate, astfel că, în unele situaţii au fost eliberate adeverinţe de punere în
posesie pentru suprafeţe de păduri unor persoane fizice, după care, acestea au fost tăiate, iar lemnul
rotund a fost vândut unor societăţi comerciale.
Profitând de faptul că Legea nr.18/19917 şi Legea nr.1/20008 nu reglementau un
mecanism de punere în posesie, au existat situaţii în care membrii unor comisii locale şi judeţene au
hotărât punerea în posesie pentru suprafeţe de pădure mult mai mari, context în care, prejudiciile
aduse fondului forestier naţional au fost extrem de mari.
f) Gestionarea şi întreţinerea necorespunzătoare a fondului forestier
Un management defectuos şi nerespectarea regulilor instituite de regimul silvic, motivat
şi de lipsa fondurilor sau a personalului insuficient au dus la comiterea unor ilegalităţi. De
asemenea, inexistenţa unei evidenţe clare a materialului lemnos a dus la crearea premiselor unor
grave abuzuri, nereguli şi ilegalităţi săvârşite în activităţile de exploatare şi valorificare a
materialului lemnos.
g) Modul defectuos al pazei pădurilor
O altă cauză majoră în amplificarea fenomenului infracțional în domeniul public ce a
favorizat acţiunile ilicite ale infractorilor asupra pădurilor a fost modalitatea defectuoasă în care s-a
realizat paza pădurilor, situaţie care, a dus la o creştere de la an la an a volumului de arbori tăiaţi
ilegal. Acest aspect a fost reliefat de Curtea de Conturi a României în Raportul de audit „Situaţia
patrimonială a fondului forestier din România, în perioada 1990-2012”, întocmit în anul 2013.
Potrivit acestui Raport în perioada 1990-2011 tăierile ilegale de arbori s-au ridicat la peste 80
milioane mc de lemn, prejudiciul estimându-se la peste 5 miliarde de euro.

3. Factori şi condiţii care determină apariţia comportamentului delincvent specific

făptuitorilor acţiunilor ilegale din domeniul silvic
După anul 1990 cadrul legislativ existent în domeniul silvic, dar și cel ulterior adoptat
nu au reglementat condiții concrete, necesare pentru asigurarea pazei fondului forestier naţional, în

5
Publicată în M.Of.nr.63 din 14 februarie 2000.
6
Avem în vedere Legea nr.18/1991 fondului funciar, republicată, publicată în M.Of.nr.37 din 20 februarie 1991, Legea
nr.169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, publicată în M.Of.nr. 299 din 4
noiembrie 1997 şi Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor
forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, publicată în
M.Of.nr. 8 din 12 ianuarie 2000.
7
...fondului funciar
8
... pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit
prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997

486
vederea prevenirii şi combaterii contravenţiilor şi infracţiunilor în domeniul silvic, fenomenul
infracţional în domeniul silvic fiind generat de o serie de factori.
Fără a fi o enumerare completă, dintre factorii care au contribuit la amploarea acestui
fenomen menționăm, pe cei sociali, continuând cu factorii economici, la care se adaugă unele
carenţe din educaţia sau mentalitatea unor oameni, şi nu în ultimul rând, menţionăm sărăcia, dorinţa
de îmbogăţire şi înavuţire rapidă prin orice mijloace.
De asemenea, mai avem în vedere insuficienţa legislaţiei în materie, dar chiar şi
ambiguitatea legislaţiei vizând exploatarea şi valorificarea mesei lemnoase, susţinute de
culpabilizarea şi ineficienţa unor autorităţi publice, tablou la care se adaugă şi corupţia existentă în
sistemul de gospodărire şi pază a fondului forestier, în controlul financiar şi de gestiune, toţi aceşti
factori au cauzat prejudicii grave fondului forestier din ţara noastră.
Însă, factorul preponderent este corupţia existentă la toate nivelurile, însoţită de dorinţa
de înavuţire rapidă a unor persoane prin orice mijloace, dar şi neimplicarea organelor statului care
trebuiau să ia măsuri în acest sens, au dus în timp la crearea condiţiilor propice pentru săvârşirea
faptelor şi acţiunilor ilegale în domeniul silvic, a căror consecinţe grave se revarsă nu doar asupra
populaţiei, ci şi asupra mediului înconjurător.
În acest context, în anul 2015 a fost adoptată Legea nr.133/2015 9 prin care s-au adus
modificări substanţiale Codului silvic, în vederea contracarări fenomenului infracţional din
domeniul silvic.
Vom prezenta mai jos câteva categorii de factori ce au favorizat afectarea fondului
forestier naţional prin comiterea unor acţiuni ilegale.
a) Furtul materialului lemnos
Datorită acestui fenomen extrem de grav au dispărut păduri întregi de pe întinse
suprafeţe muntoase. Factorul favorizant în proliferarea acestui fenomen a fost lipsa de reacţie a
organelor statului care aveau atribuţii în prevenirea şi sancţionarea unor asemenea fapt ilicite.
Un procent considerabil din numărul infracţiunilor de tăiere sau scoatere din rădăcini de
arbori şi furtul acestora a fost săvârşită de persoanele cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate
şi au primit păduri ce constituiau enclave în pădurea statului. Cei mai îndârjiţi împotriva pădurii
sunt romii. Aceştia neavând mijloace de existenţă şi nici păduri în proprietate, taie şi fură atât din
pădurile private cât şi din cele publice. Dar cel mai tragic aspect vizează cazurile în care furturile
sunt săvârşite chiar de către cei care au ca atribuţii de serviciu paza şi protecţia pădurii.10
b) Păşunatul abuziv
Un alt factor important în cauzarea prejudiciilor aduse fondului forestier îl constituie
păşunatul abuziv. Proprietarii animalelor sau cei care au obligaţia pazei animalelor nu realizează sau
nu ţin cont de faptul că animalele respective pot produce distrugeri uriaşe printr-o singură păşunare,
mai cu seamă în ceea ce priveşte arborii tineri.
c) Infracţinile de corupţie
Infracţiunile de corupţie săvârşite în domeniul silvic au afectat grav fondul forestier
aducând prejudicii mari acestuia. După anul 1990, pe lângă faptul că volumul de arbori tăiaţi şi
care nu au putut fi justificaţi de către pădurari a crescut de la an la an, şi numărul faptelor de
corupţie săvârşite de personalul silvic sau de către acesta în complicitate cu alte categorii de
persoane au înregistrat creşteri considerabile.
d) Infracţiuni în legătură cu exploatarea şi valorificarea masei lemnoase
Aceste infracţiuni reprezintă o altă categorie de acţiuni ilegale ce aduc însemnate
pagube pădurilor. Factorii care duc la aceste acte ilegale sunt în unele situaţii lipsa de preocupare,
iar în altele, implicarea unor factori de decizie din sistemul Romsilva.
De asemenea, alte acţiuni prin care se aduc prejudicii sunt modul de selecție și marcare
a arborilor, inventarierea superficială, întocmirea imcompletă a oricăror inventare în scopul
neidentificării cu exactitate a materialului lemnos, la care se mai adaugă neutilizarea documentelor
aprobate prin acte normative şi nerespectarea modului de completare pentru transportul materialului

9
... pentru modificarea şi completarea Legii nr. 46/2008 - Codul silvic, publicată în M.Of.nr.411 din 10 iunie 2015.
10
I. Măgureanu, Regimul juridic al infracţiunilor silvice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.150.

487
lemnos, pentru depozitare şi prelucrarea acestuia, ajungându-se până la situaţia în care unele firme
de exploatare şi valorificare a masei lemnoase să nu deţină nici un fel de document privind
materialul lemnos, toate aceste activităţi au ca scop acoperirea furturilor unor mari cantităţi de masă
lemnoasă pe care le săvârşesc unii operatori economici.11
În acest context, în timp, au fost organizate pe anumite zone geografice, diferite reţele
care acoperă întregul proces: începând de la recoltarea şi exploatarea lemnului din pădure,
continuând cu aprovizionarea sub forma buştenilor şi cherestea, mergând mai departe pe segmentul
de transport, prelucrare şi comercializare a lemnului, ajungând ca la momentul de faţă, să vorbim de
adevărate reţele de crimă organizată în domeniul forestier.
e) Delapidarea şi abuzul în serviciu
Această categorie de infracţiuni este săvârşită în mod frecvent de către personalul cu
funcţii importante în structura Romsilva.
f) Falsificarea documentelor de evidenţă contabilă
Aceste acţiuni ilegale cauzează mari prejudicii statului, dar şi autorităţilor publice locale
prin neplata impozitului şi taxelor datorate bugetului de stat sau bugetelor locale.
Legat de aceste aspecte, tabloul infracţional poate fi completat cu infracţiunile de
contrabandă şi evaziune fiscală, acţiuni ilicite prin care se aduc prejudicii substanţiale fondului
forestier naţional, astfel că, în aceste situaţii nu poate fi cuantificată întreaga cantitate de lemn ieşită
în mod ilicit din fondul forestier naţional, iar recuperarea acesteia rămâne fără rezultate concrete.
g) Despăduririle şi defrişările ilegale
Mare parte dintre aceste acte ilegale au fost săvârşite de către cei împroprietăriţi în
temeiul Legii nr.18/1991. După reconstituirea dreptului de proprietate asupra pădurilor, persoanele
împroprietărite au produs grave prejudicii fondului forestier prin încălcarea normelor de conduită
prevăzute de lege şi nerespectarea regimului silvic. Astfel, că exploatarea necorespunzătoare a
pădurilor, despăduririle haotice şi defrişările ilegale au avut drept consecinţă o serie de
repercursiuni nu doar din punct de vedere material, dar şi din punct de vedere ecologic.
h) Infracţiuni de ultraj şi omor săvârşite împotriva personalului silvic
Punctul culminant în tabloul infracţional în domeniul silvic îl constituie infracţiunile de
ultraj, violență sau chiar omor împotriva personalului silvic. Din datele prezentate de RNP-
Romsilva, în ultima perioadă au fost înregistrate tot mai multe cazuri de violenţe şi agresiuni
aplicate asupra personalului silvic.12

4. Dinamica fenomenului infracţional în domeniul silvic

În România, în domeniul silvic, la fel ca şi în alte domenii, din nefericire, fenomenul
infracțional a luat amploare, ajungând în momentul de față la cote alarmante. Cauzele care au
determinat creşterea acestui fenomen au fost prezentate în secţiunea precedentă, aceste cauze
diversificându-se în ultimii ani. Complexitatea acestui fenomen nu se rezumă doar la domeniul de
referinţă, ci a depăşit sfera de interes vizată, el devenind o problema a întregii societăţi prin
implicaţiile sale.
Inundaţiile, calamităţile naturale, alunerările de teren din zona de nord a ţării, în special
zona Bistriţa, Dej, au fost explicate de către specialişti ca având drept cauză tăierile ilegale de arbori
şi defrişările masive de pădure ce au avut loc în zonă, cu consecinţe nefaste asupra comunităţilor
locale.
De asemenea, urmare a tăierilor ilegale şi distrugerii perdelelor forestiere în zona de sud
a ţării se constată o accentuare a fenomenului de deşertificare şi aridizare a zonei. Fenomenul
tăierilor ilegale nu a ocolit nici ariile naturale protejate, însă în aceste situaţii impactul negativ a fost

11
Ibidem, p.153.
12
Potrivit datelor prezentate de Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva, au crescut de patru ori agresiunile îndreptate
împotriva personalului silvic, în primele trei luni ale anului 2017 fiind înregistrate 12 cazuri de agresiune, faţă de 3, în
perioada similară a anului trecut. RNP – Romsilva administrează o suprafaţă de 3,14 milioane de hectare fond forestier
proprietate publică a statului şi, pe baze contractuale, aproximativ 1 milion de hectare fond forestier al unor unităţi
administrative sau aflat în proprietate privată; pe www.rosilva.ro accesat la 15.05.2017.

488
mult mai vizibil atât pe plan intern, dar mai ales pe plan extern, deoarece România este printre
puţinele ţări din Europa în care mai există pădurile virgine şi arii protejate însemnate.
Astfel, studierea și combaterea fenomenul infracțional din domeniul silvic ocupă un loc
important în activitățile diferitelor autorități și instituții publice având în vedere amploarea și
complexitatea acestuia, dar și consecințele și urmările grave pe care le produce.
De aceea, în ultima perioadă are loc un efort concertat al tuturor autorităţilor şi
instituțiilor publice cu atribuții în domeniu pentru contracararea și stoparea fenomenului
infracțional. În acest sens, una dintre priorităţile Poliţiei Române este asigurarea integrităţii fondului
forestier naţional, scop în care a desfăşurat numeroase acţiuni13. Potrivit Legii nr.133/2015,
Jandarmeria Română a primit noi atribuţii privind constatarea contravenţiilor şi infracţiunilor
silvice, precum şi efectuarea controlului circulaţiei materialelor lemnoase14. O noutate adusă de
modificările Codului Silvic vizează înfiinţarea Gărzii Forestiere15, instituţie ce se implică pregnant
în stoparea tăierilor ilegale şi contracararea fenomenului infracţional 16. De asemenea, Regia
Națională a Pădurilor - „Romsilva” a intensificat acţiunile de control al circulaţiei materialului
lemnos şi tăierile de arbori17. Nu în ultimul rând, menţionăm faptul că, instanţele judecătoreşti au
acordat o mai mare atenţie în soluţionarea cauzelor având ca obiect săvârşirea infracţiunilor
silvice18.
Cu toate că, în România există o colaborare strânsă la nivel instituţional, din datele
prezentate de instituţiile de mai sus, rezultă faptul că, numărul infracţiunilor silvice a crescut la
nivelul întregii ţări, iar combaterea fenomenului infracţional în domeniul silvic are rezultate mai
puţin remarcabile.
În ceea ce priveşte infracţiunile de mediu la nivel internaţional, în special cele din
domeniul forestier, acestea au intrat în atenţia diferitelor instituţii şi organisme internaţionale, dar şi
europene, având în vedere amploarea pe care a înregistrat-o în ultimii ani fenomenul infracţional în
domeniu.
Atât la nivel global, cât şi la nivelul Uniunii Europene există un efort comun din partea
tuturor statelor în vederea stopării fenomenului infracţional. Ţinând cont de limitele îngrijorătoare

13
Din datele furnizate de Inspectoratul General al Poliţiei Române la nivelul anului 2016 au fost confiscaţi 90.000 mc
de material lemnos şi aplicate aproape 21.000 de sancţiuni contravenţionale în valoare totală de 30.124.000 lei, iar
3.288 de persoane au fost cercetate penal pentru infracţiuni în domeniul silvic; pe www.politiaromana.ro accesat la data
de 09.03.2017.
14
Astfel, potrivit noilor modificiări unităţile de poliţie şi jandarmerie asigură sprijin de specialitate în organizarea pazei
pădurilor în conformitate cu atribuţiilor ce le revin potrivit legii şi în cooperare cu lucrătorii silvic, dar şi cu
reprezentanţii altor autorităţi şi instituţii competente în domeniu. În acest sens, la nivelul anului 2016 au fost constatate
330 infracţiuni şi au fost aplicate 1.761 sancțiuni contravenţionale, în valoare de 965.650 lei şi confiscaţi 3.341 mc
material lemnos; pe www.comunicare.jandarmeriaromana.ro accesat la 09.03.2017.
15
A se vedea O.U.G.nr.32/2015 privind înfiinţarea Gărzilor Forestiere, publicată în M.Of.nr.474 din 30 iunie 2015.
16
Spre exemplificare, la nivelul anului 2016, Garda Forestieră Bucureşti, în colaborare cu Poliţia Română, Jandarmeria
Română şi direcţiile silvice a controale la operatorii economici, în urma cărora au fost aplicate sancţiuni
contravenţionale, în valoare de 1.417.900 lei, confiscând 318.226 mc material lemnos, pe
www.bucuresti.gardaforestiera.ro accesat la 15.03.2017. De asemenea, Garda Forestieră Focşani în urma a 679
controale a regimului silvic şi materiale lemnoase efectuate la nivelul lunii decembrie 2016 a aplicat sancţiuni
contravenţionale în valoare de 2.007.500 lei, a confiscat material lemnos de 1351 mc, constatând un volum al arborilor
tăiaţi ilegal de 3515 mc, pe www.focsani.gardaforestiera.ro accesat la 15.03.2017.
17
În Raportul de activitate pe anul 2016 al Regiei Naţionale a Pădurilor „Romsilva” se arată că au fost efectuate 92.776
de acţiuni de control al circulaţiei materialului lemnos şi tăieri de arbori. În urma acestor controale au fost constatate un
număr de contravenţii, fiind aplicate sancţiuni contravenţionale în valoare de 21.323.520 lei şi confiscat un volum de
material lemnos de 28.367 mc. Potrivit Raportului menţionat mai sus, la nivelul anului 2016, RNP-Romsilva a încheiat
1214 procese-verbale de constatare a infracţiunilor silvice. Volumul de matarial lemnos provenit din tăierile ilegale de
arbori în fondul forestier proprietate publică a statului este de 47.788 mc, iar în fondul forestier aparţinând altor
deţinători volumul tăierilor ilegale este de 18.847 mc, pe www.rosilva.ro accesat la 15.03.2017.
18
Potrivit datelor prezentate de Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în perioada perioada 2011-
2016 la nivelul Curţilor de Apel din ţară, instanţele judecătoreşti au pronunţat hotărâri în 429 dosare soluţionate
definitiv. A se vedea în acest sens, Augustin Lazăr şi Elena Giorgiana Hosu – „Analiza cauzelor având ca obiect
infracţiunile silvice, în care s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti rămase definitive”, în Revista „ProLege” din
decembrie 2016; pe www.mpublic.ro accesat la 15.03.2017.

489
la care a ajuns fenomenul infracţional în domeniul forestier, acesta constituie o ameninţare la adresa
securităţii mediului înconjurător, fiind trase numeroase semnale de alarmă în acest sens de către
foruri internaţionale.
Astfel, la o recentă întâlnire, şi anume Reuniunea internațională comună privind
criminalitatea forestieră19, organizată de INTERPOL la Lyon în 22-23 iunie 2016, s-a arătat că
exploatarea forestieră ilegală și comerțul internațional cu lemn recoltat în mod ilegal au determinat
pe lângă defrişarea unor suprafeţe mari de păduri, şi dispariţia unor specii de arbori, iar în final au
determinat schimbări majore ale climei. Comerțul cu lemn recoltat în mod ilegal este estimat între
30-100 miliarde de dolari anual, ceea ce reprezintă un furt major al resurselor naturale și de
asemenea, pierderea de venituri fiscale. De multe ori infractorii nu sunt implicaţi doar în infracţiuni
silvice, ci şi în acte de corupţie, spălare de bani şi violenţă, ceea ce necesită măsuri drastice de
aplicare a legii împotriva criminalităţii forestiere.
Potrivit datelor furnizate de INTERPOL, circa un procent de 50-90% din volumul
tuturor produselor forestiere din țările producătoare provine din tăieri ilegale, iar la nivel global
aceste tăieri ilegale reprezintă între 15 și 30%20.
La nivelul Uniunii Europene, principalul instrument în vederea prevenirii şi combaterii
tăierilor ilegale de arbori este Regulamentul Uniunii Europene privind comerțul cu lemn-EUTR21.
Cel puţin la nivelul UE se doreşte implementarea unor strategii forestiere comune în
privinţa îmbunătăţirii calităţii mediului înconjurător, având în vedere ca linii directoare, între altele,
dezvoltarea durabilă a industriei forestiere22.
Uniunea Europeană are o suprafaţă împădurită de circa 40% de păduri, suprafaţă ce se
măreşte în fiecare an, datorită acţiunilor de împădurire susţinute, propunându-şi ca până în anul
2020 despădurirea să fie redusă la jumătate, iar până în 2030 să fie complet stopată.

5. Concluzii
Având în vedere situaţia actuală a fondului forestier naţional considerăm necesară
elaborarea unor strategii şi politici ţinând cont de rolul şi importanţa pe care le are pădurea prin
prisma funcţiilor sale în viaţa oamenirii.
Remarcăm faptul că, Uniunea Europeană a adoptat o serie de măsuri forestiere şi
acte normative necesare protecţiei mediului şi dezvoltării durabile şi care vizează în principal
domenii precum protejarea naturii şi a biodiversităţii, evaluarea impactului asupra mediului şi
răspunderea de mediu etc., iar Comisia Europeană asigură aplicarea măsurilor care decurg din
aceste acte normative. Statele membre ale Uniunii Europene transpun în legislațiile lor naționale
aceste măsuri, încercând într-un efort comun stoparea tăierilor ilegale de arbori, a defrișării
pădurilor, dar și o gestionare cât mai bună a acestei resurse naturale.
Prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional în domeniul silvic presupune
cunoşterea specificului activităţilor de protecţie a fondului forestier naţional, a circuitului legal al
documentelor utilizate în cadrul operaţiunilor cu masă lemnoasă.
În ţara noastră au fost luate o serie de măsuri legislative în vederea limitării și
combaterii fenomenului infracțional în domeniul silvic, România făcând pași semnificativi în
limitarea acestui fenomen.

Referinţe bibliografice
1. V. Cioclei, Manual de criminologie, Ediţia 6, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2016
2. I. Măgureanu, Regimul juridic al infracţiunilor silvice, Ed.All Beck, Bucureşti, 2005

19
www.trees-project.eu, accesat la 15.03.2017.
20
www.interpol.int/Crime-areas/Environmental-crime/Projects/Project-Leaf, accesat la 15.03.2017.
21
Regulamentul (UE) nr.995/2010 de stabilire a obligaţiilor care revin operatorilor care introduc pe piaţă lemn şi
produse din lemn.
22
Comisia Europeană, “O nouă strategie a UE pentru păduri și fondul forestier”, Bruxelles, 2014/ COM(2013)659
final.

490
 3. D. Marinescu, M.-C. Petre, Tratat de dreptul mediului, ediţia a V-a, revizuită şi
adăugită, Editura Universitară, Bucureşti, 2014
4. C. Vlad, C. Ene, Infracţiunile silvice, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006
5. ***, Constituţia României, 2003
6. ***, Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, republicată (M.O.nr.238 din 27 martie 2008)
7. ***, Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal (MO nr. 510 din 24 iulie 2009)
8. ***, Legea nr.133/2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 46/2008 - Codul
silvic, (M.O.nr.411 din 10 iunie 2015)
9. ***, Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice
(M.O.nr.513 din 23 iulie 2010)
10. ***, Legea nr. 18/1991 fondului funciar, republicată, (M.O.nr.37 din 20 februarie
1991)
11. ***, Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra
terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.
18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, (M.O.nr. 8 din 12 ianuarie 2000)
12. ***, Regulamentul (UE) nr.995/2010 de stabilire a obligaţiilor care revin
operatorilor care introduc pe piaţă lemn şi produse din lemn
13. ***, Regulamentul (UE) nr.363/2012 privind normele de procedură pentu
recunoaşterea şi retragerea recunoaşterii organizaţiilor de monitorizate, prevăzute de Regulamentul
(UE) nr.995/2010 al Parlamentului European şi al Consiliului de stabilire a obligaţiilor care revin
operatorilor care introduc pe piaţă lemn şi produse din lemn
14. ***, Rezoluţia Parlamentului European din 28 aprilie 2015 referitoare la „O nouă
strategie a UE pentru păduri și sectorul forestier/ P8_TA(2015)0109
15. ***, Comunicarea Comisiei din 20 septembrie 2013 intitulată „O nouă strategie a
UE pentru păduri şi sectorul forestier”/COM(2013)659 final
16. www.europarl.europa.eu
17. www.eur-lex.europa.eu
18. http://legislatie.just.ro
19. www.mpublic.ro
20. www.just.ro
21. www.mai.gov.ro
22. www.politiaromana.ro
23. www.comunicare.jandarmeriaromana.ro
24. www.rosilva.ro
25. www.interpol.int/Crime-areas/Environmental-crime/Projects/Project-Leaf

491
SCURTE CONSIDERAȚII PRIVIND TERMENELE SUBSTANȚIALE
REGLEMENTATE ÎN CODUL MUNCII

SHORT CONSIDERATIONS ON THE SUBSTANTIAL TIME LIMITS

COVERED BY LABOUR CODE
Drd. BOAJE Adrian – Cornel
Academia de Poliție „Alexandu Ioan Cuzaˮ, Școala Doctorală Drept
juridic@sindromania.ro

Abstract (ro): Termenele substantiale ocrotesc drepturi extra-procesuale, in timp

ce termenele procedurale asigura disciplina si sistematizarea desfasurarii procesului
civil. Intr-o abordare sumara, termenele de drept material reglementeaza temporal
situatii juridice anterioare promovarii unei actiuni in justitie. Termenele de drept
material nu sunt legate de existenta unui litigiu, in timp ce termenele de drept procesual
nu pot subzista fara un proces pe rol.
Termenele de drept procesual se refera doar la evenimente ulterioare sesizarii
instantei, incidente in cursul procesului civil.
Termenele pentru exercitarea actiunii civile sunt termene de drept substantial,
intrucat vizeaza situatii juridice anterioare investirii instantei. Cu toate acestea, o
actiune neexercitata in termen este sanctionata pe plan procesual nu ca o aparare de
fond, ci pe calea exceptiei procesuale de tardivitate.
Astfel, termenele de drept material vor fi valorificate pe cale judiciara, ca si
termenele de drept procesual, cand privesc dreptul de a promova o actiune civila intr-un
anumit termen.
Termenele de drept material pot avea in vedere si pierdere unui alt drept, nu doar
cel de a se adresa instantei. In acest caz, ele vor fi valorificate pe cale judiciara nu prin
exceptii procesuale, ci pe calea apararilor de fond.
Realizarea analizei incidentei termenelor substantiale reglementate de Codul
muncii va avea in mod cert un semnificativ impact pozitiv asupra teoriei şi practicii
judiciare interne, fiind evidenta necesitatea de a se analiza in mod cat se poate de
aprofundat cele doua categorii de termene, precum si institutiile de drept ce sunt in
stransa legatura cu aplicarea atat a termenelor substantiale, cat si a celor procedurale,
din dreptul muncii.

Cuvinte-cheie: drept substantial, drept material, drept procesual, drept

procedural, termene de drept material, termene substantiale, termene procesuale,
termene de procedura.

Abstract (en): Substantial time limits protect extra-procedural rights, while

procedural time limits ensure the discipline and systematization of lawsuits conduct. In
a summary approach, substantive law time limits temporally govern legal situations
preceding the promotion of court proceedings.Substantive law time limits are not
related to the existence of a dispute, while procedural law time limits cannot exist
without a trial/lawsuit pending.
Procedural law time limits only refer to events subsequent to referral to court
appearing unexpectedly during a lawsuit.
Time limits for exercising civil action are substantive law time limits, as they
concern legal situations preceding the vesting of the court. However, an action not

492
 carried out within the time limit is sanctioned at a procedural level not as a substantive
defence, but by adopting tardiness procedural objection.
Thus, substantive law time limits will be used in court, as procedural law time
limits, when they concern the right to promote a civil action in a certain period.
Substantive law time limits may consider the loss of another right, not only the
right to apply to the court. In this case they will be used judicially not by procedural
objections, but by adopting substantive defence.
Making the analysis of the incidence of substantial time limits covered by Labour
Code will clearly have a significant positive impact on internal judicial theory and
practice, and it is obvious that there is a need to thoroughly analyse the two categories
of time limits and the law institutions which are closely related to the application of
both substantive and procedural time limits in the labour law.

Keywords: substantive law, material law, lawsuit/trial-related law, procedural

law, substantial time limits, substantive law time limits, procedural law.

1. Introducere
În lipsa unei lucrări de cercetare similară, o analiza asupra termenelor substantiale
incidente in materia raporturilor de muncă va crea un punct important de plecare pentru
aprofundarea delimitării între termenele substanţiale şi cele procedurale în dreptul muncii.
Aceasta analiza va contribui la realizarea unei abordări unitare în ceea ce priveşte
realizarea unei delimitări coerente între termenele substanţiale şi cele procedurale în materia
deptului muncii, ştiute fiind efectele juridice diferite produse de aceste categorii de termene în
situaţia incidentei instituţiilor de drept specifice fiecărei categorii de termene în parte.
În acest context ar putea fi realizat dezideratul comun al părţilor raportului juridic de
muncă, respectiv aplicarea corectă a legislaţiei muncii şi evitarea pe cât posibil a apariţiei oricărei
forme de nemulţumire generată de aplicarea neunitară a legislaţiei ce reglementează incidența
termenelor substanţiale şi cele procedurale în materia deptului muncii.
Tema analizată prezintă o importanţă deosebită în contextul în care doctrina juridică,
până la acest moment, nu a reuşit să realizeze o delimitare precisă între termenele substanţiale şi
cele procedurale în materie civilă, şi cu atât mai puţin o delimitare a acestora în materia dreptului
muncii.
Importanța delimitării naturii juridice diferite a celor două categorii de termene este cât
se poate de actuală şi necesară şi din perspectiva practicii judiciare, având în vedere efectele
juridice diferite produse de aceste categorii de termene şi incidența instituţiilor de drept specifice
fiecărei categorii de termene în parte.
Trebuie precizat şi faptul că practica judiciară se confruntă frecvent cu problema
stabilirii naturii juridice a termenului incident, şi nu de puţine ori instanţele judecătoreşti investite
cu soluţionarea unor asemenea cauze au pronunţat soluţii diferite, realizându-se o practică judiciara
neunitară.
După cum se cunoaşte termenele substanţiale ocrotesc drepturi extra-procesuale, în
timp cetermeneleprocedurale asigură disciplina şi sistematizarea desfăşurării procesului civil.
Expresiile de „drept substanţial” sau „drept material”, şi respectiv de „drept
procesual” sau „drept procedural” au următoarele accepţiuni:
Prin drept substanţial sau material se înţelege ansamblul acelor categorii de norme
juridice care au un conţinut normativ propriu-zis, adică „normează”, stabilesc conduite, fapte,
acţiuni ale subiecţilor într-un raport juridic, în timp ce prin expresia „drept procesual” (sau
procedural) se exprima categoria normelor juridice care cuprind în conţinutul lor proceduri,
modalităţi, mijloace prin care se aplică normele dreptului substanţial sau material.
De exemplu, Codul civil sau Codul penal cuprind norme ale dreptului material
sausubstanţial, în timp ce Codul de procedura civilă şi Codul de procedura penală cuprind norme de
drept procesual.

493
 În dreptul procesual civil, termenul este intervalul de timp în care trebuie încheiate
actele de procedură sau dimpotrivă, este oprită îndeplinirea actelor de procedură de către subiecţii
dreptului procesual civil.
Astfel, prin termen se înţelege o durată de timp sau o dată, care marchează începutul sau
sfârşitul duratei, ori un anumit moment, o anumită etapă sau fază procesuală.
Utilitatea termenelor procedurale reiese din faptul că ritmează timpul procesului civil,
stimulează părţile, solicitându-le să-şi realizeze drepturile şi obligaţiile, iar alteori termenele
semnifică un compromis, lăsând părţilor timpul suficient pentru a reflecta şi decide.
Termenele de drept material nu sunt legate de existența unui litigiu, în timp ce
termenele de drept procesual nu pot subzista fără un proces pe rol.
Termenele de drept procesualse referă doar la evenimente ulterioare sesizării instanței,
incidente în cursul procesului civil.
Termenele pentru exercitarea acțiunii civile sunt termene de drept substanțial, întrucât
vizează situații juridice anterioare învestirii instanței. Cu toate acestea, o acțiune neexercitată în
termen este sancționată pe plan procesual nu ca o apărare de fond, ci pe calea excepției procesuale
de tardivitate.
Astfel, termenele de drept material vor fi valorificate pe cale judiciară, ca și termenele
de drept procesual, când privesc dreptul de a promova o acțiune civilă într‑un anumit termen.
Termenele de drept material pot avea în vedere și pierderea unui alt drept, nu doar cel
de a se adresa instanței. În acest caz, ele vor fi valorificate pe cale judiciară nu prin excepții
procesuale, ci pe calea apărărilor de fond.
Termenele de decădere din dreptul material nu sunt susceptibile de „repunere în
termen”, care este o instituție proprie termenelor de drept procesual.

2. Clasificarea termenelor substantiale

Termenelesubstantialepot fi clasificate astfel:
După caracterul lor:
- imperative onerative (peremptorii), unde trebuie să fie îndeplinit un act premergător
desfasurării efective a procesului.Exemplu:Decizia de sancţionare disciplinara poate fi contestată de
salariat la instanţele judecătoreşti competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data
comunicării.
- imperative prohibitive, unde este interzisă îndeplinirea unui act premergător
desfasurării efective a procesului. Exemplu: art. 63alin. (1) din Codul Muncii potrivit caruia: ,,
Concedierea pentru săvârşirea unei abateri grave sau a unor abateri repetate de la regulile de
disciplină a muncii poate fi dispusă numai după îndeplinirea de către angajator a cercetării
disciplinare prealabile şi în termenele stabilite de prezentul cod.,,
- de recomandare. Exemplu: Termenul de 5 zile calendaristice în care trebuie
comunicată salariatului decizia de sancţionare disciplinară.
După modul în care sunt stabilite:
a) legale, stabilite de lege pentru instanţa de judecată, părţile din proces şi auxiliarii
justiţiei. Termenele de prescripţie pot fi numai legale, în timp ce termenele de decădere pot fi atât
legale, cât şi convenţionale;
b) conventionale,stabilite prin contracte colective de muncasau acorduri colective de
munca, regulament intern.
Reieşind din sancţiunea pentru nerespectarea lor:
- absolute, nerespectarea cărora afectează dreptul subiectiv civil. Exemplu: art. 268
alin. (1) lit. e)Codul muncii potrivit caruia „Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă
pot fi formulate (…) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării
contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.”
- relative, nerespectarea cărora nu afectează dreptul subiectiv civil, atrăgand după sine
sancţiunea disciplinară sau pecuniară. Exemplu: Termenul de 5 zile calendaristice în care trebuie
comunicată salariatului decizia de sancţionare disciplinară.

494
 După durata lor:
a) pe ore;
b) pe zile;
c) pe săptămâni;
d) pe luni;
e) pe ani.

3. Calculul termenelor substantiale

Potrivit prevederilor art.2551 din Noul Cod Civil:,,Durata termenelor, fara deosebire
de natura si izvorul lor, se calculeaza potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu.ˮ
În conformitate cu prevederilor art.2552 din Noul Cod Civil:,,(1) Cand termenul este
stabilit pe saptamani, luni sau ani, el se implineste in ziua corespunzatoare din ultima saptamana
ori luna sau din ultimul an.(2) Daca ultima luna nu are o zi corespunzatoare celei in care termenul
a inceput sa curga, termenul se implineste in ultima zi a acestei luni.(3) Mijlocul lunii se socoteste a
cincisprezecea zi.(4) Daca termenul este stabilit pe o luna si jumatate sau pe mai multe luni si
jumatate, cele 15 zile se vor socoti la sfarsitul termenului.ˮ
În ceea ce privestetermenele stabilite pe zile,art.2553 din Noul Cod Civil reglementeaza
urmatoarele:,,(1) Cand termenul se stabileste pe zile, nu se iau in calcul prima si ultima zi a
termenului.(2) Termenul se va implini la ora 24,00 a ultimei zile.(3) Cu toate acestea, daca este
vorba de un act ce trebuie indeplinit intr-un loc de munca, termenul se va implini la ora la care
inceteaza programul normal de lucru.ˮ
Daca ultima zi a termenului este o zi nelucratoare, termenul se considera implinit la
sfarsitul primei zile lucratoare care ii urmeaza.
În ceea ce privestetermenele stabilite pe ore,art.2555 din Noul Cod Civil stipuleaza
urmatoarele:,,Cand termenul se stabileste pe ore, nu se iau in calcul prima si ultima ora a
termenului.ˮ
La o sumara a analiza a noilor reglementari civileprivind termenele si aplicabilitatea lor
in dreptul muncii, se poate constata urmatoarele:
În privinta termenelor, Codul Civil aduce cateva clarificari:
Modul de calcul al termenelor, inclusiv cele din domeniul raporturilor de munca, este
stabilit de articolul 2551 si urmatoarele din Codul Civil. Este vorba de sistemul de calcul prevazut
de Codul de procedura civila la articolele 180-186.
Natura juridica a termenelor (de prescriptie sau decadere), cu implicatii asupra
termenelor de aplicare a sanctiunii disciplinare, este prevazuta la art.2547 din Codul civil care
stipuleaza ca: ,,Daca din lege sau din conventia partilor nu rezulta in mod neindoielnic ca un
anumit termen este de decadere, sunt aplicate regulile de la prescriptie.ˮ
Distinctia esentiala intre cele doua tipuri de termene este statuata explicit (nu doar
doctrinar pana acum): ,,Termenele de decadere nu sunt supuse suspendarii si intreruperii, daca prin
lege nu se dispune altfel.ˮ(art. 2548 alin. 1 si aliniatele urmatoare din Codul civil).
Termenele substantiale, fie ca sunt termene de prescriptie, de decadere sau de
recomandare, ce se calculeaza pe zile, în calculul acestora nu intra nici ziua în care încep si nici
ziua în care se sfarsesc.
Termenele prevazute de Codul Muncii se calculeazape zile libere, fara includerea zilei
in care incep si a celei in care se termina (exemple: preaviz la concediere, sanctionare, contestarea
deciziilor angajatorului).
Spre deosebire de sistemul anterior(sistemul intermediar), Noul Cod Civil
reglementează, ca şi în cazul termenelor de procedură sistemul de calcul al termenelor de
prescripţie pe zile libere, fără a lua în calcul nici ziua în care începe să curgă, nici ultima zi a
termenului.
Ori de cate ori Codul muncii, lege speciala, stabileste anumite reguli, acestea devin
incidente, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

495
 Prin urmare, este evident ca norma generala privind curgerea termenului de prescriptie
trebuie aplicata sub rezerva ca nu exista dispozitii contrare în Codul muncii.
Cu privire la natura celor doua termene prevazute pentru aplicarea unei sanctiuni
disciplinare: 30 de zile de la data luarii la cunostinta de catre angajator despre savarsirea abaterii
disciplinare, respectiv 6 luni de la savarsirea faptei (art. 252 alin.1 din Codul muncii), doctrina a
exprimat deja puncte de vedere, aflate insa in afara unei reglementari exprese.
O importanta controversă a reprezentat-o cea privind calificarea - ca fiind de prescripţie
sau de decădere - a termenelor prevăzute de lege pentru aplicarea sancţiunilor disciplinare.
În Monitorul Oficial nr. 817 din 5 decembrie 2012 a fost publicata Decizia nr. 16/2012 a
ICCJ privind recursul in interesul legii formulat de catre Avocatul poporului si procurorul general al
Parchetului de pe langa ICCJ cu privire la modul de calcul al termenului de 30 de zile in care
angajatorul poate aplica o sanctiune disciplinara angajatului.
Ca urmare, ICCJ a admis recursurile in interesul legii declarate de Avocatul Poporului
si procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si a stabilit ca:„În
interpretarea si aplicarea art. 252 alin. (1) din Codul muncii, republicat, momentul de la care
incepe sa curga termenul de 30 de zile calendaristice pentru aplicarea sanctiunii disciplinare este
data inregistrarii raportului final al cercetarii disciplinare prealabile la registratura unitatii.ˮ
Atat termenul de 30 de zile, cat si termenul de 6 luni, mentionate la art. 252 alin. (1) C.
muncii sunt termene de prescriptie.
Termenul de 30 de zile avand natura juridică a unui termen de prescripţie, face posibilă
incidenţa instituţiilor suspendării şi întreruperi, în conformitate cu dreptul comun.
Potrivit art. 268 alin. (1) lit. e)Codul muncii,„Cererile în vederea soluționării unui
conflict de muncă pot fi formulate (…) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune,
în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.”
Termenul în discuție este, desigur, unul de prescripție în accepțiunea statornicită de
dispozițiile Codului civil. Așa fiind, dreptul material la acțiune „se stinge prin prescripție, dacă nu
a fost exercitat în termenul stabilit de lege” (art. 2500 alin. (1) C. civ.).
Regula generală privind începutul curgerii prescripției: aceasta curge de la „data când
titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui”
(art. 2523 C. civ.).
În cazul obligațiilor de a da sau de a face, „prescripția începe să curgă de la data când
obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel să o execute” (art. 2524 alin. (1) C. civ.).
Atunci când dreptul este afectat de un termen suspensiv, „prescripția începe să curgă
de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunțării la beneficiul termenului stabilit
exclusiv în favoarea creditorului” [art. 2524 alin. (2) C. civ.].
În concluzie, data nașterii dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv este
încălcat, negat ori contestat.
Cu privire la termenul de 6 luniprevazut la art. 252 alin. 1 din Codul muncii, acesta
curge de la data savarsirii abaterii disciplinare. In acest termen angajatorul trebuie sa ia la cunostinta
de savarsirea abaterii disciplinare si tot in acest termen trebuie sa se incadreze si cu termenul de 30
de zile pentru a dispune sanctionarea.
Termenul de 6 luni se calculeaza conform art. 181 alin. 1 pct. 3 si alin. 2 Cod procedura
civila, adica se va sfarsi in ziua lunii corespunzatoare zilei de plecare.
Daca 29, 30, 31 ale lunii se sfarseste intr-o luna care nu are o asemenea zi, se va implini
in cea din urma zi a lunii. Si curgerea acestui termen duce la prescrierea dreptului angajatorului de
a-l sanctiona pe salariat.
Potrivit art. 252 alin. 1 din Codul muncii, angajatorul poate dispune aplicarea sancţiunii
disciplinare nu „ mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei”.
Consideram însă că reglementarea subsecventă a termenului de 6 luni nu acreditează
teza conform căreia legiuitorul ar fi stabilit şi un al doilea termen în care sancţiunea disciplinară ar
putea fi aplicată de angajator.

496
 Termenul de 6 luni este termenul înăuntrul căruia angajatorul este obligat să ia la
cunoştinţă de fapta săvârşită de salariat, să desfăşoare acţiunea disciplinară şi să aplice sancţiunea
disciplinară. Este, în fapt, o perioadă legală, cu durată maximală imperativă, a cărei depăşire atrage
imposibilitatea pentru angajator de a aplica sancţiunea disciplinară şi, implicit, de a efectua
cercetarea disciplinară prealabilă.
Pur şi simplu, angajatorul este obligat să ia la cunoştinţă, să efectueze şi să aplice
sancţiunea disciplinară până la sfârşitul celor 6 luni de la data săvârşirii faptei de către salariat.
Termenul de 30 de zile calendaristice pentru emiterea deciziei de concediere, al cărui
început se calculează de la data luării la cunoştinţă de către angajator de abaterea disciplinară
săvârşită de salariat, este obligatoriu a se încadra înăuntrul termenului de 6 luni, ţărmurit de data
săvârşirii faptei şi sfârşitul celor 6 luni de zile.
Legislaţia muncii prevede ca, în termen de 5 zile de la îndeplinirea cumulativă a
stagiului minim de cotizare şi a vârstei standard de pensionare, angajatorul să emită o decizie prin
care comunică persoanei vizate că se află în această situaţie.
În practica judecătorească însă, este realizată o aplicare neunitară a art. 56 din Codul
muncii care reglementează aceste prevederi, existând soluţii diferite date în situaţiile în care
angajatorul nu a respectat termenul prevăzut de lege pentru emiterea deciziei, unele instanţe
motivând că invocarea art. 56 din Codul muncii, după termenul de 5 zile lucrătoare, este un abuz de
drept, în vreme ce alte instanţe consideră acest termen unul de recomandare şi nu unul de decădere
şi, prin urmare, angajatorul este îndreptăţit în orice moment să invoce prevederile legale.
Pentru aceste motive, în scopul înlăturării practicii neunitare, considerăm benefică
exprimarea concretă a legiuitorului în ce priveşte termenul de 5 zile ca fiind unul de decădere cu
atât mai mult cu cât decizia emisă de angajator nu este decât un act de constatare a intervenirii unei
stări de drept.
În situația unor drepturi contractuale, inclusiv în ceea ce privește cele instituite printr-
un contract colectiv de muncă, prescripția începe să curgă de la data în care acele drepturi trebuiau
acordate.
Codul muncii instituie un termen de 6 luni, care curge „de la data nașterii” dreptului la
acțiune în cazul neexecutării „ contractului colectiv de muncă sau a unor clauze ale acestuia” (art.
268 alin. (1) lit. e).
Dar, totodată, același act normativ prevede și un termen de 3 ani care curge, „de la data
nașterii dreptului la acțiune, în situația unor drepturi salariale neacordate ori a unor despăgubiri
către salariat …” (art. 268 alin. (1) lit. c).
Dacă în ipoteza în care se pretind drepturi salariale ori despăgubiri, practica, dar și
doctrina sunt unitare, în privința aplicării termenului de 3 ani, în cazul plății altor despăgubiri
bănești (prime de Paști, de Crăciun, tichete de masă etc.), soluțiile sunt contradictorii.
Este motivul pentru care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție să se pronunțe
asupra unui recurs în interesul legii.
Instanta suprema, prinDecizia nr. 20/2013, și-a însușit aprecierile procurorului general
și a respins recursul în interesul legii ca inadmisibil, considerând că practica neunitară a fost
generată de interpretarea unor clauze contractuale, și nu a unor dispoziții legale.
Totuși, instanța supremă a reținut următoarele: „În situația în care drepturile salariale
suplimentare fac parte din elementele constitutive ale salariului, cererile în justiție pot fi formulate
în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) C. mun., iar atunci când
drepturile salariale suplimentare nu fac parte din elementele constitutive ale salariului, acestea au
natura juridică a unor măsuri de protecție socială, facilități acordate de angajator și convenite în
contractul colectiv de muncă, iar neacordarea lor rezidă într-o neexecutare a clauzelor acestui
contract, astfel încât cererile în justiție pot fi formulate în termenul de prescripție de 6 luni prevăzut
de art. 268 alin. (1) lit. e) C. mun….”
In concluzie, suntem de părere că soluția trebuia să fie una mai tranșantă, mai nuanțată;
recursul putea fi admis pentru că, până la urmă, în discuție era vorba de aplicarea unor texte legale
[art. 268 alin. (1) lit. c) și e)], și nu doar a unor clauze contractuale. Soluția Înaltei Curți de Casație

497
și Justiție va determina, în continuare, aceeași practică neunitară, ceea ce, desigur, nu poate fi de
dorit.1
O situație aparte o au celelalte drepturi, inclusiv bănești, pe care le pot primi salariații.
Unele dintre ele, ca regulă, sunt supuse numai negocierii colective (primele de Paști, de Crăciun),
altele, deși nu sunt negociate, pot fi acordate, legiuitorul lăsându-le la aprecierea și latitudinea
angajatorului. De exemplu, tichetele de masă (art. 1 din Legea nr. 42/1999), tichetele cadou și
tichetele de creșă (art. 1 din Legea nr. 193/2006), precum și tichetele de vacanță (art. 1 din O.U.G.
nr. 8/2009) se acordă de angajator numai dacă dispune de fonduri bănești alocate în acest scop.
Privind tichetele de masă, s-a decis că aceste drepturi nu intră în categoria celor fundamentale
prevăzute de Constituție, astfel încât să se rețină că restrângerea exercițiului lor este
interzisă.Niciunul dintre aceste drepturi nu fac parte din elementele constitutive ale salariului, nu
reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă [art.
159 alin. (1) și (2) C. mun.]. Ele sunt simple măsuri de protecție socială, avantaje acordate de către
angajator.Așa fiind, în cazul lor, credem că este aplicabil termenul de 6 luni, instituit de art. 268
alin. (1) lit. e) C. mun.2

4. Sancţiunile nerespectarii termenelor substantiale

Prin Minuta nr. 6/17488/1154/2008 a întâlnirii dintre conducerea CSM și membrii
Comisiei de unificarea practicii judiciare cu președintele Secției civile de la ICCJ, reprezentantul
PICCJ și președinții secțiilor civile, conflicte de muncă și asigurări sociale ale Curților de Apel
pentru discutarea problemelor de practică judiciară neunitară din data de 11 iunie 2008, s-a
clarificat practica neunitară a instanțelor din țară, care admiteau și posibilitatea repunerii în termen,
în baza art. 103 C. pr. civ., pentru drepturile care nu au fost exercitate în termenele prevăzute de
dreptul material.
S-a decis că instituția prevăzută de art. 103 C. pr. civ. (art. 186 NCPC) nu se aplică
decât termenelor de drept procesual, nu și celor de drept material.
Nu în ultimul rând, conform art. 2.545 alin. (2) NCC, decăderea aferentă termenelor
din dreptul substanțial are ca efect pierderea a însuși dreptului subiectiv sau a dreptului de a mai
săvârși acte unilaterale (de a promova acțiuni în justiție).
Decăderea procesuală are ca efect doar pierderea unui anumit drept procesual, fără a
afecta dreptul subiectiv și posibilitatea de a întocmi alte acte de procedură.
Modalitatea de soluționare a excepției tardivității diferă dacă este vorba de un termen
material sau un termen procesual.
Dacă instanța admite excepția tardivității ca urmare a decăderii reclamantului din
termenul de drept material, va respinge acțiunea ca tardivă prin sentință.
Dacă instanța admite excepția tardivității ca urmare a decăderii părții dintr‑un termen de
drept procesual, nu va respinge acțiunea, ci prin încheiere va decădea partea din dreptul de a
întreprinde respectivul act de procedură, procesul urmându‑și cursul mai departe.
Prescripția dreptului la acțiune, fiind reglementată în dreptul substanțial, are mai multe
elemente de legătură cu decădereaaplicabilă termenelor de drept material. Cel mai greu este a
deosebi un termen de prescripție de unul de decădere în ceea ce privește promovarea unei acțiuni în
justiție.
Prescripția extinctivă se referă la neexercitarea acțiunii civile în termenul indicat, prin
urmare, are în vedere doar situații juridice anterioare sesizării instanței. După data învestirii
instanței, termenele ce reglementează regulile de procedură atrag doar decăderea, și nu prescripția.
Prescripția poate interveni după sesizarea instanței doar în ceea ce privește punerea în executare a
hotărârii, căci, raportat la art. 705 NCPC, termenul pentru a proceda la executarea silită este unul de
prescripție, și nu de decădere.

1
A. Țiclea, Aplicabilitatea termenului de 6 luni prevazut de art.268 alin.1 lit.e din Codul muncii, Universul Juridic,
București, 2016.
2
Ibidem.

498
 Termenele de prescripție cunosc cazuri de suspendare și întrerupere, în timp ce
termenele procesuale de decădere sunt continue, ele fiind întrerupte doar în condiții excepționale
(art. 184 NCPC).
În cazul prescripției, forța majoră constituie o cauză de suspendare a termenelor (art.
2.532 pct. 9 NCC), în timp ce la decăderea din termenele procesuale forța majoră nu este nici măcar
un caz de întrerupere a termenului.
Prescripția dreptului la acțiune se sancționează pe calea excepțiilor de fond, fiindcă
vizează însuși dreptul la acțiune, în timp ce decăderea atrage excepții de procedură, fiind protejate
de norme ale procedurii de judecată.
Decăderea reprezintă conform reglementărilor legale in vigoare acea sancţiune de drept
civil ce constă în stingerea dreptului subiectiv prin neexercitarea lui înăuntrul termenului stabilit de
lege sau de părţi. Este vorba de o sancţiune ce operează de drept, independent de vreo culpă a
titularului, prin simpla împlinire a termenului de decădere.
Conform prevederilor art. 2545 N.C.Civ.prin lege sau prin voinţa părţilorse pot stabili
termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale.
Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul
actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor.
Aşadar termenele de decădere îşi pot avea izvorul nu doar în lege, ci şi în voinţa părţilor
(în sensul că şi acestea pot, de comun acord, să stabilească un termen, dincolo de care dreptul
subiectiv neexercitat să fie considerat stins). Mai mult, un asemenea termen de decădere poate
exista şi în legătură cu actele unilaterale, în cazul cărora, nerespectarea intervalului pentru
exercitarea dreptului conduce la împiedicarea săvârşirii actului.
Cu toate acestea, termenele de decădere nu pot fi instituite, fiind nulă clauza prin care se
stabileşte un termen de decădere ce ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârşirea
actului de către persoana interesată (art. 2546 N.C.civ.).
Spre deosebire de termenele de prescripţie extinctivă, cele de decădere sunt considerate
termene riguroase, nesusceptibile în principiu, de suspendare, întrerupere sau repunere în termen.
În măsura în care această natură a termenului nu rezultă din conţinutul normei legale,
urmează să fie aplicate regulile de la prescripţia extinctivă (conform art. 2547 N.C.civ.).
Ca atare, ori de câte ori nu va rezulta neîndoielnic faptul că termenul este unul de
decădere, regimul juridic aplicabil va fi acela specific prescripţiei extinctive.
Din punctul de vedere al regulilor care le sunt aplicabile, termenele de decădere se
deosebesc esenţial de cele de prescripţie, în sensul că ele nu sunt, de principiu, susceptibile de
suspendare şi întrerupere (cu excepţia situaţiei în care prin lege se dispune altfel).

5. Concluzii
Realizarea analizei incidentei termenelor substantiale reglementate de Codul muncii va
avea in mod cert un semnificativ impact pozitiv asupra teoriei şi practicii judiciare interne, fiind
evidenta necesitatea de a se analiza in mod cat se poate de aprofundat cele doua categorii de
termene, precum si institutiile de drept ce sunt in stransa legatura cu aplicarea atat a termenelor
substantiale cat si a celor procedurale din dreptul muncii.
Se doreste ca aceasta succintaanalizasa poata contribui la diminuarea pe cat posibil a
controverselor exprimate atat in doctrina de specialitate, cat si in practica judiciara, cu privire la
calificarea naturii juridice a termenelor prevazute in legislatia muncii si a efectelor juridice pe care
le produc in cazul nerespectarii acestora, precum si a sanctiunilor corelative aplicarii lor.
Asa cum am precizat anterior, realizarea acestei analize va constitui un reper important
de la care se va pleca in efectuarea in continuare a altor cercetari asupra unor institutii de drept ce
sunt in stransa legatura cu aplicarea termenelor substantiale si procedurale in dreptul muncii.
Trebuie precizat si faptul ca analiza efectuata a urmarit ca rezultatul obtinut sa fie
fundamenat in principal pe o practica judiciara substantiala promovata de instantele interne, avand
in vedere faptul ca doctrina juridica interna nu a abordat suficient de transant si argumentat aceasta

499
problematica, aceasta din urma concentrandu-se mai mult pe efectele juridice produse de termenele
procedurale, si mai putin pe cele realizate de termenele substantiale.

Referinte bibliografice
1. A. Țiclea, Tratat de dreptul muncii – Legislație. Doctrină. Jurisprudență, ediția a
IX-a, actualizată, Universul Juridic, București, 2015
2. A. Țiclea, Tratat de dreptul muncii – Legislație. Doctrină. Jurisprudență, ediția a
VII-a, revizuită și adăugită,Universul Juridic, București, 2013
3. A. Țiclea, Codul Muncii comentat și Legea dialogului social 62/2011, republicată,
ediția a VII-a, actualizată, Universul Juridic, București, 2015
4. A. Țiclea, Răspunderea disciplinară - Teorie și jurisprudență, Universul Juridic,
București, 2014
5. A. Țiclea, Concedierea -Teorie și jurisprudență, Universul Juridic, București, 2013
6. I. T. Ștefănescu, Tratat teoretic și practic de drept al muncii, ediția a III-a, revăzută
și adăugită,Universul Juridic, București, 2014
7. I. T. Ștefănescu, Tratat de dreptul muncii, Wolters Kluwer, București, 2007
8. A. Athanasiu, L. Dima, Dreptul muncii, All Beck, București, 2005
9. M. Tabarca, Drept Procesual Civil, ediția a II-a, Vol.I - Teoria Generală, Solomon,
București, 2017
10. S. Ghimpu, I. T. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, Gh. Mohanu, Dreptul muncii, tratat,
vol. 2, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979
11. Revista Curierul Judiciar
12. Revista Dreptul
13. Revista Română de Dreptul Muncii
14. www.portal.just.ro
15. www.mmuncii.ro.
16. www.scj.ro.

500
 LIPSA PLÂNGERII PREALABILE ÎN CAZUL PERSOANELOR
VULNERABILE. STUDIU DE CAZ

NO PRIOR COMPLAINT VULNERABLE PERSONS. CASE STUDY

Drd. BOSÎNCEANU Daniel - Constantin
Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Şcoala Doctorală Drept
pj_raducaneni@mpublic.ro

Abstract (ro): Ratificarea de către România în anul 1994 a Convenţiei Europene

pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a avut drept urmare
aplicarea directă în cadrul procesului penal, a standardelor europene de protecţie.
Cu ocazia numeroaselor cauze împotriva României (ţara noastră fiind pe locul trei
după Rusia şi Turcia, în 2016 la numărul total de condamnări) înregistrate la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, s-au constatat situaţii în care normele de procedură
penală române se aflau într-o vădită contradicţie cu jurisprudenţa Curţii de la Strabourg,
sens în care legiuitorul a considerat că se impune necesitatea gândirii unui nou sistem
juridic modern, sistem care să răspundă creşterii calităţii activităţilor judiciare, cât şi
crearea unei justiţii care să fie adaptată aşteptărilor sociale, fiind adoptat astfel, la data
de 01.02.2014 Noul Cod de Procedură Penală.
Noile dispoziţii procesual penale referitoare la procedura plângerii prealabile
prevăzute în art. 295-298 C.proc.pen., sunt net superioare celor din codul procesual
penal anterior, prevăzute în art. 279-286 V.C.proc.pen., în sensul că, pe lângă persoana
vătămată minoră şi cea incapabilă, în care termenul de a depune plângere prealabilă este
de 3 trei luni de la data când reprezentantul său legal a aflat despre săvârşirea faptei,
legiuitorul a extins sfera persoanelor protejate şi cu privire la situaţia în care făptuitorul
este reprezentantul legal al persoanelor prevăzute mai sus, situaţie în care termenul
legal de 3 luni începe să curgă de la data numirii unui nou reprezentant legal. Ce se
întâmplă însă, în cazul unei persoane majore, bolnave psihic, încadrată în grad de
handicap permanent, care este victima unei infracţiuni pentru care punerea în mişcare a
acţiunii penale se face la plângerea prealabilă, aceasta nu a fost încă declarată
incapabilă conform dispoziţiilor civile în materie, iar făptuitorul este tocmai asistentul
personal stabilit de către organele competente conform Legii 448/2006 privind
protecţia şi promovarea persoanelor cu handicap, cu modificările ulterioare?
Practica judiciară în materie, este în sensul de a se constata lipsa plângerii
prealabile şi de a se dispune încetarea procesului penal, în situaţia când acţiunea penală
a fost exercitată din oficiu de către procuror, iar instanţa de judecată a fost sesizată prin
rechizitoriu, fie direct clasarea cauzei penale, soluţie dispusă de către procuror în
temeiul art. 16 alin. 1 lit. e C.proc.pen., deşi jurisprudenţa instanţei europene în
domeniu, este în sensul că, în cazul persoanelor vătămate cu handicap mintal,
autorităţile judiciare ale statului trebuie să manifeste un rol activ în cercetarea faptelor a
căror victime au fost, chiar în lipsa unei plângeri prealabile, în scopul de a se garanta un
acces efectiv la justiţie, al acestor categorii de persoane vulnerabile (ex. cauza Filip c.
României nr. 41124/02 din 14.12.2006, C.B. c. României, Câmpeanu c. României nr.
47848/08 din 17.07.2014, etc.).
În sensul celor prezentaţe mai sus, se va efectua un studiu de caz din practica
organelor judiciare, în care, instanţa de judecată prin neaplicarea jurisprudenţei instanţei
europene, a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 alin. 1 lit. e
C.proc.pen.(lipsa plângerii prealabile), în cazul unei persoane vătămate majore, bolnavă
psihic, victimă a infracţiunii de "vătămare corporală din culpă", faptă prevăzută şi
pedepsită de art. 196 alin. 1 Cod penal.

501
 Cuvinte cheie: plângerea prealabilă, persoane vulnerabile, bolnavi mintal, acces
la justiţie, cazuri CEDO.

Abstract (en): The ratification of the European Convention for the protection of
human rights and fundamental freedoms by Romania in 1994 led tothe direct
application of European standards of protection in criminal proceedings.
On the occasion of numerous causes against Romania recorded at the European
Court of human rights (our country being in third place after Russia and Turkey in 2016
regarding the total number of convictions), there were situations in which Romanian
criminal procedural rules were in a manifest contradiction with the Court from the
Strabourg, meaning that the legislature considered it necessary to think of a new
modern legal system to respond to the increase of the quality of judicial activities and
the creation of a judiciary which is suited to social expectations, the New Code of
Criminal Procedure being adopted at 01.02.2014.
The new provisions of the criminal procedural law relating to the prior complaint
procedure referred to in article. 295-298 C.proc.pen., are net superior to those of the
code of criminal procedure provided for in article previously. 279-286 V.C.proc.pen., in
the sense that, in addition to the injured party and the minor incapable, in time to submit
a prior complaint is 3 months from the date when his legal representative has learned
about committing the offence, the legislature expanded the scope of protected persons
and about the situation in which the perpetrator is the legal representative of the persons
referred to above , in which case the legal term of 3 months starts to run from the date
of the appointment of a new representative. What happens, however, if major, diseased,
framed in the degree of permanent disability, who is the victim of a crime for which the
setting in motion of the criminal action is done prior to the complaint, it has not yet
been declared incapable in accordance with provisions in this field, and the perpetrator
is just personal assistant by the competent organs established under law 448/2006 on
the protection and promotion of persons with disabilities , as amended?
The jurisprudence on the matter, it is for the purpose of the complaint is the lack
of prior notice and ordering the cessation of the criminal trial, a situation in which the
criminal proceedings has been exercised ex officio by the Prosecutor, and the Court has
been seised by indictment, either directly to the closing of the criminal, ordered by
Prosecutor solution under art. 16 para.1 (e). It's C.proc.pen, although the case-law of
the European Court, it is in the sense that, in the case of mentally handicapped persons
injured, the judicial authorities of the Member State must demonstrate an active role in
researching facts whose victims were, even in the absence of prior complaints, in order
to ensure effective access to justice, of these vulnerable categories of persons (ex.
causing Filip c. Romania No. 41124/02 from 14.12.2006 C.B. c. Romania, Cîmpeanu
c. Romaniei No. 47848/08 from 17.07.2014, etc.).
For the purposes of those prezentaţe above, will perform a case study from the
judicial organs, in which the Court wronged by European Court case law, ordered the
cessation of the criminal process, pursuant to art. 16 para. 1. and (e). C.proc.pen. (no
prior complaint), in relation to a person injured, ill, victim of the crime of "bodily injury
through negligence," Act provided for and punished. 196 para. 1 of the criminal code.

Keywords: prior complaint, vulnerable persons, mentally ill persons, access to

justice, the ECHR cases.

502
 1. Introducere. Noțiuni generale privind plângerea prealabilă în sistemul procesual
penal român
În activitatea de urmărire penală (ce reprezintă prima etapă a procesului penal), organele
de urmărire penală, respectiv procurorul, organele de cercetare penală şi organele de cercetare
penală speciale sunt obligate să desfăşoare toate activităţile pe care le consideră necesare în vederea
constatării existenţei infracţiunilor, a identificării infractorilor , a stabilirii răspunderii penale
(inclusiv a cele civile) pentru a se stabili dacă se impune sau nu trimiterea acestora în judecată.
Activitatea de urmărire penală desfăşurată de către organele de urmărire penală,
conform dispoziţiilor art. 305, 309, 314, 328 C.proc.pen., cuprinde trei etape, respectiv faza de
cercetare a faptei sesizate „in rem”, cea de cercetare a suspectului sau inculpatului cu privire la
faptele reţinute în sarcina acestuia, şi ultima fază reprezentând soluţionarea cauzei de către
procuror, prin adoptarea soluţiei de clasare, renunţare la urmărirea penală, restituire, redeschidere,
sau întocmirea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată.
O importanţă deosebită o reprezintă pentru organele de urmărire penală, modurile de
sesizare cu o cauză penală, care conform prevederilor art. 288 C.proc.pen. pot fi: plângerea,
denunţul, actele încheiate de către organele de constatare prevăzute de lege sau sesizarea din oficiu.
Orice persoană fizică sau juridică căreia i s-a adus vre-o vătămare prin săvârşirea unei
infracţiuni face plângere la organul de urmărire penală competent material, teritorial şi după
calitatea persoanei, conform prevederilor art. 35-42 C.proc.pen., plângerea greşit îndreptată, în
scopul asigurării celerităţii procesului penal va fi înaintată organul competent, conform prev. art.
289 alin. 9 C.proc.pen.
Plângerea poate fi restituită pe cale administrativă celui care o făcut-o dacă nu
îndeplineşte condiţiile de fond şi formă, repectiv, nu cuprinde numele, prenumele, codul numeric
personal, calitatea şi domiciliul celui care face sesizarea, descrierea faptei, indicarea făptuitorului şi
a mijloacelor de probă, dacă le sunt cunoscute, iar pentru persoana juridică şi, denumirea, sediul,
codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registru
comerţului, contul bancar, indicarea reprezentantului legal sau convenţional, fapta reclamată,
indicarea făptuitorului şi a probelor pe care doreşte să fie administrate în cauză, dacă le sunt
cunoscute (art. 289 C.proc.pen.).
În situaţia în care, punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de existenţa
plângerii prealabile a persoanei ce a suferit o vătămare prin săvârşirea infracţiunii, la sesizarea
efectuată de către persoana prevăzută de lege ori cu autorizarea organului competent, în lipsa
acestora, nu poate fi pusă în mişcare acţiunea penală.
Plângerea se poate face în scris, sau oral în faţa organului de urmărire penală care
trebuie să întocmească un proces verbal în acest sens.
De altfel, plângerea poate fi depusă şi prin sistemul electronic, dacă aceasta îndeplineşte
condiţiile de formă menţionate mai sus şi dacă este certificată prin semnătură electronică conform
prevederilor legale.
În situaţia în care plângerea nu se face personal, ci prin mandatar, acesta trebuie să
ataşeze la modul de sesizare, şi procura specială întocmită în acest sens.
Fără a intra în detalii tehnice juridice cu privire la modurile de sesizare a organelor de
urmărire penală, aşa cum am arătat şi în titlul lucrării, în continuare vom face referiri la situaţia
întâlnită în practica judiciară, privind activitatea şi rolul organelor judiciare în situaţia în care, o
persoană bolnavă psihic, încadrată în grad de handicap permanent de către autorităţile competente,
este victimă a unei infracţiuni pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, iar aceasta nu are reprezentant legal.
Legiuitorul a prevăzut ca plângerea prealabilă să fie depusă la organul judiciar
competent (inclusiv şi la cel necompetent dacă este introdusă în termenul legal) în termen de 3 luni
de la data săvârşirii faptei, acest termen procedural fiind unul de decădere, depăşirea acestuia dând
posibilitatea procurorului să dispună clasarea cauzei penale, iar instanţei de judecată să constate
încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 alin. 1 lit. 3 C.proc.pen.

503
 Dispoziţiile procesual penale în vigoare (art. 295-298 C.proc.pen. şi art. 157 C.pen.)
prevăd că, în cazul persoanelor vătămate lipsite de capacitate de exerciţiu (minori cu vârsta sub 14
ani, alienaţii sau debilii mintal puşi sub interdicţie), sau a celor cu capacitate de exerciţiu restrânsă
(minori cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani) plângerea prealabilă se face de către reprezentaţii legali
ai acestora (de către unul dintre părinţi, tutore sau curator), în primul caz, sau aceasta este însuşită
de către persoanele prevăzute de legea civilă.
În situaţia în care, autorul infracţiunii este însuşi reprezentantul legal al persoanei fără
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, termenul de 3 luni va începe să
curgă de la numirea unui nou reprezentant legal.
În situaţia în care persoana juridică, în calitate de subiect pasiv al unei infracţiunii este
reprezentată legal chiar de către infractor, organele de urmărire penală vor putea dispune din oficiu
punerea în mişcare a acţiunii penale şi tragerea la răspundere penală a acestuia.
Tot din oficiu, organele de urmărire penală pot dispune punerea în mişcare a acţiunii
penale în cazurile în care vătămaţii sunt minore, incapabile, sau în cazurile de violenţă în familie
prev. de art. 199 Cpen. conform principiului oficialităţii exercitării funcţiei de acuzare, sens în care
organele de urmărire penale se pot sesiza îl lipsa unei plângeri prealabile, fără expirarea termenului
procedural de 3 luni de la data săvârşirii faptei, potrivit regulilor de procedură generale.
Cadrul legal în materie nu întâmpină interpretări în ceea ce priveşte situaţia în care
organul judiciar, după efectuarea de acte de urmărire penală constată că în cauză este necesară
plângerea prealabilă (inclusiv atunci când se dispune schimbarea încadrării juridice a faptei), cât şi
în cazul în care acesta constată în flagrant o infracţiune cercetată la plângerea prealabilă, sens în
care cheamă persoana îndreptăţită, iar dacă aceasta declară că înţelege să depună plângere
prealabilă, dispune începerea urmăririi penale „in rem”, în caz contrar actele vor fi înaintate
procurorului care va dispune soluţia de clasare în temeiul art. 16 alin. 1 lit. e C.proc.pen. (lipsa
plângerii prealabile).
La fel se va proceda şi în situaţia în care persoana vătămată a decedat, sau în cazul în
care persoana juridică a fost lichidată, înainte de expirarea termenului legal de 3 luni, acţiunea
penală putând fi pusă în mişcare din oficiu, în lipsa plângerii prealabile.
În scopul asigurării unei protecţii juridice corespunzătoare a unor categorii de persoane
vulnerabile (cum sunt minorii sau victimele infracţiunii de violenţă în familie, prev. de art. 199
C.pen.) victime ale unor infracţiunii pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale necesita
introducerea unei plângeri prealabile, dar acţiunea penală a fost exercitată din oficiu de către
procuror, conform regulii oficialităţii funcţiei de acuzare, retragerea acesteia de către persoanele
vătămate nu produce efecte juridice dacă nu este însuşită de procuror (mai ales dacă se consideră că,
infractorul profită de starea de vulnerabilitate a victimei şi face presiuni asupra acesteia în vederea
retragerii plângerii prealabile).
La acest raționament juridice se ajunge atât din interpretarea prevederilor, art. 131 din
Constiuția Romîniei care consacră procurorului un rol esenţial în activitatea judiciară şi anume
acela de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, de apărător al ordinii de drept, precum şi
al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, cât și a prevederilor art. 63 din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară din care rezultă formele concrete prin care Ministerul Public
îşi poate îndeplini acest rol.
Astfel, în baza dispoziţiilor legale precizate anterior, procurorii efectuează urmărirea
penală în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare
penală a poliţiei judiciare, și a altor organe de cercetare penală speciale, sesizează instanţele
judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii, exercită acţiunea civilă, în cazurile
prevăzute de lege, participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată, exercită căile de atac
împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege, apără drepturile şi interesele
legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în
condiţiile legii, acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea
ministrului justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului, studiază cauzele care
generează sau favorizează criminalitatea, sens în care elaborează şi prezintă ministrului justiţiei

504
propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu,
verifică respectării legii la locurile de deţinere preventive, precum şi în exercitarea oricăror altor
atribuţii prevăzute de lege.
Aşadar, dispoziţiile procesual penale la care s-a făcut referire anterior, sunt clare şi nu
lasă loc la interpretări în ceea ce priveşte posibilitatea exercitării din oficiu a acţiunii penale de către
procuror în baza principiului oficialităţii funcţiei de acuzare, chiar în lipsa plângerii prealabile a
persoanelor vătămate în cazul minorilor (fără capacitate sau cu capacitate restrânsă de exerciţiu), a
persoanelor puse sub interdicţie, în cazul persoanelor fizice decedate sau a celor juridice lichidate
înainte de expirarea termenul de 3 luni, sau în situaţia în care reprezentantul legal al persoanei fizice
sau juridice este autorul infracţiunii, fără a fi acoperită din punct de vedere juridic, şi situaţia
întâlnită tot mai des în practica judiciară, în care o persoană fizică se află într-o situaţie
intermediară.
Astfel, o persoană luată în evidenţe de către autorităţile competente ale unui stat, cu
diagnosticul de handicap permanent, pe fondul unor afecţiunii psihice, cu însoţitor, fără a declanşa
procedura punerii acestuia sub interdicţie conform dispoziţiilor art. 164-177 Cod civil şi stabilirii
unui reprezentat legal care să-i reprezinte interesele în faţa autorităţilor judiciare, este considerată o
persoană capabilă de a se reprezenta singură, deşi acest lucru nu are suport în realitate.
Aşa cum am arătat mai sus, instituţia plângerii prealabile din dreptul procesual român
deşi conţine o protecţie sporită, prin lărgirea cadrului general de aplicare, în care organele de
urmărire penală se pot sesiza şi din oficiu, nu acoperă şi situaţia menţionată.
Pentru motivele care vor fi detaliate în continuare, opinăm că procurorul în baza rolului
său activ de protejare a intereselor societăţii, se poate sesiza din oficiu şi în astfel de cazuri, în baza
principiului oficialităţii funcţiei de acuzare, întrucât, astfel de victime ale unor infracţiunii (pentru
care este necesară formularea unei plângeri prealabile) fac parte din categoria persoanelor
vulnerabile, în temeiul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale,
mai ales când sunt reclamate ca fiind încălcate drepturile prevăzute în art. 2 (dreptul la viaţă), art. 3
(dreptul la demnitate umană) şi art. 8 (dreptul la viaţă de familie) despre care instanţa europeană a
considerat că pot fi justificate, dacă acestea au fost cauzate de comportamentul autorităţilor
naţionale (cauza Câmpeanu c. României, par. 103 din 17.04.2014).
Astfel, instanţa europeană a recunoscut, în lipsa unor procuri valabile dreptul unor
persoane particulare de a formula cereri în numele unor victime, fiind acordată o atenţie deosebită
unor factori legaţi de vulnerabilitatea acestora, respectiv: vârsta, sexul sau starea de invaliditate,
situaţii care puteau împiedica ca acestea să se prezinte în faţa Curţii, ţinându-se cont şi de legătura
dintre victimă şi reclamant (ex. Ilhan c. Turciei nr. 22277/93, CEDO 2000-VII, unde plângerile au
fost formulate de reclamant în numele fratelui său, victimă a unor rele tratamente, S.P., D.P., şi A.T.
c. Regatului Unit, situaţie în care cererea a fost introdusă de un solicitor în numele unor copii pe
care i-a reprezentat pe parcursul unor proceduri interne, fiind numit tutore „ad litem”, etc.).
Pentru a soluţiona astfel de cereri, Curtea a precizat că se impune interpretarea
Convenţiei în sensul garantării de „drepturi concrete şi specifice, nu teoretice şi iluzorii” (cauza
Artico c. Italiei din 13.05.1980, pct. 33 seria A, nr. 37), menţinând în acelaşi timp şi spiritul
conform căruia, hotărârile sale „nu servesc doar pentru soluţionarea cauzelor în care a fost sesizată,
ci, în sens mai larg, pentru a clarifica, proteja şi dezvolta normele Convenţiei şi, astfel, pentru a
contribui la respectarea, de către state, a angajamentelor pe care şi le-au asumat în calitate de părţi
contractante ( cauza Irlanda c. Regatului Unit, 18.01.1978, pct. 154, seria A, nr. 25 şi Constantin
Martin c. Rusiei nr. 30078/06 pct. 89, CEDO 2012.
În sensul celor menţionate mai sus, a fost adoptată Rezoluţia A/RES/61/106 din
13.12.20916 în cadrul Convenţiei privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi în cadrul Adunării
Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, ratificată de către ţara noastră la data de 31.01.2011, unde
la art. 12 se prevede că, „persoanele cu dizabilităţi au dreptul la recunoaşterea, oriunde s-ar afla, a
capacităţii lor juridice” iar statele părţi sunt obligate să se asigure că toate măsurile ce implică
exercitarea capacităţii juridice a acestor categorii de persoane prevăd o „protecţie adecvată şi
eficientă pentru prevenirea abuzurilor, conform legislaţiei internaţionale privind drepturile omului”,

505
iar conform art. 13 „statele părţi vor asigura acces efectiv la actul de justiţie” pentru astfel de
persoane.
Relevant este faptul că în cuprinsul Raportului Agenţiei pentru Drepturile Fundamentale
a Uniunii Europene, publicat în luna martie 2011, la pct. 43-54, se precizează că, la nivelul naţional
al satelor membre capacitatea de a realiza o apărare efectivă a drepturilor juridice privind
persoanele vulnerabile este afectată de aspecte diverse, cum ar fi interpretarea strictă a dreptului lor
de a acţiona, coroborat cu aplicarea unor cheltuieli judiciare.
În lumina celor menţionate mai sus este şi jurisprudenţa Comisiei Interamericane
pentru drepturile Omului cât și cea a Comisiei Africane privind drepturile Omului şi a popoarelor,
conform cărora, în anumite situaţii excepţionale, se permite sesizarea cu o cauză, în numele altor
persoane care au calitatea de victime, dacă acestea, din cauze obiective nu sunt în măsură să facă
acest lucru.

2. Studiu de caz
La data de 10 noiembrie 2014, ora 12,30 numita G. T. a sesizat, prin SUAU 112,
organele de cercetare penală din cadrul Serviciului Rutier Iaşi în legătură cu producerea unui
accident rutier cu victime omeneşti pe D.J.249B, între localităţile Osoi şi Moreni, jud. Iaşi.
Cercetările efectuate în cauză au stabilit că, accidentul rutier a fost provocat de numitul
A. F. care, deşi se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, s-a urcat la volanul autoturismului marca
Opel ASTRA cu nr. de înmatriculare IS-04-NDH pe care l-a condus pe D.J.249B, iar între
localităţile Osoi şi Moreni, jud. Iaşi, pe sensul de mers Osoi-Prisăcani, acesta a pierdut controlul
volanului şi s-a răsturnat cu autoturismul în afara părţii carosabile. Alături de inculpat, în maşină se
mai afla numitul M.M., persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, diagnosticată cu handicap grav,
aflată în grija şi întreţinerea conducătorului auto, în calitate de asistent personal, conform
Certificatului de încadrare în grad de handicat grav, gradul I, permanent, emis de către autoritățile
locale, conform dispozițiilor Legii 448/2006.
Conducătorul auto A. F. a fost găsit de organele de poliţie la Spitalul ”Prof. N.Oblu”
Iaşi unde a fost diagnosticat cu etilism acut, fiindu-i recoltată o mostră de sânge în vederea stabilirii
alcoolemiei, acesta neputând fi testat cu alcooltestul din cauza stării în care se afla.
La Spitalul SF. Spiridon Iaşi a fost identificat M.M. care, conform raportului de primă
expertiză medico-legală, a prezentat ”traumatism cranio-cerebral cu pierderea cunoştinţei, plagă
frontală dreaptă, ctoraco-abdominală., contuzie genunchi stâng. Leziunile au necesitat 5-6 zile de
îngrijiri medicale pentru vindecare din momentul producerii şi nu au fost de natură să-i pună viaţa
în primejdie”.
Conform buletinului de analiză toxicologică nr. 1041/A din 14 noiembrie 2014, eliberat
de către I.M.L. Iaşi, în urma analizei de laborator a probelor de sânge prelevate de la conducătorul
auto A.F., a rezultat o alcoolemie de 2,60 g % 0 la ora 15.05, ora recoltării.
Având în vedere perioada scursă din momentul producerii accidentului şi până la
momentul prelevării probelor de sânge, de 2 ore şi 37 minute, se impunea efectuarea unei expertize
medico-legale privind calculul retroactiv al alcoolemiei, însă Ordinul ministrului sănătăţii nr.
1512/2013, în art.102 prevede că, în cazul în care nu au fost recoltate două mostre de sânge, la un
interval de o oră una de cealaltă, nu se va putea efectua estimarea retroactivă a alcoolemiei, motiv
pentru care nu s-a putut determina alcoolemia inculpatului la momentul producerii accidentului, iar
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, a decis că sintagma” la
momentul prelevării mostrelor biologice” din cuprinsul art. 336 alin.1 C.p. este neconstituţională.
Pentru aceste motive, s-a dispus clasarea cauzei penale cu privire la această înfracțiune,
în temeiul art. 315 alin. 1 lit. b Cod proc.penală, raportat la art. 16 alin. 1 lit. c Cod proc. pen.
Pe parcursul cercetărilor M.M. nu a fost audiat având în vedere starea de sănătate
psihică precară în care se afla, cât și aspectele comunicate în mod oficial organelor de anchetă, de
către doctorul de familie V.F., conform căreia vătămatul prezintă o “deficiență psihică gravă,
permanentă, necesitând asitent personal, fiind o persoană lipsită de capacitate”.

506
 Având în vedere că persoana vătămată M.M. este o persoană aflată în evidențe ca
bolnav psihic, cu handicap grav gradul I, permanent, iar aceasta se afla în grija şi întreţinerea
autorului faptei A.F., fiind deci într-o stare de vulnerabilitate, atât din punct de vedere a bolii
psihice de care suferea, dar şi prin natura relaţiei speciale cu făptuitorul, acţiunea penală a fost
exercită din oficiu, de către procuror, conform principiului oficialităţii funcţiei de acuzare, sub
aspectul săvârșirii infracțiunii de ”vătămare corporal din culpă”, faptă prevăzută și pedepsită de art.
196 alin. 1 Cod penal, în lipsa plângerii prealabile, fiind întocmit rechizitoriu, şi sesizată instanţa de
judecată la data de 19.04.2016.
Prin Încheierea nr. 65/CC din data de 14.09.2016, judecătorul de cameră preliminară din
cadrul Judecătoriei Răducăneni, jud. Iaşi, a constat competența și legalitatea sesizării instanței de
judecată, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, dispunând începerea
judecății.
Pe parcursul cecetărilor judecătorești, inculpatul A.F. a solicitat instanței de judecată să
dispună încetarea procesului penal, întru-cât în cauză lipsește plângerea prealabilă a persoanei
vătămate M.M., necesară în cazul infracțiunii de ”vătămare corporal din culpă”, faptă prev. de art.
196 alin. 1 Cod penal.
Instanța de judecată a dat eficiență acestei solicitări, în esență, pe considerentul că
persoana vătămată M.M. este majoră, aceasta nu figurează în evidențe ca fiind pusă sub interdicție,
prezumându-se astfel că, are deplină capacitate de exercițiu.
Deși procurorul de sedință a solicitat instanței de judecată să dispună inițierea
procedurii de punere sub interdicție pe parcursul judecării cauzei, instanța, prin Sentința penală nr.
31/06.03.2017 a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 396 alin. 6 raportat la art. 16 alin.
1 lit. e Cod proc. pen., considerând că în speţă, lipsește plângerea prealabilă.
Această sentință penală a fost atacată cu apel de către procuror la data de 27.03.2017, la
instanţa superioară, atât sub aspectul legalității, cât și sub aspectul temeiniciei.
În principal, s-a precizat că instanța de judecată era obligată, în temeiul art. 351 alin. 2
C.proc.pen. să pună în discuție cererile procurorului, ale părților sau ale celorlalți subiecți
procesuali și excepțiile ridicate de aceștia, sau din oficiu, și să se pronunțe asupra lor prin încheiere
motivată, instanța neconformându-se acestei dispoziții legale, dispunând direct soluția de încetare a
procesului penal.
Mai mult decât atât, instanța de judecată deși avea la dosar înscrisuri medicale din care
rezulta boala psihică gravă de care suferea persoana vătămată M.M., în exercitarea rolului său activ,
nu l-a prezumat pe vătămat ca o persoană lipsită de capacitate de exercițiu, situație ireversibilă care
poate fi confirmată oricând printr-o hotărâre judecătorească în cadrul procedurii de punere sub
interdicție, raportat și la starea de vulnerabilitate a lui M.M., o persoană cu cunoscută cu afecţiuni
psihice grave, aflată în îngrijirea inculpatului ” A.F. a fost desemnat de către autoritățile statului în
calitate de asistent personal, resposabil cu îngrijirea persoanei vătămate”
În sprijinul celor menționate mai sus a fost invocată cauza Valentin Cîmpeanu c.
României din 17.07.2014, cât şi dispozițiile art. 20 din Legea fundamentată a statului roman,
conform cărora, ”dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituția sau legile interne conţin dispoziţii mai
favorabile”, ar trebui să constituie cadrul legal, de natură să protejeze în mod concret drepturile
procesuale ale unei persoane vulnerabile.

3. Concluzii
Așa cum s-a constatat în mai multe cauze C.E.DO. împotriva României, inclusiv în
cauza Valentin Cîmpeanu din data de 17.07.2014, rezultă că, accesul la justiţie al persoanelor cu
handicap este foarte problematic în ţara noastră, întru-cât procedurile de declarare a stării de
invaliditate sunt inadecvate, iar normele care reglementează calitatea procesuală a persoanei
vătămate sunt prea restrictive. O abordare restrictivă a normelor ce reglementează calitatea
procesuală în numele persoanelor care prezintă dizabilități, intelectuale în cazul de faţă, ar avea

507
efectul nedorit de a nega acestor persoane vulnerabile posibilitatea de a solicita și de a obţine
reparaţii pentru încălcarea drepturilor lor fundamentale, ceea ce ar fi împotriva scopurilor
esenţiale ale Convenţiei.
În astfel de situaţii, organele judiciare trebuie să manifeste un rol activ în protejarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale acestor categorii de persoane vulnerabile, aplicând direct
dispoziţiile şi jurisprudenţa obligatorie a instanţei europene, astfel încât protecţia acordată să fie una
concretă şi efectivă, şi nu teoretică sau iluzorie.

Referinţe bibliografice
1. ***, Constituţia României, Bucureşti, 2003
2. ***, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale,
Roma, 4 noiembrie 1950
3. ***, Noul Cod penal, Noul Cod de procedură penală, Hamangiu, Bucureşti, 2017
4. J. F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, 2009
5. V. Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ed. Institutul
Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2008
6. C. Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii pe articole, Ed.
C.H. Beck, 2010
7. M. Udroiu, Drept penal, partea generală şi specială,C.H. Bech, Bucureşti, 2014
8. M. Udroiu, Procedură penală, partea generală şi specială,C.H. Bech, Bucureşti,
2014
9. www.portalulinstantelodejudecata.ro

508
 ȚARA CODRULUI RUINĂ

THE COUNTRY OF RUIN

BUTNARU Viorel
Inginer silvic R.N.P.-ROMSILVA, Direcția Silvică Vrancea
butnaru.viorel@gmail.com

Drd. MOHOREA Ana-Roxana

Consilier juridic R.N.P.-ROMSILVA, Direcția Silvică Vrancea
manaroxana@yahoo.com

Abstract (ro): Răsfoind literatura interbelică, cu referire la starea pădurii

românești, se constată o permanentă îngrijorare față de fenomenul degradării pădurilor,
ce se întâmpla la acea vreme. O astfel de temere o găsim exprimată pe larg - în Revista
Pădurilor nr.3/1936, p. 340: „MOARTEA CODRULUI ROMÂNESC - constituie
subiectul unei cuvântări rostită la postul național de radio din seara zilei de 8 martie
1936, de către profesorul Simion Mehedinți, membru al Academiei Române, născut și
crescut în marginea codrilor de brazi de la Soveja.Profesorul - care a cunoscut în ființă
o bună parte a codrului rămas de altătată - se îngrozește de ruina în care a căzut
pământul țării noastre, exprimând: Oriunde te-ai duce întâlnești râpi hidoase și păduri
brăcuite ce se întind, pe zi ce trece, ca pecingenea. Pădurile noastre de altătată nu mai
există, căci au fost prostește și câinește ucise. Am jefuit toate pădurile așa de hain
încât, din fruntea țărilor cu păduri, am ajuns codași între codași. Iată isprava care
trebuie să ne umple de spaimă și rușine.În finalul alocuțiunii, marele savant, iubitor și
cunoscător al rolului pădurii pentru viața socială, atrage atenția spunând: Dar dacă
rămânem unde suntem astăzi, să se știe bine îngrămădim pe capul nostru blestemul
urmașilor, cărora le lăsăm câmpuri fără umbre, dealuri fără apărare, munți fără
podoabă, râuri sălbatice și o Dunăre potmolită la gură aproape numai de țărâna
pământului românesc, pe care vecinii își apără țărâna ogoarelor lor, ca ochii din cap.”

Cuvinte cheie: moartea codrului românesc, situația pădurilor românești,

exploatarea pădurilor, legislatia forestieră.

Abstract (en): Looking at the interwar literature, referring to the state of the
Romanian forests, there is a constant concern about the phenomenon of the degradation
of the forests, which happened at that time. Such fears are found to be broadly
expressed - in the Forest Journal No. 3/1936, p. 340:„THE DEATH OF THE
ROMANIAN CODRAN - is the subject of a speech at the national radio station on the
evening of March 8, 1936, by Professor Simion Mehedinti, a member of the Romanian
Academy, born and raised on the edge of the Soveja fir trees. The teacher - who has
known a large part of the remains of the other - is terrified by the ruin of the land of our
country, saying: Wherever you go, you encounter hideous ravines and bruised forests
that stretch, every passing day, like a pecce. Our forests are no longer there, for they
were foolishly and a dog killed. I robbed all the forests so foolishly that, from the
forefront of the countries with forests, I came to the ground between the horses. Here is
the need to fill us with fear and shame. At the end of the speech, the great scholar,
loving and knowledgeable of the role of the forest for social life, draws attention by
saying: But if we stay where we are today, let us know well on our heads the curse of
the descendants, to whom we leave fields without shadows, defenseless hills, mountains
without ornament, wild rivers, and a Danube drenched almost to the dust of the

509
 Romanian earth, Which the neighbors defend their dust of their fields, as the eyes of the
head."

Keywords: the death of the Romanian kingdom, the situation of Romanian

forests, forest exploitation, forest legislation.

1.Introducere
Este absolut regretabil că – după aproximativ 80 de ani de la exprimarea acelor griji de
către academicianul Simion Mehedinți, constatăm că situația pădurii românești, în acest secol al
„ecologiei”, este la fel de complicată și neclară. Viața forestieră românească trăiește, în ultimele
două decenii, o degringoladă asemănătoare celei de la începutul anilor 1900.
Practic, investirea capitalului în exploatarea pădurilor din ținuturile românești, a luat
amploare în urmă cu circa 120 de ani, de când putem vorbi despre o economie forestieră națională.
Evoluția politico – socială din această perioadă, jalonată de cele două războaie mondiale cu
consecințele lor ulterioare, au determinat politica forestieră națională și implicit a afectat în mod
direct evoluția și starea pădurii de pe cuprinsul țării noastre.
Evoluția stării de fapt a pădurilor din România poate fi marcată prin următoarele
perioade: de la Imperiul Otoman până la apariția capitalului; de la anul 1900 până după al doilea
război mondial; 1946 – 1954 –plata datoriilor de răzoi prin Sovrolemn; 1950 – 1989 – economia
forestieră centralizată; 1990 – la zi – ultima reformă agrară, cu consecințele actualei stări ale pădurii
românești.

2.ORIGINEA PROPRIETĂȚII FORESTIERE ȘI ÎNTINDEREA ACESTEIA

Originea proprietății forestiere și evoluția structurii pe mărime și natură de proprietate
este diferită pentru fiecare provincie care, a dus, în anul 1918, la formarea României Mare.
Originea și evoluția proprietatății funciare din Vechiul Regat, își are rădăcinile după
întemeierea principatelor, cînd s-a statuat că proprietatea asupra pământului aparține conducătorului
acestor formațiuni statale, nou înființate.
Din aceste proprietăți, Domnii încep a face danie, loturi de teren, ca recompensă celor
care se distingeau prin acte de curaj în apărarea țării.
Încetul cu încetul, prin diverse abuzuri, terenurile agricole și pădurile, primite de vitejii
răzeși și moșneni, ca danii de la primii domnitori ai principatelor, în mare parte, au devenit
proprietatea boierilor și a mănăstirilor.
Până la Unirea Principatelor Române, marea proprietate funciară era distribuită,
mănăstirilor și mai multor familii vechi boierești, care le obținuse în timp, prin danii domnești sau
prin „rășluiri” de la răzeși și moșneni.
Înainte de anul 1859, în Principatele Române, statul stăpânea un domeniu forestier în
suprafață de numai 18.892 ha pădure, compus din fosta moșie domnească Târgu – Ocna, afectată
salinelor și cele trei domeniii obținute prin efectul Tratatului de la Adrianopol (1829), fostele raiele
turcești: Brăila, Giurgiu și Turnu Măgurele.
După realizarea Unirii Principatelor Române, au urmat mari reforme. Plină de
consecințe pentru evoluția legislației și administrației forestiere a fost Legea de secularizare a
averilor mănăstirești din anul 1863. După secularizare, prima cifră statistică cunoscută este din anul
1876, când pădurile, în cele două principate, ocupau suprafața de 2.025.731 ha, din care, statul avea
în proprietate suprafața de 759.000 ha ( 37%)1.
În anul 1917, Suprafața totală apădurilor din Vechiul Regat era de 2.497.632 ha, din
care Statul avea 1.068.173 ha ( 43%).
Din statisticile vremii, în anul 1918, domeniul păduros din Transilvania avea Suprafața
totală de3.951.759 ha, din care statul deținea 931.579 ha (24%).

1
Statistica pădurilor din România – editată în anul 1922 de Casa Pădurilor Statului, pendinte de Ministerul Agriculturii
și Domeniilor, tipărită la Imprimeria Națională din Chișinău

510
 După anexarea Bucovinei la Imperiul Habsburgic, din anul 1758, cea mai mare parte
din păduri, aparținând mănăstirilor au fost secularizate, trecute în proprietaea statului și organizate
într- o formă cu administrație proprie – Fondul bisericesc ortodox român.Suprafața totală de păduri
era de 437.729 ha, din care Fondul religionar ortodox administra suprafața de 225.269 ha.2
Basarabia avea suprafață ocupată cu păduri de 249.356 ha, majoritatea fiind proprietatea
persoanelor fizicce.
La nivelul anului 1929, după aplicarea reformei agrare, statistica arată mărimea
fondului forestier al României de la acea vreme, pe grupe mari de proprietari, conform Tabelului 1.3

Proprietar Suprafața (ha) Procent (%)

Statul 1.904.004 ha (29%)

Păduri particulare 1.786.882 ha (27%)

administrate de stat
Pădurile particulare
cu administrare 2.564.296 ha (41%)
proprie
Pădurile instituții 193.293 ha (3%)
publice

Tabelul 1: Suprafața pădurilor (fără poieni și goluri) 6.448.475 ha– pe proprietari la nivelul anului
1929

Grupe de specii Suprafața (ha) Procent (%)

Foioase 4.833.756 ha (75%)
Rășinoase 1.614.719 ha (25%)

Tabelul 2: Suprafața pădurilor pe grupe de specii

Astfel, prin raportat la întinderea teritoriului, procentul de împădurire era de 43% în
Bucovina, 38% în Transilvania, 18% în Vechiul Regat și 5% în Basarabia.
La nivelul anului 1948, când a fost lergiferată trecerea pădurilor în proprietate statului,
statistica oficială acceptată, arăta că în România pădurile aveau suprafața de 6326 mii ha. După
natura proprietății erau astfel repartizate: statulu 1596 mii ha (25%), persoanelor juridice de interes
public 2670 mii ha (42%), persoane fizice și juridice private 2060 mii ha (33%). După compoziția
pădurilor, erau 1052 mii ha (24%) rășinoase și 4824 mii ha (76%) foioase.4

3. RUINAREA CODRULUI ROMÂNESC

3.1. Până la apariția capitalului în economia forestieră
În timpul suveranității otomane, îndeosebi după anul 1500, cantități însemnate de lemn
din speciile cele mai valoroase, stejar și rășinoase - au fost preluate de turci în contul tributului, ori
plătite cu prețuri derizorii și transportate în cuprinsul imperiului otoman, pentru reconstrucția
orașelor, pavarea străzilor, construcții navale, etc. În cadrul tributului, livarea unor anumite cantităţi
de lemn juca un rol foarte important. Mai mult, tributul a crescut continuu, de la an la an, cantităţile
de lemn devenind uneori aproape de nesuportat.
Un moment important din istoria Ţărilor Române l-a constituit războiul ruso-turc din
1828-1829 şi consecinţele acestuia, Pacea de la Adrianopole (14 septembrie 1829). Între aceste
consecinţe: elaborarea regulamentelor organice, adevărate constituţii pentru Principatele Române;

2
Ibidem
3
V.Sabău, Statistica pădurilor din România pe anul 1929, Imprimeria Națională, București, 1931
4
Gh. Popescu, N. Pătrășcoiu, Pădurea și omul, Editura Nord Carta, Suceava, 2004

511
desfiinţarea raialelor turceşti de la Dunăre (Brăila, Giurgiu şi Turnu Măgurele) şi, în primul rând,
desfiinţarea monopolului turcesc asupra comerţului exterior al Ţărilor Române. Această din urmă
clauză a însemnat descătuşarea comerţului exterior al celor două principate. A crescut enorm şi
ponderea lemnului în exportul Ţărilor Române, de unde consecinţa directă: începutul ruinării
codrului românesc prin defrișări masive şi rapide ale pădurilor.
Se poate afirma că modificările survenite în sfera comerțului românesc – reprezintă o
cumpănă economică fundamentală pentru proviinciile românești date fiind evenimentele derulate
într-un ritm alert și multiple sacrificii ale pădurilor. Așadar, multe păduri cu o valoare inestimabilă
din punct de vedere cologic și economic, au devenit decenii la rând suprafețe cuprinzând terenuri
ahricole, izlazuri și pășuni, ca o consecință a solicitărilor tot mai sporite a exporturilor de cereale și
vite.
Deși nu sunt cunoscute informații certe cu privire la gospodărirea pădurilor și la
volumul materialului lemnos exploatat în acea perioadă, se știe totuși că majoritatea pădurilor se
aflau în proprietatea grecilor (călugări) și că turcii luat cu mare ușurință material / masă lemnoas(ă).
Prin Regulamentul Organic (1831) „s-a acordat fără opreliște, dreptul la material
lemnos pentru proprietarii de păduri, iar locuitorilor de la sate pentru nevoi proprii”. Acțiunea
prădalnică asupra pădurilor s-a intensificat prin negustorii greci , care cumpăraseră anterior mari
suprafețe forestiere, pe care acum le tăiau, transportând lemnul de cea mai bună calitate în Grecia
Turcia și Orientul Apropiat.
Ca o consecință a secularizării averilor mănăstirești, prin legea promulgată de
domnitorul Alexandru Ioan Cuza în decembrie 1863, s-a pus o stavilă explatării devastatoare a
pădurilor. Astfel, pentru o mai bună administrare a acestora, a fost înființă un corp de agenți silvici,
pentru îndrumarea și gospodărirea fondului forestier de stat. În concret, în 1864 s-a constituit
Administrația silvică de stat în România. În paralel, în Transilvania, s-a aplicat în anul 1879 „legea
ungară”, care prevedea că pădurile statului și alte păduri publice (cu excepția celor particulare) nu
puteau fi exploatate decât pe bază de amenajamente.
În anul 1881, în Regatul României a fost promulgat primul „Codice silvic”, lege de
concepție modernă care a contribuit la protejarea pădurilor și la reglementarea tăierilor.
Prin adoptarea acestor acte normative și prin instituirea administrației silvice de stat, s-a
reușit într-o oarecare măsură protejarea pădurilor statului de la distrugerea ce avea să vină.

3.2. Explotarea pădurilor prin capitalul străin

Exploatarea pădurilor s-a intensificat sub dominația capitalului străin, atras în special de
avantajele oferite de Legea din 1887, promulgată pentru „încurajarea industriei naționale”. Pe baza
acestei legi societățile cu capital străin au reușit să acapareze rapid lemnul de pe importante
suprafețe de pădure, obținut la prețuri extrem de mici față de valoarea reală, cumpărat în special de
la obștile de răzeși și moșneni, composesorate și alți proprietari particulari. În special obștile din
Moldova, neapreciind valoarea arborertelor seculare și nici tehnica de exploatare pe care o aduceau
noii antrepenori, au fost efectiv jefuite de păduri, pe fondul ignoranței membrilor obștiilor și cu
sprijinul unor conducători de obști și de cooperative sătești.
Exemple tipice se pot da din Țara Vrancei, unde o mare parte din obști au vândut
lemnul din pădurile de rășinoase cu prețuri de zeci și sute de ori mai mici decât valoarea reală a
lemnului de pe piața de la acea vreme. În literatura forestieră și cea juridică de după anul 1900 au
fost consemnate multiple situații de acest gen, privitoare la ruinarea codrului din Țara Vrancei.
Inginerul silvic G.D. Belinsky, într-o lucrare publicată în februarie 19225, ridică o
întrebare, ce constituie de altfel un subtitlu al lucrării sale - „Ce s-a petrecut acum 30 – 40 de ani,
cu pădurile mari, cu masivele mari de reșinoase ale Vrancei”.
Lecturând lucrarea menționată, se desprind o serie de indicii, potrivit cărora – apar
,,străinii”, așa cum îi numește autorul ”cunoscători ce este o pădure de reșinoase și văd în munții
aproape virgini ai Vrancei o pradă foarte bună și eftină.” Rezultă de asemenea, că primele

5
***, „Pădurile moșnenești din Vrancea” înRevista Pădurilor, nr. 2 din luna februarie 192

512
exploatări ce pot fi numite devastatoare pentru pădurile de la acea vreme – au fost realizate de / prin
Societatea anonimă ,,Forestiera Română” a baronului GROEDL, care, ca și mod de lucru –
achiziționa masivele vrâncene virgine. Din nefericire, vrâncenii de la acea dată vindeau avuția verde
pe ”nimica”, astfel cum se exprimă și autorul sus amintit. ,,Primele și pustietoarele exploatări”
realizate în masivele virgine de rășinoase vrâncene, au luat drumul Ungariei.
Cuvintele autorului G.D. Belinsky – sunt prea frumoase și profunde, pentru a nu le cita
întru totul, astfel: ,,Masive virgine reșinoase au fost decimate în câțiva ani numai. După fiecare
devastare, după ce molizii erau târâți spre ferestrae, urma pârjolul care mistuia urmele crimei. În
locul codrilor, răsunau stânci pleșuve, înnegrite.Jos pustiu și torenți, sus la culme jale, Vrancea
dispare, se năruie, se închid văile mari și mici. Societatea „Anonimă Forestieră Română” este cea
care a decimat cele mai multe și mai frumoase păduri moșnenești. Din miile de hectare de păduri
exploatate de această societate, nu s-a plantat nici un hectar.”6
Statul, la acest dezastru, nu doar că nu a avut nicio atitudine, ci a și permis închierea de
contracte de exploatare pe termen lung, 20 – 30 de ani, fără obligativitatea reglării prețului în
funcție de evoluția valutară în timp. Astfel, imense domenii forestiere, inclusiv din proprietate
statului, au fost cumpărate la prețuri derizorii, fără asigurarea regenerării suprafețelor exploatete.
Astfel se explică cum s-au vândut pe prețuri derizorii cele mai frumoase păduri de molid
ale țării aparținând răzeșilor, multe dintrânsele cu o proporție însemnată de lemn de rezonanță.
Numai în intervalul de la 1902 până la 1908 s-au vândut păduri răzeșești având o suprafață de
14.441 ha. Iar dacă socotim și celelalte păduri aparținând proprietății particulare vândute spre
exploatare în mod ras în ultimele două decenii, care au precedat votare Codului Silvic din 1910,
obținem un total de 94.000ha.Cumpărătorii acestor păduri constau din societăți străine cu capital
aproape exclusiv unguresc și austriac, cari, cu lucrătorii și personalul lor tehnic de aceeași
naționalitate, formaseră adevărate colonii mai pe toate văile munților noștri.7
Desigur că pădurile particulare s-au vândut înainte de război pe prețuri derizorii și nici
unul din factorii competenți ai țării nu au intervenit pentru a întinde o mână de ajutor proprietarilor
particulari de păduri.Din contră, prin oamenii politici ai vremurilor s-a contribuit atât la dezastrul
economic al pădurilor particulare cât și despăduririlor munților noștri cumpărând pădurile
particularilor și ale moșnenilor cu prețuri umilitoare.8
La adăpostul legii din anul 1887, între anii 1890 – 1910, au luat ființă în România
adevărate concerne forestiere care au acaparat imense suprafețe de păduri, în special de rășinoase.
Pot fi evidențiate: Goetz, Foresta, Ardeleana, Ofa, Union, Lomaș, etc. Acestea aveau capacități
foarte mari de exploatare și industrializare a lemnului de rășinoase, fiind recunoscute ca cele mai
mari fabrici de acest gen din Europa. Este de menționat că peste 90% din firmele procesatoare de
lemn erau cu capital străin, fiind finanțate de bănci puternice, ca de exemplu banca Mormorosch
Blank, Banca Italiană,etc.
În România, erau, în anul 1925, în funcțiune un număr de 594 fabrici de cherestea cu
1688 gatere, deservite de 47.539 salariați. Volmul produsului finit a fost de 6.559.000 mc
cherestea.9
Este de remarcat faptul că, pe Valea Mureșului se aflau amplasate 56 de fabrici de
cherestea cu un număr de 207 gatere. În acea zonă, unde pădurile de rășinoase ocupau 170.000 ha
cu o posibilitate de 500.000 mc lemn brut pe an, până în anul 1911, fabricile debitaseră 5.495.000
mc lemn brut de rășinoase, iar de la 1911 până la1927, peste 18.000.000 mc. Din acest calcul
rezultă că în această perioadă, pe Valea Mureșului s-a exploatat pe an de trei ori mai mult decât
reprezintă posibilitatea normală a pădurilor.
Astfel, cităm: „Cele mai multe și mai și mai mari intreprinderi din Valea Mureșului
sunt societăți anonime. Trei mari concerne – Foresta (Goetz), Ofa și Lomaș, controlează aproape

6
Ibidem.
7
P. Antonescu, profesor și inspector general silvic, în REVISTA PĂDURILOR, 1920, p. 198:Pădurile din România
Mare.
8
M. P. Florescu, inginer inspector silvic, REVISTA PĂDURILOR, 1925, Comercializarea și comasarea pădurilor.
9
D. A. Sburlan, inginer silvic, REVISTA PĂDURILOR, 1928 – Industria de cherestea și raționalizarea ei.

513
întreaga producție; ele au peste 90% capital străin și dețin mari rezerve de lemn brut, cumpărat
dinainte de război. Mai toate aceste intreprinderi camuflează beneficiile și frustează fiscul”.10
Statisticile vremii apreciază că în perioada 1829 – 1929 au fost defrișate peste trei
milioane hectare de pădure, reprezentând aproape jumătate din suprafața fondului forestier actual.

3.3. Administrarea pădurilor de stat prin Casa Autonomă a pădurilor Statului

(C.A.P.S)
Urmarea dezastrului creat în pădurile României prin exploatarea lor în sistem colonial,
silvicultorii vremii au luat atitudini vehemente față de acest sistem și au impus politicienilor
îmbunătățire cadrului normativ. O importantă reglementare în domeniul forestier a fost apariția în
anul 1910 a celui de al doilea cod Silvic, care a suferit mai multe modificări, până în anul 1930.
Conștienți de faptul că ruinarea pădurilor s-a făcut și continua în special sistemului de
explatare prin antrepriză cu societăți comerciale cu capital străin, s-a impus prin Legea pentru
administrarea pădurilor din anul 1930, înființarea Casei Autonome a Pădurilor Statului.
C.A.P.S.-ul, pe baza prevederilor legii din 1930, a obținut atribuții largi și complete în
ceea ce privește autonomia financiară, comercială, juridică și administrativă.
Prin înființarea C.A.P.S. – ului, s-a scos capitalul străin din exploatarea pădurilor
proprietatea publică a statului.
Pe lângă o gospodărire corectă a pădurilor avute în administrație (1.884.298 ha în anul
1937; 1.942.000 ha la sfârșitul anului 1948), C.A.P.S.- ul a dezvoltat exploatarea, prelucrarea și
comercializarea lemnului de pe aceste suprafețe, în regie, construind logistica necesară acestor
activități. A construit, sau achiziționat peste 1100 km căi ferate forestiere, 18 fabrici de cherestea,
având în dotare peste 2130 de clădiri administrative și de producție. C.A.P.S.-ul asigura aproape în
întregime necesarul de lemn de foc pentru instituțiile statului și în mare parte necesarul de lemn
pentru populația din județele sărace în păduri, inclusiv orașul București, unde avea înființate
depozite permanente de comercializare a lemnului. În același timp este de notat o extindere a
comercializării produselor, C.A.P.S, ajungând o firmă internațională cu reprezentanțe în țară și
străinătate.
Activitatea C.A.P.S-ului era asigurată de cca 5.000 de funcționari, din care cca. 500
ingineri silvici (conform Anuarului Inginerilor Silvici pe 1932 - 1933, - lucrarea de promovare din
gradul de inginer silvic stagiar în gradul de inginer silvic a ing. Popescu Zeletin, în administrația
C.A.P.S. lucrau 416 ingineri silvici, iar în lucrările de exploatare în regie lucrau 76 ingineri silvici).
Pe lângă aceștia mai activau 17.000 lucrători în pădure, 5.500 lucrători în fabrici și 12.500 de
cărăuși.
3.4. Perioada economiei forestiere centralizate
La data de 13 aprilie 1948 a fost votată Constituția României care, la art.6 prevedea că
cităm: „bogățiile de orice natură ale subsolului, zăcămintale miniere, pădurile, apele, izvozrele,
căile de comunicație, ș.a., aparțin statului ca bunuri ca bunuri comune ale poporului”.Astfel,
pentru trecerea pădurilor în proprietate statului nu s-au elaborat acte normative speciale,
considerându-se că aceste trec de drept, în temeiul noii Constituții. În procesul de etatizare a
pădurilor remarcăm câteva etape distincte:
- trecerea și gruparea în administrarea C.A.P.S.-ului a pădurilor din proprietatea
diverselor instituții de stat ( eforii, domeniul coroanei, casa regală, academia română, casa școalelor,
etc) în luna februarie 1948;
- trecerea în proprietatea statului a pădurilor proprietatea persoanelor juridice (societăți
comerciale bănci, etc) prin efectul legii de naționalizare din 11 iunie 1948;
- trecerea în proprietatea statului a pădurilor persoanelor fizice, inclusiv acelor aflate în
devălmășie (obști, composesorate) prin Decretul nr. 83/02.03.1949.

10
Dr. A. G. Gociman, Industria și comerțul lemnului în bazinul Murerșului Superior, Cluj, 1929.

514
 Este important de menționat, faptul că în perioada 1948 – 1990, când pădurile au fost
sub o singură administrație, cea a statului, în administrarea lor, s-au întreprins / realizat și aspecte
bune și mai puțin bune.
Aspectele benefice, pozitive și notabile – care au condus de altfel și la refacerea pădurii
românești, după ruina suferită în cei 50 de ani anteriori, pot fi sistematizate astfel:
-amenajarea tuturor pădurilor de pe territoriul României, lucrare începută în anul 1948,
în temeiul Legii nr.204/1947 privind apărarea patrimoniului forestier, și finalizată în anul 1956;
- elaborarea zonării funcționale a pădurilor, aprobat prin H.C.M.nr.114/1954, prin care
s-a stabilit rolul prioritar de protecție al pădurilor țării;
- până în anul 1955, în Dobrogea, s-au creat peste 5 mii ha perdele forestiere, protejând
peste 80mii ha teren arabil;
- s-a consolidat și aprofundat cercetarea și proiectarea în domeniul silviculturii prin
organizarea Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice la nivelul instituțiilor europne din acest
domeniu;
- s-a organizat învățâmîntul silvic la toate nivelurile – profesional, mediu, universitar,
școliie profesionale și medii – tehnice fiind în subordinea Ministerului Silviculturii;
Criticabile, pot fi multe din politicile forestiere din această perioadă:
- diminuarea fondului forestier cu 43 mii ha, în folosul agriculturii, pentru mărirea
suprafeței arabile, în care s-au inclus trupuri de pădure izolate și perdele forestiere din Dobrogea și
Bărăgan (după anul 1962);
- depășirea posibilității anuale a pădurilor la produse principale, în special pe seama
arboretelor accesibile;
- oficializarea pășunatului în păduri (H.C.M. nr.1482/1953), contrar prevederilor
Codului Silvic din 1910;
- extinderea rășinoaselor în afara arealului prin acțiunea de refacere a arboretelor
degradate.

3.5. Perioada de după anul 1990

Până în anul 1990, pădurile României, prin structură, biodiversitatea speciilor,
funcţionalitate, productivitatea superioară şi calitatea lemnului, erau considerate dintre cele mai
valoroase păduri din Europa.
După anul 1990, a avut loc o continuă degradare şi distrugere a pădurilor. Cauzele stării
actuale a pădurilor din România, pot fi sintetizate, ca un lanț de corupție generalizată prin verigile
principale: retrocedări fără respectarea cadrului legal de importante suprafețe de terenuri forestiere;
crearea de sisteme de administrație privată a pădurilor retrocedate; întocmirea de amenajamente
sumare, făcute la comanda proprietarului; întocmirea de acte de punere în valoare de regulă la
comanda proprietarului; existența unui cadru legislativ neadecvat apărării și conservării pădurilor;
politizarea excesivă a resursei umane, în special a celei cu funcții de decizie, la toate instituțiile
responsabile cu administrare și gospodărirea fondului forestier național.
Falimentul pădurilor din România a început în anul 1991, determinat de retrocedarea
pădurilor și de legislația silvică elaborată de atunci și până în prezent. Primul pas catrastofal s-a
făcut prin adoptarea Legii nr. 26/1996 – Codul Silvic, culminând cu Legea nr.46/2008 – Codul
Silvic. Prin aceste legi organice s-a legiferat distrugerea pădurilor prin adoptarea administrării
acestora prin structuri private și gospodăririi pe bază de studii de amenajament sau amenajamente
sumare.
Acesta se reflectă cel mai evident, prin faptul că exploatarea pădurii private se face pe
baza unui studiu sumar de amenajare, comandat de proprietarul de pădure sau de ocolul silvic privat
la o firmă de amenajare privată. De cele mai multe ori, noul amenajament întocmit, prevede pentru
exploatare volume de masă lemnoasă mult mai mari decât cele prevăzute în vechile amenajamente
întocmite când pădurea era proprietate de stat.Consecințele punerii în aplicare a acestor
amenajamente întocmite pe proprietăți se regăsesc în zecile de mii de hectare de pădure distruse în
ultimii zece ani, de pe care lemnul a plecat la procesatori, „albit”,ca legal.

515
 Ca și în perioada „capitalismului colonialist” și a „imperialismului sovietic”, pădurile
care au avut de suferit cel mai mult au fost cele de rășinoase, deoarece în Carpații Românești se
aflau cele mai valoroase de astfel de păduri din Europa, în care se găsea la începutul secolului XX și
mult molid de rezonanță.
Numai în perioade 2008 – 2014, au fost distruse importante suprafețe de pădure, de pe
care s-au transportat milioane de metri cubi de lemn, în special de rășinoase. Din cele cunoscute,
exemplificăm doar câteva:
-bazinul Țibău, din Ocolul Silvic de stat Borșa, de pe care s-a tăiat și transportat ilegal,
în perioada 2008 – 2010, peste un milion de metri cubi bușteni rășinoase, tăiați ilegal de pe 1900 ha
de pădure retrocedată ilegal la persoane fizice;
-bazinul Cisla, din OcolulSilvic privat Alpina Borșa, de unde s-au recoltat ilegal, dar
„albit” peste un milion de mc bușteni rășinoase de pe suprafața de cca. 6000ha de pădure
retrocedată „ în condiții discutabile” Composesoratului Cisla.
-bazinul Someșului, din Județul Cluj și Alba unde s-au tăiat ilgal în această perioadă
peste trei milioane de metri cubi rășinoase, în special din pădurile retrocedate composesoratelor și
comunelor, dar și în pădurile statului;
-bazinul Arieșului, Ocolul Silvic de stat Gârda, unde în perioada 2008 – 2012, sau tăiat
ilegal în jur de 300.000 mc, distrugându-se peste 800 de hectare păduri rășinoase.
-bazinul Trotușului Suprior tăiați ilegal peste un milion de metri rășinoase de pe cca
2000 ha retrocedate nelegal.
Îmediat după anul 1990, concomitent cu punerea în aplicarea a Legii nr.18/1991, cele
cca 600 mii ha de pădure retrocedate micilor proprietari, au fost distruse și brăcuite. Parte din ele s-
au regenerat natural, cu specii pionere, iar parte au devenit pășuni, chiar dacă în evidențe figurează
ca păduri. Intreprinderile forestiere de stat, ușor, ușor au fost falimentate, fiind lichidate prin 1995-
1997. Locul lor a fost luat de mici firme din capitalul autohton, în spatele cărora a venit cu foarte
multă autoritate capitalul firmelor arabe. Este cert, că fără sprijin politic, aceste societăți de
exploatare și procesare a lemnului, proprietatea unor cetățeni arabi, nu ar fi putut prolifera și
provoca distrugerea a zeci de de mii de hectare, în special păduri de rășinoase. 11 Prin apariția Legii
257/2005, prin care s-a creat calea trecerii în proprietate privată a unor importante suprafețe de
pădure, capitalul arab din economia forestieră a fost înlocuit cu capitalul chinez și turcesc, iar
ulterior cu cel austriac.
În acest moment,piata prelucrării lemnului din Romania, în special cea a rășinoaselor,
este stăpanită de firmele austriece: Holzindustrie Schweighofer, cel mai mare procesator alemnului
de rășinoase în cherestea, având fabrici la Sebeș, Rădăuți și Reci – Covasna; Kronospan cu fabrici
la Sebes și Brasov; Egger cu fabrică la Radauti; - ultimele două firme având procesul tehnologic
axat pe prelucrarea lemnului subțire și de calitate inferioară în componente pentru industria
mobilei.În anul 2014, numai SC SCHWEIGHOFER, a achiziționat pentru procesare un volum de
3,5 milioane de mc bușteni de rășinoase, cu mult peste posibilitatea reală, actuală, a pădurilor de
rășinoase din România. Din datele preluate din Anuarul Statistic al României, rezultă că în anul
1990, an în care structura pădurilor din România era normală din punct de vedere silvicultural, iar
industria de prelucrare a lemnului încă nu fusese afectată de consecințele privatizărilor cu orice preț,
a fost pus în circuitul economic un volum de 5,813 mil. mc rășinoase, din care a fost prelucrat în
fabricile de chereste un volum de 2,224 mil. mc bușteni gater.Având în vedere că, pe lângă SC
SCHWEIGHOFER, acest suspect de mare procesator de bușteni de rășinoase din România, au mai
rămas încă în funcțiune și alții, se poate trage concluzia că în anul 2014, s-au consumat în fabricile
de cherestea existente în prezent în România, peste 5,5 mil.mc bușteni rășinoase, echivalentul unei
triple posibilități reale a pădurilor actuale de rășinoase.

De exemplu, pe Valea Trotușului, care după 1995 era alintată ca „Valea Sirienilor”, erau instalate capacităț de
11

procesare, care, cumulat, puteau debita peste 1500 mc bușteni pe zi. Firește că lemnul provenea în cea mai mare parte
de pe suprafețele retrocedate, legal sau nelegal prin aplicarea legilor de fond funciar.

516
 4. Concluzii
Istoric, proprietatea asupra pădurilor a avut un parcurs ciclic: statul – la întemeiarea
principatelor române; apariția și dezvoltarea proprietății private de la primii domnitori și până la
Alexandru Ioan Cuza; reconstituirea unor importante suprafețe de pădure în proprietatea statului
prin legea secularizării averilor mănăstirești din anul 1863; o dinamică a schimbării naturii
proprietății private, după anul 1900, prin implementarea capitalului în economia forestieră;
naționalizarea pădurilor și comasarea lor în proprietatea statului, prin actul de la 1948; punerea în
practică a legilor de fond funciar, după anul 1990, și trecerea în proprietate privată a unei mari părți
din fondul forestier național, cu consecințele actualei stări a fondului forestier.
Raportat la mărimea suprafețelor de pădure și a volumului de lemn și a valorii
economice și ecologice, evidențiem un singur parcurs: scăderea permanentă, în unele etape,
alarmantă: 1900 – 1954 și 1990 – 2017 și, probabil, și în viitorul apropiat.
Casa Autonomă a Pădurilor Statului, a tratat cu maximă responsabilitate administrarea
fondului forestier, a refăcut mare parte din pădurile statului distruse anterior, a creat o conștiință
forestieră solidă, care a persistat până la începutul anilor 2000, când încă, în mentalul colectiv al
funcționarilor silvici mai în vârstă, există corelația dintre un arboret în vârstă și valoros, cu
administrarea acestuia de către C.A.P.S.
Capitalul austriac a făcut în pădurile României, un arc peste timp – de la concernul
GOETZ la concernul SCHWEIGHOFER. Cu regret, afirmăm că ruina codrilor este din ce în ce mai
evidentă, fără a se întrezări momentul revenirii la realitate și normalitate.
Cităm, în final, o serie de realități din comunicatul transmis de Academia Română în
data de 12.05.2016, intitulat – „Starea actuală și viitorul pădurilor României în viziunea Academiei
Române”: „Dacă nu se va schimba ceva profund în atitudinea clasei politice și a guvernanților în
sensul revigorării preocupărilor pentru împăduriri, reîmpăduriri și refaceri de arborete, pentru
conservarea biodiversității și pentru adaptarea la schimbările climatice, viitorul țării va fi unul
sumbru, iar generațiile ce ne vor urma ne vor judeca aspru și irevocabil. Vor fi necesare alte
abordări legislative mai profund gândite şi mai eficiente pentru asigurarea integrităţii şi sănătăţii
pădurilor, ştiind că, de-a lungul timpului, ca şi în vremurile noastre, politicul şi puterea legislativă
au produs cele mai distructive lovituri patrimoniului forestier naţional. Motivele de speranţă sunt
legate, în primul rând, de resursele profesionale existente în lumea silvică. Silvicultorii au astăzi,
mai mult ca oricând, obligaţia de a oferi guvernanţilor proiecte viabile pentru pădurile şi
silvicultura României. Şi încă nu va fi îndestulător. Cea mai mare provocare a poporului român
rămâne, însă, formarea conştiinţei forestiere, acea convingere intimă despre necesitatea existenţei
pădurii din care să rezulte interesul pentru apărarea şi îngrijirea ei, de la clasa politică şi
guvernanţi, până la cei mai îndepărtaţi locuitori ai spaţiului rural.”

Referințe bibliografice:
1. ***, Statistica pădurilor din România, editată în anul 1922, de Casa Pădurilor
Statului, pendinte de Ministerul Agriculturii și Domeniilor, tipărită la Imprimeria Națională din
Chișinău
2. V. Sabău, Statistica pădurilor din România pe anul 1929, Imprimeria Națională,
București,1931
3. Gh. Popescu, N. Pătrășcoiu, Pădurea și omul, Editura Nord Carta, Suceava, 2004
4. G. D. Belinsky, Pădurile moșnenești din Vrancea, în Revista Pădurilor, nr. 2 din luna
februarie 1922
5. P. Antonescu, profesor și inspector general silvic, REVISTA PĂDURILOR din 1920,
p. 198: ,,Pădurile din România Mare”
6. M. P. Florescu, inginer inspector silvic, REVISTA PĂDURILOR din 1925,
Comercializarea și comasarea pădurilor
7. D. A. Sburlan, inginer silvic, REVISTA PĂDURILOR din 1928, Industria de
cherestea și raționalizarea ei

517
 8. Dr. A. G. Gociman, Industria și comerțul lemnului în bazinul Murerșului Superior,
Cluj, 1929

518
 GEOPOLITICA ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ

GEOPOLITICS IN CONTEMPORARY ERA

Drd. CHIȚU Cristian
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Școala Doctorală Drept
chitu.cristi@gmail.com

Abstract (ro): Prin scrierea lucrării de doctorat, pe care o voi susține public, până
la finele anului 2017, am decis să aduc în atenția cititorilor geopolitica în epoca
contemporană, privită din perspectiva istorică a Dreptului Internațional contemporan.
Misiunea asumată este de argumentare a necesitatății așezării pe temelia Dreptului a
relațiilor geopolitice.
Cele patru părți sunt menite să introducă cititorul în culisele politicii, consemnate,
atât în lucrările de specialitate ale geopoliticii și istoriei politice, cât și în cele ale
Dreptului Internațional. Diversitatea limbajului folosit, este menit să scoată în evidență
natura umană, care își va pune întotdeauna amprenta pe toate domeniile sociale,
indiferent că este vorba de Organizații Internaționale, sisteme de guvernare, comunități
locale sau simpli cetățeni.
Prima parte, identifică diferitele stadii de dezvoltare ale geopoliticii, în comparație
cu cele ale Dreptului Internațional. Astfel, vom identifica „primii pași” ai științei
geopolitice ai epocii contemporane, precum și necesitatea apariției și dezvoltării
Dreptului Internațional modern, devenind o completare existențială a relațiilor
geopolitice.
A doua parte, aduce în prim plan un moment deosebit de important în istoria
geopolitică și a Dreptului Internațional și anume Conferința de la Ialta. Evoluțiile
marcate de acest moment (11 februarie 1945), generează, în opinia mea, toate
conflictele „calde” ale Războiului Rece.
Principalele cauze ale izbucnirii conflictului din Ucraina sunt expuse succint în
partea a treia, trăsăturile istorice ale Ucrainei fiind elementele de bază ale argumentării,
în vederea identificării unor posibile soluții de rezolvare ale conflictului. Evenimentele
din Ucraina reprezintă studiul de caz al cercetări științifice și are rolul de argumentare a
necesitatății așezării pe temelia Dreptului a relațiilor geopolitice.
Observând relația „istorică” de colaborare dintre Statele Unite și Uniunea
Europeană, în ultima parte, am identificat posibile relații de cooperare dintre cele două
„geoentități”, pornind de la geneza acestora. Misiunea asumată este de a identifica
posibile raporturi de cooperare pentru stabilitate și pace.
Concluziile identifică problemele existente între state, atât din punct de vedere
geopolitic, cât și din punct de vedere al Dreptului Internațional și identifică soluțiile
care se impun.

Cuvinte-cheie: istorie, geopolitică, Drept Internațional, stabilitate, pace.

Abstract (en): Geopolitics in the contemporary era, from the historical

perspective of contemporary international law is the subject I am currently approaching
in the PhD Thesis I will publicly support this year. Its mission is to show the need to
place geopolitical relations at the core of the law.
Its four parts are designed to introduce the reader into backstage politics, recorded
both in the geopolitics literature and political history, as well as in the international law.
The diversity of language used is meant to highlight the human nature, which will

519
 always put its mark on all areas of society, regardless if it`s about International
Organizations, systems of government, local communities or ordinary citizens.
Firstly, the paper identifies the various stages of geopolitics, compared with those
of international law.Thus, the "first steps" of geopolitical science of the epoch are being
identified, and the need for emergence and development of modern International Law,
becoming an existential completion of geopolitical relations. The second part brings
forward a very important moment in the history of geopolitics and international law
namely the Yalta Conference. Future developments after this moment (February 11,
1945) generates, in my opinion, all "hot" conflicts of the Cold War.
The main causes of the outbreak of conflict in Ukraine are exposed briefly in the
third part. Ukraine's historical features are the basics of argumentation as to identify
possible solutions to the conflict. The events in Ukraine are a study case of scientific
research and serve to showing the need of placing geopolitical relations at the core of
the law.
Observing the "historical" relationship between the United States and the
European Union, in the last part, I identified possible cooperation relations between the
two "geo-entities". Its mission is to pinpoint to possible relations of cooperation for
stability and peace. It also detects existing problems between states, both geopolitically
and in terms of international law, and identifies the solutions that are required.

Keywords: history, geopolitics, International Law, stability, peace.

I. Introducere
Intensificarea comerțului internațional și apariția unor noi piețe comerciale, au condus la
necesitatea cunoașterii geografiei, ca element esențial în procesul de cunoaștere a necesităților
umane.
Revoluția Franceză de la 1789, a declanșat procesul afirmării identității naționale. Prin
urmare, geografia a devenit o condiție prețioasă a identităţii naţionale, aceasta fiind inclusă în toate
treptele de învăţământ. Evoluţia geografiei în Franţa, Germania, Marea Britanie şi Rusia, în primele
faze de dezvoltare ale lor, ca state moderne, este elocventă.
După apariția conștiintei naționale, la sfârşitul Secolului al XlX-lea, se conturează
apartenența națiunilor la un anumit spațiu geografic. Rivalitatea dintre marile puteri a condus la
apariția unui nou obiect de studiu, denumit mai tarziu geopolitică.1
Secolul XX, debutează cu declanșarea Primului Război Mondial; geopolitica fiind
obiectul de studiu care se afirma pătrunzător, pentru a legitima expansiunea geografică și politică a
celui de-al Treilea Reich. Raţiunea filozofiei consecințelor limitative ale spațiului, punea în prim
plan strategiile care trebuiau urmate prin prisma obiectivelor teritoriale și cea a mijloacelor avute la
dispoziție.2 În baza acestei „legitimări”, s-a declanșat cel de-al Doilea Război Mondial, care a
semănat doar furie, distrugere, suferință și moartea a milioane de oameni.
După încetarea celui mai sângeros Război din istoria Omenirii și începerea unui nou tip
de război (Războiul Rece), geopolitica a fost scoasă din aria teoriilor cunoașterii științifice și
înglobată într-o teorie a curentelor de gândire diferite, pluraliste și adeseori aflate în opoziție.
Şcolile geopolitice - apărute în Germania, Franța, Marea Britanie și Statele Unite - disting
geopolitica în raport de expresivitatea viziunilor asupra lumii (autori sau oameni de stat), precum și
în raport cu evenimentele desfășurate la nivel mondial.
În tot acest timp, în detrimentul științei geopolitice, ia amploare tot mai mult Dreptul
Internațional, ca soluție de rezolvare a conflictelor vechi și de preîntâmpinare a unora noi. Prin
urmare, în opinia mea, misiunea Dreptului Internațional, formulată încă de la început în Carta
Națiunilor Unite, a fost, de completare a științei geopolitice în vederea diminuării la maximum a
riscului declanșării unei noi conflagrații mondiale. Toți acești factori condiționați de natura umană,

1
V. Simileanu, Geopolitică și centre de putere, Editura Top Form, Bucureşti, 2011, p. 177.
2
A. Pop, Geopolitica, EdituraSylvi, București, 2003, p.16.

520
m-au determinat să aprofundez studiul în domeniul Geopolitic și al Dreptului Internațional, în
vederea identificării factorilor care au condus la apariția unor noi tipuri de conflicte regionale
(conflicte hibrid), precum cel din Ucraina.

II. GEOPOLITICA ȘI DREPTUL INTERNAȚIONAL

Rolul acestui capitol este de a identifica diferitele stadii de dezvoltare ale geopoliticii, în
comparație cu cele ale Dreptului Internațional precum și similitudinea dintre cele două. Astfel, vom
identifica „primii pași” ai științei geopolitice ai epocii contemporane, precum și necesitatea
apariției și dezvoltării Dreptului Internațional modern.
Părintele fondator al geopoliticii, Friedrich Ratzel, propune (la sfârșitul Secolului al
XIX-lea), dezvoltarea unei științe care să prezică şi să explice comportamentul politic şi
capabilităţile militare ale statelor, prin intermediul mediului fizic în care acestea existau.3
Perioada interbelică, identifică geopolitica drept metoda de a studia condițiile
dezvoltării statului, ale securității sale, precum și acțiunile întreprinse de acesta pentru a se dezvolta.
Cu alte cuvinte, rădăcinile identității statelor, poziția și frontierele acestora precum și dimensiunile
lor demografice și economice sunt câteva criterii de analiză, care evidențiază constrângerile și
determinările naturale ale unei decizii politice.4
Însă, acest mod de gândire stagnează, din cauza asocierii sale cu geopolitica celui de-al
Treilea Reich, care legitima politica de expansiune a Germaniei Naziste, punând în prim-plan
strategiile care trebuie urmate prin prisma obiectivelor teritoriale și a mijloacelor avute la
dispoziție.5
Geopolitica actuală, construieşte tabloul forţelor existente, identifică scopurile,
ideologiile sau filozofiile la care aceștia subscriu, precum şi factorii externi de influență, în vederea
profilării unor geostrategii previzibile ale celorlalți actori. Geopolitica epocii contemporane este
mult mai pragmatică. Ea nu este doar o teorie a cunoașterii științifice, ci un sistem de curente de
gândire diferite, pluraliste și adeseori aflate în opoziție.6
Principalul actor geopolitic al epocii contemporane este statul, fiind principala instituţie
a sistemului politic. Motivul rezidă în capacitatea sa de a îndeplini „misiunile” fundamentale de
organizare și conducere a societății. El este singura instituție din cadrul unei comunități, care poate
aplica forța de constrângere legitimă.7
În sens strict geopolitic, orice entitate, care elaborează tehnici și/sau politici de
reprezentare a unui teritoriu, intră în competiţie cu alţi actori geopolitici, pentru a domina şi
controla acel teritoriu. În puţine cazuri, un singur actor geopolitic domină situaţia. De cele mai
multe ori, mai mulţi actori domină statul/teritoriul. Spre exemplu, definiția care este încă de mare
actualitate este cea oferită de Şcoala Germană de Geopolitică. Ea concepea statul, ca pe un
organism viu, iar comportamentul statului era de fapt, suma comportamentelor indivizilor care-1
compun. Entitățile geopolitice apar, de obicei, sub forma unei dorințe a unei mase mari de oameni.
Statul a apărut, într-o mare măsură, datorită naţionalismului, care se bazează într-o mare măsură pe
teritorialitate, ca expresie materială a limitelor statului respectiv.8
Orice stat independent îşi exercită suveranitatea asupra teritoriului său, însă realitatea
geopolitică actuală, identifică o presiune discreționară a relațiilor dintre state. Cu alte cuvinte,
presiunea exercitată de unele state este mai mare decât a altora. De exemplu, statele din G-7 sau
cele 5 state membre permanente ale Consiliului de Securitate al O.N.U. influențează, prin politicile
sale, alte state mai slab dezvoltate, acestea din urmă nedispunând în realitate de toate prerogativele
suveranităţii, aşa cum este, de altfel, firesc. În Dreptul Internaţional, suveranitatea se traduce prin

3
V. Simileanu, op.cit., p. 177.
4
A. Pop,op.cit.,p.16.
5
Ibidem.
6
A. Pop, op.cit., p.17, apud. P. Claval, Geopolitică și geostrategie: Gândirea politică, spațiul și teritoriul în secolul al
XX-lea, EdituraCorint, București, 2001, p.8.
7
A. Popa,Geopolitică. Note de curs, Editura Alma-Mater, Bacău, 2011, p. 35.
8
T. P. Simion, Introducere în geopolitică, Editura Economică, București, 2003, p.37.

521
„non-ingerinţa în afacerile interne”. În realitate, acest lucru este aproape imposibil din cauza
influenţei altor actori geopolitici statali şi non-statali: biserica, marile companii transnaţionale,
media, etc.9
Totodată, cunoscând aceste paradigme, precum și înclinațiile anarhice ale omenirii,
rezultă că actorii se află într-o permanentă competiţie, iar câștigătorul este acela care are
capacitatea de a se impune, atât datorită potenţialului său, cât şi locului şi rolului pe care îl are în
ecuaţia de putere.
În literatura de specialitate, cea mai actuală definiție a puterii se referă la calitatea
puterii.Mai exact, puterea de calitate provine din aplicarea cunoașterii, aceasta putând fi folosită
pentru a sancționa, recompensa, determina și chiar transforma.10
În general, potenţialul de putere al unui stat este considerat a fi: resursele umane,
economice, mărimea teritoriului, cantitatea şi calitatea forţelor militare. În antichitate, victoria în
cazul confruntării dintre actori era asigurată, cu precădere, de mărimea şicalitatea populaţiei unui
stat. Apariția noilor tehnologii din domeniul militar au adus elemente noi în potenţialul de putere.
Aceste transformări au schimbat ierarhiile de putere cunoscute, mărimea populației și a suprafeței
geografice, nemaifiind elementele determinante ale unui stat. În perioada contemporană, potenţialul
de putere este dat de cunoaştere, dezvoltare economică, predictibilitate politică şi voinţă naţională. 11
În acest context, cresc în importanţă sistemul educaţional şi dezvoltarea economică,
precum și fluxurile informaționale.
În lumea contemporană orientarea, atitudinea şi intensitatea cu care actorii scenei
internaţionale se manifestă în spaţiul geopolitic, conduc la procese complexe, care țin de percepția
fiecărui actor asupra lumii. Asta conduce la apariția unor noi actori pe scena internațională. În
principal, acești actori nonstatali sunt de origine economică și sunt cunoscuți de publicul larg drept
companii multinaționale. Complexitatea jocului economic și a interdependețelor dintre state, mai
ales după dispariția U.R.S.S., au dus la un control tot mai mic al statelor asupra acestor actori
economici. Spre deosebire de stat, unde interesul național joacă un rol esențial, în cazul actorilor
economici profitul este principalul obiectiv.
Mai mult decât atât, mulți analiști avizați în materie, compară multinaționalele cu
„vechile imperii coloniale” și constată că „dispun de servicii de informații și contrainformații
puternice, de o reprezentare adecvată pe lângă factori de decizie la nivel național și internațional,
de mijloace economice și financiare, pentru a-și subordona acele instituții care le sunt utile în
operațiunile de optimizare a puterii lor economice [...]”.12
Folosind analiza geopolitică, acest comportament se poate traduce drept exercitarea
unui interes economic. Astfel, pe lângă interesul naţional, se iau în calcul o serie de derivate, cum ar
fi: interes specific, interes global, interes regional, interes de securitate, interes economic, interes
politic, interes ideologic, etc.13
Toate acestea, pot deveni mize geopolitice, asociate direct cu spaţiul geografic, fiind
identificat ca simbol de bogăţie şi element de securitate, dar şi pentru alianţe, conflicte şi elemente
de putere.
Valoarea intrinsecă a spațiului, devine o miză între actorii geopolitici, datorită
capacității sale de a oferi resurse, securitate și putere. Dimensiunea unui teritoriu pe o hartă este o
reprezentare clasică a puterii.
Tocmai de aceea, în istoria umanității, disputele teritoriale au provocat majoritatea
războaielor cunoscute. Mijloacele de gestionare a crizei reprezintă cea mai importantă etapă a unei

9
T. P. Simion, Probleme fundamentale de geografie politică și geopolitică, Editura Valahia University Press,
Târgoviște, 2009, p.70.
10
T. Alvin, Powershift; Puterea în mișcare, trad. Mihnea Columbeanu, Editura ANTET, Prahova, 2000, pp.23-24.
11
M. Sârbu, Geopolitică și geostrategie, Editura Academiei Navale “Mircea cel Bătrân”, Constanța, 2006, p.239.
12
D. Mazilu, „Multinaționalele, noile imperii coloniale?”, în Lumea, nr. 7 (280), 2016, p. 59.
13
Ibidem, pp. 241-242.

522
crize geopolitice. Prin aceasta se înţelege un proces care implică organizare, proiecte menite să
controleze criza, să oprească evoluţia ei şi să proiecteze o soluţie acceptabilă de rezolvare. 14
După cum se poate observa, crizele geopolitice apărute între diverșii actori statali, nu se
pot dezbate și rezolva într-un cadru adecvat. Toate negocierile rămân la latitudinea statelor
implicate, motiv pentru care, vor exista întotdeauna riscuri de escaladare a crizelor geopolitice. În
concluziile acestei lucrări voi identifica o soluție posibilă la această situație, în vederea
argumentării necesității așezării pe temelia Dreptului, a relațiilor geopolitice.
Astfel, epoca contemporană identifică Dreptul International ca pe o emanație a statelor
societății internationale, state ce se află într-o permanentă interdependență, tocmai datorită relațiilor
ce se creează între ele. Spre deosebire de Dreptul Intern care reglementeaza relațiile sociale din
interiorul unui stat, Dreptul International reglementeaza raporturile dintre state.15
Așadar, ținând cont de specificitățile științei geopolitice expuse mai sus, voi aduce în
discuție definiția Dreptului Internațional, în vederea identificării relației dintre cele două științe:
“Dreptul Internaţional Public reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate de state şi celelalte
subiecte de Drept Internaţional, pe baza acordului de voinţă liber exprimat de către acestea prin
tratate şi alte izvoare de drept, în scopul reglementării raporturilor dintre ele, norme a căror
aducere la îndeplinire este asigurată prin respectarea lor de bunăvoie, iar în caz de necesitate prin
măsuri de constrângere aplicate de către state în mod individual sau colectiv.”16
În acest sens, se poate concluziona că rolul şi scopul Dreptului Internaţional este de a
reglementa raporturile din cadrul societăţii internaţionale prin norme care să asigure dezvoltarea şi
funcţionarea armonioasă a acestei societăţi.17Din punctul meu de vedere, Dreptul Internațional
structurarează sistemul normativ internaţional, având ca rol esenţial reglementarea relațiilor
geopolitice,exercitând în același timp o funcţie regulatoare.

III. EVOLUȚIILE GEOPOLITICE DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Primul moment deosebit de important în istoria geopolitică și a Dreptului Internațional a
fost Conferința de la Ialta, desfășurată între 4-11 februarie 1945. Scopul acestei conferințe (cel putin
din punct de vedere oficial), este fixarea strategiei și a mijloacelor necesare pentru a pune capăt,
unui război, care durează de şase ani, cât mai curând posibil.18
Pe parcursul desfășurării evenimentului, datorită expunerii unor discuții înregistrate în
cadrul Conferinței dintre liderul rus, Iosif Vissarionovici Stalin, Prim-ministrul Regatului Unit al
Marii Britanii, Sir Winston Leonard Spencer Churchill și Preşedintele Statelor Unite ale Americii,
Franklin Delano Roosevelt, vom vedea că această întâlnire, a avut un impact major asupra deciziilor
geopolitice care au urmat.
Spre exemplu,prima sesiune plenară de la Ialta, din 4 februarie, a fost consacrată în
întregime problemelor militare. În toiul glumelor din timpul cinei organizate în seara aceea pentru
cei trei la Palatul Livadia, Stalin deveni brusc serios. Unele ţări eliberate - spuse Stalin - păreau să
uite „că Marile Puteri fuseseră silite să-şi verse sângele pentru a le elibera şi [...] mustrau acum
Marile Puteri pentru faptul că acestea nu ţin cont de drepturile puterilor mici“. Uniunea Sovietică
era gata să contribuie la menţinerea păcii, dar era ridicol să crezi că o ţară de mărimea Albaniei ar
putea avea de spus un cuvânt la fel de greu cu cel al puterilor care câştigaseră războiul şi care erau
prezente la această cină.19 Roosevelt era de acord. Marilor Puteri le revenea cea mai mare
responsabilitate; era de datoria lor să stabilească termenii de încheiere a păcii. Sesizând probabil
mai bine punctul de vedere al lui Stalin, şi speriat oarecum de imprudenţa comisă de Roosevelt cu
prilejul sesiunii plenare, Churchill ridică mici obiecţii. Marile Puteri trebuie să încheie pacea, dar

14
http://www.cultura.mai.gov.ro/traditii/dimensiuni-educative.pdf, consultat la 23.04.2017.
15
D. Toma, Drept Internațional Public, Editura Fundației “Andrei Șaguna“, Constanța, 2005, pp. 10-11.
16
C. Voicu, Drept Internațional Public: sinteze universitare, Editura“Alma Mater“, Sibiu, 2006, p.5.
17
D. Toma, op.cit., p.16.
18
A.Conte, Ialta sau împărțirea lumii (11 februarie 1945), trad. de Claudia Dumitriu, Editura Compania, Bucuresti,
2000, p.156.
19
L. C. Gardner, Sfere de influență – împărțirea Europei între marile puteri, de la Munchen la Ialta, trad. de Anca
Angelescu-Boldor, EdituraElit, 1995, p.289.

523
ele trebuie, de asemenea, să-şi îndeplinească o datorie morală, exercitându-şi puterea cu moderaţie
și cu mare respect faţă de naţiunile mai mici, spunând că „vulturul trebuie să lase păsările mici să
cânte, fără să-i pese de ce cântă.“ Ministrul de Externe adjunct, Andrei Vâşinski, se aplecă spre
vecinul său american în timpul acestui schimb şi spuse că Rusia nu va permite niciodată puterilor
mici să judece acţiunile Marilor Puteri.20 Cu toate acestea, la sfârșitul primei zile, cele trei parți au
reușit să iși expună punctul de vedere cu privire la problema poloneză. Minutele ruşilor furnizează
următoarele concluzii: Roosevelt a arătat că problema Poloniei dăduse lumii bătaie de cap o
perioadă de cinci secole. Churchill a declarat că trebuie făcut un efort, astfel încât problema
Poloniei să nu mai dea lumii bătaie de cap. Stalin a răspuns că în mod sigur acesta era lucrul care
trebuia făcut.21
De la adoptarea unor modalități de incheiere a celui mai sângeros război din istoria
omenirii, pâna la decizia „celor trei mari”, de înființare a Națiunilor Unite, cu rolul de a „izbăvi
generațiile viitoare de flagelul războiului”22și continuând cu împărțirea lumii în „zone de
influență”, toate aceste decizii care par reminiscențeale trecutului, își găsesc încă fundamentul în
deciziile geopolitice de astăzi.
În opinia mea, deciziile adoptate la Conferința de la Ialta au condus la apariția unor
noțiuni precum Cortina de Fier, Planul Marshall, Războiul Rece și declanșarea unor războaie
ideologice precum cele din Coreea sau Vietnam.
Spre exemplu, războiul din Coreea, purtat între 1950-1953, se detașează drept cel dintâi
conflict politico-militar limitat, desfășurat între cele două blocuri politice rivale (Uniunea Sovietică
și Statele Unite). Soarta Coreei a fost decisă încă din toamna anului 1943, la Conferința Inter-Aliată
de la Cairo, unde Roosevelt, Churchill și Stalin au discutat despre viitorul Japoniei și al coloniilor
sale. Cei Trei Mari s-au pus de acord ca Japonia trebuie să piardă, după război, toate teritoriile
ocupate sau cucerite cu forța, incluzând și Coreea.
Astfel, peninsula coreană a fost scindată în două părți aproximativ egale, de-a lungul
Paralalei 38, lăsând capitala Seoul, în zona de ocupație americană. Cele două zone continuau să fie
însă sub administrație separată, având guverne diferite. Imposibilitatea de a ajunge la un acord
privind reunificarea celor două zone, dată fiind evoluția relațiilor U.R.S.S. - S.U.A., pe fondul
începerii Războiului Rece, a făcut ca, în cele din urmă, separarea celor două Corei să fie definitivă.23
Acesta este doar un exemplu al confruntărilor ideologice din perioada Războiului Rece.
Mai mult decât atât, deciziile geopolitice din această perioadă ne subliniază dezvoltarea fără
precedenta Dreptului Internațional sub egida Organizației Națiunilor Unite. Toate evenimentele
majore din această perioada, precum Tratatul de la Varșovia și Revoluția Ungară, Cursa Spațială și
Criza Berlinului, Criza din Cuba și Războiul din Vietnam, Tratatele de Limitare a Armelor
Strategice (SALT I și SALT II) și Reformele lui Gorbaciov, ne evidențiazăînclinațiile anarhice ale
omenirii.
În acest sens, rezultă că actorii statali se află într-o permanentă competiţie, iar
câștigătorul este acela care are capacitatea de a se impune, atât datorită potenţialului său, cât şi
locului şi rolului pe care îl are în ecuaţia de putere.
Revoluțiile din Sud-Estul Europei și Dizolvarea Uniunii Sovietice și a Tratatului de la
Varșovia, ne aducîntr-o „lume nouă”, prin trecerea de la o lume bipolară la una unipolară, în care
Statele Unite preiau rolul de unică putere mondială.

IV. IMPLICAȚIILE GEOPOLITICE ALE CONFLICTULUI DIN UCRAINA

Conflictul din Ucraina din 2014, este exemplul magistral al epocii contemporane, care
ne evidențiază lacunele Dreptului Internațional, în rezolvarea disputelor geopolitice. „Misiunea”
acestui capitol va sublinia importanța trăsăturilor istorice ale unui stat, în vederea identificării unor
soluții durabile. Pentru asta avem nevoie de cunoașterea cauzelor care au condus la apariția crizei.

20
Ibidem, p.290
21
Ibidem, p.293
22
Preambulul Cartei O.N.U.
23
L. C.Gardner, op.cit., p. 293.

524
 Cuvântul Ucraina înseamnă „la margine”. „Este o regiune de frontieră întinsă care
leagă continentul de peninsulă.”24 Mai mult decât atât, istoricii clasici au supranumit această
regiune drept Rusia Mică.
Chiar daca Ucraina a devenit stat independent (1991), această realitate esteînca prezentă
în epoca contemporană, deoarece o treime din țară vorbește limba rusă ca limbă nativă (aceștia
trăind preponderent în jumătatea estică a țării), iar vorbitorii de ucraineană, în cealaltă jumatate.
Astfel, aproximativ jumătate din populația Ucrainei își dorește ca țara să se apropie de Uniunea
Europeană iar o altă treime preferă integrarea în Comunitatea Economică Euroasiatică, coordonată
de Federația Rusă.25
Un element important în apariția conflictuiui din Ucraina, este reprezentat de bogăția sa
în resurse natural. Importanța resurselor, în sensul diminuării lor pe scară globală au făcut din
Ucraina un jucător însemnat în Zona Lărgită a Mării Negre şi în raport cu Europa Centrală. În plus,
valoarea strategică a acestei poziţionări este oferită și de valoarea sa economică şi politică prin
traseele energetice „clasice” şi „alternative” spre Uniunea Europeană.26
În sensul orientării actuale a Ucrainei către integrarea în N.A.T.O şi în Uniunea
Europeană,27 se declanșează la 21 noiembrie 2013, proteste ample în Piața Independenței din Kiev,
care, după cateva luni, au degenerat într-un război hibrid.28 După 21 de zile de confruntări între
forţele proruse şi proucrainene, în capitala Peninsulei Crimeea, la 16 martie 2014, în urma unui
referendum organizat de un comando prorus, este aprobată anexarea Crimeei la Federaţia Rusă. Însă
„surpriza” cea mai mare a fost atunci când, după 9 zile de la referendum, Federația Rusă aprobă
anexarea.
"Anexarea" este denunţată de Kiev şi Occident şi provoacă cea mai gravă criză
diplomatică între Occident şi Rusia, de la destrămarea U.R.S.S. Mai exact, la 24 martie 2014,
Federaţia Rusă a fost exclusă din grupul G8, contramandându-se şi summit-ul care ar fi urmat să
aibă loc în iunie, la Soci. Totodată, Uniunea Europeană și Statele Unite au impus anumite sancțiuni
de natură economică și diplomatică, precum și de înghețare a activelor anumitor persoane sau
oficialități din Rusia.Organizația Națiunilor Unite a condamnat alipirea Crimeei la Rusia,29 iar
Alianța Nord-Atlantică a sistat colaborarea cu Moscova.
Cu toate acestea, militanţi pro-ruşi, în uniforme de camuflaj, au ocupat, la 12 aprilie
2014, sediile poliţiei şi Serviciului Secret din Sloviansk, în estul Ucrainei. Şi în Kramatorsk şi
Doneţk separatiştii au preluat controlul asupra cartierelor generale ale poliţiei. Pe acest fond, pentru
evitarea unei alte posibile „anexări”, la 15 aprilie 2014, preşedintele în exerciţiu al Ucrainei,
Alexander Turcinov, a anunţat începutul unei „operaţii antiteroriste” impotriva separatiştilor pro-
ruşi, soldată cu morţi şi răniţi.
După toată desfașurarea de forțe, un moment deosebit de important, este semnarea
Acordului de Asociere la Uniunea Europeană, pe care Ucraina, Georgia și Moldova l-au semnat la
27 iunie 2014. Acordul are rolul de a ajuta cele trei țări spre continuarea parcursului lor către
integrarea în structurile europene, atât din punct de vedere politic cât și economic.
După semnarea acestui acord, Steve Rosenberg, jurnalist britanic și corespondent BBC
la Moscova, în urma unei analize efectuate în capitala rusă, afirma că „există un sentiment general
de iritare sau poate chiar furie aici, că Moscova nu a reușit să convingă țări ca Ucraina, Moldova

24
G. Friedmnan, Puncte de Presiune, traducere de Corina Hădăreanu, Editura Litera, Bucuresti, 2016, p. 226.
25
http://stirileprotv.ro/stiri/stirileprotv-special/9-intrebari-despre-ucraina-pe-care-v-a-fost-rusine-sa-le-formulati.html,
consultat în data de 23.04.2017.
26
M. Postevka, V. Zodian, Ucraina: trasee energetice alternative și relațiile cu statele din Europa centrală și zona
lărgită a Mării Negre, Editura Top Form, Bucuresti, 2008, p. 64.
Aproximativ 42% din polulația Ucrainei susținea încheierea Acordului de
27

Asociere cu U.E., motiv pentru care protestele au început la Kiev.

28
Războiul hibrid esteo noțiune care se refera la o arie extinsa de actiuni ostile, in care forta militara reprezinta doar o
mica parte. Celelalte componente sunt acțiunile de natură psihologică, informațională, mediatică, economică, politică
ș.a. Acestea sunt executate in concertare, ca parte a unei strategii flexibile, cu obiective pe termen lung.
29
http://www.refworld.org/pdfid/534502a14.pdf, consultat la 12.04.2017 și se referă la Rezoluția adoptată de Adunarea
Generală a O.N.U. din 23042017.

525
și Georgia să nu semneze acest acord istoric de liber schimb cu U.E. Moscova are preocupări
economice cu privire la aceste oferte - este îngrijorată de faptul că piața rusă ar putea fi inundată
de mărfuri ieftine din U.E., care ar lovi producătorii ruși. Dar presiunile cele mai mari pentru
Moscova sunt preocupările geopolitice - întreaga idee că fostele state sovietice, țările pe care
Moscova încă le consideră ca fiind în sfera sa de influență, alunecă spre Europa și într-o zi o să
devină, eventual, o parte din UE – irită foarte tare Moscova, în special în cazul Ucrainei [...] Este
neclar modul în care lucrurile se vor dezvolta mai târziu.”30
Această relatare ne subliniază încă o dată paradigmele epocii contemporane,care, după
părerea mea, se regăsesc în egală măsură, atât în trăsăturile istorice, cât mai ales în Comunicatul
emis la 11 februarie 1945, în urma Conferinței de la Ialta.

V. UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI STATELE UNITE ALE AMERICII, UN

RAPORT DE COOPERARE PENTRU STABILITATE ȘI PACE
Observând relația „istorică” de colaborare dintre Statele Unite și Uniunea Europeană,
în ultimul Capitol, voi identifica posibile relații de cooperare dintre cele două „geoentități”,
pornind de la geneza acestora.
Geneza Statelor Unite debutează, cu perioada colonială, prin care 13 colonii britanice
aflate pe continentul nord-american, inițiază procesul de desprindere, moment în care se semnează
Declaraţia de Independenţă, iar în 1787 este aprobată Constituția Statelor Unite ale Americii.
Pașii pe care S.U.A. i-au făcut sunt deosebit de importanți (după părerea mea), deoarece
denotă capacitatea de a pune în practică un ideal, o viziune, un deziderat.
Astfel, deși obținuseră suveranitatea și independența politică, statului nou format îi
lipsea independenţa economică. Unul din primii președinți americani, James Madison, impune o
serie de măsuri care favorizau navele americane în raport cu cele străine în porturile interne. Spre
exemplu, acesta instituie bariere împotriva bunurilor de provenienţă britanică şi a navelor care
transportau astfel de produse până în momentul în care Marea Britanie urma să permită accesul
produselor americane pe piaţa britanică şi a Indiilor de Vest.31
Ca urmare a acestor măsuri, Statele Unite cunosc o perioadă de dinamism economic, în
care valoarea exporturilor americane se dublează comparativ cu perioada de dinainte de război,
ajungând până în 1803, la o valoare de patru ori mai mare.
În 1900, S.U.A., ocupau primul loc în ceea ce priveşte extracţia de cărbuni şi fier, aveau
cea mai mare pondere în ceea ce priveşte produsele obţinute din agricultură şi alte produse
manufacturate, reprezentau unul dintre exportatorii principali de produse şi de capital. Simultan cu
mişcarea de consolidare internă, statele americane încep să se deschidă către Europa, importând
produse, obiceiuri și mode europene.
Așadar, de la votarea Constituției, din anul 1787 și pănă la începerea celui de-al Doilea
Război Mondial, America devine o putere continental-maritimă.În cei 152 de ani, expansiunea
continentală este caracterizată prin dezvoltarea fără precedent a infrastructurii, apariția marilor
aglomerări urbane (New York, Chicago, Detroit, St. Louis) și industrializarea masivă. Explozia
urbană a fost alimentată, în principal, de numărul impresionant de imigranţi din Europa Centrală şi
de Est, stabilindu-se recordul de 14% din totalul populatiei Statelor Unite ale Americii.
Participarea la Primul Război Mondial a stimulat producţia de grâu şi de porumb,
precum şi dezvoltarea industrială; perioada interbelică, însă, a condus la evoluţia fără precedent a
procesului de industrializare. Partea vest-centrală a Americii, vestită în a doua jumătate a Secolului
al XlX-lea pentru supremaţia în producţia agricolă, se adaptează noilor condiţii şi preia conducerea
ca zonă industrializată şi urbanizată.32
Astăzi, Statele Unite sunt considerate o superputere, statut asigurat de forţa economică,
în primul rând, ca substanţă şi bază a puterii;și în al doilea rând, de forţa militară (capacitatea de a-şi

30
http://www.bbc.com/news/world-europe-28052645, consultat la 24.04.2017.
31
A. Popa, op.cit., p. 132.
32
A. Popa, op.cit, pp. 138-139.

526
impune voinţa).33Cu toate că Statele Unite sunt puternice, nu mai păstrează avantajul atât de clar de
care beneficiau la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, actori precum Uniunea Europeană
sau China reprezentând poli de putere asemănători.34
Istoria formării Uniunii Europene este menită să ne aducă în atenţie, relația de
cooperare, pe care statele Uniunii le-au avut cu S.U.A. Înca de la fondarea Comunităților Europene,
Statele Unite au sprijinit, prin Planul Marshall și Alianța Nord-Atlantică, proiectele mărețe, pe care
părinții fondatori35 ai Uniunii Europene le-au avut pentru continentul European.
Mai exact, scopul declarat al acestora era, ca prin instituirea unei piețe comune, să
promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităților economice, o creștere
durabilă și echilibrată, o stabilitate în ascensiune, o creștere accelerată a nivelului de trai și relații
mai strânse între statele pe care le reunește.36
Transformările prin care a trecut Uniunea Europeană în cei 66 de ani de la formarea sa
(1951 - Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului), ne demonstrează capacitatea și voința
politică de care au dat dovadă statele fondatoare, în vederea unificării Continentului European,
pentru obținerea stabilității și a păcii.
Combinând experiența Uniunii Europene și capacitatea Statelor Unite ale Americii, de
a-și impune voința, voi formula câteva idei de colaborare între cele două „geoentități”în
vedereamaximizării șanselor de obținere astabilității și păcii la nivel mondial.
Un exemplu de success în această direcție, este Parteneriatul pentru Pace (PfP),care a
adus stabilitatea în Europa de Est(semnate deja între cele două), după prăbușirea Uniunii Sovietice.
Astfel, documentul cadru al Summitului N.A.T.O.,din 10 ianuarie 1994, statua că: „acest
Parteneriat a fost înfiinţat ca o expresie a convingerii împărtăşite că stabilitatea şi securitatea în
spaţiul euroatlantic pot fi atinse numai prin cooperare şi acţiune comună. Ocrotirea şi promovarea
libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale omului şi asigurarea libertăţii, echităţii şi păcii prin
democraţie, reprezintă valorile comune fundamentale ale Parteneriatului.”37
Activitățile desfășurate impreună, în vederea identificării soluțiilor comune pentru
amenințările de securitate au condus la importante realizări în ceea ce privește depășirea
prejudecăților din trecut și stabilirea unei viziuni clare ale beneficiilor reciproce, care urmează să fie
obținute în urma cooperării.38
Acest proces trebuie să continue, după părerea mea, următorul pas pas fiind semnarea a
unui Acord de Liber Schimb, între Statele Unite și Uniunea Europeană. Acest acord ar eficientiza
comerțul și ar crea o piață unică de peste 800 milioane de locuitori, ceea ce ar însemna aproximativ
11% din populația globului. Astfel s-ar crea un pol de dezvoltare fără precedent la nivel mondial,
prin care țările limitrofe vor beneficia de acces simplificat la comerțul mondial. Astfel, polul de
dezvoltare și exemplul de reușită va determina alte state să adopte aceleași valori pe care
funcționează cele două megaentități, și anume: respectarea drepturilor omului, stat de drept,
separația puterilor în stat, pluralism politic, toleranță, cooperare și compromis, etc.
Criza din Ucraina, războiul din Siria și supraproducția de petrol, coroborat cu accesul
tot mai restrâns la energie și gaze naturale, sunt motive suficient de puternice pentru a susține
stabilirea unei căi de transport între Statele Unite și Uniunea Europeană, dezvoltarea schimburilor
de gaze și de energie, și pregătirea progresivă a unei piețe comune eliberată de taxe vamale și

În acest sens, din punct de vedere militar, încă din anul 1922, Statele Unite aveau
33

deja ce mai mare flotă navală din lume, iar pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial s-au impus
ca putere aeriană dominantă. Economia Statelor Unite dețide o pondere de peste 22% din
P.I.B.-ul mondial.
34
A. Popa, op.cit, pp. 146-158.
35
Liderii vizionari care au inspirat crearea Uniunii Europene sunt: Konrad Adenauer, Joseph Bech, Johan Willem
Beyen, Winston Churchill, Alcide de Gasperi, Walter Hallstein, Sicco Mansholt, Jean Monnet, Robert Schuman, Paul-
Henri Spaak, Altiero Spinelli.
36
D. Vătăman, Istoria Uniunii Europene, Editura Pro Universitaria, București, 2011, p.28.
37
http://www.nato.int/docu/sec-partnership/sec-partner-mol.pdf, consultat la data de 25.04.2017.
38
Ibidem.

527
licență de export, pe modelul Comunității Economice Europene. Condițiile primordiale a acestui
acord istoric sunt, în opinia mea, transparența, încrederea și reciprocitatea.
Odată ce aceste condiții sunt satisfăcute, fără îndoială, dezvoltarea economică a celor
două entități va fi fără precedent, ceea ce ar conduce,în următoarele decenii, la dorința de apropiere
continuă în vederea constituirii unei Uniuni Euro-Atlantice. Astfel, modelul unicat pe care a fost
construită Uniunea Europenă și care a durat mai bine de 60 de ani, poate deveni elementul de
legătură între toate popoarele lumii.

VI. CONCLUZII
Având în vedere toate „crizele geopolitice” prezentate mai sus precum și argumentele
aduse pe parcursul acestui articol, consider că estenecesară așezarea pe temelia Dreptului, a
relațiilor geopolitice. Soluția identificată se regăsește chiar în conținutul Cartei O.N.U, din 1945.
Daca studiem preambulul, vom observa că principiile statuate sunt cât se poate de
corecte. În acest sens, Carta afirmă că: „Noi popoarele Națiunilor Unite, hotărâte să izbăvim
generațiile viitoare de flagelul războiului [...] să ne reafirmăm credința în drepturile fundamentale
ale omului [...] în egalitatea în drepturi [...] a națiunilor mari și mici, să creăm condițiile necesare
menținerii justiției și respectării obligațiilor decurgând din tratate și alte izvoare ale Dreptului
Internațional [...].
Însă, dacă studiem conținutul Articolului 27, punctul 3 din aceeași Carta, observăm că:
„Hotâririle Consiliului de Securitate [...] vor fi adoptate cu votul afirmativ a noua membri,
cuprinzînd și voturile concordante ale tuturor membrilor permanenți [...] .”39
Se poate observa destul de limpede, că modalitatea de vot este contrară principiului
egalității între statele mari și mici, prezentat în preambul. Cazul Ucrainei este concludent în acest
sens, deoarece, spre exemplu, Rusia, nu ar vota niciodată în Consiliul de Securitate o rezoluție prin
care ar putea fi trimise trupe de menținere a păcii în estul Ucrainei sau în Crimeea.
După părerea mea, acest principiu, avantajează în mod clar cele cinci state membre ale
Consiliului de Securitate: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franța, Rusia și China.
Astfel, apar blocaje la nivelul cel mai înalt al Națiunilor Unite, nefiind posibilă
exercitarea mandatului oferit de Cartă, în vederea menținerii păcii și securității mondiale.
Propunerea mea pentru împlinirea acestui deziderat este punerea în acord cu scopul său,
a Cartei Naţiunilor Unite, adică eliminarea dreptului de veto al celor cinci membri permanenți ai
Consiliului de Securitate, mărirea numărului acestora la 11 și introducerea sistemului de vot de
două treimi. Astfel, organizația s-ar democratiza și, în acest fel nu ar mai apărea blocaje în
menținerea păcii și securității la nivel mondial.
După părerea mea, întrebarea finală, pentru împlinirea acestui deziderat istoric, care va
aduce cu sine „pacea eternă”, este dacă „rănile” provocate de cele două Războaie Mondiale s-au
vindecat. Răspunsul la această întrebare ne ajută să concluzionăm că rănile nevindecate, vor limita
în continuare evoluția și modernizarea Organizației Națiunilor Unite.
Astfel, limitările Organizațiilor Internaționale provin din limitările statelor care le
compun.Cu toate acestea, cunt convins că stabilitatea și pacea sunt singurele deziderate care pot
conduce la progresul umanității.

Referințe bibliografice
1. A. Conte, Ialta sau împărțirea lumii (11 februarie 1945), traducere de Claudia
Dumitriu, Editura Compania, Bucuresti, 2000
2. A. Pop, Geopolitica, Editura Sylvi, București, 2003
3. A. Popa, Geopolitică. Note de curs, Editura Alma-Mater, Bacău, 2011
4. C. Voicu, Drept Internațional Public: sinteze universitare, Editura “Alma Mater“,
Sibiu, 2006

39
În literatura de specialitate acesta este cunoscut drept „Principiul unanimității marilor puteri”.

528
 5. D. Mazilu, „Multinaționalele, noile imperii coloniale?”, în Lumea, nr. 7 (280), 2016
6. D. Toma, Drept Internațional Public, Editura Fundației “Andrei Șaguna“, Constanța,
2005
7. D. Vătăman, Istoria Uniunii Europene, Editura Pro Universitaria, București, 2011
8. G. Friedman, Puncte de Presiune, traducere de Corina Hădăreanu, Editura Litera,
Bucuresti, 2016
9. L. C. Gardner, Sfere de influență – împărțirea Europei între marile puteri, de la
Munchen la Ialta, traducere de Anca Angelescu-Boldor, Editura Elit, 1995
10. M. Postevka, V. Zodian, Ucraina: trasee energetice alternative și relațiile cu statele
din Europa centrală și zona lărgită a Mării Negre, Editura Top Form, Bucuresti, 2008
11. M. Sârbu, Geopolitică și geostrategie, Editura Academiei Navale “Mircea cel
Bătrân”, Constanța, 2006
12. T. P. Simion, Introducere în geopolitică, Editura Economică, București, 2003
13. T. P. Simion, Probleme fundamentale de geografie politică și geopolitică, Editura
Valahia University Press, Târgoviște, 2009
14. T. Alvin, Powershift; Puterea în mișcare, trad. Mihnea Columbeanu, Editura
ANTET,Prahova, 2000
15. V. Simileanu, Geopolitică și centre de putere, Editura Top Form, Bucureşti, 2011
16. http://www.cultura.mai.gov.ro/traditii/dimensiuni-educative.pdf.
17. http://www.bbc.com/news/world-europe-28052645.
18. http://www.refworld.org/pdfid/534502a14.pdf.
19. http://stirileprotv.ro/stiri/stirileprotv-special/9-intrebari-despre-ucraina-pe-care-v-a-
fost-rusine-sa-le-formulati .html.

529
 CONSIDERAȚII ASUPRA MODULUI DE INTERPRETARE IMPUS
DE ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE ÎN LITIGII
PRIVIND ACORDAREA GRUPEI SPECIALE ȘI A CONDIȚIILOR
DEOSEBITE, INIȚIATE ÎN NUME PROPRIU DE SALARIAȚI

THOUGHTS UPON THE INTERPRETATION MANNER REQUIRED

BY THE HIGH COURT OF CAUSATION AND JUSTICE
WITHIN LITIGATIONS ARISING OUT OF THE AWARDING
OF SPECIAL GROUPS AND PARTICULAR CONDITIONS, PERSONALLY
INITIATED BY EMPLOYEES

Drd. CIOANĂ Dan - Gabriel

Academia de Poliţie„Alexandru Ioan Cuza”, Școala Doctorală OPSN
dangabrielcioana@yahoo.com

Abstract (ro): În fata litigiilor promovate de către salariați sau foști salariați ai
unor societăți în cadrul cărora activitatea s-a desfășurat în alte condiții de lucru decât
cele normale, instanțele de judecată nu au avut o interpretare unitară, oferind 3 soluții
diferite acestor genuri de litigii. Înalta Curte de Casație şi Justiție, prin decizia nr.
12/2016, pronunțată în recurs în interesul legii, a apreciat ca fiind corectă opinia
majoritară a instanțelor, în sensul că nu este posibilă constatarea pe cale judiciară a
condițiilor deosebite sau speciale de muncă. Apreciem că o astfel de interpretare nu are
în vedere faptul că titularul dreptului este exclus din dinansamblul de norme, în special
procedurale, pentru realizarea dreptului său, ceea ce antamează o discuţie referitoare la
neconstituiţonalitatea prevederilor interpretate de Înalta Curte de Casație şi Justiție, cât
și un posibil conflict cu Tratatul Fundamental al Uniunii Europene şi Directiva
Consiliului Comunităților Europene 89/391/CEE şi a directivelor subsecvente în
domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. Acesta este şi motivul pentru care instanţele
judecătoreşti au admis, déjà, o sesizare cu o excepţie de neconstituţionalitate chiar a
prevederilor legale interpretate în decizia nr. 12/2016, dar şi o sesizare cu privire la o
întrebare preliminară adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene luând în considerare
faptul că legislaţia naţională în domeniu nu permite salariatului excercitarea unui
control jurisdicţional asupra corectitudinii încadrării activităţii sale.

Cuvinte-cheie: grupa specială, condiţii deosebite, Înalta Curte de Casație şi

Justiție, decizie, interpretare.

Abstract (en): Before litigations promoted by employees or former employees

within companies in which the activity was performed in distinct working conditions
than the regular ones, the judicial courts did not have a unitary interpretation, providing
3 different settlements to these kinds of litigations. The High Court of Cassation and
Justice, by its Decision no. 12/2016, ordered and adjudged on recourse in the favour of
law, estimated as being righteous the majority opinion of the courts of law, in the sense
that it is not possible a finding by judicial means of the special or particular working
conditions. We estimate that such an interpretation does not take into account the fact
that the holder of the right is excluded from the assembly of norms, especially
procedural ones, to assert his right, which opens up a discussion regarding the non-
constitutionality of the provisions construed by the High Court of Causation and
Justice, as well as a potential conflict with the Fundamental Treaty of the European
Union and the Directive of the European Community Council 89/391/CEE and of the

530
 subsequent directives in the field of work safety and health. This is precisely the reason
for which the judicial courts have already admitted an intimation with a constitutional
challenge of the very legal provisions construed in the Decision no. 12/2016, but also an
intimation with regard to a preliminary question submitted to the Court of Justice of the
European Union, providing that the national legislation in the field does not allow to an
employee to assert a jurisdictional control upon the fairness of its activity framing.

Keywords: special group, particular conditions, High Court of Causation and

Justice, decision, interpretation.

I. Introducere
În prezenta lucrare, nu mi-am propus să reiterez conținutul unor decizii ale Înaltei Curți
de Casație si Justiție, anume decizia nr. 12/20161, pronunțată în recurs in interesul legii, respectiv
decizia nr.14/20162, pronunțata în noul mecanism procedural al dezlegării problemei de drept, ci
dimpotrivă să precizez aspectele pe care consider că instanța supremă le-a ignorat şi care fac
obiectul unei sesizări către Curtea Constituțională a României cu excepții de neconstituționalitate
formulate de subsemnatul, privind aceleaşi articole de lege pe care Înalta Curte de Casație si Justiție
le-a interpretat si apoi unei sesizări din oficiu a Curții de Justiție a Uniunii Europene, formulata
ulterior ridicării acestor excepții de către Curtea de Apel Cluj, cu solicitarea de pronunțare a unei
hotărâri preliminare.
Astfel, în ultima perioadă de timp, instanțele de judecată au fost asaltate cu litigii
promovate de cătresalariați sau foștisalariați ai unor societăți in cadrul căror activitatea s-a
desfășurat in alte condiții de lucru decât cele normale, activitate care, de regula, anterior datei de
01.04.2001 s-a regăsitîncadrataîn fostele grupe I si II de munca, iar ulterior, fie din cauza neurmării
de către angajator a unor proceduri prevăzute in legi speciale, îndeosebiHotărârea de Guvern nr.
1025/2003, respectiv Hotărârea de Guvern nr. 261/2001, fie din cauza parcurgerii defectuoase a
acestor metodologii impuse de cele doua acte normativenu s-a mai regăsitîncadrată altfel decâtîn
condiții normale de lucru, deși mediul de muncă nu a suferit îmbunătățiri efective după anul 2001,
ci dimpotrivă echipamentele aflate în exploatare au avansat în uzura tehnică şi morală, iar în unele
cazuri cu toate eforturile de îmbunătățire, factorul de risc specific nu a putut fi eliminat.

II. Interpretarea oferită de instanţă

Instanțele de judecată nu au avut o interpretare unitară, oferind 3 soluții diferite acestor
gen de litigii.
Într-o primă orientare, majoritară conform analizei ÎnalteiCurți, instanțele au respins
cererile formulate de salariați, reținând, în esență, că încadrarea locurilor de muncă în condiții
deosebite, respectiv în condiții speciale se efectuează prin parcurgerea unei metodologii obligatorii,
în ordinea cronologică anume prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind acordarea
condițiilor deosebite, cu modificările și completările ulterioare, și Hotărârea Guvernului nr.
1025/2003 privind condițiile speciale, cu modificările și completările ulterioare, după caz, și,
respectiv, prin reînnoirea avizelor de încadrare în condiții deosebite, potrivit Hotărârii Guvernului
nr. 246/2007, cu modificările și completările ulterioare, acestea fiind acte normative de nivel infra
legislativ emise în aplicarea Legii nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
În a doua orientare, minoritară, cererile de chemare în judecată au fost admise, iar
instanțele fie au constatat că în perioade ulterioare datei de 1 aprilie 2001 reclamanții și-au
desfășurat activitatea în condiții speciale de muncă sau, după caz, deosebite, fie au obligat
angajatorii să recunoască ori să încadreze, în astfel de condiții, activitățile îndeplinite de reclamanți.

1
Hotărâre pronunţată în data de 23 Mai 2016 în dosarul nr. 10/2016 privind recursul în interesul legii formulat de
Procurorul General al Parchetului de pe Lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
2
Hotărâre pronunţată în data de 23 Mai 2016 în dosarul nr. 533/1/2016 de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept asupra sesizărilor formulate de către Curtea de Apel Constanţa în dosarele nr. 3185/118/2014 şi 7377/118/2014

531
 Într-o a treia orientare, instanțele au admis în parte cererile formulate și au obligat
pârâții, angajatori și, în unele situații, organizații sindicale, la inițierea procedurii, respectiv la
efectuarea demersurilor privind solicitarea avizelor prevăzute de această Hotărârea de Guvern
nr.1025/2003 și înscrierea angajatorului pârât în anexa nr.2 la Legea nr. 226/2006, proceduri
prevăzute de acest act normativ pentru încadrarea locurilor de muncă ale reclamanților în condiții
speciale.
Înalta Curte de Casațieşi Justiție, prin decizia nr.12/2016 pronunțatăîn recurs în interesul
legii a apreciat ca fiind corectă opinia majoritară sus-menționată a instanțelor, în sensul că nu este
posibilă constatarea pe cale judiciară a condițiilor deosebite sau speciale de muncă în care angajații
și-au desfășurat activitatea după data de 1 aprilie 2001, respectiv obligarea angajatorilor la
încadrarea locurilor de muncă în aceste condiții, în situația în care nu s-au obținut avizele obligatorii
pentru încadrarea locurilor de muncă (în ceea ce privește condițiile deosebite), respectiv când nu
sunt întrunite condițiile cumulative privind înscrierea activității și a unității angajatoare în anexele
nr. 1 și 2 la Legea nr. 226/2006, respectiv înanexele nr. 2 și 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările
și completările ulterioare (în ceea ce privește condițiile speciale), demersul judiciar fiind lipsit de
temei legal.
Bineînțeles, aceeași soluție a fost oferită şi în ceea ce privește sesizarea înaintată către
Înalta Curte de Casație şi Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, de către Curtea de
Apel Constanța cu privire la aceleași aspecte ce au făcut parțial obiectul analizei în recursul în
interesul legii, respectiv daca instanța poate poate proceda ea însăși la analizarea condițiilor de
muncă ale reclamanților și, dacă este cazul, la încadrarea locurilor de muncă ale acestora în condiții
speciale de muncă.

III. Consideraţii asupra aspectelor omise de instanţa suprema în motivare

Înalta Curte de Casațieşi Justițieîn analiza sa efectuată asupra normelor din cele trei legi,
respectiv Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurări sociale,
Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii, Legea nr.226/2006 privind încadrarea unor
locuri de munca in condiții speciale, dar şi asupra actelor normative emise de executiv in ceea ce
privește stabilirea unei proceduri de acordare a acestor beneficii cuvenite salariaților pentru munca
desfășuratăîn alte condițiidecât cele normale, respectiv, Hotărârea de Guvern nr. 261/2001 si
Hotărârea de Guvern nr. 1025/2003 omite câteva aspecte importante.
Astfel, o primă chestiune este ca atât actele normative, cât și jurisprudența națională, par
să facă abstracție de lipsa de evoluție benefică pentru angajați a mediului de muncă, ceea ce ar fi
justificat remedierea cadrului normativ prin mecanisme legislative sau judecătorești puse la
dispoziția si a beneficiarului real, nu numai a partenerilor sociali care să aibă ca efecte
suplimentarea enumerărilor din legislație prin noi locuri de muncă dacă acestea sunt afectate de
condițiile mediului de muncă. Un alt aspect care este omis este că prin negarea anumitor condiții ale
mediului de muncă al unora din aceste locuri se neagă și consecințele de care ar fi trebuit să
beneficieze cei care le-au ocupat, respectiv o pensie superioară.
O a doua chestiune este ca instanța supremă a trecut cu vederea faptul că ansamblul
normelor analizate de dânsa, printre care cea mai importantă componentă este cea a drepturilor
procedurale, exclude titularul dreptului, salariatul, de posibilitatea de a interveni pentru protecțiași
remedierea dreptului sau.
În ceea ce privește prima chestiune, nu este un secret faptul că mediul de muncă
caracterizat de prestarea unor activități in alte condiții de lucru decât cele normale a suferit un
regres vizibil datorită lipsei investițiilor si necesitățiicontinuăriiexploatării cu aceleași echipamente
șiinstalații care în foarte multe cazuri au durată de viațădepășită. Pe de altă parte, sunt cazuri în care
indiferent de măsurile de prevenție adoptate, factorii de risc nu pot fi înlăturați, iar in aceastăsituație
dreptul corelativ activității prestate, de fapt, aceastăcompensație acordata pentru lucrul in astfel de
condiții ce conduce automat la îmbătrânirea prematura a capacității de munca ar fi trebuit sa nu fie
eliminat.

532
 Desigur ca salariații nu s-ar fi aflat într-o astfel de împrejurare dacăîntregul ansamblu de
norme care reglementează procedura de acordare a acestor drepturi corelative activității prestate
într-un mediu de munca caracterizat de condiții deosebite ar fi avut la dispoziție un mecanism de
intervenție in aceasta procedura sau ca titular efectiv al dreptului ar fi avut posibilitatea ( tocmai
exclusa de Înalta Curte de Casațieşi Justiție prin cele două decizii amintite ) săintervinăîn instanța
pentru protecțiaşi remedierea dreptului său.
Practic, suntem în situațiaîn care exact acea categorie de subiecți – salariații – pe care
legiuitorul trebuia să o vizeze spre protecție si reparație ca urmare a condițiilor deosebite in care şi-
au desfășurat activitatea este exclusădin ansamblul de drepturi, în special cele procedurale care sunt
redate atâtîn criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncăîn condiții speciale, cât şi în
criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncăîn condiții deosebite şi care stabilesc, în
ambele cazuri, demersurile care se realizează doar de cei doi parteneri sociali. Cu atât mai mult,
legislația in speță si după cum se vede instanțasuprema împiedicăsalariații să se adreseze direct
instanțelor de judecata pentru constatarea unor situații cu caracter individual sau specifice unui
grup de salariați.
Analizând cele doua hotărâri de guvern care stabilesc metodologia de acordare a
condițiilor speciale si deosebite de munca, după caz, dar şi liste cu meserii şi activități care se
încadreazăîn astfel de condiții, dincolo de faptul ca stabilirea lor prin acest mijloc le extrage pe
respectivele prevederi de la controlul de constituționalitate ( cel puțin cu privire la accesul la justiție
al titularului dreptului )şi transformă Guvernul într-un arbitru direct interesat în formarea
raporturilor procesuale provenite din contestarea criteriilor si metodologiei, se face abstracție de
faptul ca se creează premisele de excludere a subiecților direct interesați in protecția drepturilor
propriilorsalariații. Într-adevăr, Statul, Guvernul, angajatorii au obligația de a veghea asupra și a
repara încălcarea sau reducerea drepturilor salariaților produse prin munca în condiții deosebite, dar
această nu înseamnă că aceiași actori se pot erija în singurii subiecți care pot acționa în instanță
pentru protecția drepturilor salariaților. Acelașiraționament trebuie aplicat și în raport de
organizațiile sindicale sau reprezentanțiisalariaților – nu aceștia sunt ultimele persoane care sunt
îndreptățite să intervină în instanță pentru protecțiași remedierea drepturilor salariaților. Ultimele
persoane și cele mai îndreptățite în obținerea pe cale judecătorească a drepturilor sunt tocmai
titularii lor finali – salariații.
În această situație, observândşi cele douăhotărâri ale ÎnalteiCurți de Casație si Justiție,
nu putem afirma decât ca pentru salariațiiaflațiîntr-o astfel de situație, dreptul de acces la justiție
pentru reglementarea problemei lor, nu numai ca nu devine unul iluzoriu, ci clar negat, fiind
interpretat astfel raportat la modalitatea in care Guvernul a înțeles sa ofere celor doi parteneri sociali
putere decizionala asupra inițierii metodologiei, parcurgerii sale, iar pe de altă parte prin faptul
căinstanța supremă nu a reușit să ofere titularului dreptului, mecanismul cuvenit de analizare a
demersului sau pentru acordarea sau recunoașterea dreptului corelativ activității prestate.
Ori, aplicarea prin legi a normelor de la art. 21 din ConstituțiaRomâniei trebuie să
garanteze în principal accesul direct la o instanță de judecată și numai în secundar accesul printr-un
intermediar, precum un reprezentant legal sau convențional, așa cum este angajatorul în conivență
sau nu cu organizațiile sindicale. Cum există situații în care interesele Guvernului sau altor
subiecțiimplicați în punerea în aplicare a criteriilor și metodologiilor de încadrare în condițiile
deosebite a locurilor de muncă nu coincid, ba chiar intră în contradicție cu acelea ale salariaților,
dreptul acestora de acces la instanțele de judecată devine intermediat sau urmează să fie practic
desființat, pentru că acești intermediari nu au un interes în a acționa. Astfel, in ceea ce-i privește pe
angajatori, este ușor de anticipat că orice eroare a legiuitorului care ii pune in postura
nesancționabilă de a nu declanșa procedura finalizată cu acordarea acestor drepturi, va fi exploatată
de aceștia. Ei se aflăîntr-un evident conflict de intereseatunci când, pe de o parte, au calitatea de
inițiatori ai demersurilor ce duc la încadrarea în anumite condiții a locurilor de muncă populate de
proprii salariațiși, pe de altă parte, au scopul economic de a-și reduce costurile cu forța de muncă
(contribuțiile sociale pentru proprii salariați).

533
 În plus, pentru o mai bună înțelegere a conflictului de interese în care se află Guvernul
și angajatorii, credem că trebuie avute în vedere și alte efecte ale recunoașterii încadrării
respectivelor locuri de muncă în anumite condiții – cheltuieli de mediu, cheltuieli cu sănătatea forței
de muncă și a comunităților învecinate, imagine și capital politic etc.
În ceea ce privește Guvernul se află în conflict de interese atunci când, pe de o parte,
creează regulile după care salariațiiîși vor obține în viitor pensiile și, pe de altă parte, stabilește
regulile după care are loc verificarea judecătorească a modalității de constituire a contribuțiilor
pentru respectivele pensii.
În același mod eronat s-a analizat situația reprezentantului salariatului, celălalt partener
social, respectiv sindicatul care avea posibilitatea inițierii acestor metodologii si nu a realizat-o
lăsând astfel dreptul mandantului (salariatul) nefructificat sau nu a vegheat la parcurgerea
corespunzătoare, ajungând-se la neacordarea dreptului sau acordarea unui drept inferior condițiilor
reale in acrea salariatul si-a desfășurat activitatea.
Se naște o întrebare firească: Cine are obligația să vegheze la sănătatea si securitatea in
munca a propriilor salariați si cine are obligația normalizării condițiilor de lucru? Evident
angajatorul căruia ii incumba aceste obligații potrivit art.171-192 din Codul Muncii actual.
Urmând această idee, nicicând invocarea propriei turpitudini, de fapt nepăsarea
angajatorului in demararea procedurii, cu atât mai mult plasarea unor atribuții ce intră doar în sfera
sa către partenerul social, in scopul de a fugi de răspundere, nu a reprezentat un fel de neprimire a
cererii.
În altă ordine de idei, demararea procedurii de încadrare în condiții speciale sau
deosebite, după caz, cădea în sarcina angajatorului, iar aceleași acte normative prevăd ca sindicatul
reprezentativ avea posibilitatea contestării, însă aceste dispoziții care instituie o procedura
“administrativă” sunt opozabile doar celor doi parteneri sociali şi nu ar trebui să fie împrumutate şi
opuse în demersurile individuale al salariaților care urmăresc fructificarea unui beneficiu corelativ
activității prestate.
Practic, ar însemna săcondiționăm demersul individual al salariatului de un prealabil
demers al sindicatului sau acesta sa se împiedice de “ nepăsarea angajatorului”, când, de fapt,
asemenea norme sunt valabile pentru alte subiecte de drept, nici o lege nu poate condiționa
demersul în instanța al titularului unui drept, pentru fructificarea acestuia, de urmarea unei
proceduri opozabile altor subiecte de drept .
Nu în ultimul rând, reaua-credință, nepăsarea sau tăcerea celor doi parteneri sociali nu
poate constitui un motiv de neanalizare a cererii de cătreinstanța, ajungând, într-o atare ipoteza, in
situația in care am oferi mandatarului – sindicatul - puteri discreționare, ar însemna să lipsim
mandantul – salariatul, de posibilitatea de a acționa in nume propriu in protejarea interesului
personal, avândpretenția ( falsă ) ca acest drept, care tine strict de activitatea salariatului, ar putea fi
exercitat doar prin mandatar sindicatul.

IV. Concluzii expuse prin prisma conflictului dintre norma naţională şi legislaţia
europeană
Prevederile analizate şi interpretate de cele două decizii ale ÎnalteiCurți de Casațieşi
Justiție, respectiv art.19 si art.20 alin.2 si 3 din Legea 19/2000,art. 1 alin. 1 și 2 (denumite în
continuare „Prevederile”) din Legea nr. 226 /2006, art. 29 alin. 11si art. 30 alin.2 si 3 din Legea nr.
263/2010, dar si cele care reglementează cele doua proceduri de acordare a condițiilor deosebite de
munca, respectiv speciale, expuse in Hotărârea de Guvern nr. 261/2001, respectiv 1025/2003
reprezintă și din perspectiva normelor europene o restrângere a dreptului salariatului de a se adresa
în mod direct unei instanțe de judecată pentru protecția propriilor drepturi.
Astfel, din paragraful 5 al considerentelor din preambulul Directivei Consiliului
Comunităților Europene 89/391/CEE reiese că intenția legiuitorului suprastatal a fost că interesele
salariaților primează în raport de cele economice. Consider că și Guvernul, nu numai angajatorii, au
un interes economic, atât prezent, cât mai ales viitor, în stabilirea criteriilor de încadrare a locurilor
de muncă în condiții deosebite, deoarece ramura executivă a statului este aceea care urmează să

534
asigure valorile și mijloacele de plată a pensiilor foștilorsalariați. În această situație Guvernul se află
într-un real conflict de interese atunci când, pe de o parte, primește atributul stabilirii modului de
încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite și îl stabilește în concret prin hotărârile sale, iar,
pe de altă parte, plătește pensiile către foștii contribuabili.
Conform normei de la art. 11 alin. 6 din Directiva Consiliului Comunităților Europene
89/391/CEE salariații au dreptul să recurgă la autorități dacă consideră că angajatorul nu-
șiîndeplineșteobligațiile. Consider că prin autorități nu trebuie înțelese doar autoritățile care își
primesc atribuțiileși puterea de la Guvern, pe ramura executivă a statului, ci șiinstanțele de judecată,
acestea fiind ultimele care îi garantează salariatului recunoașterea drepturilor sale. Pentru
constatarea drepturilor sale salariatul trebuie să aibă posibilitatea practică și efectivă de a se adresa
unei instanțe de judecată3. Prevederile împiedică salariatul să obțină remediul reprezentat de liberul
acces la justiție4. Prin prevederi nu este limitat doar dreptul salariatului de a se adresa unei instanțe
de judecată, ci și dreptul de obține o soluționare a litigiului de o astfel de instanță, ceea ce poate fi
considerat ca o denegare de dreptate5.
Într-adevăr dreptul la o instanțăși accesul la justiție nu sunt drepturi absolute, dar
aceasta nu înseamnă că salariații să fie privați de recunoașterea drepturilor lor de către o instanță de
judecată6.
Trebuie sa menționez că aceste aspecte sesizate au făcut obiectul unui memoriu cu
excepții de neconstituționalitate depus de subsemnatulîn diverse spețe, inițial in faţa Tribunalului
Prahova, ulterior Tribunalului Bihor şi apoi în faţa Curții de Apel Cluj care a apreciat şi necesitatea
sesizării din oficiu aCurții de Justiție a Uniunii Europene cu solicitarea de pronunțare a unei hotărâri
preliminare “cu privire la interpretarea articolelor 114 alin.3, 151 si 153 din Tratatul de Funcționare
a Uniunii Europene, precum si a prevederilor Directivei- Cadru 89/391/CEE si a directivelor
subsecvente, în sensul ca acestea trebuie interpretate ca opunând-se instituirii de către un stat
membru U.E. a unor termene şi proceduri ce limitează accesul la justiție pentru încadrarea locurilor
de muncă in condiții speciale sau deosebite, cu consecințaîmpiedicăriilucrătorilor de a le fi
recunoscute drepturile la securitate şi sănătate in munca ce derivă din stabilirea acestor condiții,
conform reglementărilor interne”7.

Referințe bibliografice
1. Decizia 12/2016 pronunţată în data de 23 Mai 2016 de Înalta Curte de Casație şi
Justiție
2. Decizia 14/2016 pronunţată în data de 23 Mai 2016 de Înalta Curte de Casație şi
Justiție
3. Hotărârea Bellet v. France, paragraful 38 (4 December 1995, Series A no. 333-B)
4. Hotărârea Miragall Escolano v. Spain (nos. 38366/97, 38688/97, 40777/98,
40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 and 41509/98, ECHR 2000-I)
5. Hotărârea Zvolsky și Zvolska v. Republica Cehă, paragraful 51 (nr. 46129/99, ECHR
2002-IX)
6. Hotărârea Acimovic v. Croația, paragraf 41 (no. 61237/00, ECHR 2003-XI)
7. Hotărârea Beneficio Capella Paolini v. San Marino, paragraf 29 (no. 40786/98,
ECHR 2004-VIII (extracts)
8. Hotărârea Philis v. Greece, paragraf 59 (27 August 1991, Seria A no. 209)

3
Bellet v. France, paragraful 38 (4 December 1995, Series A no. 333-B)
4
Miragall Escolano v. Spain (nos. 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98,
41487/98 and 41509/98, ECHR 2000-I), Zvolsky și Zvolska v. Republica Cehă, paragraful 51 (nr. 46129/99, ECHR
2002-IX
5
Acimovic v. Croația, paragraf 41 (no. 61237/00, ECHR 2003-XI), Beneficio Capella Paolini v. San Marino, paragraf
29 (no. 40786/98, ECHR 2004-VIII (extracts)
6
Philis v. Greece, paragraf 59 (27 August 1991, Seria A no. 209), De Geouffre de la Pradelle v. France, paragraf 28 (16
Decembrie 1992, Seria A no. 253-B), Stanev v. Bulgaria [GC], paragraf 229 (no. 36760/06, ECHR 2012
7
Dosar nr. 3582/117/2014, încheierea din 16.01.2017 a Curții de Apel Cluj

535
 9. Hotărârea De Geouffre de la Pradelle v. France, paragraf 28 (16 Decembrie 1992,
Seria A no. 253-B)
10. Hotărârea Stanev v. Bulgaria [GC], paragraf 229 (no. 36760/06, ECHR 2012
11. Încheierea din 16.01.2017 a Curții de Apel Cluj în dosarul nr. 3582/117/2014

536
 RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A MAGISTRAȚILOR

LEGAL LIABILITY OF MAGISTRATES

Drd. DEDIU (NICOLAU) Ilinca
Academia de Poliție ”Alexandru Ioan Cuza”, Scoala Doctorală Drept
avocatnicolau@gmail.com

Abstract (ro): Apariția răspunderii juridice a magistraților a fost necesară, ca

urmare a reglementării distincte a statutului judecătorilor și procurorilor, a organizării
judiciare și a funcționării Consiliului Superior al Magistraturii.
Scopul răspunderii il constituie realizarea echilibrului între principiile
fundamentale ale independenței și imparțialătății magistratului, reglementate de
Constituția României și de legile justiției, care reglementează întreaga activitate,
precum și de responsabilitatea de care trebuie să dea dovadă magistratul.
Răspunderea juridică este formă a răspunderii sociale, existând în viața de zi cu
zi, în forme diferite.
Indiferent de forma în care se manifestă, răspunderea juridică îmbracă sensul
noțiunii de obligație de a suporta consecințele nerespectării regulilor de conduită
stabilite prin norme juridice.
În Codul civil nu există un text care să definească răspunderea civilă in
general, dar este reglementată in detaliu răspunderea civilă delictuală și răspunderea
contractuală.
Răspunderea civilă a judecătorilor a fost reglementată pentru prima dată in art.
305 C.pr. civ. 1865, normă aflată in vigoare până in anul 1900.
În art. 127 din Legea de organizare judecătorească din anul 1890 întâlnim
prima stabilire expresă a răspunderii civile a magistratilor, care apoi a fost reluată in
toate actele juridice ce reglementează activitatea judecătorilor și procurorilor.
Astăzi, răspunderea juridică civilă a magistraților este reglementată de
Constituția României, de Legea 303/2004 privind statului judecătorilor și procurorilor,
de O.G. 94/1999 privind participarea României la procedurile in fața Curții Europene a
Drepturilor Omului și a Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei și exercitarea
dreptului de regres al statului în urma hotărârilor și convențiilor de rezolvare pe cale
amiabilă și de Codul de procedură penală.
Din conținutul textelor de lege amintite mai sus, rezultă că răspunderea civilă a
magistraților are următoarele caractere juridice: caracterul subsidiar al acestui tip de
răspundere, reglementat prin normă imperativă de art. 96 alin. (6) din Lg. 303/2004,
conform căruia, pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se va indrepta cu
acțiune numai impotriva statului, reprezentat de Ministerul Finantelor Publice in
instanțele de judecată și niciodată direct impotriva judecătorului sau procurorului.
Caracterul indirect al răspunderii civile rezultă din art. 96 alin. (6) din Lg.
303/2004, in care se menționează că după ce prejudiciul a fost acoperit de stat in baza
unei hotărâri definitive, statul se poate indrepta cu o acțiune in despăgubiri, in regres,
impotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea- credință ori din gravă neglijență,
a săvârșit eroarea juudiciară cauzatoare de prejudicii.
Răspunderea juridică civilă a magistratilor are un caracter general, ce rezultă
din interpretarea art. 52 alin. (3) din Constituția României și din dispozițiile art. 96 alin.
(1) și (2) din Legea 303/2004, potrivit cărora statul răspunde patrimonial pentru
prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului nu inlătură răspunderea
magistraților care si-au exercitat funcția cu rea-credință sau cu gravă neglijență.
Răspunderea magistraților are și un caracter integtral, legiutorul prevăzând
obligația statului de a repara prejudiciile cauzate prin erori judiciare in toate procesele,

537
atât in cele penale, cât și in alte procese inj care se constată erori judiciare. Raspunderea
statului fiind integrală, precum și răsapunderea magistratilor intervenind in toate
situațiile, indiferent de natura cauzelor: civile, penale, contraventionale, administrative
etc, cu condiția existenței erorii judiciare.

Cuvinte cheie: răspundere juridică civilă, disciplinară, penală, magistrat,

obligații, eroare judiciară, rea-credință, gravă neglijență.

Abstract (en): The legal liability of magistrates was introduced as a result of the
separate regulation of the status of judges and prosecutors and as a result of the judicial
organization and functioning of the Superior Council of Magistracy.
The aim of the responsibility is to realise a balance between the fundamental
principles of the independence and impartiality of the magistrate, regulated by the
Romanian Constitution and the laws of justice (which regulate the entire activity), as
well as the responsibility the magistrate must prove.
Legal responsibility is a form of social responsibility and exists in everyday life in
different forms.
No matter the form in which it manifests, legal responsibility implies the notion of
obligation to bear the consequences of non-compliance with conduct rules established
by legal rules.
In the Civil Code there is no text defining civil liability in general, but there is a
detailed definition of civil liability and of contractual liability.
Civil liability of judges was regulated for the first time in Art. 305 C.pr. Civil
Code 1865, which was valid until 1900.
In art. 127 of the Law on Judicial Organization in 1890, we meet the first express
determination of the civil liability of magistrates, which was then resumed in all legal
acts regulating the activity of judges and prosecutors.
Today, the civil liability of magistrates is governed by the Constitution of
Romania, by Law 303/2004 on the State of Judges and Prosecutors, by O.G. 94/1999
regarding the participation of Romania in the proceedings before the European Court of
Human Rights and the Committee of Ministers of the Council of Europe and exercising
the right of regress of the state following the amicable settlements and the Code of
Criminal Procedure.
From the content of the above-mentioned texts, it follows that the civil liability of
magistrates has the following legal characteristics: the subsidiary character of this type
of liability, regulated by the imperative norm of art. 96 par. (6) of Lg. 303/2004,
according to which, in order to compensate the injured party, the injured person will be
prosecuted only against the state represented by the Ministry of Public Finance in the
courts and never directly against the judge or the prosecutor.
The indirect nature of civil liability arises from art. 96 par. (6) of Lg. 303/2004,
which states that after the damage has been covered by the State on the basis of a final
judgment, the State may bring an action for damages against the judge or prosecutor
who, with bad faith or through gross negligence , committed the judicial error causing
damage.
The civil liability of magistrates has a general character, resulting from the
interpretation of art. 52 par. (3) of the Constitution of Romania and the provisions of
art. 96 par. (1) and (2) of Law 303/2004, according to which the State is liable for the
damage caused by judicial errors. State liability does not remove the liability of
magistrates who have performed their duties in bad faith or with serious negligence.
The magistrates' responsibility is also of an integral nature, the state must repair
the damages caused by judicial errors in all the lawsuits, where judicial errors are

538
 found. The state's responsibility is integral and the magistrates' allegations intervene in
all situations, no matter of the nature of the causes: civil, criminal, contraventional,
administrative, etc., provided there is a judicial error.

Keywords: criminal liability, magistrate, obligations, judicial error, bad faith,

serious negligence.

I. Introducere
Secțiunea 1. Noțiuni privind răspunderea juridică
În lucrarea ”Principiile filozofiei dreptului”, Hegel menționa că: ”libertatea în genere
este să poți acționa cum vrei, o atare reprezentare poate fi luată numai ca totală lipsă a culturii
gândirii, în care nu se găsește incă nici o urmă a ceea ce este voința liberă, în și pentru sine, dreptul,
moralitate etc”1.
Doctrina juridică dea lungul timpului a făcut distincție intre răspundere și
responsabilitate. În timp ce responsabilitatea a fost considerată un fenomen social, exprimând un act
de angajare al omului în societate, însoțind libertatea individului și determinând o demarcație clară
între liberate și liberul arbitru.
Conceptul ”responsabilitate” reprezintă o asumare a răspunderii față de rezultatele
acțiunii individului, iar libertatea omului apare ca o condiție fundamentală a responsabilității, fiind
strâns legată de acțiunea omului și de sistemul legislativ al unui stat.2
Conceptul responsabilității a apărut pentru prima dată in Franța, in anul 1783 și se
referea la responsabilitatea Guvernului.3
Responsabilitatea a fost avută in vedere in toate domeniile activității umane: în morală,
drept privat și public, in relațiile internaționale și mai ales, in dreptul penal.
O prepcupare deosebită a reprezentat-o inserarea responsabilității in constituțiile
statelor, cât și în alte legi organice, ce reglementează domenii distincte ale vieții umane.
Responsabilitatea socialăa fost definită de doctrină, ca fiind un complex de atitudini ale
omului in raport cu sistemul de valori, instituționalizat de societate in care trăiește, pentru
conservarea și apărarea acestor valori, cu scopul perfecționării ființei umane, a menținerii ordinei
sociale și a binelui public.4
Intre răspundere și responsabilitate lipsește distincția între termeni, fiind un fenomen
general, comun literaturii juridice, celei etice, filozofice, sociologice, precum și celei lingvistice.
Răspunderea există din timpul societății primitive, in care individul suporta
responsabilitatea morală, eminamente colectivă.
Dezvoltarea societăților și apariția statelor a determinat și apariția unor noi forme de
răsapundere, care au determinat o individualizare a acesteia, devenind subiectivă, fără ași schimba
natura, dar si-a schimbat caracterul, raspunderea dobândește caractere noi in societățile moderne.
Printr-o ”răspundere dictată”, societatea impune individului statutul ei normativ. Prin
normele sale juridice sunt stabilite faptele reprobabile, acțiunile impotriva individului care a comis
o infracțiune, o contraventie, ori un delic civil.5
Se poate spune că răspunderea juridică este definită ca un complex de drepturi și de
obligații conexe, care conform legii se nasc ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicitre și care
constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea unor sancțiuni juridice, prevăzute
in legile organice, in codurile penale ori in alte legi speciale ale unui stat.6

1
G. W. F. Hegel, Principiile filozofiei dreptului, Editura Academiei, București, 1969, p. 48.
2
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editia a 3-a, Editura C.H. Beck, București, 2008.
3
M. Villey, Esquisse historique sur le mot responsable, Archives de Philosophie du Droit, dossier ”La
responsabilite”Sirey, Tome 22, 1977, pp 45 – 48, preluate de E.E. Stefan, Răspunderea juridică, Editura Pro
Universitaria, București, 2013, p. 12.
4
L. Barac, Răspunderea și sancțiunea juridică, Editura Lumina Lex, București, 1997, p. 15.
5
I. Gîrbuleț, Abaterile disciplinare ale magistraților, Editura Universul Juridic, București, 2016, pp. 23 – 25.
6
M. Costin, Răspunderea juridică în dreptul RSR, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974, p. 31-32.

539
 Ca formă a răspunderii sociale, răspunderea juridică o întâlnim in activitatea noastră
zilnică sub diverse forme, afându-se într-o strânsă interdependență cu celellalte forme ale
răspunderii și influențându-se reciproc cu acestea.7
În decursul timpului, unii autori au inclus răspunderea juridică in categoria ”obligației”,
iar alții au definit-o din punctul de vedere al raportului juridic, ori a categoriei ”situației juridice”8
Ideea dominantă care se desprinde , este că, noțiunea de răspundere este aceea de
obligație de a suporta consecințele nerespectării unor reguli de conduită, obligație care incubă
autorului faptei contrare regulilor juridice impuse prin legi și care poarta amprenta dezaprobării
sociale.9
Față de considerentele prezentate, este normal ca și magistrații să fie subiecți ai
răspunderii juridice, ei nebeneficiind de nici o imunitate.
In Avizul nr. 3 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE), referitor la
principiile și regulilele privind imperativele profesionale aplicabile judecătorilor și în mod deosebit
deontologiei, comportamentelor incompatibile și imparțialității (pct. 51 și 53), se reține că ” trebuie
să existe anumite mijloace de a trage judecătorii la răspundere și chiar de a-i înlătura din funcție în
cazuri de comportament necorespunzător atât de grav incât să justifice o asemenea măsură”. Nevoia
de precauție in recunoașterea acestor răspunderi provine din nevoia de a păstra independența și
libertatea juridicului de presiuni necuvenite. ”Judecătorul nu trebuie să lucreze sub amenințarea
unei pedepse pecuniare, cu atât mai puțina uneia cu inchisoarea, a cărei prezență poate chiar
subconștient, să îi afecteze judecata magistratului”
In conformitate cu dispozițiile Legii 303/2004 privind statutul judecătorilor și
procurorilor10.
Putem spune că Legea 303/2004 modificată reglementează trei forme de răspundere a
magistraților. Judecătorii și procurorii răspund civil, disciplinar și penal, in condițiile prevăzute de
Constituția României și de legile speciale care le reglementează activitatea. Totodată, intâlnim
forme contravenționale, administrative și morale ale răspunderii magistraților, rezultate din
dispoziții speciale.

Secțiunea 2. Răspunderea civilă a magistraților

Literatura juridică a definit răspunderea juridică civilă a magistraților ca fiind un raport
juridic de obligații in temeiul căruia o persoană (judecător sau procuror) este indatorată să repare
prejudiciul cauzat altuia prin faptra sa, ori, in cazuri anume prevăzute de lege, prejudiciul pentru
care este răspunzătoare.11
O altă definiție a răspunderii juridice civile a magistraților, constă in aceea că este o
instituție juridică alcătuită din totalitatea normelor de drept prin care se reglementează obligația
oricărei persoane de a repara prijudiciul cauzat altuia prin fapta sa extracontractuală sau
contractuală, pentru care este chemat să răspundă.12
Codul civil nu reglementează răspunderea juridică in general, insă reglementează in
detaliu răspunderea delictuală și pe cea contractuală.
Din conținutul art. 1349 C. Civil, rezultă că orice persoană are indatorirea să respecte
regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere prin

7
F. Mangu, Răspunderea civilă. Constantele răspunderii civile, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 9.
8
E. E. Ștefan, op.cit., pp. 76-84;
9
M. Costin, op. cit., p. 19.
10
Republicată in temeiul art. XII al Titlului XVII din Legea 247/2005 privind reforma in domeniile proprietății și
justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată in M. Of. Nr. 653 din 22 iulie 2005, dându-se textelor o noua
numerotare. Legea 303/2004 a fost publicată in M. Of. 576 din 29 iunie 2004 și a mai fost modificată prinO.U.G.
124/2004, publicată in M.Of. 1168 din 9 decembrie 2004, aprobată cu modificările și completările ulterioare prin Legea
71/2005, publicată in M.Of. 300 din 11 aprilie 2005.
11
E. Lupan, Răspunderea civilă, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2003, p. 25.
12
L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Tratat, Ediția a 2-a, Editura Fundației ”Chemarea”, Iași, 1998, p.
158.

540
acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor și intereselor legitime ale altor persoane. Această normă nu
estre aplicabilă in cazul răspunderii civile a judecătorilor și procurorilor.
Răspunderea civilă a magistraților intervine numai in cazuri anume determinate de lege.
Această soluție este admisă in majoritatea statelor Europei, intemeindu-se pe faptul că judecătorul
nu poate fi lăsat la discreția oricărui justițiabil. In egală măsură afirmăm că judecătorul nu poate
avea imunitate atunci când încalcă obligațiile sale de imparțialitate și corectitudine.
Prima reglementare a răspunderii magistraților o intâlnim in art. 305 C. Proc. Civ. de la
1865, dispoziție care a fost modificată in anul 1900 printr-un act normativ.
In anul 1890 este elaborată prima lege de organizare judecătorească, in care la art. 127
este menționată în mod expres răspunderea civilă a magistraților, normă juridică care ulterior, a fost
reluată până in prezent, in toate legile de organizare judiciară.13
In prezent răspunderea juridică a magistraților este reglementată de Constituția
României, de Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, de O.G. 94/1999 privind
participarea României la procedurile in fata Curtii Europene de Drepturilor Omului și a Comitetului
de Miniștri ai Consiliului Europei și exercitarea dreptului de regres al Statului in urma hotărârilor și
convențiilor de rezolvare pe cale amiabilă și de Codul de procedură penală.
Din cuprinsul dispozițiilor de lege enumerate, rezultă caracterele juridice ale răspunderii
civile a magistratilor.
Carcaterul subsidiar al răspunderii este redat de dispozițiile art. 96 alin. 6) din Legea
303/2004in care este stipulat că, pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate indrepta
cu acțiune numai impotriva statului. In acest tip de litigiu statului va fi reprezentat de Ministerul
Finantelor Publice.
Art. 96 alin. 6) din Lg. 303/2004 stabilește in mod imperativ că răspunderea civilă
operează numai in raport cu statul. Așadar, persoana vătămată printr-o eroare judiciară se poate
indrepta cu acțiune numai impotriva statului, neavând o acțiune directă impotriva judecătorului sau
procurorului.
Caracterul indirect al răspunderii civile a magistraților rezultă din același text de lege
(art. 96 alin. 6) Lg. 303/2004), care stabileste că, după ce prejudiciul a fost acoperit de stat in
temeiul unei hotărâri definitive, statul are posibilitatea de a se indrepta cu o acțiune in despăgubiri
impotriva judecătorului sau procurorului, care, cu rea-credință sau din gravă neglijență, a săvârșit
eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.
Numai statul poate intenta o acțiune impotriva judecătorului. Acțiunea statului in regres
nu este obligatorie, legiutorul folosind sintagma” statul are posibilitatea”, dar este întotdeauna
posibilă.
Caracterul general al răspunderii civile a magistratilor. Trasătură a răspunderii civile
ce rezultă din dispozițiile art. 52 alin. 3) din Constituția României și din alin. 1) și 2) ale art. 96 din
Lg. 303/2004. Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.
Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu inlătură raspunderea magistraților, care și-
au exercitat funcția cu rea-credință ori cu gravă neglijență.
Condiția existenței relei-credințe ori a gravei neglijențe sunt definite prin lege. Art. 99
indice 1 din Legea 303/2004 stabilește că există rea-credință când judecătorul sau procurorul
incalcă cu știință normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei
persoane.
Există gravă neglijență când judecătorul sau procurorul nesocotește normele de drept, in
mod grav și nescuzabil.
Caracterul integral al răspunderii civile a magistratilor.Prin normele juridice care
reglementează răspunderea civilă a magistraților, legiutorul a stabilit angajarea oblkigării statului de
a repara prejudiciile ca urmare a erorilor mjudiciare atât pentru procesele penale, cât și pentru
celellalte litigii, de altă natură. Răspunderea statului fiind integrală, in cazul erorilor judiciare,
indiferent de din ce litigiu a rezultat eroarea judiciară. Cu alte cuvinte, răspunderea magistraților

13
Evoluția istorică a răspunderii civile a magistraților, în I. Popa, Tratat privind profesia de magistrat in România,
Editura Universul Juridic, București, 2007, pp. 352- 353.

541
intervine in toate situațiile, in toate litigiile, indiferent de natura lor: litigii cu profesioniștii,
contraventională, civilă ori penală, singura condiție fiind să existe roarea judiciară.
În materia răspunderii civile a magistraților, legiutorul a prevăzut mai multe tipuri de
răspundere, intemeiate pe texte de lege direfite și anume: pe dispozițiile codului de procedură
penală, răspunderea intemeiată pe dispozițiile art. 96 alin. 4) din Legegea 303/2004, privind statului
judecătorilor și al procurorilor și răspunderea civilă intemeiată pe hotărârile pronunțate de către
Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

II.FELURILE RĂSPUNDERII CIVILE A MAGISTRAȚILOR

Secțiunea 1. Răspunderea civilă întemeiată pe dispozițiile Codului de procedură
penală.
În articolul 96 alin. 3) din Legea 303/2004stabilește dreptul persoanei vătămate la
repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite in procesele penale, cazurile in această
materie fiind stabilite prin Codul de procedură penală.
Codul de procedură penală conține un capitol special ”Procedura reparării pagubei
materiale sau a daunei morale in caz de eroare judiciară sau in caz de privare nelegală de libertate
orin in alte cazuri”, reglementat in art. 538 – 542 (capitolul Vi, Titlul IV ).
Din economia prevederilor Codului de procedură penală, rezultă existența a două cazuri
de reparare a pagubei:
- Reperarea pagubei in caz de eroare judiciară;
- Repararea pagubei in cazul privării nelegale de libertate.
Dreptul la repararea pagubei in caz de eroare judiciară aparține persoanei condamnate
definitiv, indiferent dacă pedeapsa ce i-a fost aplicată sau măsura educativă privativă de libertate au
fost sau nu puse in executare.
Pentru constatarea erorii judiciare este necesară rejudecarea cauzei, ca urmare a unui
fapt nou sau recent descoperit care să dovedească că s-a produs o eroare judiciară și care vor avea
drept efect desființarea hotărârii de condamnare, pronunțându-se o hotărâre definitivă de achitare.
Condamnatul judecat in lipsă are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, in
cazul redeschiderii procesului penal, dacă urmare a rejudecării cauzei, instanța de judecată a
pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
Cu privire la persoane ce sunt indreptățite să ceară repararea pagubei suferite, legiutorul
a prevăzut două interdicții și anume: persoana care prin declarațiile mincinoase pe care le-a făcut
sau in orice alt mod, contribuind la determinarea condamnării. Această persoană nu poate solicita o
reparație de stat pentru pagubele suferite. Exemple privind contribuția persoanei de determinarea
condamnării sunt: formularea unui autodenunț, a dat declarații mincinoase in fața organelor
judiciare, s-a autoincriminat etc.
Dreptul la repararea pagubei in cazul privării nelegale de libertateaparține persoanei
care in cursul procesului penal a fost privată de libertate. In acest caz nu are relevanță dacă persoana
a fost privată nelegal de libertate in cursul urmăririi penale, a judecății pe fond sau in căile de atac,
importantă fiind privarea nelegală de libertate.
Art. 539 alin. 2) C. Proc. Pen. Stabilește modalitatea prin care trebuie să se constatate
privarea legală de libertate. Astfel, ea trebuie să fie stabilită prin ordonanța procurorului, incheierea
defginitivă a judecătorului de drepturi și libertăți, ori a judecătorului de cameră preliminară, sau prin
încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată investită cu judecarea cauzei.
In legătură cu dispozițiile art. 539 alin. 2) C. Proc. Pen, Curtea Constituțională prin
Decizia 48 din 16 februarie 201614 a respins ca neintemeiată excepția de neconstituționalitate,
reținând in considerentele deciziei că, atribuirea de către legiutor a competenței de a se pronunța
asupra legalității măsurilor preventive privative de libertate organelor judiciare care se pronunță in
ultimă instanțăîn cauzele penale, a fost realizată in exercitarea competenței sale constituționale
prevăzute de art. 61 alin. 1) din Constituție. De asemenea, a reținut că potrivit art. 5 par. 5) din

14
Publicată in M.Of. 346 din 5 mai 2016

542
Convenția CEDO, orice persoană victimă a unei arestări sau dețineri in condiții contrare
dispozițiilor art. 5, are dreptul la reparații.
Prin hotărârile pronunțate in cauzele: N.C. c. Italiei, par. 49, Wassink c. Olandei,
paragraful 37, in cauza Pantea c. României, par. 301, a statuat că încălcarea dispozițiilor art. 5 par.
5) sunt aplicabile in cazul unei privări de libertate in condiții contrare paragrafului 1) al aceluași
articol. Că dreptul la reparații prevăzut de paragraful 5) al art. 5 din Convenție presupene că
incălcarea dispozițiilor uneia dintre celelalte paragrafe să fie stabilită de către o instanță națională,
fie de către o instituție prevăzută in Convenție.15 De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a mai reținut că statelor contractate nu le este interzisă condiționarea acordării unei
indemnizații de dovada ce trebuie făcută de către cel interesat care a suferit un prejudiciu, rezxultat
din această inălcare.
Condiționarea acordării reparațiilor garantate prin art. 5 par. 5 din Convenție de
constatarea de către o instanță națională a incălcării art. 5 par. 2-4 pe de o parte, iar pe de altă parte,
asigurarea efectivă a dreptului la reparații, Curtea a constatat că obligația organelor judiciare
prevăzute de art. 539 alin. 2) C. Proc. Pen., de a se pronunța prin hotărâre definitivă cu privire la
legalitatea măsurilor preventiveprivative de libertate, dispuse pe parcursul procesului penal este in
acord cu standardul prevăzut de art. 5 din Conventina CEDO.
Art. 540 C.pr.pen., cu privire la intinderea reparației, prevede că, la stabilirea intinderii
reparației se va avea in vedere durata privării nelegale de libertate, consecințele produse asupra
persoanei, asupra familiei acesteia, ori asupra persoanei care a fost condamnată definitiv ca urmare
a unei erori judiciare.
Reparația prejudiciului, poate consta in plata unei sume de bani; plata unei rente viagere
până la sfârșitul vietii celui arestat nelegal sau condamnat; obligația ca persoana reținută, arestată
nelegal, ori condamnată nelegal să fie internată intr-un centru medical sau intr-un institut de
asistență medicală.
Cu privire la felul reparației și intinderea ei se va pronunța instanța de judecată, având in
vedere situația persoanei indreptățite la despăgubiri inainte de privarea de libertate, dacă era sau nu
incadrată in muncă, vechimea in muncă, timpul cât a fost incarcerată, timpul cât a fost lipsită de
libertate.
Reparația va fi suportată in integralitatea ei de către stat, prin Ministerul Finanțelor
Publice.
Persoanle condamnate definitiv in urma unei erori judiciare și cele care au fost arestate
nelegal, lipsite nelegal de libertate in timpul procesului penal dobândesc calitate procesuală activă
de a cere repararea pagubelor. După moartea acestor persoane, actiunea in reparație poate fi
continuată sau pornită de către cei care se aflau, la data decesului, in intreținerea celui condamnat
pe nedrept, lisit de libertate pe nedrept etc.
Termenul de introducere a actiunii in repararea pagubei este de 6 luni, calculat de la
data rămănerii de finitive a hotărârii, ori a ordonanțelor sau incheierilor organelor judiciare prin care
s-a constatat eroarea judiciară, privarea nelegală de libertate etc.
Acțiunea in repararea prejudiciului este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
Competența apaține instanței tribunalului din raza de domiciliu a persoanei indreptățite
la despăgubiri.
Calitatea procesuală pasivă aparținhe statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor
Publice.
Dacă statul a fost obligat la plata despăgubirilor, se poate indrepta cu o acțiune in regres
impotrivamagistratului, care cu rea- credință ori din gravă neglijență a pronuntat hotărârea
generatoare de daune.
Termenul in care trebuie intentată acțiunea in regres este de 1 an de zile și se calculează
de la data când s-a stabilit definitiv că judecătorul sau procurorul au acționat cu rea-credință ori din
gravă neglijență.

15
I. Gârbuleț, op. cit. p. 29.

543
 Secțiunea a 2-a. Răspunderea civilă intemeiată pe dispozițiile art. 96 alin. (4) din
Legea 303/2004
Este forma de răspundere civilă a magistraților care are ca obiect repararea prejudiciilor
materiale cauzate prin erori judiciare săvârșite in alte procese decât cele penale.
Pentru existența răspunderii civile a magistraților in cazul prevăzut de alin. 4) al art. 96
din Lg. 303/20047, sunt necesare a fi indeplinite condițiile:
- Existența unei erori judiciare comisă in alte procese decât cele penale;
- Acțiunea intentată de persoana vătămată să fie indreptată numai împotriva statului,
reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice;
- Stabilirea in prealabil, printr-o hotărâre definitivă, a răspunderii judecătorului, care
poate fi o răspundere penală, sau disciplinară pentru fapta săvârșită de judecător in cursul judecății
cauzei, in care s-a constatat eroarea judiciară.
Apreciem că acest tip de răspundere nu este aplicabil si procurorului, intrucât vorbim de
răspunderea civilă in alte procese decât cele penale, iar condiția relei-credințe ori a gravei neglijente
a procurorului in aceste cauze nu poate determina pronuntarea unei hotărâri care să se intemeieze pe
o eroare judiciară. Pronunțarea hotărârii fiind atributul exclusiv al judecătorului și nu al
procurorului. Sub acest aspect nu impărtășim opiniile exprimate de dl. I. Gârbuleț in lucrarea
”Abaterile disciplinare ale magistraților” .
- Existența unei constatatări a faptei judecătorului ca fiind determinantă in existența
erorii judiciare.
Statul, prin Ministerul Finantelor Publice achită prejudiciul in baza unei hotărâri
judecătorești definitive și ”poate” să se indrepte cu o acțiune in regres, dacă sunt indeplinite
condițiile: prejudiciula fost acoperit integral de stat, prin hotărâre definitivă s-a stabilit răspunderea
penală sau disciplinară a judecătorului pentru o faptă săvârșită in timpul judecății; judecătorul a
acționat cu rea-credință sau din gravă neglijență- fapte care au determinat eroarea judiciară.
Acțiunea in regres este introdusă in termen de 1 an de la data constatării printr-o
hotărâre definitivă a raspunderii magistratului.

Secțiunea a 3-a. Răspunderea civilă intemeiată pe obligația statului la plata unor

sumede bani stabilite prin hotărârile CEDO impotriva României
Prin Ordonanța Guvernului nr. 94 din 30 august 1999 privind participarea României la
procedurile in fața Curții Europene a Drepturilor Omului și a Comitetului Miniștrilor ale Cosiliului
Europei și exercitarea dreptului de regres al statului in urma hotărârilor și convențiilor de rezolvare
pe cale amiabilă, s-a stabilit tipul de răspundere civilă intemeiată pe obligarea statului la plata unor
sume de bani stabilite prin hotărârilșe CEDO.
Potrivit art. 12 alin. 1), statul are drept de regres impotriva persoanelor care, prin
activitatea lor, cu vinovăție, au determinat obligarea la plata sumelor stabilitev prin hotărârile Curtii
sau prin convenție de rezolvare pe cale amiabilă.
In ceea ce priveste aplicarea răspunderii civile a magistratilor pentru acest caz, sunt
aplicabile dispozițiile art. 96 din Legea 303/2004, condițiile mentionate in secțiunea anterioară sunt
valabile si in acest caz.
In cazul tuturor formelor de răspundere civilă, persoana prejudiciată nu are o acțiune
directă impotriva magistratului. O astfel de acțiune intentată in mod direct impotriva magistratului
care a comis eroarea judiciară or alte situații din cele enumerate, acționând cu rea-credință or gravă
neglijență , este inadmisibilă.
Persoana lezată care solicită despăgubiri este obligată să acționeze in judecată statul
reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.
De asemenea, statul nu poate chema in garanței pe judecătorul sau procurorul care a
comis eroarea judiciară, a dispus reținerea, arestarea nelegală sau condamnarea pe nedrept.
Chemarea in garanție a magistratului fiind inadmisibilă in acest caz.

544
 In ceea ce priveste răsapunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare,
majoritatea statelor admit această anagajare. In unele statate, angajarea răspunderii statului nu este
ținută de dovedirea culpei magistratului. Enumerăm in acest sens state precum: Cehia, Estonia,
Italia, Lituania și Luxemburg.

III. Concluzii
In ceea ce priveste angajarea răspunderii civile a magistratilor, in temeiul dispozițiilor
art. 96 din Legea 303/2004, apreciem că in ultima perioadă sunt foarte multe cazuri de erori
judiciare care apar publicate in mass-media. Astfel, opinăm că trebuie pus un accent deosebit pe
pregătirea profesională a magistratilor; pregătirea in mod deosebit a judecătorilor stagiari. Numărul
orelor de pregătire practică și de dezbateri al magistratilor stagiari alături de judecătorii definitivi,
cu multă experientă ar trebui să fie mai intens, tocmai pentru ca judecătorul stagiar să dobândească
o experiență cât mai mare și să nu fie supus greșelii.
Totodată, apreciem că se impune ca statul să promoveze si acțiuni in regres in cazurile
deosebit de grave, in care a fost angajată răspunderea penală a magistratului care a comis eroarea
judiciară. Or, pana la 1 ianuarie 2015, Ministerul Fianțelor Publice nu promovase in numele statului
nici o acțiune in regres impotriva celor ce se fac vinovati de rea-credință ori gravă neglijență.

Referințe bibliografice
1. V. V. Andreieș, et. all, Buletinul Jurisprodenței. Culegere de practică judiciară in
materie penală pe anul 2007, Editura Universul Juridic, 2007
2. G. Antoniu, A. Vlășceanu, A. Barbu, Codul de procedură penală. Texte.
Jurisprudență. Hotărâri C. E.D.O., ediția a 2-a, Editura Hamangiu, 2008
3. C. Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ediția a 2-a, Editura
C.H.Beck, 2010
4. P. Buneci, coord., Noul Cod de procedură penală. Note, corelații, explicații, Editura
C.H. Beck, 2014
5. D. Bogdan, Arestarea preventivă şi detenţia în jurisprudenţa CEDO, Bucureşti, 2008
6. C. Dragoș, coord., Hotărârile CEDO în cauzele impotriva României 2013, vol. IX,
Analiză, consecințe, autorități potențial responsabile, Editura Universitară, București, 2013
7. M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Constituția României
revizuită-comentarii și explicații, Editura All Beck, 2004
8. R. Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, ed.
2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
9. F. Costiniu, Răspunderea statului pentru erori judiciare- Practică judiciară.
Hotărâri C.E.D.O., Editura Hamangiu, 2011
10. D. Călin, I. Cioponea, Reflectarea jurisprudenței CJUE în hotărârile judecătorești
interne pronunțate în materia dreptului social-culegere de jurisprudență, Editura Universitară,
2015, București
11. D. Călin, coord., Hotărârile CEDO în cauzele împotriva României 2014, vol. X,
Analiză, consecințe, autorități potențial responsabile, Editura Universitară, București, 2014
12. N. E. Grigoraș, Buna – credință. Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor
Omului, vol. II, Editura Hamangiu, 2007
13. D. Lupașcu, Codul organizării judiciare 2015, Editura Universul Juridic, București,
2015
14. P. A. Malaurie, P. Stoffel-Munck, L. Aynes, Drept civil. Obligațiile, trad. de Diana
Dănișor, București, Editura Wolters Kluwer Romania, 2009
15. I. Neagu, Drept procesual penal partea specială. Tratat, Editura Global Lex, 2007,
București
16. L. Pop, I. Popa, S. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Editura
Universul Juridic, 2012

545
 17. L. Pop, Răspundererea civilă, Editura Alma Mater
18. B. Romașcanu, Jurisprudența CEDO în cauzele impotriva României, Editura
Hamangiu, 2008
19. J. F. Renucci, Traité de droit européen des droits de l’homme, L.G.D.J., Paris, 2007
20. J. F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2009
21. C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX-a
revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2008
22. A. Țiclea, Tratat de dreptul muncii- Legislație.Doctrină.Jurisprudență, ediția a
VIII-a revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, 2014
23. M. Udroiu, O. Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal
român. Tratat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
24. N. Volonciu, A. S. Uzlău, et. all, Noul Cod de Procedură Penală-comentat, Editura
Hamangiu, 2014
25. L. Barac, Câteva considerații cu privire la procedura reparării pagubei materiale
sau a daunei morale în caz de eroare judiciară, publicat în www.juridice.ro
26. N. Popa, Despre recentele initiative legislative pentru accelerarea judecilor, articol
publicat în revista Curierul Judiciar
27. L. Pop, rezumat la teza de doctorat Răspundererea civilă a statului în cazul erorilor
judiciare
28. Lt. col. magistrat I. V. Jurcă, Politist care are calitatea de organ de cercetare
penală. Neglijență in serviciu. Elemente constitutive, în Revista ″DREPTUL″, nr. 3/2000
29 J.-J. Carlier,Čonka c/Belgique (Cour européenne des droits de l’homme):
observations, R.T.D.H., nr. 53, 2003
30. J. L. Charrier, Code de la Convention européenne des droits de l’homme, Litec,
Paris, 2000, p. 48 şi urm.
31. J.-F. Flauss, Le „délai raisonable” au sens de l’article 5 §3 et 6 §1 de la
Convention européenne des droits de l’homme dans la jurisprudence française, R.T.D.H., 1991
32. D. J. Harris, M. O’Boyle, C. Warbrick, Law of the European Convention on Human
Rights, Second Edition, Oxford University Press, Oxford, 2009
33. N. Kazatchkine, Le maintien dans la zone internationale d’un aéroport.
Observations. Cour européenne des droits de l’homme. Amuur c/France, 25.6.1996, R.T.D.H., nr.
32, 1997
34. L. Marzano, La protection offerte par la Convention européenne des droits de
l’homme aux demandeurs d’asile et aux réfugiés, R.U.D.H., nr. 5–6, 2002, pp. 176-189
35. J. McBride, Analyse revisée des réponses au questionnaire sur la loi et la pratique
des Etats membres (du Conseil de l’Europe) concernant le placement en détention provisoire,
Conseil de l’Europe, Comité européen pour les problèmes criminels (CDPC), Comité d’experts sur
la détention provisoire et ses conséquences pour la gestion des établissements pénitenciaires (PC –
DP), Strasbourg, 15 decembre 2003
36. J. Murdoch, L’article 5 de la Convention européenne des droits de l’homme;
Protection de la liberté et de la sûreté de la personne, Dossier sur les droits de l’homme, nr. 12
(révisé), Ed. du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 2003
37. J. Murdoch, Le traitement des détenus. Critères européens, Editions du Conseil de
l’Europe, Strasbourg, 2007
38. P. Pédron, La prison et les droits de l’homme, L.G.D.J., Paris, 1995
39. I. Soumy, L’effet horizontal de l’article 5-1, première phrase comme limite à la
tiranie familiale, RTDH, nr. 66, 2006
40 S. Trechsel, Human rights in criminal proceedings, Oxford University Press,
Oxford, New York, 2006

546
 41. Fr. Tulkens, Droits de l’homme et prison. Jurisprudence de la nouvelle Cour
européenne des droits de l’homme, în De Schutter et D. Kaminski (sous la direction), L’institution
du droit pénitenciaire, Bruylant – L.G.D.J., Paris-Bruxelles, 2002
42. J. Velu, R. Ergec,La Convention européenne des droits de l’homme, Bruylant,
Bruxelles, 1990
43. G. W. F. Hegel, Principiile filozofiei dreptului, Editura Academiei, București, 1969
44. N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editia a 3-a, Editura C.H. Beck, București,
2008
45. M. Villey, Esquisse historique sur le mot responsable, Archives de Philosophie du
Droit, dossier ”La responsabilite”Sirey, Tome 22, 1977, pp 45 – 48, preluate deE.E. Stefan,
Răspunderea juridică, Editura Pro Universitaria, București, 2013
46. L. Barac, Răspunderea și sancțiunea juridică, Editura Lumina Lex, București, 1997
47. I. Gîrbuleț, Abaterile disciplinare ale magistraților, Editura Universul Juridic,
București, 2016
48. M. Costin, Răspunderea juridică în dreptul RSR, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974
49. F. Mangu, Răspunderea civilă. Constantele răspunderii civile, Editura Universul
Juridic, București, 2014

547
ÎNCHEIEREA FINALĂ A PROCEDURII SUCCESORALE NOTARIALE

THE FINAL MINUTE OF THE NON-CONTENTIOUS SUCCESSION

PROCEEDING
Drd. DUMITRACHE (ENE) Gabriela
Notar public, Camera Notarilor Publici București
bnpgd@yahoo.com

Abstract (ro): Autoarea prezintă încheierea finală care reprezintă actul ce

marchează finalizarea procedurii succesorale, respectiv momentul în care notarul public
procedează la "judecarea în fond" a cauzei succesorale. În acest articol sunt supuse
analizei condițiile emiterii acestei încheieri de către notarul public, cât și cuprinsul ei ce
vizează stabilirea cercului moștenitorilor și a legatarilor, stabilirea masei succesorale,
determinarea cotelor de moștenire ce revin moștenitorilor, calcularea taxelor
succesorale. Pentru emiterea încheierii finale este necesar acordul moștenitorilor asupra
tuturor elementelor ce fac obiectul dezbaterii succesorale. Exercitarea dreptului de
opțiune succesorală în sensul acceptării moștenirii se poate realiza și prin consemnarea
declarației moștenitorilor în cuprinsul încheierii finale.
Lucrarea prezintă particularitățile încheierii finale întocmită în cazul succesiunilor
succesive. Încheierea finală poate cuprinde partajarea bunurilor mobile dobândite prin
moștenire. În concluzie, autoarea a subliniat faptul că în practica notarială se întâlnesc
multiple succesiuni care se dezbat anterior expirării termenului de opțiune succesorală
de 1 an stabilit de dispozițiile Codului civil. Un aspect important supus analizei
prezentului articol este faptul că încheierea finală are forța probantă a înscrisului
autentic.
Structura și conținutul articolului redau considerații asupra dispozițiilor Legii
nr.36/1995 a notarilor publici și a activității notariale și a Regulamentului de punere în
aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995.

Cuvinte-cheie: condițiile emiterii; cuprins încheiere finală; partajul bunurilor

mobile; forța probantă a înscrisului autentic

Abstract (en): The author treats with the final minute which represents the
document marking the completion of the non-contentious succession proceeding. This
article aims at analyzing the issuing terms of the final minute by the civil law notary
and also its content regarding the circle of heirs, determining the estate of the deceased,
the respective shares of the beneficiaries and succession-related tax . The paper draws
attention upon the mandatory agreement of the heirs regarding all the aspects dealing in
matters of succession. Asserting the acceptance of the succession can be achieved by
mentioning the heirs' declaration within the final minute.
The paper presents the features of the final minute made in case of two or more
successions which are connected. The final minute may include the sharing-out of the
estate movable property acquired through inheritance. In conclusion, the author
emphasizes the case of multiple successions which are debated before the expiry date of
1 year for acceptance or waiver of the succession in accordance with Romanian Civil
Law. An important remark revealed in the present article is that the final minute has
value of authentic instrument.
The article's structure and content are based on the provisions of national Law
nr.36/1995 regarding civil law notaries and their activity and the Regulation of
implementing the specified law.

548
 Keywords: issuing terms; content of final minute; sharing-out of the estate movable
property; value of authentic instrument.

1. Noțiuni generale
Încheierea finală reprezintă actul care marchează finalizarea procedurii succesorale. Ea
desemnează momentul în care notarul procedează la "judecarea în fond" a cauzei succesorale1.
Din analiza art.111 alin.1 Legea nr.36/1995a notarilor publici și a activității notariale2
desprindem condițiile emiterii încheierii finale:
- existența bunurilor în masa succesorală (cu excepția cazului în care se solicită
certificat de calitate de moștenitor)
- existența acordului între moștenitori
- existența probelor suficiente privind numărul și calitatea moștenitorilor, precum și
compunerea masei succesorale.
Așa cum rezultă din art.111 alin.2 Legea nr.36/1995, încheierea finală are forța probantă a
înscrisului autentic3.

2. Cuprinsul încheierii finale

În ceea ce privește cuprinsul încheierii finale, aceasta subsumează toate constatările
notarului întemeiate pe dovezile administrate în cauză și reflectă modul în care notarul transpune în
practică normele legale referitoare la:
- determinarea clasei și numărul moștenitorilor în lumina regulilor devoluțiunii
moștenirii, constatarea nedemnității succesorale, aplicarea instituțiilor reprezentării sau
retransmiterii moștenirii, a prevederilor privind opțiunea succesorală a moștenitorilor;
- stabilirea legatarilor, apreciind valabilitatea testamentelor prezentate și a altor acte cu
titlu gratuit dispuse de de cuius. Cu acest prilej, notarul face aplicarea instituțiilor rezervei
succesorale și a cotității disponibile, a raportului donațiilor și reducțiunii liberalităților excesive, a
cotității disponibile speciale;
- consemnarea acordului intervenit între moștenitori în ceea ce privește recunoașterea
reciprocă a calității de moștenitor, stabilirea masei succesorale, determinarea cotelor părți din
drepturile defunctului, evaluarea masei succesorale, determinarea datoriilor moștenirii, indicarea
moștenitorilor;
- determinarea cotelor de moștenire ce revin moștenitorilor legali și/sau testamentari,
calcularea taxelor succesorale, consemnarea unui eventual partaj succesoral agreat de părți;
- notarul se va pronunța asupra legalității pactelor asupra unei succesiuni viitoare, dacă
este cazul, în baza art.956 Cod civ.
Observăm că art.111 alin.2 Legea nr.36/1995 realizează o enumerare a elementelor din
cuprinsul încheierii finale după cum urmează:
"a) antetul biroului notarial;
b) numărul dosarului succesoral sau al dosarelor care se dezbat împreună;
c) numele şi prenumele notarului instrumentator;
d) data încheierii;
e) datele de identificare ale defunctului; numele, prenumele, codul numeric personal,
ultimul domiciliu, data decesului;
f) numele, prenumele, domiciliul, codul numeric personal, calitatea celor prezenţi faţă
de defunct şi modalitatea de identificare a acestora;
g) menţionarea persoanelor lipsă;
h) menţiuni privind îndeplinirea procedurii;

1
A se vedea I. Popa, A. A. Moise, Drept notarial, Organizarea activității. Statutul notarului. Proceduri notariale,
Universul Juridic, București, 2013, p.271
2
Republicată în Monitorul Oficial nr.444 din 18 iunie 2014, dându-se textelor o nouă numerotare.
3
A se vedea V. M. Ciobanu, T. C. Briciu, C. C. Dinu, Drept procesual civil. Drept execuțional civil. Arbitraj. Drept
notarial, Ed. Național, București, 2013, p.663

549
 i) declaraţia celor prezenţi cu privire la numărul şi calitatea moştenitorilor, coroborată
cu depoziţia martorilor;
j) menţiuni cu privire la existenţa testamentului, forma acestuia şi a modului în cares-a
constatat valabilitatea acestuia;
k) menţiuni despre efectuarea inventarului;
l) menţiuni cu privire la regimul matrimonial al defunctului şi modalitatea de lichidare a
acestui regim;
m) masa succesorală declarată: bunuri mobile, bunuri imobile şi pasivul succesiunii;
n) semnăturile moştenitorilor prin care atestă veridicitatea celor consemnate în
încheiere, acceptarea moştenirii, solicitări privind raportarea donaţiilor, reducţiunea liberalităţilor
excesive, acordul realizării acestora, precum şi eliberarea certificatului de moştenitor;
o) în baza declaraţiilor moştenitorilor şi a tuturor probelor administrate în cauză, notarul
public va constata compunerea masei succesorale, valoarea activului sau, după caz, valoarea masei
de calcul, valoarea pasivului şi a activului net;
p) indicarea temeiului legal al devoluţiunii succesorale legale şi/sau, după caz,
testamentare;
q) indicarea numelui, prenumelui, domiciliului şi a codului numeric personal al fiecărui
moştenitor;
r) calitatea sau titlul în baza căruia moştenesc;
s) întinderea drepturilor succesorale;
ş) menţiuni privind modalitatea de stabilire a întinderii dreptului fiecărui moştenitor,
după caz;
t) modul de calcul al taxelor succesorale;
ţ) taxele stabilite;
u) dispoziţia cu privire la eliberarea certificatului, menţionând felul acestuia."
Din punct de vedere al practicii notariale, încheierea finală cuprinde în prima parte
următoarele: rezultatul apelului nominal efectuat de notar cu menționarea persoanelor prezente și a
celor absente, constatarea îndeplinirii procedurii de citare pentru moștenitorii absenți sau
succesibilii cărora urmează a li se face aplicabilitatea prezumției de renunțare la moștenire, în
temeiul dispozițiilor art.1112 din Codul civil, declarațiile moștenitorilor prezenți cu referire la
numărul și calitatea lor, regimul matrimonial al defunctului, menționarea actului de lichidare al
regimului matrimonial, existența vreunui testament, indicarea cuprinsului masei succesorale prin
stabilirea activului și a pasivului succesoral. Sfârșitul primei părți a încheierii finale cuprinde
cererea expresă de eliberare a certificatului de moștenitor și semnăturile persoanelor prezente.
Partea a doua a încheierii finale cuprinde exclusiv constatările notarului cu privire la modalitatea în
care operează transferul patrimoniului succesoral, după ce în prealabil a fost administrat întregul
material probator în cauză. În continuare, notarul procedează la determinarea masei succesorale, la
evidențierea modului în care s-a transmis moștenirea (legal și/sau testamentar) și la nominalizarea
moștenitorilor cu indicarea cotelor părți ce le revin acestora din moștenire și a taxelor succesorale
datorate de fiecare4. De asemenea, în partea finală a încheierii sunt menționați renunțătorii la
moștenire, cei care au ințeles să rămână străini de moștenire, persoanele cu privire la care notarul a
aplicat prezumția de renunțare statuată de art. 1112 Cod civil, cât și persoanele nedemne de a
moșteni.
Întrucât art.111 alin.2 lit.g) Legea nr.36/1995 permite existența unor persoane lipsă,
opinăm în sensul că încheierea finală poate fi întocmită în lipsa unui moștenitor, care deși legal citat
nu s-a prezentat la termen, cu condiția realizării acordului moștenitorilor asupra tuturor elementelor
care fac obiectul dezbaterii succesorale5 (respectiv cu privire la numărul și calitatea lor, la activul
succesoral și pasivul succesoral) prin prezența tuturor la unul din termenele anterioare finalizării
procedurii succesorale.

4
A se vedea art. 253 al.2 lit.a) și b) din Regulamentul de aplicare a Legii nr.36/1995
5
A se vedea I. Popa, A. A. Moise, op. cit., pp.272-273

550
 O atitudine prudentă din partea notarului impune ca încheierea finală să poarte
semnătura tuturor moștenitorilor. Observăm că practica notarială a relevat multiple situații în care
notarii refuzau întocmirea încheierii finale în lipsa tuturor moștenitorilor, justificat de obligația
prevenirii litigiilor ce le incumbă notarilor prin art.9 Legea nr.36/1995.
Reiterăm faptul că exercitarea dreptului de opțiune succesorală în sensul acceptării
moștenirii se poate realiza și prin consemnarea declarației moștenitorului în cuprinsul încheierii
finale, iar potrivit art.247 alin.2 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 6,
acceptarea moștenirii consemnată într-o încheiere nu se comunică la Registrul Național Notarial de
Evidență a Opțiunilor Succesorale (RNNEOS) în vederea înscrierii.
Învederăm faptul că încheierea finală întocmită în cazul succesiunilor succesive prezintă
anumite particularități. În această situație, notarul va întocmi o singură încheiere finală semnată de
către moștenitorii prezenți, care va cuprinde succesiv toți defuncții, determinându-se pentru fiecare
în parte masa succesorală și moștenitorii. Notarul va respecta individualitatea fiecărei succesiuni în
parte, prin particularizarea masei succesorale pentru fiecare autor în parte, procedând similar și la
stabilirea moștenitorilor, iar, în final, notarul va dispune eliberarea unui singur certificat de
moștenitor.
Notarul public dispune eliberarea certificatului de moștenitor/legatar în temeiul art.1132
din Codul civil și ale dispozițiilor Legii nr.36/1995, semnând încheierea finală.
Observăm ca nulitatea încheierii finale și, pe cale de consecință, a certificatului de
moștenitor, poate fi atrasă în cazul lipsei mențiunilor cu privire la îndeplinirea procedurii de citare
față de moștenitori/succesibili care nu au fost prezenți, în condițiile art. 111 al.2 din Legea
nr.36/1995.
Prin urmare, principiul relativității statuat de art.1280 Cod civil este aplicabil și va face
ca încheierea finală, ce stă la baza eliberării certificatului de moștenitor, să facă dovadă deplină
(iuris et de iure) între persoanele prezente și care au consimțit la încheierea acestui înscris7.
Încheierea finală poate fi sancționată cu nulitatea relativă în ipoteza existenței vreunui viciu de
consimțământ sau a lipsei de discernământ a unui moștenitor, ori cu nulitate absolută cauzată de
frauda la lege, ilicitatea cauzei sau a obiectului.
Certificatul de moștenitor produce efecte de opozabilitate față de terți, dacă nu sunt
prejudiciate drepturile acestora prin emiterea lui. În categoria terților prejudiciați circumscriem
succesibilii îndreptățiți la moștenire, dar care au fost înlăturați, deoarece nu au fost citați de notar,
întrucât acesta nu le-a cunoscut existența, pentru că moștenitorii au omis să-i declare sau pentru că
nici moștenitorii nu au cunoscut existența acestora.
Practica notarială a semnalat drept cauză frecventă pentru care notarul nu citează pe unii
succesibili tocmai faptul că existența unor persoane îndreptățite să moștenească este ascunsă de
moștenitori.
În acord cu dispozițiile art.111 alin.3 Legea nr. 36/1995, care dispune: "Dacă
moştenitorii şi-au împărţit bunurile prin bună-învoială, în încheiere se va arăta modul de împărţeală
şi bunurile succesorale atribuite fiecăruia. Actul de împărţeală va putea fi cuprins în încheierea
finală sau se va putea întocmi separat, în una dintre formele prescrise de lege.", prezența tuturor
moștenitorilor este obligatorie în situația în care încheierea finală conține și un act de partaj
succesoral.
Partajarea bunurilor dobândite prin moștenire o dată cu întocmirea încheierii finale
poate avea ca obiect numai bunurile mobile (sume de bani existente în conturi bancare, autoturisme,
obiecte de uz casnic-gospodăresc, obiecte de artă evaluate, drepturi de autor, titluri de valoare etc.).
În ipoteza existenței bunurilor imobile în masa succesorală, tendința practicii actuale este în sensul
de a se autentifica un înscris separat de partaj succesoral.
Reiterăm utilitatea practică a prevederilor art. 113 Legea nr.36/1995 care statuează:

6
Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995 a fost aprobat prin Ordinul
ministrului justiției nr. 2333/C/2013, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din 1 august 2013.
7
A se vedea Culegere de practică notarială, Spețe comentate, Vol. III, Editura NOTAROM, București, 2016, p.209

551
 "(1)Încheierea procedurii succesorale se poate face şi înainte de expirarea termenului de
acceptare a succesiunii, dacă este neîndoielnic că nu mai sunt şi alte persoane îndreptăţite la
succesiune.
(2)De asemenea, procedura succesorală se poate încheia de îndată, în temeiul unui
testament, dacă acesta îndeplineşte condiţiile legale de formă, nu conţine dispoziţii contrare legii şi
nu aduce atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari sau există acordul acestora. În aceleaşi
condiţii, notarul public va putea stabili drepturile legatarului particular asupra bunurilor determinate
prin testament.
(3)Notarul public, având acordul tuturor moştenitorilor, va putea proceda la reducerea
liberalităţilor, până la limitele prevăzute de lege."
În consecință, practica notarială relevă multiple succesiuni care se dezbat anterior
expirării termenului de opțiune succesorală, în temeiul alin.1 al acestui text8. Semnalăm formularea
permisivă a textului de lege și nu instituirea unei obligații a notarului. Totuși, pentru certitudinea
certificatului de moștenitor ce va fi eliberat, nu există niciun impediment pentru ca notarul să
finalizeze procedura doar ulterior împlinirii termenului de opțiune succesorală, având în vedere
faptul că verificarea registrelor naționale notariale efectuată după expirarea acestui termen ar putea
dezvălui și alți moștenitori decât cei declarați de participanții la procedură și/sau de către martori.

3. Concluzii
Încheierea finală a procedurii succesorale notariale marchează "judecarea în fond" pe
care o realizează notarul public asupra cauzei succesorale.
Încheierea finală cuprinde nu doar aspecte susceptibile a indica existența unui acord de
voință al moștenitorilor exprimat în vederea stabilirii numărului lor, a calității, a drepturilor lor
succesorale și a componenței masei succesorale, ci și elemente specifice actului autentic, respectiv
identificarea părților, luarea consimțământului etc.
Certificatul de moștenitor reprezintă actul juridic pe care îl eliberează notarul public la
finalizarea procedurii succesorale necontencioase, având la bază încheierea finală, însă acesta nu are
natura juridică a unui act convențional.

Referințe bibliografice
1. I. Popa, A. A. Moise, Drept notarial, Organizarea activității. Statutul notarului.
Proceduri notariale, Universul Juridic, București, 2013
2. Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale
3. V. I. Ciobanu, T. C. Briciu, C. C. Dinu, Drept procesual civil. Drept execuțional
civil. Arbitraj. Drept notarial, Ed. Național, București, 2013
4. Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995
5. ***, Culegere de practică notarială, Spețe comentate, Vol. III, Editura NOTAROM,
București, 2016
6. G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil,
Ed. Hamangiu, București, 2012
7. ***, Codul civil (Legea nr.287/2009)

Pentru amănunte a se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed.
8

Hamangiu, București, 2012, p.654

552
 RĂSPUNDEREA PENALĂ ÎN LITIGIILE DE DREPTUL MUNCII

CRIMINAL LIABILITY IN LABOUR LAW

Drd. FARMATHY Amelia

Curtea de Apel Bucureşti
ameliafarmathy@yahoo.com

Abstract (ro): Răspunderea penală în dreptul muncii atestă importanţa acordată

de către autorităţi protecţiei salariaţilor, nu doar prin stabilirea unor prevederi legale
detaliate în materia dreptului muncii, dar şi prin sancţionarea acelor angajatori care nu
respectă drepturile salariaţilor.
Pentru a stabili limite clare între o conduită contravenţională a angajatorului şi o
încălcare mai gravă a legii de către acesta din urmă, este necesară, în egală măsură, o
foarte bună cunoaştere a dispoziţiilor specifice dreptului muncii, dar şi a acţiunilor
angajatorilor care, deşi sunt apparent legale, în realitate, urmăresc să încalce spiritul şi
litera legii.
Vor fi detaliate modalităţile prin care angajatorii refuză să se conformeze
obligaţiei de reîncadrare a salariaţilor nelegal concediaţi, precum şi modalităţile prin
care este folosită "munca la negru", sub aparenţa încheierii unor contracte cu timp
parţial de muncă.
Nu în ultimul rând, vor fi subliniate consecinţele nefaste pe care le aduce
societăţii încurajarea unor conduite care, deşi permit angajarea persoanelor aflate în
căutarea unui loc de muncă, încurajează exploatarea muncii inechitabil plătite,
desfăşurate de către aceştia din urmă, în condiţiile unei reacţii mai curând apatice a
autorităţilor competente nu doar să efectueze controale formale, ci, înainte de toate, să
conceapă o strategie concretă şi articulată de luptă împotriva exploatării muncii celor
angajaţi aparent part-time.
În acelaşi articol vor fi expuse cazurile cel mai des întâlnite în practică cu privire
la modalitatea prin care angajatorii încearcă să eludeze prevederile legale în scopul
neexecutării hotărârilor judecătoreşti, sub aspectul drepturilor salariale câştigate de
către salariaţi sau în ceea ce priveşte refuzul reintegrării salariaţilor ce au fost nelegal
concediaţi.
Sentimentul de impunitate, creat la nivelul angajatorilor care folosesc "munca la
negru", trebuie eradicat sau, cel puţin, drastic limitat, în acest sens urmând a fi propuse
soluţii concrete pentru atingerea acestui deziderat.

Cuvinte-cheie: munca la negru, angajator, nerespectarea hotărârilor judecătoreşti.

Abstract (en): The criminal liability in labour law certifies the importance
granted by the authorities to workers protection, not only by establishing very elaborate
labour law provisions, but also by penalising those employers which do not observe the
employees rights.
In order to draw clear boundaries between a minor offence and a more serious
breach of law in the employers conduct, it is required a very good knowledge of the
specific labour laws provisions, but also of the employers actions which, though
seemingly legal, in reality, are not in accordance with the law*s provisions and its
vision.
The following article will be presenting the most common cases concerning the
ways the employers use to elude the legal provisions and to avoid enforcing sentences

553
 through which the employees won their non - payed wages or the right to return to the
jobs they had formely and unlawfully been dismissed.
In the same article will be detailed the methods through which the employers
refuse to comply with their legal obligations of taking employees on again and it will be
also depicted aspects regarding working at moonlight concealed under the legal face of
concluding apparent part-time contracts.
It will also be underlined the evil consequences brought to society as a result of
ignoring certain conducts which, although permit the employment of the unemployed
workers, nevertheless they encourage the exploitation of the unfair payments to those
employed, due to a weak authorities reaction which should not perform only formal
verification, but, before anything else, devise a very strong and articulate strategy to
fight merciless against the exploitation of the employees work.

Keywords: working at moonlight, employers, enforcing sentences

1. Introducere
Dreptul muncii reprezintă o ramură a dreptului privat, dezvoltată ca urmare a necesității
reglementării drepturilor și a configurării obligațiilor salariaților, în contextul inegalității evidente
de ordin economico-social între posibilităților acestora și forța, influența de care dispune cea mai
mare parte a angajatorilor.
Fiind o ramură a dreptului civil, accentul cade, în chip firesc, pe reglementarea
răspunderii patrimoniale, disciplinare și contravenționale, și, doar în subsidiar, asupra răspunderii
penale în ipoteza acelor împrejurări care întrunesc, în opinia legiuitorului, nivelul de gravitate
necesar pentru a atrage incidența răspunderii penale.
În Codul muncii (legea nr.53/2003), este consacrată, ca element de noutate răspunderea
penală a persoanei juridice, reținându-se în doctrină, ca element specific, faptul că legiuitorul a
instituit1 o dublă pedeapsă pentru una și aceeași infracțiune, atunci când se statuează răspunderea
atât pentru persoană juridică, respectiv pentru angajator, cât și pentru salariat.
În legea nr.53/2003 sunt enumerate doar câteva infracțiuni relaționate cu modul de
desfășurare a raporturilor de muncă, însă fapte de natură penală sunt inserate și în alte acte
normative speciale, cum este cazul legii dialogului social (legea nr.62/2011), legii nr.241/2015
pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, dar și în Codul penal.
În prezenta lucrare va fi dezvoltat contextul în care se poate ajunge la constatarea
săvârșirii infracțiunilor prevăzute în dispozițiile art.264 alin.1 și 4 din Codul muncii, precum și la
situația particulară a angajării în muncă a minorilor cu nerespectarea dispozițiilor legale ( art.265
alin.1 din Codul muncii).
Se observă, din punct de vedere al tehnicii legislative, faptul că legiuitorul a preferat să
reglementeze mai multe infracțiuni distincte în textul unui singur articol, un exemplu elocvent în
acest sens fiind cuprinsul art.264 din Codul muncii în care se regăsesc nu mai puțin de patru
infracțiuni, câte una pentru fiecare alineat al amintitului articol, probabil pentru a fi subliniat, și în
această modalitate, caracterul de excepție al răspunderii penale în dreptul muncii.

CAPITOLUL I: Infracțiunea de stabilire a unor salarii sub nivelul salariului

minim brut pe țară, garantat în plată
1. Aspecte generale
Potrivit dispozițiilor art.264 alin.1 din Codul muncii, constituie infracțiune și se
pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă fapta persoanei care, în mod repetat,
stabilește pentru salariații încadrați în baza contractului individual demuncă sub nivelul salariului
minim brut pe țară garantat în plată, prevăzut de lege.

1
A. Țiclea, Tratat de dreptul muncii. Legislație. Doctrină. Jurisprudență; Ediția a X-a, actualizată, Editura Universul
Juridic, 2016.

554
 Definiția salariului minim brut pe țară garantat în plată nu se regăsește în prevederile
din Codul muncii, însă, în cuprinsul Codului, apare înscrisă garanția plății acestuia oricărui salariat
care își desfășoară activitatea pe teritoriul României.
Astfel, potrivit dispozițiilor art.164 alin.2 din Codul muncii, angajatorul nu poate
negocia și stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut
orar pe țară.
Nivelul acestui salariu se stabilește prin hotărâre a Guvernului, după consultarea
sindicatelor și patronatelor, pentru un program normal de muncă de 40 de ore pe săptămână.
Instituirea acestei garanții a stabilirii unui salariu minim brut pe țară a avut drept scop
instituirea unei protecții a salariatului care, din munca sa, trebuie să fie în măsură să își asigure un
minim de confort și siguranță socială.
Problema acestei protecții constă în cât de efectivă este aceasta în realitatea desfășurării
raporturilor de muncă deoarece, confruntați cu perspectiva diminuării profitului, angajatorii pot
căuta diverse modalități de evitare a aplicării dispozițiilor legale, cu atât mai mult în perioade în
care nivelul acestui salariu minim brut crește cu o rapiditate care necesită ajustări semnificative ale
planurilor de afaceri.

2. Aspecte specifice
Latura obiectivă a infracțiunii constă în acțiunea de stabilire, în mod repetat, a unor
salarii sub nivelul salariului minim brut pe țară, garantat în plată, acțiunea de stabilire putând pune
probleme, în practică, sub aspectul probațiunii sale.
Astfel, este evident că ne vom afla în fața unei conduite infracționale nu doar atunci
când această acțiune de stabilire este relevată de mențiunile din documentele oficiale ale
angajatorului (împrejurare puțin probabil, de altminteri, astfel de conduite tinzând să fie mascate, de
regulă, sub aparența întocmirii unor documente care ar evidenția, aparent, conformarea la regulile
stabilite prin lege), ci și atunci când ea rezultă din efectivă a angajatorului.
Cu titlu de exemplu, pot constitui asemenea exemple ale unei conduite de stabilire a
unor salarii minim brute sub nivelul celui garantat în plată următoarele acțiuni:
♦ reținerea unei părți din salariul plătit angajaților, lunar, fără a se utiliza instrumente
bancare pentru efectuarea plăților, în condițiile în care această reținere constituie o practică
angajatorului, ceea ce demonstrează intenția acestuia de a se conforma doar formal dispozițiilor
legale;
♦ obligarea informală a salariaților de a contribui la diverse fonduri neprevăzute de lege,
în aceeași manieră a reținerii din drepturile salariale, desigur cucondiția ca această contribuție să nu
fie doar una izolată;
♦ contribuția ”benevolă” a salariaților la diverse forme asociative, fără scopuri lucrative,
înființate sau controlate de către angajator;â, dacă această contribuție areun caracter repetat;
Este important de subliniat faptul stabilirea unor salarii după o anumită formulă
(algoritm) de calcul, împrejurare ce conduce la plata unor salarii brute mai mari decât nivelul
salariului minim brut, nu poate constitui elementul material al infracțiunii prevăzute dedispozițiile
art.264 alin.1 din Codul muncii, sub cuvânt că, în stabilirea respectivelor drepturi, nu s-a avut în
vedere, ca element de pornire, valoarea salariului minim brut garantat în plată.
Există situații în care părțile (structura sindicală ori reprezentanții salariaților și
angajatorul) convin asupra unei valori de referință (coeficient exprimat în cifre sau chiar procente)
și asupra unei ierarhizări a meseriilor/funcțiilor din cadrul angajatorului, valoarea salariului fiind
rezultatul înmulțirii dintre această valoare de referință și cifra reprezentând poziția în ierarhie a
funcției/meseriei exercitate de către angajator.Într-o asemenea modalitate de calcul al salariului
minim brut, dacă rezultatul înmulțirii se situează peste limita inferioară a salariului brut prevăzut în
hotărârile de guvern, nu s-ar putea reține împrejurarea stabilirii unui salariu sub minim brut garantat
în plată.
Niciun moment, legiuitorul, prin instituirea unui salariu minim brut în plată, nu și-a
propus reglementarea unei protecții sociale extinse sau generalizate pentru toți cei care desfășoară o

555
activitate salarizată, ci doar a urmărit să reglementeze, punctual, interdicția plății unor drepturi
salariale sub un anumit nivel, astfel că, dacă scopul acesta este, în concret, atins, prin modalitatea
efectivă de stabilire a salariilor, nu s-ar putea primi susținerea potrivit căreia angajatorul ar săvârși o
infracțiune dacă ar refuza să mărească toate salariile aflate în plată, ori de câte ori ar crește valoarea
salariului minim brut garantat în plată la nivel național.
În egală măsură, este esențial să se realizeze diferența de sancționare pe care a
reglementat-o legiuitorul, stabilind, pentru corijarea comportamentului constând în nerespectarea
dispozițiilor privind garantarea în plată a salariului minim brut pe țară, o răspundere
contravențională, respectiv o amendă cuprinsă între 300 și 2000 ron, și infracțiunea redată în
cuprinsul art.264 alin.1 din Codul muncii, pentru care a fost reglementată pedeapsa închisorii de la
o lună la un an sau aplicarea unei amenzi penale.
Esențial în acest sens este prevederea caracterului repetat al acțiunii de stabilire a unor
salarii sub nivelul salariului minim brut garantat în plată prin lege, ceea ce însemnă că va fi
considerată ca având potențial infracțional conduita angajatorului care, de mai multe ori, iar nu
doar în mod izolat, stabilește, pentru salariații săi, salarii mai mici decât cele garantate în plată.
În doctrină s-a subliniat că, pentru a fi reținută infracțiunea redată în cuprinsul art.264
alin.1 din Codul muncii (astfel cum a fost modificat acesta prin legea nr.187/2012), este necesar să
subziste nu doar împrejurarea ”repetabilității ei, ci să și privească mai mulţi salariaţi”2.
Evident că, prin acțiunea de stabilire, se subînțelege și aspectul practic alacestei stabiliri,
și anume plata efectivă a unor salarii brute mai mici decât cele garantate în plată.
Aprecierea asupra caracterul repetat al stabilirii/plății unor salarii mai mici decât cele
brute, garantate în plată nu ar trebui să se raporteze exclusiv la subzistența, în antecedentele
comportamentale ale angajatorului, a unor contravenții precum cea redată de dispozițiile art.260
alin.1 lit. a din Codul muncii, ci ar trebui să aibă în vedere circumstanțele concrete ce fac obiectul
unei eventuale urmăriri penale, respectiv acțiunea de a plăti (ceea ce presupune, implicit, și
stabilirea unor asemenea salarii _prin stabilire înțelegându-se exprimarea intenției reale a
angajatorului de plată ulterioară a unor drepturi salariale mai mici decât cele garantate în plată), în
mod repetat, drepturi salariale inferioare pragului minim garantat în plată, indiferent dacă un
asemenea comportament a fost sau nu anterior sancționat contravențional, ceea ce prezintă interes,
în configurarea caracter ului infracțional, fiind repetabilitatea unei conduite, iarnu neapărat
sancționarea sa anterioară de către autorități ale statului.
Fără îndoială că o ipotetică sancționare contravențională, anterioară derulării urmăririi
penale, sancționare contravenționalădispusă în temeiul dispozițiilor art.260 alin.1 lit. a din Codul
muncii, nu va face decât să potențeze, o dată în plus, latura obiectivă a infracțiunii cercetat și să
contribuie la alegerea criteriilor de individualizare a pedepsei aplicate.
Un alt aspect, întâlnit în derularea raporturilor de muncă, ce are ca efect plata unor
drepturi salariale mai mici decât nivelul salariului minim brut garantat în plată, în contextul prestării
efective a unei munci timp de 8 sau chiar 10 ore zilnic, este redat de încheierea unor contracte
individuale de muncă cu timp parțial, fiind menționată, ca durată a muncii, un interval de 4 sau 6
ore zilnic, contracte ce au un caracter simulat, în ”anticamera” lor regăsindu-se, în realitate,
prestarea activității pentru o normă întreagă de muncă sau chiar mai mult decât atât.
Firește că astfel desituații vor fi cercetate sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals
intelectual, uz de fals cu privire la încheierea contractului individual de muncă,(prin inserarea unor
clauze nereale), eventual și sub aspectul infracțiunilor circumscrise noțiunii de evaziune fiscală, însă
apreciem că împrejurarea faptic mai sus amintită reprezintă și o modalitate concretă și foarte
frecvent întâlnită în practică de nesocotire a obligației plății salariatului cu respectarea nivelului
minim brut al drepturilor salariale datorate pentru prestarea muncii, aferent unei norme întregi de
muncă.
Posibilitatea conturării, în practică, a unor astfel de împrejurări demonstrează că
garanția regăsită în dispozițiile art.164 alin.2 din Codul nu reflectă decât intenția ocrotirii, iar nu și

2
Alexandru. Țiclea, L. Georgescu, Codul muncii comentat, Editura Universul Juridic, 2015.

556
atingerea rezultatului concret pentru care ar fi necesară dispunerea unor măsuri prin care să fie
descurajată efectiv încheierea unor aparente contracte part - time, în scopul protejării efective a
muncii salariatului.

Capitolul II: Infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești

1. Aspecte generale
Inițial, acestei infracțiuni i-au fost consacrate două articole distincte în Codul muncii,
respectiv art.261 și art.262, prin aceste două texte normative fiind sancționate următoarele conduite:
♦ neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive privind plata salariilor în termen de
15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată, conduită
pedepsită cu închisoarea de la 3 la 6 luni sau cu amendă;
♦ neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive privind reintegrarea în muncă a
unui salariat, pedepsită cu închisoare de la 6 luni la un an sau cu amendă.
Practic, aceste două infracțiuni reglementate anterior prin Codul muncii reprezentau
forme particulare ale infracțiunii generale de nerespectare a hotărârii judecătorești, prevăzută în
dispozițiile Codului penal.
În legătură cu forma infracțiunii de nerespectare a hotărârii judecătorești constând în
refuzul reintegrării salariatului, în doctrină3 s-a subliniat că ”reintegrarea în muncă reprezintă
restabilirea situaţiei de fapt şi de drept şi, sub acest aspect, ea este la dispoziţia celor care au fost
părţi în litigiul de muncă. Astfel, în cazul în care persoana în cauză doreşte să execute hotărârea
organului jurisdicţional şi să reia activitatea în virtutea aceluiaşi contract de muncă, prezentându-se
în acest scop la unitate, iar unitatea nu se opune, reintegrarea în muncă se realizează pur şi simplu.
Dimpotrivă, dacă unitatea se opune, reintegrarea în muncă urmează a se realiza prin executarea
silită a hotărârii, cu posibilitatea obligării la daune.”
Aspecte de natură civilă,decurgând însă din săvârșirea unei infracțiuni de nerespectare a
hotărârii judecătorești constând în refuzul de reintegrare a salariatului nelegal concediat, au format
și obiectul de analiză al Curții Europene a Drepturilor Omului, chiar în cauze îndreptate împotriva
României.
Astfel, în cauza Vasile Mihăescu contra României (hotărârea Curții de la Strasbourg din
2 martie 2007), s-a subliniat faptul că, deși reclamantul a fost sprijinit de către autorităţi în privinţa
unor demersuri pe care le-a întreprins (fiind enumerate în acest senscererea admisă de aplicare a
unei amenzi civile Universității de Medicină și Farmacie, precum și cea de - a doua acţiune pentru
obligarea angajatorului de reintegrare, acțiune ce a determinat pronunţarea sentinţei din 22……
2000), cu toate acestea _ a subliniat Curtea de la Strasbourg_, nu este mai puţin adevărat că
instanţele au refuzat să acorde asistenţă executorilor, au respins plângerea sa penală împotriva
persoanelor responsabile din cadrul Universității şi, în special, au respins mai multe dintre
demersurile sale în vederea executării, cu motivarea că Universitatea de Medicină și Farmacie era
autonomă şi că, din această cauză, nu ar putea fi constrânsă să se conformeze hotărârilor pronunţate
împotriva sa, această atitudine contradictorie a instanţelor întârziind punerea în executare şi
neputând fi imputabilă reclamantului.
Din această perspectivă a relevanței autonomiei angajatorului, Curtea de la Strasbourg a
subliniat că,deşi potrivit legii învăţământului şi propriei sale Carte, Universitatea de Medicină și
Farmacie era autonomă în privinţa selecţiei cadrelor sale didactice, această autonomie nu trebuie
privită ca fiind absolută, ci rămânând subordonată Constituţiei şi legilor statului, însăşi Carta
Universității de Medicină și Farmacie prevăzând faptul că deciziile comisiei universitare trebuie să
respecte legea precum şi că, în caz de conflict, universitatea trebuie să recurgă la mijloacele legale
de acţiune.
Curtea a reținut că nu acesta a fost cazul în speţă, din moment ce comisia universitară a
supus la vot executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi a decis, în continuare, să nu aplice
dispozitivul hotărârilor instanţelor, concluzionând că, deși este de presupus că universitatea a

3
Dumitru Apostol, Anularea măsurii desfacerii contractului de muncă şi unele efecte ale acesteia, în Revista Română
de Drept nr. 3 din 1979.

557
acţionat în calitate de angajator privat, statul, în calitatea sa de deţinător al forţei publice, era
chemat să aibă un comportament diligent şi să îl asiste pe creditor în executarea hotărârilor
pronunţate în favoarea sa.
Aceste elemente au fost suficiente pentru Curte să concluzioneze că, în respectiva
cauză, prin refuzul pe durata unei perioade de şase ani, respectiv de trei ani, de a pune în executare
hotărâri definitive şi de a-l sprijini în demersurile sale în vederea punerii lor în executare,
autorităţile naţionale l-au privat pe reclamant de accesul efectiv la o instanţă, existând o încălcare
a articolului 6 paragraful 1 cu privire la acest aspect.4
Așadar, ceea ce a fost apreciat de către Curte ca fiind esențial în aprecierea asupra
punerii în executare a unei hotărâri judecătorești a constat în asumarea responsabilității Statului cu
privire la neexecutarea unei hotărâri judecătorești, nu doar a debitorului, ceea ce arată că această
neexecutare nu implică doar demersuri din partea creditorului, ci și măsuri afirmative din partea
instituțiilor Statului pe teritoriul căruia se încearcă punerea în executare, măsuri prin care să se
asigure punerea efectivă în executare într-un termen rezonabil, iar nu într-un interval care, prin
întinderea sa în timp, ar putea ajunge să afecteze în chip substanțial _poate chiar iremediabil_
punerea în executare a obligațiilor.
În anul 2012, prin legea nr.187/2012, au fost abrogate art.261 și 262 din Codul muncii,
ceea ce înseamnă că, în prezent, subzistă exclusiv infracțiunea de nerespectare a hotărârii
judecătorești, astfel cum este aceasta reglementată în prevederile Codului penal.
Această modificare a Codului muncii, în mod evident defavorabilă salariaților, este
posibil să fi avut la bază și împrejurarea conform căreia nu doar angajatorii privați urma să
beneficieze de abrogare, ci și Statul, prin instituțiile sale, chemate în judecată pentru neplata
integrală a drepturilor salariale.

2. Aspecte specifice ale infracțiunii de nerespectare a hotărârii judecătorești

În practica spețelor judecate de către instanțele de dreptul muncii ceea ce poate ajunge
să contureze latura obiectivă a acestei infracțiuni, sub aspectul aplicabilității în dreptul muncii, este
redat de reținerea următoarelor împrejurări:
♦ refuzul reintegrării unui salariat concediat nelegal, care a câștigat definitiv în instanță,
sub motivul/pretextul unei reorganizări prin care ar fi fost, între timp, suprimat,din structura
societății, postul ocupat de către salariatul concediat; indiferent de natura sau amploarea
reorganizării, dacă prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus reintegrarea salariatului,
angajatorul este obligat să dispună, dacă e nevoie, inclusiv măsuri concrete privind reînființarea
postului pe care a activat salariatul nelegal concediat, pentru a fi împiedicate acele inițiative al
angajatorului de a proceda, în timpul judecății referitoare la concediere, la desființarea formală sau
chiar reală a postului ocupat de către salariat, în scopul de a face inaplicabile dispozițiile din Codul
muncii referitoare la reintegrarea efectivă, cu sublinierea că, în raport de dispozițiile Codului
muncii, obligația realizării reintegrării efective nu este condiționată de existența, la data punerii în
executare a hotărârii judecătorești, de existența, în organigrama angajatorului, a postului de pe care
a fost concediat salariatul;
♦ reintegrarea formală a salariatului, urmată, într-un interval scurt de timp uneori chiar
de numai o zi lucrătoare de o nouă concediere, aspect faptic ce relevă, în realitate, refuzul
angajatorului de a se conforma substanței hotărârii judecătorești; apreciem însă că, în această
ipoteză faptică, este necesar, anterior declanșării sau, cel puțin, finalizării urmăririi penale, să
subziste și cea de-a doua hotărâre judecătorească definitivă privind constatarea nulității concedierii
subsecvente;
♦ reintegrarea salariatului pe un alt post/funcție decât cel/cea ocupată la data concedierii
efective, neprezentând relevanță, sub aspectul îndeplinirii întocmai a obligației de reîncadrare,
împrejurarea suprimării_ reale sau doar formale (fictive), din structura societății, a postul/funcției
ocupate de către salariatul concediat, cu sublinierea că este necesar, anterior derulării urmăririi

4
C. Gâlcă, Codul Muncii comentat și adnotat, Editura Rosetti Internațional, 2013

558
penale, să subziste o hotărâre judecătorească prin care să fi fost definitiv anulat actul nelegal al
reintegrării (de regulă angajatorii emit, în baza hotărârii judecătorești prin care s-a dispus
reintegrarea salariatului, propria lor decizie de reintegrare, deși, strict din perspectiva efectelor
juridice, este suficientă punerea în practică a hotărârii judecătorești, fără redactarea niciunui alt tip
de act intern unilateral), respectiv decizia sau dispoziția emisă de către angajator, aparent în scopul
executării cu bună-credință a titlului executoriu;
♦ refuzul de plată a unor drepturi salariale la care angajatorul a fost obligat printr-o
hotărâre judecătorească executorie; dacă, în dispozitivul respectivei hotărâri judecătorești nu au fost
individualizate, prin indicarea, în concret, a sumelor reprezentând drepturile salariale, considerăm
că angajatorul nu s-ar putea apăra arătând că nu cunoaște contravaloarea exactă a debitului datorat,
cât timp respectivele drepturi salariale au fost prevăzute în contracte colective de muncă, în cele
individuale sau chiar în dispoziții ale unor acte normative sau ale unor acte administrative cu
caracter normativ, subzistând posibilitatea reală pentru angajator de a le calcula, utilizând datele ce
rezultă din propria-i contabilitate; însă, în egală măsură, nu considerăm că angajatorul ar putea
reprezenta subiectul activ al unei infracțiuni de nepunere în executare a unei hotărâri judecătorești
dacă, anterior formulării plângerii penale, nu a fost declanșată etapa executării silite de către
salariații sau de către foștii salariați ce au calitatea de creditori; din această perspectivă, o eventuală
prescriere a dreptului la punerea în executare a hotărârii judecătorești ce a reprezentat titlul
executoriu, ca urmare a rămânerii în pasivitate a angajatorului, ar avea consecința previzibilă
constând în inexistența infracțiuni de neexecutare a hotărârii judecătorești, aceasta reprezentând o
consecință directă a abrogării, în anul 2012, a articolului 261 din Codul muncii.
Dacă anterior legii nr.187/2012, neplata drepturilor salariale într-un termen de 15 zile de
la data formulării cererii de executare, formulată de către salariat și adresată angajatorului, se
pedepsea cu închisoare de la 3 luni la șese luni sau cu amendă penală, în prezent nu mai poate fi
invocat un astfel determen scurt, ci trebuie inițiată procedura comună a executării silite care, de
regulă, durează mult mai mult și care, în plus, presupune și achitarea onorariului de executorului
judecătoresc, în condițiile în care salariatul esteposibil să nu dispună de resursele necesare
realizăriiunei astfel de plăți.
Din această perspectivă, se observă că reglementarea, până în anul 2012, a infracțiunii
din conținutul art.261 din Codul muncii avea în vedere situația particular vulnerabilă a salariatului
căruia i se datorau drepturi salariale de către angajator, context în care, în mod firesc, legiuitorul a
presupus că nu se va afla în situația de a mai plăti alte sume în scopul punerii în executare a
hotărârii judecătorești care i-a fost favorabilă.
Este de asemenea, de subliniat, faptul că, raportat la conținutul infracțiunii din art.261
din Codul muncii republicat (în forma anterioară a modificării sale prin legea nr.187/2012),
salariatul era sprijinit de către legiuitor și în ceea ce privește formalitățile de punere în executare a
hotărârii judecătorești ce constituie titlul executoriu, fiind suficientă adresarea unei cereri direct
angajatorului, acesta din urmă având obligația de a efectua plata în termen de 15 zile, obligația ce
sublinia accentul pus de legiuitor asupra rapidității cu care trebuia pusă în executare o hotărâre
judecătorească favorabilă salariatului, cunoscut fiind faptul că acesta din urmă era și este în
continuare, de foarte multe ori, total dependent financiar de salariul primit sau de cel datorat.
În prezent, după modificarea Codului muncii prin legea nr.187/2012, această protecție
îmbracă doar un caracter general, iar nu unul particularizat, așa cum era gândit prin art.261 și 262
din Codul muncii republicat, putându-se aprecia că protecția efectivă salariatului a fost slăbită, cel
puțin ca efect al înlăturării înlesnirilor prevăzute de dispozițiile art.261 din Codul muncii republicat
(anterior abrogării acestui articol).

3. Concluzii
Ca drept social, dreptul muncii a fost gândit ca un ansamblu de dispoziții al căror
principal scop a fost acela de a asigura o protecție efectivă a salariatului în fața ipoteticelor abuzuri
de poziție dominantă din partea angajatorului.

559
 În realitatea complexă a relațiilor de muncă dintre angajatori și salariați, așa cum s-a
arătat în cele ce preced, este însă necesar să fie gândite măsuri prin care să fie descurajată ”munca la
negru” ca efect al impunerii salariatului, spre semnare, a unor contracte individuale de muncă,
aparent doar pentru o jumătate de normă de muncă, precum și ignorarea obligației de punere în
executare a hotărârilor judecătorești, pronunțate în favoarea salariaților.
Sub un prim aspect, poate fi conturat un ansamblu de norme prin care să fie descurajat
sau cel puțin limitată, în chip sever, încheierea unor contracte de muncă part - time, similar
limitărilor pe care legiuitorului le impune în cazul încheierii contractelor individuale de muncă pe
durată determinată.
Astfel, poate fi reglementată interdicția încheierii unor contracte part - time pe o durată
mai mare de un an, precum și încheierea a două sau mai multe astfel de contracte, aferent aceluiași
post din cadrul angajatorului, pentru un interval de trei ani de la data încheierii primului contract
part – time pentru respectivul post/funcție.
De asemenea, poate fi impus angajatorului ca, pentru mai mult de 10% din numărul de
posturi, funcții din organigramă sau stat de plată, pentru care au fost încheiate contracte part -time
să se instituie, exclusiv în sarcina angajatorului, obligația contribuțiilor de asigurări sociale aferent
unui interval de opt ore lucrate, pentru a se asigura salariaților, cel puțin la vârsta senectuții, o
pensie decentă.
Descurajarea încheierii contractelor part-time se mai poate realiza prin instituirea unui
sistem electronic de pontare a prezenței la serviciu a salariaților, cu date comunicate instantaneu și
stocate la nivelul Inspectoratelor teritoriale de muncă, concomitent cu realizarea unor controale
inopinate la sediile angajatorilor pentru a se descuraja înșelarea pontajului electronic și cu
prevederea posibilității pentru inspectorul ce a constatat încălcarea dispozițiilor privind timpul de
lucru, în raport de datele ce rezultă din contractul individual de muncă al salariaților, ca, în afara
amenzii, să dispună și suspendarea activității pe un interval cuprins între 6 luni și un an, pentru o
primă abatere constatată, a cărei contestare în instanță să nu poată atrage suspendarea executării
măsurii complementare dispuse de către inspector până la pronunțarea expresă în acest sens a
instanței de judecată.
Ulterior, în eventualitatea constatării unei a doua contravenții cu același conținut, după
dispunerea măsurilor mai sus expuse, inspectorul să fie obligat să dispună sesizarea unității de
parchet competente, iar, în urma judecății, dacă se apreciază că a subzistat o infracțiune, să fie
interzisă prestarea aceleiași activități economice de către angajator pentru un interval cuprins între 3
și 6 ani, fiind deosebit de importantă descurajarea unor astfel de conduite, poate chiar mai
importantă decât privarea de libertate a persoanei ce se face vinovată de plata unor salarii brute mai
mici decât cel minim garantat în plată.
În privința asigurării executării hotărârilor judecătorești pronunțate în materia dreptului
muncii, considerăm că ar trebui să fie reintrodus art.261 din Codul muncii republicat, pentru
hotărârile prin care s-a dispus plata unor drepturi salariale, precum și instituit un termen de maxim
50 de zile lucrătoare pentru punerea în executare a unei hotărâri privind reintegrarea salariatului,
însoțită de prevederea expresă a faptului că respectivul termen nu poate fi folosit împotriva
salariatului reintegrat dacă acesta alege să se prezinte mai devreme de finalul celor 50 de zile
lucrătoare la locul de muncă de pe care a fost concediat.
Acest termen poate fi util, în primul rând, salariatului concediat, pentru care s-a dispus
reintegrarea în situația în care acesta a reușit să încheie, pe durata procesului în care a fost
contestată măsura concedierii, un nou contract individual de muncă cu un alt angajator, legea
impunându-i un preaviz de 20 de zile lucrătoare (aferent funcțiilor de execuție), respectiv de 45 de
zile lucrătoare (aferent funcțiilor de conducere) în care trebuie să continue să se prezinte la
angajatorul subsidiar, după depunerea actului unilateral al demisiei.

560
 Referințe bibliografice
1. A. Țiclea, Tratat de dreptul muncii. Legislație. Doctrină. Jurisprudență; Ediția a X-
a, actualizată, Editura Universul Juridic, 2016
2. A. Țiclea, L. Georgescu, Codul muncii comentat, Editura Universul Juridic, 2015
3. C. Gâlcă, Codul Muncii comentat și adnotat, Editura Rosetti Internațional, 2013
4. D. Apostol, Anularea măsurii desfacerii contractului de muncă şi unele efecte ale
acesteia, în Revista Română de Drept nr. 3 din 1979

561
UNELE CONSIDERAȚII PRIVIND CONTESTAREA PROCEDURII
DE ATRIBUIRE ÎN MATERIA ACHIZIȚIILOR PUBLICE

SOME CONSIDERATIONS REGARDING THE CONTESTATION

OF THE AWARD PROCEDURE IN THE FIELD
OF PUBLIC PROCUREMENT
GORUN Diana
Universitatea Româno-Americană, Facultatea de Drept
diana.gorun@yahoo.com

Abstract (ro): În cazul ofertanţilor care au participat la procedura de atribuire

prin achiziţie publică a contractelor de tip acord-cadru având ca obiect servicii şi a căror
ofertă a fost declarată neconformă sau necâştigătoare, există posibilitatea prevăzută de
lege a contestării rezultatului procedurii, conform prevederilor art. 2 alin. 1 din Legea
nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de
achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi
concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului
Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.
Astfel, ofertanţii ce se consideră vătămaţi într-un drept ori într-un interes legitim
printr-un act al unei autorităţi contractante sau prin nesoluţionarea în termenul legal a
unei cereri pot solicita anularea actului, obligarea autorităţii contractante la emiterea
unui act sau la adoptarea de măsuri de remediere, recunoaşterea dreptului pretins sau a
interesului legitim, pe cale administrativ-jurisdicţională sau judiciară, cu scopul
declarării drept câştigătoare a ofertei depuse de contestator.
Autoritatea competentă în primă instanţă în soluţionarea acestor contestaţii este
Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.
Împotriva hotărârilor emise de Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor
se poate formula plângere, a cărei soluţionare este de competenţa Secţiei de Contencios
Administrativ şi Fiscal din cadrul Curţii de Apel în a cărei rază teritorială se află sediul
autorităţii contractante, în conformitate cu prevederile art. 32 alin. 1 din Legea nr.
101/2016, decizia pronunţată de Curtea de Apel fiind definitivă.

Cuvinte-cheie: ofertă, procedură de atribuire, contestaţie, drept, interes legitim,

Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.

Abstract (en): In the case of the tenderers who took part in the procedure for
awarding by public procurement the framework agreement for service contracts whose
tender has been declared incomplete or losing, there is the possibility provided by the
law to challenge the outcome of the procedure, according to the provisions of art. 2 par.
1 of the Law no. 101/2016 on remedies and remedies in respect of the award of public
procurement contracts, sectoral contracts and concession contracts for works and
concessions of services, as well as for the organization and functioning of the National
Council for Solving Complaints.
Thus, the tenderers who consider themselves wronged in a law or in a legitimate
interest by an act of a contracting authority or by failure to resolve an application within
the legal time limit, may request the annulment of the act by obliging the contracting
authority to issue an act or to adopt remedial measures, recognition of the alleged right
or legitimate interest, using a administrative-judicial or a judicial way, with the purpose
of declaring the offer submitted or the contestant to be winner.

562
 The competent authority at first instance in resolving these complaints is the
National Council for Solving Complaints.
Against the rulings issued by the National Council for Solving Complaints, a
complaint may be filed, the resolution of which is within the competence of the
Administrative and Fiscal Appeal Section of the Court of Appeal in whose territorial
jurisdiction the headquarters of the contracting authority is located, according to the
provisions of art. 32 par. 1 of the Law no. 101/2016, the decision of the Court of
Appeal being final.

Keywords: offer, award procedure, contestation, right, legitimate interest,

National Council for Solving Complaints.

I. Introducere. Aspecte de ordin teoretic şi legislativ

În cazul ofertanţilor care au participat la procedura de atribuire prin achiziţie publică a
contractelor de tip acord-cadru având ca obiect servicii şi a căror ofertă a fost declarată neconformă
sau necâştigătoare, sau în situaţiile în care a intervenit o încălcare a procedurii, există posibilitatea
prevăzută de lege a contestării rezultatului procedurii, conform dispoziţiilor art. 2 alin. 1 din Legea
nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie
publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii,
precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.
Astfel, ofertanţii ce se consideră vătămaţi într-un drept ori într-un interes legitim printr-
un act al unei autorităţi contractante sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri pot
solicita anularea actului, obligarea autorităţii contractante la emiterea unui act sau la adoptarea de
măsuri de remediere, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, pe cale administrativ-
jurisdicţională sau judiciară, cu scopul declarării drept câştigătoare a ofertei depuse de contestator.
Autoritatea competentă în primă instanţă în soluţionarea acestor contestaţii este
Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.
Anterior intrării în vigoare a prevederilor legale mai sus menţionate, erau incidente
prevederile art. 255 şi urm. din OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică,
a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, dispoziţii
legale care de altfel în prezent nu au fost abrogate în mod expres.
Potrivit art. 255 alin. 1, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept ori într-
un interes legitim printr-un act al autorităţii contractante, prin încălcarea dispoziţiilor legale în
materia achiziţiilor publice, poate solicita, prin contestaţie, anularea actului, obligarea autorităţii
contractante de a emite un act, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim pe cale
administrativ-jurisdicţională, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.
Conform alin. 2 şi 3 al aceluiaşi articol, cu trimitere la prevederile din alin. 1, prin
persoană vătămată se înţelege orice operator economic care:
a) are sau a avut un interes legitim în legătură cu respectiva procedură de atribuire;
b) a suferit, suferă sau riscă să sufere un prejudiciu ca o consecinţă a unui act al
autorităţii contractante, de natură să producă efecte juridice, ori ca urmare a nesoluţionării în
termenul legal a unei cereri privind respectiva procedura de atribuire (alin. 2).
Prin act al autorităţii contractante se înţelege orice act administrativ, orice altă
operaţiune administrativă care produce sau poate produce efecte juridice, neîndeplinirea în termenul
legal a unei obligaţii prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, omisiunea ori refuzul de a emite
un act sau de a efectua o anumită operaţiune, în legătură cu sau în cadrul procedurii de atribuire
(alin. 3).
În vederea soluţionării contestaţiilor pe cale administrativ-jurisdicţională, partea care se
consideră vătămată are dreptul să se adreseze Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor,
cu respectarea prevederilor art. 2562şi 270-271 (art. 256 alin. 1).
Potrivit art. 2561, înainte de a se adresa Consiliului Naţional de Soluţionare a
Contestaţiilor, persoana vătămată notifică autoritatea contractantă cu privire la pretinsa încălcare a

563
dispoziţiilor legale în materia achiziţiilor publice şi la intenţia de a sesiza Consiliul Naţional de
Soluţionare a Contestaţiilor. Dispoziţiile art. 205 şi 2562 rămân aplicabile. (alin. 1). Lipsa notificării
prevăzute la alin. (1) nu împiedică introducerea cererii în faţa Consiliului Naţional de Soluţionare a
Contestaţiilor, iar notificarea prevăzută la alin. (1) nu are ca efect suspendarea de drept a procedurii
de atribuire. De altfel, după primirea notificării, autoritatea contractantă poate adopta orice măsuri
pe care le consideră necesare pentru remedierea pretinsei încălcări, inclusiv suspendarea procedurii
de atribuire sau revocarea unui act emis în cadrul respectivei proceduri.
Potrivit art. 270 alin. 1, contestaţia se formulează în scris şi trebuie să conţină
următoarele elemente: numele, domiciliul sau reşedinţa contestatorului ori, pentru persoanele
juridice, denumirea, sediul lor şi codul unic de înregistrare. În cazul persoanelor juridice se vor
indica şi persoanele care le reprezintă şi în ce calitate, denumirea şi sediul autorităţii contractante,
denumirea obiectului contractului de achiziţie publică şi procedura de atribuire aplicată, obiectul
contestaţiei, dovedirea interesului legitim, motivarea în fapt şi în drept a cererii, mijloacele de probă
pe care se sprijină contestaţia, în măsura în care este posibil şi semnătura părţii sau a
reprezentantului persoanei juridice.
În cazul în care Consiliul apreciază că în contestaţie nu sunt cuprinse toate aceste
informaţii, va solicita contestatorului ca, în termen de 3 zile de la înştiinţare, să completeze
contestaţia, iar daca acesta nu se conformează, contestaţia va fi respinsă ca inadmisibilă.
Împotriva hotărârilor emise de Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor se
poate formula plângere, a cărei soluţionare este de competenţa Secţiei de Contencios Administrativ
şi Fiscal din cadrul Curţii de Apel în a cărei rază teritorială se află sediul autorităţii contractante, în
conformitate cu prevederile art. 32 alin. 1 din Legea nr. 101/2016, decizia pronunţată de Curtea de
Apel fiind definitivă.

II. Decizii din practică

Într-o speţă, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor a respins ca nefondată
contestaţia formulată de SC GCA SRL, în contradictoriu cu Primăria Sectorului …. Bucureşti şi a
dispus continuarea procedurii. [1]
În considerentele deciziei pronunţate, CNSC a reţinut că în vederea încheierii acordului-
cadru având ca obiect execuţie lucrări de amenajare peisagistică şi întreţinere a curţilor pentru
unităţile de învăţământ din Sectorul …. (proiectare şi execuţie), Sectorul …. (Primăria), în calitate
de autoritate contractantă, a iniţiat procedura de licitaţie deschisă online, prin publicarea în SEAP a
anunţului de participare, criteriul de atribuire fiind preţul cel mai scăzut.
Nemulţumită de rezultatul procedurii ce i-a fost comunicat, SC GCA SRL a formulat
contestaţia în analiză.
Trecând la soluţionarea contestaţiei, Consiliul a avut în vedere că i s-a adus la
cunoştinţă contestatoarei că oferta sa a fost respinsă ca neconformă, pentru următoarele motive:
Invocând „eroare aritmetică, viciu de formă şi abatere tehnică minoră”, a rezultat o
creştere a preţului final aplicată la întreaga cantitate ofertată. Comisia de evaluare a considerat că nu
pot fî aplicabile prevederile art. 79 alin. 1 şi 2 din HG nr. 925/2006 privind eroarea aritmetică,
viciul de formă şi abaterea tehnică minoră, întrucât prin răspunsul prezentat, ofertantul modifică
preţul unitar al unul articol de deviz din cadrul unei categorii de lucrări, iar nu propunerea tehnică
pentru care ar putea deveni incidente prevederile articolului mai sus menţionat. Având în vedere că,
prin răspunsul prezentat, ofertantul a modificat conţinutul propunerii financiare, Comisia de
evaluare a considerat oferta ca fiind neconformă, în baza HG nr. 925/2006, art. 79 alin.1 (3). Cele de
mai sus sunt consemnate şi în raportul procedurii de atribuire.
Autoritatea contractantă a solicitat SC GCA SRL să justifice folosirea tarifelor diferite
pentru acelaşi articol de deviz. Ofertanta a răspuns că, referitor la folosirea tarifelor diferite pentru
aceleaşi articole de deviz, aceasta a fost cauzată de o eroare tehnică a programului informatic de
generare a devizelor pe categorii de lucrări, iar îndreptarea acestei erori tehnice generează o minoră
eroare aritmetică cu privire la preţul unitar şi preţul total al contractului, aşa cum prevede art. 80
alin. 2 lit. a) din HG nr. 925/2006. Corectarea acestei abateri tehnice minore se încadrează în

564
prevederile art. 79 alin. 2 lit. b) din HG nr. 925/2006, în sensul că aceasta nu conduce la
modificarea clasamentului participanţilor la procedură.
Analizând cele de mai sus, CNSC a reţinut dispoziţiile art. 79 şi 80 din HG nr.
925/2006.
Vizavi de aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 79 alin. 3, CNSC a arătat că acestea
privesc modificări ale propunerii tehnice, nu ale propunerii financiare, cum este cazul analizat.
Modificarea unui preţ unitar la un articol de transport nu poate fi considerată o modificare a
propunerii tehnice, astfel încât să fie aplicate dispoziţiile referitoare la abateri tehnice minore sau
vicii de formă.
O modificare a propunerii financiare poate fi admisă doar în cazurile prevăzute la art. 80
alin. 2, cazuri neaplicabile situaţiei de faţă.
În mod corect Comisia de evaluare nu putea declara admisibilă o ofertă care cuprindea
un preţ unitar eronat şi nici nu putea accepta o corectare a preţului, câtă vreme nu erau aplicabile
dispoziţiile legale mai sus enunţate.
Prin urmare, CNCS a constatat faţă de cele de mai sus că decizia achizitoarei de
respingere ca neconformă a ofertei SC GCA SRL este corectă, contestaţia fiind respinsă.
Împotriva deciziei menţionate s-a formulat plângere, petenta SC GCA SRL, solicitând
admiterea plângerii, modificarea Deciziei CNSC în sensul admiterii contestaţiei formulate şi
anularea deciziei autorităţii contractante de respingere a ofertei sale ca fiind neconformă şi, în
consecinţă, continuarea procedurii de încheiere a acordului-cadru prin luarea în considerare a acelei
oferte,
În motivare, petenta a arătat că nu poate fi justificată, în raport de cele două principii
consacrate de OUG nr. 34/2006 (principiul proporţionalităţii şi cel al eficienţei utilizării fondurilor)
decizia autorităţii contractante de a respinge ca neconformă oferta sa.
Motivarea CNSC este eronată: societatea nu a invocat niciodată în apărare prevederile
art. 79 alin. 3 din HG nr. 625/2006, ci prevederile art. 79 alin. 2 lit. b) din HG nr. 925/2006 (eroarea
tehnică minoră); societatea nu a modificat niciodată propunerea financiară şi a prezentat doar un
mod de calcul al eventualelor corecţii pentru care şi-a manifestat acordul în cazul în care autoritatea
contractantă ar fi considerat necesar. Autoritatea contractantă şi Consiliul au fost în eroare când au
considerat că s-ar fi modificat preţul unitar.
Abaterea tehnică minoră se referă la introducerea eronată a unui cost într-unul dintre
articolele de deviz ce compun preţul unitar al unei categorii de lucrări. În acest context, este vădit
disproporţionată respingerea ofertei ca neconformă. Autoritatea contractantă nu beneficiază de o
putere discreţionară în a respinge o ofertă pentru omisiuni minore sau adaosuri nesemnificative, fără
influenţă asupra preţului final, acesta fiind şi raţionamentul pentru care legiuitorul a instituit norma
de la art. 79 alin. 2 lit. b) din HG nr. 925/2006. O respingere a ofertei de către autoritatea
contractantă ar încalca nu numai dispoziţiile legale menţionate (art. 79 şi art. 80 din HG nr.
925/2006), ci şi principiul utilizării eficiente a fondurilor publice, cbnsacrat de art. 2 alin. 2 lit. f)
din OUG nr. 34/2006, deoarece -sar putea favoriza câştigarea procedurii de către alt ofertant la un
preţ mai mare. Dispoziţiile art. 80 din HG nr. 925/2006 trebuie interpretate în sensul în care voinţa
legiuitorului a fost de a sancţiona doar acele devieri ale ofertei care ating limita substanţialului
caietului de sarcini. Prin respingerea ofertei, autoritatea contractantă a dat dovadă de un formalism
excesiv, încălcând principiile proporţionalităţii şi eficienţei utilizării fondurilor, reprezentând o
atitudine abuzivă a autorităţii contractante, pentru anumite aspecte minore, raportat la complexitatea
de ansamblu a ofertei şi la multitudinea de date pretinse de aceasta. În concluzie, s-a solicitat
admiterea plângerii, astfel cum a fost formulată.
În cauză s-a formulat cerere de intervenţie în interes propriu de către asocierea SC PGD
SRL - SC AC SRL prin lider asociere SC CE SA, prin care s-a solicitat respingerea plângerii. În
justificarea interesului, terţul intervenient a arătat că a depus în cadrul procedurii de atribuire a
contractului de achiziţie publică de lucrări o ofertă, iar în urma reevaluării ofertelor, aceasta a fost
acceptată, fiind declarată câştigătoare. Astfel, terţul intervenient a arătat că este îndreptăţit să

565
încheie contractul cu autoritatea contractantă. Pe fondul cererii, s-a susţinut lipsa de fundament a
plângerii.
Intervenientul a invocat dispoziţiile art. 79 şi 80 din HG nr. 925/2006, care
reglementează modul de abordare de către comisiile de evaluare a situaţiilor în care sunt detectate
erori materiale, acestea fiind divizate în trei categorii: erorile aritmetice, viciile de formă şi abaterile
tehnice minore. Introducerea acestor prevederi în legislaţie a avut la bază tocmai necesitatea găsirii
unui echilibru just între, pe de o parte, principiul utilizării eficiente a fondurilor publice şi principiul
proporţionalităţii şi, pe de altă parte, principiul tratamentului egal şi principiul transparenţei.
În speţă, printr-o simplă analiză a situaţiei de fapt se poate observa că, aşa cum reţine în
mod judicios şi CNSC, vizavi de aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 79 alin. 3 din hotărâre, este de
reţinut că acestea privesc modificări ale propunerii tehnice, nu ale propunerii financiare, cum este
cazul analizat. Autoritatea contractantă a aplicat dispoziţiile legale interne şi comunitare cu privire
la transparenţa derulării unei astfel de proceduri de achiziţie, care stabilesc în sarcina autorităţii şi
obligaţia implicită de a analiza şi evalua ofertele depuse în concordanţă cu documentaţia de
atribuire, legislaţia aplicabilă în materia achiziţiilor publice, asigurând tuturor ofertanţilor un
tratament egal.
Prin modalitatea de soluţionare a contestaţiei, CNSC a respectat inclusiv principiul
egalităţii de tratament, principiu ce impune respectarea de către toţi ofertanţii în egală măsură a
cerinţelor documentaţiei de atribuire sub sancţiunea descalificării, aceasta fiind şi raţiunea pentru
care criteriile de calificare şi cerinţele de evaluare sunt stabilite, cunoscute şi acceptate de care
ofertanţi încă de la momentul demarării procedurii de achiziţie.
Nu se poate admite că petenta este îndreptăţită să îşi întocmească oferta cu încălcarea
documentaţiei de atribuire, doar din prisma faptului că diferenţa în plus ofertată este una minoră ca
urmare a corectării valorii preţului unitar, Petenta a ofertat greşit preţul unitar, astfel încât nu pot
opera dispoziţiile legale cu privire la corectarea erorilor aritmetice. A i se permite ofertantului să îşi
modifice atât preţul unitar, cât şi preţul total, excede în mod evident dispoziţiilor art. 80 alin. 1 din
HG nr. 925/2006, permiţându-i-se ofertantului să se prevaleze de propria culpă în justificarea
conformităţii ofertei sale.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Potrivit art. 200 alin. 1 din OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie
publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii
prevede că „în termen de 25 de zile de la data deschiderii ofertelor, autoritatea contractantă
stabileşte oferta câştigătoare, pe baza criteriului de atribuire precizat în invitaţia de
participare/anunţul de participare şi în documentaţia de atribuire, dacă oferta respectivă îndeplineşte
toate condiţiile de admisibilitate care rezultă din documentaţia de atribuire şi actele anexate. În sens
similar, potrivit art. 37 din HG nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor
referitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publică din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
34/2006, oferta câştigătoare se stabileşte numai dintre ofertele admisibile şi numai pe baza
criteriului de atribuire precizat în anunţul de participare şi în documentaţia de atribuire. Iar potrivit
art. 81 şi 82 alin. 1 din acelaşi act normativ, Comisia de evaluare are obligaţia de a respinge ofertele
inacceptabile şi ofertele neconforme, respectiv Comisia de evaluare are obligaţia de a stabili oferta
câştigătoare dintre ofertele admisibile, în conformitate cu prevederile art. 200 din ordonanţa de
urgenţă.
Astfel, legiuitorul prevede expres că stabilirea ofertei câştigătoare se stabileşte numai
dintre ofertele admisibile, ceea ce înseamnă că o ofertă neconforrnă sau inacceptabilă nu poate fi
declarată câştigătoare a unei proceduri de atribuire, chiar dacă ar fi cel mai bine poziţionată între
concurenţi prin prisma criteriului de atribuire precizat în anunţul de participare şi în documentaţia
de atribuire, ci aceasta trebuie respinsă. De altfel, însăşi formularea textelor legale indică faptul că
mai întâi îi revine autorităţii contractante să stabilească ofertele admisibile, iar între acestea să
aplice, în scopul determinării ierarhiei lor, criteriul de atribuire menţionat.

566
 Totodată, Curtea a constatat că, de principiu, modificarea de către ofertant a ofertei sale
sub aspectul propunerii tehnice sau a celei financiare prin clarificările/răspunsurile date în urma
solicitărilor autorităţii contractante are ca şi consecinţă imediată neconformitatea acelei oferte.
Regula menţionată nu are însă un caracter absolut, ci cunoaşte excepţii, atenuări legale
exprese, care prezintă însă un caracter special, fiind susceptibile de o aplicare şi interpretare
limitative, strict circumstanţiale împrejurărilor avute în vedere de legiuitor, astfel cum rezultă
acestea din conţinutul textelor legale relevante.
Astfel, se impune a fi făcută o delimitare între modificarea admisibilă a propunerii
tehnice şi modificarea admisibilă a celei financiare.
Sub primul aspect, legiuitorul a prevăzut că modificările propunerii tehnice se acceptă
în măsura în care acestea fie pot fi încadrate în categoria viciilor de formă sau a erorilor aritmetice,
fie reprezintă corectări ale unor abateri tehnice minore, iar o eventuală modificare a preţului, indusă
de aceste corectări, nu ar fi condus la modificarea clasamentului ofertanţilor participanţi la
procedura de atribuire, prevederile art. 79 alin. 3 rămânând aplicabile.
Sub cel de-al doilea aspect, prin textul art. 79 alin. 3 din H.G. nr, 925/2006 s-a stabilit
expres că modificarea admisibilă a propunerii financiare intervine doar în condiţiile art. 80 alin. 2
din acelaşi act normativ.
Curtea a mai subliniat că legiuitorul a urmărit să asigure un just echilibru între
scopurile, respectiv principiile instituite de OUG nr. 34/2006, adică între scopuri urmărind ,,a)
promovarea concurenţei între operatorii economici; b) garantarea tratamentului egal şi
nediscriminarea operatorilor economici; c) asigurarea transparenţei şi integrităţii procesului de
achiziţie publică; d) asigurarea utilizării eficiente a fondurilor publice, prin aplicarea procedurilor
de atribuire de către autorităţile contractante” şi, respectiv, principiile implicând ,,a)
nediscriminarea; b) tratamentul egal; c) recunoaşterea reciprocă; d) transparenţa; e)
proporţionalitatea; f) eficienţa utilizării fondurilor; g) asumarea răspunderii”. Astfel, desfăşurarea
procedurii de atribuire nu este limitată doar la anumite scopuri sau principii dintre cele menţionate,
ci toate acestea trebuie respectate în egală măsură.
Curtea a mai subliniat că normele juridice incidente nu instituie diferenţieri
suplimentare în funcţie de cauzele intervenirii diverselor erori în conţinutul propunerii financiare,
respectiv după cum acestea ar fi determinate voluntar sau neintenţionat ori apărute ca urmare a
conduitei personale a celui care a procedat la redactarea ofertei ori din cauza greşelilor în
funcţionarea programelor informatice utilizate în acest sens.
Instanţa a mai reţinut în ce priveşte modificarea operată asupra ofertei că aceasta este
cea financiară, iar nu cea tehnică.
Invocarea faptului că prin soluţia de respingere a ofertei ca inadmisibilă s-ar ajunge la
încălcarea principiilor proporţionalităţii şi eficienţei utilizării fondurilor publice, întrucât oferta
petentei a propus preţul cel mai scăzut, nu are în vedere că principiile menţionate nu au un caracter
absolut, atribuirea contractelor nefacându-se doar în considerarea lor, ci prin aplicarea unui
ansamblu normativ de reguli adoptate la diferite niveluri de reglementare, între care şe află şi cele
de la art. 78 şi următoarele din HG nr. 925/2006. [2]
Într-un alt caz, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor a admis în parte
contestaţia formulată de SC S SRL, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind caracterul nelegal
al actului intitulat ,,Clarificare nr. 11”, fiind anulat şi obligată autoritatea contractantă Agenţia
pentru protecţia mediului Ilfov la continuarea procedurii de atribuire, în maxim 10 zile de la
primirea deciziei, prin asigurarea informaţiilor legate de tipul datelor informatice care ar asigura
integrarea planurilor de management ce vor fi întocmite de prestatorul serviciilor ce fac obiectul
achiziţiei, prin emiterea unui anunţ tip erată, în care va fi precizat şi un nou termen limită de
depunere a ofertelor, care nu va fi mai scurt de 15 zile de la publicare. [3]
Pentru a pronunţa această decizie, autoritatea administrativ-jurisdicţională a reţinut, în
esenţă, că a fost învestită cu o contestaţie prin care se contestă modul defectuos în care a fost
elaborat răspunsul la solicitarea de clarificări nr. 11 şi cu solicitarea de anulare a procedurii, iar
cererea de suspendare a procedurii de atribuire a fost admisă, în sensul suspendării procedurii.

567
 CNCS a apreciat că este evident că beneficiarul direct al unor prestaţii conforme
nevoilor obiective este chiar autoritatea contractantă, ce dobândeşte proprietatea asupra planurilor
de management în cauză, prin urmare trebuia să asigure accesul direct şi nemijlocit la aceste
informaţii, fie prin includerea lor în documentaţia de atribuire, fie prin obţinerea de la posesorii de
drept şi comunicarea prin răspunsul la clarificarea în cauză, fără a condiţiona participarea la
procedură de un demers al ofertanţilor pe lângă un terţ, ce deţine datele necesare ofertării.
Astfel, Consiliul a considerat că solicitarea de clarificare emisă de contestatoarea SC S
SRL are caracter legitim, fiindu-i necesară pentru a-şi dimensiona efortul în elaborarea ofertei,
privitor la deţinerea sau nu a serviciilor informatice compatibile, care să conducă la întocmirea unei
oferte cu caracteristici realiste.
În opinia CNCS, răspunsul autorităţii contractante reprezintă un veritabil refuz de
punere la dispoziţie a unor informaţii minimale, contrar dispoziţiilor art. 78 alin. 1 şi 2 din OUG
34/2006, prin urmare, cererea contestatoarei de constatare a caracterului nelegal al acestui răspuns
este întemeiată. Considerând însă că respectivul demers al autorităţii contractante poate fi remediat,
prin asigurarea unor informaţii concludente în elaborarea ofertelor, Consiliul a considerat că nu se
impune anularea procedurii, aşa cum a solicitat contestatoarea.
Prin plângerea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, petenta Agentia pentru protectia
Mediului Ilfov a solicitat în contradictoriu cu intimata SC S SRL modificarea deciziei nr.
356/C3/5649 din data de 05.02.2014 pronunţate de Consiliul National de Soluţionare a
Contestaţiilor, prin care s-a admis în parte contestaţia formulată de SC S SRL, în ceea ce priveşte
capătul de cerere privind caracterul nelegal al actului intitulat ,,Clarificare nr. 11”, pe care-1
anulează şi obligă autoritatea contractantă la continuarea procedurii de atribuire, în maxim 10 zile
de la primirea deciziei, prin asigurarea informaţiilor legate de tipul datelor informatice care ar
asigura integrarea planurilor de management ce vor fi întocmite de prestatorul serviciilor ce fac
obiectul achiziţiei, prin emiterea unui anunţ tip erată, în care va fi precizat si un nou termen limită
de depunere a ofertelor, care nu va fi mai scurt de 15 zile de la publicare.
Petenta a susţinut că soluţia de obligare a autorităţii contractante la continuarea
procedurii de atribuire, în maxim 10 zile de la primirea deciziei, prin asigurarea informaţiilor legate
de tipul datelor informatice care ar asigura integrarea planurilor de management ce vor fi întocmite
de prestatorul serviciilor ce fac obiectul achiziţiei, prim emiterea unui anunţ tip erată, în care va fi
precizat şi un nou termen limită de depunere a ofertelor, care nu va fi mai scurt, de 15 zile de la
publicare, este lovită de nulitate din punct de vedere tehnic, deoarece la o licitaţie on-line nu există
posibilitatea recriptării documentelor depuse de ofertanţi până la data limită de depunere a ofertelor,
după cum rezultă şi din punctul de vedere oficial al Agenţiei pentru Agenda Digitală a României.
CNSC nu a luat măsurile necesare de transmitere în timp util a deciziei de suspendare a
procedurii, astfel încât autoritatea contractanta s-a aflat în imposibilitatea suspendării procedurii
înainte de termenul limită de depunere a ofertelor, decizia fiind publicată pe site-ul CNSC abia după
ora 16.00.
Petenta a susţinut că prin răspunsul primit la solicitarea de clarificări nr. 11 a încercat să
ofere modalitatea cea mai corectă, coerentă şi completă de obţinere a datelor tehnice solicitate, şi
anume, informare nemijlocită la autorităţile publice centrale deţinătoare ale celor două aplicaţii
informatice sau la proprietarii drepturilor de autor, respectând în totalitate prevederile art. 78 din
OUG nr. 34/2006. Dacă se va menţine decizia CNSC, contestatoarea ar fi net avantajată,
încălcându-se principiul tratamentului egal, iar măsurile reparatorii dispuse sunt imposibil de pus în
practică, efectul principal fiind compromiterea proiectului finanţat prin fonduri europene, fapt ce va
afecta fundamental comunităţile locale beneficiare ale acestui proiect care nu dispun de fonduri
pentru a realiza si implementa măsurile necesare de conservare şi protejare a ariilor naturale.
Curtea de Apel a retinut ca este adevărat că CNSC a constatat că nu se impune anularea
procedurii pentru că, în ceea ce priveşte Clarificarea nr. 11, respectivul demers al autorităţii
contractante poate fi remediat, prin asigurarea unor informaţii concludente în elaborarea ofertelor,
Consiliul oferind o soluţie în sensul că autoritatea contractantă să procedeze de anularea respectivei
clarificări si la continuarea procedurii de atribuire, în maxim 10 zile de la primirea deciziei, prin

568
asigurarea informaţiilor legate de tipul datelor informatice care ar asigura integrarea planurilor de
management ce vor fi întocmite de prestatorul serviciilor ce fac obiectul achiziţiei, prin emiterea
unui anunţ tip erată, în care va fi precizat şi un nou termen limită de depunere a ofertelor, care nu va
fi mai scurt, de 15 zile de la publicare.
Într-adevăr CNSC nu a dispus anularea procedurii în temeiul art. 209 alin. l lit. c şi alin.
4 din ordonanţa de urgenţă, respingând contestaţia formulată de către intimata-contestatoare pentru
acest motiv, însă petenta, autoritate contractantă nu a putut fost vătămată prin aceste soluţii, ci
eventual contestatoarea, însă aceasta nu a formulat plângere, astfel încât Curtea a considerat ca nu
are un temei legal pentru a reţine că a fost sesizată şi cu o cerere de anulare a procedurii de
atribuire.
Petenta autoritate contractantă se consideră vătămată prin soluţia CNSC privind
răspunsul din Clarificarea nr. 11, susţinând totodată că prin răspunsul primit la solicitarea de
clarificări nr. 11 a încercat să ofere modalitatea cea mai corectă, coerentă şi completă de obţinere a
datelor tehnice solicitate.
CNSC a reţinut în mod corect însă, că autoritatea contractantă nu a pus la dispoziţia
ofertanţilor informaţii care să asigure prezentarea unor oferte lipsite de neconformităţi, contrar
dispoziţiilor art. 33 alin. l şi art. 78 alin. 2 din OUG nr. 34/2006, întrucât beneficiarul direct al unor
prestaţii conforme nevoilor obiective este chiar autoritatea contractantă. De asemenea, Consiliul a
considerat în mod corect că solicitarea de clarificare emisă de contestatoare are caracter legitim,
fiindu-i necesară pentru a elabora o ofertă conformă, privitor la deţinerea sau nu a serviciilor
informatice compatibile, iar răspunsul autorităţii contractante reprezintă un veritabil refuz de punere
la dispoziţie a unor informaţii minimale.
În ceea ce priveşte soluţia de continuare a procedurii de achiziţie oferită de CNSC,
Curtea de Apel a reţinut că petenta a făcut dovada că întrucât suspendarea procedurii a survenit prin
decizia autorităţii contractante în perioada de evaluare tehnică, autoritatea contractantă având acces
la identitatea ofertanţilor participanţi şi la documentele depuse de către aceştia la procedura în speţă,
prin revenirea din suspendare, autoritatea contractantă poate întoarce procedura de achiziţie în
statusul în care a fost procesată această hotărâre şi anume „evaluare tehnică”. Astfel, recriptarea
documentelor şi ascunderea identităţii participanţilor la această procedură nu se poate realiza prin
readucerea procedurii în perioada de depunere a ofertelor, acesta fiind posibilă numai dacă
autoritatea contractantă organizatoare de procedura de achiziţie publică suspendă procedura on-line
în perioada acesteia de depunere a ofertelor.
Curtea a mai reţinut, pe de o parte, că CNSC nu a motivat în decizia contestată modul în
care autoritatea contractantă ar putea continua procedura de atribuire şi nu a arătat de ce prin
emiterea unui anunţ tip erată, în care va fi precizat şi un nou termen limită de depunere a ofertelor,
se poate evita anularea procedurii de atribuire.
Curtea, constatând, pe de o parte, că actul nelegal al autorităţii contractante nelegal este
actul intitulat „Clarificarea nr. 11”, cu privire la care în mod corect Consiliul a obligat autoritatea
contractantă la anularea acestuia şi la continuarea procedurii de atribuire, a menţinut această
dispoziţie a CNSC.
Însă în lipsa unei cereri de anulare a procedurii formulate de autoritatea contractantă sau
a unei plângeri a contestatoarei, Curtea va menţine decizia autorităţii contractante de respingere a
cererii de anulare a procedurii, formulată în ceea ce priveşte contestaţia privind clarificarea nr. 11.
Pe cale de consecinţă, instanţa a dispus reluarea procedurii de atribuire de la momentul
emiterii actului administrativ constatat ca fiind nelegal, urmând a obliga autontatea contractantă să
continue procedura de atribuire, prin emiterea unui nou răspuns la solicitarea de clarificări nr. 11, în
termen de 10 zile de la pronunţarea deciziei instanţei. Plângerea a fost admisă în parte, decizia
CNCS fiind modificată în parte în sensul înlăturării obligaţiei autorităţii contractante de emitere a
unui anunţ tip erată, în care să se precizeze şi un nou termen de depunere a ofertelor, ce nu va fi mai
scurt de 15 zile de la publicare, celelalte dispoziţii ale deciziei CNSC fiind menţinute. [4]

569
 III. Concluzii
Desfăşurarea procedurilor de atribuire trebuie să se facă cu respectarea scopurilor şi a
principiilor incidente în materie şi instituite de OUG nr. 34/2006, respectiv promovarea concurenţei
între operatorii economici, garantarea tratamentului egal şi nediscriminarea operatorilor
economici, asigurarea transparenţei şi integrităţii procesului de achiziţie publică, asigurarea
utilizării eficiente a fondurilor publice, nediscriminarea, tratamentul egal, recunoaşterea
reciprocă, transparenţa, proporţionalitatea, eficienţa utilizării fondurilor şi asumarea răspunderii
Toate acestea trebuie respectate în aceeaşi măsură.
În vederea aplicării acestor principii, participanţii la procedura de atribuire ce se
consideră vătămaţi într-un drept ori într-un interes legitim printr-un act al unei autorităţi
contractante sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri pot solicita anularea actului,
obligarea autorităţii contractante la emiterea unui act sau la adoptarea de măsuri de remediere,
recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, pe cale administrativ-jurisdicţională sau
judiciară, competenţa de soluţionare aparţinând, în primă instanţă, Consiliului Naţional de
Soluţionare a Contestaţiilor, iar în ultimă instanţă, Curţii de Apel – Secţia de Contencios
Administrativ şi Fiscal.

Referințe bibliografice
1. Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, decizia nr. 377/C9/334/14.03.2016
(nepublicată)
2. Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a, Contencios Administrativ şi Fiscal, decizia
nr. 3032/23.05.2016 (nepublicată)
3. Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, decizia nr. 356/C3/5649/
05.02.2014 (nepublicată)
4. Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII a Contencios Administrativ şi Fiscal, decizia
nr. 1979/14.03.2014 (nepublicată)

570
UNELE CONSIDERAȚII PRIVIND CONTESTAREA DECIZIILOR
EMISE DE CURTEA DE CONTURI

SOME CONSIDERATIONS ABOUT CONTESTING

THE COURT OF ACCOUNT̍ʼS DECISIONS

GORUN Diana
Universitatea Româno-Americană, Facultatea de Drept
diana.gorun@yahoo.com

Abstract (ro): Împotriva măsurilor dispuse prin Deciziile emise de Camerele de

Conturi Judeţene şi în vederea înlăturării dispoziţiilor, se poate formula contestaţie ce
urmează a fi soluţionată de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor constituită la nivelul
Curţii de Conturi, potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind
organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi. Termenul de
formulare a contestaţiei este de 15 zile, iar depunerea acesteia suspendă obligaţia
executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a
Contestaţiilor.
Împotriva hotărârii emise de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care s-a
respins total sau parţial contestaţia, se poate formula acţiune în contencios
administrativ, conform prevederilor art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004, iar în
conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. 1 din aceeaşi lege, competenţa materială de
soluţionare a cauzei revine Tribunalului - Secţia de contencios administrativ şi fiscal. În
acelaşi timp, potrivit art.15 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, în cazul în care reclamantul
solicit suspendarea executării actului administrativ atacat, instanţa poate dispune
suspendarea acestuia, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei. Cererea de
suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată,
până la soluţionarea acţiunii în fond.

Cuvinte-cheie: Camera de Conturi, contestaţie, decizie, hotărâre, suspendare.

Abstract (en): Against the measures ordered by the Decisions issued by the
County Chamber of Accounts and in order to remove these provisions, an appeal may
be filed to be resolved by the Complaints Board established at the level of the Court of
Accounts, according to the provisions of art. 204 and 210 of the Regulation on the
Organization and Conduct of the Specific Activity of the Court of Accounts. The
deadline for formulating the appeal is 15 days and its submission suspends the
obligation to execute the decision until it has been resolved by the Complaints Board.
Against the ruling issued by the Complaints Board, which totally or partially
rejected the appeal, an administrative action may be brought into justice, in accordance
with the provisions of art. 1 and 8 of Law no. 554/2004, and according to the provisions
of art. 10 par. 1 of the same law, the material jurisdiction to resolve the case belongs to
County Court of First Instance - the Administrative and Fiscal Matters Section. At the
same time, according to art. 15 par. 1 of the Law no. 554/2004, if the applicant requests
the suspension of the enforcement of the contested administrative act, the court may
order its suspension until the final and irrevocable settlement of the case. An application
for suspension may be filed with the main action or within a separate action, pending
until the outcome of the action.

Keywords: Chamber of Accounts, contestation, decision, ruling, suspension.

571
 I. Introducere. Aspecte de ordin teoretic şi legislative
Împotriva măsurilor dispuse prin decizia emisă de Camera de Conturi, precum și a
termenului stabilit pentru aducerea la îndeplinire a acestor măsuri, în termen de 15 zile
calendaristice de la data primirii deciziei, conducătorul entității verificate poate depune/
transmite contestație la structura Curții de Conturi care a emis decizia. Contestația la decizia
emisă de structura de specialitate a Curții de Conturi reprezintă procedură administrativă
prealabilă obligatorie pentru exercitarea dreptului la acțiune în contencios administrativ, potrivit
dispoziţiilor art. 204, alin. 1 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților
specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități. Termenul
de formulare a contestaţiei este de 15 zile, iar depunerea acesteia suspendă obligaţia executării
deciziei până la soluţionare.
Termenul de 15 zile calendaristice pentru contestarea deciziei nu cuprinde ziua primirii
deciziei și nici ziua depunerii/expedierii contestației, iar când acest termen se sfârșește într­o zi de
sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, acesta se va prelungi până la sfârșitul primei zile
de lucru următoare. Prin ,,data primirii deciziei" se înțelege data confirmării de primire a acesteia,
menționată pe documentul de transmitere a deciziei.
Nedepunerea contestației în termen atrage decăderea, cu excepția cazului în care
conducătorul entității verificate dovedește că a fost împiedicat printr­o împrejurare mai presus de
voința sa. În acest caz, contestația se va depune în termen de 15 zile calendaristice de la încetarea
,,împiedicării", cu prezentarea motivelor care au determinat această situație. Decăderea se
constată de Comisia de soluționare a contestațiilor, constituită conform prevederilor art. 213.
Contestațiile formulate împotriva deciziilor emise de structurile Curții de Conturi sunt examinate
de comisii de soluționare a contestațiilor.
Contestația suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de
cătrecomisia de soluționare a contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data
comunicării încheierii formulate de comisia de soluționare a contestațiilor, prin care se
respinge integral sau parțial contestația. Prin ,,data comunicării încheierii" se înțelege data
confirmării de primire a acesteia, menționată pe documentul de transmitere a încheierii (art. 210).
Comisia de soluționare a contestațiilor examinează contestația împreună cu celelalte
documente și emite o încheiere, prin care se poate dispune:
- admiterea totală sau parțială a contestației;
- respingerea contestației (art. 219 din regulament).[1]

II. Argumentaţii desprinse din practică

2.1. Într-o speţă, s-a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 28/11.09.2015 a
Camerei de Conturi Ilfov, având ca obiect înlăturarea deficienţelor constatate şi consemnate în
Raportul de audit nr……/29.07.2015, cu referire expresă la punctele 3 si 9 din decizie.
Astfel, s-a solicitat admiterea contestaţiei şi înlăturarea dispoziţiilor şi a măsurilor
dispuse ce sunt cuprinse la punctul 3 si punctul 9 din decizia atacată.
Prin Decizia nr. 28/11.09.2015 emisă de Curtea de Conturi a României, Camera de
Conturi Ilfov, examinandu-se deficienţele consemnate în Raportul de audit nr……/29.07.2015,
încheiat în urma auditării situaţiilor financiare întocmite pentru perioada 01.01.-31.12.2015 de
către UAT Com. D. - Jud. Ilfov, s-a constatat şi consemnat:
- ,,Neindexarea (cu 16%) de către entitate, în perioada anilor 2013, 2014 si 2015, a
valorii impozabile a clădirilor deţinute de persoane fizice, fapt ce contravine reglementărilor legale
în vigoare (H.G. nr. 1309/2012 - privind nivelurile pentru valorile impozabile, impozitele şi taxele
locale şi alte taxe asimilate acestora, precum şi amenzile aplicabile începând cu anul 2013), care a
condus implicit, la diminuarea semnificativă (cu 789.909,47 lei- valoare estimată) a veniturilor
bugetului local. ” (pct. 3)
- „Efectuarea de cheltuieli nelegale în valoare totală estimată de 377.068,86 lei,
generate de decontarea (în baza contractelor de achiziţie publică de lucrări demarate în perioada

572
2013-2015) unor sume înscrise fără just temei în facturile emise de executanţii următoarelor
obiective de investiţii
- Cheltuieli nelegale în valoare estimată de 57.619,66 lei - constatate la contractul de
lucrări nr…../01.10.2014, atribuit SC V95 SRL, pentru realizarea obiectivului de investiţii
”Amenajare campus şcolar” (prilejuite de înscrierea în situaţiile de lucrări/facturarea de către
prestator a unor preţuri unitare la materialele puse în operă, peste nivelul preţurilor unitare din
facturile de aprovizionare de la furnizorii de materiale).
- Cheltuieli nelegale în valoare estimată de 223.029,13 lei - constatate în cazul
Acordului-cadru de lucrări nr..…./10.09.2013 şi contractelor subsecvente (cu o valoare max. de
6.914.778,43 lei - cu TVA) încheiat cu SC V95 SRL pentru realizarea obiectivului de investiţii
”Execuţie lucrări de pietruire şi întreţinere/reparaţii drumuri pietruite, în comuna D.” (prilejuite de
înscrierea în situaţiile de lucrări/facturarea de către prestator a unor preţuri unitare la unele
materiale puse în operă, peste nivelul preţurilor unitare fixe/ forfetare prevăzute în acordul-cadru).
- Cheltuieli nelegale în valoare estimată de 27.899,53 lei - constatate la contractul de
lucrări nr…../01.08.2013 (în valoare de 261.324,70 lei-cu TVA) atribuit SC V95 SRL pentru
realizarea obiectivului de investiţii ”Lucrări de amenajare Parcul florilor” (prilejuite de înscrierea în
situaţiile de lucrări/facturarea de către prestator a unor preţuri unitare la materialele puse în operă,
peste nivelul preţurilor unitare din facturile de aprovizionare de la furnizorii de materiale).
- Cheltuieli nelegale în valoare estimată de 33.524,97 lei - constatate la contractul de
lucrări nr……/06.05.2014 (în valoare de 335.249,77 lei - cu TVA) atribuit SC AE SRL pentru
realizarea obiectivului de investiţii “Reţea canalizare şi branşamente, pe str. N.” (prilejuite de
înscrierea în situaţiile de lucrări/facturarea de către SC prestator a unei valori superioare celei cu
care subcontractantul a realizat efectiv lucrarea).
- Cheltuieli nelegale în valoare estimată de 34.995,57 lei - constatate la contractul de
lucrări nr……/01.04.2014 (în valoare de 263.225,10 lei - cu TVA) atribuit SC V95 SRL pentru
realizarea obiectivului de investiţii ”Lucrări extindere reţea iluminat public în comuna D.”
(prilejuite de înscrierea în situaţiile de lucrări/facturarea de către prestator a unor preţuri unitare la
materialele puse în operă, peste nivelul preţurilor unitare din facturile de aprovizionare de la
furnizorii de materiale).
În opinia reprezentanţilor Camerei de Conturi Ilfov, abaterile generatoare de prejudicii
s-au produs ca urmare a nerespectării întocmai, de către factorii responsabili din cadrul entităţii, a
prevederilor O.M.D.L.P.L. nr. 863/2008 pentru aprobarea Instrucţiunilor de aplicare a unor
prevederi din H.G. nr. 28/2008 privind aprobarea conţinutului-cadru al documentaţiei tehnico-
economice aferente investiţiilor publice, precum şi a structurii şi metodologiei de elaborare a
devizului general pentru obiective de investiţii şi lucrări de intervenţii (republicat), ale
O.M.L.P.T.L. nr. 1568/2002 pentru aprobarea reglementării tehnice „Ghid privind elaborarea
devizelor la nivel de categorii de lucrări şi obiecte de construcţii pentru investiţii realizate din
fonduri publice”, ale Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale (cu modificările şi
completările ulterioare), ale O.M.F.P. nr. 1.792/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice
privind angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor instituţiilor publice, precum şi
organizarea, evidenţa şi raportarea angajamentelor bugetare şi legale (cu modificările şi
completările ulterioare), ale O.M.F.P. nr. 522/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice
generale referitoare la exercitarea controlului financiar preventiv, ale O.U.G. nr. 34/2006 privind
atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a
contractelor de concesiune de servicii (actualizată, cu modificările şi completările ulterioare), ale
O.M.F.P. nr. 1.917/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea şi
conducerea contabilităţii instituţiilor publice, Planul de conturi pentru instituţiile publice şi
instrucţiunile de aplicare a acestuia (actualizat, cu modificările ulterioare), ale O.M.F.P. nr.
1826/2003 pentru aprobarea Precizărilor privind unele măsuri referitoare la organizarea şi
conducerea contabilităţii de gestiune, ale Acordului - cadru de lucrări nr. A 8177/ 10.09.2013, ale
Legii nr. 287/2009 privind Noul Cod civil (cu modificările şi completările ulterioare), ale Legii nr.
230/2006 (actualizată) a serviciului de iluminat public, ale Legii nr. 51/2006 a serviciilor

573
comunitare de utilităţi publice (republicată), precum şi ale Ordinului emis de Autoritatea Naţională
de Reglementare în Domeniul Energiei şi Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile
Publice de Gospodărie Comunală nr. 5/2007 pentru aprobarea Contractului- cadru privind folosirea
infrastructurii sistemului de distribuţie a energiei electrice pentru realizarea serviciului de iluminat
public.
Referitor la pct. 3 din decizie, Camera de Conturi Ilfov a dispus ,,întreprinderea
măsurilor de indexare, conform reglementărilor legale în vigoare (H.G. nr. 1309/2012 privind
nivelurile pentru valorile impozabile, impozitele şi taxele locale şi alte taxe asimilate acestora,
precum şi amenzile aplicabile începând cu anul 2013), a valorii impozabile aferente clădirilor
deţinute de persoane fizice.”
Totodată, în ceea ce priveşte pct. 9, s-a dispus ,,reîntregirea bugetului local cu
contravaloarea cheltuielilor nelegale (estimate pentru perioada 2013-2015 la 377.068,86 lei)
rezultate din analiza contractelor enunţate în prima parte a deciziei (ce au fost generate de înscrierea
în situaţiile de lucrări/facturarea de către prestator, fie a unor preţuri unitare la materialele puse în
operă, peste nivelul preţurilor unitare din facturile de aprovizionare de la furnizorii de materiale, fie
a unei valori superioare celei cu care subcontractantul a realizat efectiv lucrările de investiţii),
precum şi cu accesoriile penalizatoare aferente la data recuperării sumelor. [1]
Contestatoarea UAT Com. D. Jud. Ilfov, având în vedere cele reţinute de Camera de
Conturi Ilfov, a considerat că se impune admiterea contestaţiei şi reanalizarea măsurilor dispuse, cu
următoarele argumente:
Referitor la punctul 3 din Decizie, în mod greşit Camera de Conturi Ilfov a reţinut că
neindexarea (cu 16%) de către entitate, în perioada anilor 2013, 2014 şi 2015, a valorii impozabile a
clădirilor deţinute de persoane fizice ar contravine reglementărilor legale în vigoare, mai precis
prevederilor HG nr. 1309/2012. Dimpotrivă, UAT Com. D. nu a încălcat reglementările legale în
vigoare, deoarece potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 1/2013 pentru reglementarea unor măsuri
financiar-fiscale în domeniul impozitelor şi taxelor locale, publicată în Monitorul Oficial nr.
18/09.01.2013, articol unic, prin derogare de la prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal,
autorităţile administraţiei publice locale au posibilitatea de a decide reducerea nivelurilor
impozabile, impozitelor şi taxelor locale, precum şi amenzilor aplicabile, prevăzute în HG nr.
1309/2012, prin care nivelurile acestora au fost actualizate începând cu anul 2013, cel mult până la
nivelurile prevăzute prin hotărârile autorităţilor administraţiei publice locale respective, adoptate de
acestea pentru anul 2012.
Din interpretarea textului legal rezultă în mod clar că, pentru anul 2013, autorităţile
locale au opţiunea de a păstra nivelul taxelor locale la nivelul celor din 2012 sau le pot majora până
la nivelul celor prevăzute în HG nr. 1309/2012.
Mai mult decât atât, valorile majorate ale nivelurilor impozitelor şi taxelor prevăzute de
HG nr. 1309/2012 au fost indexate cu 16,05% faţă de cele aplicabile până în anul 2012, procentul
de creştere reprezentând rata inflaţiei din perioada 2010-2012. Potrivit art. 292 din Legea nr.
571/2003 privind Codul fiscal, taxele şi impozitele locale se indexează o dată la 3 ani, ţinând cont
de evoluţia ratei inflaţiei de la ultima indexare, care a avut loc în anul 2010. Mai mult decât atât,
potrivit prevederilor art. 287 din Codul fiscal, autorităţile publice locale pot stabili cote adiţionale la
impozitele şi taxele locale datorate de contribuabili, care însă nu pot depăşi 20% faţă de nivelurile
aprobate prin HG nr. 1309/2012. Astfel, în mod eronat s-a constatat pretinsa abatere şi s-a dispus
întreprinderea măsurilor de indexare, conform reglementărilor legale în vigoare, a valorii
impozabile aferente clădirilor deţinute de persoane fizice.
În ceea ce priveşte punctul 9 din Decizie, contestatoarea a susţinut că a respectat
integral prevederile legislaţiei în vigoare. Aceasta deoarece atât procedurile de achiziţii utilizate cât
şi achiziţiile directe în baza cărora au fost atribuite cele 5 contracte au respectat în totalitate
legislaţia care guvernează achiziţiile publice. Comisiile de evaluare care au gestionat atribuirea
acestor contracte au respectat nu numai reglementările art. 2 alin. 1 litera d si alin. 2 litera f din
OUG nr. 34/2006 în forma consolidată valabilă la momentul iniţierii procedurilor, ci toată legislaţia

574
din domeniul achiziţiilor publice, cât şi cea de reglementare a lucrărilor de construcţii civile. Mai
mult decât atât, documentaţia de atribuire a fost atent verificată de către ANRMAP.
Autoritatea contractantă nu are obligaţia legală de a verifica preţuri unitare pe articole
de deviz, ci are obligaţia de a evalua oferta în totalitate, privind încadrarea ofertei financiare în
valoarea estimată a contractului, în conformitate cu prevederile art. 36 alin. l pct. e din HG nr.
925/2006 actualizată. Atâta timp cât ofertele depuse nu s-au încadrat în prevederile art. 36 alin. 1
din HG nr. 925/2006 actualizată, în mod corect au fost declarate admisibile şi acceptabile. Ofertanţii
declaraţi câştigători ai procedurilor de achiziţie publică au elaborat oferta financiară în conformitate
cu preţurile pieţei de la data elaborării ofertei financiare, a caietului de sarcini, a clarificărilor date
de autoritatea contractantă şi a propriilor metodologii şi tehnologii.
De altfel, Ordinul nr. 1568/15.10.2002, la care se face referire în Decizie, prevede clar
la punctul 2.2.2. că ,,Executanţii (ofertanţii) au deplina libertate de a-şi prevedea în ofertă propriile
consumuri şi tehnologii de execuţie, cu respectarea cerinţelor cantitative şi calitative prevăzute în
proiectul tehnic, în caietul de sarcini şi în alte acte normative în vigoare care reglementează execuţia
lucrărilor”.
În ceea ce priveşte existenţa vreunei reglementări legale prin care să se stabilească
preţuri minimale şi/sau maximale pentru produsele care se tranzacţioneaza liber pe piaţă, s-a
precizat că aceasta nu există, fiind nelegal să fie edictată o lege care să contravină principiului
liberei concurenţe. Nici HG nr. 363/2010 privind standardele de cost nu impune limite de preţ
pentru fiecare articol de deviz, ci doar încadrarea ofertei financiare într-un plafon maxim, respectiv
în valoarea maximă estimată a investiţiei respective, ceea ce în speţă s-a făcut.
În cauză sunt aplicabile prevederile Ordinului nr. 1568/15.10.2002, pentru aprobarea
reglementării tehnice „Ghid privind elaborarea devizelor la nivel de categorii de lucrări şi obiecte de
construcţii pentru investiţii realizate din fonduri publice”. Valoarea de deviz a fiecărei categorii de
lucrări se determină ca sumă a următoarelor capitole de cheltuieli: cheltuieli directe pe categorii de
resurse (materiale, manoperă, utilaj, transport), alte cheltuieli directe, determinate de taxe datorate
de către agentul economic (executantul) potrivit prevederilor legale în vigoare, cheltuieli indirecte,
profi.
În raport de aceste reglementări legale, s-a susţinut că nu pot fi calificate ca situaţii de
îmbogăţire fără justă cauză a antreprenorului, „decontarea unor cote de cheltuieli indirecte şi de
profit”. De altfel, îmbogăţirea fără justă cauză este reglementată de art. 1345-1348 din noul Cod
Civil, în sensul că reprezintă faptul juridic licit prin care are loc mărirea patrimoniului unei persoane
prin micşorarea corelativă a patrimoniului altei persoane, fără ca să existe o cauză justă sau un
temei juridic. În speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză deoarece între
autoritatea contractantă şi executant a existat un raport juridic perfect valabil, născut în urma
încheierii contractului ca urmare a derulării procedurii de achiziţie, raport juridic întemeiat şi care a
dat naştere la drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi contractante.
Atâta timp cât au fost respectate exigenţele calitative şi cantitative prevăzute în proiectul
tehnic şi caietul de sarcini, autoritatea contractantă nu are posibilitatea legală de a interveni asupra
consumurilor de resurse utilizate de executant/prestator. Nici măcar prevederile HG nr. 363/2010,
cu toate că reglementează standardele de cost pentru mai multe tipuri de investiţii publice, nu
impune limite de preţ pentru fiecare articol de deviz, ci doar încadrarea ofertei financiare într-un
plafon maxim, respectiv în valoarea maximă estimată a investiţiei respective. Cu excepţia
prevederilor art. 36^1 din HG nr. 925/2006, în forma consolidată şi actualizată, autoritatea
contractanta nu are nicio obligaţie expresă, stipulată în vreun act normativ, în privinţa controlulului
ofertelor şi/sau a situaţiilor de lucrări din prisma preţurilor unitare (pe articole de deviz) ofertate.
Din analiza celor prezentate anterior reiese în mod indubitabil că UAT Com. D. nu a
încălcat nicio prevedere legală prin efectuarea de plăţi conform situaţiilor de lucrări depuse, în
condiţiile în care anterior acestea au fost verificate amănunţit prin prisma ofertelor depuse şi care au
fost acceptate, din punct de vedere calitativ şi cantitativ, de către dirigintele de şantier numit de
autoritatea contractantă, lucrările respective fiind totodată recepţionate de Comisia de recepţie. Nu

575
prezintă relevanţă preţurile materiilor prime şi/sau materialelor/produselor ofertate şi puse în operă,
deoaerece ne putem afla într-una sau mai multe din următoarele situaţii:
- materiile prime şi materialele/produsele puse în operă sunt procurate din piaţa liberă la
momentul execuţiei, moment ulterior aceluia al depunerii ofertei, între aceste două momente putând
interveni diferenţe de preţ;
- materiile prime şi materialele/produsele puse în operă au fost achiziţionate la preţuri
mai mici sau mai mari cu mult înainte de momentul ofertării, ele fiind rămase pe stocuri şi generând
costuri suplimentare, ceea ce implică o politică proprie fiecărui operator economic pentru
eliminarea stocurilor;
- materialele/produsele puse în operă sunt fabricate în regie proprie, în baza unor
cheltuieli proprii generate de: consumuri proprii cu utilităţile, rate de amortismente proprii,
randamente diferite la echipamente/utilaje/mijloace de transport/linii de fabricaţie
proprii/închiriate/in leasing, consumuri proprii de carburanţi în funcţie de starea de uzură a
echipamentelor/utilajelor/mijloacelor de transport etc.;
- materiile prime şi materialele/produsele puse în operă pot fi achiziţionate în sistem
„barter” prin compensare cu alte societăţi comerciale.
Prin urmare, politica de formare a preţurilor este apanajul exclusiv al operatorilor
economici, neexistând „reţete” standardizate impuse prin acte normative.
Utilizarea în cuprinsul deciziei contestate a termenului de „contract bivalent, mixt,
hibrid” denotă o cunoaştere superficială a unor noţiuni juridice şi în mod evident, utilizarea
incorectă a acestora. Contractul mixt este cel în al cărui conţinut coexistă componente specifice a
cel puţin 2 contracte diferite, dar care, datorită prevalenţei unora dintre ele asupra celorlalte,
dobândeşte regimul juridic al contractului care prevalează. Însă în speţă nu avem de-a face cu un
contract mixt sau hibrid, deoarece, asa cum precizează chiar Curtea de Conturi, contractul
nr…../01.08.2013 este un simplu ,contract de lucrări” şi nu un contract de „furnizare-materiale” sau
de „antrepriză”. [2]

2.2. Într-un alt caz, Curtea de Conturi a României, Camera de Conturi Ilfov, examinând
deficienţele consemnate în Procesul verbal de constatare din data de 16.12.2013, încheiat în urma
verificării modului de aducere la îndeplinire de către UAT Com. D. a măsurilor dispuse prin
Decizia nr. 01/2013, s-a consemnat la pct. 4 ,,neluarea de către ordonatorul de credite a măsurilor
legale ce se impun în vederea reîntregirii bugetului local (pct. 7 din decizie) cu sumele aferente
plăţilor efectuate de entitate pentru debitele restante aferente consumului de apă potabilă şi
canalizare a locuitorilor comunei D. - persoane fizice şi juridice).
Totodată, s-a dispus de către Camera de Conturi Ilfov că UAT Com. D. urmează a
acorda o atenţie prioritară recuperării integrale a contravalorii serviciilor de această natură prestate
(pe bază de contract) locuitorilor comunei şi neîncasate până la data controlului (în sumă de
271.012,36 lei, rezultată din diferenţa dintre suma de 518.377,36 lei debit total şi suma de 247.365
lei, încasaţi până la momentul verificării), precum şi a accesoriilor aferente (ce vor fi actualizate la
data încasării debitelor), în scopul evitării prescrierii lor.
Având în vedere că stabilirea întinderii prejudiciilor, precum şi recuperarea acestora
revine exclusiv în responsabilitatea ordonatorului de credite, s-a dispus că este imperios necesară
întreprinderea cu celeritate a următoarelor măsuri: cuantificarea plăţilor nelegale efectuate din
bugetul local pentru acoperirea unor cheltuieli ocazionate de preluarea şi stingerea de către entitate
(în baza contractului încheiat cu SC APA NOVA BUCUREŞTI SA, conform căruia entitatea
înregistra calitatea de client utilizator al acestui operator) a unor debite restante aferente serviciilor
de alimentare cu apă potabilă şi canalizare prestate către populaţie şi reîntregirea bugetului local cu
contravaloarea plăţilor efectuate, în opinia Camerei de Conturi, fără just temei, precum şi cu
dobânzile penalizatoare corespunzătoare.
Contestatoarea UAT Com. D. a formulat contestaţie, considerând că aspectele reţinute
în decizia atacată sunt nefondate şi solicitând ca, în urma admiterii contestaţiei, să se dispună
înlăturarea acestora din cuprinsul deciziei.

576
 S-a solicitat a se avea în vedere, cu referire la situaţia de fapt, că începând cu anul 2001,
au fost executate şi puse în funcţiune prin contribuţia financiară a locuitorilor comunei D. reţelele
stradale de apă potabilă. A fost imperios necesar să se realizeze aceste reţele stradale pentru
furnizarea de apă întrucât în comuna D. locuitorii acesteia puteau fi puşi în pericol prin utilizarea
apei din puţuri, care nu este potabilă (conform buletinelor de analiză). În anul 2005 SC APA NOVA
BUCUREŞTI a procedat la contorizarea a 10 puncte de intrare a apei în localitate şi a reziliat peste
250 de contracte ale abonaţilor persoane fizice locuitori ai comunei, cu motivarea că nu are
competenţă pe teritoriul judeţului Ilfov. În aceste condiţii, Primăria Comunei D. a fost forţată de
împrejurări să preia distribuţia apei în comună, cu atât mai mult cu cât în perioada 2001-2005,
majoritatea locuitorilor comunei au astupat fântânile de mică adâncime din gospodării. În anul
2006, Primăria Comunei D. a început efectuarea demersurilor de înfiinţare a serviciului public de
apă din cadrul Instituţiei, demersuri finalizate în anul 2008 prin contorizare şi contractare. În
perioada 2005-2008, datoria Primăriei Comunei D. către APA NOVA era de 4.655.960,25 lei,
motiv pentru care, la un moment dat, alimentarea cu apă a fost întreruptă timp de 30 de zile, cu toate
că procedura de contorizare se afla în curs de desfăşurare. Este evident că această situaţie care a dus
la imposibilitatea utilizării apei a generat nemulţumiri şi tensiuni pe plan local, nemulţumiri şi
tensiuni care au trebuit să fie cât mai bine gestionate, pentru a se evita producerea unor alte
consecinţe, chiar mai grave decât lipsa apei. În perioada 2008-2012, contravaloarea cantităţii de apă
consumate a fost recuperată de la cetăţeni în sistem pauşal (pentru consumul realizat până în
momentul contorizării) şi a fost facturat consumul curent. Astfel, consumatorii au achitat în sistem
pauşal consumul de apă aferent pentru 3 ani în urmă, iar datoria către APA NOVA s-a diminuat
considerabil. Având în vedere că Primăria Comunei D. a fost implicată într-un proiect cu finanţare
din fonduri europene care a necesitat predarea gestiunii serviciului public de apă către un operator
public (în speţă fiind vorba despre proiectul ADIA Ilfov, operator ACI), o condiţie necesară şi
intrinsecă predării de gestiune era stingerea debitului de la acel moment către Apa Nova, condiţiile
de finanţare neacceptând existenţa de datorii. Ca urmare a acestei situaţii, s-au efectuat plăţi în
valoare de 1.100.000 lei, suma totală fiind compusă din 300.000 lei achitaţi din bugetul local şi
800.000 lei alocaţi de Consiliul Judeţean. Aceste plăţi au fost efectuate în urma tranzacţiilor
încheiate cu Apa Nova, care anterior procedase la acţionarea UAT Com. D. în instanţă, pentru a se
evita plata de penalităţi şi în urma hotărârii Consiliului Local având ca obiect alocarea fondurilor
primite de la Consiliul Judeţean în vederea remedierii situaţiei de extremă dificultate cu care se
confrunta la acel moment localitatea.
În aceste condiţii, scopul pentru care a fost alocată suma de către Consiliul Judeţean a
fost ajutorarea comunităţii locale D., scop ce a fost îndeplinit, astfel că suma alocată nu poate fi
recuperată de la cetăţeni.
De altfel, atât hotărârea Consiliului Local, cât şi hotărârea Consiliului Judeţean au fost
emise cu respectarea principiului autonomiei publice locale, principiu care îşi produce pe deplin
efectele.
S-a contestat diferenţa ce reprezintă consum tehnologic, în sumă de 573.390 lei, acesta
fiind este reprezentat de următoarele operaţiuni: extinderea de reţele noi care implică realizarea
operaţiunii de spălare a conductelor instalate, lucrări de montaj al contoarelor, care implică golirea
şi spălarea reţelelor, lucrări de îmbunătăţire a reţelelor existente anterior anului 2005, lucrări de
montaj ale hidranţilor, efectuate după golirea prealabilă a reţelelor, operaţiuni de spălare a reţelelor
de apă, consumuri ocazionale ale maşinilor de intervenţie pentru stingerea incendiilor, determinate
de faptul că până în anul 2009 pe teritoriul localităţii D. a existat o groapă de gunoi unde, din
diferite cauze naturale sau provocate, aveau loc incendii numeroase pe timpul verii, fiind necesare
intervenţii chiar şi de 3 ori pe zi, alte consumuri ale serviciului de salubrizare, necesare unei bune
funcţionări a acestuia şi indisolubil legate de consumul de apă. Toate aceste consumuri, astfel cum
au fost descrise mai sus, reprezintă consumuri tehnologice şi rezultă din diferenţa dintre consumul
înregistrat de contorul de intrare al apei în localitate şi consumul înregistrat de contorul
consumatorului. De altfel, aceste consumuri tehnologice nu reprezintă mai mult de 5% din apa
furnizată. Ele nu puteau şi nu pot fi repartizate consumatorilor abonaţi, astfel încât contravaloarea

577
acestora trebuie suportată de UAT Com. D., cu atât mai mult cu cât aceasta are ea însăşi calitatea de
utilizator, calitate în care trebuie să suporte contravaloarea consumurilor de apă.
Concluzionând, s-a solicitat ca la admiterea contestaţiei să se aibă în vedere
împrejurarea că Primăria Com. D. s-a dovedit a fi un bun gestionar atât al serviciului alimentare cu
apă/canalizare, cât şi al sumelor de bani cheltuite. [3]

2.3. Într-o altă speţă, UAT Sectorul ….al Municipiului Bucureşti a formulat contestaţie
împotriva Deciziei nr. 161/29.11.2013 a Camerei de Conturi a Municipiului Bucureşti şi a
Raportului de audit financiar şi Procesului-verbal de constatare nr…../Ds. 110/01.11.2013, numai în
ceea ce priveşte punctul 5 din Decizie si punctul II. 6 din Procesul-verbal, referitoare la
operaţiunile de transfer şi/sau detaşare în urma cărora s-ar fi plătit în mod nejustificat drepturi
salariale nete în sumă totală de 214.481 lei.
Având în vedere că reţinerile de la aceste puncte sunt nefondate, s-a solicitat admiterea
contestaţiei şi anularea punctului 5 din Decizie, precum şi înlăturarea măsurilor dispuse referitoare
la recalcularea, evidenţierea şi urmărirea în vederea încasării a diferenţelor salariale nete estimate n
timpul auditului la 214.000 lei, plătite fără bază legală şi regularizarea obligaţiilor achitate în plus la
bugetul general consolidat cu titlu de impozit pe venit şi contribuţii sociale datorate de angajat şi
angajator.
Prin decizia respectivă s-a reţinut, în esenţă, că ,,prin operaţiuni formale de transferare
şi/sau detaşare de la UAT Sector … la DITL Sector …., ordonator terţiar din subordine, s-au plătit
nejustificat diferenţe de drepturi salariale nete pentru 46 persoane angajate, în sumă totală de
214.481 lei.”
Curtea de Conturi a retinut că persoanele în cauză nu au desfăşurat, în mod efectiv,
activitate la Direcţia de Impozite şi Taxe Locale Sector ….., iar în baza transferurilor efectuate,
personalul aflat în această situaţie a fost încadrat cu salarii mai mari faţă de cele avute la UAT
Sector …..
S-a precizat că transferurile la DITL Sector …. şi ulterior, detaşarea personalului la
UAT Sector ….. au fost realizate numai în scopul majorării salariilor persoanelor în cauză, situaţie
posibilă deoarece în conformitate cu art. 47 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, pe
durata detaşării salariatul beneficiază de drepturile care îi sunt mai favorabile, fie de drepturile de la
angajatorul care a dispus detaşarea, fie de drepturile de la angajatorul la care este detaşat.
S-a concluzionat că modificarea raporturilor de serviciu, prin transfer şi respectiv
detaşare, a persoanelor în cauză nu s-a realizat în interes public sau pentru eficientizarea activităţii
UAT Sector ……, aşa cum se prevede la art. 87 alin. (l) din Legea nr. 188/1999, actualizată, privind
Statutul funcţionarilor publici, ci în interesul salariaţilor în cauză ale căror salarii au fost majorate în
urma transferului. În cuprinsul procesului-verbal al Curţii de Conturi s-a reţinut că prin răspunsurile
la notele de relaţii se denaturează sensul abaterii constatate, care nu este legată de numărul minim
sau maxim de zile care trebuie să urmeze unui transfer sau unei detaşări, ci de faptul că transferurile
şi ulterior detaşările au fost formale.
Cauza şi împrejurările producerii abaterii de la legalitate si regularitate ar constitui-o,
conform opiniei reprezentanţilor Curţii de Conturi, transferul şi detaşarea formală, în scopul
majorării salariilor persoanelor în cauză, fiind dispuse următoarele măsuri: stabilirea întinderii şi
recuperarea întregului prejudiciu creat prin plata necuvenită a salariilor nete estimate la 214.481 lei,
regularizarea obligaţiilor achitate la bugetul general consolidat al statului, aferente diferenţelor de
drepturi salariale nete plătite nejustificat, luarea măsurilor pentru identificarea tuturor cazurilor de
persoane care au fost transferate şi/sau detaşate doar în scopul majorării drepturilor salariale şi, în
aceste cazuri, de stabilire şi recuperare a sumelor plătite necuvenit.
UAT Sectorul ….. a considerat că decizia contestată este nelegală şi incorectă întrucât
în cauză nu a existat nicio abatere de la dispoziţiile legale incidente.
Astfel, operaţiunile de transfer şi/sau detaşare nu au au avut caracter formal, ci s-au
desfăşurat în deplină concordanţă cu prevederile art. 87 alin. (1) din Legea nr. 188/1999,

578
actualizată, privind Statutul funcţionarilor publici, care prevede: ,,Mobilitatea în cadrul corpului
funcţionarilor publici se realizează prin modificarea raporturilor de serviciu, astfel:
a) pentru eficientizarea activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice;
b) în interes public”.
În speţă, aceste transferuri, respectiv detasari au fost făcute tocmai în vederea
eficientizării activităţii Instituţiei noastre şi implicit în interes public. Mai mult decât atât, a existat
solicitarea sau, după caz, acordul salariaţilor exprimat în acest sens, precum şi un acord de principiu
al DITL Sector …..
Potrivit prevederilor legale în vigoare nu sunt impuse restricţii privind durata activităţii
unui angajat pe un post, anterior detaşării acestuia, fiind necesară doar existenţa unui raport de
muncă/ de serviciu aflat în curs de derulare la momentul detaşării.
Deoarece legislaţia incidentă în materie nu reglementează un număr minim sau maxim
de zile care trebuie să urmeze unui transfer sau unei detaşări ori numărul de persoane care poate fi
transferat, respectiv detaşat simultan, s-a susţinut că aceste aspecte nu pot fi imputabile UAT Sector
…., deoarece îşi găseşte aplicabilitatea pricipiul ,,ubi lex non distinguit, nec nos distinguere
debemus”.
Mai mult decât atât, din cauza restricţiilor legislative impuse de OUG nr. 34/2009 cu
privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 reglementarea unor măsuri financiar fiscale coroborată
cu OUG nr. 77/2013 pentru stabilirea unor măsuri privind asigurarea funcţionalităţii administraţiei
publice locale, a numărului de posturi şi reducerea cheltuielilor la instituţiile şi autorităţile publice
din subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea Guvernului ori a ministerelor, precum şi a
reglementărilor legislative cu privire la salarizarea şi motivarea personalului angajat, instituţiile
publice au fost restricţionate în privinţa recrutării personalului şi a motivării din punct de vedere al
salarizării, activitatea acestora fiind îngreunată.
Mişcările de personal au avut ca scop o mai bună organizare a activităţii tuturor
instituţiilor publice aflate în subordinea Consiliului Local Sector ….., o creştere a calităţii serviciilor
publice prin reechilibrarea distribuirii forţei de muncă existente, angajate în sectorul public local şi
susţinerea în acest fel a personalului în ducerea la îndeplinire a obligaţiilor ce-i revin, finalitatea
constand într-o mai bună organizare a activităţii tuturor instituţiilor publice aflate în subordinea
Consiliului Local Sector ….., precum şi în creşterea calităţii serviciilor publice prin motivarea
financiară a salariaţilor şi evitarea migrării acestora către sectorul privat.
Operaţiunile juridice menţionate au avut scopul de a reorganiza activitatea instituţiilor
publice aflate în subordinea Consiliului Local Sector …., fiind de notorietate faptul că nu există
personal suficient angajat în cadrul acestor instituţii. Prin urmare, s-a urmărit reorganizarea
activităţii instituţiilor publice aflate în subordinea Consiliului Local Sector ….., precum si
reechilibrarea distribuirii forţei de muncă existente, angajate în sectorul public local şi susţinerea în
acest fel a personalului în aducerea la îndeplinire a obligaţiilor ce-i revin.
Faptul că expertul VM a precizat în răspunsul la nota de relaţii că a întocmit adresele
menţionate la solicitarea şefilor ierarhici superiori cu respectarea prevederilor legale în vigoare şi în
conformitate cu atribuţiile din fişa postulu, nu confirmă fictivitatea operaţiunilor de transfer,
respectiv detaşare, ci doar faptul că puterea decizională aparţine şefilor ierarhici superiori, ceea ce
este în perfectă concordanţă cu principiul ierarhizării, aplicabil în activitatea de administraţie
publică locală.
Prin urmare, neexistând nicio abatere de la prevederile legale, nu există nici pretinsa
consecinţă economico-financiară constând în prejudiciul adus bugetului instituţiei, iar măsurile
dispuse apar ca fiind nejustificate, impunându-se înlăturarea acestora.
Curtea de Conturi, prin Departamentul de coordonare a verificării bugetelor unităţilor
administrativ-teritoriale, a respins contestaţia, cu motivarea că asemenea practici de mobilitate a
personalului trebuie eliminate, în vederea evitării creării unor situaţii discriminatorii în care
persoane din cadrul aceloraşi departamente/compartimente care desfăşoară aceleaşi activităţi, au
salarii mult diferite. [4]

579
 III. Concluzii
Împotriva hotărârii emise de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care s-a
respins total sau parţial contestaţia, se poate formula acţiune în contencios administrativ, conform
prevederilor art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. 1 din
aceeaşi lege, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine Tribunalului - Secţia de
contencios administrativ şi fiscal. În acelaşi timp, potrivit art.15 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, în
cazul în care reclamantul solicită suspendarea executării actului administrativ atacat, instanţa poate
dispune suspendarea acestuia, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei. Cererea de
suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată, până la
soluţionarea acţiunii în fond.

Referințe bibliografice
1. Regulamentul din 29 mai 2014 privind organizarea și desfășurarea
activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități
2. UAT Comuna D., jud. Ilfov
3. UAT Comuna D., jud. Ilfov
4. Curtea de Conturi a României, departamentul de coordonare a verificării bugetelor
unităţilor administrativ-teritoriale, încheierea nr. 56/09.04.2014 (nepublicată)

580
 ÎNLĂTURAREA EFECTELOR NEDEMNITĂȚII SUCCESORALE

REMOVING THE EFFECTS OF DISQUALIFICATION BY CONDUCT

Drd. HERGHELIJIU Radu
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”
raduherghelijiu@yahoo.com

Abstract (ro): Nedemnitatea succesorală este o instituție de drept succesoral

reglementată atât în sistemul de drept românesc, în sistemele de drept al unor state
membre ale Uniunii Europene, cât și în sistemele de drept al unor state terțe. Aceasta
reprezintă o sancțiune civilă deosebit de severă care determină decăderea succesibilului
din dreptul de a-l moșteni pe defunct, întrucat a săvârșit o faptă care, în condițiile legii,
îl înlătură de la moștenire. Nedemnitatea succesorală, operează atât în cazul moștenirii
legale, cât şi în cazul moștenirii testamentare, chiar dacă nedemnul a fost gratificat prin
testament de către defunct, o noutate adusă de noul Cod civil, alături de posibilitatea
iertării nedemnului, şi produce efecte doar în privinţa făptuitorului, nu şi faţă de alte
persoane chemate la moştenirea autorului succesiunii. Spre deosebire de vechiul Cod
civil, noul Cod civil reglementează două feluri de nedemnitate, respectiv, nedemnitatea
de drept si nedemnitatea judiciară. Potrivit dispozițiilor Codului civil actual, efectele
nedemnităţii succesorale, nu pot fi înlăturate prin reabilitarea nedemnului, amnistie
intervenită după condamnare, graţiere sau prin prescripţia executării pedepsei penale.
Efectele nedemnității pot fi însă înlăturate, printr-un act care să emane de la cel care
lasă moștenire, și care trebuie să fie întocmit în una dintre formele prevăzute de lege.
Deși produce efecte deosebit de importante, numai cel care lasă moştenirea este
îndreptățit în a aprecia dacă înlătură sau nu efectele acestei instituții față de făptuitor.

Cuvinte cheie: moștenire, succesibil, infractiune, nedemnitate, sancțiune, iertare.

Abstract (en): Disqualification by conduct is a successoral law institution

regulated both in the Romanian legal system and in the legal systems of some member
states of the European Union, as well as in the legal systems of third States. This is an
extremely severe civil sanction which causes the deprivation of the successor of the
right to inherit the deceased, because he/she committed an act which, under the
conditions of the law, removes him/her from the inheritance. Disqualification by
conduct operates both in the case of legal inheritance and of testamentary trust, even if
the disqualified person was gratified by the deceased through the inheritance, a novelty
brought by the new Civil Code, in addition to the possibility of forgiving the
disqualified person, and produces effects only regarding the perpetrator and not
regarding the other persons summoned to the succession. In contrast to the previous
Civil Code, the new Civil Code regulates two kinds of disqualification – the legal one
and the judicial one. According to the dispositions of the new Civil Code, the effects of
the disqualification from succession cannot be removed through the rehabilitation of the
disqualified person, by amnesty after conviction, by pardon or by prescription of the
enforcement of the criminal sentence. However, the effects of disqualification by
conduct may be removed by an act from the person leaving the inheritance, and which
must be drafted in one of the forms provided by the law. Although it produces
particularly important effects, only the person who leaves the inheritance is entitled to
decide if it removes or if it does not remove the effects of this institution on the
perpetrator.

581
 Keywords: inheritance, possible heir, offence, disqualification, sanction,
forgiveness.

I. Introducere
Nedemnitatea succesorală sau, altfel spus, nevrednicia succesorală, reprezintă o
sancțiune civilă ce intervine atunci când un succesibil săvârșește anumite fapte care, în condițiile
legii, determină înlăturarea celui ce le-a înfăptuit atât de la moștenirea legală cât și de la cea
testamentară.
Din punct de vedere istoric, nedemnitatea succesorală își are originea în dreptul roman,
făcându-se vorbire despre două instituții diferite, respectiv exheredatio și ereptorium. Exheredarea
reprezenta dispoziția prin care defunctul înlătura de la succesiune pe unul sau mai mulți dintre
succesibili. Eremptorium reprezenta o exheredare prezumată, atunci când cel despre a cărui
moștenire este vorba, ar fi putut exhereda pe un moștenitor al său, dar a decedat fără să o facă. Din
acesta instituție, se susține în literatura de specialitate, își trage originea nedemnitatea succesorală,
adică o exheredare sau dezmoștenire prezumată, care își găsea temeiul în voința presupusă a
defuntului.
În prezenta lucrare nu vom analiza instituția nedemnității succesorale în integralitatea
sa, ci vom analiza câteva aspecte privitoare la înlăturarea efectelor nedemnității succesorale, care în
opinia noastră, ridică probleme în aplicarea practică a unor texte de lege incidente. În primul rând
vom analiza modalitățile prin care pot fi înlăturate efectele nedemnității succesorale, condițiile ce
trebuie îndeplinite de actul care cuprinde o astfel de dispoziție, precum și câteva aspecte privitoare
la revocabilitatea, sau după caz, irevocabilitatea actelor juridice prin care pot fi înlăturate efectele
nedemnității. Apoi, vom supune atenției necesitatea creării la nivel național, a unui sistem care să
vină în sprijinul organelor competente cu dezbaterea procedurii succesorale, și care să țină o
evidență a persoanelor care au săvârșit anumite fapte care ar putea atrage, cu respectarea celorlalte
condiții prevăzute de lege, sancțiunea nedemnității succesorale. Sigur că crearea unui astfel de
sistem sau registru, presupune o analiză deosebit de complexă, luarea în calcul unor anumiți factori
esențiali, pentru ca acesta să fie funcțional, scopul nostru fiind cel puțin de a atrage atenția cu
privire la necesitatea unui astfel de sistem, care ar ușura din punct de vedere practic, constatarea sau
declarea nedemnității succesorale și chiar asigurarea siguranței circuitului civil cu privire la actele
încheiate de către nedemn.

II. Câteva considerații privitoare la definiția și cazurile de nedemnitate succesorală

Deşi ne-am propus să analizăm doar înlăturarea efectelor nedemnităţii succesorale,
considerăm util să facem câteva precizări privitoare la definiţia nedemnităţii succesorale şi la
cazurile de nedemnitate existente sub imperiul Codului Civil din 1864, precum şi la modificările
intervenite ca urmare a intrării în vigoare a Codului civil actual.
În doctrina de specialitate anterioară, nedemnitatea succesorală a fost definită ca fiind
decăderea de drept a moştenitorului legal din dreptul de a culege o moştenire determinată, inclusiv
rezerva la care ar fi avut dreptul din această moştenire, deoarece s-a făcut vinovat de o faptă gravă
faţă de cel care lasă moştenirea sau faţă de memoria acestuia.1 Într-o definire asemănătoare,
nedemnitatea constă în decăderea unui succesibil din dreptul de a moşteni o persoană decedată
datorită săvârşirii unor fapte grave - anume prevăzute de lege – faţă de defunct sau memoria
acestuia, cu toate că are capacitate succesorală şi vocaţie efectivă la moştenirea defunctului.2
După cum se poate observa din chiar definiţia nedemnităţii succesorale, această sancţiune
intervenea numai în cazul moştenirii legale, iar în cadrul moştenirii testamentare, aşa cum se

1
F. Deak, Tratat de drept succesoral, Ediţia a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, pp. 59-60.
2
D. Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente. Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 50.

582
preciza în doctrină, funcţia nedemnităţii era îndeplinită de instituţia înrudită a revocării judecătoreşti
a donaţiilor şi a legatelor.3
Privitor la natura juridică a nedemnităţii succesorale, nu exista unanimitate în literatura
de specialitate, formulându-se două teorii. Unii autori au susţinut faptul că nedemnitatea succesorală
reprezintă o sancţiune civilă4, iar alţii faptul că aceasta este o pedeapsă civilă5. Considerăm
întemeiată susținerea potrivit căreia nedemnitatea reprezintă o sancțiune civilă întrucât, așa cum s-a
precizat, nedemnitatea operează de drept, hotărârea prin care se constată existența faptelor având
caracter declarativ. Pentru a fi calificată drept pedeapsă civilă, ar fi fost necesar ca hotărârea
instanței să aibă caracter constitutiv cu privire la pedeapsa aplicată, așa cum se întâmplă în cazul
revocării donației pentru ingratitudine.
În ceea ce privește cazurile de nedemnitate, ne limităm a preciza că acestea au fost trei,
potrivit art. 655 din vechiul Cod civil, respectiv, „sînt nedemni de a succede și prin urmare excluși
de la succesiune: a) condamnatul pentru că a omorît sau a încercat să omoare pe defunct; b) acela
care a făcut în contra defunctului o acuzație capitală declarată de judecată calomnioasă; c)
moștenitorul major care, avînd cunoștință de omorul defunctului, nu a denunțat aceasta justiției.
Aceste cazuri nu erau, evident, suficiente, pentru că existau și alte fapte, de o gravitate
deosebită, aflate în dezacord total cu interesele celui ce lăsa moștenirea. Din acest motiv,
considerăm utilă și justă extinderea domeniului de aplicare a cazurilor de nedemnitate prin
includerea unor fapte de natură a aduce atingere ordinii publice, bunelor moravuri sau, după caz,
intereselor celui despre a cărui moștenire este vorba.
Actualul Cod civil a adus modificări semnificative în ceea ce privește instituția
nedemnității succesorale, în sensul că, pe lângă reglementarea a două tipuri de nedemnitate, și
anume nedemnitatea de drept și nedemnitatea judiciară, a fost extinsă sfera faptelor ce atrag
sancțiunea nedemnității succesorale. De asemenea, spre deosebire de vechea reglementare, în care
nu era prevăzut vreun mod de înlăturare a efectelor nedemnității succesorale, actualul Cod civil
cuprinde dispoziții care fac posibil înlăturarea efectelor nedemnității, despre care vom face vorbire
în secțiunea dedicată înlăturării efectelor nedemnității.
După cum am precizat, noul Cod civil reglementează două feluri de nedemnitate,
respectiv, nedemnitatea de drept, prevăzută în art. 958 și nedemnitatea judiciară prevăzută în art.
959.
Raportat la dispozițiile actualului Cod civil, în literatura de specialitate, nedemnitatea
succesorală este definită ca fiind decăderea moștenitorului, legal sau testamentar, din dreptul de a
culege o moștenire determinată, inclusiv din dreptul de a culege rezerva la care ar fi fost îndrituit
din această moștenire, deoarece s-a făcut vinovat de o faptă gravă față de cel care lasă moștenirea
sau față de un succesibil al acestuia.6 După cum se observă din chiar definiția dată în literatura de
specialitate, nedemnitatea succesorală operează atât în cazul moștenirii legale cât și în cazul
moștenirii testamentare,7 spre deosebire de vechea reglementare în care efectele nedemnității se
regăseau doar în cazul moștenirii legale.
În ceea ce privește natura juridică a nedemnității succesorale, sub imperiul noului Cod
civil, se mențin cele două teorii, potrivit cărora nedemnitatea este privită fie ca o sancțiune civilă,
fie ca o pedeapsă civilă.8 Considerăm, așa cum am precizat anterior, pentru argumentele aduse,
faptul că nedemnitatea succesorală își păstrează natura juridică a unei sancțiuni civile.

3
M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul Republicii Socialiste România, Ed. Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti 1966, p. 73.
4
F. Deak, op. cit., p. 60.
5
M. Eliescu, op.cit. p. 73, D. Chirică, op.cit. p. 50.
6
F. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral, Moștenirea legală, Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p.
95.
7
Absența nedemnității succesorale ca o condiție a exstenței dreptului de opțiune succesorală a se vedea D. Negrilă,
Dreptul de opțiune succesorală. Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 145 și urm.
8
În literatura de specialitate anterioară majoritatea autorilor au calificat nedemnitatea succesorală ca fiind o pedeapsă
civilă, teorie menținută și în prezent de unii autori. În acest sens a se vedea I. Genoiu, Dreptul la moștenire în noul Cod
civil, Ed. C.H.Beck, București, 2012, p. 48. B. Pătrașcu, I. Genoiu, Noul Cod civil. Studii și comentarii, Ed. Universul

583
 Declarația de înlăturare a efectelor nedemnității
După cum am precizat anterior, actualul Cod civil aduce câteva modificări instituției
nedemnității succesorale, printre care și posibilitatea ca cel despre a cărui moștenire este vorba să
înlăture efectele nedemnității prin intermediul unei declarații exprese de înlăturare a efectelor
nedemnității, cuprinsă într-un act încheiat cu respectarea unei anumite forme și a unor condiții
expres prevăzute de lege.
Sediul materiei îl regăsim în art. 961 C. civ., care sub marginala „ Înlăturarea efectelor
nedemnității” prevede faptul că „efectele nedemnităţii de drept sau judiciare pot fi înlăturate
expres prin testament sau printr-un act autentic notarial de către cel care lasă moştenirea. Fără o
declaraţie expresă, nu constituie înlăturare a efectelor nedemnităţii legatul lăsat nedemnului după
săvârşirea faptei care atrage nedemnitatea”. Textul menționat prevede modalitățile prin
intermediul cărora pot fi înlăturate efectele nedemnității, în mod limitativ, respectiv prin testament
sau act autentic notarial. Rezultă astfel că,o iertare a nedemnului care nu îndeplinește condițiile
prevăzute de lege, respectiv nu este cuprinsă într-un testament sau într-un act autentic notarial, va fi
considerată nulă, și prin urmare nu va produce niciun efect în privința nedemnității succesorale.
Vom analiza în mod separat actele care pot cuprinde dispoziția de iertare a nedemnului,
întrucât considerăm ca există câteva aspecte ce necesită o atenție anume, ridicând câteva probleme
din punct de vedere practic.
Într-o primă ipoteză, prevăzută de art. 961 alin. (1) Cod civil, efectele nedemnității pot
fi înlăturate prin testament. Textul de lege nu distinge, fapt pentru care tragem concluzia că o astfel
de dispoziție de iertare a nedemnului poate fi cuprinsă atât într-un testament olograf cât și într-un
testament autentic. Mai mult, dispoziţia de iertare a nedemnului poate fi cuprinsă şi într-un
testament privilegiat, întrucât legiuitorul nu condiționează cuprinsul testamentului, în funcţie de
categoria din care face parte, respectiv testamente ordinare sau privilegiate.9 Între diferitele feluri
de testamente nu există ierarhizare, ele au o valoare juridică egală, expresie a principiului
echivalenţei formelor testamentare.10
Indiferent de actul în care este cuprinsă declarația de înlăturare a efectelor
nedemnității,în primul rând se cere ca manifestarea de voinţă a celui care lasă moştenirea să fie
expresă. Nu se va admite prin urmare vreo declarație care are un conținut îndoielnic, cu exprimări
neclare sau echivoce. De asemenea, dispozițiile legale vin cu o precizare: "fără o declaraţie expresă,
nu constituie înlăturare a efectelor nedemnităţii legatul lăsat nedemnului după săvărşirea faptei care
atrage nedemnitatea", fiind scoasă în evidență necesitate unei declarații exprese. Prin urmare, în
cazul în care o persoana lasă un testament prin care este instituit drept legatar o persoana care a
săvârşit, anterior întocmirii testamentului, fapte de natură să atragă nedemnitatea, legatul respectiv
nu va fi prezumat drept iertare a nedemnului, neputând fi luat în considerare ca temei al atribuirii
patrimoniului succesoral. Lipsa menţiunii exprese va atrage nulitatea absolută a actului de iertare a
nedemnului, nefiind posibilă decât refacerea acestuia în condiţiile legii.
În ceea ce privește momentul în care se poate realiza o înlăturare a efectelor
nedemnității, precizăm că aceasta poate fi făcută numai după săvârșirea faptei ce ar putea atrage
sancțiunea nedemnității succesorale. Va fi considerat nul absolut actul prin care se încearcă o
înlăturare a efectelor nedemnității anterior săvârșirii faptei ce ar putea constituie caz de
nedemnitate. Aceeași este soluția și în cazul în care actul de iertare a nedemnului este datat ca fiind
ulterior deschiderii moștenirii, întrucât acest act este evident un act fals, cu excepția cazului în care

Juridic, București, 2013. Pentru teoria conform căreia nedemnitatea este o sancțiune civilă în actuala reglementare a se
vedea și V. Stoica, L. Dragu, Moștenirea legală în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 54, D.
Dunca, D. Negrilă, Drept civil. Moșteniri și liberalități, Ed. Notarom, București, 2014, p. 55., D. Vaduvă, Mostenirea
legala. Liberalitatile, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2012, p. 22, L. Stanciulescu, Curs de drept civil. Succesiuni, Ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2012, p. 35.
9
Cu excepția testamentelor sumelor și valorilor depozitate (art. 1049 C.civ.) care nu pot avea ca obiect decât sume de
bani, valori sau alte titluri de valoare ținute în cadrul unor instituții specializate. A se vedea în acest sens art. 1 din OMJ
nr. 1903/2011 privind condițiile de formă necesare pentru valabilitatea dispozițiilor testamentare privind sumele de
bani, valorile sau titlurile de valoare depuse de clienții instituțiilor de credit.
10
D. C. Florescu, Dreptul succesoral în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 80.

584
se constată datarea eronată a acestuia de către dispunător. O atenție deosebită ar trebuie acordată
actului de iertare a nedemnului, în cazul nedemnității care ar interveni ca urmare a săvârșirii unei
infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe cel ce lasă moștenirea, întrucât nu arfi posibilă înlăturarea
efectelor nedemnității în cazul săvârșirii infracțiunii de omor cu intenție, în forma consumată, care a
avut drept efect suprimarea vieții în mod instantaneu. Un astfel de act prezentat ar putea fi fals, dacă
între acțiunea cauză a decesului și deces nu a existat un interval de timp care să facă posibil
întocmirea lui, cum ar fi cazul unui testament olograf întocmit imediat după săvârșirea faptei și
anterior decesului.
Pentru ca dispoziţia de iertare a nedemnului să-şi producă efectele juridice, este necesar
ca testamentul în care este cuprinsă să nu fie afectat de vreo cauză de nulitate. Astfel, spre exemplu,
dacă testamentul este nul pentru vicii de formă, cum ar fi lipsa semnăturii sau a datei în cazul
testamentului olograf, dispoziţia de iertare a nedemnului nu-şi va produce efectele. Există totuși
posibilitatea aplicării principiului conversiunii formei testamentare. În acest sens, art. 1050 C. Civ.
prevede că ,,un testament nul din cauza unui viciu de formă produce efecte dacă îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară. În literatura de specialitate sunt date
drept exemplu de conversiune cazul testamentelor autentice sau a celor privilegiate, nule pentru
nerespectarea condiţiilor de formă, darcare rămân valabile ca testamente olografe dacă sunt scrise
datate şi semnate de către testator.11 Exemplul dat, însă,nu pare a fi cel mai potrivit, cel puțin în
ceea ce privește testamentul autentic, întrucât, în opinia noastră, o atare conversiune nu este posibilă
din mai multe puncte de vedere. În primul rând, autentificarea testamentului se face cu respectarea
dipozițiilor art. 1044 C.civ. și a dispozițiilor legii 36/1995 a notarilor publici și a activității
notariale. Potrivit art. 93 alin. (8) din legea 36/1995 „după tehnoredactarea testamentului, acesta va
fi citit de către notarul public şi, la cererea testatorului, i se va da spre citire şi acestuia”, fapt pentru
care considerăm că nu vom regăsi vreun testament autentic care să fie scris în întregime, datat și
semnat de către testator, întrucât procedura autentificării, în sistemul nostru de drept actual,
presupune implicit și tehnoredactare conținutului acestuia de către notarul public. Sigur, prezintă
importanță și dispozițiile art. 93 alin. (12) care stipulează faptul că „cererea testatorului și
testamentul prezentat de acesta, dacă este cazul, se vor reține la dosarul autentificării”, însă aceasta
nu trebuie să creeze o confuzie între actele ce stau la baza autentificării cu însuși actul autentic. În
fine, dacă cererea adresată notarului cuprinde conținutul testamentului, respectiv, acesta este scris în
întregime, datat și semnat de către testator, sau testamentul care a fost prezentat notarului public
spre tehnoredactare și atașat cererii de autentificare îndeplinește condițiile testamentului olograf, iar
eventual, s-a constatat nulitatea testamentului autentificat de către notarul public, acestea vor fi
luate în calcul ca testamente olografe prin simplu fapt al existenței lor, iar nu ca umare a
conversiunii formei testamentare.12
O altă reglementare importantă o constituie prevederile art. 1049 C.civ., cu marginala
„Testamentul sumelor şi valorilor depozitate”, și care are următorul conținut ,,dispoziţiile
testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse la instituţii
specializate sunt valabile cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute de legile speciale aplicabile
acestor instituţii”. Urmare acestui text, apare totuşi întrebarea dacă în cadrul unui astfel de
testament am putea regăsi o dispozitie de iertare a nedemnului. Art. 1049 C. Civ., face trimitere la
legile speciale aplicabile acestor instituţii, fapt pentru care devin incidente și dispoziţiile Ordinul
nr. 1903/2011 privind condițiile de formă necesare pentru valabilitatea dispozițiilor testamentare
privind sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse de clienții instituțiilor de credit. În
acest sens, art. 1 alin. 1 din Ordinul 1903/2011 prevede faptul că ,, deponentul unor sume de bani,
valori sau titluri de valoare la o instituție de credit poate dispune de acestea, pentru cauza de moarte,

11
D. C. Florescu, op.cit., p. 80.
12
Pentru detalii privitoare la procedura autentificării, a se vedea I. Popa, A. A. Moise, Drept notarial. Organizarea
activității. Statutul notarului. Proceduri notariale., Ed. Universul Juridic, București 2013, pp. 186-227., V. M. Ciobanu,
T. C. Briciu, C. C. Dinu, Drept procesual civil. Drept execuțional civil. Arbitraj. Drept Notarial, Ed. Național,
București, 2013, pp. 655-660., C. N. Bărbieru, C. Macovei, Repere ale activității biroului notarial, Ed. Universul
Juridic, București, 2011,135-149.

585
printr-o dispoziție testamentară cuprinsă în cadrul convenției încheiate cu instituția de credit”.
Răspunsul la întrebare însă ne este dat de alin. (2) al aceluiași articol, care are următorul conţinut
,,dispoziția testamentară întocmită în condițiile arătate la alin. (1) poate avea ca obiect numai
sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse de testator la acea instituție de credit.
Aşadar, după cum rezultă din cuprinsul alin. (2), obiectul unei astfel de dispoziţii îl poate constitui
doar sumele de bani, valori sau titlurile de valoare depuse de testator la acea instituţie. Deşi ar părea
imposibil, întrucât cuprinsul dispoziției testamentare încorporate în convenția încheiată cu instituția
de credit este prevăzut în Anexa Ordinului menţionat anterior și constituie un formular tipic, dacă
totuşi în mod eronat a fost introdusă şi o dispoziţie de iertare a nedemnului13 şi sunt îndeplinite şi
celelalte condiţii ale testamentului olograf, considerăm că nimic nu s-ar opune să considerăm
valabilă dispoziţia respectivă, regula fiind însă că un astfel de testament nu ar putea cuprinde o
declarație de iertare a nedemnului, întrucât art. 1 alin. (2) stabilește în mod clar obiectul unui astfel
de testament.14
Declarația de înlăturare a efectelor nedemnității succesorale poate fi cuprinsă, după cum
am menționat, și în cuprinsul unui testament privilegiat, indiferent de împrejurarea care determină
întocmirea unui astfel de testament, și care va produce efectele prevăzute de lege, în acest sens,
devenind aplicabile dispozițiile art. 1047 și ale art. 1048 C. civ. care reglementează împrejurările în
care pot fi întocmite testamentele privilegiate, condițiile ce se cer a fi respectate pentru valabilitatea
lor, precum și caducitatea acestora.
În cazul testamentului făcut de un cetățean român în străinătate, devin aplicabile
dispozițiile art. 2635 C.civ. care reglementează legea aplicabilă formei testamentului. Și în acest
caz, dacă un cetățean român își întocmește un testament în străinătate, acesta va putea cuprinde o
declarație de înlăturare a efectelor nedemnității, cu condiția ca testamentul să respecte condițiile de
valabilitate, raportat la una dintre legile aplicabile.
Conform dispozițiilor art. 961 C. civ., declarația de înlăturare a efectelor nedemnității
poate fi cuprinsă și într-un act autentic notarial. La o analiză a dispozițiilor legale aplicabile, vom
observa că nu există o denumire specială și specifică a actului autentic notarial care ar cuprinde
declarația de iertare a nedemnului. Actul autentic notarial ar putea avea denumirea de „Declarație”,
„Act de iertare a nedemnului”, ”Dispoziție de iertare a nedemnului”, „Act de înlăturare a efectelor
nedemnității” etc. notarul public fiind îndreptățit să aleagă demunirea pe care o consideră
corespunzătoare. După cum rezultă din dispozițiile art. 961 - „printr-un act autentic notarial” -
rezultă clar că actul care ar cuprinde declarația de înlăturare a efectelor nedemnității trebuie să fie
autentic, respectiv să se fi parcurs procedura de autentificare prevăzută de legea nr. 36/1995. Este
inadmisibil ca o astfel de declarație să fie supusă procedurii de legalizare a semnăturii, de dare de
dată certă, de certificarea unor fapte etc., întrucât ar atrage nulitatea absolută a actului și chiar
răspunderea notarului public care a supus actul unei astfel de proceduri.
Am precizat anterior că înlăturarea efectelor nedemnității prin act autentic notarial
ridică câteva probleme din punct de vedere practic. Avem în vedere în acest sens faptul că nu există
o dispoziție legală care să stabilească natura juridică a unui astfel de act sub aspectul revocabilității
sau irevocabilității sale. Unul dintre principiile care guvernează efectele actului juridic este
principiul irevocabilității acestuia. Prin irevocabilitatea actului juridic civil, indiferent că este privit
ca o consecință a principiului forței obligatorii sau ca un principiu de sine stătător, guvernând
efectele actului juridic, înțelegem faptul că actului juridic bilateral sau plurilateral nu i se poate pune
capăt prin voința uneia dintre părți, iar actului juridic unilateral nu i se poate pune capăt prin
manifestarea de voință, în acest sens contrar, din partea autorului acestuia.15 Având în vedere faptul
că irevocabilitatea actului juridic civil constituie regulă, excepțiile sunt de strictă înterpretare și sunt
prevăzute în mod expres. În acest sens, cu titlu de exemplu, facem referire la art. 1034 C. civ. care

13
De exemplu, având următoarea formă: ” las lui X toate sumele de bani existente în contul curent…….., instituindu-l
legatar cu titlu particular și iertându-l prin aceasta pentru faptele de natură a-i atrage nedemnitatea succesorală pe
care le-a săvârșit”
14
Pentru opinia contrară a se vedea F. Deak, R. Popescu, op. cit., p. 130.
15
G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 216.

586
prevede revocabilitatea testamentului, dispozițiile art. 1123 C. civ. care prevăd revocarea renunțării
la moștenire, art. 1329 C. civ. privitor la revocarea promisiunii publice de recompensă ș.a.. Rezultă
că, atunci când legiuitorul a dorit să înlăture aplicarea principiului irevocabilității, a instituit în
acest sens o excepție, reglementând-o în mod expres. În ceea ce privește natura juridică actului
autentic notarial de înlăturare a efectelor nedemnității, legiuitorul nu a instituit o excepție, ceea ce
ne-ar duce la concluzia că ar trebui dat curs principiului irevocabilității, lucru care ne pare
inadmisibil din mai multe puncte de vedere. În primul rând, așa cum am precizat, înlăturarea
efectelor nedemnității se poate realiza prin testament, iar raportat la dispozițiile art. 1034 C. civ.
„testamentul este actul unilateral, personal și revocabil...”.În mod neechivoc, rezultă că testatorul,
ori de câte ori dorește, își poate modifica dispozițiile de ultimă voință, chiar și atunci când, printre
ele, s-ar afla și o dispoziție de înlăturare a efectelor nedemnității16. Or, în opinia noastră, nu se
poate condiționa caracterul revocabil sau irevocabil al unei dispoziții de instrumentul juridic care îl
cuprinde. Altfel spus, nu considerăm că este corect și în conformitate cu interesele dispunătorului
ca, atunci când dorește să înlăture efectele nedemnității printr-un testament , să poată reveni asupra
deciziei sale, iar dacă face acest lucru printr-un act autentic notarial, să fie obligat să o mențină,
neputând reveni asupra ei. În definitiv, demnitatea succesorală este o condiție pentru deținerea
calității de moștenitor. Această calitate, ca și condițiile dobândirii sale, se discută și se iau în
considerare numai după decesul celui care lasă moștenirea. Înaintea acestui moment, orice este
posibil, inclusiv iertarea și, de ce nu, retractarea acestei iertări. Caracterul revocabil sau irevocabil al
actului de înlăturare a afectelor nedemnității trebuie să fie apreciat nu doar prin prisma principiilor
dreptului civil, în general, ci și prin prisma dreptului succesoral – ca parte a dreptului civil –care are
reguli speciale și o individualitate proprie.
Calificarea actului autentic notarial ca revocabil sau irevocabil, are deosebite consecințe
practice. În primul rând, există posibilitatea ca dispunătorul să îl ierte pe nedemn, iar ulterior
nedemnul să săvârșească alte fapte, care nu ar constitui vreun caz de nedemnitate, dar care l-
arsensibiliza profund pe dispunător și l-ar determina să regrete decizia pe care a luat-o, dorind să o
modifice. Riscurile există și în ceea ce-l privește pe notarul public. Astfel, dacă notarul public nu ar
da curs principiului irevocabilității și ar autentifica ulterior o declarație de revocare a actului
autentic de înlăturare a efectelor nedemnității, există posibilitatea ca însuși nedemnul să atace acest
din urmă act, pe motiv că actul inițial ar avea caracter irevocabil. Dacă instanța de judecată ar da
curs principiului irevocabilității, lucru care nu ar putea fi exclus, s-ar desființa actul de revocare și s-
ar putea ajunge chiar la răspunderea notarului public. Or, nu considerăm că acesta ar fi fost scopul
urmărit de legiuitor atunci când a regelementat înlăturarea efectelor nedemnității. Un alt efect
nedorit ar fi acela că notarii publici ar putea evita instrumentarea unui astfel de act, pentru a înlătura
riscurile atragerii răspunderii materiale, disciplinare sau chiar penale. Rezultatul ar fi că practica
notarială s-ar îndrepta exclusiv către cuprinderea declarației de iertare a nedemnului într-un
testament, act ce nu ar mai implica niciun risc și nicio controversă.
Considerăm că este necesară intervenția legiutorului și de lege ferenda să se
reglementeze caracterul revocabil sau irevocabil al unui astfel de act, sau după caz, să se promoveze
un recurs în interesul legii în care instanța supremă să stabilescă natura juridică a actului autentic
notarial de înlăturare a efectelor nedemnității, sigur dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții
prevăzute de Codul de procedură civilă.
Potrivit art. 95 din legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil,
înlăturarea efectelor nedemnității prin testament autentic sau printr-un act autentic notarial este
supusă înscrierii în Registrul național notarial prevăzut la art. 1.046 din Codul civil. În același sens,
art. 230 din Regulamentul de punere în aplicare a legii nr. 36/1995, prevede faptul că „după
autentificarea testamentelor, a contractelor de donație și a revocării acestora, notarul public are
obligația de a proceda, de îndată, la înscrierea actelor în RNNEL”.17
Considerăm util să facem și câteva precizări privitoare la constatarea sau, după caz,
declararea nedemnității, sediul materiei constituindu-l art. 958-959 C. civ.. În acest sens art. 958

16
Există și excepții, cum ar fi recunoașterea unui copil, care este irevocabilă.
17
Registrul Național Notarial de Evidență a Liberalităților

587
alin. (3) C. civ. prevede că nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei
persoane interesate sau din oficiu de către instanţa de judecată ori de către notarul public, pe baza
hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea. În ceea ce privește nedemnitatea judiciară, art.
959 alin (2) și (3), are următorul conținut: (2) sub sancţiunea decăderii, orice succesibil poate cere
instanţei judecătoreşti să declare nedemnitatea în termen de un an de la data deschiderii moştenirii.
Introducerea acţiunii constituie un act de acceptare tacită a moştenirii de către succesibilul
reclamant.(3) Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la alin. (1) lit. a) se pronunţă
ulterior datei deschiderii moştenirii, termenul de un an se calculează de la data rămânerii definitive
a hotărârii de condamnare. Textele de lege reglementează atât termenul în care se poate cere
constatarea sau, după caz, declararea nedemnității, precum și organul competent să o constate.
Câteva precizări sunt necesare, întrucât există câteva dificultăți practice în ceea ce privește aplicarea
acestor dispoziții. Din textele enunțate rezultă că declararea nedemnității sau, după caz, constatarea
nedemnității, se face în baza unei hotărâri judecătorești de condamnare18, iar problema constă în
aceea că, în anumite situații este destul de greu să cunoști existența unor hotărâri judecătorești de
condamnare pentru faptele ce constituie cazuri de nedemnitate. Exista posibilitate ca, uneori,
nedemnul să fie unicul moștenitor, creându-se astfel alternativa ca acesta să nu dea în vileag faptul
că a fost condamnat penal pentru o faptă ce constituie caz de nedemnitate; ori, este posibil,
camoștenitorii care au cunoștință despre o astfel de condamnare să nu o pună în discuție în fața
organului competent cu dezbaterea procedurii succesorale; există, de asemenea, posibilitatea că cei
care vin la moștenire împreună cu nedemnul să nu aibă cunoștință despre o astfel de condamnare pe
motiv că sunt stabiliți într-un alt stat etc. Sigur că atât nedemnul și ceilalți moștenitori vor da
anumite declarații fiind atenționați cu privire la consecințele unor declarații false, însă acest lucru
nu consituie o garanție în ceea ce privește dezbaterea corectă a procedurii succesorale. În acest sens,
suntem de părere că pentru a veni în sprijinul organelor competente cu dezbaterea procedurii
succesorale, respectiv notarul public și instanțele judecătorești, este necesară crearea unui registru
electronic la nivel național, indiferent de denumirea acestuia – registru național al nedemnilor
succesorali sau al nedemnității succesorale – tocmai ca să nu fie posibilă vreo omisiune din parte
acestor organe. Un astfel de registru ar presupune în esență, comunicarea hotărârilor judecătorești
definitive de condamnare pentru fapte ce constituie cazuri de nedemnitate succesorală către acest
registru, pentru a fi verificate de către notarul public sau instanța de judecată sesizată cu dezbaterea
procedurii succesorale. În acest registru ar trebuie înregistrate toate condamnările pentru faptele ce
constituie cazuri de nedemnitate, indiferent de calitatea dintre condamnat și victima infracțiunii,
întrucât acestea uneori ar putea fi rude și ar fi încidente cazurile de nedemnitate de drept, alteori ar
putea să nu aibă vreo relație de rudenie sau afinitate, însă poate fi vorba despre o moștenire
testamentară. Spre exemplu, cu ocazia dezbaterii succesiunii, notarul public sau instanța de judecată
verifică registrul și constată că moștenitorul X a fost condamnat pentru o infracțiune de tentativă de
omor fața de A și pentru o infracțiune de loviri și alte violențe față de B. Dacă în cauza succesorală
nu se dezbate moștenirea victimei A sau B, notarul public nu va lua în calcul condamnările
respective și va dezbate cauza succesorală luându-l în calcul și pe moștenitorul X. Dacă din registru
rezultă că victima infracțiunii a fost însuși defunctul, notarul public va lua act de existența hotărârii
și va constata nedemnitatea de drept a moștenitorului X, sau dacă este un caz de nedemnitate
judiciară le va pune în vedere celorlalți moștenitor ca au dreptul, dacă sunt îndeplinite și celelalte
condiții prevăzute de lege, să se adreseze instanței competente pentru declararea nedemnității.
Crearea unui astfel de registru ar presupune un efort în plus din parte instanțelor
judecătorești, totuși, având în vedere necesitatea unui astfel de registru și interesele ce necesită a fi
protejate, comunicare unei copii de pe o hotărâre de condamnare, nu ar fi susceptibilă de a îngreuna
activitatea acestor organe. Ne-am limitat în a contura necesitate unui astfel de registru, întrucât o
cercetare amanunțită ar fi posibilă doar prin intemediul unui studiu care ar avea în concret un astfel
de obiect, pentru a fi luați în calcul mai mulți factori esențiali pentru ca un asfel de registru să
funcționeze în mod corespunzător.

Avem în vedere în acest sens cazurile de nedemnitate de drept prevăzute de art. 958 și cel de nedemnitate judiciară
18

prevăzut de art. 959 alin. (1) lit. a.

588
 Concluzii
Indiferent de felul moștenirii, pentru ca o persoană să poată moşteni, în general, trebuie
să îndeplinească două condiţii pozitive - capacitatea de a moşteni şi vocaţia la moştenire - precum
şi o condiţie negativă - să nu fie nedemnă de a moșteni. Din acest motiv, nedemnitatea succesorală a
fost și rămâne o instituție de drept succesoral, cu un deosebit impact în ceea ce privește
devoluțiunea succesorală legală sau testamentară.
Cod civil actual a adus modificări semnificative în ceea ce privește instituția
nedemnității succesorale, în sensul că, pe lângă reglementarea a două tipuri de nedemnitate, și
anume nedemnitatea de drept și nedemnitatea judiciară, a fost extinsă sfera faptelor ce atrag
sancțiunea nedemnității succesorale, fapt pentru careconsiderăm utilă și justă extinderea
domeniului de aplicare a cazurilor de nedemnitate prin includerea unor fapte de natură a aduce
atingere ordinii publice, bunelor moravuri sau, după caz, intereselor celui despre a cărui moștenire
este vorba.O altă noutate o constituie posibilitatea înlăturării efectelor nedemnității succesorale.
Această modificare scoate în vileag faptul că legiuitorul a dat în mod prioritar importanță voinței
celui despre a cărui moștenire este vorba, numai el fiind îndreptățit în a aprecia dacă înlătură sau nu
efectele acestei instituții față de făptuitor.
În prezenta lucrare ne-am propus să scoatem în evidență câteva aspecte, care în opinia
noastră, creează dificultăți în aplicarea practică a textelor de lege privitoare la nedemnitatea
succesorală. De asemenea, după cum am precizat, este necesară intervenția legiuitorului sau a
instanței supreme, pentru a clarifica natura juridică a actului autentic notarial care ar cuprinde o
dispoziție de înlăturare a efectelor nedemnității, sub aspectul revocabilității sau irevocabilității sale.
Calificarea este necesară întrucât are consecințe practice deosebite, atât în ceea ce-i privește pe
notarii publici, cât și față de interesele celui despre a cărui moștenire este vorba.
Un alt aspect analizatîn cuprinsul lucrării îl reprezintă necesitatea creării la nivel
național a unui registru al nedemnității succesorale, care să vină în ajutorul organelor competente
cu dezbaterea procedurii succesorale. Argumentele aduse în sprijinul acestei propuneri, sperăm că
au fost temeinice și convingătoare în ceea ce privește utilitatea practică a unui astfel de registru.
Având în vedere faptul că actualul Cod civil este în vigoare de o perioadă scurtă de timp, este
necesar și oportun să se facă modificările necesare pentru ca acesta să se aplice o perioadă cât mai
îndelungată de timp, astfel încât să facă față realităților sociale aflate într-o continuă evoluție.

Referințe bibliografice
1. C. N. Bărbieru, C. Macovei, Repere ale activității biroului notarial, Ed. Universul
Juridic, București, 2011
2. G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu,
București, 2012
3. C. N. Bărbieru, C. Macovei, Repere ale activității biroului notarial, Ed. Universul
Juridic, București
4. M. Ciobanu, T. C. Briciu, C. C. Dinu, Drept procesual civil. Drept execuțional civil.
Arbitraj. Drept Notarial, Ed. Național, București, 2013
5. D. Chiric, Drept civil. Succesiuni şi testamente. Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003
6. D. Francisk, Tratat de drept succesoral, Ediţia a II-a, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2002
7. D. Francisk, R. Popescu, Tratat de drept succesoral, Moștenirea legală, Vol. I, Ed.
Universul Juridic, București, 2013
8. M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul Republicii Socialiste România,
Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti 1966
9. D. C. Florescu, Dreptul succesoral în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2013
10. I. Genoiu, Dreptul la moștenire în noul Cod civil, Ed. C.H.Beck, București, 2012

589
 11. D. Negrilă, D. Dunca, Drept civil. Moșteniri și liberalități, Ed. Notarom, București,
2014
12. D. Negrilă, Dreptul de opțiune succesorală. Ed. Universul Juridic, București, 2014
13. B. Pătrașcu, I. Genoiu, Noul Cod civil. Studii și comentarii, Ed. Universul Juridic,
București, 2013
14. I. Popa, A. A. Moise, Drept notarial. Organizarea activității. Statutul notarului.
Proceduri notariale, Ed. Universul Juridic, București 2013
15. L. Stănciulescu, Curs de drept civil. Succesiuni, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2012
16. V. Stoica, L. Dragu, Moștenirea legală în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic,
București, 2012
17. I. Turculeanu, Drept civil. Constracte speciale si succesiuni, Ed. Sitech, Craiova,
1998
18. D. Vaduvă, Mostenirea legala. Liberalitatile, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2012
19. P. Trușcă, A. M. Trușcă, Drept civil. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
București, 2012

590
 CERTIFICATUL EUROPEAN DE MOȘTENITOR

THE EUROPEAN CERTIFICATE OF INHERITOR

Drd. IORDACHE Ionuț
Academia de Politie ,,Alexandru Ioan Cuza”
iordache.john@yahoo.com

Abstract (ro): Acest articol abordează legislația la nivelul Uniunii Europene în

materia moștenirii, propunându-și să analizeze scopul și rolul certificatului de
moștenitor. La nivelul Uniunii Europene, anual, se dezbat peste 450.000 de dosare
succesorale internaționale. În acest context preocuparea practicienilor și a teoreticienilor
dreptului este justificată în sensul identificării situațiilor confuze și diferit interpretate și
identificării unor soluții transparente și facile pentru toți cetățenii comunitari, la aceste
probleme. Având în vedere faptul că Europa nu cunoaște un regim succesoral uniform,
fiecare stat membru cunoscând propria codificare în materie succesorală, certificatul de
moștenitor este un document prin care se poate face dovada calității de moștenitor
(legal sau testamentar) dar și a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce fac parte din
masa succesorală. Scopul principal al acestui regulament este de a forma o certitudine
juridică moștenitorilor cu succesiuni internaționale, evitându-se astfel hotărârile
contradictorii date de către instanțe dintre două sau mai multe state membre. Trebuie
menționat faptul că totuși regulamentul nu rezolvă toate problemele ce țin de
dobândirea valabilă, ci doar pe cele legate de contractarea cu persoana desemnată în
certificat. Raritatea cu care se întâlnește certificatul european de moștenitor se datorează
faptului că acest document este recent apărut, reprezentând o inovație majoră în dreptul
european al moștenirii ce facilitează rezolvarea eficientă și rapidă a problemelor
succesorale.

Cuvinte cheie: moștenire, legislație, Uniunea Europeană, certificat, succesiune.

Abstract (en): This article discusses the legislation at European Union level in
inheritance intending to analyze the purpose and role of the certificate of inheritance. At
European Union level, on an annual basis, over 450,000 international cases of
succession are debated. In this context the concern of the law practitioners and theorists
in confusing situations and purposes of identifying different interpreted and finding
solutions that are transparent and easy for all citizens in the community to these
problems is justified. Considering the fact that Europe has no inheritance rules, each
Member State having its own coding in matters of inheritance, the inheritance
certificate is a document which gives proof of inheritance (legal or testamentary), but
also to ownership of assets that are part of the inheritance. The main aim of this
regulation is to achieve legal certainty to heirs with international successions, avoiding
such conflicting decisions given by the courts of two or more Member States. It must be
mentioned that the regulation does not solve all the problems related to valid
inheritance, but only those related to contracting with the person designated in the
certificate. The rarity with which the European certificate of inheritance is met is due to
the fact that this document is recently appeared, representing a major innovation in
European law of inheritance, which facilitates the efficient resolution of problems of
inheritance.

Keywords: heritage, legislation, the European Union, certificate, succession.

591
 I. CONSIDERAȚII GENERALE
Europa nu cunoaște un regim succesoral uniform, fiecare stat membru cunoscând
propria codificare în materie succesorală, care reflectă specificul tradițiilor existente și
particularitățile evoluției istorice din fiecare țară.
Certificatul de moștenitor este un document prin care se poate face dovada calității de
moștenitor (legal sau testamentar) dar și a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce fac parte din
masa succesorală. În Romania și alte state certificatul de moștenitor se eliberează de către notarul
public și cuprinde constatări referitoare la patrimoniul succesoral, numărul și calitatea
moștenitorilor și cotele ce le revin din acest patrimoniu, precum și alte mențiuni prevăzute de lege.
Certificatul de moștenitor mai poate fi emis si sub forma unei încheieri judecătorești de către
judecătoriile naționale, în cazurile în care succesibilii nu se înțeleg asupra transmiterii moștenirii.
La nivelul Uniunii Europene legislativul european a avut ca obiectprintre altele,
identificarea și soluționarea problemelor prin care să clarifice toate elementele de procedură în
materia moștenirii cu toate elementele de extranietate.Conform unor statistici oficiale, sunt peste 13
milioane ce cetățeni care locuiesc efectiv într-o altă țară decat cea în care s-au născut, și dacă se
adaugă la aceștia cei 21 de milioane de cetățeni din afara spațiului comunitar, care locuiesc în
interiorul Uniunii Europene putem vedea preocuparea și identificarea problemelor din partea
legislativului în vederea transparenței problemelor pentru cetățeni.
Pentru a înțelege scopul și rolul acestui certificat, vom cauta fundamentul certificatului
European în „Regulamentul U.E. nr. 650/2012 în materie de succesiuni privind crearea unui
certificat european de moștenitor’’1.Scopul principal al acestui regulament este de a forma o
certitudine juridică moștenitorilor cu succesiuni internaționale ,evitându-se astfel hotărârile
contradictorii date de către instanțe dintre două sau mai multe state membre.Practic, vorbim despre
o simplificare a procedurilor de dezbatere a moștenirilor.Acest certificat este aplicabil tuturor țărilor
membre U.E. cu excepțiaRegatului Unit, a Irlandei și a Danemarcei, care au ales să aplice legislația
națională a succesiunilor internaționale.

I.1. Sediul materiei

Moștenirea este reglementată de Codul Civil în Cartea a-VI-a , Titlul I, Capitolul I, prin
articolele 953-1163 și reprezintă practica legală și socială de transmitere a proprietăților, titlurilor,
datoriilor, drepturiilor și obligațiilor unei persoane defuncte către moștenitorii săi legali sau
testamentari. Normele legale cu privire la transmiterea moștenirii diferă între societăți si au fost
schimbate de-a lungul timpului.
Dreptul succesoral nu se limitează doar la reguli de ordin tehnic, ci cu ajutorul
principiilor sale se stabilesc regulile devoluțiunii, transmisiunii și împărțelii moștenirii, fixând ceea
ce înseamnă rezonabilitate și etica în familie, fiind strâns legată de ideea de echitatea și moralitate.
Europa nu cunoaște un regim uniform succesoral, fiecare stat membru având propria
legislație în materie succesorală, care reflecta specificul tradițiilor existente și particularitățile
evoluției istorice din fiecare țară.
Principalele deosebiri se pot vedea în privința alcătuirii claselor de moștenitori, inclusiv
în stabilirea întinderii cotelor succesorale ce revin moștenitorilor legali, a întinderii rezervei
succesorale, poziției sotului supraviețuitor, modalitatea și momentul transmiterii patrimoniului
succesoral.

II. CONȚINUT
II.1. Caracterul opțional
Certificatul European este în special un document probatoriu ce legitimează orice
purtator al acestuia cu privire la însemnările făcute în teritoriul său.În esență el apare ca un formular
care este destinat moștenitorilor, legatarilor, executorilor testamentar sau administratorilor

1
Regulamentul U.E. nr. 650/2012, cap. VI, art. 62-73.

592
succesiunii făcând dovada calității drepturilor lor conform art. 63 din Regulament , în succesiunile
deschise începând cu data de 17 august 2015.
În situația în care acesta intră în conflict cu un certificat național, este greu de precizat
care din ele va avea întâietate, cel mai probabil lucrurile vor fi tranșate de către CJUE. De aici
putem trage concluzia că Certificatul European are un caracter opțional, așa cum este precizat și în
art.62 din Regulament (acesta poate fi folosit alături de certificate naționale de moștenitor sau alte
documente interne utilizate în scop similar).2

II.2. Autoritatea competentă

Emiterea sa este data de art.64 din regulament unde spune căcertificatul european de
moștenitor poate fi emis nu doar de autorități jurisdicționale, ci și de alte autorități care, în temeiul
legislației interne, sunt competente în materie de succesiuni 3. De aici putem trage concluzia că și
România este un stat ce se califică la emiterea sa.În cazul României , instanța competentă material
și teritorial va fi cea determinată potrivit dispozițiilor noului cod de procedură civilă deoarece
regula generală vizează doar competența internațională a instanțelor și nu cea internă.Odată ce
ultima reședință obișnuită a autorului succesiunii a fost stabilită, competenta internă a instanțelor
judecătorești va fi fixatăavând ca reper legislația internă.

II.3. Procedura de emitere a Certificatului European de Moștenire

Persoana interesată formulează o cerere în vederea obținerii certificatului alături de care
atașează documentele justificative, în copii certificate după original, cuprinzând informații cu
privire la defunct, familia acestuia sau la succesiune în sine. Odată ce au fost depuse, autoritatea
competentă va analiza documentele și informațiile primite, putând realiza anchete de verificare,
poate solicita completări de probe sau declarații din partea solicitantului.
În prima fază este eliberat certificatul conform art.67 din regulament4, dar pot exista și
situații când autoritatea în materie nu eliberează certificatul5
1) Existența unei contestații, contestație ce poate fi formulată într-o procedură judiciară
separatăsau direct în fața autorității solicitate, referitoare la elementele a căror certificare se dorește.
2) Existența unei hotărâri judecătorești cu privire la elemente a căror certificare se
dorește, cu care certificatul nu ar fi conform.
Analizând situațiile în care certificatul de moștenire european nu se eliberează, putem
trage concluzia că deși regulamentul urmărește evitarea hotărârilor contradictorii acestea tot se
regăsesc,existânddispoziții referitoare la moștenirea respectivă.

II.4. Eliberare. Modificare. Retragere

Certificatul de Moștenitor European poate fi modificat sau retras ori de cate ori se
constată erori grave sau completarea lui prin acte false și/sau prin nedepunerea tutror elementelor
necesare pentru stabilirea calității de moștenitor al persoanelor.În Codul Civil român sunt
reglemntate cele patru clase de moștenitori conform art. 975 al.1, art.976 al. 1,2, art.982 al.1, art.983
al.16:
a) clasa I- formată din descendenții în linie dreaptă a celui ce lasă moștenirea (copiii,
nepoți, strănepoți, etc. fără limita de grad)
b) clasa a-II-a – formată din ascendenții privilegiați precum și a colateralilor privilegiați
(părinți, frații și surorile celui ce lasă moștenirea, și descendenților acestora din urmă până la gradul
al IV-lea inclusiv)

2
D. Popescu, Ghid de Drept International Privat in materia succesiunilor, Editura Magic Print S.R.L., Onesti, 2014, p.
101.
3
Regulamentul U.E. nr. 650/2012, cap. VI, art. 64.
4
Regulamentul U.E. nr. 650/2012, cap. VI, art. 67.
5
D. Popescu, op. cit., p. 102.
6
Noul Codul Civil, art.975 al.1, art.976 al. 1,2, art.982 al.1, art.983 al.1.

593
 c) clasa a-III-a – formată din ascendenții ordinari (bunicii, străbunicii celui ce lasă
moștenirea fără limita de grad)
d) clasa a-IV-a – formată din colateralii ordinari (ceilalți colaterali decât cei din clasa a-
II-a)
Dacă ordinea de chemare la moștenire nu a fost respectată conform principiului
chemării la moștenire în ordinea claselor, certificatul va fi modificat la cerere de către autoritatea
emitentă.Atunci când apar neînțelegeri, situațiile sunt tranșate de către instanța de judecată.
Autoritatea care a emis certificatul este competentă în cazul modificărilor rectificărilor
sau retragerilor. În cazul modificării sau retragerii conform art 71 din regulament, va interveni
corectarea numai în situația unei erori grave cu privirile la mențiunile cuprinse în certificat, ce nu
corespund cu realitatea. Dacă este vorba doar de rectificare , atunci vorbim de o simplă corectare a
unei erori materiale de redactare cum ar fi ortografierea greșită a unui nume7, transcrierea greșită a
unei date etc.
Mai trebuie reținut ca atunci când certificatul a suferit modificări, rectificări, retragere
sau refuz de eliberare a unui asemenea înscris , poate fi contestată procedura în fața autorității
judiciare din staul membru în care este situată autoritatea emitentă. Autoritatea judiciară poate
suspenda temporar efectele certificatului european de moștenitor pe durata procedurii, la cererea
persoanei care contesta hotărârea.
Emiterea certificatului, modificarea sau retragerea, se pot realiza pe cale directă de
instanța sesizată cu calea de atac, fie de autoritatea emitentă, căreia i-a fost transmis dosarul pentru
reexaminare.

II.5. Continutul Certificatului European de Moștenitor

Daca vorbim de conținut, putem spune că acesta trebuie să cuprindă informații
specifice, precum și cel referitoare la solicitant, scopul celui ce il solicită, persoanele interesate,
defunct, deces, legea aplicabilă succesiunii, modalitatea de stabilire a acesteia, dar și motivele
pentru care autoritatea s-a declarat competentă. Certificatul european de moștenire trebuie să
cuprindă informații privitoare la elementele din care decurg drepturile și/sau prerogativele
executorilor testamentari sau ale administratorilor patrimoniului succesoral,cota parte din
succesiune și drepturile corespondente cuvenite fiecărui moștenitor, lista bunurilor ce fac parte în
masa succesorală , dar si posibilele restrictii incidente cum ar fi o inalienabilitate, dezmembrare a
proprietății,etc.Motivele pentru care autoritatea s-a declarat competentă sau modalitatea de stabilire
a legii succesiunii aplicabile,trebuie menționate.
De asemenea, autoritatea emitentă poate refuza eliberarea certificatului european de
moștenitor, sau poate elibera un certificat parțial atunci când procedura este încă la început sau sunt
necesare dovezi suplimentare.

II.6. Efecte
Cu privire la efecte, acestea sunt prevazute la art.698, de natura probatorie, ce privesc
elementele stabilite de legea succesiunii.Din moment ce persoanele sunt inserate în certificat,
aceastea sunt prezumate fără a mai fi nevoie să prezinte copia conforma, documente sau probe
suplimentare.
Efectele certificatului nu pot fi extinse la probleme ce nu intră în sfera de aplicare a
regulamantului, precum acelea de natură proprietară, relația de rudenie a defunctului și beneficiar,
respectiv regimul matrimonial9 sau aspecte patrimoniale ale relațiilor care sunt considerate, în
conformitate cu legea care le este aplicabilă, ca având efecte comparabile cu cele ale căsătoriei.
Certificatul European de moștenitor atestă existența elementelor menționate in art.69
din regulament și totodata probând”cu exactitate elementele stabilite în temeiul legii aplicabile
succesiunii sau în temeiul oricărei alte legi aplicabile elementelor specifice”.El este eficace în toate

7
V. procedura stabilita in art.88 din legea 36/1995.
8
Regulamentul U.E. nr. 650/2012, cap. VI, art. 69.
9
D. Popescu, op. cit., p. 105.

594
statele membre fără a fi nevoie de vreo procedură specială, și nu este permis controlul sau în statul
de destinație dacă vorbim de contrarietăți cu ordinea publică ,a competenței autorității emitente sau
chiar a respectării formularului prevăzut de art.67 din regulament.
Terții care au acționat pe baza certificatului, sunt și ei la randul lor protejati de acesta,
operatiunile fiindconsiderate a fi legale, exceptând situațiile când informațiile inserate în certificat
nu corespund realității 10 sau nu au avut cunoștință de acest fapt din cauza neglijenței. Orice
persoană care a dobândit un drept asupra unui bun în baza certificatului de moștenitor european este
prezumată operațiunea ca fiind una legală și corectă întru-cât aceasta a avut la bază puterea de a
dispune de bunul respectiv și nu v-a fi obligată la restituire sau rambursarea contravalorii.
Mai trebuie menționat faptul că totuși regulamentul nu rezolvă toate problemele ce țin
de dobândirea valabilă, ci doar pe cele legate de contractarea cu persoana desemnată în certificat. 11

III. CONCLUZII
Concluzionând, putem spune ca Certificatul European de Moștenitor este un instrument
rar întâlnit în România deoarece acesta este recent apărut,dar care este o inovație majoră în dreptul
european al moștenirii și care facilitează rezolvarea eficientă și rapidă a problemelor succesorale.

Referințe bibliografice
1. Regulamentul nt. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4.07.2012
privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și
acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni privind crearea unui certificat
european de moștenitor - http//eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=celex:32012R0650
2. D. A. Popescu, Ghid de Drept Internațional Privat în materia succesiunilor, Editura
Magic Print, Onești, 2014
3. ***, Noul Cod Civil și Noul Cod de procedură civilă, art.975 al.1, art.976 al. 1,2,
art.982 al.1, art.983 al.1, Editura Universul Juridic, București, 2014

10
Acesta poate fi cazul cand tertul a fost informat cu privire la retragere,modificare sau rectificaresau a actionat
fraudulos impreuna cu unul dintre mostenitori.
11
V. Considerentul 71 final „Daca dobandirea unor astfel de bunuri de catre o persoana terta are sau nu efect este o
chestiune ce nu ar trebui sa fie stabilita prin prezentul regulament”.

595
 MĂSURI INSTITUȚIONALE ADOPTATE LA NIVEL EUROPEAN
ȘI NAȚIONAL PENTRU PROTEJAREA INTERESELOR FINANCIARE
ALE UNIUNII EUROPENE

INSTITUTIONAL MEASURES ADOPTED AT EUROPEAN

AND NATIONAL LEVEL IN ORDER TO PROTECT
THE EUROPEAN UNIONʼS FINANCIAL INTERESTS

Drd. JIGĂU Cătălin

Curtea de Apel Constanța
jigau_catalin@yahoo.com

Abstract (ro): În anul 1976, Comisia Europeană a inițiat o propunere de

modificare a Tratatelor de instituire Comunității Europene în vederea adoptării unor
norme pentru protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene ce să fie aplicabile
tuturor statelor membre.
Propunerea Comisiei Europene nu a putut fi concretizată întrucât s-a considerat că
dreptul penal nu intră în competența Comunității Europene. Importanta protejării
intereselor financiare ale Uniunii Europene, în contextul asigurării unui spațiu de
libertate, securitate și justiție, a determinat înființarea, in anul 1988 a Unității de
Coordonare a Luptei Antifraudă, ce se afla în coordonarea Secretariatului General al
Comisiei Europene. Prin Tratatul de la Maastricht, s-a stabilit ca statele membre să
asigure asimilarea intereselor naționale, interesele Comunității și să se asigure
cooperarea între instituțiile naționale și cele europene.
În anul 1994 Parlamentul European a adoptat o rezoluție prin care s-a solicitat
Comisiei Europene efectuarea de demersuri pentru armonizarea legislațiilor naționale în
vederea protejării intereselor financiale ale Comunității și a unui regulament privind
sancțiunile administrative.
Urmare a rezoluției Parlamentului European, a fost adoptat un nou statut UCLAF
și o reglementare a sancțiunilor administrative în stele membre UE. Din punct de vedere
al legislației penale, în anul 1995 a fost adoptată Convenția privind protejarea
intereselor financiare ale Uniunii Europene prin care se inccriminează frauda îndreptată
împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene și cuprinde dispoziții privind
protejarea intereselor financiare ale UE.
România a devenit stat membru al Uniunii Europene în data de 01.01.2007,
alăturându-se valorilor europene, actul politic fiind cel mai important ulterior înlăturării
regimului comunist. Pentru realizarea de către statul candidat a actului de aderare la
spaţiul european, au fost depuse eforturi considerabile, atât pe plan legislativ dar şi
instituţional. Cu toate acestea, prin Raportul de preaderare din 26.09.2016 s-au
identificat vulnerabilităţi cu privire la eficienţa organelor judiciare şi administrative şi
care au fost de natură a pune la îndoială capacitatea aplicării măsurile aprobate la
nivelul Uniunii Europene pentru a institui spaţiul de libertate, securitate, justiţie şi piaţă
internă. S-a solicitat din partea responsabililor europeni menţinerea şi intensificarea
eforturilor depuse de către statul român pentru garantarea eficienţei capacităţii
instituţionale în instituirea măsurilor necesare realizării pieţei interne şi a spaţiului de
libertate, securitate şi justiţie.
Deficienţele constatate au justificat instituirea unui mecanism de cooperare şi
verificare a progreselor realizate de statul român în vederea atingerii obiectivelor
stabilite prin Actul de aderare.
Prin Decizia Primului-Ministru nr. 205/2007, a fost înființat Departamentul pentru
lupta antifraudă (DLAF). De la data înființării, rolul și atribuțiile Departamentului

596
pentru luptă antifraudă au sporit, acesta contribuind la combaterea fraudei, corupției și a
oricăror activități ilicite ce afectează interesele financiare ale UE.
DLAF este instituția de contact cu Oficiul de Luptă Antifraudă. În materia
dreptului penal, legislația privind combaterii fraudei, corupției și a oricăror activități
ilicite ce afectează interesele financiare ale UE a fost consolidată, în sensul efectuării
urmăririi penale de către de către o structură specializată din cadrul PICCJ (DNA) iar
judecată în primă instanță revenind Tribunalului

Cuvinte–cheie: protejarea intereselor financiare ale UE, iregularitate, fraudă,

Oficiul European de Luptă Antifraudă, Departamentul de Luptă Antifraudă.

Abstract (en): In 1976, the European Commission initiated a proposal amending

the Treaties establishing the European Community, this beeing necessary for adopting
rules for the protection of the financial interests of the European Union, rules which can
be applicable to all Member States.
The European Commission's proposal could not be concretized because it was
considered that criminal law is not in the competence of the European Community. The
importance of protecting the financial interests of the European Union in the context of
ensuring an area of freedom, security and justice has led to the establishment of the
Anti-Fraud Coordination Coordination Unit in 1988 under the coordination of the
European Commission's Secretariat-General.
The Maastricht Treaty established that Member States should ensure the
assimilation of national interests, the interests of the Community and ensure
cooperation between national and European institutions.
In 1994, the European Parliament adopted a resolution requesting the European
Commission to take steps in order to harmonize national laws for the protection of the
Community's financial interests and a regulation on administrative sanctions. Following
the resolution of the European Parliament, a new UCLAF statute and regulation of
administrative sanctions in EU Member States were adopted.
From the point of view of criminal law, in 1995 the Convention on the Protection
of the Financial Interests of the European Union was adopted to criminalize fraud
against the financial interests of the European Union and includes provisions on the
protection of EU financial interests.
Romania became a member state of the European Union on January 1, 2007,
joining the European values, this political act being the most important after the
abolition of the communist regime. For the candidate country to achieve its accession to
the European space, considerable efforts have been made, both on a legislative and
institutional level. However, the Pre-Accession Report of 26 September 2016 identified
vulnerabilities in the efficiency of the judiciary and administrative bodies and was
likely to question the capability of implementing measures approved at European Union
level for establish an area of freedom, security, justice and for assure the internal
market.
The European officials have been requested the maintaining and the
intensification of the efforts made by the Romanian State to guarantee the efficiency of
institutional capacity in establishing the necessary measures for realized the internal
market and the area of freedom, security and justice. The deficiencies found justified
the establishment of a mechanism for cooperation and verification of the progress
achieved by the Romanian state in order to achieve the objectives established by the Act
of Accession.
In order to meet the commitments made with the European partners, by the Prime
Minister's Decision no. 205/2007, the Anti-Fraud Department (DLAF) was established.

597
 Since its foundation, the role and attributions of the Anti-Fraud Department have
increased, helping to combat fraud, corruption and any illicit activities affecting the
EU's financial interests. DLAF is the contact institution with the Anti-Fraud Office. In
the area of criminal law, the legislation on combating fraud, corruption and any illegal
activities affecting the financial interests of the EU has been strengthened in order to
realize the prosecution by a specialized body within the PICCJ (DNA) and the judge by
the first instance court, the Tribunal.

Keywords: protect the EU's financial interests, irregularity, fraud, Anti-Fraud

Department, The European Anti-Fraud Office.

1. Introducere
Necesitatea protejării intereselor financiare ale UE își are originea într-o realitate
existentă atât la nivel european cât național, contribuția financiară națională a statelor membre fiind
cea care a stimulat, cel puțin în parte, dezvoltarea acestui segment de legislație și practică aferentă.
În România, cadrul legislativ în domeniul protejării intereselor financiare ale U.E a fost
realizat prin intermediul Legii nr. 161/2003 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 279 din
21 aprilie 2003) privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.
Ulterior, infracțiunile îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene,
au fost înserate în cuprinsul Secțiunii a IV – a din cadrul Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, sub marginalul „Infracţiuni împotriva intereselor
financiare ale Uniunii Europene”.
Protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene a format obiect de analiză în
perioada de preaderare a României, însă Comisia nu a făcut recomandări statului român pentru
eficientizarea protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Ulterior aderării, verificările Comisiei Europene în domeniul protejării intereselor
financiare ale Uniunii Europene s-au intensificat şi prin instrumentul european, Raportul
anticorupţie al UE. Alături de Raportul anticorupţie al Uniunii Europene, evaluarea în domeniul
protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene se realizează şi prin Raportul anual al
Comisiei Europene către Parlamentul European și către Consiliu privind protecţia intereselor
financiare ale Uniunii Europene - combaterea fraudei, precum şi Raportul anual de activitate al
Oficiului de Luptă Antifraudă – OLAF, ce prezintă activitatea desfăşurată în anul precedent.
Combaterea fraudei, corupţiei şi a altor activităţi ilegale constituie o prioritate la nivel
european și național, măsurile adoptate în scopul eficientizării fiind instituite atât în legislaţia
primară a Uniunii Europene dar şi în acte normative adoptate la nivel naţional.
Deși au fost adoptate măsuri legislative în scopul combaterii fraudei, corupției și a altor
activități ilegale, nu s-a realizat o uniformizare a sistemului legislativ la nivelul statelor membre din
cadrul UE.
În doctrina juridică12 s-a subliniat necesitatea uniformizării sistemului legislativ la nivel
european în domeniul protejării intereselor financiare ale UE întrucât nivelurile de protecție sunt
diferite în statele membre, prin promovarea unei directive în care să fie stabilite măsuri echivalente
pentru combaterea fraudei, corupției și a altor activități ilegale și astel să se atingă nivelul necesar
de descurajare.
Sistemul legislativ existent este consolidat cu un cadrul instituțional menit să asigure
protejarea intereselor financiare ale UE.
Alături de uniformizarea sistemului legislativ la nivel european este necesar întărirea
capacității instituționale prin inființarea unei noi structuri - Parchetului European – ce să aibă
competență exclusivă in domeniul combaterii fraudei, corupției și a altor activități ilegale și să
beneficieze de o legislație uniformă la nivel european, în acest domeniu.

12
D. Grădinaru, Investigarea infracțiunilor contra intereselor financiare ale UE, Editura C.H. Beck, București, 2016, p.
2.

598
 2. Noţiunea de „interese financiare” ale Uniunii Europene
Bugetul Uniunii Europene este finanțat din resurse proprii, din contribuţia statelor
membre și este gestionat de Comisie.
Sintagma de „interes financiar al Uniunii Europene” a fost consacrată iniţial în
jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene13.
Din jurisprudenţa C.JC.E14, pentru a fi în prezenţa interesului financiar al Uniunii
Europene este necesar ca veniturile şi cheltuielile angajate să fie făcute în legătură cu bugetul
Uniunii Europene, fie direct, fie indirect prin intermediul bugetelor gestionate de instituţiile
europene.
Ulterior jurisprudenţei CJCE, noţiunea de interes financiar al Uniunii Europene a fost
definită şi legislativ15. Astfel, potrivit art. 2 din Regulamentul (EU, Euratom) nr. 883/2013, noţiune
de interes financiar al Uniunii include „veniturile, cheltuielile și activele acoperite de bugetul
Uniunii Europene și cele acoperite de bugetele instituțiilor, organismelor, oficiilor și agențiilor și
de bugetele gestionate și monitorizate de acestea.”
Definirea interesului financiar al Uniunii Europene a fost necesară pentru a stabili
claritate şi precizie demersurile ulterioare de protejarea a patrimoniul şi pentru a înlesni atribuţiile
autorităţilor investite să combată activităţile ilicite de fraudarea a resurselor financiare.

3. Oficiul European de Luptă Antifraudă

Istoricul protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene își găsește originea din
punct de vedere al actelor normative adoptate,în cuprinsul articolului 325din Tratatului privind
funcționarea Uniunii Europene (TFUE).
În mod corespunzător, s-a ivit necesitatea adoptării unor dispoziții privind înființarea,
respectiv funcționarea unor instituții europene prin care interesele financiare ale Uniunii Europene
să fie protejate în mod eficient.
Astfel, prin Decizia Comisiei nr.1999/352/CE a fost înființat Oficiul European de Luptă
Antifraudă, având ca responsabilitate efectuarea de investigații administrative privind fraudele.
Activitatea Oficiului urma să se desfășoare în conformitate cu dreptul Uniunii Europene.
Ulterior, a fot adoptat Regulamentul (CE) nr.1073/1999 care prevedea anumite
modificări, respectiv completări privind activitatea desfășurată de Oficiu.
Prin Regulamentul nr.883 al Parlamentului European și al Consiliului din 11.09.2013
au fost prevăzute noi coordonate pentru instituția care a fost înființată pentru a da eficiență
protecției intereselor financiare ale Uniunii Europene.
În cadrul art.1 al Regulamentului nr.883 al Parlamentului European și al Consiliului din
11.09.2013 este prevăzut faptul că, Oficiul European de Luptă Antifraudă ”exercită competențele de
investigare conferite Comisiei prin actele relevante ale Uniunii și prin acordurile de cooperare și
asistență reciprocă relevante încheiate de Uniune cu țările terțe și cu organizațiile internaționale”.
În cadrul aceluiași articol se menționează faptul că OLAF are un rol important în
colaborarea cu autoritățile competente ale statelor membre prin acordarea de asistență periodică,
astfel încât eforturile depuse de acestea în vederea protejării intereselor financiare ale Uniunii
Europene să se desfășoare în mod coordonat.
De asemenea, OLAF este cel care promovează și coordonează împreună cu statele
membre ”schimbul de experiență operațională și de cele mai bune practici procedurale în domeniul
protecției intereselor financiare ale Uniunii”.
Începerea investigațiilor efectuate de OLAF sunt decise de directorul general și
începute, de obicei, în baza raportării de nereguli.

13
Cauza CJCE C-11/00 Comisia contra Banca Centrală Europeană ( BCE), CJCE C-15/00 Comisia contra Banca
Europeană de Investiţii.
14
http://curia.europa.eu/juris/fiche.jsf/accesatîn data de 11.04.2017.
15
Regulamentul (EU, Euratom) nr. 883/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 septembrie 2013
privind investigațiile efectuate de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) și de abrogare a Regulamentului (CE)
nr. 1073/1999 al Parlamentului European și al Consiliului și a Regulamentului (Euratom) nr. 1074/1999 al Consiliului.

599
 O neregulă în baza căreia OLAF ar putea demara investigații ar putea fi definită ca orice
încălcare a unei legi comunitare care prejudiciază sau poate prejudicia bugetul UE.
Termenul în care se stabilește dacă o investigație trebuie începută este de două luni de la
primirea de către OLAF a unei sesizări și se finalizează în termen de 12 luni de la data începerii
investigației.Nerespectarea termenului de două luni de căre OLAF pentru a se pronunța cu privire la
începerea investigațiilor, se consideră a fi o decizie de neîncepere.
Dacă o investigație nu poate fi încheiată într-un interval de 12 luni de la începerea
acesteia, la finalizarea acestei perioade și ulterior la fiecare 6 luni, directorul general este obligat să
înainteze comitetului de supraveghere rapoarte privind investigația.16
Într-o etapă preliminară – respectiv cea de dinantea începerii unei investigații, este
necesar ca OLAF să aibă acces la toate informațiile relevante din bazele de date deținute de
diversele entități întrucât susținerile prezentate trebuie a fi verificate în raport de elementele de fapt
existente.
Potrivit art.7 alin 1 din Regulamentul nr.883 al Parlamentului European și al Consiliului
din 11.09.2013, directorul general este cel care coordonează desfășurarea investigațiilor în baza
unor instrucțiuni scrise.Investigațiile se defășoară de unitățile de investigare sub conducerea
directorului general.
În ipoteza în care din elementele de probă disponibile nu rezultă vreun caz care să fie
circumscris activității OLAF, unitatea de investigare întocmește un raport final în baza căruia
directorului general decide închiderea investigației.
Astfel după cum am precizat anterior, Oficiul defășoară atât investigații interne cât și
investigații externe cu scopul de a stabili dacă a fost comisă o fraudă, un act de corupție sau orice
altă activitate ilegală care afectează interesele financiare ale UE sau dacă au existat chestiuni grave
legate de îndeplinirea sarcinilor profesionale care constituie o abatere de la obligații, susceptibile să
facă obiectul unor acțiuni disciplinare sau penale în care sunt implicați membri, funcținari sau
agenți ai instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor UE.17
În acest sens este necesar a fi făcută distincția între o investigație și un caz de
coordonare.
Dacă investigațiile au scopul de a stabili dacă a fost comisă o fraudă, un act de corupție
sau orice altă activitate ilegală care afectează interesele financiare ale UE, pentru cazurile de
coordonare scopul este acela de a oferi statelor membre asistență cu privire la coordonarea
investigațiilor, precum și a altor activități conexe referitoare la protejarea intereselor financiare ale
UE.
Pentru cazurile de coordonare unitatea de investigare nu desfășoară activități de
investigare, activitatea acesteia fiind circumscrisă colectării de documente și de informații ce pot fi
utilizate ca mijloc de probă, inclusiv în cadrul reuniunilor operaționale, luării de declarații de la
orice persoană care este în măsură să le furnizeze, precum și prelevării de eșantioane pentru
realizarea de analize științifice.18
În ceea ce privește investigațiile derulate de OLAF de menționat este faptul că acestea
trebuie să se desfășoare în mod obiectiv și imparțial, fără întrerupere, pe o perioadă proporțională cu
împrejurările și complexitatea cazului.19
Investigațiile externe presupun posibilitatea pentru funcționarii ce lucrează în cadrul
Oficiului de a efectua inspecții la fața locului în statele membre, cât și în spațiile aferente
organizațiilor internaționale, în conformitate cu acordurile de cooperare și asistență reciprocă ori cu
alt instrument juridic. Statele membre oferă personalului OLAF asistența necesară pentru ca acesta
să își poată îndeplini sarcinile în mod eficient.

16
Regulamentul nr.883 al Parlamentului European și al Consiliului din 11.09.2013 art.7 alin 8
17
Orientările pentru personalul OLAF – art.8.1
18
Orientările pentru personalul OLAF – art.10.3
19
Regulamentul nr.883 al Parlamentului European și al Consiliului din 11.09.2013 art.7 alin.5

600
 În vederea realizării unei bune cooperări, este necesar ca statele membre să desemneze
o entitate națională care să aibă ca scop facilitarea cooperării și schimbul de informații, inclusiv cel
de natură operațională cu OLAF.
Articolul 4 al Regulamentului nr.883 al Parlamentului European și al Consiliului din
11.09.2013 prevede faptul că OLAF efectuează și investigații interne ce reprezintă investigații în
cadrul instituțiilor, organismelor, oficiilor și agențiilor care se desfășoară pentru intensificarea
combaterii fraudei, a corupției și a oricăror alte activități ilegale care afectează interesele financiare
ale Uniunii Europene.
În cazul investigațiilor interne, Oficiul are dreptul de a avea un acces la orice informație
relevantă, inclusiv la informațiile din bazele de date deținute de organisme, instituții, oficii și agenții
precum și la spațiile acesora.
În cadul investigațiilor desfășuare de OLAF sunt colectate atât probe incriminatoare cât
și probe dezincriminatoare. Toate probele colectate trebuie să fie relevante pentru investigație și să
fie strânse în acest scop.
Pe parcursul desfășurării investigației, entitățile vizate asigură atât respectarea
confidențialității investigației, cât și respectarea drepturilor legitime ale persoanelor în cauză. 20
În ceea ce privește investigațiile desfășurate de OLAF este de menționat faptul că
unitatea de investigare are printre atribuții strângerea de probe, utilizând mai multe mijloace.
Astfel, membrii unității investigative pot proceda la audierea persoanelor vizate sau a
martorilor, la inspectarea sediilor, la efectuarea de controale la fața locului, la efectuarea de
operațiuni de expertiză criminalistică digitală, precum și la efectuarea de misiuni de investigare în
țări terțe.Totodată, membrii unității investigative pot administra și alte mijloace de probă precum
colectarea de documente și informații, inclusiv în cadrul reuniunilor operaționale, efectuarea de
misiuni de informare în statele membre, prelevarea de eșantioane pentru realizarea de analize
științifiice și luarea de declarații de la orice persoană care poate oferi informații utile.21
La finalizarea unei investigații efectuată de OLAF este întocmit un raport sub
autoritatea directorului general. Prin concluziile rapoartelor finale se fac precizări cu privire la
existența sau nu a cazurilor de fraudă, de corupție sau a altor activități ilegale care afectează
interesele financiare ale UE sau existența ori inexistența unor chestiuni grave legate de îndeplinirea
sarcinilor profesionale. Formularea concluziilor are la bază o evaluare imparțială și obiectivă a
integralității probelor colectate.22
Raportul final constituie probe admisibile în procedurile administrative sau judiciare ale
statului membru respectiv, având valoarea unui raport administrativ.
Dacă în cuprinsul raportului se reține faptul că ar putea fi incidente dispozițiile legii
penale, sunt sesizate autoritățile competente ale statului respectiv.23
În vederea protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene, Oficiul cooperează atât
cu Eurojust cât și cu Europol, dar poate încheia și raporturi administrative cu autoritățile
competente din țări terțe și organizații internaționale.24

4. Departamentul de Luptă Antifraudă

Departamentul pentru luptă antifraudă (DLAF) este o instituţie care își găsește
fundament în evoluția actuală a societății românești. După integrarea României în spațiul European,
a fost înființat prin Decizia Primului-Ministru nr. 205/2007, Departamentul pentru luptă antifraudă
(DLAF).
DLAF a fost menit a avea de la început un rol activ în protejarea intereselor financiare
ale UE și urma să-și desfășoare activitatea atât planintern, prin coordonarea eforturilor întreprinse în
lupta antifraudă și prin efectuarea unor controale specifice circuitului fondurilor provenind din

20
Regulamentul nr.883 al Parlamentului European și al Consiliului din 11.09.2013 art.10 alin.4
21
Orientările pentru personalul OLAF – art.11
22
Orientările pentru personalul OLAF – art.19
23
Regulamentul nr.883 al Parlamentului European și al Consiliului din 11.09.2013 art. 11 alin 2 și 5
24
Orientările pentru personalul OLAF – art.13 și 14

601
cadrul bugetului UE cât și în plan extern, prin colaboarea cu autoritățile comunitare cu atribuții
similare.
Încă de la proiecția sa, DLAF a avut atât un rol de constatare a faptelor prin care se
aduce atingere intereselor financiare ale UE, cât și un rol de transmitere sau de recepționare a
documentelor, informațiilor ori a altor aspecte de interes în domeniul combaterii fraudei, corupției
și a altor activități ilegale.
Raporturile instituționale dintre OLAF și DLAF se realizează și prin schimbul de
informații necesar combaterii fenomenului infracțional și, implicit, pentru protejarea intereselor
financier ale UE.
Prin Legea 61/2011,Departamentul de luptă antifraudăeste definit ca fiind o instituție cu
competență exclusivă privind protecția intereselor financiare ale UE în România, cu personalitate
juridică, din cadrul Guvernului, aflată în coordonarea Primului – Ministru, ce asigură, sprijină și
coordonează îndeplinirea obligațiilor ce revin României, pentru protecția intereselor financiare ale
Uniunii Europene.
Organizarea și funcționarea Departamentului de luptă antifraudă este reglementată prin
Legea nr. 61/2011 precum și Hotărârea Guvernului nr. 738/2011 pentru aprobarea
Regulamentului de organizare și funcționare Departamentul pentru luptă antifraudă – DLAF.
DLAF își exercită atribuțiile în mod independent de alte instituții și autorități publice și
acționează pe baza autonomiei decizionale și funcționale.
Departamentul de luptă antifraudă, dispune de un aparatadministrativ, este condusă de
un șef, numit prin decizie a Primului – Ministru și, reprezintăinstituțiaînraporturile interne și
internaționale.
Departamentul de luptă antifraudă îndeplinește patru funcții,
respectiv: coordonarea luptei antifraudă, control, reglementare și reprezentare.
DLAF efectuează investigații administrative, controale la fața locului, analize și
verificări documentare. De asemenea, la solicitarea reprezentantului Ministerului Public,
Departamentul poate efectua controale cu privire la respectarea actelor normative ce reglementează
protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene pe teritoriul României.
Sesizarea Departamentului se poate realiza din oficiu, atunci când sunt suspiciuni de
fraudă, darși de cătreoricepersoanăfizicăsaujuridică, Oficiul European de Luptă Antifraudă, Corpul
de control al Primului – Ministru, Autoritatea de Audit de pelângăCurtea de Conturi, Autorități de
gestionare, DirecțiaNaționalăAnticorupție.
Direcția managementului informațiilor efectuează verificări preliminare prin care se
analizează existența suspiciunilor de fraudă.
Pot constitui indicatori de fraudă: rotația ofertanților câștigători în funcție de tipul de
muncă, de regiune; ofertanții care au pierdut angajează subcontractanți, contractantul include
subcontractanți în oferta sa, subcontractanți care suntîncompetiție cu privire la contractul
principal, prețuri ridicate repetate de către toți ofertanții, prețurile de licitație scad atunci când se
înscrie un nou ofertant în competiție.
În cadrul verificărilor preliminare, Departamentul poate efectua verificări în baza de
date a unor instituții precum Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de
Date, verificări în baza de date din cadrul Institutului Teritorial de Muncă, poate solicita informații
de la ANAF (conturi bancare deschise de persoane fizice sau juridice, declarații fiscale, etc),
poatesolicitadocumenteaferenteproiectelor de la Autorități de gestionare sau poate solicita
efectuarea de controale de către alte autorități precum Inspecția Fiscală, Direcția Generală de
Fraudă Fiscală etc.
Pentru desfășurarea acțiunii de control, reprezentanții Departamentului au dreptul de a
lua declarații și de a solicita persoanelor fizice sau juridice sau oricărei entitate asupra căreia se
desfășoară acțiunea de control documentele necesare întocmirii actelor de control. În cazul în care
acestea se află în imposibilitate de a înainta documentația solicitată, întermen de 10 zile au obligația
de a înainta documentele cerute, sub sancțiuneaaplicăriiamenzii contravenționale.

602
 De asemenea, persoanele juridice și fizice dar șioricealtă entitate asupra căreia se
desfășoară acțiunea de control au obligația de a permite reprezentanților Departamentului accesul în
sedii, pe terenuri sau mijloace de transport.
Cu privire la controalele efectuate, reprezentanții Departamentului întocmesc acte de
control, acestea putând constitui mijloace de probă, potrivit Codului de procedură penală.
În cazul în care pe parcursul efectuării verificărilor se solicită sprijin din partea
reprezentanților forței publice, aceștia au obligația de a da curs solicitării și de a sprijini
reprezentații Departamentului în acțiunile de control ce se efectuează.
În cazul identificării de nereguli cu privire la obținerea, utilizarea fondurilor europene
sau fonduri de cofinanțare aferente ori nereguli cu privire la gestionarea de fonduri europene,
Departamentul transmite actul de control autorităților competente în gestionarea fondurilor sau
după caz ministerului de resort pentru raportarea neregulilor, remedierea deficiențelor și luarea de
măsuri legale față de persoanele responsabile.
În cazul în care se constată indicii de comitere a unor infracțiuni, Departamentul
transmite actul de control și sesizarea organului de urmărire penală competent în vederea
recuperării prejudiciului.
La finalizareacontrolului se încheie o notă de control ce se aprobă de
şefulDepartamentului. Prinintermediulnotei de control se constatănerespectareadispoziţiilorşi se
estimeazăimpactulfinanciarasupraintereselorfinanciare ale UniuniieuropeneînRomâniaorise constată
comiterea de infracţiuni.În acest ultim caz, nota de control se înaintează parchetului competent iar,
în cazul identificării unor nereguli acestea se transmit autorităţilor competente.
Cu privire la acțiunile desfășurate în afara teritoriului țării de OLAF, reprezentanții
Departamentului pot asista la desfășurarea acestora, în urma unei solicitări scrise în acest sens.
Pentru acțiunile desfășurate în afara teritoriului țării, dacă acestea nu s-au finalizat
printr-un raport final de control, Departamentul declanșează propria acțiune de control, în cazul
existenței unei suspiciuni de fraudă, neregulă sau alte activităși ilicite ce pot afecta interesele
financiare ale UE.
De asemenea, dacă acțiunile desfășurate de OLAF s-au finalizat printr-un raport final
de control, în urma controlului fiind identificate activități ilicite prin care s-a adus atingere
intereselor financiare ale UE, Departamentul are obligația de a sesiza Direcția Națională
Anticorupție, în baza raportului OLAF.
Rolul Departamentului este unul important în contextual aderării României la Uniunea
Europeană iar statutul membrilor săi trebuie consolidat.
Din punct de vedere instituțional, rolul Departamentului trebuie regândit, în contextual
necesității înființării Parchetului European, ca și structură specializată în combaterea fraudei, cu
atribuții și competențe judiciare.

5. Concluzii
Protejarea intereselor financiare ale UE reprezintă un element important al întregii
politici promovate de Uniunea Europeană, în acest fel consolidându-se încrederea cetățenilor în
proiectele și construcțiile europene și oferind acestora asigurarea faptului că banii lor sunt utilizați
în mod corespunzător.
În acest scop se impune a fi efectuată o analiză a modului de comitere a fraudelor și
neregulilor ce afectează bugetul UE și, în paralel, adoptarea de măsuri în vederea asigurării
prevenției cât și sancționării judiciare a acestora.25
Analiza modului de comitere a fraudelor și neregulilor, se impune a fi realizată în
paralel cu elaborarea unei strategii antifraudă corespunzătoare, care să aibă în vedere atât
cheltuielile cât și veniturile la bugetul UE.
În prezent, legislația existentă la nivelul statelor membre UE prezintă numeroase
garanții în raport de modul de desfășurare al procedurilor judiciare.

25
http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.5.6.html, accesat la 01.05.2017, ora
00.14

603
 Evitarea riscului de expunerea la fraudă a fondurilor UE necesită îmbunătățiri
legislative, pe de o parte vizând uniformizarea legislației în domeniu a statelor membre, iar pe de
altă parte fiind necesar a fi promovate instrumente legislative care să permită evaluarea în mod
eficient riscurilor de fraudă. În acest context, trebuie regândită poziția Ministerului Public
Internațional, propusă de juristul român prof. Vespasian V. Pella, prin înființarea Parchetului
European, autoritate cu competență în cercetarea și urmărirea penală a infracțiunilor prin care se
aduce atingere intereselor financiare ale UE. Este necesară definirea uniformă a infracțiunilor
îndreptate împotriva intereselor financiare ale UE și adoptarea unui corp comun de reguli de
procedură în acest domeniu pe plan european, ca primă condiție în uniformizarea legislației statelor
membre.
Totodată, apreciez că se impun a fi monitorizate și evidențiate rezultatele practice ale
strategiei antifraudă, această activitate urmând să fie caracterizată de flexibilitatea și adaptabilitatea
la realitate, într-o continuă schimbare și perfecționare a modului de săvârșire a fraudelor.
Prevenția reprezintă un instrument important în combaterea fraudelor. În acest sens
apreciez că mecanismele interne de control ale statelor trebuie a fi completate cu mecanisme
comunitare de control astfel încât să fie asigurată legalitatea și regularitatea operațiunilor.
De asemenea, legislația existentă la nivelul statelor membre UE cât și la nivel comunitar
prevede obligații pentru orice entitate care gestionează fonduri UE în sensul de a preveni neregulile
și frauda ce afectează bugetul UE.26 Modalitatea de punere în aplicare a procedurilor legale este cea
care necesită o atenție deosebită, o continuă perfecționare și adaptare, inclusiv sub aspectul întăririi
capacității instituționale.
În măsura în care prevenția nu își îndeplinește cu eficacitate rolul, sancțiunile indiferent
de natura acestora trebuiesc aplicate cu promtitudine.
Indiferent dacă sunt sancțiuni financiare, administrative sau de natură penală, acestea
trebuie să fie eficiente, proporționale, să aibă un efect disuasiv și trebuie să fie aplicate într-un
termen rezonabil, cu o publicitate adecvată.
Putem conchide în sensul că este necesară nu numai o examinare atentă a modului de
comitere a fraudelor și neregulilor depistate la nivelul bugetului UE, dar și adoptarea unor măsuri
eficiente, legislative și practive, în vederea diminuării, respectiv înlăturării lor.

Referințe bibliografice
1. ***, Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europe, în vigoare cu data de 1 decembrie
2009
2. ***, Decizia Comisiei din 13.12.2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi
de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă
specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei a fost notificată cu
numărul C (2006) 6569
3. ***, Regulamentul (EU, Euratom) nr. 883/2013 al Parlamentului European şi al
Consiliului din 11 septembrie 2013 privind investigațiile efectuate de Oficiul European de Luptă
Antifraudă (OLAF) și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1073/1999 al Parlamentului
European și al Consiliului și a Regulamentului (Euratom) nr. 1074/1999 al Consiliului.
4. ***, Regulamentul nr. 2988/95 precum şi Actul Consiliului din 26.07.1995 -
Convenţia PIF şi cele trei protocoale adiţionale Publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene
în data de 23.12.1995
5. ***, Decizia Comisiei nr. 352/1999 din data de 28.04.1999 privind instituirea
Oficiului European de Luptă Antifraudă
6. ***, Investigarea infracțiunilor contra intereselor financiare ale UE, Editua CH
Beck, București, 2016

26
http://ec.europa.eu/transparency/regdoc/rep/1/2015/RO/1-2015-386-RO-F1-1.PDF, accesat la 01.05.2017, ora 21.50

604
 INFRACŢIUNEA DELAPIDĂRII ÎN CONTEXTUL MISIUNILOR NATO.
ASPECTE INVESTIGATIVE

EMBEZZLEMENT IN THE NATO MISSIONS CONTEXT.

FORENSIC INVESTIGATE ASPECTS
Drd. LĂZĂU Marin
Ministerul Apărării Naționale – Brigada de Cercetare și Supraveghere
armyylaw@gmail.com

Abstract (ro): Forţele armate române, cât şi cele de coaliţie sunt în ultimul
deceniu tot mai mult implicate în cooperarea militară internaţională şi în activităţi de
menţinere a păcii (sub egida ONU, NATO, UE) sau chiar în desfăşurarea unor
operaţiuni militare de anvergură şi de durată, atât în exteriorul teritoriului naţional cât şi
în interiorul acestuia, devenind astfel o normalitate percepută ca atare. Ceea ce
diferenţiază demersul investigativ concret şi metodic în cazul delapidării, o constituie
faptul că, întreaga abordare, este datorată notei de specificitate pe care o acordă funcţia
militară şi domeniul penal militar, ambele instituţii abordate destul de timid până în
prezent, mai ales în domeniul investigaţiei criminalistice specifică infracţiunilor în
general, iar cele privitoare la patrimoniu şi la relaţiilor „de serviciu”, în special.
Cadrul juridic aplicabil militarului român, în situaţiile în care, la momentul comiterii
infracţiunii se află pe teritoriul naţional, sau în afara acestuia, este unul ancorat în
materia specifică a legii penale, în concordanţă cu evoluţia acestuia în plan naţional,
concomitent cu parcurgerea procesului armonizării legii române, cu prevederile
dreptului internaţional, comunitar, şi ale prevederilor CEDO. Prin urmare, studiul şi
parcursul metodologic al investigării infracţiunilor ”de serviciu”, nu pot avea loc decât
în acest context. În plan naţional, cursul cercetării a evidenţiat aspectele determinate de
ceea ce oferă studiului, particularitatea vieţii militare. În evoluţie, specificul militar
impune fără de tăgadă, existenţa unor instanţe judiciare speciale pentru infracţiunile din
domeniul apărării naţionale (Tribunalele militare şi Curtea Militară de Apel, unităţile de
parchet aferente), precum şi existenţa unor coduri de justiţie militară, care în vremuri,
avea să asigure funcţionarea impecabilă a serviciului public al apărării societăţii, chiar
şi de pericole externe. Totuşi, în zilele noastre, sub impactul universal al proclamării
drepturilor omului în justiţie, necesitatea unei reglementări speciale a răspunderii penale
a militarilor, s-a îndepărtat tot mai mult de concepţia separării justiţia militare de cea
civilă astfel încât, în unele state europene justiţia militară a fost desfiinţată, cele mai
recente exemple în acest sens venind din Franţa şi din Belgia.

Cuvinte cheie: delapidare, militari, NATO, juridic, metodologie.

Abstract (en): Romanian Armed forces, as well as coalition forces, during the
last decade are more an more involved in international military cooperation and peace-
keep und activities (under UN, NATO or UE mandate) or even develop large scale
military operations, outside or inside national territory, becoming a usual normality.
What makes the difference between concrete and methodological investigative action in
case of embezzlement is the approach, due to its specific given by the military
comission and penal military law, both institutions being treated quite shy until now,
especially in the field of criminal investigation specific to criminal offenses in general,
and those regarding the heritage and work relationships in particular. The legal
framework apliable to Romanian military, when they commit criminal offenses on

605
 national territory, or abroad, is anchored in the specifics of penal law, in accordance
with its evolution on national level and the evolution of national rule of law with the
international law and CEDO procedures. So, studying the methodological route of
investigating "service" criminal offenses can't have place except under this context. In
national context, the course of research has shown the sides determined by the study,
the particular of military life. Evolving, the military imposed nevertheless, the existence
of special law courts for national defend crimes ( Military Tribunals and Military
Appeal Courts), as well as the existence of military justice codes, which a long time
ago, ensured the impecable functionality of public service to safeguard society, even
concerning foreign threats. Still, nowadays, under the impact of human rights in justice,
the necessity to apply a special law regarding the military, to make them responsable fir
their actions, became different from the civilian law, so in some European states,
military justice has been disbanded, the most recent examples coming from France and
Belgium. To start identifying a methodological radiography of researching and
investigating embezzlement is necessary to refer to the existence in penal rule of law of
specialized penal courts and the obligation to abide the penal law.

Keywords: embezzlement, military, NATO, patrimony, methodological.

I. Introducere
Tema particularizării infracţiunilor comise de militari a fost permanent în atenţie, de
aceea, acolo unde subiectele cercetate au permis efectuarea de inserţiuni pe această temă,
întotdeauna stăruim în a identifica situaţii relevante.
Din experienţa militarilor deducem că atunci când faptele acestora converg
infracţiunilor de orice tip, astfel încât, în mediul militar se petrec consecinţe negative în sensul
scăderii încrederii oamenilor în această instituţie, sentimentul de mândrie este afectat serios, mai
ales când faptele sunt atribuite şefilor ierarhici, efectele sunt simţite chiar şi situaţia mediatizării
cazurilor izolate de încălcare a legii, ocazionate de acest tip de fapte.
Domeniul apărării prin întreaga sa componentă structurală, datorită fluxurilor relaţionale
economice inevitabile cu parteneri contractuali civili, cu societatea în general nu putem afirma că
este imun la tipul de infracţiuni despre care vorbim, în speţă delapidarea.
Este de notorietate faptul că, statistica dominantă a sondajelor situează armata între cele
mai respectate instituţii din ţară, cu toate că în lume, o putem regăsi printre cele mai corupte
sectoare, în ciuda respectului pe care aceste societăţi o acordă instituţiei.
Pentru a fi în măsură să expunem considerentele de ordin procedural în ceea ce priveşte
aspectul investigării infracţiunii delapidării, atunci când fapta este săvârşită de către militari, se
impune a delimita situaţiile în care acesta devine subiect activ al infracţiunii delapidării, atât pe
teritoriul naţional, cât şi în afara acestuia.
Toate aceste neajunsuri determină consecinţe negative imediate sau pe termen
îndelungat asupra atractivităţii serviciului militar, iar neluarea de măsuri adecvate poate determina
pierderea încrederii partenerilor străini.

II. Delimitări conceptuale privind activitatea de investigații

În continuare, abordăm acest specific în contextul şi lumina prevederilor cadrului lărgit
al legii penale, dar fără a scăpa din vedereceea ce distinge fapta militarului, pornind de la genericul
oferit de codificarea legii române, prin includerea delapidării în cuprinzătoarea grupă a
”infracţiunilor de corupţie şi de serviciu”.
O manieră de abordare în acest spectru faptic, parcă oferă un stimulent în descoperirea
unui comportament regretabil din partea militarilor, în condiţiile în care, sunt percepuţi ca fiind mai
puţin expuşi şi greu de corupt prin natura relaţiilor de serviciu, în comparaţie cu alte categorii
profesionale din mediul public sau privat.

606
 După cum observăm, se impune a delimita situaţiile în care persoana militarului este
subiect activ al infracţiunii delapidării, şi anume atunci când, se află pe teritoriul naţional, sau în
afara acestuia, în mod independent, sau când fapta/faptele se produc participativ, alături de militari
străini.
Prin parcursul cadrului normativ incident personalului militar străin, aflat temporar pe
teritoriul României, vom expune la modul general, ceea ce diferenţiază demersul investigativ,
metodologic în cazul infracţiunilor, concret a delapidării, întreaga abordare fiind datorată notei de
specificitate pe care o acordă funcţia militară şi domeniul penal militar abordat destul de timid până
în prezent, mai ales pe domeniul investigaţiei criminalistice specific infracţiunilor în general, iar
cele privitoare „la serviciu”, în special.
În aceiaşi măsură, parcursul metodologic al investigării infracţiunii trebuie permanent
ancorat în materia specifică a legii penale, în concordanţă cu evoluţia sa în plan naţional,
concomitent cu parcurgerea procesului armonizării legii române cu prevederile dreptului
internaţional, comunitar, şi ale CEDO.
Prin consultarea jurisprudenţei militare oferită de fondul arhivistic studiat, în conţinutul
căruia au fost identificate dosare cu o cazuistică rezultantă a unor acţiuni sau inacţiuni proprii
militarilor aflaţi exclusiv pe teritoriul naţional, elementul de teritorialitate ca principiu de drept
penal, în aceste situaţii, nesuscitând în vreun fel controverse.
În evoluţia instituţiilor sistemului judiciar am constatat existenţa unor instanţe judiciare
speciale pentru infracţiunile din domeniul apărării naţionale (Tribunale militare şi Curtea Militară
de Apel, unităţile de parchet aferente, organe speciale de cercetare) ca şi existenţa unor coduri de
justiţie militară1 care să asigure funcţionarea impecabilă a serviciului public al apărării societăţii.
Totuşi, în zilele noastre, sub impactul universal al proclamării drepturilor omului în
justiţie, necesitatea unei reglementări speciale a răspunderii penale a militarilor s-a îndepărtat tot
mai mult de concepţia separării justiţia militare de cea civilă astfel încât în unele state justiţia
militară a fost desfiinţată, exemple în acest sens venind din Franţa şi din Belgia.
Chiar şi în statele unde mai există tribunale militare, reglementările judiciare generale
sunt tot mai mult aplicabile şi militarilor, păstrându-se dispoziţii speciale pentru militari doar acolo
unde n-a fost cu putinţă să se realizeze dispoziţii comune activităţilor civile şi militare2.
Această situație este şi cazul României unde, Codul de justiţie militară a fost abrogat în
1968, iar instanţele militare fac parte din puterea judecătorească, urmând proceduri comune ca şi ale
instanţelor civile; ele nu sunt instanţe extraordinare, (a căror înfiinţare este interzisă de către
prevederile constituţionale)3 deci, instanţele militare nu au caracter extraordinar.
Pentru a purcede la identificarea unei radiografii metodice a cercetării şi investigării
penale a faptei delapidării, în contextul realizării justiţiei militare în România, ca parte a sistemului
public de justiţie, sistem constituit din instanţele militare (judecători militari) şi organele de
urmărire penală (procurori militari)4; este imperios necesar să amintim despre existenţa în
reglementarea legii procedurii penale a instituţiei organelor cu cercetarea penală speciale 5, şi despre
obligativitatea ca această instituţie să-şi desfăşoare activitatea potrivit legii penale6.
În acest context, raportat la realitatea obiectivă din instituţiile armatei, demersul
inovator, se situează pe fundamentul nevoii de aplicare a legii, în condiţiile în care efectuarea
cercetării penale faţă de militari, poate fi îmbunătăţită.
Desigur, Codul de procedură penală7 stabileşte că activitatea de urmărire penală în
situaţia militarilor „urmărirea penală în cazul infracţiunilor săvârşite de militari se efectuează, în

1
Codul Justiţiei Militare din 1881, Codul Justiţiei Militare din 1937, publicat în M.Of. nr. 66 din 20 martie 1937,
ultimul cod militar în vigoare, abrogat prin Legea nr. 30 din 1968 pentru punerea în aplicare a Codului Penal al
Republicii Socialiste România, în Buletinul Oficial nr. 147 din 13.11 1968.
2
Art. 413 la art.431 Cod penal
3
Art. 126 alin. (5) din Constituţia României, republicată.
4
Art. 37, art.38, art.39, Cod proc.pen.
5
Art. 44 alin.(1) lit. b). Cod proc.pen.
6
Art. 55 alin.(5) şi alin.(6) Cod proc.pen.
7
Art. 56 alin.(4) Cod proc.pen.

607
mod obligatoriu, de procurorul militar”, iar pe de altă parte, avemreglementată instituţia ”ofiţerului
cu cercetarea penală specială”8, cu atribuirea de competenţe limitate acestora, potrivit structurii din
care fac parte, respectiv cele aparţinătoare domeniului militar al apărării.
De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracţiunilor
contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi infracţiunilor de terorism, din
dispoziţia procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică.
De aceea, persoanele respective, în vederea îndeplinirii atribuţiilor specifice sunt
supuse, parcursului procedurii legale general aplicabile, în sensul că, în aceleaşi condiţii precum
ofiţerii de poliţie judiciară, sunt numiţi cu avizul Procurorului General al României9.
Existenţa acestei dualităţi de natură permisivă dintre obligativitatea procurorului militar
de a efectua urmărirea penală asupra militarilor, în paralel cureglementarea sensului oferit de lege;
organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penale, corespunzător specializării
structurii din care fac parte, în cazul săvârşirii infracţiunilor de către militari, adăugăm precizarea
legiuitorului, de genul “sub coordonarea şi îndrumarea procurorului”10, deci, această dihotomie
permite efectuarea de propuneri de lege ferenda, cu trimiteri către o eventuală reglementare a
instituţiei”poliţiei judiciare militare”, ca structură integratoare pentru organele de cercetare speciale
militare.
Observăm modalitatea în care, legea oferă sistemului militar de justiţie abilitarea de
funcţionare aorganelor de cercetare penală speciale,şi de a efectua actele specifice urmăririi penale,
similar celor pe care poliţia judiciară le înfăptuieşte.
În ambele situaţii, sub conducerea şi supravegherea organelor de urmărire penală, în
condiţiile realităţii obiective, structura de Poliţie Militară din organica Ministerului Apărării
Naţionale ar fi în măsură să preia atribuţii de poliţie judiciară, devenind astfel „Poliţia Militară
Judiciară”, în structura căreia, organele de cercetare penală speciale pot fi asimilate, conturând
astfel o instituţie de sine stătătore, cu atribuţii similare statelor NATO11.
Ar fiinţa astfel, o corespondenţă de termeni şi unitate de acţiune, întemeiate pe
proceduri comune de sorginte legală, adică o similitudine între ”poliţia judiciară – ofiţeri de poliţie
judiciară”; ”poliţia militară judiciară – organe (ofiţeri) cu cercetarea penală speciale (poliţişti
militari de judiciar)”,sintagmă identificatăoarecum în textul de lege:„(1) Procurorul conduce şi
controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare
penală speciale, prevăzute de lege. De asemenea, procurorul supraveghează ca actele de urmărire
penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale”12.
Decelăm aşadar, rolul major al acestei compatibilizări fiind unul în vederea
„valorificării” unei instituţii de drept procesual penal existente şi legiferate ca atare, dar care, în
realitate, nu este aparentă din varii motive; în plus, am augumenta prin procedură, la unificarea
practicii în domeniu în ideea confirmării încă o dată a faptului că , sistemul de justiţie militar în ţara
noastră este parte integrantă a puterii judecătoreşti, iar ştiinţa criminalisticii, (similar ţărilor avansate
în domeniu, aflate în parteneriat strategic cu rang de alianţă militară), este pe cale a dobândi o nouă
ramură, cu un specific cu totul aparte, denumită în forma conceptului de ”criminalistica militară”.
Forţele armate române, cât şi cele ale diferitelor coaliţii internaţionale sunt în ultimul
deceniu tot mai mult implicate în cooperarea militară internaţională şi în activităţi de menţinere a
păcii (sub egida ONU, NATO, UE) sau chiar în desfăşurarea unor operaţiuni militare de anvergură

8
Art. 57 alin.(2) Cod proc.pen.
9
Alin. (1) al art. 56 a fost modificat de pct. 29 al art.102, Titlul III din Legea nr. 255 din 19 iulie 2013, publicată în
M.Of.nr. 515 din 14 august 2013.
10
Art.56 alin.(1) Cod proc.pen.
11
www.cid.army.mil/, accesat la 25. 04 2017. CRIMINAL INVESTIGATION COMMAND– C.I.D.
Organizare: Structura organizatorică CID include un sediu de comandă; grupuri, batalioane; un laborator medico-legal;
un centru de înregistrări de crimă; servicii de protecție batalion, unitate de criminalitatea informatică și unități majore de
fraudă de achiziții cu birouri în teren, echipe de fraudă și agențiile rezidente; precum și orice alte unități necesare pentru
îndeplinirea misiunii. Fiecare grup CID, batalion, de birou pentru fraude majore în achiziții îi este atribuită o anumită
zonă geografică de responsabilitate (AOR).
12
Idem.

608
şi de durată, atât în exteriorul teritoriului naţional cât şi în interiorul acestuia, devenind astfel o
normalitate percepută ca atare.
Ar fi nejustificat şi nedrept, ca identificate fiind, aceste posibilităţi de natură legislativă
să nu-şi regăsească aplicabilitate în mod unitar şi convergent oferind astfel o practică armonioasă
relaţiilor de parteneriat strategic şi pe acest palier al domeniului cooperării pe linie de investigaţii
criminale.
Prezenţa pe teritoriul naţional a militarilor ce aparţin altor forte armate, în
corespondenţă cu situaţiile similare în care militarii români se află pe teritoriul altor state, în mod
independent, sau alături de alte forte ale coaliţiei militare, au rolul de a da naştere unor dezbateri,
din perspectiva aplicării legii penale în investigarea oricăror dintre faptele de sorgintea unei
infracţiuni, prin intermediul şi cu aportul substanţial de necontestat al ştiinţei criminalisticii.
Confruntaţi fiind cu acest tip de situaţii, ne considerăm îndreptăţiţi să procedăm în spirit
clarificator, la identificarea de soluţii în strânsă dependenţă de cadrul legislativ existent,să
contribuim la formularea de propuneri în vederea lărgirii orizontului aplicării legii
penale,concomitent cu aprofundareşi implementare, până la nivelul investigării criminalistice
concrete.
Modalitatea de transpunere o constituie elaborarea pentru aceste situaţii specifice a
procedurilor de operare standard, pornind de la situaţiile faptice sau ipotetice uneori, în
care,personalul militar străin sau propriu se pot afla.
Aşadar, purcedem prin arătarea chestiunilor fundamentale în orice demers de acest gen,
cu trimiteri către noţiuni ce privesc aplicarea legii penale în spaţiu.
Deşi aparent, lucrurile sunt simple în situaţiile despre care vorbim, există realităţi ce
necesită clarificări, iar pentru a identifica legea penală aplicabilă în cazul unor infracţiuni săvârşite
în aceste împrejurări de către militarii români, trebuie săţinem cont de trei aspecte:
a) locul de comitere a infracţiunii (teritoriul naţional sau în afara acestuia);
b) subiectul activ al infracţiunii (persoana căreia i se atribuie fapta incriminată de
legea penală, militar român sau de altă cetăţenie);
c) subiectul pasiv al infracţiunii (victima infracţiunii, respectiv statul pe teritoriul căruia
are loc fapta) a cărei consecinţe determină afectarea în forma stabilită de legea proprie.
Prin urmare, raportat la realitatea situaţiei, premisele ce trebuie luate in calcul sunt:
ipoteza în care săvârşirea unei infracţiuni are loc pe teritoriul ţării,şi ipoteza săvârşirii unei
infracţiunide către militarii proprii, în afara acestuia.
În ceea ce priveşte prima ipoteza, săvârşirea unei infracţiuni pe teritoriul ţării, aceasta
este şi în situaţia specială a militarilor, guvernată de principiul teritorialităţii13.
Astfel, legea penală română se aplicăinfracţiunilorsăvârşite pe teritoriul României, prin
urmare, calificarea faptei ca infracţiune, condiţiilerăspunderii penale, aplicarea sancţiunilor şi
executarea acestora se realizează pe baza legii penale române, indiferent de calitatea făptuitorului (a
subiectului activ), ceea ce înseamnă că, acesta poate fi chiar străin sau apatrid cu domiciliu în
străinătate sau în ţară, deci nu doar cetăţean român14.
De asemenea, este asimilatăunei infracţiuni pe teritoriul României şi orice infracţiune
comisă pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată in România, oriunde s-ar
afla nava ori aeronava.
De la acest principiu, există şi excepţii ce decurg din tratatele la care România este parte
şi privesc infracţiunilesăvârşite de persoanele care se bucură de imunitate de jurisdicţie penală
(reprezentanţii diplomatici, dar prin convenţiiinternaţionale pot fi stabilite și alte persoane, cum ar fi
şefi de stat ori de guverne, miniştri de externe etc.), infracţiunile atribuite militarilor unei armate
străine aflate în trecere ori în staţionare pe teritoriul tarii15, infracţiunilesăvârşite în localurile şi pe
terenurile misiunilor diplomatice din România, infracţiunile la bordul navelor ori aeronavelor

13
Art. 8 alin. (1) Cod.pen.
14
Art.11 Cod pen.
15
Legea nr. 291 din 2 noiembrie 2007 privind intrarea, staţionarea, desfăşurarea de operaţiuni sau tranzitul forţelor
armate străine pe teritoriul României, Secțiunea 11 -”Jurisdicție”, înM.Of.nr. 321 din 5 mai 2014.

609
străine militare, ori folosite în scopuri guvernamentale, care se află pe teritoriul ţării, cu acordul
statului român16.
Cu privire la împrejurarea conform căreia, infracţiunile comise în afara teritoriului ţării,
sunt trei principii(ipoteze) care guvernează în această materie: a) principiul personalităţii 17, b)
principiul realităţii; c) principiul universalităţii.
In toate cazurile, excepţiile aplicării legii penale române rezultă din prevederile contrare
ce reies din tratatele internaţionale la care România este parte18.
În această primă ipoteză, fapta militaruluiromân trebuie doar să fie calificată ca
infracţiune conform legii penale române, fără să conteze dacă este calificată ca infracţiune şi
potrivit legii locului unde a fost comisă (în afara, sau pe teritoriul naţional).
Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către
un cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă fapta e prevăzuta ca infracţiune şi de
legea penală a ţării unde a fost săvârşită, ori dacă a fost comisă într-un loc care nu e supus
jurisdicţiei vreunui stat19.
Principiul universalităţii legii penale20presupune aplicarea legii penale române
infracţiunilorsăvârşite în afara teritoriului ţării, altele decât cele arătate în caracterele principiului
realităţii, dacă infractorul e cetăţeanstrăin sau apatrid şi se află de bunăvoie pe teritoriul României21,
fiind îndeplinite astfel angajamentele referitoare la asumarea din partea statului a obligaţiei de a
reprima orice infracţiune.

III. Particularităţi în instrumentarea infracţiunilor oferite de cadrul legal actual

Pentru situaţiile în care militarii români au săvârşit fapta/faptele în afara teritoriului
naţional, cu afectarea partenerilor coaliţiei militare, sau a naţiunii gazdă, se aplică prevederile
potrivitcelor mai sus enunţate; în schimb, aspectele de ordin tehnic a investigaţiei nu sunt detaliate,
lăsând la îndemână organelor de urmărire penală militare, derularea acestora, iar o parcurgere a
metodologiei specifice, considerăm că este utilă.
Pe acest considerent elaborarea de proceduri operaţionale standard privind
„metodologia de investigare criminalistică a faptei delapidării, efectuarea actelor de urmărire
penală în situaţia miliarilor români care au săvârşit fapta/faptele în afara teritoriului naţional”, cu
afectarea partenerilor coaliţiei, sau a naţiunii gazdă, o considerăm ca necesară.
Astfel, ca un preambul, expunem situaţiile în care militarii proprii se pot afla în misiuni
în afara teritoriului naţional, iar în ceea ce priveşte incipienţa demersului în vederea aplicării legii
penale incidente, vom exemplifica, doar procedura notificării cu privire la săvârşirea respectivelor
fapte, urmând ca activitatea de urmărire penală şi de investigaţie criminalistică să se desfăşoare
potrivit legii române, după repatrierea personalului implicat.
1.Procedura de notificare a infracţiunilor săvârşite de către un membru al forţelor
armate române, pe teritoriul vreuneia din forţele coaliţiei, sub a cărei autoritate s-a efectuat
transferul (o variantă)22.

16
http://blog.avocatoo.ro/aplicare-lege-penala-spatiu, accesat la 05.04 2017.
17
Principiul personalității legii penale este prevăzut de art. 9 C.pen.si se bazează pe cetățenia subiectului activ. Astfel,
conform alin (1), legea penala română se aplica infracțiunilor săvârșite in afara teritoriului României de către un
cetățean român sau de către o persoana juridică română, însă numai dacă pedeapsa prevăzută de legea română este
detențiunea pe viață ori închisoarea mai mare de 10 ani.
18
http://blog.avocatoo.ro/aplicare-lege-penala-spatiu, accesat la 05.04 2017.
19
În această situație, se impune existența unei duble incriminări, dar si sancționarea faptei de către legea română cu
pedeapsa cu închisoarea de maximum 10 ani ori cu pedeapsa amenzii.
20
Art.11 Cod penal.
21
Astfel, există două ipoteze conform acestui articol, ambele presupunând îndeplinirea condițiilor referitoare la
subiectul activ (sa fie străin ori apatrid și să se afle de bunăvoie pe teritoriul României) și la infracțiune (să fie comisă în
afara teritoriului țării, să nu fie îndreptată împotriva statului roman, a unui cetățean român ori a unei persoane juridice
române, iar fapta să fie calificata ca infracțiune de legea penală română).
22
Legea nr. 121 din 15 iunie 2011 privind participarea forţelor armate la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului,
în M.Of. nr. 427 din 17 iunie 2011.

610
 Aspecte prealabile. Cadrul juridic special care reglementează condiţiile în care forţele
armate ale României, denumite în continuare ”forte armate”, participă la misiuni şi operaţii în afara
teritoriului statului român este oferit de Legea nr. 121 din 15 iunie 2011 privind participarea forţelor
armate la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului.
Tipuri de misiuni la care forţele armate participă sunt23:
a) de apărare colectivă în cadrul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord sau de
asigurare a securităţii statelor membre ale Uniunii Europene; a^1) de implementare a măsurilor de
asigurare a aliaţilor, prezenţă înaintată şi descurajare, precum şi a altor acţiuni stabilite prin decizii
ale Consiliului Nord-Atlantic pentru asigurarea securităţii în spaţiul Atlanticului de Nord, în
conformitate cu prevederile Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Washington, la 4 aprilie
1949; b) de răspuns la crize; c) de pace; d) de asistenţă umanitară.
Ceea ce constituie element de noutate faţă de situaţiile anterior prevăzute, este faptul că,
din punct de vedere ajurisdicţiei acţiunilor militare, forţele proprii, după îndeplinirea procedurii de
transfer de autoritate(TOA)24, se află în subordinea şi în cadrul comandamentului care conduce
operaţia militară, după cum, prin reciprocitate, forţelor române le pot fi subordonate temporar, forțe
armate străine aparţinătoare coaliţiei.
Pe timpul participării la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român, forţele
armate aplică regulile de angajare specifice misiunilor sau operaţiilor respective, potrivit
prevederilor legale în vigoare25.
În concordanţă cu prevederilor Acordului dintre statele părţi la Tratatul Atlanticului de
Nord şi celelalte state participante la Parteneriatul pentru Pace cu privire la statutul forţelor lor şi
a protocolului adiţional, încheiate la Bruxelles la 19 iunie 199526, în cuprinsul procedurii se vor
înscrie următoarele cerinţe, dar fără a avea un caracterlimitativ, următoarele:
1. Temeiul de lege aplicabil situaţiei dislocării trupelor proprii;
2. Obligativitatea întocmirii unei notificări în situaţiile prevăzute de lege, după cum
urmează:
a) autorităţile militare ale statului corespondent, ca urmare a transferului de autoritate
27
efectuat ;
b) organele de urmărire şi cercetare penală române, aflate în TO şi sesizate pe orice
cale; c)structurile proprii cu atribuţii privind sesizarea pe orice cale a faptelor penale;
d) autorităţile militare române sau din cadrul fortelor de coaliţie, care au informaţii cu
privire la săvârşirea infracţiunii;
3. Autorităţilecompetente în a furniza informaţii şi date de natura determinării sensului
de a notifica;

23
Art. 2 Legea nr. 121 din 15 iunie 2011 privind participarea forţelor armate la misiuni şi operaţii în afara teritoriului
statului,în M.Of. nr. 427 din 17 iunie 2011.
24
Art.11Legea nr. 121 din 15 iunie 2011 privind participarea forţelor armate la misiuni şi operaţii în afara teritoriului
statului, în M.Of. nr. 427 din 17 iunie 2011.
25
Art. 9 Legea nr. 121 din 15 iunie 2011 privind participarea forţelor armate la misiuni şi operaţii în afara teritoriului
statului, în M.Of. nr. 427 din 17 iunie 2011.
26
Art. VII alin.6 litera b) din Acord, ratificat prin Legea nr. 23 din 10 aprilie 1996 pentru precum si al prevederilor art.
6 alin. (5) din Legea nr. 346/2006 privind organizarea si funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, cu modificările şi
completările ulterioare, ale prevederilor Legii nr. 121 din 15 iunie 2011privind participarea forţelor armate la misiuni şi
operaţii în afara teritoriului statului român
27
Legea nr. 121 din 15 iunie 2011 privind participarea forţelor armate la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului,
în M.Of. nr. 427 din 17 iunie 2011.
Art. 11(1) Transferul de autoritate se realizează de către Ministerul Apărării Naţionale, prin Statul Major General, şi
reprezintă acţiunea prin care România predă controlul, la nivel operaţional şi/sau tactic, al forţelor sale participante într-
o anumită misiune sau operaţie comandantului/comandamentului care conduce misiunea sau operaţia respectivă.
(2) Pe timpul îndeplinirii misiunilor şi operaţiilor în afara teritoriului statului român, forţele armate pot avea sub
control operaţional şi/sau tactic unităţi ori subunităţi ale forţelor armate străine, în condiţiile prevăzute în transferul de
autoritate efectuat între forţele armate străine şi comandantul/comandamentul forţelor armate române.
(3) Forţele armate participante la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român execută ordinele
comandantului forţei căruia i se subordonează, potrivit înţelegerilor stabilite la efectuarea transferului de autoritate, cu
respectarea prevederilor dreptului internaţional şi ale regulilor de angajare.

611
 4. Autorităţilecu atribuţiuni în preluarea notificărilor28, modalitatea de transmitere către
Ministerul Justiţiei, care la rândul sau notifică de îndată Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie si Justiţie, în vederea luării măsurilor legale;
5. Structurile Ministerului Apărării Naţionale organizatoare ale activităţilor de
cooperare cu forţele armate străine, denumite în continuare structuri organizatoare, informează în
scris, înainte de începerea activităţilor, autorităţilemilitare ale statului sub a cărui autoritate se află
forţele proprii, prin intermediul Secţiei pentru legătura cu forţele armate străine.
6. Stabilirea unei Diagrame de relaţii privind întocmirea şi transmiterea notificării
conform legii.

2.Procedura de notificare a infracţiunilorsăvârşite de către un membru al forţelor

armate străine pe teritoriul României29.
Pentru declanşarea procedurii de notificare sunt necesare îndeplinirea condiţiilor legii,
obligativitatea elaborării notificării scrise din partea instituţiilor şi autorităţilor, cu menţiunea
obligativităţii autorităţii române de a transmite notificarea, organismului instituţional de legătură cu
forţele armate străine, respectiv „Secţia pentru legătura cu forţele armate străine/Departamentul
pentru politica de apărare si planificare/Ministerul Apărării Naţionale”30.
Între autorităţile învestite procedural menţionăm: a) autorităţile militare ale statului
trimiţător;b) organele de urmărire şi cercetare penalăromâne, sesizate pe orice cale;c) autorităţile
militare române care au informaţii cu privire la săvârşireainfracţiunii, chiar cu implicarea organelor
de cercetare speciale din cadrul forţelor române.
Aceste din urmă menţionate cunosc cel mai bine situaţia concretă de la faţa locului,
contextul şi împrejurările comiterii faptei, deţin întreaga autoritate de a participa în această etapă la
furnizarea datelor şi informaţiilor utile părţii.
Secţia pentru legătura cu forţele armate străine asigură, în termen de 24 de ore,
transmiterea notificării primite, prin fax/e-mail şi telefonic, către Ministerul Justiţiei, care la rândul
său notifică de îndată Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, in vederea luării
masurilor legale în scopul colaborării internaţionale în aplicarea tratatelor, convenţiilor,
protocoalelor sau înţelegerilor tehnice aplicabile.
Notificarea unei fapte penale pretinse a fi comisă de către unmembru al forţelor armate
străine prezent pe teritoriul României, se va elaborapotrivit legii, cuprinde atât date necesare
identificării persoanei, cât şi date incipiente privind fapta/faptele, modalitatea de săvârşire, locul şi
urmările acestora, astfel31: numele si prenumele, gradul, funcţia, unitatea/structura, data şi locul
naşterii, cetăţenia, motivul prezentei în România, data incidentului raportat, locul incidentului
raportat, natura faptei (faptelor) penale, rezumatul incidentului raportat, alte informaţii, numele,
funcţia si semnătura persoanei care transmite notificarea, data primirii.
Obţinerea datelor respective se va realiza în echipă şi colaborare cu reprezentanţii legali
ai forţelor aparţinătoare, de regulă ofiţerii desemnaţi cu activitatea de investigaţii.
Considerăm de utilitate practică în vederea unei armonizări procedurale, funcţie de
gravitatea faptei să se procedeze de următoarea manieră:

28
Secţia pentru legătura cu forţele armate străine/Departamentul pentru politica de apărare şi planificare/Ministerul
Apărării Naţionale.
29
Ordin nr. M.115 din 26 noiembrie 2015 pentru aprobarea Procedurii de notificare a infracțiunilor săvârșite de către un
membru al forţelor armate străine pe teritoriul României, emitent Ministerul Apărării Naționale nr. M.115 din 26
noiembrie 2015; Ministerul Afacerilor Interne Nr. 158 din 21 decembrie 2015; Ministerul Justiției Nr. 44/C din 12
ianuarie 2016; publicat în: M.Of. nr. 53 din 25 ianuarie 2016 .
30
Art.2, art.3 din Legea nr. 291/2007 privind intrarea, staţionarea, desfăşurarea de operaţiuni sau tranzitul forţelor
armate străine pe teritoriul României, în M.Of. nr. 321 din 5 mai 2014.
31
Art. 46 alin. (1) si (2) din Legea nr. 291/2007 privind intrarea, staţionarea, desfăşurarea de operaţiuni sau tranzitul
forţelor armate străine pe teritoriul României, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; ANEXA 1 la
procedura - model, în M.Of. nr. 321 din 5 mai 2014.

612
 a) Imediat după luarea la cunoştinţă, prin orice mijloace sau metode, persoana
respectivă informează comandantul militar român, căruia i se subordonează cel care a realizat
sesizarea;
b) Persoana sesizată informează imediat eşalonul îndreptăţit, comandantul militar al
forţei străine, dispune luarea măsurilor de conservare a probelor, fără a proceda la interogarea
subiectului;
c) După comunicarea persoanei desemnate de comandantul străin în vederea efectuării
primelor cercetări, partea română desemnează împreună cu procurorul militar un reprezentat, de
regulă ofiţerul cu cercetarea penală specială.
Aceste activităţi constituie faza preliminară în vederea conturării împrejurărilor
săvârşirii faptelor, desigur acest algoritm trebuie adaptat în funcţie de tipologia acestora; de
menţionat că, demersul părţii române în acest sector al investigaţiei încetează imediat cu depunerea
notificării, desigur, la solicitarea partenerilor militari, dar pe viitor, o colaborare de specialitate a
cercetărilor trebuie să existe.
În oglindă, avem situaţiile în care personalul propriu se află în situaţii similare, pentru
care este necesar elaborarea de procedură operaţională standard32 privind „Metodologia de
investigare criminalistică a faptei (inclusiv pentru delapidare) şi efectuarea actelor de urmărire
penală în situaţia miliarilor români”, vacuprinde următoarele capitole: scop,referinţe/cadrul legal,
definiţii şi abrevieri, domeniul de aplicare, descrierea procedurii operaţionale (factor declanşator,
documente utilizate în sprijinul editării procedurii, conţinutul documentelor utilizate), precizări
privind temeiul legal, etapele procedurii operaţionale descriere activitate/sarcina elementară,
responsabil pentru implementarea procedurii, termen, documente, riscuri identificate,
responsabilităţi în implementare
3. Structuri militare NATO destinate investigării infracţiunilor.
Criminal Investigation Command33 (C.I.D), constituie o structură specializată care
sprijină armata prin desfăşurarea, în timp de pace şi război, a unor activităţi şi prestări servicii de
testare poligraf de înaltă calificare, deţine în exploatarea un laborator de criminalistică atestat, o
unitate de servicii de protecţie, specialişti în domeniul criminalităţii informatice, se ocupă de
colectarea de informaţii penale şi de analiză şi o varietate a altor servicii asociate în mod normal
activităţile de aplicare a legii.
Misiunile primare aparţinătoare acestei structuri, constă în:a) investigarea infracţiunilor
grave;b) investigaţii sensibile/grave de comportament;c) colectarea, analizarea şi difuzarea de
informaţii în materie penală;d) operaţiunile de protecţie;e) acordarea de sprijin prin folosirea
laboratorului medico-legal;f) ţinerea evidenţei cazierelor judiciare ale armatei.
Aceste atribuţii iniţiale pot fi completate cu altele de ordin suplimentar, de natura
asigurării securităţii logisticii pe fluxul de la producător până pe câmpul de luptă; obţinerea de
informaţii în domeniul penal (dezvoltarea contramăsuri pentru combaterea activităţilor subversive
pe câmpul de luptă), derularea de anchete penale (inclusiv pentru a include crime de război şi, în
unele cazuri, crime împotriva forţelor coaliţiei şi a personalului naţiunii gazdă) operaţiuni de
protecţie a personalului cheie pe timpul acţiunilor de luptă.

IV. CONCLUZII
Opinez în sensul evidenţierii faptului că, o delimitare radicală între grupa infracţiunilor
”împotriva patrimoniului” şi grupa infracţiunilor „de serviciu”, nu poate fi hotărâtoare, tocmai din
considerentele de ordin evolutiv ale reglementărilor, dar şi a practicii judiciare; semnificative sunt

32
Ordinul M.75/2012 Ordinul nr. 75/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice privind sistemul de control
intern/managerial în Ministerul Apărării Naționale în M.Of. nr. 531 din 31.07.2012.
33
www.cid.army.mil. accesat la 02.05 2017.Atribuţiile şi responsabilităţile specifice ale CID sunt descrise în
Regulamentele militare americane AR 10-87, capitolul 17, şi AR 195-2, publicat pe:
https://www.google.ro/search?q=AR+1087,+capitolul+17,+%C5%9Fi+AR+195-2&ie=utf-8&oe=utf-8&client=firefox-
b&gws_rd=cr&ei=oJAZWaWPBIycgAbYkZPgDA#q=army+regulation+AR+10-87,+capitolul+17,+AR+195-2, accesat
la 02. 05 2017.

613
interpretările pe care jurisprudenţa le oferă atunci când, se procedează la încadrarea faptelor
deoarece, disocierea între aceste elemente a fost şi este încă sensibilă.
Un argument la ceea ce expunem se constituie şi prin parcurgerea cadrului comparat
privind reglementarea infracţiunii delapidării în diferite sisteme de drept, în care inseparabil în
reglementare regăsim elementul patrimonial public sau privat, alăturat persoanei, funcţiei ori
calităţii şi reputaţiei funcţionarului public european, prin urmare, această delimitare apreciem că
este una temporară.

Referințe bibliografice:
Acte normative
1. Constituţia României
2. Codul penal al României
3. Codul de procedură penală al României
4. Codul penal din anul 1968
5. Legea nr. 291 din 2 noiembrie 2007 privind intrarea, staţionarea, desfăşurarea de
operaţiuni sau tranzitul forţelor armate străine pe teritoriul României
6. http://blog.avocatoo.ro/aplicare-lege-penala-spatiu, accesat la 05.04 2017
7. Legea nr. 121 din 15 iunie 2011 privind participarea forţelor armate la misiuni şi
operaţii în afara teritoriului statului, în M.Of. nr. 427 din 17 iunie 2011
8. Ordin nr. M.115 din 26 noiembrie 2015 pentru aprobarea Procedurii de notificare a
infracţiunilor săvârşite de către un membru al forţelor armate străine pe teritoriul României, emitent
Ministerul Apărării Naționale nr. M.115 din 26 noiembrie 2015; Ministerul Afacerilor Interne Nr.
158 din 21 decembrie 2015; Ministerul Justitiei Nr. 44/C din 12 ianuarie 2016; publicat în: M.Of.
nr. 53 din 25 ianuarie 2016
9. Legea nr. 291/2007 privind intrarea, staţionarea, desfăşurarea de operaţiuni sau
tranzitul forţelor armate străine pe teritoriul României, în M.Of. nr. 321 din 5 mai 2014
10. Ordinul M.75/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice privind sistemul de
control intern/managerial în Ministerul Apărării Naţionale în M.Of. nr. 531 din 31.07.2012.

Site-uri:
11. www.cid.army.mil. accesat la 02.05 2017
12. https://www.google.ro/search?q=AR+10-87,+capitolul+17,+%C5%9Fi+AR+195-
2&ie=utf-8&oe=utf-8&client=firefox-87,+capitolul+17,+AR+195-2, accesat la 02. 05 2017

614
 LOCUL DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE
ÎN CADRUL DIFERITELOR SISTEME CONSTITUȚIONALE,
FACTOR ÎN SECURITATEA STATELOR ȘI A FORMELOR
DE COOPERARE INTERNAȚIONALĂ

THE PLACE OF FUNDAMENTAL RIGHTS AND FREEDOMS

WITHIN DIFFERENT CONSTITUTIONAL SYSTEMS,
FACTOR IN THE SECURITY OF THE STATES
AND OF THE INTERNATIONAL COOPERATION FORMS
Drd. MINOIU Valentin
Academia de Studii Economice București, Școala Doctorală Drept
valimin2007@yahoo.com

Abstract (ro): Tipologia sistemelor constituționale determină, ea însăși, într-o

mare măsură, perimetrul și structura drepturilor și libertăților fundamentale, fie din
perspectiva asigurării participării poporului la actul de guvernământ, atunci când
primează realizarea interesului comun, fie din rațiuni legate de limitarea exercitării
acestora, ca metodă de prevenire a deviațiilor de la traseul impus ori de consolidare a
puterii discreționare, atunci când guvernarea țintește exclusiv realizarea intereselor
particulare. Toate acestea, privite în context internațional, determină, în anumite
circumstanțe, evoluții interesante, unele cu potențial de risc, atât la adresa securității
intra-statale, cât și a celei intra-organizaționale, când ne referim la formate
instituționalizate de cooperare internațională, inclusiv Uniunea Europeană.
Particularizând, pe fondul amenințărilor, în continuă creștere, la adresa securității
spațiului european și al frecvenței atacurilor de tip terorist, care obligă statele în a se
adapta și a-și întări securitatea internă, cu potențial semnificativ de afectare a
drepturilor și libertăților fundamentale, devine important a fi realizat echilibrul între
măsurile instituite și respectarea angajamentelor asumate pentru asigurarea libertății
cetățenilor; este o provocare serioasă pentru acestea. Contextul devine dificil, cu atât
mai mult cu cât se amplifică unele curente de opinie, cu tentă ultra-naționalistă, dinspre
cetățeni ai spațiului comunitar, exprimate, de asemenea, în considerarea drepturilor și
libertăților lor, care încurajează, pe fond, destabilizarea Uniunii Europene și, implicit,
lezarea valorilor ei de bază, deschizând, astfel, chiar perspectiva unor afectări ale
sistemelor constituționale naționale.
Aceste considerente stârnesc suplimentar interesul pentru cercetare și întăresc,
chiar, utilitatea demersului promovat.

Cuvinte-cheie: constituție, sistem constituțional, guvernământ, drepturi și

libertăți fundamentale, securitate.

Abstract (en): The typology of constitutional systems determines, itself, to a

large extent, the perimeter and the structure of fundamental rights and freedoms, either
from the perspective of ensuring the people's participation in the act of governance,
when the realization of the common interest prevails, or for reasons related to the
limitation of their exercise, as a way to prevent deviations from the imposed route or to
strengthen discretionary power, when the governance exclusively aims at achieving its
particular interests. All these, viewed in an international context, determine, under
certain circumstances, interesting developments, some of them potentially risky, for

615
 both intra-state and intra-organizational security, when we talk about to institutionalized
forms of international cooperation, including the European Union.
Customizing, against the background of threats, ever increasing, on the European
space security and of the frequency of terrorist attacks, which forces the states to adapt
and to strengthen its internal security, with significant potential to affect fundamental
rights and freedoms, it becomes important to achieve the balance between the measures
put in place and the compliance with commitments undertaken to ensure citizens'
freedom; this is a serious challenge for them. The context becomes difficult, all the
more so as some opinion streams grow, with an ultra-nationalist character, from citizens
of the community space, also expressed in their rights and freedoms, which, in turn,
encourages the destabilization of the European Union, implicitly, the damage to its core
values, opening even the prospect of some damage to national constitutional systems.
These considerations further determine interest in the research and even increase
the usefulness of the promoted approach.

Keywords: constitution, constitutional system, government, fundamental rights

and freedoms, security.

I. INTRODUCERE
Drepturile și libertățile fundamentale își au geneza în drepturile naturale ale ființei
umane, care au fost, treptat, formalizate, în cadrul diferitelor sisteme constituționale care au
dominat formele de guvernământ, pe care statele le-au utilizat de-a lungul istoriei.
Consacrarea normelor comune în domeniul drepturilor și libertăților fundamentale și
aderarea majorității statelor la documentele internaționale de referință au generat o reglementare
similară și asigurarea unui nivel ridicat în ceea ce privește exercitarea efectivă a acestora. Unele
dificultăți au fost generate de evoluția formelor de guvernământ, situație înregistrată în principal de
statele care au trecut prin perioada guvernării comuniste, în care modalitatea de consacrare și
aplicare a normelor ce garantează exercițiul liber al drepturilor și libertăților cetățenilor a evoluat
oarecum diferit.
Și la nivelul unor organizații internaționale, de tipul Uniunii Europene, la care sunt
membre și state care au fost guvernate anterior de regimuri comuniste, problematica drepturilor și
libertăților fundamentale a fost una dinamică, la momentul actual simțindu-se nevoia unei
consacrări formale mai ferme, prin includerea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
în dreptul fundamental al acesteia.
În acest moment, indiferent de modul de reglementare și aplicare în dreptul intern al
statelor membre, normele juridice specifice drepturilor și libertăților cetățenilor acestora, care sunt
și cetățeni ai Uniunii Europene, sunt garantate suplimentar prin mecanismele europene.
O asemenea abordare este menită să aducă un plus de securitate la nivelul Uniunii
Europene, cel puțin prin faptul că cetățenii statelor membre vor beneficia de aceeași reglementare a
drepturilor și libertăților fundamentale și, preconizabil, de aceleași rezultate în situația exercitării
acestora.
Poziționarea locului drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor în cadrul
diferitelor sisteme constituționale și valențele pe care acesta le are în securitatea statelor și a
organizațiilor internaționale este deosebit de importantă pe fondul amenințărilor, în continuă
creștere, la adresa securității spațiului european și al frecvenței atacurilor de tip terorist, care obligă
statele în a se adapta și a-și întări, pe de o parte, capacitățile și, pe de altă parte, conștientizarea unei
nevoi comune de securitate.
Reacția statelor și chiar a organizațiilor internaționale, de tipul Uniunii Europene,
trebuie să fie una adecvată, deoarece este cu adevărat dificil, pe fondul constrângerilor din mediul
de securitate intern și extern, să asiguri realizarea unui echilibru absolut între măsurile instituite și
respectarea angajamentelor asumate pentru asigurarea drepturilor și libertăților propriilor cetățeni.

616
 Pornind de la aceste premise, voi încerca în cuprinsul demersului științific să aduc în
atenție unele elemente care consacră valențele de factor în securitatea statelor și a formelor de
cooperare internațională manifestate de către drepturile și libertățile fundamentale, prin locul ocupat
de acestea în cadrul sistemelor constituționale.

II. LOCUL DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE ÎN

CADRUL DIFERITELOR SISTEME CONSTITUȚIONALE
Existența, la baza funcționării oricărui stat, a normelor juridice fundamentale care
determină, în mod unic, coordonatele ideologice și politice ale formei de exercitare a puterii,
conturează respectivei societăți un sistem constituțional propriu. Evoluțiile specifice istoriei
univerale aduc în atenție o serie de probleme esențiale legate de geneza sistemelor constituționale
clasice, cel puțin din perspectiva raportului de cauzalitate dintre aceste coordonate și formele de
exercitare a puterii. Altfel spus, ne putem întreba dacă apariția diferitelor forme de guvernământ a
fost determinată pur și simplu de aderarea la ideologii și doctrine politice consacrate sau apariția și
dezvoltarea unor tipologii de exercitare a puterii au determinat conținut ideologic și politic
corespunzător?
În opinia noastră, nu se poate vorbi despre un răspuns unitar la aceste probleme, întrucât
aceeași evoluție istorică ne prezintă modalități diferite de dezvoltare, în plan economic, social și,
implicit, politic, la nivelul statelor lumii, determinate de o serie întreagă de factori. De altfel,
încercarea de a stabili, în mod unitar, o anumită abordare ca fiind cea corectă ne poate arunca
într-un cerc vicios. Asumarea unui anumit regim politic este determinată de opțiunea la care recurge
societatea, prin manifestarea de voință (afectată mai mult sau mai puțin, la rândul său, de anumiți
factori) a cetățenilor săi, care aleg să consacre și să dezvolte un sistem instituțional ce le va asigura
drepturile și libertățile1. Indiferent de regimul politic pentru care cetățenii au optat, la nivelul
societății apare necesitatea respectării unor anumite reguli și principii care îndrumă activitatea
politică și administrativă, regăsite la nivel constituțional, unde generic se determină mecanismele
politice și de exercitare a puterii.
Constituția, însă, prin existența ei fizică, nu este o condiție ”sine qua non”, pentru
instituirea formei de manifestare a puterii politice, întrucât au existat regimuri politice autoritare,
dictatoriale, fără a avea la bază un act constituțional, unde guvernarea se realiza strict determinată
de regulile impuse de autoritate, cum, la fel de bine, regăsim regimuri democratice, cum este cazul
Marii Britanii, fără o constituție scrisă.
Toate acestea au fundamentat, implicit, dezvoltarea diferitelor ideologii politice cu
privire la formele de exercitare a puterii la nivel statal, neexistând constituție în lume care să nu aibă
un conținut sau cel puțin o semnificație politică.2 De altfel, așa cum susțineau deopotrivă istoricul
grec Tucidide și gânditorul politic Machiavelli, ”problemele și situațiile politice sunt mai mult sau
mai puțin aceleași, la anumite intervale de timp și în anumite locuri”. 3 Prin urmare, putem afirma că
la baza conturării, cel puțin a primelor ideologii politice și, ulterior, a dezvoltării lor, au stat, ca
izvoare de inspirație, și actele fundamentale ale statelor.
Însă, putem considera, fără a greși, că, la baza constituirii ori reformării statelor,
opțiunea cetățenilor proprii cu privire la accesarea unui anume tip de regim politic de guvernământ
a fost, în esență, îndrumată tocmai de diferitele ideologii și coordonate politice consacrate, cu
privire la exercitarea puterii, idee care închide cercul la care făceam referire anterior. Prin urmare,
nu putem spune, exclusiv pe baza acestui raționament simplu, care este răspunsul cert la o asemenea
problematică, care, însă, poate face obiectul unui demers științific dedicat.

1
C. Călinoiu, V. Duculescu, G. Duculescu, Drept constituțional comparat, Ediția a IV-a rev. și adăug., Vol. I, Editura
Lumina Lex, București 2007, p. 62-63. În opinia autorului Julien Freud, ”un regim se naște dintr-o alegere politică și nu
valorează decât prin această alegere” – Ibidem, p. 63 apud. J. Freud, L`essence du politique, Sirey, Paris, 1986, p. 261
2
Ibidem, p. 71.
3
D. Boucher, P. Kelly, Mari gânditori politici: de la Socrate până astăzi, trad. C. Golub, D. Popescu, R. A. Alecu, D.
Bîgu, Ed. ALL, București, 2008, p. 13 apud. G. Sabine, What is Political Theory?, în ”Journal of Politics”, nr. 1 (1939),
p. 4.

617
 Cu sau fără existența, în formă scrisă, a actului constituțional, care, de altfel, poate fi de
interes exclusiv din perspectivă teoretică, rămâne de actualitate, pentru identificarea și descrierea
diferitelor forme de guvernământ, a sistemelor constituționale, raportul dintre manifestarea puterii
politice și asigurarea drepturilor și libertăților fundamentale.
Tipologia sistemelor constituționale și a regimurilor de guvernământ este influențată de
acțiunea a mai mulți factori, care pot fi, la rândul lor, clasificați, în funcție de anumite criterii, în
factori obiectivi și factori subiectivi ori în factori interni și factori externi. Gradul de influență al
acestora este destul de dificil a fi stabilit, cel puțin nu la nivel de regulă general valabilă, congruența
lor raportată la un anumit spațiu geografic determinând însăși particularitățile sistemului
constituțional.
Putem, însă, a descrie, în linii generice, unele efecte ale influenței manifestate de către
fiecare dintre factori, pornind de la cei obiectivi, care determină într-o mare măsură principiile de
bază ale organizării constituționale, denumiți factori de configurare. Includem în această categorie,
cu titlu de exemplu, factori geografici, de mediu (clima), psihologici și hazardul.4 În considerarea
rolului lor de factori obiectivi de configurare, Montesquieu apreciază că ”legile pozitive trebuie
derivate din natura lucrurilor și nu din comanda arbitrară a unui legislator”, deoarece ”legile trebuie
să fie potrivite cu condițiile fizice ale țării; cu clima rece, caldă sau temperată – cu calitatea solului,
cu așezarea, cu îndeletnicirea sa”.5
Un rol determinant în conturarea sistemului constituțional îl au și factorii subiectivi,
care țin în mare măsură de originea, caracterul și interesele fiecărui popor care, după cum susține
Woodrow Wilson, unul dintre cei mai importanți președinți americani, ”are dreptul să aleagă sub ce
suveranitate înțelege să trăiască”6.
Priviți dintr-o altă perspectivă, aceea care ține de determinarea spațială a genezei sau a
manifestării acestora, factorii interni sunt și ei esențiali în conturarea sistemului constituțional.
Aportul determinat de opțiunea cetățenilor pentru o anume orientare a sistemului politic
național este generat de membrii autorității constituante învestită cu rolul de redactare a actului
fundamental, desemnați prin mecanismele stabilite și/ sau acceptate de către popor. Importanța
acestora în stabilirea viitorului sistem constituțional și, implicit, a principiilor politice și
principalelor norme sociale pe baza cărora se va guverna este majoră, fiind necesare, din acest
motiv, calități umane și profesionale deosebite, alături de învestirea cu un grad mare de
reprezentativitate la nivelul societății, deoarece, așa cum spunea și marele J. J. Rousseau, ”oamenii
trebuie să fie deja așa cum vor deveni abia ca rezultat al acestor legi”.7
Aceiași cetățeni cărora le aparține opțiunea cu privire la principiile de organizare a
guvernământului, influențează prin însăși calitățile proprii, pozitive ori negative, evoluția societății
de apartenență. Spre exemplu, Montesquieu exprima, referindu-se la două dintre acestea, că
”vanitatea este un resort atât de util pentru guvernământ, pe cât este orgoliul un resort primejdios. În
acest sens, nu avem decât să înșirăm nenumăratele lucruri bune ce rezultă de pe urma vanității:
luxul, hărnicia, meșteșugurile ... etc. (n.n.); și să trecem în cealaltă parte relele nesfârșite care iau
naștere din orgoliul anumitor nații: lenea, sărăcia, renunțarea la tot, distrugerea popoarelor pe care
hazardul le-a adus în mâinile lor, ba chiar propria lor nimicire”.8 Chiar și într-o astfel de
perspectivă, aparent simplă, consider că o abordare subiectivă poate genera o serie de dificultăți, pe
fondul faptului că linia despărțitoare dintre vanitate și orgoliu este atât de neclară și așa de ușor de
deplasat dintr-o parte în alta a fundamentării unei națiuni. Poate de aici au apărut și întâmplările de
succes sau declin pe care unele state le-au trăit, în pofida unui context legislativ, cultural, economic
sau politic asemănător.

4
I. Guceac, Constituțiile statelor lumii (abordare rezumativă), ediția I, Ed. Cartier, Chișinău 2016, pp. 7-9.
5
Ibidem, p. 9, apud. Montesquieu, Despre spiritual legilor, vol. I, București 1964, p. 17.
6
C. Călinoiu, V. Duculescu, G. Duculescu, op. cit., Vol. I, p. 70.
7
I. Guceac, op. cit., p. 8.
8
Montesquieu, Despre spiritul legilor, trad. A. Năstase după ediția lui P. Janet, L`esprit des lois, Livres I-V suivis d`un
Appendice, ed. a II-a, Paris, Librairie Ch. Delagrave, 1892, Ed. ANTET XX PRESS, București, 2011, p. 254.

618
 Seria factorilor interni poate fi continuată cu factorii naturali, ce țin de condiția de
dezvoltare a ființei umane ori de religie, de importantul factor demografic, alături de factorii politici
și cel economic.9
O importanță deosebită o au în acest peisaj și factorii externi, ce țin de domeniul
dreptului internațional, încă de la cele mai vechi formule de manifestare, ori de resortul
angajamentelor asumate la nivel bi sau multilateral, precum și, potrivit istoriei, al obligațiilor
impuse de tendințele expansioniste și de influența marilor puteri internaționale.
Literatura de specialitate ne prezintă, însă, și opinii ușor diferite în ceea ce privește
influența unor factori în dezvoltarea sistemelor constituționale, este drept fără a viza contexte și
considerente legate de dezvoltarea primelor forme ale acestora. Astfel, profesorul american Alan
Watson apreciază ca fiind de preferat analizarea cauzelor, precum și a elementelor comune și a
celor de particularitate ale diferitelor sisteme de drept numai din perspectiva relațiilor istorice dintre
acestea, întrucât dezvoltarea lor are loc, în general, ”prin intermediul transplantului juridic”, putând
fi, prin urmare, justificată ”fără a face referire la factorii sociali, politici, economici”. 10 Se poate
aprecia faptul că există, la fel de bine, și situații în care se manifestă o legătură strânsă între evoluția
sistemului de drept și societate, fapt care, nuanțând concluzia evidențiată, determină necesitatea
analizării de la caz la caz a complexității dezvoltării dreptului.11
Sub influența factorilor enumerați mai sus, s-a conturat o diversitate de sisteme
constituționale care susțin forme de guvernământ, diferențiate în funcție de o serie de criterii de
bază, respectiv concepțiile politice care le fundamentează, raporturile dintre puterea legislativă și
cea executivă, doctrina ideologică și metodele de guvernare.12
Desigur, identificarea acestora ori modalitatea de clasificare diferă ca abordare între
autorii care s-au preocupat de acest domeniu, existând, însă, un însemnat trunchi comun, cel puțin
legat de fondul problematicii.
Astfel, din perspectiva concepțiilor politice care le fundamentează, profesorul Cristian
Ionescu identifică13 sisteme constituționale bazate pe concepțiile liberale și pe marile idei umaniste
relative la drepturi și libertăți fundamentale, având la bază pluralismul politic, în antiteză cu sisteme
bazate pe concepția partidului unic, cu înclinații spre restrângerea drepturilor și libertăților
cetățenilor.
Totodată, separația puterilor în stat, respectiv raporturile dintre puterea legislativă și cea
executivă determină sistemele constituționale prezidențiale (ex. SUA, majoritatea statelor sud-
americane, unele state din Africa), pe cele semi-prezidențiale (ex. Franța, Austria, Polonia,
România), respectiv pe cele parlamentare (Italia, Germania, Suedia).
Criteriul legat de doctrina ideologică de referință pentru sistemul constituțional
generează alte două tipologii, și anume sisteme bazate pe o ideologie dominantă, asumată oficial –
sistemele socialiste, respectiv cele întemeiate pe pluralism ideologic – ex. Franța, Marea Britanie,
Spania, SUA.
Metodele de guvernare, privite ca un criteriu în sine, reflectă alte două tipuri de sisteme
constituționale, respectiv, cele democratice și cele totalitare.
Într-o abordare sintetică, pornind de la un criteriu fundamental, respectiv modul de
exercitare a puterii, Montesquieu identifica trei tipuri mari de guvernământ 14, și anume

9
I. Guceac, op. cit., p. 9.
10
M. Guțan, Transplant constituțional și constituționalism în România modernă 1802-1866, Ed. Hamangiu, București
2013, p. 12 apud. A. Watson, Comparative Law and Legal Change, în The Cambrian Law Journal nr. 37/1978, p. 315.
Profesorul A. Watson este unul dintre teoreticienii cu o contribuție importantă la dezvoltarea conceptului de transplant
constituțional în peisajul dreptului comparat.
11
Ibidem, p. 13 apud. W. Ewald, Comparative Jurisprudence (II): The Logic of Legal Transplants, în American Journal
of Comparative Law, vol. 43/1995, p. 500-501.
12
C. Ionescu, Drept constituțional comparat, Ed. C.H. Beck, București 2008, p. 6. Există și alte criterii de clasificare a
sistemelor constituționale, dintre care, fără a prezenta o listă exhaustivă, amintim criteriul geografic, criteriul religios,
criteriile economice, dar pe care am ales a nu le dezvolta, ținând cont de aria principală de interes a demersului de față.
13
Ibidem.
14
Montesquieu, op.cit., pp. 16-17.

619
guvernământul republican – cel în care puterea suverană este deținută de popor ”in corpore”, având
de a face cu o democrație ori numai de către o parte a acestuia, regăsind aristocrația, guvernământul
monarhic – atunci când conducerea aparține unei singure persoane, având de respectat, însă, legi
fixe și convenite, precum și guvernământul despotic – unul singur conduce după propria-i voință,
fără legi sau reguli.
Un alt mare gânditor, Aristotel, reflectând la același criteriu, identifică15 tipologii
determinate de structura formulelor de conducere (centrată pe un singur individ, pe cei puțini sau pe
cei mai mulți) prin raportare la interesele vizate (cele comune ori cele particulare), rezultând șase
tipuri pure de guvernământ. Astfel, Aristotel ne vorbește despre trei tipuri de guvernare dreaptă –
atunci când un singur individ, cei puțini sau cei mulți guvernează în vederea interesului tuturor
(interesului comun) – respectiv regalitatea, aristocrația și regimul constituțional și alte trei tipuri de
guvernare nedreaptă – atunci când conducătorul unic, cei puțini sau cei mulți guvernează în vederea
interesului particular – respectiv tirania, oligarhia și democrația. Admite autorul și faptul că există și
forme mixte de guvernământ, văzute din perspectiva aceluiași criteriu.
Această teorie este susținută în mare parte și de către un alt gânditor important, Toma
d`Aquino16, care, fără a susține o formă de guvernământ în detrimentul alteia, este adeptul ideii că
guvernământul, asemeni legii, există în vederea unui singur scop, înfăptuirea binelui comun. Din
acest punct, continuând ipoteza formelor mixte de guvernământ, autorul dezvoltă ideea potrivit
căreia ”cea mai bună formă de constituție este o bună îmbinare a monarhiei, prin aceea că există o
singură persoană în fruntea ei, a aristocrației, prin aceea că mai mulți participă la guvernare, potrivit
virtuților fiecăruia, și a democrației, adică a puterii poporului, prin aceea că conducătorii pot fi aleși
din popor, iar alegerea conducătorilor aparține poporului (...) o astfel de guvernare îi privește pe
toți, atât pentru faptul că toți pot să fie aleși, cât și pentru că alegerile sunt făcute și ele de către
toți”.17
În opinia noastră, nota pozitivă prezentată în această ultimă abordare a literaturii de
specialitate, cu privire la clasificarea formelor de guvernământ, este cea mai adecvată, în lumina
interesului de fond al acestei secțiuni a demersului științific, respectiv acela legat de preocuparea
față de problematica drepturilor și libertăților fundamentale în diferitele sisteme constituționale.
Este evident faptul că înclinația către aceste forme de guvernământ, este puternic
influențată și de perspectiva interesului pentru situația drepturilor și libertăților fundamentale, care
își regăsesc în mod categoric ancora în numitorul comun al celor trei forme indicate. Astfel, dacă
discutăm despre monarhie și aristocrație, regăsim caracteristicile fundamentale legate de exercitarea
de către un singur individ ori de către un grup restrâns a puterii în scopul realizării interesului
comun al poporului, în timp ce democrația se bazează pe faptul că puterea se exercită de către
popor, prin reprezentanții săi aleși tot de către popor. Pe fond, fie că ne referim la înfăptuirea binelui
comun, fie că analizăm rolul ”aleșilor poporului” din perspectiva simplei posibilități de a fi aleși, nu
numai din împlinirea reală a menirii acestora de a își reprezenta proprii cetățeni, la baza acestora nu
poate sta decât sistemul drepturilor și libertăților fundamentale. Fiecare sistem constituțional,
respectiv formă de guvernământ, are în vedere drepturile și libertățile fundamentale, fie în sensul
instituirii conținutului și mecanismelor lor de garantare, printr-o abordare deschisă, asigurând un
acces amplu și facil la posibilitatea de manifestare liberă și neîngrădită a acestora, în cazul tipurilor
de ”guvernare dreaptă”, fie prin determinarea de a le interzice sau îngrădi, în cazul tipurilor de
”guvernare nedreaptă”. Conținutul constituțional aferent acestui domeniu, precum și deschiderea
manifestată cu privire la instituirea drepturilor și libertăților fundamentale sunt direct proporționale
cu implicarea unei largi majorități sau a unei minorități, animate de percepte morale juste, în
elaborarea textului constituțional.
Dintr-o altă perspectivă, pornind de la natura ființei umane, Montesquieu prezenta o
justificare plină de semnificații a necesității de a avea reglementate drepturile și libertățile

15
D. Boucher, P. Kelly, op.cit., p. 75 apud. Aristotel, Politica.
16
Ibidem, p. 106.
17
Ibidem, p. 108 apud. Toma d'Aquino, Suma Theologiae.

620
fundamentale și îndatoririle corelative în constituții și legi 18. Astfel, autorul susține că, ”în calitatea
sa de creatură sensibilă, omul devine supusul pasiunilor. O astfel de ființă ar putea oricând să-și uite
Creatorul: Dumnezeu însă a chemat-o la el prin legile religiei; o astfel de ființă s-ar putea oricând
uita pe sine: filosofii au avertizat-o prin legile moralei; făcut pentru a trăi în societate, omul și-ar fi
putut uita semenii: legislatorii i-au reamintit responsabilitățile, prin legile politice și civile.”
Evoluția conceptului legat de drepturi și libertăți fundamentale în cadrul diferitelor
sisteme constituționale a fost permanent influențată de evoluția ființei umane, care, dacă la
începuturi percepea drepturile ca ”simple posibilități care nu presupuneau decât abținerea generală
de a nu le încălca și nu presupuneau și obligații”19, ulterior, prin dezvoltarea omului în plan social și
rafinarea nevoilor, a solicitat, prin implicarea sa, statului anumite tipuri noi de intervenție, inclusiv
prin asumarea obligațiilor cetățenești corelative, care să consolideze garanțiile în materia acestora,
treptat transformându-le în ”libertăți publice”. Au apărut noi drepturi garantate (ex. dreptul la
informație, dreptul la viață privată etc.), concomitent cu dezvoltarea, în planul complexității, a
altora dintre acestea sub formă de drept și obligație (ex. dreptul la învățătură, cu forma lui de
învățământ obligatoriu până la un anumit nivel; dreptul și obligația de apărare a patriei).20
De altfel, la nivel de principiu, vorbind despre drepturile omului, unii autori consideră
că acestea ”nu se cer, ele se dobândesc prin acțiune socială. Drepturile sunt o premisă, dar și o
consecință a responsabilităților noastre. Ele sunt complementare, neputând vorbi de drept fără a face
apel la reversul său, obligația. De aceea educația trebuie începută de la recunoașterea acestei
dualități în care ne manifestăm ca ființe umane, cu drepturi, dar și cu obligații”. 21 Pornind de la
nevoia generală, inițială, de asigurare a drepturilor naturale, care sunt aceleași, pentru orice ființă
umană, considerăm că, într-o organizație de tip societal, este esențială și o asumare voluntară sau,
dacă nu, chiar o impunere a respectivelor obligații corelative, pentru a se garanta însăși ”sănătatea”
societății în sine. Intrarea ființei umane în acest raport cu societatea din care face parte, prin
conștientizarea treptată a drepturilor și obligațiilor corelative, o transformă din simplu beneficiar al
drepturilor naturale, într-un cetățean cu drepturi și obligații specifice acestui statut juridic.
Naționalitatea, cea care inițial reprezenta elementul în jurul căruia gravitau drepturile și libertățile
specifice unor popoare, s-a transformat treptat în cetățenie, pe care îl considerăm a fi un raport
juridic inițiat pe criterii de naționalitate și completat, mai mult sau mai puțin formal, cu o serie
drepturi și obligații corelative. Practic, apartenența la un anume popor se manifestă mai mult ”prin
acceptare, prin cultură, decât genetic”, întrucât, de-a lungul istoriei, popoarele s-au ”amestecat” atât
de mult, încât tinde să devină iluzorie existența unei legături care se fundamentează doar ”prin
sânge” de un anume popor în particular. 22
Aceeași evoluție a drepturilor și libertăților fundamentale a evidențiat preocuparea pe
care o au, în general, majoritatea statelor lumii, în această materie, de a-și adapta poziția față de
drepturile propriilor cetățeni în acord cu referințele instituite la nivel internațional, asigurând astfel
un tratament nediscriminatoriu cu privire la cele mai importante dintre acestea.
De asemenea, remarcăm preocuparea legiuitorilor constituționali de a institui
mecanisme de garantare, pe de o parte, a respectării întocmai a drepturilor și libertăților
fundamentale, prin consfințirea unor entități de tipul Avocatului Poporului (sub diferitele sale alte
denumiri – Ombudsman, Controlor de stat, Comisar parlamentar, Avocat general, etc.), iar pe de
altă parte a respectării întocmai a textului constituțional și soluționării conflictelor juridice de natură
constituțională dintre autoritățile statului, prin instituirea Curții Constituționale.
Toate acestea susțin, în mod fundamental, ideea că la baza oricărui sistem
constituțional, indiferent de modul de configurare a puterii politice și de perspectiva de evaluare a
acesteia, respectiv legată de participare ori de interesul vizat de guvernare, este prezentă
problematica drepturilor și libertăților fundamentale. Astfel, în ceea ce privește formele de

18
Montesquieu, op. cit., p. 10.
19
C. Călinoiu, V. Duculescu, G. Duculescu, op. cit., Vol. I, pp. 108-109.
20
Ibidem.
21
M. Voinea, C. Bulzan, Sociologia drepturilor omului, Ed. Universității din București, București, 2003, p. 17.
22
Ibidem, pp. 45-46, 53.

621
guvernământ bazate pe o largă participare a cetățenilor, fie că urmăresc realizarea interesului
general sau a unor forme particulare ale acestuia, problematica drepturilor și libertăților
fundamentale este centrală și acoperă o arie largă din spectrul general al acestora, de la drepturile
naturale (dreptul la viață, dreptul la integritate personală, libertatea individuală etc.) și până la unele,
să le spunem, atipice pentru categoria de drepturi fundamentale, cum ar fi utilizarea informaticii sau
dreptul la antenă ori dreptul de răspuns și de replică politică.23
De partea cealaltă, de la formele de guvernământ create pe o formulă restrânsă de
participanți și până la cele bazate pe conducătorul unic, țin, de asemenea, seama, în mod serios, de
necesitatea de a garanta drepturi și libertăți fundamentale cetățenilor, însă din perspective diferite.
Dacă la nivelul acestor forme de conducere este asumată preocuparea de a realiza ”binele comun”,
atunci și în materie de drepturi și libertăți fundamentale preocuparea este de a consolida cadrul
legal, și nu numai, pentru accesarea efectivă, liberă, a acestora; grija de a introduce unele limitări
sau interdicții pentru exercitarea unora dintre acestea este exclusiv determinată de necesitatea de a
garanta și drepturile celorlalți. Însă, dacă, dimpotrivă, forma de guvernământ, cu formulă restrânsă,
se identifică cu determinarea de realizare a unor interese particulare, atunci, în materie de drepturi și
libertăți fundamentale, fie se proiectează o formă, aparent generoasă, a acestora, care nu este deloc
pusă în aplicare ori este sistematic nesocotită, fie sistemul de drepturi și libertăți fundamentale este
puternic afectat de limitări sau interdicții care le fac, practic, inexistente.
Dincolo de modul de reflectare în cadrul formelor primare ale sistemelor constituționale
ori chiar al celor moderne și de apetența societăților de apartenență la respectarea drepturilor și
libertăților fundamentale sau, poate, tocmai din astfel de considerente, marii gânditori ai doctrinei
au reclamat necesitatea și importanța asigurării egalității de tratament pentru accesul la acestea, fără
diferențiere de categorie socială. Aristotel, în una dintre lucrările sale fundamentale – ”Politica”,
susținea, cu semnificație profundă, faptul că ”inegalitatea celor egali și neasemănarea celor
asemănători este contra naturii”.24 În aceeași notă, marele J. J. Rousseau, în celebrul său ”Contract
social”, semnala că ”persoana celui mai umil cetățean este tot atât de sacră și inviolabilă ca și cea a
primului magistrat”.25 Putem afirma, în limite rezonabile ținând cont de realitățile actuale, că
evoluția, în plan mondial, a sistemelor politice a consolidat, ca și atitudine unitară, preocuparea
statelor de a garanta, într-o manieră consistentă, drepturile și libertățile fundamentale.

III. CONCLUZII
Desigur, efectele preocupărilor politico-economice internaționale, accentuate și de
adâncirea globalizării și manifestarea tot mai intensă a diferitelor interese geopolitice, mai mult sau
mai puțin legitime din perspectiva dreptului internațional, au afectat siguranța ființei umane și
continuă să o facă, din ce în ce mai des, beneficiară a sistemului de protecție conturat de drepturile
și libertățile fundamentale.
Pentru a menține o atitudine optimistă, este de dorit ca, măcar din preocuparea de a-și
consolida propriile societăți și chiar pentru întărirea implicită a statului, astfel cum acestea pot fi
susținute de proprii cetățeni, care își vor permanent drepturile și libertățile fundamentale solide și
neafectate, dacă nu chiar și numai pentru simplele considerente determinate de necesitatea
respectării angajamentelor asumate în cadrul raporturilor de drept internațional, la care respectivele
state sunt părți, este obligatorie o garantare a exercițiului propriilor drepturi și libertăți
fundamentale. În aceeași măsură, este necesară o temperare a oricăror porniri conflictuale – politice,
militare, economice sau de altă natură, care afectează, direct sau indirect, dar, oricum, în mod
semnificativ, drepturile ființei umane.
Fără ezitare putem afirma că în acest raport dinamic și complex, de tip ciclic, cauză-
efect-cauză, locul drepturilor și libertăților fundamentale este în centrul preocupărilor privind
securitatea statelor și organizațiilor internaționale. În acest sens, și în ceea ce privește spațiul comun
european putem considera drepturile și libertățile fundamentale ca fiind determinante în asigurarea

23
C. Călinoiu, V. Duculescu, G. Duculescu, op. cit., Vol.I, p. 109.
24
D. Boucher, P. Kelly, op.cit., p. 77.
25
Ibidem, p. 226.

622
securității, pe fondul amplificării abordărilor cu tentă ultra-naționalistă, pe care unii cetățeni ai
spațiului comunitar le au, în considerarea propriilor drepturi și libertăți, care dincolo de rezultatele
individuale așteptate, pot încuraja, pe fond, destabilizarea Uniunii Europene și, implicit, lezarea
valorilor ei de bază, continuând astfel procesul ciclic descris, chiar prin generarea perspectivei unor
afectări ale acestora.
Așadar, problematica securității este puternic influențată de aceea a drepturilor și
libertăților fundamentale, pornind tocmai din punctul în care normele internaționale în materie și-au
primit consistența și caracterul autentic de norme de drept internațional. Aderarea la acestea,
manifestată de marea majoritate a statelor lumii, este, în sine, o dovadă a conștientizării rolului lor
fundamental în congruența intereselor. De altfel, anumite formate de cooperare multinațională s-au
născut în jurul preocupărilor comune privind garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale
omului, în general, sau a unora dintre acestea, pe principiul specialității, în mod particular.
Interdependența între drepturile și libertățile fundamentale și securitatea națională și
internațională poate fi identificată dacă ne referim, cu titlu de exemplu, și numai la două situații,
relativ recente, una care se consumă încă în spațiul ex-sovietic, iar cealaltă în Turcia, bineînteles din
perspective diferite.
Astfel, mișcările din Ucraina, care au determinat configurări separatiste, contrare
normelor de drept internațional, au pornit și au fost întreținute de considerente circumscrise, printre
altele, chiar problematicii drepturilor și libertăților fundamentale. Fără a ne pronunța în susținerea
unor astfel de manifestări, identificăm unele argumente ce țin, pe de o parte, de faptul că artizanii și
susținătorii acțiunilor separatiste au inițiat demersurile din motive legate de intoleranța față de o
anume situație politică și socială, inclusiv din rațiuni legate de accesul la unele drepturi și libertăți
fundamentale, din perspectiva unor interese particulare sau de grup, mai mult sau mai puțin
legitime. Pe de altă parte, acțiunile respective au fost promovate și din dorința de a restabili
apartenența la statul rus și societatea sa, apreciată ca fiind mult mai puternică și cu potențial
superior în facilitarea accesului la drepturi și libertăți, astfel cum o impun interesele manifestate.
Discutăm, astfel, o dată în plus, de ideea legată de manifestarea apartenenței la un anume popor,
prin acceptare și cultură mai degrabă decât prin legături de sânge, menționată pe parcursul prezentei
cercetări.
Totodată, evoluția situației politice și sociale din Turcia este un alt exemplu legat de
rolul drepturilor și libertăților fundamentale în securitatea internă și internațională. Măsurile recent
dispuse de conducerea republicii și suspiciunile legate de corectitudinea gestionării referendumului
pentru confirmarea lor, într-un context intern deloc liniștit, au determinat reacții majore în plan
social legate de garantarea și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale. Evoluția
evenimentelor poate contribui semnificativ la intensificarea fenomenului migraționist și a
problematicii incidente în regiune, dar nu numai, cu implicații deosebite în planul securității
internaționale. În acest context, s-au amplificat atât relaționarea tensionată în planul demersurilor
privind eventuala aderare la Uniunea Europeană, cât și frământările din interiorul altor formate
organizaționale de cooperare internațională.
În ceea ce privește situația de la nivelul Uniunii Europene, este definitoriu pentru
problematica analizată contextul creat de efectele Brexit-ului, unde preocupările părților implicate
sunt puternic legate de situația drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor statelor
membre, în noua paradigmă creată. Limitele negocierilor sunt, încă, neclare și provoacă
incertitudini semnificative. Este esențial pentru viitorul unional modul în care rezultatele finale vor
fi consolidate, putându-se, prin acestea, a se ajunge la o, atât de dorită, pace socială ori dimpotrivă.
De curând, sociologul Dan Dungaciu, directorul Institutului de Științe Politice și Relații
Internaționale "Ion I.C.Brătianu" al Academiei Române, afirma, cu o mare încărcătură
semnificativă, în context, faptul că atunci ”când totul devine negociabil, nimic nu mai contează. Şi
când nimic nu mai contează, totul devine posibil”.26

26
Adevărul.ro, Dan Dungaciu. Protestele din Piaţa Victoriei şi proiectul de ţară, consultat pe internet, în data de
18.05.2017, ora 11.30, la adresa URL: http://adevarul.ro/international/europa/exclusiv-dan-dungaciu-protestele-piata-
victorie-proiectul-tara-1_589c8e265ab6550cb84d044d/index.html.

623
 Raportul ciclic, despre care menționam mai sus, este, din această perspectivă, cu atât
mai evident, în condițiile în care această ”nesiguranță” a individului, adaptat și ancorat în totalitate
la statutul de cetățean al Uniunii Europene, pe deplin liber și îndreptățit în acest cadru, care își simte
în mod serios afectate deja sau, iminent, posibil a fi lipsite de garanții acelea dintre drepturile și
libertățile fundamentale de reper pentru asigurarea nevoilor proprii, se amplifică, cu atât mai mult
pe fondul înmulțirii evenimentelor de tip ”lebăda neagră”27, cum poate fi apreciat rezultatul Brexit-
ului. În aceste condiții, pe fondul unor evenimente politice interne ale statelor membre (alegeri
generale, alegeri prezidențiale, referendumuri tematice etc.), reacția cetățenilor nemulțumiți devine
greu de anticipat, manifestarea opțiunilor proprii în exercitarea dreptului de vot fiind imposibil de
prevăzut, determinând, astfel, posibilitatea înmulțirii inițiativelor de tipul ”XXexit”.
Apariția, chiar și ipotetică, a unor noi astfel de situații determină probabilitatea
amplificării efectelor negative asupra drepturilor și libertăților fundamentale, cu impact direct în
securitatea spațiului comunitar european, care, la rândul său, în consecință, determină intensificarea
sentimentului de ”nesiguranță” resimțit de cetățeanul european.
Un factor suplimentar, care afectează ”liniștea” și confortul cetățeanului european,
titular de drepturi și libertăți fundamentale, ele însele valori esențiale pentru ființarea Uniunii
Europene, este determinat de preocupările recente de reconceptualizare a formatului unional
european, care introduc coordonate noi privind Europa cu ”două viteze”. Desigur, sunt
identificabile argumentele și interesele care fundamentează asemenea abordări, însă și greu-
acceptabile, indiferent de perspectiva de abordare (politică, economică, socială și, de ce nu, chiar
cea culturală), inclusiv la nivelul individual al cetățeanului european, devenit nesigur și frustrat de
improbabilitatea exercitării libere, în viitor, a drepturilor și libertăților lui fundamentale, într-un
spațiu la a cărei construcții, păstrând proporțiile, a participat.
Pe cale de consecință, soluțiile pentru întărirea securității unionale nu pot fi, nici pe
departe, separate de problematica drepturilor și libertăților fundamentale, întrucât, după cum
observăm că evoluează politic situațiile din unele state membre, determinate și de manifestări
sociale dificil de anticipat, experiența Brexit se poate replica, chiar exponențial, până la o, de
nedorit, dar rezonabil prognozabilă, adâncire a ”dezintegrării” Uniunii Europene.
În concluzie, indiferent că ne referim la spațiul Uniunii Europene ori la alte spații de
interes pentru celelalte organisme internaționale de securitate, problematica drepturilor și libertăților
fundamentale impactează direct asupra stabilității politice și, implicit, a securității, aspect care,
tratat superficial ori într-un plan secundar, poate genera efecte perverse determinante pentru însăși
continuitatea existenței acestora.

Referințe bibliografice
1. D. Boucher, P. Kelly, Mari gânditori politici: de la Socrate până astăzi, trad. C.
Golub, D. Popescu, R. A. Alecu, D. Bîgu, Editura ALL, București, 2008
2. C. Călinoiu, V. Duculescu G. Duculescu, Drept constituțional comparat, Ediția a IV-
a rev. și adăug., Vol. 1 și 2, Editura Lumina Lex, București 2007
3. I. Guceac, Constituțiile statelor lumii (abordare rezumativă), ediția I, Editura Cartier,
Chișinău 2016
4. M. Guțan, Transplant constituțional și constituționalism în România modernă 1802-
1866, Editura Hamangiu, București 2013
5. C. Ionescu, Drept constituțional comparat, Editura C.H. Beck, București 2008

27
Teoria evenimentelor de tip ”Lebăda Neagră”, a fost propusa de Nassim Nicholas Taleb, în cartea sa ”Lebăda Neagră.
Impactul foarte puțin probabilului” și reprezintă o metaforă folosită pentru descrierea unui eveniment neașteptat (pentru
observator), ce are un impact major, și care, după apariția sa, este raționalizat retrospectiv. Mai mult despre descrierea
teoriei se regăsește și pe internet, la adresa URL: http://www.descopera.org/teoria-lebedei-negre/, accesat în data de
18.05.2017, ora 14.30.

624
 6. Montesquieu, Despre spiritul legilor, trad. A. Năstase după ediția lui P. Janet,
L`esprit des lois, Livres I-V suivis d`un Appendice, ed. a II-a, Paris, Librairie Ch. Delagrave, 1892,
Editura ANTET XX PRESS, București, 2011
7. M. Voinea, C. Bulzan, Sociologia drepturilor omului, Editura Universității din
București, București 2003
8. Adevarul.ro, Dan Dungaciu. Protestele din Piaţa Victoriei şi proiectul de ţară,
consultat pe internet, în data de 18.05.2017, ora 11.30, la adresa URL:
http://adevarul.ro/international/europa/exclusiv-dan-dungaciu-protestele-piata-victorie-proiectul-
tara-1_589c8e265ab6550cb84d044d/index.html
9. Descopera.org, Teoria lebedei negre, consultat pe internet, la adresa URL:
http://www.descopera.org/teoria-lebedei-negre/, accesat în data de 18.05.2017, ora 14.30

625
 ROLUL ȘI IMPORTANȚA PERSONALULUI SILVIC
- ÎN CONTEXTUL ACTUAL

THE ROLE AND IMPORTANCE OF FORESTRY PERSONNEL

- IN THE CURRENT CONTEXT
Drd. MOHOREA Ana-Roxana
Consilier juridic R.N.P.-ROMSILVA, Direcția Silvică Vrancea
manaroxana@yahoo.com

Abstract (ro): Opinez că apărarea, ocrotirea, gestionarea și prevenirea pagubelor

aduse fondului forestier național, se impun a fi realizate și/sau respectate de către și prin
personalul silvic. Aceasta deoarece, personalul silvic - prin cunoștințele și abilitățile
deținute potrivit pregătirii profesionale, și cu respectarea jurământului de credință depus
odată cu dobândirea calității de membru al Corpului silvic - are o obligație prioritară în
ceea ce privește apărarea integrității fondului forestier național, prin ceea ce înseamnă:
îndeplinirea atribuțiilor și responsabilităților de serviciu, cu bună credință; gestionarea
fondului forestier și conducerea arboretelui cu responsabilitate și conștiinciozitate, în
acord cu normele tehnice înscrise în amenajamentele silvice în vigoare; conservarea și
ameliorarea biodiversității , protejarea pădurilor virgine și cvasivirgine; respectarea
procesului de producție pentru păduri / vegetația forestieră - acestea fiind desigur, doar
câteva exemplificări din ceea ce înseamnă atribuțiile și responsabilitățile personalului
silvic. În alegerea abordării titlului - a înclinat și faptul că țara noastră, este singura din
Europa în care, după momentul 1990, aria vegetației forestiere s-a diminuat și se
diminuează în mod continuu, fără a conștientiza funcțiile pe care le îndeplinesc
pădurile, și că acestea constituie un bun național.
Doar ulterior Conferinței Națiunilor Unite privind Mediul și Dezvoltarea, de la
Rio de Janeiro (1992) s-a conturat și a căpătat însemnătate noțiunea de ,,dezvoltare
durabilă”, pădurile fiind înțelese ca un bun al umanității, iar statele membre îndemnate
să-și reconstituie poziția prin adoptarea unor măsuri sustenabile, pentru prezent și viitor.
Necesitatea imperioasă a unei reforme administrative în sectorul forestier a condus la
apariția unui Statut juridic al personalului silvic. În acest sens, în anul 2000, a fost
adoptată O.U.G. nr.59/2000 privind Statutul personalului silvic , aprobată prin Legea
nr.427/2001.
Deși aparent sub aspect legislativ - am putea afirma că rolul personalului silvic
este oarecum bine conturat, din păcate, în practică lucrurile nu stau deloc așa, asistând
pe zi ce trege la o degradagare, alterare, defrișare a fondului forestier național -
componentă esențială a mediului înconjurător.
O cauză, ar putea fi și momentul la care Statutul personalului silvic a fost
elaborat și aprobat - anii 2000 - 2001 (legea de punere în aplicare), sens în care,
îndrăznesc că apreciez că în anul 2017, acest act normativ nu mai corespunde
exigențelor și nevoilor actuale ale societății și nici chiar acestei categorii de lucrători, cu
atât mai mult cu cât personalul silvic se confruntă de la an la an cu situații inedite /
nereglementate legislativ, și, deopotrivă, personalul silvic cunoscând existența unor
viduri legislative - exploatează aceste neajunsuri în favoarea / beneficiul lor.
Nădăjduiesc prin lucrarea de față, a realiza ceva util celor preocupați de apărarea
integrității fondului forestier național și a mediului înconjurător în general și, de ce nu -
a trage un semnal de alarmă pentru noi toți, generații actuale și viitoare, dar în special,
doresc să conștientizeze personalul silvic (fie el contractual sau funcționar public),
importanța și rolul lor în desfășurarea / întreprinderea tuturor activităților specifice
sectorului silvic.

626
 Nu de puține ori, în ultimii 5 ani am constatat situații în care, tocmai personalul
silvic - purtător al autorității publice - a săvârșit fapte și a întreprins acțiuni împotriva a
ceea ce ei înseși trebuie să apere, atentând direct sau indirect asupra integrității fondului
forestier național.
Analizarea/prezentarea acestor chestiuni delicate - aș îndrăzni a le numi așa - imi
propun să le configurez într-un sistem de rațiuni juste/obiective și afirmații chibzuite,
ce le voi detalia în capitoul final al tezei - prin raportare la practica judiciară, atât din
domeniul răspunderii civile/patrimoniale a personalului silvic, cât și a răspunderii
penale.

Cuvinte cheie: personal silvic, corp silvic, funcția publică, exercițiul autorității
publice/de stat, gestionarea/dezvoltarea durabilă.

Abstract (en): I am of the opinion that defending, consolidating, managing and

preventing damages to the national forest fund must be achieved and / or respected by
and through forestry personnel. This is because the forestry staff - through their
knowledge and skills according to the professional training, and observing the oath of
faith submitted with the membership of the Forestry Body - has a priority obligation to
protect the integrity of the national forest fund by what it means : Fulfilling the duties
and responsibilities of the service in good faith; Management of the forest fund and
management of the tree with responsibility and conscientiousness, in accordance with
the technical norms included in the forestry arrangements in force; Conserving and
improving biodiversity, protecting virgin and quasi-forest forests; Observing the
production process for forests / forest vegetation - these are, of course, only a few
examples of what the powers and responsibilities of the forestry staff are. In choosing
the approach of the title - it also inclined to the fact that our country is the only one in
Europe where, after 1990, the area of forest vegetation diminished and diminished
continuously, without realizing the functions of the forests, and that they constitute A
national good. It was only after the United Nations Conference on Environment and
Development in Rio de Janeiro (1992) that the notion of "sustainable development" was
shaped and understood, the forests being understood as a good thing of humanity, and
the Member States urged to reconstitute their position By adopting sustainable
measures for the present and the future.
The imperative need for an administrative reform in the forest sector has led to the
emergence of a legal status for forestry personnel. In this respect, in 2000, O.U.G.
No.59 / 2000 on the status of forestry personnel, approved by Law no.427 / 2001.
Although apparently in terms of legislation - we could say that the role of the
forestry staff is somewhat well outlined, unfortunately, in practice, things do not do that
anyway, assisting the day that the degradation, alteration, deforestation of the national
forest fund - an essential component of the environment surrounding. A case could also
be the moment when the Forestry Staff Statute was elaborated and approved - the years
2000-2001 (implementing law), in which I dare to appreciate that in 2017 this
normative act no longer meets the requirements And the current needs of society and
even this category of workers, all the more so since the forestry staff are confronted
from year to year with novel legislative / unregulated situations, and also the forestry
personnel aware of the existence of legislative voids - exploit these shortcomings In
their favor / benefit. I hope through this paper to do something useful to those
concerned with protecting the integrity of the national forest fund and the environment
in general, and why it does not trigger an alarm for all of us, present and future
generations, but in particular, I want To be aware of the forestry staff (whether

627
 contractual or civil servant), their importance and their role in the development /
undertaking of all activities specific to the forestry sector.
In the last 5 years, we have found situations in which the forestry-bearer of the
public authority has committed acts and has taken action against what they themselves
have to defend, directly or indirectly assisting the integrity of the national forest fund.
Analyzing/presenting these delicate issues - I would dare to call them so - I intend to set
them up in a system of righteous reasons / objectives and reasonable assertions, which I
will detail in the final chapter of the thesis - in relation to judicial practice, both The
field of civil / patrimonial liability of forestry personnel, as well as criminal liability.

Keywords: forestry personnel, forest body, public function, the exercise of public
authority.

I. Introducere
Responsabilitatea apărării și respectării mediului înconjurător, revine fiecăruia dintre
noi oamenii, însă, așa cum am amintit mai sus și voi dezvolta în cele ce urmează - o funcție crucială
în apărarea celei mai importante componente a mediului înconjurător - care este fondul forestier,
revine cu precădere personalului silvic.
Personalul silvic - în accepțiunea art. 1 alin.1 din OUG nr.59/2000 privind Statutul
personalului silvic, aprobată prin Legea nr.427/2001 - este format din ,,persoanele ce dețin
pregătire de specialitate silvică atestată prin actul de absolvire a unei forme de învăţământ
recunoscute în România şi care exercită efectiv profesiuni specifice activităţii în domeniul
silviculturii.”

Capitolul 1: Funcționarul public și personalul silvic - funcții de implică exercițiul

autorității publice/de stat
Este important să definim funcția publică – care potrivit art.2 alin.1 din Legea
nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, reprezintă ,,ansamblul atribuțiilor și
responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de
către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative
autonome.”
Funcționarul public - ,,persoana numită, în condițiile legii, într-o funcție publică.”1
Corpul silvic – este format din personalul silvic astfel cum este reglementată această
categorie în art.1 alin.1 din OUG nr.59/2000, cu modificările și completările ulterioare.2;
organizație profesională a personalului silvic ai cărei membrii sunt admiși în condițiile legii.
Ceea ce este esențial de precizat este faptul că, atât funcționarii publici, cât și personalul
silvic (îndiferent de gradul profesional), exercită o prerogativă comună, conferită de legiuitor - și
anume exercițiul autorității publice / de stat.
Astfel, apare elementar să definim noțiunea funcții de implică exercițiul autorității
publice/de stat - noțiune, care exprimă/reglementează cea mai importantă prerogativă a
personalului silvic, legiuitorul stipulând expres aceste aspecte în art.3 din OUG nr.59/2000 privind
Statutul personalului silvic, în art. 10 alin.3 din OUG nr.32/2015 privind înființarea Gărzilor
forestiere și în art.9 alin.2 din H.G. nr.743/2015 privind organizarea și funcționarea Gărzilor
forestiere.
Din întreaga economie a dispozițiilor OUG nr.59/2000 privind Statutul personalului
silvic și OUG nr.32/2015 privind înființarea Gărzilor forestiere, se constată că legiuitorul a înțeles
să supună întreg personalul silvic (indiferent deci că face parte din rândul personalului contractual
sau al funcționarilor publici) unui regim identic și unitar în ceea ce privește protecția juridică și
atribuțiile specifice autorității publice / de stat.

1
Art. 2 alin.2 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.
2
Art.1 alin.3 din Statutul personalului silvic.

628
 Așadar, personalul silvic - personal contractual sau funcționari publici, face parte din
organele care exercită, în sfera lor de competență și activitate - autoritatea publică / de stat.
Gestionare/dezvoltare durabilă - noțiune conturată ulterior Convenției Națiunilor Unite
privind Mediul și Dezvoltarea (iunie 1992, Rio de Janiero), care semnifică susținerea de către toate
statele participante a identificării unei căi de dezvoltare.
”O cale de dezvoltare care să susțină progresul uman pentru întreaga planetă și pentru
un viitor îndelungat”3 - acesta a fost sloganul Convenției de la Rio de Janiero.
Condițiile și modalitatea dobândirii calității de personal silvic este reglementată prin
O.U.G. nr.59/2000, publicată în M.Of., Partea I nr.238 / 20.05.2000, cu modificările aduse prin
Legea nr.427/2001, Legea nr.187/2012 și Legea nr.255/2013.
De menționat ar fi faptul că - Ministerul Mediului și Pădurilor a pus în dezbatere
publică în data de 25.08.2011 un proiect de lege privind Statutul Personalului Silvic, cei interesați
putând transmite propuneri și observații asupra acestuia în termen de 30 de zile de la data publicării.
Proiectul de lege însă, a fost abandonat, astfel că la data abordării prezentei temei
”Statutul juridic al personalului silvic”, identificăm în vigoare următoarele acte normative,
relevante:
1. Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici;
2. Legea nr.53/2003 - Codul muncii;
3. OUG nr.59/2000 privind Statutul personalului silvic;
4. OUG nr.32/2015 privind înființarea Gărzilor forestiere;
5. H.G. nr.229/2009 privind reorganizarea Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva4 și
aprobarea regulamentului de organizare și funcționare;
6. H.G. nr.743/2015 privind organizarea și funcționarea Gărzilor forestiere5.

Capitolul 2: Rolul și importanța personalului silvic, în contextul actual

Necesitatea imperioasă a unei reforme administrative în sectorul forestier a condus la
apariția unui Statut juridic al personalului silvic. În acest sens, în anul 2000, a fost adoptată O.U.G.
nr.59/2000 privind Statutul personalului silvic6, aprobată prin Legea nr.427/2001.
Deși aparent sub aspect legislativ - am putea afirma că rolul personalului silvic este
oarecum bine conturat, din păcate, în practică lucrurile nu stau deloc așa, asistând pe zi ce trege la o
degradagare, alterare, defrișare a fondului forestier național - componentă esențială a mediului
înconjurător.
O cauză, ar putea fi și momentul la care Statutul personalului silvic a fost elaborat și
aprobat - anii 2000 - 2001 (legea de punere în aplicare), sens în care, îndrăznesc că apreciez că în
anul 2017, acest act normativ nu mai corespunde exigențelor și nevoilor actuale ale societății și nici
chiar acestei categorii de lucrători, cu atât mai mult cu cât personalul silvic se confruntă de la an la
an cu situații inedite / nereglementate legislativ, și, deopotrivă, personalul silvic cunoscând
existența unor viduri legislative – ”exploatează” aceste neajunsuri în favoarea / beneficiul lor.
Nădăjduiesc, prin lucrarea de față, a realiza ceva util celor preocupați de apărarea
integrității fondului forestier național și a mediului înconjurător în general și, de ce nu - a trage un
semnal de alarmă pentru noi toți, generații actuale și viitoare, dar în special, doresc să conștientizeze
personalul silvic (fie el contractual sau funcționar public), importanța și rolul lor în desfășurarea /
întreprinderea tuturor activităților specifice sectorului silvic.

3
www.anpm.ro
4
Regie Autonomă de interes național, sub autoritatea statului, prin Ministerului Mediului și Pădurilor, ce funcționează
pe bază de gestiune economică și autonomie financiară, având drept scop principal - gestionarea durabilă și unitară a
fondului forestier proprietate publică a statului.
5
Instituții publice teritoriale, aflate în subordinea Ministerului Mediului și Pădurilor, finanțate integral de la bugetul de
stat, ce dețin atribuții de implementare și control al regimului silvic și cinegetic din fondul forestier național și din
vegetația forestieră de pe terenurile din afara fondului forestier național.
6
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.238/30.05.2000

629
 Nu de puține ori, în ultimii 5 ani am constatat situații în care, tocmai personalul silvic -
purtător al autorității publice - a săvârșit fapte și a întreprins acțiuni împotriva a ceea ce ei înseși
trebuie să apere, atentând direct sau indirect asupra integrității fondului forestier național.
Analizarea/prezentarea acestor chestiuni delicate - aș îndrăzni a le numi așa - imi
propun să le configurez într-un sistem de rațiuni juste/obiective și afirmații chibzuite, ce le voi
detalia în capitoul final al tezei - prin raportare la practica judiciară, atât din domeniul răspunderii
civile/patrimoniale a personalului silvic, cât și a răspunderii penale.
Astfel, apreciez asupra necesității elaborării și adoptării unui nou Statut juridic al
personalului silvic, care să fie în acord cu tot ceea ce înseamnă o prevenție reală când vorbim despre
fondul forestier național, un statut care să responsabilizeze această categorie de personal (silvic)
într-un mod clar și practic, și deopotrivă, să le confere drepturi echitabile și proporționale cu
implicarea efectivă în protejarea mediului sau altfel spus, în apărarea integrității fondului forestier
național.
Consider că se impune a detalia, chiar și de o manieră succintă - conceptul/noțiunea de
,,apărare a integrității fondului forestier” - pe care personal - o consider, deși nescrisă în mod
extres - cea mai importantă obligație / responsabilitate a personalului silvic, de toate gradele și
indiferent că avem în atenție personalul silvic contractul sau personalul silvic funcționar public.
Aș porni de la originea cuvântului ,,integritate”, care derivă din adjectivul latin
,,integer” și semnifică complet, întreg.7
Integritatea - este un concept complex care are în atenție demersuri consecvente, în
acord cu valorile, metodele și elementele de măsură, dar și de raportare la principii și așteptări care
pot fi verificate prin rezultate.8
Apărarea integrității fondului forestier național, presupune în opinia mea, câteva țeluri
precise, care pot fi rezumate astfel:
- sporirea patrimoniului forestier al statului;
- conservarea și ameliorarea domeniului forestier al țării, prin aplicarea rațională a
culturii forestiere, conform dispozițiilor cuprinse în legile silvice;
- regenerarea pădurilor statului și îndrumarea celorlalte categorii de proprietari,
pecalea unei gospodăriri raționale a pădurilor lor.
Este evident, că aceste țeluri obligatorii pentru apărarea integrității fondului forestier
național, nu pot fi atinse decât prin și cu participarea și implicarea activă, reală a personalului
silvic.
O măsură recentă, considerată utilă/oportună - dar nu suficientă în opinia mea, dacă ne
raportăm la ultimele constatări în ceea ce privește creșterea infracționalității în domeniul sustragerii
de material lemnos9 și practic, a degradării mediului înconjurător, cu urmări deloc îmbucurătoare - a
fost reglementarea și înființarea unei aparent noi instituții, GARDA FORESTIERĂ.10
Necesitatea înființării acestei noi instituții, a fost motivată de măsuri având drept scop
întârirea capacității de implementare, monitorizare și control în lupta împortiva tăierilor ilegale de
masă lemnoasă din fondul forestier național și din vegetația forestieră de pe terenurile din afara
acestuia.
Cu toate cele sus expuse pentru a contura oarecum rolul și importanța personalului
silvic în actualul context social, întrucât tema tezei - este ținută de analizarea / prezentarea
Statutului juridic al personalului silvic, mă voi limita în cele ce urmează la a identifica modul de
dobândire a calității de personal silvic, drepturile și obligațiile acestei categorii analizate și nu în
ultimul rând - la modul în care poate fi atrasă răspunderea acestora, civilă / patrimonială, după caz.
Importanța și scopul aducerii în discuție a înființării gărzilor forestiere - am
realizat-o pentru a detalia și compara în capitolele ce urmează, categoria personalului silvic ce

7
dexonline.ro
8
Wikipedia, enciclopedia liberă (ro.wikipwdia.org/integritate)
9
Indiferent că vorbim de proprietăți forestiere private sau de cele aflate în proprietatea publică a statului.
10
Care a preluat practic activitatea, responsabilității, atribuțiile și patrimoniul fostelor Inspectorate Teritoriale de Regim
Silvic și Cinegetic.

630
activează în cadrul acestor instituții și sunt eminamente funcționari publici, cu deosebiri substanțiale
față de ceilalți funcționari publici (dacă ne rapoprtăm la salarizare, în special) și multiple asemănări
dacă ne raportăm la personalul silvic contractual ce-și desfășoară activitatea în cadrul regiei
autonome Regia Națională a Pădurilor-Romsilva și a unităților și subunităților din cadrul subordinea
acesteia.

CONCLUZII
Conform prevederilor O.U.G. nr.59/2000 privind Statutul personalului silvic, cu
modificările ulterioare - personalul silvic, indiferent de gradul profesional, în exercitarea
atribuțiilor de serviciu este investit cu exercițiul autorității publice.
O reglementare similară - este inserată și în H.G. nr.743/2015 privind organizarea și
funcționarea Gărzilor forestiere (art.9 alin.2), unde se arată că personalul cu atribuții de control din
cadrul gărzilor forestiere îndeplinește funcții ce implică exercițiul autorității de stat.
Elementul de noutate, dacă ne raportăm la o nouă condiție impusă de legiuitor pentru
dobândirea calității de personal silvic în accepțiunea prevederilor H.G. nr.743/2015 privind
organizarea și funcționarea Gărzilor forestiere – îl constituie testul de integritate, ce constituie
cerința specifică ocuparii posturilor din cadrul Garzilor, sub sanctiunea eliberarii din functia publica
sau încetarii raportului de munca, dupa caz, potrivit Ordonanței de Urgență nr.32/2015.
Desigur că, se ridică o întrebare retorică – este legislația de astăzi, suficient de clară și
cuprinzătoare să-i responsabilizeze pe silvicultorii nostri în îndeplinirea rolului și a atribuților
conferite/stabilite în sarcina lor...?
Întrebarea, vine pe fondul stării actuale a pădurilor românești, putând constată o
permanentă îngrijorare față de fenomenul degradării pădurilor, ce se acutizează de la o zi la alta.

Referințe bibliografice
Legislație
1. Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici;
2. Legea nr. 53/2003 - Codul muncii;
3. OUG nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic;
4. OUG nr. 32/2015 privind înființarea Gărzilor forestiere;
5. H.G. nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva și
aprobarea regulamentului de organizare și funcționare;
6. H.G. nr. 743/2015 privind organizarea și funcționarea Gărzilor forestiere;

Alte surse
7. dexonline.ro
8. Wikipedia, enciclopedia liberă (ro.wikipwdia.org/integritate)

631
 ROLUL CONSULULUI ÎN ÎMBUNĂTĂȚIREA SECURITĂȚII
CETĂȚENILOR UNIUNII EUROPENE

THE CONSUL ROLE IN IMPROVING THE SECURITY OF CITIZENS

IN THE EUROPEAN UNION
Drd. PĂTRAȘCU Ionuț Virgilius Florin
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Școala Doctorală Drept
ionut.patrascu2020@gmail.com

Abstract (ro): Securitatea cetățenilor Uniunii Europene se află în centrul

eforturilor și preocupărilor pe care Uniunea le are pentru a fundamenta și asigura
garanțiile necesare exercitării unei protecții diplomatice și consulare reale pentru
locuitorii statelor membre. Perspectivele privind evoluțiile rolului consulului, în
contextul adâncirii integrării europene, pot furniza soluții și pentru dezvoltarea
securității interne a Uniunii Europene. Constrângerile din mediul extern și accentuarea
unor fenomene de tipul migrației ilegale sau radicalizării, care pot aduce afectări asupra
mediului de securitate internă al Uniunii Europene, sunt tot mai evidente și de aceea
orice abordare care poate aduce îmbunătățiri în planul asigurării securității propriilor
cetățeni ai statelor membre poate fi utilă. Domeniul relațiilor consulare este un domeniu
dinamic, care necesită adaptări normative tot mai rapide, un exemplu în acest sens este
dat de transformarea Deciziei nr. 95/553/CE privind protecţia cetăţenilor Uniunii
Europene prin reprezentanţele diplomatice şi consulare în Directiva 2015/637/UE a
Consiliului privind măsurile de coordonare şi cooperare pentru facilitarea protecţiei
consulare a cetăţenilor nereprezentaţi ai Uniunii în ţările terţe şi de abrogare a Deciziei
95/553/CE, cu o perioadă de aplicare comună continuă și cu elemente tranzitorii care
definesc intențiile Uniunii în a garanta o protecție, actuală și de perspectivă, a propriilor
cetățeni prin orice mecanisme comune care pot fi operaționalizate.

Cuvinte-cheie: cetățenii Uniunii Europene, protecția diplomatică și consulară,

rolul consulului european.

Abstract (en): The security of the citizens of the European Union is at the heart
of the efforts and concerns that the Union has to establish and ensure the necessary
safeguards for the real diplomatic and consular protection of the citizens of the member
states. Perspectives on the role of the consul in the context of deepening european
integration can also provide solutions for the development of the internal security of the
European Union. Constraints in the external environment and accentuation of some
phenomens, such as illegal migration or radicalization that can affect the internal
security environment of the European Union are becoming increasingly apparent and
therefore any approach that can bring improvements to the security of their own citizens
of the member states may be useful. The field of consular relations is a dynamic field,
which requires faster normative adaptations, an example of this is the transformation of
Decision no. 95/553/EC on the protection of citizens of the European Union through
diplomatic and consular representations in Council Directive 2015/637/EU on
coordination and cooperation measures to facilitate consular protection of
unrepresented citizens of the Union in third countries and repealing Decision
95/553/EC, with a continuous joint application period and with transitional elements
defining the Union's intentions to guarantee a present and future protection of its own
citizens through any common mechanisms that can be operationalized.

632
 Keywords: citizens of the European Union, diplomatic and consular protection,
the role of the european consul.

I. INTRODUCERE
Echilibrul în ceea ce privește securitatea cetățenilor Uniunii Europene reprezintă unul
dintre dezideratele fundamentale pe care s-a dezvoltat însăși această construcție a unui spațiu
comun de securitate și justiție în care cetățenii statelor membre să își poată exercita drepturile și
libertățile fundamentale.
Anii de insecuritate și afectările pe care le-au suferit de-a lungul istoriei statele de pe
teritoriul european pe fondul războaielor purtate de ele însele sau, chiar și de alte state din afara
Europei în spațiul acesteia a adus deosebit de multe pierderi în planul dezvoltării economice, sociale
și chiar politice pentru actualele state membre ale Uniunii Europene.
Deși euro-scepticii consideră că evoluția propriilor state ar fi fost mai dinamică în mod
individual, personal consider că numai prin acest proiect comun a fost posibilă o dezvoltare
durabilă, fără decalaje economice exagerate, pentru statele aflate pe teritoriul european, astfel încât
să se asigure premisele diminuării, până la eliminare, a riscurilor izbucnirii unor conflicte armate.
Fundamentală pentru asigurarea securității cetățenilor statelor membre, cetățeni ai
Uniunii Europene, a fost și preocuparea pentru dezvoltarea instrumentelor și mecanismelor necesare
pentru garantarea exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale ale acestora.
Dintre acestea, dreptul la protecție consulară și diplomatică a fost unul a cărui
dezvoltare se arată a fi cea mai dinamică. Este evident faptul că nu modul în care statele membre
acordă protecția diplomatică și consulară pentru proprii cetățeni, ci instrumentele și mecanismele de
asigurare a protecției diplomatice și consulare pentru cetățenii Uniunii Europene prezintă un interes
aparte, din perspectiva evoluțiilor înregistrate.
Exercitarea rolului consulului, astfel cum aceasta este consacrată prin reglementările din
dreptul fundamental și secundar al Uniunii Europene, aduce în atenție o serie de perspective, a căror
implementare poate aduce îmbunătățiri în securitatea cetățenilor statelor membre.

II. CONSACRAREA PROTECȚIEI DIPLOMATICE ȘI CONSULARE ÎN

DREPTUL UNIUNII EUROPENE
Cetăţenia Uniunii Europene nu substituie cetăţenia pe care statele membre au acordat-o
propriilor naționali, ci doar o completează. Aceasta asigură, la o primă observare, un „pachet” dublu
de drepturi și libertăți fundamentale, care însă converg spre același deziderat al asigurării unei
calități crescute a vieții de zi cu zi a cetățenilor Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte protecţia diplomatică şi, în mod special, pe cea consulară sunt
evidente unele dificultăţi privind conceptualizarea şi, mai ales, implementarea acesteia.
Pe de o parte, dificultăţile sunt generate pe fondul dualității furnizării acestor drepturi,
fie din partea propriilor state membre, fie din partea Uniunii Europene, iar, pe de altă parte, de
dinamica protecţiei consulare care este una fără precedent, atât din perspectiva provocărilor la
adresa securității cetățenilor Uniunii Europene, cât şi din perspectivă normativă.
Dacă securitatea cetățenilor Uniunii Euroopene pe teritoriul statelor membre este
garantată prin mecanismele specifice, asigurarea acesteia pe teritoriul unor state terțe, nemembre,
devine o provocare atât în plan normativ, cât și în cel al realizării acesteia.
Pentru a garanta că toți cetățenii Uniunii Europene beneficiază de o formă de protecție,
a fost consacrat în cuprinsul articolului 20, alineatul (2), litera (c), al articolului 23 din Tratatul
privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) consolidat1 şi al articolului 46 din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene2 dreptul cetăţenilor Uniunii Europene nereprezentaţi de a se

1
TFUE consolidat, publicat în Jurnalul Oficial al UE, nr. C 326, din 26.10.2012.
2
Publicată în Jurnalul Oficial al UE, nr. C 326, din 26.10.2012. Face parte din dreptul fundamental al Uniunii
Europene, în conformitate cu dispoziţiile alin. (1) al art. 6 din TUE, consolidat, publicat în acelaşi Jurnal Oficial.

633
bucura de protecţie din partea autorităţilor consulare şi diplomatice ale altor state membre, în
aceleaşi condiţii ca și cetăţenii acelui stat.
Conform acestor dispoziţii, cetăţenii europeni „beneficiază … de protecţie din partea
autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii
acelui stat”. Astfel se conferă un drept individual clar pentru un cetăţean3 al unui stat membru de a
beneficia de tratament egal din partea autorităţilor consulare ale altui stat membru pe teritoriul unei
ţări terţe în care statul său membru nu este reprezentat. Statutul de cetăţean european are vocaţia de
a fi statutul fundamental al cetăţenilor statelor membre, iar dreptul Uniunii Europene conferă
drepturi individuale, printre altele, pentru a garanta efectul deplin al beneficiilor juridice pentru toți
cetățenii Uniunii Europene.
Dreptul la protecţie din partea autorităţilor consulare şi diplomatice, prevăzut la articolul
23 din TFUE face obiectul controlului jurisdicţional4. Dispoziţiile din partea a doua a TFUE fac
obiectul unui control integral din partea Curţii Europene de Justiţie5. În aceste condiţii, cetăţenii
europeni nereprezentaţi au dreptul ca cererea lor de protecţie consulară să fie analizată în mod
corespunzător, o decizie de refuz este supusă controlului jurisdicţional şi, în conformitate cu
jurisprudenţa consacrată privind răspunderea statelor, poate antrena răspunderea pentru prejudiciile
cauzate.
Prin legislaţia secundară a Uniunii Europene, se caută identificarea celor mai bune
soluții pentru asigurarea exercițiului acestor drepturi pentru cetățenii europeni, de aceea modul în
care este consacrat acest drept fundamental la protecţie consulară prezintă o dinamică deosebită, mă
refer aici, la două documente juridice comunitare, prin care se intenţionează consacrarea şi aplicarea
unitară, la nivelul reprezentanţelor consulare ale statelor membre a unor bune practici în domeniul
protecţiei consulare a cetăţenilor Uniunii Europene, şi anume: Decizia nr. 95/553/CE privind
protecţia cetăţenilor Uniunii Europene prin reprezentanţele diplomatice şi consulare6 şi
“completarea” acesteia, Directiva 2015/637/UE a Consiliului privind măsurile de coordonare şi
cooperare pentru facilitarea protecţiei consulare a cetăţenilor nereprezentaţi ai Uniunii în ţările terţe
şi de abrogare a Deciziei 95/553/CE.
Pentru asigurarea securității cetățenilor Uniunii Europene aflați pe teritoriul unor state
terțe, prin Decizia nr. 95/553/CE s-a consacrat7 dreptul oricărui cetăţean european la “protecţie
consulară din partea oricărei reprezentanţe diplomatice sau consulare a unui stat membru în cazul în
care, în locul în care se află, propriul său stat membru sau un alt stat membru care reprezintă statul
său membru în mod permanent, nu deţine o reprezentanţă permanentă accesibilă sau un consul
onorific accesibil şi competent în astfel de chestiuni”. Abordarea juridică din cuprinsul textelor
invocate deschide, pe de o parte, consacrarea posibilităţii8 ca un stat membru să reprezinte un al stat
membru, în mod permanent, într-un stat terţ, iar pe de altă parte, ca cetăţenii europeni să beneficieze
de protecţie consulară din partea reprezentanţelor permanente competente9 sau a consulului
onorific, sub rezerva accesibilităţii şi a competenţei acestuia în ceea ce priveşte solicitările
consulare formulate.

3
A se vedea cauzele Lütticke, 57/65 şi Van Gend & Loos, 26/62. Articolul 23 alineatul (2) din TFUE nu mai prevede
faptul că statele membre stabilesc între ele măsurile necesare. Conform articolul 23 alineatul (1) teza a doua statele
membre pot doar adopta dispoziţiile interne necesare.
4
Instanţele naţionale fiind ţinute să aplice articolul 23 din TFUE ca pe orice altă dispoziţie din dreptul Uniunii
Europene.
5
Dreptul la un control jurisdicţional este un principiu general de drept cu caracter obligatoriu pentru statele membre şi
instituţii atunci când acestea aplică dreptul european consacrat jurisprudenţial (Cauza Oleificio Borelli, C-97/91) şi
codificat în articolul 47 din Carta Drepturilor Fundamentale.
6
A fost adoptată la Bruxelles de reprezentanţii Guvernelor statelor membre, reuniţi în cadrul Consiliului din 19.12.1995
şi a fost publicată Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr, L 314 din 28.12.1995, pg. 73.
7
Conform dispoziţiilor din art. 1 al Deciziei nr. 95/553/CE privind protecţia cetăţenilor Uniunii Europene prin
reprezentanţele diplomatice şi consulare.
8
Recunoscute şi de dispoziţiile art.8 al Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile consulare.
9
Reprezentanţele diplomatice sau consulare ale statelor membre, sub rezerva ca reprezentanţele consulare proprii să nu
existe sau ca acestea ori cele care asigură reprezentarea statelor respective, să nu fie accesibile.

634
 Din perspectiva forţei juridice a Deciziei, cum bine se cunoaşte la nivelul Uniunii
Europene, acest act normativ este adoptat pentru rezolvarea unor situaţii concrete, are efect
obligatoriu, în toate elementele sale, pentru destinatarii expres desemnaţi de acesta 10 şi are şi
aplicabilitate directă11. În aceeaşi măsură, Decizia poate impune destinatarului să stabilească pentru
cetăţenii europeni un regim juridic mai favorabil, însă, dacă nu ne aflăm în situaţia aplicării directe,
cetăţenii europeni nu îşi pot valorifica propriile drepturi decât dacă statul membru a adoptat un act
normativ intern, pentru transpunerea acestor prevederi. Din punct de vedere al conţinutului textului
normativ, prevederile Deciziei trebuie să fie necondiţionate şi precise, sens în care aceste acte
normative nu conţin, de regulă, norme supletive, ci doar norme dispozitive, de tipul celor cuprinse
în tratatele fundamentale.
Prin acest act normativ s-a intenționat îmbunătățirea securității cetățenilor Uniunii
Europene care trebuie să beneficieze de protecţie consulară, indiferent dacă statele membre de
origine au reprezentanțe pe teritoriul respectivelor state sau reprezentarea consular le este asigurată
prin grija reprezentanțelor din statele vecine, pentru a evita situațiile în care cetăţenilor europeni li
se refuza protecţia consulară şi erau îndreptaţi către statele vecine, unde se regăseau reprezentanţe
permanente ale acestora.
Tot prin dispozițiile Deciziei nr. 95/553/CE se consacră și posibilitatea dezvoltării
rolului consular în asigurarea securității cetățenilor europeni prin extinderea competențelor de
intervenție și asupra instituţiei consulului onorific, sub rezerva condiţionărilor vizând “competenţa
în astfel de chestiuni”.
Întreaga construcţie a dreptului la protecţie consulară al cetăţenilor europeni s-a bazat,
cum era şi firesc, pe acoperirea exerciţiului acestui drept, atât în situaţii de normalitate, dar mai ales
în situaţii de criză. Profunzimea intenţiilor protective ale Uniunii Europene se poate observa din
faptul că cetăţenii europeni îşi pot exercita acest drept, şi în raport de accesibilitatea12 reprezentanţei
permanente sau a unui consul onorific competent.
Printr-o interpretare extinsă, dezvoltată prin utilizarea argumentului juridic “per a
contrario”, rezultă că cetăţenii europeni aflaţi pe teritoriul statelor terţe beneficiază de protecţie
consulară din partea altor state membre, decât cele de origine şi13 în cazul în care au reprezentanţe
permanente pe teritoriul statelor terţe respective, sub rezerva ca acestea să nu fie “accesibile”. Astfel
că, în situaţia în care reprezentanţa permanentă sau consulul onorific există, dar cetăţeanul european
respectiv nu poate ajunge să beneficieze de protecţie consulară din partea acestora, el poate solicita
acordarea acesteia la orice reprezentanţă a statelor membre ale Uniunii Europene aflată pe teritoriul
acelui stat terţ.
Prin acelaşi act normativ european, se consacră condiţiile în care se poate solicita de
către un cetăţean european acordarea protecţiei consulare, cu respectarea egalităţii de tratament faţă
de proprii cetăţeni. Astfel că, persoana care pretinde că este cetăţean european trebuie să prezinte un
paşaport sau carte de identitate prin care să facă dovada cetăţeniei unui stat membru al Uniunii
Europene. Această măsură, din punct de vedere obiectiv corectă, este completată cu posibilitatea ca,
în situaţia în care aceste documente au fost pierdute sau furate, să se accepte orice altă dovadă a
cetăţeniei14.
În principal, dispoziţiile deciziei15 consacră explicit situaţiile în care cetăţenii europeni
beneficiază de protecţie consulară comună pe teritoriul statelor membre, şi anume:
• asistenţă în caz de deces;
• asistenţă în cazuri de accident sau boală gravă;

10
Care pot fi state membre sau orice alţi subiecţi de drept, desemnaţi explicit de actul normativ respectiv.
11
Sub rezerva, nefinalizării sau transpunerii insuficiente în dreptul intern a prevederilor acestui act normativ european.
12
Nu numai în raport cu existenţa unei reprezentanţe permanente sau a unui consul onorific competent.
13
Alin. (1) al art. 23 din TFUE consolidat, precizează că cetăţenii europeni beneficiază de protecţie consulară doar dacă
statele de origine ale acestora nu sunt reprezentate pe teritoriul statului terţ respectiv.
14
Bineînţeles, cu verificarea acesteia la autorităţile centrale din statul membru al cărui cetăţean se declară a fi persoana,
în cauză, ori la cea mai apropiată reprezentanţă diplomatică sau consulară a statului respectiv.
15
Art. 5, alin. (1) din Decizia 95/553/CE.

635
 • asistenţă în cazuri de arest sau detenţie;
• asistenţă acordată victimelor unor acte de violenţă;
• sprijinirea şi repatrierea cetăţenilor europeni aflaţi în dificultate.
De altfel, rolul consulului în asigurarea securității cetățenilor Uniunii Europene aflați în
dificultate se extinde în ceea ce privește competența materială şi asupra “altor împrejurări” în care
cetăţenii europeni pot solicita sprijin reprezentanţelor consulare ale statelor membre de pe teritoriul
unor state terţe, deşi capacitatea consulară de a interveni rămâne limitată la “prerogativele
specifice”, în conformitate cu dispoziţiile aceleiaşi decizii16.
Dificultățile generate de procedurile de compensare financiară sau de obligativitatea
exprimării acordului de către statele membre de origine pentru acordarea unei prestații pentru
cetățenii altui stat membru nu împietează asupra asigurării securității efective a cetățenilor europeni
aflați în situații de extremă urgenţă.
Cu toate dificultăţile întâmpinate17, Decizia nr. 95/553/CE, rămâne un document de
referinţă în ceea ce priveşte abordarea integrată a rolul consulului în domeniul protecţiei consulare a
propriilor cetăţeni, cei europeni. Cum este şi firesc, toate aceste reglementări la nivel european
converg către o abordare unitară, la nivelul tuturor statelor membre a elementelor definitorii ale
rolului consulului, în cele din urmă demonstrându-se în anul 2015 că Decizia nr. 95/553/CE a
reprezentat doar un pas intermediar18 către desăvârşirea cadrului normativ european.
După o perioadă în care s-a aşteptat completarea cadrului normativ intern al statelor
membre şi s-a şi realizat parţial, prin Tratatul de la Lisabona s-a abandonat logica anterioară a
procesului sui generis de luare a deciziilor la nivel interguvernamental. Astfel că, articolul 23
alineatul (2) din TFUE conferă Comisiei dreptul de iniţiativă legislativă, adică de a propune
directive19 care să stabilească măsurile de coordonare şi cooperare necesare pentru a facilita această
protecţie.
Un alt pas important, l-au reprezentat reglementările din Tratatul de la Lisabona, prin
care se prevedea instituirea Serviciului European de Acţiune Externă (SEAE)20, care a fost lansat la
1 ianuarie 2011.
În scopul materializării acestei cooperări, Decizia Consiliului privind organizarea şi
funcţionarea Serviciului European de Acţiune Externă21 prevede, la articolul 5 alineatul (10), că
delegaţiile Uniunii Europene sprijină statele membre, la solicitarea acestora, în ceea ce priveşte
relaţiile lor diplomatice şi rolul lor de asigurare a protecţiei consulare a cetăţenilor Uniunii în ţări
terţe, utilizând resurse neutre.
Reprezentanţii societăţii civile şi din mediul academic au susţinut22 că, în noul cadru
instituţional, Comisia ar trebui să îşi intensifice eforturile pentru a conferi mai multă eficacitate
articolului 23 din TFUE.
Punerea în aplicare a protecţiei consulare la nivel practic a constituit preocuparea
principală a statelor membre, astfel că Parlamentul European a solicitat în mod repetat Comisiei şi
statelor membre eforturi suplimentare pentru:

16
Art. 5, alin. (2) din Decizia nr. 95/553/CE.
17
În ceea ce priveşte intrarea în vigoare şi, mai ales, pentru aplicarea efectivă a acesteia, fiecare stat a reacţionat într-o
rezoluţie comună, adoptarea reglementărilor necesare aplicării, însă prin modalităţi diferite: unele state au publicat
Decizia în jurnalele oficiale pentru aplicare directă, altele au preluat dispoziţiile în texte legislative, iar altele au făcut
trimiteri în procedurile consulare interne pentru aplicarea prevederilor Deciziei nr. 95/553/CE.
18
Prin prevederile art. 18 al Directiva nr. 2015/637/UE, efectele Deciziei nr. 95/553/CE au fost abrogate începând cu
data de 1 mai 2018.
19
Care urmează procedura standard de consultare a Parlamentului European şi, ulterior, sunt înaintate Consiliului care
hotărăşte cu majoritate calificată.
20
Articolul 27 din TFUE.
21
JO L 201, 3.8.2010 (Decizia nr. 2010/427/UE).
22
Aspectele invocate au fost dezbătute cu ocazia unei conferinţe pe teme de cetăţenie, care a avut loc la 1 şi 2 iulie
2010, unde s-au reunit părţile interesate relevante.

636
 • informarea cetăţenilor europeni cu privire la dreptul de a apela la
ambasadele/consulatele altor state membre decât cel de origine, la modalitatea de a avea acces la
aceste servicii şi la ce fel de ajutor poate fi oferit;
• sensibilizarea funcţionarilor consulari naţionali în legătură cu dimensiunea europeană
a protecţiei consulare;
• creşterea gradului de securitate juridică în ceea ce priveşte domeniul de aplicare,
condiţiile şi procedurile legate de protecţia consulară;
• îmbunătăţirea repartizării responsabilităţilor şi utilizării resurselor, inclusiv în situaţii
de criză.
Catastrofele naturale, precum și amenințările și atacurile teroriste, atât din zonele de
conflict, cât și din cele sensibile, au fost asumate în marea lor majoritate, de către organizația
teroristă intitulată Statul Islamic (ISIS) și frecvența lor creșște inclusiv pe teritoriul propriu al
Uniunii Europene.
Aceste provocări asupra securității cetățenilor Uniunii Europene, precum şi cele în care
turiştii, cetăţeni europeni, sunt victime ale unor infracţiuni ori sunt grav bolnavi au determinat
necesitatea reanalizării şi reconceptualizării dreptului la protecţie consulară la nivelul Uniunii
Europene.
Astfel că, pentru îmbunătățirea securității cetățenilor Uniunii Europene s-a resimțit acut
nevoia completării cadrului normativ şi, în aprilie 2015, a fost emisă Directiva 2015/637/UE a
Consiliului privind măsurile de coordonare şi cooperare pentru facilitarea protecţiei consulare a
cetăţenilor nereprezentaţi ai Uniunii în ţările terţe şi de abrogare a Deciziei 95/553/CE23.
În ceea ce priveşte forţa juridică a Directivei, este cunoscut faptul că aceasta face parte
tot din dreptul secundar al Uniunii Europene şi este un act normativ cu forţă juridică obligatorie şi
aplicabilitate generală, fiind unul dintre instrumentele juridice pe care Uniunea Europeană le are la
îndemână pentru a asigura implementarea politicilor europene prin armonizarea legislaţiei naţionale
a statelor membre.
Directiva 2015/637/UE a Consiliului privind măsurile de coordonare şi cooperare
pentru facilitarea protecţiei consulare a cetăţenilor nereprezentaţi ai Uniunii în ţările terţe şi de
abrogare a Deciziei 95/553/CE24 este, la momentul actual, actul normativ care defineşte în modul
cel mai complex cu putinţă rolul consulului în contextul adâncirii integrării europene.
În situația acestui act normativ ne confruntăm cu un pas major în plan normativ, prin
care este depășită politica paşilor prea mici25 pe care Uniunea Europeană o are de ani de zile, prin
consacrarea posibilităţii ca şi consulii onorifici să acorde protecţie în condiţiile articolului 23 al
TFUE, consolidat.
Uniunea Europeană are aceleași elegante abordări prin care încearcă să protejeze
atitudinile de tip naționalist-protective ale statelor membre, consacrând practic un drept de veto al
statelor de origine, pe care acestea îl pot exercita în ceea ce priveşte acordarea acestei protecţii
consulare, prin solicitarea redirecționării cererii propriului cetățean către propriul stat membru, “cu
excepţia cazului în care protecţia consulară ar fi compromisă astfel, în special dacă urgenţa
problemei impune o acţiune imediată din partea ambasadei sau a consulatului solicitat”26.
Îmbunătățirile pe care rolul consulului le dobândește în ceea ce privește securitatea
cetățenilor Uniunii Europene vizează atât faptul că intervenția consulară de sprijin, ajutor sau chiar
de extragere a persoanelor aflate în dificultate nu poate fi compromisă de elemente birocratice,
deoarece, cum este și firesc, viața și siguranța beneficiarilor protecției consulare primează.
Identificarea cetăţeanului european sau a membrilor de familie ai acestuia se poate face
prin orice alte mijloace şi, după caz, “inclusiv prin consultarea autorităţilor diplomatice sau

23
Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 106/1 din 24.04.2015, pg. 1-13;
24
A intrat în vigoare, conform art. 20 al Directivei, la 20 de zile de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene, mai precis la 14.05.2016;
25
Adâncirea integrării europene şi chiar procesul de globalizare au “forţat” Uniunea Europeană să renunţe la “politica
paşilor prea mici pentru o Europă prea mare (n.a.)”
26
Conform dispoziţiilor art. 7, alin (3), teza finală din Directiva nr. 2015/637/UE;

637
consulare din statul membru al cărui resortisant susţine că este solicitantul”27, astfel că intervențiile
în situații de urgență nu sunt periclitate.
Totodată, o îmbunătățire semnificativă în ceea ce privește starea de securitate de care
beneficiază cetățenii Uniunii Europene este generată de prevederile art. 9 al Directivei nr.
2015/637/UE28 prin care se reconsideră protecţia consulară, care se acordă cetăţenilor europeni prin
enumerarea nelimitativă a tipurilor de asistenţă consulară, care se acordă cetăţenilor europeni, după
cum urmează:
• în caz de arest sau detenţie;
• atunci când un cetăţean european este victima unei infracţiuni;
• în cazul unui accident grav sau unei boli grave a cetăţeanului european;
• în cazul decesului;
• pentru ajutor şi repatriere în caz de urgenţă;
• în cazul necesităţii eliberării unor documente de călătorie provizorii29.
Concluzia unei enumerări nelimitative rezidă din formularea articolului 9 al Directivei,
analizate, în cuprinsul căruia se precizează faptul că protecţia consulară ce se acordă cetăţenilor
europeni “poate include asistenţă, printre altele, în următoarele situaţii…”. Acesta reprezintă un pas
imens către o reală protecţie a cetăţenilor europeni aflaţi pe teritoriul unor state terţe de a beneficia
şi de “alte” tipuri de asistenţă consulară, decât cele enumerate în cuprinsul articolului 9 al
Directivei, în mod evident, neexhaustiv.
O altă îmbunătățire adusă de această directivă o reprezintă formalizarea procedurilor de
coordonare şi cooperare între delegaţiile Uniunii Europene şi cele ale statelor membre pentru a se
asigura protecţia consulară a cetăţenilor europeni nereprezentaţi și a mmbrilor de familie ai
acestora. Astfel, în cadrul relaţiilor consulare dintre state a apărut un nou actor, “delegaţiile Uniunii
Europene şi sediile SEAE”, care facilitează “schimbul de informaţii între ambasadele şi consulatele
statelor membre şi, după caz, cu autorităţile locale” (art. 11) de pe teritoriul statelor terţe, pentru
asigurarea protecției cetățenilor Uniunii Europene.
Tot în cadrul acestor activităţi de cooperare, este avută în vedere şi pregătirea pentru
situaţii de crize şi cooperarea pentru gestionarea acestora. Procedurile consecrate la art. 13 din
Directivă prevăd mai multe activizăţi şi etape ce trebuie derulate la nivelul reprezentanţelor
consulare ale statelor membre şi ale delegaţiilor Uniunii Europene:
• identificarea cetăţenilor europeni nereprezentaţi;
• elaborarea planurilor locale pentru situaţii de urgenţă şi informarea ambasadelor şi
consulatelor statelor membre asupra acestora şi implicării proprii;
• coordonarea comună a intervenţiei, la nivelul delegaţiei Uniunii Europene şi a
statelor membre, pentru a se garanta asistenţa pentru cetăţenii europeni30 aflaţi în situaţii de criză;
• asigurarea sprijinirii statelor-pilot sau statelor membre rsponsabile31 cu echipe de
intervenţie ale Uniunii Europene, inclusiv cu personal consular calificat corespunzător32;
• în situaţiile în care se consideră necesar se poate solicita sprijin din partea structurilor
de gestionare a crizelor din cadrul SEAE şi Mecanismul de Protecţiei Civilă al Uniunii Europene.
Totodată a fost consacrată legal posibilitatea ca, pentru acordarea protecţiei consulare în
situaţii de criză33, statul membru care asigură securitatea cetățeanului Uniunii Europene să poată

27
Conform dispoziţiilor art. 8, alin. (2), teza finală din Directiva nr. 2015/637/UE;
28
În cuprinsul art. 9 al Directivei nr 2015/637/UE;
29
Conform Deciziei nr. 96/409/PESC;
30
Indiferent dacă aceştia sunt reprezentaţi sau nereprezentaţi;
31
Conform penultimului alineat al art. 13 din Directiva, în discuţie, statele-pilot sau statele membre care coordonează
asistenţa consulară, răspund de acordarea oricărui sprijin pentru cetăţenii europeni nereprezentaţi, “cu sprijinul
celorlalte state membre în cauză, delegaţiei Uniunii şi al sediului SEAE”, bineînţeles cu furnizarea de către statul
membru nereprezentat a tuturor informaţiilor relevante privind proprii cetăţeni aflaţi în stuaţii de criză;
32
În special din statele membre nereprezentate;
33
Astfel cum este consacrată procedura simplificată în cuprinsul art. 15, alin. (1) din Directiva nr. 2015/637/UE;

638
solicita rambursarea34 costurilor “pentru orice sprijin furnizat unui cetăţean nereprezentat” direct de
la ministerul cu atribuţii în domeniul afacerilor externe, al statului membru de origine al
beneficiarului acestor prestaţii. Situație care poziționează Uniunea Europeană în rolul de garant real
al securității cetățenilor Uniunii Europene.

III. CONCLUZII
Îmbunătățirea securității cetățenilor Uniunii Europene comportă derularea unor activități
specifice atât pentru consacrarea normativă, cât și pentru implementare efectivă a măsurilor
specifice.
Din studiul evoluției reglementărilor din dreptul Uniunii Europene, specifice
domeniului protecţiei consulare a cetăţenilor europeni, constatăm faptul că Uniunea Europeană este
tot mai determinată să ofere protecţie consulară efectivă propriilor cetăţeni.
Totodată, trebuie să aducem în atenție, din perspectiva trasabilităţii evoluţiilor
normative specifice asigurării protecţiei consulare a cetăţenilor Uniunii Europene, pe care le-am
analizat anterior, faptul că Uniunea Europeană pare mai determinată ca oricând în a asigura
securitatea propriilor cetățeni atât pe teritoriul statelor membre, cât și pe cel al unor state terțe, în
pofida inadvertențelor rezultate în raport cu legislația internă a statelor membre sau cu aplicarea
neunitară a normelor dreptului Uniunii Europene.
Faptul că, de la un act normativ cu forţa juridică a deciziei35, s-a trecut la o directivă36,
cu obligativitate în ceea ce priveşte transpunerea în legislaţiile naţionale ale statelor membre, prin
care s-a încercat clarificarea a cât mai multor aspecte, care au generat aplicări neconforme cu actul
normativ anterior, ne îndreptăţeşte să ne întrebăm:
“- Când va reuşi Uniunea Europeană să depăşească barierele auto-impuse şi să consacre
printr-un Regulament relaţiile consulare la nivelul statelor membre şi Uniunii Europene, în folosul
exclusiv al propriilor săi cetăţeni?”.
Astfel, putem concluziona faptul că rolul consulului în îmbunătățirea securității
cetățenilor Uniunii Europene se află pe un traseu ascendent și afirmăm aceasta, pe de o parte, din
perspectiva oferită de evoluțiile cadrului normativ specific acordării protecției consulare și
diplomatice, în dreptul Uniunii și, pe de altă parte, din perspectiva pe care o determină adâncirea
integrării europene, prin amprentele lăsate de aceasta asupra conștientizării propriilor drepturi și
obligații de către cetățenii Uniunii Europene.

Referințe bibliografice
1. I. M. Anghel, Diplomaţia Uniunii Europene (şi regulile acesteia), Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2015
2. F. Dell’Olio, The Europenization of Citiyenship: Between the Ideology of Nationality,
Immigration and European Identity, Editura Anthony Rowe Ltd, Wiltshire, U.K., 2004
3. A. Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei, 2012
4. D. Mazilu, Diplomaţie Europeană, Editura Lumina Lex, 2008
5. D. Mazilu, Integrare europeană. Drept comunitar şi instituții europene, Editura
Lumina Lex, 2008
6. D. Mazilu, Diplomaţia, Drept diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2006
7. ***, Raportul Comisiei Europene privind cetăţenia Uniunii Europene nr. COM
(2013)269 final, Bruxelles, 08.05.2013 “Cetăţeni ai U.E.: drepturile dumneavoastră, viitorul
dumneavoastră”.

34
Proporţională cu numărul de cetăţeni asistaţi sau dacă cetăţeanul nereprezentat a beneficiat de sprijin prin mecanismul
de protecţie civilă al Uniunii Europene “orice contribuţie a statului membru al cărui resortisant este se stabileşte după
deducerea contribuţiei Uniunii”, conform prevederilor tezei final a art. 15 al Directivei, în discuţie.
35
Decizia nr. 95/553/CE.
36
Directiva nr. 2015/637/UE.

639
DEOSEBIREA DINTRE TENTATIVA LA INFRACȚIUNEA DE OMOR
ȘI INFRACȚIUNEA DE VĂTĂMARE CORPORALĂ

THE DISTINCTION BETWEEN ATTEMPTED MURDER

AND CORPORAL OFFENSE
Drd. PETRIȘOR Victor Ion
Avocat/Advocate Bucarest Bar
av.ionvictorpetrisor@gmail.com

Abstract (ro): În practica instanțelor de judecată s-a pus problema dictincției,

delimitării, dintre tentativa la infracțiunea de omor și vătămarea corporală gravă. Rolul
experților în medicină legală în soluționarea acestor cauze este încă minimalizat, aceștia
nefiind audiați în mod nemijlocit de instanțele judecătoresti. Nu sunt aplicate criteriile
de distincție între infracțiuni. Cu toate acestea, a existat în special, în anii 2000 și
anterior, practica ICCJ foarte clară în această privință. ICCJ a fost clară și consecventă
că distincția dintre aceste două infracțiuni se face analizand următoarele criterii:
raporturile anterioare dintre infractor si victima; obiectele contondente folosite de
infractor; numărul de lovituri aplicate victimei; zonele corpului vizate; intensitatea
loviturilor aplicate; atitudinea infractorilor după comiterea infracțiunii. Analiza tuturor
acestor criterii trebuie să demonstreze intenția de a ucide făcandu-se astfel distincția
dintre cele doua infracțiuni. Există încă și confuzia între legătura de cauzalitate și
raportul de cauzalitate. Cunoștințele oferite de medicina legală, știința auxiliară a
dreptului penal, nu sunt folosite. De asemenea, organul de urmărire penală nu acordă
atenția necesară formulării unor obiective clare pentru experții în medicină legală
pentru aflarea adevărului în cauză. Este mult mai dificil ca în cursul judecății să se
lămurească probleme ce ar fi trebuit să fie soluționate printr-o administrare
corectășiatentă a probelor în cursul primei faze a procesului penal.

Cuvinte-cheie: criterii, medicină legala, intenția de a ucide, legatura de

cauzalitate, raportul de cauzalitate.

Abstract (en): In the practice of the courts, the question of the distinction,
delimitation, between the temptation tomurderand the bodily has been put in place. The
role of legal practioners in addressing these causes is still minimized, being the
rationale that they are directly heard by the courts. There are not criteria for
distinguishing between crimes commited. However, there has been, especialy, from the
years 2000 and earlier, the ICCJ,s practice is very clear in this regard. ICCJ has made is
clear and consistent that the distinction between these two offenses is made byanally
sing the following criteria: previous relationships between the offenderand the victim;
the offending subject used by the offender; the numbers of stokes applied to the victim;
the areas of the target body; the severity of the blows; the atitude of the offender after
committing the offense. The analysis of all this criteria must demonstrate the intention
of killing the offender thus distinguishing between two ofenses. There is still confusion
between the causal link and causalityratio. The knowledge provided in the field of legal
medicine, the sience of auxilliary criminal law with special signifiance is not used. Also
the criminal prosecution body is not given the necessary attention to the formulation of
clear objectivs for the legal practitioner in order to find the truth. Is much more difficult
in the course of judgementto solve the problems that should have been solved by a
correct administration of evidence during the first phase of criminal trial.

640
 Keywords: criteria, legal medicine, intention of killing, causal link,
causalityratio.

I. Introducere
Constituția Romaniei, ca lege fundamentală a statului roman, cuprinde printre altele și
dispoziții referitoare la drepturile și libertațilefundametale ale cetățenilor romani. Printre aceste
drepturi se numărăși dreptul la viață, reglementat în art. 22 alături de dreptul la integritate fizică și
psihică1.
Drepturile și libertățile fundamentale prevăzute în Constituție au fost clasificate
doctrinar, în mai multe categorii, dreptul la viață precum și dreptul la integritatefizică și psihică
fiind incluse în categoria inviolabilităților adică în categoria acelor drepturi și libertați care, prin
conținutul lor, asigură viața, posibilitatea de mișcare liberă, siguranța fizică si psihică precum și
siguranța domiciliului persoanei fizice.In această categorie sunt incluse următoarele drepturi:
dreptul la viață, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică, libertatea individuală,
dreptul la apărare, dreptul la liberă circulație, dreptul la ocrotirea vieții intime, familiale și private,
inviolabilitatea domiciliului.Dintre aceste drepturi cel mai însemnat este dreptul la viață considerat
a fi cel mai natural drept al omului, cel care deschide enunțul și enumerarea drepturilor omului în
toate actele internaționale referitoare la acestea.Alături de dreptul la viață prin aceleași dispoziții
constituționale este garantat și dreptul la integritate fizică. Fiind garantat prin dispozițiile
constituționale acest drept determinăîn sarcina autoritaților publice obligația de a asigura
integritatea fizica a persoanei.In afară de consfințirea constituțională a acestor drepturi
fundamentaleși care prin dispozițiile Constituției Romanieisunt garantate, dreptul la viață precum și
dreptul la integritate fizică sunt apărate concret prin normele dreptului penal.

Infracțiunea de omor
Infracțiunea de omor este încriminată prin dispozițiile art. 188 Cod penal2.
Observand tema articolului este important de analizat, în principal, conținutul
constitutiv al acestei infracțiuni.
Acțiunea infractorului este componenta esențială a conținutului infracțiunii fiind supusă
analizei sub două aspecte, obiectiv și subiectiv, ale aceleiași manifestări constand în acțiuni sau
inacțiuni, conștiente și voluntare ale infractorului în sfera relațiilor sociale. Aceste aspecte sunt
denumite latura obiectivăși latura subiectivă.Latura obiectivă a infracțiunii cuprinde în structura ei
urmatoarele elemente componente: a) elementul material; b) urmarea imediată; legatura de
cauzalitate între elementul material și urmarea imediată. Pentru întregirea laturii obiective,strans
legat de elementul material sunt condițiile, cerințele esențiale privitoarela loculsavarșirii infracțiunii
sau modul și mijloacele de comitere a acesteia.Latura subiectivă cuprinde în structura ei ca element
esențial vinovația, la care se adaugă uneori una sau mai multe cerințe esențiale ca mobilul ori scopul
săvarșirii infracțiunii. În ceea ce privește latura obiectivă a infracțiunii de omor, elementul material
al acesteia se realizează prin uciderea unei persoane.
Prin uciderea unei persoane înțelegem orice activitate materială care are ca rezultat
moartea unui om. Cu referire la încriminare, elementul material poate consta într-o acțiune sau într-
o inacțiune, într-un act care posedă o forță distructivă în masură să provoace moartea unei persoane.
Forța distructivă se poate manifesta în principal prin acțiuni de natură fizico-mecanică (tăiere,
lovire, împușcare, înțepare etc.) sau chimică (otrăvire), se poate manifesta și sub forma unor acțiuni
psihice îndreptate împotriva victimei, acțiuni care pot determina moartea acesteia. Această forță
distructivă se poate manifesta și în cazul inacțiunii în situația în care există o obligație legală,

1
***, Constituția Romaniei, art. 22, Dreptul la viață și la integritatea fizică și psihică-(1) Dreptul la viață, precum si
dreptul la integritate fizică și psihică a persoanei sunt garantate. (2) Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de
pedeapsa sau de tratament inuman ori degadant. (3) Pedeapsa cu moartea este interzisă. Ioan Muraru, Elena Simina
Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ediția 15, Vol.I, Editura C.H.Beck, București, 2017, p. 155.
2
Art. 188 Cod penal. Omorul. (1) Uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și
interzicerea unor drepturi. (2) Tentativa se pedepsește.

641
contractuala sau de alta natura a infractorului, de a acționa într-un anume fel și acesta nu o face,
provocand în acest mod moartea victimei. Omorul poate fi săvarșit prin diferite mijloace sau
instrumente acestea putand să fie clasificate în mijloace fizice (corpuri contondente, arme albe,
arme de foc etc.), mijloace chimice (diverse substanțe toxice sau medicamentoase ce pot provoca
moartea victimei) sau mijloace psihice (amenintări, acțiuni surprinzătoare de natură sa producă
moartea victimei). Este necesar ca aceste mijloace sau instrumente întrebuințate de infractor să fie
ele însele apte să provoace moartea victimei sau această aptitudine sa fie determinata de
întrebuintarea acestora în anumite condiții, moduri ori împrejurări. Urmarea imediată o constituie
moartea victimei, în cazul acestei infracțiuni rezultatul făcand parte din descrierea acțiunii, adică
din elementul material al laturii obiective și constăîn modificarea substanței obiectului material al
infracțiunii (corpul victimei) prin producerea morții persoanei.
Legătura de cauzalitate (între elementul material și urmarea imediată).
Între acțiunea sau inacțiunea infractorului și moartea victimei trebuie săexiste legatura
de cauzalitate.
Latura subiectivă. Omorul se săvarșește cu intenția de a suprima viața victimei.Intenția
poate fi directă, în cazul în care infractorul a prevăzut rezultatul acțiunii sale și a urmărit producerea
acestui rezultat (moartea victimei) sau indirectăîn situația în care infractorul a prevăzut rezultatul
acțiunii sale și fără a urmări producerea acestui rezultat a acceptat posibilitatea producerii acestuia
(moartea victimei).Practica judiciară, în analiza intenției infractorului de a suprima viața victimei,
consideră că aceasta poate fi dedusă din materialitatea actului, aceasta fiind cea care evidențiază
poziția, sub raport subiectiv, a infractorului față de rezultatul acțiunii sale.Atat doctrina cat și
practica instanțelor de judecată au statuat în sensul ca poziția psihică a infractorului față de fapta
comisă trebuie analizatăși stabilită in fiecare caz în parte și în raport de împrejurările concrete ale
fiecărei cauze.Infracțiunea de omor caracterizată prin aceea ca este atato infracțiune comisivă,
realizandu-se prin acțiune și prin inacțiune, cat și o infracțiune materială, rezultatul producandu-se
distinct de acțiune în timp și spațiu și determinat de aceasta, este susceptibilă de forma tentativei,
care se pedepseste.

Tentativa
Tentativa este forma de infracțiune care se situează în faza de executare a infracțiunii,
între începutul executării acțiunii ce constituie elementul material al laturii obiective și producerea
rezultatului socialmente periculos3. În doctrină, tentativa este definită ca formă a infracțiunii ce
constă în punerea în executare a hotărarii de a săvarși infracțiunea, executare care a fost întreruptă
ori nu și-a produs efectul deși executarea a fost efectuată în întregime4. Continutul juridic al
tentativei este dat de dispozitiile art. 32 alin. (1) din Codul penal5.

Vătămarea corporală
Vătămarea corporală este încriminată prin dispozițiile art. 194 alin. (1) din Codul
penal6.
În ceea ce privește conținutul constitutiv la acestei infracțiuni latura obiectivă a acesteia,
elementul material, se realizează printr-o acțiune sau inacțiune, lovire sau un alt act de violență, care
produce una dintre consecințele expres și limitativ enunțate de alin. (1) al art. 194 Cod penal
respectiv: o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătații unei persoane, care au necesitat

3
C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal roman, Partea generală, Editia a IX-a, revazutăși adăugită, Universul Juridic,
București, 2012, p. 257.
4
V. Papadopol, Codul penal comentat și adnotat, vol.I, partea generală, Editura Științifică, București, 1972, pp. 116-
117.
5
Codul penal, Art. 32. Tentativa. (1) Tentativa constă în punerea în executare a intenției de a săvarși infracțiunea,
executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul.
6
Art. 194 alin.(1) Fapta prevăzută la art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecințe : a) o infirmitate; b)
leziuni traumatice sau afectarea sănătații unei persoane, care au necesitat pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de
îngrijiri medicale; c) un prejudiciu estetic grav și permanent; d) avortul; e) punerea în primejdie a vieții persoanei, se
pedepseste cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

642
pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav și
permanent, avortul, punerea în primejdie a vieții persoanei. Urmarea imediată constă în vătămarea
corporală suferită de victimă într-una dintre modalitățile alternative prevăzute de textul de lege.
Legatura de cauzalitate trebuie să existe, acesta urmand a se manifesta intre actiunea sau
inactiunea prin care se realizeaza elementul material al infracțiunii și efectul, rezultatul produs,
vătămarea corporala a persoanei. În ceea ce privește latura subiectivă, infracțiunea de vătămare
corporală prevăzută de dispozițiile art. 194 alin. (1) C. pen. se comite cu intenție indirectă sau cu
praeterintenție, iar cea prevazută de alin. (2) cu intenție directă calificată prin scop infractorul
urmărind producerea consecințelor prevăzute la alin. (1) lit. a), b) și c) respectiv o infirmitate,
leziuni traumatice sau afectarea sănătății persoanei, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de
90 de zile de îngrijiri medicale sau un prejudiciu estetic grav și permanent.
Pentru mai buna înțelegere a deosebirii dintre aceste infracțiuni considerăm că este
necesară lămurirea înțelesului unor noțiuni utilizate de leguitorîn încriminarea infracțiunii de
vătămare corporala din punctul de vedere al medicinei legale știință auxiliarăa dreptului
penal.Astfel cu privire la criteriul medico-legal ”zile de ingrijire medicala” urmatoareleprecizari
sunt necesare : a) noțiunea ”Zilele de îngrijire medicală” este un criteriu medico-legal direct, major
și totodată indispensabil al oricaror concluzii medico-legale din cadrul examinariilor
traumatologice;Prin ”zile de îngrijire medicală”, sub aspect juridic, se consideră că trebuie să se
înțelega numărul de zile prin care se apreciazăîn mod direct din punct de vedere medico-legal
gravitatea unei/unor leziuni sau boli posttraumatice7.
În ceea ce priveste criteriul medico-legal ”punerea în primejdie a vieții persoanei” în
literatura de specialitate s-a exprimat opinia că o leziune traumatică poate să pună în primejdie viața
unei persoane atunci cand, prin gravitatea sa deosebită, acea leziune induce pericolul ca persoana
respectivă să decedeze, dar acest efect nu se produce. De asemenea că o leziune este primejdioasa
pentru viața unei persoane atunci cand există pericolul iminent-imediat, tardiv sau potențial ca
leziunea să determine moartea, indiferent dacă acest pericol a fost îndepăratat prin tratament sau
datorităreactivitații organice crescute.Se consideră că o leziune traumatică poate fi de natură să
punăîn primejdie viața persoanei, în sensul dorit de legea penală, numai atunci cand există pericolul
cert, imediat sau tardiv, ca acea leziune să determine decesul în lipsa aplicării unuitratament
(medical) adecvat și indiferent de reactivitatea, uneori crescută a organismului traumatizat, care
permite cateodata ca pericolul letal să fie depășit și în absența terapiei necesare sau a asistenței
medicale8.

I. Deosebirile dintre tentativa la infracțiunea de omor și infracțiunea de vătămare

corporală.
Atat în doctrină cat și în practica instanțelor de judecată s-a statuat în sensul că esențial
în stabilirea acestei diferențieri este demonstrarea intenției de a ucide. Intenția de a suprima viața
victimei se poate desprinde în primul rand din materialitatea actului care evidențiază poziția
infractorului față de rezultatul acțiunii sale. Poziția psihică a infractorului urmează a fi stabilită în
fiecare caz prin raportare la împrejurările concrete ale cauzei și ținand cont de urmatoarele criterii :
a) raporturile anterioare dintre infractor și victimă; b) instrumentul folosit de infractor la săvarșirea
faptei, respectiv aptitudinea acestui instrument de a produce sau nu moartea victimei; c) numărul
loviturilor aplicate și intensitatea acestora; d) regiunea corpului vizată de loviturile aplicate de
infractor; e) atitudinea infractorului dupasăvarșirea faptei, respectiv dacă acesta acordă ajutor
victimei sau dimpotrivă are o atitudine de nepăsare fața de fapta săvarsita sau de dispreț fată de
victimă. Aceste criterii trebuie analizate în ansamblul lor și nu numai unele dintre ele, în mod izolat,
pentru a evidenția intenția de a ucide, în acest mod făcandu-se diferențierea dintre cele doua
infracțiuni, iar mijlocul cel mai eficient pentru a obtineraspunsuri cu privire la aceste aspecte este
raportul de expertiza medico-legala.Susținem aceasta observand caracterul preponderent subiectiv
7
V. Iftenie, A. Boroi, Infracțiunile de lovire și vătămare a integritații corporale sau a sanătății, Cadrul Juridic.
Aspecte Medico-Legale, Editura Juridică, p.107.
8
Ibidem, p.150.

643
al celorlalte mijloace de probă enunțate de dispozitiile art. 97 alin. (2) C. proc.pen. și sublinind
totodată caracterul de obiectivitate de necontestat al acestui mijloc de probă, raportul de expertiză
medico-legală. Conform dispozițiilor proceduralpenale efectuarea expertizei se dispune cand pentru
constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurari ce prezintă importanță pentru
aflarea adevărului în cauză este necesară opinia unui expert. O altă dispoziție procesual penală
importantă, dar care este ignorată, în special de către instanțe, este aceea potrivit careia în domeniile
strict specializate, acestea pot solicita opinia unor specialiști care funcționeaza în afara organelor
judiciare. Concret este vorba despre necesitatea audierii experților în medicina legala, în mod
nemijlocit de catre instanță, pentru a oferi explicații complete, de specialitate, în ceea ce privește
constatările și concluziile cuprinse în rapoartele de expertiză medico-legală. Organul de urmărire
penală sau instanța, prin ordonanță respectiv prin încheiere, trebuie să indice faptele împrejurările
pe care expertul trebuie să le constate, să le clarifice și să le evalueze, obiectivele la care trebuie să
răspundă. Cu privire la criteriile mai sus enunțate, care diferențiază tentativa la infracțiunea de omor
de vătămarea corporală edificatoare sunt soluțiile date, cu precadere, de instanța supremăîn
soluționarea unor astfel de cauze. Astfel, prin Decizia Secției penale a ICCJ nr. 3037 din 24
noiembrie 1998, s-a statuat că: ceea ce deosebește infracțiunea de vătămare corporală gravăavand ca
urmare punerea în primejdie a vieții persoanei prevazută de art. 182 alin. 1 din Codul penal, de
tentativa la infracțiunea de omor este poziția subiectivă a făptuitorului față de acțiunile care
caracterizează latura obiectivă a acestei infracțiuni. În timp ce în cazul infracțiunii prevazute la art.
182 alin. 1 făptuitorul acționeaza cu praeterintenție, în cazul infracțiunii prevazute în art. 20 raportat
la art. 174 acesta actionează cu intenție. De aceea pentru stabilirea laturii subiective trebuie sa se
țina seama de toate împrejurarileîn care fapta a fost comisă, de obiectul folosit, de intensitatea cu
care s-au aplicat loviturile, de regiunea corpului spre care au fost îndreptate, ca și de urmările pe
care le puteau produce. Pentru delimitarea infracțiunii de vătămare corporală gravă de tentativa la
infracțiunea de omor trebuie avute în vedere toate împrejurarileîn care a fost savarșită fapta, cum
sunt natura obiectului vulnerant folosit, intensitatea și efectele loviturilor, zona corpului vizată, ca și
urmările produse.Fapta inculpatului, de a fi aplicat cu mare intensitate o lovitura cu sapa asupra
capului părții vătămate, punandîn pericol viața acesteia, așa cum rezultă din numărul mare de zile
necesare vindecării, constituie tentativă la infractiunea de omor, iar nu vătămare corporală
gravă.Facem precizarea ca dispozițiile art. 182 alin. (1) Cod penal din 1969 au corespondent în
dispozițiile art. 194 alin. (1) Cod penal din 2014, iar dispozițiile art. 20 raportat 174 din Codul penal
din 1969 au corespondent în cele ale art. 32 raportat la art. 188 Cod penal din 2014.
Prin Decizia Secției penale a ICCJ nr. 1130 din 9 mai 1996 s-a statuat că: fapta de a lovi
o persoană cu intensitate, în regiunea gatului, cu consecința producerii unor grave leziuni,
periculoase pentru viață, prin folosirea unei bucăți de sticlă spartă, constituie tentativă la
infracțiunea de omor iar nu infracțiunea de vătămare corporală gravă.În determinarea intenției de a
ucide instanța suprema a reținut că lovind victima într-o regiune vitală, unde se află importante vase
de sange, cu un obiect tăietor, apt a produce moartea și cu mare intensitate, se impune concluzia că
inculpatul a acționat cu intenția de a ucide, fapta constituind tentativă la infracțiunea de omor
prevazutăîn art. 20 raportat la art. 174 din Codul penal.În Decizia Secției penale a ICCJ nr. 1901 din
6 septembrie 1996 se arată următoarele: Aplicarea unor lovituri repetate cu o coadă de topor în
direcția capului unei persoane care, pentru a se feri, ridică brațele suferind o fractură a brațului care
necesită 55 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, constituie tentativă la infracțiunea de
omor, iar nu infracțiunea de vătămare corporală.În raport cu obiectul vulnerant folosit, apt pentru a
ucide în modul cum a fost folosit, prin lovituri asupra capului victimei, cu intensitate deosebită,
concluzia este aceea a instanței de apel care a schimbat încadrarea juridică dată de prima instanță,
din infracțiunea de vătămare corporalăîn tentativă la infracțiunea de omor, în sensul că inculpatul a
acționat cu intenția de a ucide, iar nu cu intenția de a cauza numai leziuni corporale. În speță
rezultatul nu s-a produs, datorită gestului de apărare făcut de victimă, după ce inculpatul a epuizat
acțiunea specifică infracțiunii de omor.
Prin Decizia Secției penale a ICCJ nr. 366 din 7 martie 1991, instanța supremă a
precizat că relevante pentru caracterizarea juridică a unei fapte ca tentativă de omor sau ca vătămare

644
corporală sunt împrejurarileîn care aceasta a fost comisă, natura obiectului vulnerant cu care a fost
lovită victima, intensitatea loviturii și regiunea corpului în care a fost aplicată. Durata îngrijirilor
medicale sau împrejurarea că, prin caracterul lor, leziunile au pus sau nu în primejdie viața victimei,
sunt mai puțin semnificative.Aplicand o puternică loviturăîntr-o regiune vitală a corpului, cu un
cuțit care a cauzat leziuni grave și anume plagă penetrantă toracică stanga cu emfizem subcutanat și
hemopneumotorax, inculpatul nu a urmărit numai vătămarea corporala a victimei, ci uciderea ei.In
situația dată, împrejurarea că certificatul medico-legal a apreciat că leziunea a pus în primejdie viața
victimei, în timp ce comisia de avizare și control a ajuns la concluzii contrare nu este relevantă
pentru încadrarea juridică a faptei, care constituie tentativă la infracțiunea de omor. In cauză a fost
eliberat un certificat medico-legal prin care s-a concluzionat că leziunile au necesitat 30 de zile de
îngrijiri medicaleși au pus inprimejdie viața victimei.Instanța a solicitat avizul comisiei de avizare și
control de pe langa Institutul de Medicină Legală”Prof. Dr. Mina Minovici” din București, care a
apreciat că pentru leziunile suferite de partea vătămată timpul de zile de îngrijiri medicale necesar
în vederea vindecării a fost de 14-15 zile și că, prin caracterul lor, leziunile nu au pus în primejdie
viața victimei.
Prin Decizia Secției penalea ICCJ, nr. 329 din 13 februarie 1995 s-au reținut
următoarele: Din probele dosarului rezultă că, în condițiile unei stări conflictuale mai vechi, în seara
zilei de 26 aprilie 1992 inculpatul a aplicat parții vătămate o lovitură puternica de cuțit, a cărui lama
a pătruns în abdomen.Instanța supremă, constatand că nici instanța de fond și nici istanța de apel nu
au analizat corespunzător cauza sub toate aspectele sale, a decis că lovirea cu cuțitul în abdomen, cu
consecința unei eviscerații, fără a pune în primejdie viața victimei, în condițiile în care aceasta,
apărandu-se, a reușit să atenueze forța loviturii și consecințele ei, constituie tentativă la infracțiunea
de omor, iar nu violențe ce au cauzat vătămarile prevăzute la art. 180 alin. 2 din Codul penal,
deoarece inculpatul a acționat cu intenția de a ucide.
Tribunalul Suprem, Secția penală, prin Decizia penală nr. 477/1977 a reținut
următoarele : Inculpatul a aplicat numeroase lovituri, dar acestea au produs leziuni superficiale
(excoriații, echimoze, plăgi contuze); traumatismele mai profunde au fost cauzate de loviturile date
cu picioarele încalțate cu încalțaminte ușoara.Victima a căzut într-un șanțadanc de 2 m, plin cu apă,
dar inculpatul a salvat-o de la moarte sigură prin înec, sărind în șanț cu riscul propriei sale vieți. In
continuare, inculpatul, lăsand victima pe cîmp, a plecat în sat spre a aduce haine uscate pentru
victimăși spre a-și schimba propriile sale haine ude, dar, fiind sub influența acoolului, a adormit;
cand s-a trezit, el a plecat la locul unde o lăsase pe victimă, ducand cu el îmbrăcămintea necesara,
însă victima încetase din viață. Din această stare de fapt rezultă ca inculpatul nu a acționat cu
intenția de omor, nici directă, el neurmărind moartea victimei, nici indirectă, comportarea sa
învederand că nu a acceptat rezultatul letal, ci cu praeterintenție, astfel că faptasăvarșită de el se
încadreazăîn art. 183 Cod penal (Lovirile sau vătămarile cauzatoare de moarte) din 1969.

CONCLUZII
1. Este necesar ca toți cei care participă la înfaptuirea actului de justiție să stăpanească
în cele mai bune condiții prevederile legale în materie precum și practica instanței supreme în ceea
ce privește criteriile de diferențiere între cele două infracțiuni.
2. Este necesar ca instanțele să acorde mai multă atenție și importanță specialiștilor din
domeniul medicinei legale, să procedeze la audierea acestora în toate cauzele în care se efectuează
expertize medico-legale.
3. Se impune ca organul judiciar să acorde o mai mare atenție stabilirii întrebarilor la
care trebuie să răspundă expertul în medicină legală (medicul legist) în cadrul efectuării expertizei
medico-legale, astfel încat să fie analizate toate împrejurările cauzei în scopul aflării adevarului și
soluționării juste a acesteia.
4. Identificarea și aplicarea corespunzătoare a legăturii de cauzalitate și a raportului de
cauzalitate în asemenea cauze.

645
 Referințe bibliografice
1. M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Constituția României
revizuită-comentarii și explicatii, Editura ALL BECK, București, 2004
2. I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, volumul II,
Ediția 15, Editura C.H. BECK, București, 2017
3. A. Boroi, Drept penal-Partea Specială, Editia 3- revazută și adaugită-, Editura
C.H.BECK, București, 2016
4. Dr. C. Sima, Codul penal adnotat cu practică judiciara 1969-2000, Editura Lumina
Lex, București, 2000
5. G. Ionescu, I. Ionescu, Probleme de drept din Jurisprudența Curții Supreme de
Justiție în Materie Penală 1990-2000, Editura JURIS ARGESSIS, Curtea de Argeș

646
REGLEMENTĂRI INTERNE PRIVIND CONTRACTUL DE ASIGURARE
MARITIMĂ

INTERNAL REGULATIONS ON THE MARINE INSURANCE CONTRACT

Drd. PREOTU Cătălin-Nardi
Avocat la C.A. „Preotu Catalin Nardi”
catalin.preotu@preotulawyers.ro

Abstract (ro): Este incontestabil că asigurările maritime fac parte din dreptul
maritim, una dintre ramurile dreptului aflată la confluenţa mai multor discipline
juridice. Prin natura sa, dreptul maritim este unul internaţional, reprezentând ansamblul
normelor aplicabile raporturilor juridice dintre cei ce exploatează navele şi cei ce
beneficiază de transport. Însă, dreptul mării nu reglementează doar operaţiunile juridice
cărora le dă naştere transportul maritim ci şi situaţia specială a bunurilor şi persoanelor
care participă la această activitate, regimul proprietăţii navei şi, foarte important,
asigurarea pentru riscurile navigaţiei.
În România, sediul materiei în ceea ce priveşte contractul de asigurare maritimă,
se află în Codicele de comerţ din 1887, Cartea II “Despre comerţul maritim şi despre
navigaţie”, Titlul VI “Despre asigurarea în contra riscurilor navigaţiunei”, art. 616-653,
care se completează cu dispoziţiile privind contractul de asigurare din Codul civil,
Titlul IX “Diferite contracte speciale”, art. 2.199-2.241, Legii nr. 237/2015 privind
autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, Legii nr. 32/2000
privind activitatea şi supravegherea intermediarilor în asigurări şi reasigurări, precum şi
în Ordonanţa de Urgenţă nr. 9/2012 privind asigurarea proprietarilor navelor în ceea ce
priveşte creanţele maritime.
Observaţia de ordin general cu privire la reglementarea asigurărilor maritime în
România se referă la faptul că aceasta este una invechită în condiţiile în care nu am avut
şi încă nu avem un Cod maritim modern care evident ar cuprinde si domeniul specific
al asigurarilor maritime deşi necesitatea adoptării unuia a fost evocată încă din anul
1940.

Cuvinte-cheie: asigurări, navigație, navă, drept maritim, creanță maritimă.

Abstract (en): It is inconceivable that maritime insurance is part of maritime law,

one of the branches of the law at the confluence of several legal disciplines. By its very
nature, maritime law is an international one, representing all the rules applicable to the
legal relationship between those who exploit ships and those who benefit from
transport.
However, the right of the sea does not only regulate the legal operations that give
rise to maritime transport but also the special situation of the goods and persons
involved in this activity, the ship's property regime and, most importantly, the insurance
for shipping risks - maritime insurance.
In Romania, the headquarters of the matter in respect of the Marine Insurance
Contract is in the 1887 Commerce Code, Book II "On Maritime Trade and Navigation",
Title VI "On Insurance against Navigation Risks", Art. 616-653, which is completed
with the provisions regarding the insurance contract of the Civil Code, Title IX
"Various special contracts", art. 2.199-2.241, Law 237/2015 regarding the authorization
and supervision of insurance and reinsurance activity, Law no.32 / 2000 on the activity
and supervision of intermediaries in insurance and reinsurance, as well as in the

647
 Emergency Ordinance no. 9/2012 on the insurance of shipowners in respect of maritime
claims.
The general observation regarding the regulation of maritime insurance in
Romania refers to the fact that this is an outdated one in the conditions in which we did
not have and still do not have a modern maritime code that obviously encompasses the
specific field of maritime insurance although the need the adoption of one has been
evoked since 1940.

Keywords: insurance, shipping, ship, maritime law, maritime claim.

I. Scurt istoric privind asigurările maritime

Primele contracte de asigurare au fost încheiate de către comercianții italieni din Evul
Mediu, cărora se pare că le datorăm și invenția cambiei, a contabilității în partidă dublă, a
sistemului bancar comercial, precum și alte inovații din practica comercială.
Începând cu secolul al XVII-lea Anglia este promotoarea asigurărilor maritime,
arhivele industriei britanice de asigurări conținând printre cele mai vechişi mai mari colecții de
documente în materie. Primele asigurări maritime au fost încheiate de catre negustorii englezi și
negociate de către brokerii de mărfuri generale.
În anul 1576, Richard Candler a inființat Camera Asigurărilor “Chamber of
Assurances” unde se înregistrau toate polițele de asigurări maritime, astfel că în caz de litigiu se
puteu dovedi foarte usor termenii și condițiile contractuale.
O alta etapă importantă în dezvoltarea asigurărilor maritime a constituit-o adoptarea în
anul 1601 de către Parlamentul englez a unei legi prin care s-a înființat Curtea de Arbitraj - “Court
of Arbitration”, organism care soluționa sau media litigiile generate de producerea riscurilor
asigurate prin polițe. Activitatea Curții de Arbitraj a condus la o limitare a numărului de dipute și la
o relativă uniformizare a uzanțelor în materia asigurărilor maritime. În timp, practica asigurărilor
maritime s-a extins și s-a specializat, astfel încat la inceputul secolului al optisprezecelea a devenit
o profesie individuală, mai putin decât o activitate la nivel de companie.
Un moment decisiv în dezvoltarea asigurărilor maritime a constat în adoptarea în anul
1906 a Legii asigurărilor maritime “The Marine Insurance Act 1906” prin care se reglementează
domeniul și se aduce o uniformizare a practicilor în materie.
În Anglia, timp de mai multe secole, polițele de asigurare au avut aceeași formă cu cea
elaborată în anul 1779, asa-numita “SG form” și a fost folosită pentru a asigura atât nava cât și
marfa transportată. Se asigurau nava și/sau marfa pentru riscurile mării, război, dușmani, pirați,
corsari, hoți, aruncarea încărcăturii peste bord, scrisori pentru licitație, răpiri pe mare, arestări,
rețineri și sechestrarea regilor și prinților.
Asigurările maritime au devenit o instituție matură înainte de organizarea și
reglementarea legislației. La fel ca în cazul contabilității în partidă dublă și a cambiei, asigurările
maritime reprezintă produsul unei epoci care a fost martora ascensiunii comerciantului sedentar și
declinului comerciantului ambulant. Asigurările maritime au reprezentat rezultatul căutării
permanente a “siguranței” de către comercianți. În mod similar, forme mai moderne de asigurare,
cum ar fi asigurarea de viață, asigurarea la incendii, asigurarea de accidente și compensarea forței
de muncă, au fost dezvoltate ca răspuns la nevoile unei epoci puternic industrializată.

II. Reglementarea contractului de asigurare maritimă în România

Este incontestabil că asigurările maritime fac parte din dreptul maritim, una dintre
ramurile dreptului aflată la confluenţa mai multor discipline juridice. Prin natura sa, dreptul
maritim este unul internaţional, reprezentând ansamblul normelor aplicabile raporturilor juridice
dintre cei ce exploatează navele şi cei ce beneficiază de transport. Însă, dreptul mării nu
reglementează doar operaţiunile juridice cărora le dă naştere transportul maritim ci şi situaţia
specială a bunurilor şi persoanelor care participă la această activitate, regimul proprietăţii navei şi,
foarte important asigurarea pentru riscurile navigaţiei.

648
 Prima observaţie de ordin general cu privire la reglementarea asigurărilor maritime în
România se referă la faptul că aceasta este una invechită în condiţiile în care nu am avut şi încă nu
avem un Cod maritim deşi necesitatea adoptării unuia a fost evocată încă din anul 1940.
Astfel, în expunerea de motive privind adoptarea noului Cod comercial al României, în
anul 1940, cod nepromulgat, se menţiona că “instituţiile juridice maritime, constituind o unitate
organică distinctă, vor face obiectul unei legislaţii separate, iar până la punerea în aplicare a
codului maritim şi fluvial, art. 590 din vechiul Cod comercial, împreună cu toată materia acelui
cod, referitoare la dreptul maritim, rămân în vigoare”.
În raportul Consiliului Legislativ Secţiunea a II-a la Proiectul Codului Comercial, din
10 noiembrie 1938 se menţionează că:“După cum am arătat mai înainte nici dreptul maritim nu
mai face parte din proiect, deoarece instituţiunile juridice maritime formează o unitate organică,
putând fi grupate şi sistematizate într-un bloc de reguli deosebite de acele înscrise pentru dreptul
comercial terestru, fiindcă profesiunea maritimă se deosebeşte de cea comercială obişnuită, figura
armatorului şi echipajului devenind tot mai proeminentă în dreptul modern, asigurările maritime
cunoscând reguli deosebite, iar contractul de înrolare are o reglementare mai precisă şi mai
omenoasă decât cea care există pentru prestările de servicii pe uscat. Din această cauză şi, în
special din cauza tehnicei moderne, care are o mare putere de a înfrânge hotarele între diferitele
ramuri ale dreptului, dreptul maritim va cunoaşte în viitor o completă autonomie nu numai
juridică, ci şi legislativă”.
Iată că, inca de acum 79 de ani s-a recunoscut importanţa adoptării unui cod maritim
plecând de la realitatea autonomiei acestei ramuri a dreptului.
Acest deziderat a fost reafirmat şi de către legiuitorul actual care la art. 230 alin. (1) lit.
c) din Legea nr.71/20111 de punere în aplicare a Noului Cod civil mentine in vigoare dispozitiile
cărţii a II-a "Despre comerţul maritim şi despre navigaţie", precum şi a dispoziţiilor art. 948, 953,
art. 954 alin. (1) şi art. 955, Codicele de comerţ din 18872, care se vor abroga la data intrării în
vigoare a Codului maritim.
Prin urmare se reiterează necesitatea adoptării unui cod maritim, chestiune de o mare
importanţă şi actualitate tinând seama de contextul legislativ european şi internaţional. În această
ordine de idei arătăm că aproape toate statele membre ale Uniunii Europene au modernizat sau au
adoptat coduri maritime moderne.
Aşa după cum arătam mai sus, potrivit art. 230 alin. (1) lit. c) din Legea nr.71/2011 de
punere în aplicare a Noului Cod civil, la data intrării în vigoare a Codului civil se abrogă Codicele
de comerţ din 1887, publicat în Monitorul Oficial nr. 31 din 10 mai 1887, cu excepţia dispoziţiilor
cărţii a II-a "Despre comerţul maritim şi despre navigaţie", precum şi a dispoziţiilor art. 948, 953,
art. 954 alin. (1) şi art. 955, care se abrogă la data intrării în vigoare a Codului maritim.”
Iată că dispoziţiile speciale privind contractul de asigurare maritimă din Codicele de
comerţ din 1887 de la art. art. 616-653 Titlul VI “Despre asigurarea în contra riscurilor
navigaţiunei”, Cartea II “Despre comerţul maritim şi despre navigaţie”, ramânîn vigoareşi după
punerea în aplicare a Noului Cod civil. Aici se regăsesc practic dispoziţiile cu caracter special
privind tipul acesta de asigurare, care se completează cu dispoziţiile generale privind contractul de
asigurare din Codul civil3, Titlul IX “Diferite contracte speciale”, art. 2.199-2.241 art. 2.199-2.241,
cu dispoziţiile Legii nr. 237/20154,privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi
reasigurareşi Legii nr. 32/20005 privind activitateaşi supravegherea intermediarilor în asigurări şi
reasigurări.

1
Legea nr. 71 din 03/06/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 409 din 10/06/2011.
2
Codicele de comerţ din 1887, publicat în Monitorul Oficial nr. 31 din 10 mai 1887.
3
Legea nr. 287/2009 (r1) din 17/07/2009, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 505 din 15/07/2011.
4
Legea nr. 237/2015, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 800 din 28/10/2015.
5
Legea nr.32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 148 din
10/04/2000

649
 Nu în ultimul rând, trebuie avute în vedere şi normele obligatorii ale dreptului Uniunii
Europene care au prioritate şi aplicabilitate imediată în dreptul intern conform art. 148 alin. (2)
Constituţia României6. O astfel de normă obligatorie este Directiva privind asigurarea proprietarilor
navelor în ceea ce priveşte creanţele maritime – D2009/20/CE7 adoptată de către Parlamantul
European şi Consiliul European la data de 23.04.2009. Transpunerea Directivei 2009/20/CE în
legislaţia naţională s-a facut prin adoptarea de către Guvernul României la data de 03.04.2012 a
Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 9/2012 privind asigurarea proprietarilor navelor în ceea ce
priveşte creanţele maritime.
În cuprinsul prevedrilor din Codul comercial, art. 616-653, se regăsesc dispoziţii
speciale în principal cu privire la conţinutul poliţei de asigurare, tipurile de asigurare, momentul
începerii şi încetării răspunderii asigurătorului, modul de stabilire a sumelor asigurate şi al
despăgubirilor, bunurile şi interesele ce pot face obiectul asigurării precum şi cele excluse. De
asemenea se stabilesc riscurile ce pot fi preluateîn asigurare, acoperirile în caz de război, se
reglementează cazul coasigurării, al avariilor particulare, al avariilor comune precum şi situaţia
specială a abandonului.
Codul civil, la art. 2.199-2.220, art. 2.223-2.226, art. 2.239-2.241 conţine dispoziţii
generale referitoare în principal la definiţia contractului de asigurare, categorii de poliţeşi forma
cerută pentru încheierea acestora, principiile informării, indemnizării, maximei bune credinţe şi
subrogării, primele de asigurare, avizarea riscurilor, plata indemnizaţiilor de asigurare,
opozabilitatea, cesiunea şi denunţarea contractului.
Este de reţinut că pot constitui obiect al asigurării navele maritime de orice tip,
propulsate sau nepropulsate, care navighează la suprafaţă ori în imersie, destinate transportului de
mărfuri şi/sau de persoane, cele destinate pescuitului, remorcajului ori împingerii, instalaţiile
plutitoare cum ar fi dragele, elevatoarele plutitoare, macaralele plutitoare, graiferele plutitoare şi
altele asemenea, cu sau fără propulsie, construcţiile plutitoare care, în mod normal nu sunt destinate
deplasării, docurile plutitoare, debarcaderele plutitoare, pontoanele, hangarele plutitoare pentru
nave, platformele de foraj, farurile plutitoare, geamandurile de semnalizare plutitoare,
ambarcaţiunile de agrement, precum şi încărcăturile transportate.
Fac parte din nave şi pot fi asigurate instalaţiile, maşinile şi motoarele care asigură
propulsia navei sau produc o altă acţiune mecanică, împreună cu mecanismele şi mijloacele
necesare transmiterii acestei acţiuni, toate echipamentele necesare navigaţiei, diferitelor manevre,
siguranţei navei, salvării vieţii omeneşti, prevenirii poluării, comunicaţiilor, igienei şi exploatării
potrivit destinaţiei navei, precum şi proviziile.
De asemenea, pot constitui obiect al asigurării maritime despăgubirile datorate de
asigurat ca urmare a avariei comune, a răspunderii sale civile față de terți, compensații pentru
vătămarea sau decesul membrilor echipajului precum si cheltuieli pentru salvarea vieților omenești.
Evident, există bunuri care nu pot face obiectul contractului de asigurare maritimă și
anume bunurile care nu mai prezintă importanță economică ori care nu mai pot fi folosite potrivit
destinației lor (ex. o navă care nu se află în bună stare de navigabilitate), bunuri care nu se mai
încadrează sau nu îndeplinesc anumite cerințe prevăzute de lege (ex. nave cu inspecțiile tehnice
expirate sau fără certificate de clasă valabile). Este evident că în aceste situații producerea unor
riscuri cauzatoare de daune nu mai reprezintă un risc viitor posibil dar nesigur ca îndeplinire ci
devine un eveniment aproape sigur că se va produce.
În ceea ce priveşte riscurile asigurate, excluzând viciile inerente ale bunului asigurat,
sunt în sarcina asigurătorului pierderile și pagubele cauzate de furtună, naufragiu, lovirile de
pământ sau stânci, coliziunea întamplătoare a vaselor, schimbări silite de rută, de călătorie sau de
vas, din cauză de aruncare pe mare, explozie, foc, prindere, piraterie și în general din cauza oricărui
alt accident de mare.

6
Constituţia României din 31/10/2003, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 767 din 31/10/2003, modificată şi
completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003.
7
Publicat in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 131/128 din 28/05/2009.

650
 Aminteam în text de obligativitatea aplicării cu prioritate în dreptul intern a normelor
obligatorii din dreptul Uniunii Europene cu referire la Directiva privind asigurarea proprietarilor
navelor în ceea ce priveşte creanţele maritime – D2009/20/CE, transpusa în legislaţia naţională prin
adoptarea de către Guvernul României la data de 03.04.2012 a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului
nr. 9/2012.
Continutul acestei reglementări privește unul dintre elementele politicii comunitare de
transport care constă în îmbunătăţirea calităţii transportului maritim comercial printr-o mai mare
responsabilizare a tuturor operatorilor economici.
Directiva are ca obiectiv stabilirea normelor aplicabile anumitor aspecte ce ţin de
obligaţiile proprietarilor de nave de a le asigura cu privire la creanţele maritime.
În concret, se introduce obligaţia proprietarilor de nave de a deţine o asigurare care să
acopere navele pentru creanţele maritime ce fac obiectul limitării prevăzute în Convenţia LLMC
19768 aşa cum a fost modificată prin Protocolul din 19969.

III. Concluzii
În contextul economico-social contemporan, asigurările operează în medii
concurenţiale internaţionalizate, cu puternice tendinţe de globalizare. În acest sens, dezvoltarea
industriei asigurărilor din România reprezintă o necesitate susţinută de specialiştii din domeniul
asigurărilor și mai ales de către realitatea economică actuală.
Pe de altă parte, transportul pe mare reprezintă o importanţă strategică pentru Uniunea
Europeană, datorită contribuţiei sale semnificative la ocuparea forţei de muncă, siguranţa
aprovizionării, independenţa economică şi efectelor derivate privind industriile auxiliare
(construcţia de nave, activităţile portuare etc.). Apoximativ o treime din comerţul din cadrul UE şi
90% din comerţul dintre statele membre şi ţările nemembre ale UE se efectuează pe mare şi fluviu.
În România, la acest moment, nu avem un cod maritim care sa reglementezeasigurarile
maritime ci doar unele norme juridice cuprinse în Codul comercial român, în Codul civil român,
precum si in ordonante ale Guvernului. Contextul legislativ mondial, tendinţa de globalizare şi din
acest domeniu, evoluţia dreptului maritim al Uniunii Europene şi nu în ultimul rând realitatea
economico-socială internă, impun o dinamizare a demersurilor în vederea elaborării şi adoptării
unui cod maritim modernprin care să reglementeze şi domeniul asigurărilor maritime.

Referinte bibliografice
1. ***, Constituţia României din 31/10/2003, publicată în Monitorul Oficial, Partea I
nr. 767 din 31/10/2003, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României
nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003
2. ***, Directiva 2009/20/CE, publicată in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L
131/128 din 28/05/2009
3. ***, Codicele de comerţ din 1887, publicat în Monitorul Oficial nr. 31 din 10 mai
1887
4. ***, Legea nr. 237/2015, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 800 din
28/10/2015
5. ***, Legea nr. 71 din 03/06/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009
privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 409 din 10/06/2011
6. ***, Legea nr. 287/2009 (r1) din 17/07/2009, republicată în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 505 din 15/07/2011
7. ***, Legea nr. 32/2000 cu modificările şi completările ulterioare, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 148 din 10/04/2000

8
Conventia privind limitarea raspunderii pentru creante maritime (LLMC 1976) adoptata la Londra la 19 noiembrie
1976. A intrat in vigoare pe plan international la 1 decembrie 1986.
9
Protocolul din 1996 (LLMC PROT 1996)adopatat la Londra la 02 mai 1996 si intrat in vigoare la 13 mai 2004.

651
STINGEREA DATORIILOR IZVORÂTE DIN CONTRACTELE DE CREDIT
ÎN CONFORMITATE CU PREVEDERILE LEGII NR. 77/2016 ÎN LUMINA
DECIZIEI CURȚII CONSTITUȚIONALE NR. 623/2016

SETTLEMENT OF DEBTS ARISING FROM THE CREDIT AGREEMENTS

IN ACCORDANCE WITH THE PROVISIONS OF LAW NO. 77/2016 IN THE
LIGHT OF THE CONSTITUTIONAL COURT'S DECISION NO. 623/2016
RADA Elena
SCA Rada & Asociații
elena.rada2@gmail.com

Abstract (ro): Articolul de față cuprinde o scurtă prezentare a unor interpretări pe

care instanța de judecată le va avea în vedere în prezent în scopul soluționării unei
contestații formulate de o instituție bancară împotriva notificării de stingere a datoriilor
izvorâte din contractele de credit transmise de debitori în conformitate cu prevederile
art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în
vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, în lumina Deciziei Curții
Constituționale nr. 623/2016. Prin Decizia nr. 623/2016, Curtea Constituțională s-a
pronunțat cu privire la un număr foarte mare de excepții de neconstituționalitate,
invocate de instituțiile bancare atât cu privire la Legea dării în plată în integralitatea ei,
cât și cu privire la articole specifice ale aceste legi. Lucrarea de față va include referințe
cu privire la (i) cele mai importante aspecte ale Deciziei Curții Constituționale nr.
623/20116, (ii) diverse interpretări sau soluții pe care instanțele de judecată le pot avea
în vedere la analizarea unei contestații împotriva notificării de stingere a datoriilor
izvorâte din contractele de credit transmise de debitori în conformitate cu prevederile
art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, și (iii) Concluzii.

Cuvinte cheie: dare în plata, Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016, Legea
nr. 77/2016, contestație, stingerea datoriilor.

Abstract (en): This article includes a short presentation of some interpretations

that the courts of law should now consider for the purpose of resolving a complaint
filed by a banking institution against the notification of the settlement of debts arising
from credit agreements submitted by debtors in accordance with the provisions of the
Article 8 par. (5) of the Law No. 77/2016 regarding the payment of real estate in order
to settle the obligations assumed by credit contracts, in the light of the Romanian
Constitutional Court Decision No. 623/2016. Through the Decision No. 623/2016, the
Romanian Constitutional Court ruled on a very large number of exceptions of
unconstitutionality, invoked by the banking institutions, both with regard to the
Payment Law in its entirety as well as with regard to specific articles of this law. This
study will include references to (i) the important aspects of the Constitutional Court's
Decision No. 623/20116, (ii) various interpretations or solutions that the courts may
take into consideration when judging an appeal against the notification of the settlement
of debts arising from credit agreements submitted by debtors in accordance with the
provisions of Art. 8 par. (5) of the Law no. 77/2016, and (iii) Conclusions.

Keywords: give in payment, Constitutional Court Decision No. 623/2016, Law

No. 77/2016, appeal, settlement of debts.
 I. Introducere
La mai bine de un an de la data adoptării Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor
bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite („Legea nr. 77/2016” sau
„Legea dării în plată”), încă ne aflăm în fața unor situații greu de soluționat, în special datorită
dificultăților de interpretare și de aplicare ale acestei legi. Majoritatea, dacă nu chiar toate instituțiile
de credit și/sau cesionarii drepturilor de creanță ale acestor instituții au contestat notificările primite
în baza Legii dării în plată, ridicând în același timp numeroase excepții de neconstituționalitate atât
cu privire laarticole specifice din Legea nr. 77/2016, cât și cu privire la acest act normativ în
integralitatea lui. Motivele invocate de creditori au fost diverse, aici urmând a le relua doar pe cele
mai importante și pe cele mai des întâlnite: (i) încălcarea principiilor previzibilităţii şi accesibilităţii
legii civile întrucât i se impune creditorului ipotecar să accepte bunul în orice condiţii, cu efect
liberatoriu, sub sancţiunea pronunţării împotriva sa a unei hotărâri judecătoreşti care să confirme
transferul dreptului de proprietare în patrimoniul său, (ii) restrângerea dreptului de proprietate şi a
libertății contractuale a creditorilor fără a exista vreuna din justificările/premisele cuprinse la art. 53
din Constituţia României (iii) principiul neretroactivității legii civile sau (iv) încălcarea principiului
ierarhiei normei juridice prin instituirea unui caracter derogatoriu de la prevederile Codului Civil
Român (lege organică) prin Legea nr. 77/2016 (lege ordinară).
Prin Decizia nr. 623/20161 Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la o mare parte din
excepțiile de neconstituționalitate invocate, constatând constituționalitatea prevederilor articolului
11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 și art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt
constituționale în măsura în care instanța judecătorească verifică condițiile referitoare la existența
impreviziunii.

II.Cele mai importante aspecte cuprinse în Decizia nr. 623 a Curții Constituționale
1. Necesitatea analizării intervenției impreviziunii în fiecare caz în parte
În soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a avut în
vedere Legea dării în plată raportată la prevederile Constituției României, precum și, în special,
următoarele (i)articolelecriticate ale Legii nr. 77/2016, în forma adoptată de către Parlamentul
României, (ii) expunerea de motive care a stat la baza adoptării acestui act normativ, (iii) punctele
de vedere formulate de instanțele judecătorești în fața cărora au fost invocate excepțiile de
neconstituționalitate, precum și (iv) punctele de vedere exprimate de Guvernul României, precum și
al Băncii Naționale a României.
Conform expunerii de motive 2, prin Legea dării în plată „se propune crearea unui
mecanism prin intermediul căruia predarea de către debitor creditorului a imobilului aflat în
proprietatea sa, ca urmare a acordării de către aceasta din urmă a unui credit, să stingă integral
obligația debitorului.” În opinia inițiatorilor acestui act normativ, operațiunea juridică de dare în
plată este o soluție corectă atât pentru debitor, cât și pentru creditorul care, la momentul acordării
împrumutului către debitor, a apreciat că valoarea bunului adus în garanție acoperă nu numai
valoarea împrumutului acordat, ci și costurile corelative acordării acestui împrumut (dobânzi,
comisioane bancare, alte costuri). Astfel se legitimează ideea că adoptarea Legii dării în plată se
datorează aplicării principiilor echității și de împărțire a riscurilor contractuale în executarea
contractelor de credit garantate cu un bun imobil. În acest context, ceea ce se urmărește a se proteja
prin acest act normativ este debitorul – persoană fizică și de bună credință care, din cauze care nu îi
sunt imputabile, nu dispune de mijloacele necesare achitării creditului către instituția de credit.
Trebuie subliniat faptul că, în conformitate cu punctul de vedere transmis Camerei
Deputaților de către Guvernul României3, starea de insolvabilitate a debitorului nu trebuie să i de

1
Decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale a fost pronunțată la data de 25 octombrie 2016 fiind ulterior publicată în
Monitorul Oficial al României numărul 53 din data de 18 ianuarie 2017.
2
Expunerile de motive se regăsesc pe pagina de internet a Camerei Deputaților, la adresa
http://www.cdep.ro/proiecte/2015/700/40/3/em951.pdf
3
Punctul de vedere al Guvernului României se regăsește pe pagina de internet a Camerei Deputaților la adresa
http://www.cdep.ro/proiecte/2015/700/40/3/pvg743.pdf

653
datoreze acestuia, respectiv ar trebui să se urmărească protejarea intereselor debitorilor de bună
credință, care din motive care nu le sunt imputabile, se află în imposibilitatea achitării creditului
acordat.
Ca urmare, potrivit Curții Constituționale, principalul aspect pe care această instanță a
trebuit să îl analizeze a fost concilierea principiului forței obligatorii a contractului cu prevederile
legale criticate prin excepțiile de neconstituționalitate. Principiul forței obligatorii a contractului
(„pacta sunt servanda”) a fost legiferat prin art. 969 alin. 1 din Codul civil de la 1864, în
conformitate cu care „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.” De la
acest principiu doctrina și jurisprundența au stabilit câteva excepții care sunt de natură a fundamenta
posibilitatea unui judecător de a interveni cu privire la efectele contractului între părți. Apreciem că
argumentele avute în vedere de Curtea Constituțională în motivarea Deciziei nr. 623 prin care a
considerat că prevederile Legii dării în plată sunt constituționale sunt: (i) existența unei clauze
„rebus sic standibus” în contractele de credit, (ii) buna credință a părților în executarea contractului
și (iii) principiul echității în relațiile contractuale.
Astfel, în doctrină clauzarebus sic stantibus – ”dacă lucrurile (situația economică) vor
rămâne neschimbate”este considerată drept o clauză subînțeleasă în contract, clauză ce presupune
că obligațiile asumate de părți nu pot fi modificare atât timp cât și condițiile avute în vedere de
părțila încheierea acestuia vor fiaceleași (omnis convention intelligitur rebus sic stantibus).4 Cu alte
cuvinte, conform celor care susțin teoria clauzeirebus sic standibus, intenția părților de a-și asuma
anumite obligații se face prin raportare la contextul social și economic de la data încheierii
contractului, iar dacă acest context suferă modificări importante, intenția părților este de a nu mai
putea fi obligate conform manifestării inițiale de voință.
Cât privește buna credință a părților în executarea contractului de credit, aceasta
presupune că fiecare parte a acționat cu bună credință atât la momentul semnării contractului, cât și
pe parcursul derulării acestuia, contractele de credit fiind contracte cu executare succesivă.
Conduita celor două părți contractuale (debitor / creditor) trebuie analizată pe toată perioada
contractului, nu numai la semnarea acestuia sau la data transmiterii notificării de dare în plată.
Cât privește aplicabilitatea principiului echității, precizăm că potrivit art. 970 din Codul
Civil de la 1864 „Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce
este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după
natura sa.” Astfel, Curtea Constituțională a considerat, în Decizia nr. 623/2016 că, deși
impreviziunea nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, ea este justificată prin
elementele de bună credință și echitate ce caracterizează executarea contractelor”.5
De asemenea, Curtea Constituțională menționează că executarea unui contract este
legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două principii (forța executorie și
executarea cu bună credință), principii care nu au o existență de sine stătătoare, ci se condiționează
reciproc. Impreviziunea, pe baza principiilor fundamentale de drept menționate anterior, atenuează
caracterul obligatoriu al contractului în cazul în care, pe durata executării contractului intervine o
situație imprevizibilă, însă niciuna dintre părți nu renunță la obligațiile pe care și le-a asumat la data
încheierii contractului.
Curtea, în analiza constituționalității prevederilor Legii nr. 77/2016 a apreciat că, dacă
s-ar înlătura posibilitatea judecătorului de a verifica îndeplinirea condițiilor impreviziunii (respectiv
existența unei situații neprevăzute care a intervenit ulterior încheierii contractului de credit
coroborată cu inexistența unei clauze contractuale prin care părțile ar fi stabilit condițiile de
adaptare a contractului în cazul schimbării substanțiale a condițiilor economice de la data încheierii

4
F. Deak, Curs de drept civil. Partea I-a, Teoria Generală a Obligațiilor, Universitatea C.I. Parhon, 1960; G. Anton,
Teoria impreviziunii în dreptul român și în dreptul comparat, Dreptul nr. 7/2000; I. Albu, A. Man, Utilitatea
terminologiei juridice latine, cu referire specială la adagiile pacta sunt servanda și rebus sic stantibus, Dreptul nr.
2/1996; E. Chelaru, Forța obligatorie a contractului, teoria impreviziunii și competența în materie a instanțelor
judecătorești, Dreptul nr. 9/2003, p. 50; F. Deak, Curs de drept civil. Partea I-a, Teoria Generală a Obligațiilor,
Universitatea C.I. Parhon, 1960, p. 83; Gh. Beleiu, Teoria Impreviziunii – “rebus sic stantibus” în dreptul civil român,
Dreptul nr. 10 și 11 /1993.
5
Decizia nr. 623/2016 – paragraful 95, p. 39.

654
contractului de credit, precum și condițiile legale de conduita părților – buna credință a debitorului
pe durata executării contractului), atunci judecătorul ar fi obligat de fapt să se limiteze exclusiv la a
stabili dacă sunt îndeplinite condițiile de formă precizate în art. 4 din Legea 77/2016. Într-o
asemenea situație, legea ar înlătura controlul efectiv al instanței cu privire la starea de fapt,
respectiv cu privire la cauza și efectele schimbării circumstanțelor de executare a contractului, dând
prevalență unei presupuse stări de criză a contractului în privinţa debitorului. Într-o asemenea
interpretare, aplicabilitatea legii ar avea drept consecință directă ruperea echilibrului contractului,
stabilindu-se o prezumție absolută a incapacității de executare a contractului de către debitor, și ar
elimina orice remediu judiciar prin atribuirea unui rol formal judecătorului cauzei, care este ținut de
litera legii.
Curtea concluzionează astfel că singura interpretare care se subsumează cadrului
constituțional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de
credit este cea potrivit căreia instanţa judecătorească, în lipsa acordului dintre părți, are competenţa
şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei
acesteia. Curtea mai reiterează faptul că, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor
de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu
bună-credinţă, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma
intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului
de credit.

2. Opinia Curții Constituționale cu privire la neretroactivitatea legii civile

În analiza excepțiilor de neconstituționalitate, Curtea a analizat şi criticile cu privire la
nerespectarea principiului neretroactivităţii legii civile. Astfel, autoarele acestor excepții au
argumentat că prin normele criticate ale Legii nr. 77/2016 este afectat obiectul contractelor de
credit, prin schimbarea obligaţiei de plată a sumelor de bani datorate în aceea a predării imobilului
/imobilelor aduse în garanție. Cu alte cuvinte, se afirmă că prin dispoziţiile legale criticate se
afectează în mod retroactiv substanţa contractului de credit, înlăturându-se regula potrivit căreia
obligaţiileasumate trebuie respectate de către părţi (pacta sunt servanda). Însă, aşa cum am arătat
mai sus, regula pacta sunt servanda presupune analiza unor elemente precum buna-credință și
echitatea atunci când are loc o schimbare fundamentală a condiţiilor de executare a contractului.
Prevederile care au fost puse în principal în discuţie prin prisma încălcării art.15 alin.(2)
din Constituţie sunt cele ale art.11 din Legea nr.77/2016, potrivit cărora: „În vederea echilibrării
riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile,
prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în
vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată.” Din analiza prevederilor legale criticate
rezultă faptul că ele se aplică şi contractelor aflate în curs de derulare. Expresia „în derulare” a fost
folosită de legiuitor pentru a acoperi şi cazul prevăzut de art.8 alin.(5) din Legea nr.77/2016,
respectiv faza executării silite începute înainte de intrarea în vigoare a legii.Cu referire la această
critică, Curtea a reţinutși subliniat faptul că majoritatea contractelor de împrumut vizate de legea
criticată au fost încheiate în perioada 2007-2009, acestor contracte fiindu-le aplicabil cadrul legal de
la acea dată, respectiv Codul civil în vigoare la acea dată, iar reglementări suplimentare, specifice
domeniului bancar se regăseau în Legea nr.190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii
imobiliare6. Curtea observă, însă, că Legea nr.77/2016 se aplică şi contractelor care au fost încheiate
în baza altor prevederi legale decât cele ale Legii nr. 190/1999. De altfel credite care nu au fost
contractate în scopul achiziţionării unor imobile, dar restituirea acestora a fost garantată prin
instituirea unor ipoteci asupra unor bunuri imobile, aparținând debitorilor / garanților.
În analiza excepțiilor de neconstituționalitate cu privire la aplicabilitatea prevederilor
Legii dării în plată contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi, Curtea
Constituțională a stabilit că, având în vedere că Legea nr.77/2016 reprezintă de fapt o aplicare a
teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit, prevederile acesteia nu retroactivează.Doar în

6
Legea nr. 190/1999 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.611 din 14 decembrie 1999

655
condițiile în care judecătorul este învestit cu verificarea situației de impreviziune se poate considera
că instituția dării în plată nu este un simplu instrument pus doar la dispoziția uneia dintre părți.
În consecință, Curtea Constituțională a apreciat că prevederile art. 11 teza întâi din
Legea nr. 77/2016 sunt constituționale numai în măsura în care instanța va considera aplicabilă, în
speța dedusă judecății, teoria impreviziunii la contractele în derulare încheiate anterior intrării în
vigoare a Legii dării în plată.

3. Diverse interpretări sau soluții pe care instanțele de judecată le pot avea în

vedere la analizarea unei contestații împotriva notificării de stingere a datoriilor izvorâte din
contractele de credit transmise de debitori în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (5) din
Legea nr. 77/2016
Conform prevederilor art. 8 alin. (5) din Legea dării în plată, „dreptul de a cere instanţei
să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a
fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în
care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului”. Prin raportare la
prevederile art. 11 din Legea nr. 77/2016, dreptul la stingerea datoriei se aplică atât în cazul
contractelor încheiate și aflate în derulare la data intrării în vigoare a acestei legi, cât și în cazul
contractelor încheiate după această dată.
Cu privire laaplicabilitatea prevederilor art.8 alin.(5) din Legea nr.77/2016, Curtea a
constatat că se impun anumite precizări. Astfel, cel care s-a obligat la executarea unei obligaţii o
poate executa, în principiu, în două moduri: de bună voie sau prin executare silită. Astfel cum și
Curtea Constituționala a stabilit, cauzele pentru care se ajunge la executare silită sunt aceleaşi ca
cele care îl determină pe debitor să dea în plată imobilul cu care a garantat împrumutul.
Legiuitorul a reglementat aceeaşi soluţie pentru situaţii identice. Darea în plată poate opera şi în
faza executării silite, neputându-se reţine încălcarea autorităţii de lucru judecat al hotărârii
instanţei judecătoreşti care a încuviinţat executarea silită, întrucât aceasta nu are ca obiect
soluţionarea fondului. Chiar şi în această fază instanţa poate aprecia cu privire la îndeplinirea
condiţiilor privind existenţa impreviziunii.7
Observăm faptul că CurteaConstituțională, prin Decizia nr. 623/2016, a stability că
instanțele judecătorești, în soluționarea unei cauze formulate în conformitate cu prevederile Legii
nr. 77/2016, vor trebui să analizeze în primul rând intervenția cazului de impreviziune.
Astfel, în consecință, dacă instanța va aprecia că nu sunt îndeplinite condițiile
impreviziunii sau dacă, de exemplu, debitorul a acționat cu rea-credință în executarea contractului
de credit, judecătorul se va vedea obligat să nu acorde unui asemenea debitor beneficial prevăzut de
Legea dării în plată, această operațiune exercitată în baza Legii nr. 77/2016 fiind o excepție de la
principiul pacta sunt servanda menționat mai sus, și, în consecință, să admită contestația formulată
de creditor. Această soluție poate fi însoțită și de dispoziția de a repune părțile în situația anterioară
formulării notificării. Apreciem că o asemenea mențiune în decizia instanței nu este obligatorie,
fiind un efect expres menționat în Legea nr. 77/2016.
În cazul în care instanța de judecată constată că, alături de condițiile de formă prevăzute
în art. 4 din Legea dării în plată, sunt îndeplinite și condițiile de aplicabilitate a impreviziunii în
speța dedusă judecății, atunci, în funcție de fiecare situație în parte va putea să oblige creditorul
(banca, instituția financiară non-bancară sau un eventual cesionar al creanței de la bancă) să șteargă
din contabilitatea proprie datoria debitorului, ca urmare a aplicării prevederilor Legii nr. 77/2016.
În aprecierea pe care instanța o poate face cu privire la o cauză dedusă judecății,
judecătorul este independent, astfel încât va putea face aplicarea teoriei impreviziunii până la limita
superioară impusă de Legea dării în plată (ștergerea tuturor datoriilor debitorului). Astfel cum
Curtea Constituțională menționează în cadrul Deciziei nr. 623/2016, instanța judecătorească va
pronunța o hotărâre prin care va dispune fie adaptarea contractului în forma în care va decide

7
A se vedea Decizia nr. 623/2016, paragraful 123, p. 55.

656
(reducerea debitului de exemplu), fie va dispune încetarea contractului de credit și în consecință, va
dispune ștergerea tuturor datoriilor debitorului decurgând din contractul de credit.

Concluzii
Astfel cum am menționat în această lucrare, cel mai important aspect pe care
judecătorul va trebui să îl analizeze în cazul unui litigiu decurgând din prevederile Legii nr. 77/2016
este intervenția cazului de impreviziune. Astfel cum am menționat mai sus, instanţa judecătorească
este independentă în aprecierea sa, și va putea face aplicarea impreviziunii până la limita superioară
impusă de Legea nr.77/2016 (predarea imobilului şi ştergerea datoriilor principale şi accesorii). Cu
alte cuvinte, în lipsa acordului părţilor şi în temeiul art.969 şi art.970 din Codul civil din 1864,
respectiv al Legii nr.77/2016, instanţa judecătorească va pronunţa o hotărâre prin care va dispune
fie adaptarea contractului în forma pe care o decide, fie încetarea sa.
În schimb, în cazul în care instanța de judecată este investită cu o cerere de constatare a
stingerii datoriilor izvorâte din contractele de credit transmise de debitori în conformitate cu
prevederile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, singura apreciere de fond pe care o va putea face
este cea cu privire la îndeplinirea condițiilor de impreviziune. În situația în care instanța
judecătorească va constata că nu sunt îndeplinite oricare dintre aceste condiții (buna credință, starea
de insolvabilitate a debitorului), debitorul unui contract de credit nu se va mai putea prevala de
prevederile acestui act normativ, iar instanța va respinge o asemenea acțiune.

Referințe bibliografice
1. F. Deak, Curs de drept civil. Partea I-a, Teoria Generală a Obligațiilor,
Universitatea C.I. Parhon, 1960
2. G. Anton, Teoria impreviziunii în dreptul român și în dreptul comparat, Dreptul nr.
7/2000
3. I. Albu, A. Man, Utilitatea terminologiei juridice latine, cu referire specială la
adagiile pacta sunt servanda și rebus sic stantibus, Dreptul nr. 2/1996.
4. E. Chelaru, Forța obligatorie a contractului, teoria impreviziunii și competența în
materie a instanțelor judecătorești, Dreptul nr. 9/2003
5. Gh. Beleiu, Teoria Impreviziunii – “rebus sic stantibus” în dreptul civil român,
Dreptul nr. 10 și 11 /1993
6. Coordonator V. Stoica, Legea dării în plată – Argumente și soluții, Editura
Hamangiu, 2016
7. L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Regimul juridic general, Editura CH Beck,
2006
8. M. Avram, Despre legea privind darea în plată: între folclor și rațiunea dreptului,
https://www.juridice.ro/455084/despre-legea-privind-darea-in-plata-intre-folclorul-juridic-si-
ratiunea-dreptului.html

657
 DREPTUL INTERNAŢIONAL PENAL
VS. DREPTUL PENAL INTERNAȚIONAL

CRIMINAL INTERNATIONAL LAW

VS. INTERNATIONAL CRIMINAL LAW
Drd. RUSU Ioana-Raluca
Inspectoratul General al Poliției de Frontieră
rusu.ioanaraluca@yahoo.co.uk

Abstract (ro): Dreptul Internațional Penal și Dreptul Penal Internațional două

idei generale care de cele mai multe ori se confundă dar totuși diferite din punct de
vedere al abordării juridice.
Asemănarea celor două noțiuni rezultă din faptul că amândouă se îmbină în
sistemul de drept general contribuind la reglementarea unor relații de legalitate între
state.
Diferențele dintre ele rezidă din faptul că Dreptul Penal Internațional este o
ramură a Dreptului Penal care, prin norme juridice elaborate pe plan internațional și
aprobate de către state, reglementează relațiile din societate între subiecții de drept
penal apărând ”prin norme penale comune”1 ordinea socială, în interiorul acelor
statelor, sau mai concis Dreptul Penal Internațional apără relațiile sociale din interiorul
unui stat prin aplicarea unor norme legislative internaționale în timp ce Dreptul
Internațional Penal ”este o ramură a Dreptului Internațional Public și reprezintă
ansamblul de norme juridice, convenționale sau cutumiare, stabilite sau acceptate de
către state, în baza cărora este organizată incriminarea și reprimarea faptelor
antisociale ...”2, sau mai pe scurt fapte ”de natură să tulbure ordinea publică
internațională și armonia între popoare.”3
Primele încercări în ceea ce privește elaborarea unor reguli normative prin care să
se reglementeze activitatea reprezentanților unui stat în timpul unor misiuni oficiale
desfășurate în alte state sau care privesc activități comerciale ori în caz de război au fost
făcute încă din antichitate. Aceste documente erau, de regulă, încheiate între două state.
Totuși, prima lucrare, care cuprinde trei cărți/părți cu 146 pg., în care sunt
reglementate subiecte de drept internațional a fost De Legatioibus Libri Tres
(Ambasadele/Delegațiile), scrisă de juristul Alberici (Alberico) Gentilis și publicată în
anul 1585.
O altă lucrare, în domeniul dreptului internațional public, scrisă și publicată de
Alberici Gentilis în anul 1589, care cuprinde de asemenea trei cărți (465 pg.) este
denumită De Jure Belli Commentationes Tres (Legile războiului trei perspective).
Odată cu cel de-al doilea război mondial datorită apariției unui mare număr de
crime împotriva umanității atât Dreptul Penal Internațional cât și Dreptul Internațional
Penal au cunoscut o dezvoltare spectaculoasă, mulți juriști și organizații care luptă
pentru respectarea drepturilor omului și-au adus aportul în elaborarea unor documente
internaționale în domeniul penal.
Deoarece terorismul perturbă atât ordinea publică interioară în cadrul unui stat cât
și ordinea publică internațională, infracțiunile circumscrise acestui fenomen pot fi
studiate și prezentate din perspectiva ambelor concepte – Drept Penal Internațional și
Drept Internațional Penal – deoarece ”in rem” este studiat același fenomen.

1
C. Sima, Drept penal internațional – instrumente juridice comentate, Jurisprudență privind extrădarea și mandatul
european de arestare, Editura Universității Titu Maiorescu, 2010, p. 1.
2
D. I. Lămăşanu, Drept penal internațional – note de curs, Editura Mirton Timișoara, 2004, pp. 13 – 14.
3
G. Ungureanu, Drept internațional penal, Curtea Penală Internațională, Editura Omega-Lux, 2000, p. 5.

658
 Cuvinte cheie: Dreptul Internațional Penal, Dreptul Penal Internațional, Alberici
(Alberico) Gentilis, De Legationibus Libri Tres, De Jure Belli Commentationes Tres.

Abstract (en): Criminal international law and international criminal law represent
two general concepts which most often are confused, yet they are different in terms of
legal approach.
The similarity of the two notions results from the fact that both are combined in
the legal general system, contributing to the regulation of legal relations between states.
The difference between them lies in the fact that international criminal law is a
branch of criminal law, which by legal standards developed on an international level
and approved by states is governing the social relations between subjects of criminal
law defending "by common criminal rules " the social order, within those states. In
short lines, the international criminal law protects social relationships within a state by
applying rules of international law while criminal international law "is a branch of
public international law and represents the set of legal rules, conventional or
customary, set or accepted by states under which incrimination and repression of
antisocial acts are organized ... " or briefly said facts "likely to disturb international
public order and harmony between peoples".
The first attempts in regards to the development of normative rules meant to
regulate the activity of state representatives during official missions held in other
countries or relating to commercial activities or in cases of war have been performed
since antiquity. These documents were by rule concluded between two countries.
However, the first paperwork, which includes three books/parts of 146 pp., in
which subjects of international law are regulated was „ De Legationibus Libri Tres
(Embassies / Delegations)”, written by lawyer Alberici (Alberico) Gentilis and
published in 1585.
Another paperwork elaborated in public international law, written and published
by Alberici Gentilis in 1589, which also includes three parts (465 pp.) is named „De
Jure Belli Commentationes Tres (Laws of war - Three perspectives)”.
Due to the occurrence of many crimes against humanity during the Second World
War, both criminal international law and international criminal law have experienced a
spectacular development. Many lawyers and organizations fighting for human rights
had contributed to the development of international documents in criminal matters.
It is well known that terrorism disrupts both internal public order within a state as
well as international public order. Criminal offenses circumscribed this phenomenon
can be studied and presented in terms of both concepts - criminal international law and
international criminal law - as the same phenomenonis studied "in rem".

Keywords: Criminal International Law, International Criminal Law, Alberici

(Alberico) Gentilis, De Legationibus Libri Tres, De Jure Belli Commentationes Tres.

I. INTRODUCERE
Deoarece este greu să diferențiem cele două concepte, Drept Internațional Penal și
Drept Penal Internațional, încă de la apariția primelor acte în care se prevedeau norme legale prin
care se reglementau anumite situații, până în epoca modernă vom face o prezentare globală a ceea
ce înseamnă Dreptul Internațional Public.
Practic, primele încercări în ceea ce privește elaborarea unor reguli normative prin care
să se reglementau situații privind războiul sau pacea dintre state ori se încerca a se reglementa
activitatea reprezentanților unui stat în timpul unor misiuni oficiale desfășurate în alte state sau care
privesc activități comerciale au fost făcute încă din antichitate. Aceste documente aveau de regulă

659
un caracter bilateral fiind încheiate între două state și mai rar între trei sau mai multe state4.Astfel
noțiuni de drept internațional sub forma unor cutume sau practici le regăsim la statele antice precum
Asiria, Babilon, Egipt5, China, India, Grecia Antică, Roma Anticăs.a.
Vestigii de pe teritoriul de astăzi al României în ceea ce privește jus gentium6 le regăsim
în ”Tăblițele Cerate de la Alburnus Maior (Roșia Montana).7 Unele dintre aceste tăblițe,
confecționate din lemn de brad, reprezintă contracte de muncă încheiate în secolul al II – lea e.n.
între cetățeni romani și cetățeni străini, din care rezultă modul de organizare a activității de minerit
din zona actuală a localității Roșia Montana, drepturile și îndatoririle părților semnatare a
contractului de muncă, care aveau la bază dreptul roman aplicabil în Dacia după cucerirea romană.
Ajungând în Evul mediu, fără a putea susține că lucrarea ”Arta războiului”scrisă de
Niccolo Machiavelli în anul 1521 este un act normativ internațional așa cum îl înțelegem astăzi,
acceptăm totuși că aceasta este o operă prin care ni se înfățișează, sub forma unor dialoguri,
viziunea autorului despre întâietatea recrutării dintre localnici care manifestă un spirit patriotic
crescut față de folosirea unor trupe de mercenari, unele dintre regulile războiului ca apărarea,
mentenanța dar și asigurarea administrației și justiției după război.
Așa cum se susține în prefața cărții, arta de a purta un război, războiul în sine nu poate fi
purtat decât de oameni antrenați, de militari, deoarece nimic nu este mai diferit de un civil decât un
alt civil care suferă o metamorfoză totală a comportamentului atunci când se transformă într-un
militar.8
În anul 1585 juristul Alberici (Alberico) Gentilis scrie și publică De Legationibus Libri
Tres (Ambasadele/Delegațiile), lucrare pe care o consider ca fiind prima operă în care sunt
prezentate și reglementate, într-un mod concis, subiecte de drept internațional așa cum sunt ele
definite în prezent. În cele trei cărți care compun această operă este prezentată funcționarea
misiunilor diplomatice pornind de la numirea ambasadorilor,recomandând modul în care trebuie
făcut schimbul de experiență, prezentând diverse aspecte despre delegațiile oficiale, iscoade,
imunitatea solilor, făcând trimitere chiar la proprietatea reprezentanților ambasadelor și
inviolabilitatea acestora și terminând cu finalizarea mandatului oficial de ambasador.
O altă lucrare, în domeniul dreptului internațional public, scrisă și publicată de Alberici
Gentilis în anul 1589 este De Jure Belli Commentationes Tres (Legile războiului trei perspective).
Începând cu Hugo Grotius, care este considerat ”părintele dreptului internațional”9pe
plan mondial, dreptul internațional se conturează căpătând forma actuală. Bogata operă a lui Hugo
Grotius, din care pe plan juridic amintim ”Mare Liberum” și ”De jure belli ac pacis”, a influențat pe
o perioadă de sute de ani gândirea și lucrările juriștilor10 oferind ”un fundament juridic puternic

4
”În secolul al VI-lea î.e.n. statele Chinei antice au încheiat un tratat referitor la renunțarea la război și rezolvarea
diferendelor dintre ele cu ajutorul unui arbitru” – D. Popescu, A. Năstase, Drept Internațional Public, Casa de editură
și presă”ȘANSA” S.R.L., București, 1997, p. 15.
5
”La Tell-Amarna au fost descoperite cele 360 de tăblițe de lut ars, care cuprindeau corespondența diplomatică pe
probleme de război și pace a Egiptului din secolele XVI – XV î.e.n. cu Babilonul și alte state din orient” – C. Voicu, F.
Coman, Ș.-G. Ungureanu, Drept Internațional Penal, Editura PRO UNIVERSITARIA, București, 2007, p. 7.
6
”... iar odată cu extinderea relațiilor statului roman dincolo de Italia se formează jus gentium, care reglementează atât
problemele de drept internațional, cât mai ales raporturi de drept privat între cetățenii romani și cei străini”. – D.
Popescu, A. Năstase, Drept Internațional Public, Casa de editură și presă ”ȘANSA” S.R.L., București, 1997, p. 17.
7
Au fost expuse de Muzeul Naţional de Istorie a României în luna noiembrie 2015, la sediul muzeului din Calea
Victoriei, nr. 12, Sala Lapidarium.
8
N. Machiavel, The Art of War in seven books, THE SECOND EDITION, CORRECTED. IN FOUR
VOLUMES. VOL. IV. LONDON, Printed for T. Davies, Russel-Street, Covent-Garden; J. Dodsley, Pail-
Mall i J. Robson, New Bond-Street, G.robinson, Pater-noRer-Row i T. Becket, T. Cadell, and T. Evans,
Strand. MDCCLXXV, p. 7.
9
Hugo Grotius wird gerne als ein, wenn nicht der Klassiker des modernen Völkerrechts, ja sogar als dessen „Vater“
apostrophiert - Norman Weiß (Hrsg.), Hugo Grotius: Mare Liberum, (Zur Aktualität eines Klassikertextes),
Universitätsverlag Potsdam 2009, articolul 400 Jahre „Mare Liberum“ (Hugo Grotius) – Die Bedeutung von
Klassikertexten im Völkerrecht (400 de ani de la apariția lucrării "Mare Liberum" (Hugo Grotius) - Importanța textelor
clasice în dreptul internațional) de Markus Kotzur p. 5.
10
N. Weiß (Hrsg.), Hugo Grotius: Mare Liberum, (Zur Aktualität eines Klassikertextes), Universitätsverlag Potsdam
2009, articolul Aspekte der Grotius-Rezeption am Beispiel von „Mare Liberum“ de Norman Weiß, p. 17.

660
independenței și suveranității statelor creatoare ale unor reguli de conduită pe care se obligă să le
respecte”.11
Începând cu ultimii ani ai secolului al XVI, odată cu evenimentele și represaliile din ce
în ce mai sângeroase și mai brutale care au loc cu ocazia războaielor de cucerire ori de eliberare a
unor națiuni de sub dominația altora, înlocuirea unor conducători cu alții sau a schimbărilor politice
apare necesitatea adoptării unor noi instrumente juridice sau instituții prin care se urmărea întărirea
conceptelor dar și reglementarea mai concisă a acestora în ceea ce privește libertatea comerțului,
apărarea drepturilor omului și a altor prevederi ale dreptului internațional.
Această cerință de ordin general a căpătat conotații aparte odată cu cel de-al doilea
război mondial datorită apariției unui mare număr de crime împotriva umanității și prin urmare atât
Dreptul Penal Internațional cât și Dreptul Internațional Penal au cunoscut o dezvoltare
spectaculoasă, mulți specialiști în drept și organizații care luptă pentru respectarea drepturilor
omului și-au adus aportul în elaborarea unor documente internaționale în domeniul penal.

II. DESPRE INFRACȚIUNEA INTERNAŢIONALĂ

În zorii civilizației umane noțiunea de infracțiune a apărut inițial doar în cadrul unor
reglementări interne statelor. Moartea era pedeapsa pentru fapte considerate la acea vreme grave ori
foarte grave prin care se atenta asupra statului.12
În Egiptul antic ”se aplica pedeapsa cu moartea pentru rebeliune, conspirație contra
statului, omucideri ...”13
Antichitatea și Epoca Medievală s-au evidențiat prin aplicarea unor pedepse care de cele
mai multe ori nu urmăreau aplicarea unor pedepse graduale sau în concordanță cu vinovăția.
Pedepsele penale erau de cele mai multe ori corporale și în unele cazuri acestea se aplicau rudelor
celui învinuit.
Odată cu diversificarea activităților și progresul civilizației umane au apărut noi
reglementări prin care s-au stabilit relații între state. Astfel, tratatele și convențiile internaționale au
avut drept rol interzicerea unor manifestări cu caracter violent sau ingerințe în viața politică și
socială a statelor prin care unele state cu o industrie dezvoltată și care își atribuia pretenții de mari
puteri mondiale încercau să supună alte state sau să submineze lupta lor legală de independență.
Unul dintre rezultatele noilor cerințe prin care valorile umane erau apărate a fost transferul anumitor
drepturi și obligații are intrau în competența autorităților interne ale unui stat în zona de influență
internațională.
În cadrul statelor membre ale Uniunii Europene, în conformitate cu prevederile art. 249
a versiunii consolidate a Tratatului de Instituire a Comunității Europene, regulamentele elaborate și
adoptate de către Parlamentul European împreună cu Consiliul European, Consiliul Europei şi
Comisia Europeană sunt obligatorii aplicându-se direct în fiecare stat membru, deciziile și
directivele sunt obligatorii pentru statele cărora li se adresează cu precizarea că forma și mijloacele
prin care directiva va fi pusă în aplicare intră în competența autorităților naționale a fiecărui stat

11
C. Voicu, F. Coman, Ș.-G. Ungureanu, Drept Internațional Penal, Editura PRO UNIVERSITARIA, București, 2007,
p. 11.
12
THE OLDEST CODE OF LAWS IN THE WORLD THE CODE OF LAWS. Promulgated by HAMMURABI,
KING OF BABYLON B.C. 2285-2242. Translated by C. H. W. Johns, M.A. lecturer in assyriology, Queens’ College,
Cambridge, AUTHOR OF "ASSYRIAN DEEDS AND DOCUMENTS" "AN ASSYRIAN DOOMSDAY BOOK"
Printed by Morrison and Gibb Limited Foe T. & T. Clark, Edinburg. Se punea în pericol siguranței clasei conducătoare
- Art. 15. If a man has caused either a palace slave or palace maid, or a slave of a poor man or a poor man's maid, to go
out of the gate, he shall be put to death, p. 5. / Încercarea de influențare a martorilor -Art. 3. If a man, in a case pending
judgement, has uttered threats against the witnesses, or has not justified the word that he has spoken, if that case be a
capital suit, that man shall be put to death, p. 2. / Furtul - Art. 6. If a man has stolen the goods of temple or palace, that
man shall be killed,and he who has received the stolen thing from his hand shall be put to death, pp. 2 – 3. / Art. 25. If
in a man's house a fire has been kindled, and a man who has come to extinguish the fire has lifted up his eyes to the
property of the owner of the house, and has taken the property of the owner of the house, that man shall be thrown into
that fire, p. 7.
13
L. M. Vlădilă, Manual de drept penal – Partea generală, Editura PRO UNIVERSITARIA, București 2010, p. 11.

661
membru în parte, în timp ce recomandările şi avizele au un caracter orientativ rămânând la
latitudinea autorităților fiecărui stat membru dace le vor aplica în legislația națională.
Prin urmare ca o lege penală elaborată la nivelul uniunii Europene să devină obligatorie
pentru toate statele membre trebuie să îmbrace forma și fondul unui regulament, ceea ce este destul
de greu de atins datorită divergențelor de opinie care își au izvorul în cultura, tradițiile și chiar
religia ori afinitățile politice preponderente într-o țară.
Astăzi principiile sistemului de drept acceptă că Dreptul Penal Internațional este o
ramură a Dreptului Penal prin care sunt reglementate ”problemele penale care apar pe plan
internațional.”14
Dreptul Penal Internațional sancționează persoanele implicate în comiterea unor
infracțiuni grave cum sunt cele de terorism, asimilate faptelor de terorism sau alte fapte grave și în
care statele se sprijină reciproc ”pentru rezolvarea unor probleme de drept penal intern”15.
Pentru a nu se regăsi în situații antagoniste dreptul din România, prin Codul Penal,
încearcă să reglementeze posibilele necompatibilități cu legislația altor state prin enunțarea
principiilor teritorialității legii penale,16 personalității legii penale,17realității legii penale18și
universalității legii penale.19
Este de menționat că prin aplicarea principiului universalității în noul Cod penal se
lărgește aria prin care se încearcă acoperirea posibilităților de tragere la răspundere a făptuitorilor în
cazul unor fapte din domeniul terorismului. Totodată, față de vechea reglementare, nu mai este
necesară existența dublei incriminări a infracțiunii (era imperios necesar ca fapta să fie prevăzută ca
infracțiune conform legislației penale a ambelor state).
Dacă Dreptul Penal Internațional este o ramură a Dreptului Penal, Dreptul Internațional
Penal se desprinde din Dreptul Internațional Public înglobând acele norme juridice prin care se
incriminează comiterea actelor care sunt îndreptate împotriva respectării drepturilor omului și prin
care se încearcă să se creeze haos la nivel internațional sau se urmărește afectarea relațiilor
diplomatice dintre state.
Prin urmare în cazul Dreptului Penal Internațional infracțiunea își are izvorul în norma
internă stabilită unilateral de către un stat prin autoritățile sale legislative abilitate la care se adaugă
elementul de extraneitate20, iar în cazul Dreptului Internațional Penalinfracțiunea internațională
rezidă în fondul și forma faptei comise, de către un subiect calificat, prin care se încalcă principiile
dreptului internațional21.

III. DREPTUL PENAL INTERNAȚIONAL

III.1 Definiție
Dacă analizăm definițiile emise de mai mulți specialiști în drept22 putem conchide că
Dreptul Penal Internațional apără relațiile sociale din interiorul unui stat prin aplicarea unor norme

14
C. Sima, Drept penal internațional – instrumente juridice comentate, Jurisprudență privind extrădarea și mandatul
european de arestare, Editura Universității Titu Maiorescu, București, 2010, p. 1.
15
Ibidem, p. 2.
16
Art. 8 din Codul Penal – infracțiunea este săvârșită pe teritoriul României.
17
Art. 9 din Codul penal – infracțiunea este săvârșită în afara teritoriului României de către un cetățean român sau
persoană juridică română (există unele condiții).
18
Art. 10 din Codul penal – infracțiunea este săvârșită în afara teritoriului României de către un cetățean străin sau
persoană fără cetățenie împotriva României, a unui cetățean român sau a unei persoane juridice române.
19
Art. 11 din Codul penal – infracțiunea este săvârșită în afara teritoriului României de către un cetățean străin sau
persoană fără cetățeniecare se află de bunăvoie pe teritoriul României (există unele condiții).
20
Infracțiunea este săvârșită în afara teritoriului național, infracțiunea este săvârșită de persoane care au o altă cetățenie
decât cea a statului vizat.
21
Faptă contra principiilor și normelor dreptului internațional public săvârșită de către state (organe centrale sau
locale), organizații internaționale sau persoane particulare - Florian Coman și colectivul, Dicționar de Drept
Internațional Public, Editura MediaTM, 2002, p. 127.
22
Definiții ale Dreptul Penal Internațional: Dreptul Penal Internațional este o ramură a dreptului penal care
reglementează ansamblul problemelor penale ce se nasc pe plan internațional – D. I. Lămăşanu, Drept penal
internațional – note de curs, Editura Mirton, Timișoara, 2004, p. 5.

662
legislative internaționale.Prin urmare fondul Dreptului Penal Internațional este format din norme
juridice care conțin cel puțin un element de extraneitate în baza cărora statele pot colabora între ele
pentru prevenirea și combaterea fenomenului infracțional dar și pentru rezolvarea unor diferende în
ceea ce privește competența penală.

III.2 Izvoarele Dreptului Penal Internațional

Unii dintre juriști și autori de lucrări în domeniul Dreptului Penal Internațional acceptă
ideea că tratatele sau convențiile internaționale constituie două tipuri de izvoare ale Dreptului Penal
Internațional și anume izvoare directe și izvoare indirecte.23
Sunt de acord cu existența celor două tipuri de izvoare în domeniul Dreptului Penal
Internațional și anume izvoare directe și izvoare indirecte, dar nu agreez teza prin care izvoare
directe sunt doar tratatele sau convențiile internaționale privind asistența juridică internațională în
materie penală.
Prin urmare, din cadrul izvoarelor directe va face parte orice document normativ
internațional (tratat, convenție, regulament etc.) a cărui transpunere în legislația internă a statului
devine obligatorie după ratificare indiferent dacă, fondul normei se referă la asistența juridică
internațională în materie penală ori pe baza lui statul prevede în legislația internă pedepse și
sancțiuni pentru anumite fapte care au legătură cu infracțiunile internaționale. Susțin cele afirmate
deoarece consider că aceste documente juridice internaționale, având și condiția obligativității
respectării prevederilor reglementate,sunt superioare din punct de vedere juridic normelor interne și
de regulă, acestea din urmă sunt puse în corelare cu normele juridice internaționale în cazul unor
neconcordanțe.
Pe considerente similare, ținând cont și de documentele elaborate la nivelul autorităților
Uniunii Europene (Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul Europei şi Comisia
Europeană), din cadrul izvoarelor indirecte în domeniul Dreptului Penal Internațional consider că
fac parte documentele internaționale elaborate de aceste entități care au un caracter orientativ
(recomandări, avize etc.).

III.3 Principiile fundamentale ale Dreptului Penal Internațional

Principiile care guvernează Dreptul Penal Intern, dar care trebuie analizate din
perspectiva internațională, iar dintre acestea aminitim:
• Principiul legalității – acest principiu a început să se manifeste odată cu primele
documente care prevedeau norme în ceea ce privește drepturile omului. Astfel în documente
juridice care aveau putere de lege precum Magna Charta (1215), Habeas Corpus Act (1679), Bill of
Rights – Anglia (1689), Déclaration des Droits de l'Homme et du Citoyen – Franţa (1789), dar și în
unele lucrări scrise de specialiști în domeniul penal, Cesare Beccaria în lucrarea „Dei delitti e delle
pene” (1764), s-au pus bazele unor atribute ale dreptului penal modern prin care se specifica că nici
un om nu poate fi privat de libertate în mod ilegal.
Practic, prin aplicarea principiului legalității se au în vedere următoarele elemente:

➢ Dreptul Penal Internațional este o ramură a dreptului penal care reglementează problemele penale care apar pe
plan internațional – C. Sima, Drept penal internațional – instrumente juridice comentate, Jurisprudență privind
extrădarea și mandatul european de arestare, Editura Universității Titu Maiorescu, București, 2010, p. 1.
➢ Dreptul Penal Internațional reprezintă ansamblul normelor de drept intern care au și un element de extraneitate, în
ceea ce privește locul săvârșirii faptelor sau al producerii consecințelor acestora, naționalitatea făptuitorilor, locul
unde aceștia se află după săvârșirea infracțiunilor, cu ajutorul cărora se soluționează conflictele de competență care se
nasc în legătură cu competența de judecată a instanțelor naționale - D. I. Lămăşanu, Drept penal internațional – note
de curs, Editura Mirton, Timișoara, 2004, p. 12.
23
Izvoare directe - tratate sau convenții internaționale privind asistența juridică internațională în materie penală; izvoare
indirecte tratate sau convenții prin care statul român s-a angajat să incrimineze și să sancționeze anumite fapte deosebit
de periculoase care aduc atingere unor valori și interese comune societății, de unde și denumirea de infracțiuni
internaționale – L. M. Vlădilă, Manual de drept penal. Partea generală, Editura PRO UNIVERSITARIA, Bcurești,
2010, p 41.

663
 ➢ legalitatea incriminării (nullum crimen sine lege) – în consecință o faptă este
considerată a fi infracțiune doar dacă este prevăzută de lege astfel, iar dacă nu există infracțiune nu
poate exista răspundere penală;
➢ legalitatea pedepsei (nulla poena sine lege) – pedepsele și măsurile (compensatorii,
de siguranță sau educative, după caz) care vor fi dispuse în cazul comiterii de infracțiuni trebuie
prevăzute numai prin lege;
➢ legalitatea procesului penal (nullum judicium sine lege)–are ca scop aflarea
adevărului și pedepsirea persoanelor care au comis infracțiuni, prin urmare fiecare va răspunde
penal doar pentru fapta proprie.
• Principiul preeminenței Dreptului Penal Internațional – desfășurarea activităților
trebuie să se realizeze în baza unor acte normative juridice internaționale (asistența judiciară
internaţională în materie penală – mandatulinternațional de arestare, extrădarea etc.).În unele cazuri,
dacă cooperarea este în favoarea persoanei vizate de ancheta internațională, iar între părți (state) nu
există un document juridic de colaborare în materie penală, asistența judiciară internaţională se
poate realiza pe baza unei cereri în acest sens.
• Principiul apărării ordinii publice șia siguranței cetățenilor – norma juridică trebuie
să garanteze pe lângă prevenirea și combaterea actelor ilegale care atentează la ordinea publică și
siguranța cetățenilor la nivel internațional, crearea premiselorprin care relațiile sociale și
patrimoniul unei persoane fizice ori juridice sunt ocrotite dar și pedepse și măsuri adecvate pentru
persoanele care se fac vinovate de comiterea infracțiunilor prevăzute de lege.
• Principiul non bis in idem (autoritatea de lucru judecat) – este o normă juridică prin
care se acceptă că o persoană, în urma unei hotărâri judecătorești definitive, care nu mai poate fi
atacată, nu mai poate fi judecată pentru aceeași faptă. Există și două excepții în acest caz și anume:
➢ Cererea este făcută pentru revizuirea hotărârii, conform prevederilor legale
➢ Există un act normativ internațional care are prevederi mai favorabile pentru
persoana vizată.
• Principiul umanismului – activitatea de cooperare în prevenirea și combaterea
infracționalității internaționale între state are la bază documentele juridice internaționale cu privire
la drepturile și libertățile omului.
• Principiul imunității de jurisdicție –conform acestui principiu există anumite
persoane care prin calitatea deținută capătă imunitate și nu pot fi reținute, urmărite penal sau
judecate pe teritoriul statelor unde sunt acreditate

IV. DREPTUL INTERNAȚIONAL PENAL

IV.1 Definiție
Analizând multitudinea definiților emise de juriști24 dar care la o cercetare atentă
observăm că emit aceleași ideivom putea defini Dreptul Internațional Penal astfel: Dreptul

24
Definiții ale Dreptului Internațional Penal:
➢ Ansamblu de reguli juridice, recunoscute în relaţiile internaţionale, care au scopul de a proteja ordinea juridică sau
social internaţională prin reprimarea actelor care îi aduc atingere – C. Sima, Drept penal internațional – instrumente
juridice comentate, Jurisprudență privind extrădarea și mandatul european de arestare, Editura Universității Titu
Maiorescu, 2010, p. 2;
Corp de norme internaționale care urmăresc, pe de o parte, să incrimineze anumite conduite, precum crimele
de război, crimele împotriva umanității, genocidul, și, pe de altă parte, să îi tragă la răspundere penală pe cei
care comit asemenea fapte grave ori Ansamblul normelor sau cutumelor de drept internațional public care
guvernează cooperarea dintre state în materie penală sau stabilesc în sarcina statelor părți obligația de a
incrimina o anumită conduită infracțională contrară valorilor fundamentale acceptate pe plan universal ori de
a preda persoanele acuzate de crime împotriva umanității – F. R. Radu, Drept european şi internațional penal,
Editura C.H. Beck, 2013, p. 169.
Totalitatea regulilor de fond și formă, care guvernează modul de reprimare a acțiunilor comise de statesau de
indivizi de natură să tulbure ordinea publică internațională și armonia între popoare sau Ansamblu regulilor
juridice (cutumiare sau convenționale) stabilite sau acceptate în relațiile dintre state, referitoare la
represiunea infracțiunilor comise prin violarea dreptului internațional public oriDIP apără în special cele mai

664
Internațional Penal reprezintă reguli juridice care au un caracter internațional și sunt acceptate de
state, având ca obiectiv protejarea ordinii publice, juridice și sociale internaționale prin incriminarea
și dispunerea unor măsuri represive față de infracțiunile care atentează la valorile fundamentale ale
omenirii stabilind în acest sens obligații clare care revin statelor.
În esență prin fondul Dreptul Internațional Penal se urmărește acuzarea persoanelor
fizice care la data comiterii infracțiunii internaționale îndeplinesc anumite funcții oficiale într-un
stat și acționează în numele sau cu aprobarea autorităților acelui stat, dar în unele cazuri Dreptul
Internațional Penal pedepsește ” fapte săvârșite de unele persoane particulare”25 dacă se încalcă
înțelegerile internaționale, iar prin comiterea acțiunii respective apare un act catalogat ca infracțiune
internațională.

IV.2 Izvoarele Dreptului Internațional Penal

Izvoarele Dreptului Internațional Public sunt cutumele, care sunt considerate cele mai
vechi izvoare ale Dreptului Internațional Public, convențiileși tratatele.
Deoarece Dreptul Internațional Penal s-a desprins din Dreptul Internațional Public,
devenind o ramură a acestuia, se poate consideră că atât cutuma cât și convenția ori tratatul sunt
izvoare ale acestuia.Nu toate convențiile și tratatele pot fi considerate a fi izvoare ale Dreptului
Internațional Penal, deoarece pentru a avea această calitate acestea (convențiile și tratatele) trebuie
să îndeplinească anumite condiții și anume impunerea statelor lumii a unor fapte penale pe care
”statele semnatare s-au obligat să le incrimineze în legislațiile lor penale”26prin care persoanele
fizice care încalcă normele juridice circumscrise infracțiunilor internaționale să fie sancționate.

IV.3 Principiile fundamentale ale Dreptului Internațional Penal.

Unele dintre principiile fundamentale ale Dreptului Internațional Penal s-au aplicat încă
din primele momente în care cutumele sau actele normative scrise încheiate între părți au început să
producă efecte juridice.
Prin aplicarea principiilor fundamentale ale Dreptului Internațional Penal se garantează
siguranța statelor și pacea în lume și din această cauză trebuie acordată o atenție deosebită pentru
păstrarea unor relații reciproc avantajoase între statele lumii.
Vom exemplifica prin menționare unor principii fundamentale și care consider că au o
legătură strânsă cu prevenirea și combaterea actelor teroriste:
• Principiul egalității suverane – are la bază manifestarea de voință și independența
unui stat, pe toate palierele viețiieconomice, sociale, politice, culturale, religioase etc., în relațiile cu
alte state27.
• Principiul îndeplinirii cu bună-credință a obligațiilor internaționale (pacta sunt
servanda)– pe lângă faptul că este considerat printre cele mai vechi principii al Dreptului
Internațional este și foarte important deoarece fără aplicarea acestui principiu nici o înțelegere
încheiată între două state nu poate deveni executorie.
• Principiul autodeterminării – punerea în practică a acestui principiu conduce la
realizarea concretă a dreptului fiecărui stat de a-și stabili în mod liber normele juridice în
reglementării funcționării domeniilor de bazăa societății (politic, cultural, economic, social).
• Principiul neamestecului în treburile interne – încălcarea acestui principiu pune sub
semnul întrebării și respectarea a două alte principii fundamentale și anume, principiul egalității

importante valori internaționale și ordinea publică internațională, reprimând infracțiunile internaționale și

stabilind obligațiile ce revin statelor, în această materie – G. Ungureanu, Drept internațional penal, Curtea
Penală Internațională, Editura Omega-Lux, 2000, pp. 5 – 6.
25
F. Coman și colectivul, Dicționar de Drept Internațional Public, Editura MediaTM, 2002, p. 101.
26
Ibidem.
27
”Toate statele se bucură de egalitate suverană. Ele au drepturi și obligații egale și sunt membrii egali ai comunității
internaționale, fără nici o deosebire de ordin economic, social, politic sau de altă natură” – C. Voicu, F. Coman, Ș.-G.
Ungureanu, Drept Internațional Penal, Editura PRO UNIVERSITARIA, București, 2007, p. 20.

665
suverane și principiul autodeterminării și tulbură grav pacea mondială prin afilierea altor state, în
funcție de anumite interese partizane, la una dintre părțile aflate în conflict.
• Principiul cooperării –acest principiu a luat naștere în urma unor obiective urmărite
de O.N.U. prin care se urmărea ”rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic,
social, cultural sau umanitar în promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și
libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”28.
• Principiul protejării mediului înconjurător – este unul dintre noile principii
fundamentale ale Dreptului Internațional Penal care a apărut și se manifestă din ce în ce mai
pregnant datorită dezvoltării industriale dar și generării unui așa zis haos creat, în special, de
activitățile umane dar și de posibile acțiuni teroriste prin care elemente infractoare prin amenințări
sau chiar prin activități ilegale încearcă să rupă echilibrul menținut de mediul înconjurător.
• Principiul respectării drepturilor omului – la fel ca principiul îndeplinirii cu bună-
credință a obligațiilor internaționale (pacta sunt servanda) este unul dintre cele mai vechi principii
care s-a manifestat încă din antichitate și bineînțeles nu poate fi neglijat atunci când sunt tratate
aspecte de ordin terorist, deoarece terorismul urmărește tocmai încălcarea drepturilor omului..
Pe lângă principiile fundamentale enumerat anterior, se regăsesc și alte principii
fundamentale în cadrul actelor normative elaborate în finalul unor conferințe internaționale sau în
bogata literatură de specialitate scrisă de juriști consacrați29.

CONCLUZII
Dreptul Internațional Penal folosește instrumente prin se aduc reglementări care au un
caracter comun și prin care se urmărește ca actele teroriste să fie incriminate. Aceste instrumente se
transformă în norme juridice inițiale care vor sta la baza jurisprudenței elaborate de state și care va
influența fondul actelor normative care vor compune într-un final Dreptul Penal Internațional în
ceea ce privește definiția acestuia, modul de acțiune pentru prevenirea și combaterea actelor
teroriste și ce este foarte important aplicarea și durata pedepselor.
Dacă Dreptul Internațional Penal și Dreptul Penal Internațional se întrepătrund creând o
adevărată simbioză fiind o relație obligatorie pe latura acceptării unanime că terorismul reprezintă
un pericol social deosebit, iar actele teroriste trebuie pedepsite, diferențele dintre aceste două
concepte ale dreptului rezultă tocmai din faptul regretabil că până în prezent nu există o viziune
unitară în ceea ce privește definiția terorismului.
În fapt, infracțiunea de terorism a fost privită cu reticență în prima jumătate a secolului
al XX-lea și s-a impus destul de greu în accepțiunea Dreptului Internațional Penal dacă ținem seama
că după adoptarea primei Convenții pentru prevenirea și combaterea terorismului la data de 16
noiembrie 1937, aceasta nu a fost ratificată de toate statele participante.30
Odată cu anii 1960 statele lumii au început să acorde mai multă atenție faptelor de
terorism și drept urmare au fost adoptate mai multe convenții internaționale în ceea ce privește
combaterea fenomenului terorist atât la nivel mondial cât și regional, dar așa cum am menționat și
anterior există încă multe diferențe de opinie cu privire, în special, la definiția terorismului.
Prin urmare, consider că nu trebuie neglijată abordarea fenomenului terorist nici din
perspectiva Dreptului Internațional Penal care trebuie să reglementeze atitudinea generală a statelor
față de fenomen și nici Dreptul Penal Internațional prin care fiecare stat, inclusiv România, tratează
în legislația proprie terorismul, având ca izvor de drept penal pe lângă Constituția statului respectiv,

28
Art. 1, pct. 3 din Carta Națiunilor Unite, Emitent:Organizația Națiunilor Unite, publicat în Monitorul Oficial din 26
iunie 1945.
29
C. Voicu, F. Coman, Ș.-G. Ungureanu, Drept Internațional Penal, Editura PRO UNIVERSITARIA, București, 2007,
p. 18.
30
În 1937, crearea Curții Penale Internaționale a fost propusă din nou, odată cu Convenția pentru prevenirea și
combaterea terorismului, …, convenție care, nefiind ratificată de numărul necesar de state, nu a intrat în vigoare -
Grigore Ungureanu, Drept internațional penal, Curtea Penală Internațională, Editura Omega-Lux 2000, p. 9.

666
actele normative constituționale și alte legi interne,tratatele, protocoalele, regulamentele,convențiile
și normele juridice similare adoptate de instituțiile internaționale și în unele cazuri regionale31.
În final putem concluziona că divergențele apărutecare ”rezidă în special în atitudinea
politică foarte diferențiată a unor state față de terorism și împrejurarea că nu s-a putut realiza un
acord asupra definiției terorismului”32 nu pot împiedica organizațiile și instituțiile internaționale
care luptă împotriva terorismului și militează pentru apărarea ordinii publice interne și
internaționale să încurajeze toate statele lumii să adopte măsuri de prevenire și combatere a
terorismului dar în același timp și de pedepsire a autorilor actelor de terorism.

Referințe bibliografice
Documente juridice oficiale
1. Organizația Națiunilor Unite, Carta Națiunilor Unite, publicată în Monitorul Oficial
din 26 iunie 1945
2. ***, Codul Penal al României

Cărți, dicționare
3. N. Machiavel, The Art of War in seven books, THE SECOND EDITION,
CORRECTED. IN FOUR VOLUMES. VOL. IV. LONDON, Printed for T. Davies, Russel-Street,
Covent-Garden; J. Dodsley, Pail-Mall i J. Robson, New Bond-Street, G.robinson, Pater-noRer-Row
i T. Becket, T. Cadell, and T. Evans, Strand. MDCCLXXV
4. THE OLDEST CODE OF LAWS IN THE WORLD THE CODE OF LAWS.
Promulgated by HAMMURABI, KING OF BABYLON B.C. 2285-2242. Translated by C. H. W.
Johns, M.A. lecturer in assyriology, Queens’ College, Cambridge, AUTHOR OF "ASSYRIAN
DEEDS AND DOCUMENTS" "AN ASSYRIAN DOOMSDAY BOOK" Printed by Morrison and
Gibb Limited Foe T. & T. Clark, Edinburg
5. D. Popescu, A. Năstase, Drept Internațional Public, Casa de editură și presă
”ȘANSA” – S.R.L., București, 1997
6. G. Ungureanu, Drept internațional penal, Curtea Penală Internațională, Editura
Omega-Lux, 2000
7. F. Coman și colectivul, Dicționar de Drept Internațional Public, Editura MediaTM,
2002
8. D. I. Lămăşanu, Drept penal internațional – note de curs, Editura Mirton, Timișoara,
2004.
9. C. Voicu, F. Coman, Ș.-G. Ungureanu, Drept Internațional Penal, Editura PRO
UNIVERSITARIA, București, 2007
10. C. Sima, Drept penal internațional – instrumente juridice comentate, Jurisprudență
privind extrădarea și mandatul european de arestare, Editura Universității Titu Maiorescu, 2010
11. L. M. Vlădilă, Manual de drept penal. Partea generală, Editura PRO
UNIVERSITARIA, Bcurești, 2010.
12. F. R. Radu, Drept european şi internațional penal, Editura C.H. Beck, 2013

Articole
13. Articolul 400 Jahre „Mare Liberum“ (Hugo Grotius) – Die Bedeutung von
Klassikertexten im Völkerrecht (400 de ani de la apariția lucrării "Mare Liberum" (Hugo Grotius) -
Importanța textelor clasice în dreptul internațional) de Markus Kotzur, Hugo Grotius wird gerne als
ein, wenn nicht der Klassiker des modernen Völkerrechts, ja sogar als dessen „Vater“ apostrophiert

31
Se au în vedere, în primul rând, statele membre ale Uniunii Europene.
32
C. Voicu, F. Coman, Ș.-G. Ungureanu, Drept Internațional Penal, Editura PRO UNIVERSITARIA, București, 2007,
p. 157.

667
- Norman Weiß (Hrsg.), Hugo Grotius: Mare Liberum, (Zur Aktualität eines Klassikertextes),
Universitätsverlag Potsdam 2009
14. Articolul Aspekte der Grotius-Rezeption am Beispiel von „Mare Liberum“ de
Norman Weiß - Norman Weiß (Hrsg.), Hugo Grotius: Mare Liberum, (Zur Aktualität eines
Klassikertextes), Universitätsverlag Potsdam 2009

Site-uri net accesate în luna aprilie 2017

15. http://oll.libertyfund.org/titles/grotius-the-free-sea-hakluyt-trans
16. file:///C:/Users/Laurentiu/Desktop/albericigentilis00gent.pdf
17. https://archive.org/details/oldestcodeoflaws00hammuoft
18.https://ro.wikipedia.org/wiki/Declara%C8%9Bia_drepturilor_omului_%C8%99i_ale
_cet%C4%83%C8%9Beanului

668
 APLICAREA AUTORITĂȚII LUCRULUI JUDECAT
ASUPRA CHELTUIELILOR DE JUDECATĂ ÎNTR-UN PROCES CIVIL
(CAZ PRACTIC)

THE APPLICATION OF RES JUDICATA TO COSTS

IN CIVIL PROCEEDINGS (CASE STUDY)
Drd. ȘTIRBU Gabriela Petruța
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Școala Doctorală OPSN
gst.gabriela @yahoo.com

Abstract (ro): O garanție a statului de drept este principiul autorității de lucru

judecat. Dacă se încalcă acest principiu, nu putem considera că suntem într-o stat de
drept, ci că încet, dar sigur ne îndreptăm spre anarhie. În abordarea cazurilor,
completele de judecată trebuie să țină seama de lucrul judecat a unei dispute, cu atât
mai mult cu cât o instanță de grad superior s-a pronunțat asupra chestiunii
controversate. Astfel, este necesară acordarea cheltuielilor de judecată părții
câștigătoare în proces, dar aceste cheltuieli ar trebui să fie plătite numai în cazul în care
sunt îndeplinite anumite condiții. Speța ce face obiectul prezentului studiu de caz
prezintă situația în care prin hotărâri definitive nu s-au acordat cheltuieli de judecată,
instanțele constatând că nu au fost dovedite, ca ulterior, în formularea unei acțiuni în
pretenții distincte, să se acorde aceleași cheltuieli care au fost respinse inițial. Astfel, în
viziunea Tribunalului Timiș, deși prin două hotărâri definitive și irevocabile se
stabilește că un anumit avocat nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată și deci nu i se
pot acorda cheltuieli de judecată, s-a pronunțat în sens contrar, în baza acelorași
înscrisuri depuse în fața Curții de Apel Timișoara, admițând cererea de acordare a
cheltuielilor de judecată.Având în vedere aceste aspecte, practic o instanța inferioară în
grad având la dosarul cauzei aceleași probe ca și instanța superioară în grad a pronunțat
o hotărâre care desființează atât argumentele cât și practic soluția instanței ierarhic
superioară. Cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată, instanțele trebuie să țină
cont de normele legale în acest domeniu, de realitatea, necesitatea şi caracterul
rezonabil al cheltuielilor de jduecată dar și să interpreteze legea în mod unitar.

Cuvinte cheie: autoritate/putere de lucru judecat, cheltuieli de judecată, lege,

avocați, a dovedi, sarcina probei, judecător, instanță ierarhică, precedent judiciar.

Abstract (en): A guarantee of the rule of law is the principle of res judicata.
Assuming that violate this principle we can not consider that we are in a state of law but
that slowly but surely we are moving towards anarchy. In dealing with cases related to
the case, panels of judges must take account of res judicata of a dispute, more as a
superior grade of court finally sliced the contentious issues. Thus, granting a benefit
costs of the winning party in the process, but these expenses should be paid only if
certain conditions are met.The subject of the present case study is the fact that in final
judgments no court costs were granted, and the courts found that it was not proved,
subsequently, in formulating a claim for separate claims, that the same costs Was
initially rejected, were admitted. Thus, in the view of the Timis Court, although two
final and irrevocable judgments state that a lawyer has not provided evidence of costs
and therefore can not be ordered to pay the costs, admitted the claim, on the basis of
the same documents filed in before the Court of Appeal Timisoara, which granted the

669
 application for costs.In view of these issues, practically a lower court in grade having
the case file the same evidence as the higher court in grade issued a ruling that abolishes
both arguments and practically the solution of the higher hierarchical court.As regards
the award of costs, the courts must take into account the legal norms in this area, the
reality, the necessity and the reasonable nature of the expenses incurred, and also to
interpret the law in a unitary manner.

Keywords: res judicata, costs, law, lawyers, prove, the burden of proof, judge,
hierarchical court, judicial precedent.

I. Introducere
Justiția ar trebui să reprezinte garanția faptului că dreptatea este înfăptuită conform
normelor legale, europene și internaționale în diferitele ramuri de drept.
În ipoteza în care se ivește un conflict între cetățeni care nu se poate aplana prin
mijloace non-formale, aceștia apelează la mijloacele formale, respectiv la instanța de judecată.
Astfel, conform prevederilor cuprinse în Legea nr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor și procurorilor, judecătorii sunt inamovibili, judecătorii sunt independenţi, se supun
numai legii şi trebuie să fie imparţiali.
Dar, relația dintre individ și instanța de judecată poate să fie greoaie în condițiile în care
nemo censetur ingnorare legem, nimeni nu poate să invoce necunoașterea legii și totodată iura novit
curia, judecătorul trebuie să ia la cunoștință din oficiu de dreptul român în vigoare.
Această relație poate fi aplanată prin intermediul unui avocat- în cazul persoanelor
fizice, respectiv consilier juridic- în cazul persoanelor juridice.
Pentru activitatea sa profesională, avocatul are dreptul la onorariu și la acoperirea
tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său, conform Legii nr. 51/1995 și Statutului
profesiei de avocat.
Speța ce face obiectul prezentului studiu de caz prezintă situația în care prin hotărâri
definitive nu s-au acordat cheltuieli de judecată, instanțele constatând că nu au fost dovedite, ca
ulterior, în formularea unei acțiuni în pretenții distincte, să se acorde aceleași cheltuieli care au fost
respinse inițial.

II. Considerații cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată în cadrul

procesului civil
Fundamentul suportării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală și
despăgubirea integrală a părții câștigătoare.
Conform art. 451 al. 1 Cod de procedură civilă, Cheltuielile de judecată constau în
taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale
specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi
pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de
cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului.
Aşa cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa 1 sa, cu
aplicabilitate şi în dreptul intern, partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor
cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.
Pentru activitatea sa profesională, avocatul are dreptul la onorariu și la acoperirea
tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său, conform Legii 51/1995 și Statutului profesiei
de avocat.

1
Hotărârea din 26 mai 2005, definitivă la 26 august 2005, în Cauza Costin împotriva României, publicată în M. Of. nr.
367 din 27 aprilie 2006, Hotărârea din 21 iulie 2005, definitivă la 30 noiembrie 2005, în Cauza Străin şi alţii împotriva
României, publicată în M. Of. nr. 99 din 2 februarie 2006, Hotărârea din 23 februarie 2006 în Cauza Stere şi alţii
împotriva României, publicată în M. Of. nr. 600 din 30 august 2007, Hotărârea din 19 octombrie 2006 în Cauza Raicu
împotriva României, publicată în M. Of. nr. 597 din 29 august 2007, Hotărârea din 27 iunie 2006 în Cauza Petre
împotriva României, publicată în M. Of. nr. 591 din 28 august 2007 etc.

670
 Astfel, stabilirea onorariilor avocatului depinde de fiecare dintre următoarele elemente:
timpul și volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului;natura, noutatea și dificultatea
cazului; importanța intereselor în cauză; împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl
împiedică pe avocat să accepte un alt mandat din partea unei alte persoane;notorietatea, titlurile,
vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului;avantajele și rezultatele
obținute pentru profitul clientului ca urmare a muncii depuse de avocat; conlucrarea cu experți sau
alți specialiști, impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului; constrângerile de
timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acționeze pentru a asigura servicii legal
performante.
Totodată, cu prilejul judecăţii instanţa trebuie să ţină seama de principiile care
guvernează acordarea cheltuielilor de judecată: culpa procesuală şi acoperirea integrală a
prejudiciului cauzat părţii câştigătoare.2
Prin Decizia nr. 689 din 5 aprilie 2016 pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a pronunțat astfel:
”la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar
partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea
care a câştigat procesul. În speță, Înalta Curte a reținut că instanţa de apel a făcut o aplicare
greşită a legii atunci când nu a a acordat cheltuielile de judecată recurenților pârâți, în condițiile
în care, prin decizia pronunțată în apel a fost menținută soluţia de constatare a lipsei calităţii
procesuale pasive a acestor pârâți și a fost admisă în parte cererea reclamanţilor doar în
contradictoriu cu alți pârâți din proces. Înalta Curte a apreciat că reclamanţii se află în culpă
procesuală şi atunci când cererea de chemare în judecată a fost respinsă pentru lipsa calităţii
procesuale pasive sau când acţiunea a fost anulată ca netimbrată, recurenţii-pârâţi fiind atraşi în
continuare în litigiu până la soluţionarea irevocabilă a acestuia, fiind nevoiţi să suporte până la
final cheltuielile de judecată generate de serviciile avocatului angajat în cauză în vederea
formulării apărărilor părţilor pe care le reprezintă.”
Astfel, conform art. 453 Cod de procedură civilă, (1) Partea care pierde procesul va fi
obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.(2) Când
cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi
poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
”În cazul în care pretențiile părții sunt admise doar în parte, cheltuielile de judecată se
acordă proporțional cu capetele de cerere admise, ceea ce impune de asemenea o analiză detaliată a
acestui aspect.”3

III. Considerații cu privire la autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru

judecat în procesul civil
Actualul Cod de procedură civilă exemplifică care sunt efectele hotărârii judecătorești:
dezinvestirea instanței (art. 429), autoritatea de lucru judecat (art. 430), puterea de lucru judecat
(art. 431), puterea executorie (art. 433), forța probantă (art. 434), obligativitatea și opozabilitatea
hotărârii (art. 435).
În actualul Cod de procedură civilă, se face distincție între puterea de lucru judecat și
autoritatea de lucru judecat, instituindu-se în Cod, în acest sens și excepția autorității de lucru
judecat.
Astfel, art. 430 Cod de procedură civilă, (1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează,
în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra
oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea
tranşată.(2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care
acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.(3) Hotărârea
judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra
fondului.(4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 870/1974, Repertoriu II, nr. 145, p. 377.
3
G. C. Frențiu, D. L. Băldean, Noul Cod de procedură civil-: comentat și adnotat, Editura Hamagiu, 2013, p. 680.

671
provizorie.(5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de
lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre.
Pentru a deveni aplicabile prevederile articolului menționat supra, este necesar ”ca
hotărârea să provină de la o instanță română și să fie pronunțată în materie contencioasă”4.
”Autoritatea lucrului judecat împiedică nu numai rediscutarea chestiunilor tranșate,
judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și purtate între
aceleași părți, chiar cu poziție procesuală inversată, ci și contrazicerile dintre două hotărâri
judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei părți printr-o hotărâre definitivă să nu fie
contrazise printr-o altă hotărâre posterioară, pronunțată într-un alt proces.5”
Astfel, art. 431 al. 1 Cod de procedură civilă, instituie regula conform căreia, nimeni nu
poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru
același obiect.
În acest sens, pentru a se putea invoca excepția autorității de lucru judecat, prevăzută în
mod imperativ de art. 432 Cod de procedură civilă, este necesară existența triplei identități: de părți,
obiect și cauză.
În ceea ce privește puterea de lucru judecat, conform art. 431 al. 2 Cod de procedură
civilă, Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură
cu soluționarea acestuia din urma. Astfel, nu este necesară tripla identitate de părți, obiect și cauză,
ci este suficient ca în cel de al doilea proces să fie invocată o chestiune litigioasă care să aibă
legătură cu o soluție anterioară.
Existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, ca
autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru
judecat când se invocă obligativitatea sa.
Pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile privind
soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existența triplei identități de părți, cauză și
obiect, ci este necesară doar probarea identității intre problema soluționată irevocabil și problema
dedusă judecății, instanța de judecată fiind ținută sa pronunțe aceeași soluție.
Conform Deciziei civile nr. 3028 din 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,
secția I civilă, Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se manifestă ca prezumţie, mijloc de probă
de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, venind să
demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile
dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se
impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură
cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.Această reglementare
a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate
juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. Prezumţia nu
opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa
instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot
fi ignorate.

IV. Prezentarea speței supuse interpretării

În speța supusă interpretării noastre, MGR, în calitate de reclamant formulează o cerere
de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, prin care solicită obligarea lui
DR la plata sumei de 28.202,2 lei reprezentând cheltuieli de judecată, motivând că în două litigii
anterioare, desfășurate între aceleași părți, DR a pierdut procesele în contradictoriu cu MGR.
În întâmpinare, pârâtul DR arată faptul că: ”Prin acțiunea introductivă a reclamantei se
solicită cheltuieli de judecată din două litigii avute anterior între cele două părți, ambele înregistrate
pe rolul Tribunalului Timiș, ca instanțe de fond, dosarul nr. 1xxxx/30/2010 respectiv dosar nr.
6xxx/30/2012.
Astfel, în cadrul dosarului nr. 1xxxx/30/2010, reclamanta MGR nu a solicitat cheltuieli

4
Ibidem, p. 647.
5
Ibidem, p. 648.

672
de judecată prin întâmpinarea formulată. În al doilea rând, Sentința civilă nr. xxx/PI pronunțată de
către Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă în ședința publică din 22.10.2012 s-a dat fără cheltuieli de
judecată, iar fiind vorba despre un litigiu de muncă, aceasta este definitivă și executorie conform
art. 274 Codul Muncii. În al treilea rând, din Încheierea pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,
secția a II-a civilă în ședința publică din 13 februarie 2013 se desprinde că reprezentantul-
apărătorul ales- al reclamantei este avocat S. T., nicidecum avocat Ț. L. pe numele căreia sunt
emise facturile și chitanțele, care nu solicită cheltuieli de judecată. Astfel, Decizia civilă nr. xxx
pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă în ședința publică din 20 februarie 2013
în dosarul anterior menționat s-a pronunțat fără cheltuieli de judecată deoarece reprezentantul a
afirmat că nu solicită cheltuieli de judecată. Această hotărâre este irevocabilă.
Totodată, în cadrul dosarului nr. 6xxx/30/2012, în primul rând, din cuprinsul Sentinței
civile nr. 2xxx/PI pronunțată de către Tribunalul Timiș secția I-a civilă, în ședința publică din 4
octombrie 2012 se prezintă în calitate de apărător al prezentei reclamante avocat C. C., nicidecum
avocat Ț. L. pe numele căreia sunt emise facturile și chitanțele. În al doilea rând, în considerentele
hotărârii anterior menționate se precizează expres ”În baza art. 274 C.pr.civ., se va lua act că
pârâta- reclamanta MGR- nu a solicitat cheltuieli de judecată” iar în dispozitiv este prevăzut
expres: fără cheltuieli de judecată. În al treilea rând, în considerentele Deciziei civile nr. xxx
pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale în dosarul
anterior menționat, se precizează expres: ”Față de dispozițiile art. 274 Cod de procedură civilă și
de faptul că factura depusă la dosar de către pârâta-intimată ( reclamanta MGR) nu probează
plata onorariului de avocat în cauză, Curtea nu va acorda pârâtei-intimate cheltuieli de judecată în
recurs, deși reclamantul-recurent a căzut în pretenții”. Hotărârea s-a dat fără cheltuieli de judecată,
după cum rezultă din dispozitiv, fiind irevocabilă.
Astfel, hotărârile menționate anterior fiind irevocabile, tranșează definitiv problema
cheltuielilor de judecată, solicitarea acestora prin prezenta acțiune reprezintă încălcarea
autorității/puterii de lucru judecat a acestora.”
Prin Sentința civilă nr. 9xxx pronunțată în ședința publică din 03.07.2014 de Judecătoria
Timișoara, secția I civilă, în dosarul nr. 2xxxx/325/2013, în mod temeinic și legal instanța respinge
cererea formulată de către reclamanta MGR, reținând printre altele:
”(...) Întrucât potrivit deciziei civile nr. 4xx/13.03.2013 pronunțate de Tribunalul Timiș
în dosarul nr. 6xxx/30/2012 au fost solicitate cheltuieli de judecată, cheltuieli care nu au fost
acordate deoarece factura depusă la dosar de către pârâta intimată -reclamanta MGR- nu probează
plata onorariului de avocat în cauză și văzând dispozițiile art. 453 NCPC6, instanța va respinge ca
nefondată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată din dosarul nr. 6xxx/30/2012 formulată de
reclamanta MGR în contradictoriu cu pârâtul DR.
(…) Întrucât facturile depuse la dosar de către reclamantă, respectiv factura nr. 4xx, 4xx
și 4xx nu probează plata onorariului de avocat în dosarul nr. 1xxxx/30/2010, în cuprinsul acestora
nefiind indicat ce reprezintă aceste sume și în baza cărui contract au fost emise și văzând
dispozițiile legale mai sus arătate, instanța va respinge ca nefondată cererea de acordare a
cheltuielilor de judecată din dosarul nr. 1xxxx/30/2010 formulată de reclamanta MGR în
contradictoriu cu pârâtul DR.”
Împotriva acestei soluții, reclamanta MGR a formulat apel criticând soluția pentru
netemeinicie și nelegalitate. Prin întâmpinarea formulată pârâtul- intimat a invocat excepția
tardivității apelului și a reiterat excepția autorității de lucru judecat:
Prin Decizia civilă nr. 2xx/2015 pronunțată în ședința publică din 02.03.2015, în dosarul
nr. 2xxxx/325/2013, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă: respinge excepția tardivității apelului,
respinge excepția autorității de lucru judecat, admite apelul formulat de MGR, schimbă în tot
sentința atacată, admite în parte acțiunea, obligă intimatul să plătească reclamantei suma de 3.000
lei, reprezentând cheltuieli de judecată în dosarul nr. 1xxxx/30/2010, în primă instanță și în recurs,
obligă intimatul să plătească reclamantei suma de 4.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în

6
Art. 453 Cod de procedură civilă: Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi
plătească acesteia cheltuieli de judecată

673
dosarul nr. 6xxx/30/2012, în primă instanță și în recurs, respinge în rest acțiunea, fundamentându-se
pe următoarele:
”(...) luând în examinare excepția autorității de lucru judecat, potrivit art. 431 din Codul
de procedură civilă (1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în
temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.
Cu toate că prezentul dosar este între aceleași părți ca și dosarele nr. 1xxxx/30/2010 și
6xxx/30/2012, în respectivele dosare instanțele nu s-au pronunțat asupra vreunei cereri de chemare
în judecată, nefiind formulate astfel de cereri.
Pe cale de consecință, întrucât prezenta acțiune are o altă cauză și un alt obiect, instanța
va respinge excepția autorității de lucru judecat.
(...)Instanța de apel apreciază că înscrisurile depuse la dosar duc la concluzia că sumele
solicitate de apelantă reprezintă onorariu avocațial contractat de aceasta în cele două dosare.
Potrivit art. 274 din Codul de procedură civilă, partea care cade în pretențiuni va fi
obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
Având în vedere acest text de lege, instanța apreciază că cererea apelantei este
întemeiată, motiv pentru care va admite apelul și va schimba în tot sentința atacată.
Cu privire la cuantumul sumelor solicitate de apelantă, potrivit art. 274 al. 3 Cod de
procedură civilă și față de înscrisurile depuse la dosar, instanța apreciază că sumele solicitate de
apelantă sunt nepotrivit de mari față de valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat (…) pentru
acest motiv va micșora cuantumul onorariului avocațial.”

V. Acordarea cheltuielilor de judecată în cadrul unei acțiuni distincte

Conform Deciziei ICCJ nr. 19/2013 prin care se admite recursul în interesul legii
formulat de către procurorul general al României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 45
din 20 ianuarie 2014: "Cererile prin care se solicită, pe cale separată, acordarea cheltuielilor de
judecată sunt cereri principale supuse taxei judiciare de timbru, care se calculează la valoarea
pretențiilor deduse judecății, chiar dacă cererile care au format obiectul litigiului din care aceste
cheltuieli provin au fost scutite de la plata taxelor judiciare de timbru".
Această hotărâre a Instanței este obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial,
potrivit art. 517 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Astfel, în speța prezentată la punctul anterior, am făcut referire la instituția cheltuielilor
de judecată și la instituția autorității de lucru judecat.
Aspectul primordial cu privire la cele două instituții menționate supra este faptul că
acestea sunt imperativ prevăzute de normele legale în vigoare și în mod normal ubi lex non
distinguit, nec nos distinguere debemus.
Conform doctrinei7 ”actul juridic este actul de voință al unui subiect de drept, conform
unor reguli de procedură, căruia i se recunosc consecințe juridice. Când spunem că Legea este izvor
de drept pozitiv, ne referim la totalitatea actelor normative etatice, deci emise de un organ autorizat
de stat. Legea are următoarele trăsături:
• este emisă de către puterea legislativă a statului;
• legea constituie principalul izvor de drept oficial;
• procedura de adoptare a legii e stabilită de un act normativ de procedură de adoptare,
provenind de la organul legiuitor însuși;
• actul normativ al legii este obligator;”
De asemenea, norma juridică8 ”este o regulă de conduită umană prin realizarea căreia
societatea poate să-și constrângă direct sau indirect membrii să se comporte într-un anumit fel,
printr-o presiune exterioară lor, public organizată mai mult sau mai puțin intensă. Deci, norma
juridică se caracterizează prin următoarele:
• norma juridică este o normă de conduită umană;

7
G. C. Mihai, Teoria Dreptului, Editura C.H. Beck, București, p. 119.
8
Ibidem, p. 62.

674
 • norma juridică e realizată de membrii unei societăți;
• norma juridică conține prescrierea unei forme de conduită socială, unui tip de conduită
socială, de care este interesată societatea organizată”
În ceea ce privește interpretarea juridică, domnul profesor universitar Gheorghe Mihai,
arată că ”interpretarea juridică este unitatea dintre interpretarea dreptului obiectiv din textele
normative în vigoare într-un drept pozitiv - interpretarea legii și interpretarea mijlocită sau
nemijlocită a faptelor și făptuitorilor în concrețea lor- interpretarea factuală.”
Astfel, în funcție de agentul care interpretează, există 3 forme de interpretare:
 interpretarea legală, obligatorie, generală: e realizată prin acte normative ale puterii
executive sau legislative;
 interpretarea judiciară, cauzală, aplicată la speța de soluționat în instanță;
 interpretarea teroretică: utilizată de doctrinarii juriști.
De asemenea, un alt aspect foarte important în interpretarea normelor juridice se referă
la principiile de metodă9:
• unitatea între litera și spiritul legii;
• supremația voinței legiuitorului;
• contextualizarea: a efectua interpretarea în conformitate cu cadrul normativ în care este
pusă dispoziția normei, cu instituția juridică și cu ramura de drept unde aceasta se
găsește
• evaluarea: interpretul trebuie să distingă acolo unde legea distinge și să nu distingă
acolo unde legea nu distinge;
• corelarea: raportarea sensurilor normative între ele ținând seama de ”lex posterior
derogat lex prior” și ”exceptio est strictissimae interpretationis”;
• adecvarea normei juridice la semnificația actului normativ;
• coerența logică;
• validitatea juridică: orice interpretare juridică trebuie să fie legală, legitimă și efectivă.

VI. Criticile aduse speței prezentate la punctul IV

În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, prin Decizia civilă nr. 370 din 9
aprilie 201410, Curtea de Apel Timișoara a reținut că în vederea stabilirii cuantumului cheltuielilor
de judecată (în speță onorariu avocațial) nu trebuie administrate probe, deoarece din însuși dosarul
cauzei rezultă volumul de muncă și complexitatea cauzei.
În speță prezentată la un punct anterior s-a stabilit în mod definitv și irevocabil de către
Curtea de Apel Timișoara că în acele dosare partea care a căzut în pretenții nu trebuie să achite nici
un fel de cheltuieli de judecată și totodată că nu sunt dovedite cheltuielile de judecată solicitate.
Ulterior, Tribunalul Timiș, a pronunțat o soluție contrară celor reținute de Curtea de
Apel Timișoara.
Astfel, în viziunea Tribunalului Timiș, deși prin două hotărâri definitive și irevocabile
se stabilește că un anumit avocat nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată și deci nu i se pot
acorda cheltuieli de judecată, s-a pronunțat în sens contrar, în baza acelorași înscrisuri depuse în
fața Curții de Apel, admițând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pe lângă prevederile legislative imperative din materia acordării, probării cheltuielilor
de judecată, a autorității lucrului judecat și a puterii de lucru judecat, Tribunalul Timiș a pronunțat
o soluție contrară unei soluții pronunțate de instanța directă ierarhic superior.
Astfel, conform art. 35 al. 1 din Legea 304/2004, Curțile de apel sunt instanțe cu
personalitate juridică, în circumscripțiacărorafuncționează mai multe tribunale și tribunale
specializate (...) .
Totodată, conform art. 36 al. 1 din Legea 304/2004,Tribunalele sunt instanțe cu

9
Ibidem, p. 88.
10
Curtea de Apel Timișoara, Buletinul Jurisprudenței, Culegere de practică judiciară pe anul 2014, Editura Universul
Juridic.

675
personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui județ și al municipiului București, si au, de
regulă, sediul în municipiul reședință de județ.
Art. 44 din legea menționată supra, prevede că ”presedinții curților de apel au calitatea
de ordonator secundar de credite, iar președinții tribunalelor au calitatea de ordonator terțiar de
credite.”
Având în vedere aceste aspecte, practic o instanța inferioară în grad având la dosarul
cauzei aceleași probe ca și instanța superioară în grad a pronunțat o hotărâre care desființează atât
argumentele cât și practic soluția instanței ierarhic superioară.
Tribunalul Timiș prin soluția pronunțată, încalcă prevederile legislative pe care le-am
prezentat la punctele anterioare din diverse motive care exced cadrul legislativ și care pot să fie
verificate cred doar de către CSM și de către organele de urmărire penală.

ÎN LOC DE CONCLUZII:
”(...) Iar pentru dreptul tău de a nu avea dreptate eu sunt gata să mor.”11
Prezenta lucrare își dorește să tragă un semnal de alarmă cu privire la acordarea
cheltuielilor de judecată de către instanțele naționale.
O garanție a statului de drept este și autoritatea de lucru judecat. În ipoteza în care se
încalcă acest principiu nu mai putem considera că ne aflăm într-un stat de drept ci că încet dar sigur
ne îndreptăm spre anarhie. În soluționarea cauzelor deduse judecății, completele de judecată trebuie
să țină cont de autoritatea de lucru judecat a unui litigiu, cu atât mai mult cu cât o instanță
superioară în grad a tranșat definitiv acea chestiune litigioasă.
Din fericire, în sistemul de drept romano-germanic, cum este și al nostru, jusrisprudența
nu constituie izvor de drept spre deosebire de common-law.
Dacă această hotărâre va fi folosită ca și precedent judiciar și se vor mai pronunța astfel
de hotărâri, într-adevăr dreptatea este iluzorie și se pare că legile sunt făcute doar ca să le invocăm
noi avocații în fața iluștrilor dar fără nici un rost, căci oricum legea se aplica doar atunci când se
dorește iar nu în toate cazurile și în toate cauzele deduse judecății.
Apreciez activitatea magistraților, dar câteodată trebuie să aplice legea și să nu judece în
echitate iar în alte cazuri să judece în echitate dar cu luarea în considerare a prevederilor legislative.

Referințe bibliografice:
1. Legea 134/2010 privind Codul de procedura Civila
2. Legea 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat
3. Statutul profesiei de avocat
4. Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
5. G. C. Frențiu, D.-L. Băldean, Noul Cod de procedură civil, comentat și adnotat,
Editura Hamagiu, 2013
6. Gh. C. Mihai, Teoria Dreptului, Editura C.H. Beck, București
7. Curtea de Apel Timișoara, Buletinul Jurisprudenței, Culegere de practică judiciară
pe anul 2014, Editura Universul Juridic
8. Decizia civilă nr. 3028 din 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I
civilă
9. Decizia ICCJ nr. 19/2013 prin care se admite recursul în interesul legii formulat de
către procurorul general al României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 45 din 20 ianuarie
2014
10. Decizia nr. 689 din 5 aprilie 2016 pronunțată în recurs în Secția a II-a civilă Înaltei
Curți de Casație și Justiție
11. Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 870/1974, Repertoriu II, nr. 145
12.http://bibliotecahamangiu.ro/cautaFilterBySubject=10%2C4&FilterByPublishedYear
=2016&Page=4

11
Winston Churchill (Prim MinistrulMarii Britanedin 1940 până în 1945 și din 1951 până în 1955).

676
 INTERCEPTĂRILE ŞI ÎNREGISTRĂRILE AUDIO-VIDEO
ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL

INTERCEPTIONS AND AUDIO-VIDEO RECORDINGS

DURING THE PENAL PROCESS
Drd. STOICA (LIONTE) Crenguţa Andreea
Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuzaˮ, Școala Doctorală Drept
crenguta_lionte@yahoo.com

Abstract (ro): Posibilitatea interceptării comunicaţiilor şi a înregistrările audio-

video este o măsură extrem de utilă, bine ancorată în realitatea politicilor penale ale
statelor civilizate, atâta vreme cât respectă garanţiile oferite de CEDO. Ele reprezintă
mijloace moderne de luptă a statelor, cu infracţionalitatea ce prezintă grad ridicat de
pericol, în contextul globalizării mijloacelor de comunicare şi de informare, liberei
circulaţii a persoanelor şi garantării dreptului la viaţă privată şi secret al corespondenţei.
Ritmul susţinut al dezvoltării tehnologice, reclamă un control atent şi permanent al
statului pentru contracararea potenţialelor încercări de manipulare şi alterare a
conţinutului lor, impunând criterii clare, neechivoce, proceduri şi standarde de evaluare
şi verificare unitare a tuturor probelor multimedia. Interesul şi preocupări scăzute de la
nivelul instituţiilor publice şi autorităţilor centrale de stat faţă de alocarea de fonduri
necesare achiziţionării de mijloace tehnico-ştiinţifice adecvate şi contractării unor
servicii de specialitate în domeniul criminalistic şi cibernetic poate fi considerată o
verigă slabă a sistemului din ţara noastră comparativ cu ţările dezvoltate din Uniunea
Europeană şi la nivel mondial. In articol prezint aspecte generale legate de interceptările
audio-video în cadrul procesului penal şi exemplific un studiu de caz autentic din ţata
noastră. În partea finală a articolului prezint o analiză SWOT astfel: punctele tari,
punctele slabe, oportunităţile şi ameninţările.

Cuvinte cheie: interceptări, mijloace tehnice, penal, arme, analiză.

Abstract (en): The technical mesures of interceptions and audio-video recordings

is a very efficient mesure, which is very often utilised in the political realities of the
developed countries, in respect of the rules of The European Court of Human Rights.
These are indeed weapons to fight against offences with high degree of danger, taking
into account the globalizations of the communications systems and informations, and
also with the respect of the private life and the secret of the private mails and e-mails.
The level of the technical development requires a very accurate control of the state
against the manipulation techniques and alteration of the communications and for these
reasons it is important to check and to verify all the multimedia proofs and compare
with the standards and legal procedures. In many cases, the public institutions and
authorities in our country are not able to give sufficient money in the field of
acquisitions of the modern technical equipment for cybersecurity and forensic, and for
these reasons we are not in the frontline at the level of the European Union. In this
article y present some general aspects of the interceptions and audio-video recordings in
the penal process and a case-study with many details. In the final part it is presented a
SWOT analysis: the strengths, the weaknesses, the opportunities and the threats.

Keywords: interceptions, technical means, penal, weapons, analysis.

677
 I. INTRODUCERE
Planificat a fi abordat în cadrul unei teme separate ce priveşte exploatarea şi
valorificarea interceptărilor şi înregistrărilor audio-video, subiectul propus are totuşi legătură
imediată cu activitatea practică de fructificare a rezultatelor supravegherii tehnice, fapt care m-a
determinat să-l analizez cel puţin, în parte.
În activitatea de exploatare a rezultatelor supravegherii tehnice realizate prin
interceptarea comunicărilor întâlnim limitări şi dificultăţi în plan probator, legate în bună măsură,
de lipsa de precizie a unor dispoziţii legale ori de confuzii ale celor ce ar trebui să respecte
standardelor acceptate pentru evaluarea probelor multimedia.
Plecând de la necesara distincţie între suportul ce conţine datele informatice privind
rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică, care poate încorpora o înregistrare de tip analogic
(înregistrări pe bandă magnetică) sau o înregistrare de tip digital şi verificând condiţiile impuse de
standardele şi procedurile de evaluare a acestora 1 s-a constatat că ele sunt diferite în funcţie de tipul
probei.

II. ÎNREGISTRĂRILE ȘI INTERCEPTĂRILE

Proba digitală nu este supusă, exigenţelor standardelor AES. Proba originală digitală se
află stocată pe memoria internă a echipamentului cu care a fost captat evenimentul acustic
interceptat şi apoi înregistrat. Aceasta este esenţialmente indisponibilă pentru examinarea
criminalistică digitală din cauza naturii sale fizice.
Indisponibilitatea este cauzată de faptul că ea se află în forma ei iniţială/primordială
doar în memoria internă a aparatului respectiv nefiind accesibilă percepţiei umane în mod direct
(prin văz/auz). Pentru a fi percepută, ea trebuie materializată prin înregistrarea pe un suport extern
disponibil (CD/DVD, memory-stick) după extragerea ei prin copiere/transfer etc.2 În materie
digitală o copie în forma originalului este o copie care este identică în toate privinţele, dar produsă
mai târziu.
Operaţiunea de înregistrare pe medii de stocare digitale (suport optic de memorie
internă) constă în crearea de fişiere pentru interceptările realizate, cu un sistem de echipamente de
comunicaţii şi informatice de mare capacitate, constituite într–un ansamblu de platforme tehnice
integrate distribuite la nivel naţional, ceea ce reprezintă înregistrarea iniţială / primordială.
Fişierele astfel create sunt transferate (descărcate), din memoria internă a
echipamentelor unde sunt stocate, la un moment situat temporal – mai mult sau mai puţin - ulterior
momentului când s-a produs evenimentele acustice interceptate, pe suporţi optici de memorie
externă, care sunt transmise organelor judiciare.
Datorită acestei situaţii momentul ‚”data (zz. ll. aa.) şi ora” inscripţionării, adică al
creării fişierului (ce reprezintă elemente ale datelor interne ale suportului de memorie internă) nu
este simultan cu evenimentul acustic pe care suportul de memorie externă îl conţine şi nici cu data
(zz. ll. aa.) şi ora gravării suportului optic, (ce reprezintă elemente ale datelor interne ale suportului
de memorie externă)
Memoria internă a echipamentelor de comunicaţii şi informatice de mare capacitate,
constituite într-un ansamblu de platforme tehnice integrate distribuite la nivel naţional, se şterge
ireversibil, după – mai devreme sau mai târziu - operaţiunea de transferare (descărcare) pe suportul
de memorie externă, pentru ca alte interceptări şi înregistrări să poată fi captate, iar pe de altă parte
pentru că şi acest echipament are o memorie limitată.
Teoretic şi practic există posibilităţi ipotetice de alterări, distorsionări, modificări,
înserări de voci computerizat, intercalări de cuvinte, fraze sau alte elemente de contrafacere,
adăugiri, ştersături, pe suportul de memorie externă, de către persoanele care intră în contact cu
suportul ce stochează comunicările ori imaginile interceptate şi înregistrate.

1
Pentru diferenţe, a se vedea, supra, pp. 20-21.
2
F. Cohen, Column - Putting the Science in Digital Forensics, publicată în Journal of Digital Forensics, Security and
Law, Vol. 6 (1) (c) ADFSL, 2011, apud. M. V. Tudoran, op.cit., p.378.

678
 Dacă acestea pot fi decelate uşor în cazul probelor analogice, prin verificarea
îndeplinirii celor trei condiţii cumulative prevăzute în standardele AES, în cazul probelor digitale
care nu au o semnătură electronică extinsă, există posibilitatea alterării lor, în modalităţile arătate,
mai sus.
În aceste condiţii, devine absolut necesară cunoaşterea, de către organul judiciar
beneficiar al probei digitale, a lanţului de custodie al probei digitale, cu detalii privind: data la care
a fost efectuată înregistrarea, data realizării accesării / transferării / descărcării / copierii acesteia,
modalitatea tehnică prin care s-a efectuat obţinerea duplicatului / copiei probei digitale pe alte medii
de stocare (alte suporturi digitale) de memorie externă, echipamentul tehnic cu care s-a realizat
înregistrarea, care au fost setările acestuia în momentul înregistrării probei digitale, dacă au fost
respectate Procedurile Operaţionale Standard (SOPs).3
De asemenea, este obligatorie utilizarea semnăturii electronice extinse de către
persoanele aflate în lanţul de custodie al probei, astfel încât să se împiedice orice alterare a probei
digitale.
Sub acest aspect aşa cum am arătat, este de neînţeles şi criticabilă, incoerenţa legislativă
a redactorilor Codului de procedură penală, care nu au prevăzut o formulă care să impună acest
demers (utilizarea semnăturii electronice extinse în lanţul de custodie al probei digitale) şi au
preferat o exprimare ce evocă ideea posibilităţii semnări probei.

III. STUDIU DE CAZ

La originea cauzei s-a aflat cererea nr. 40107/04 îndreptată împotriva României, prin
care un cetăţean israelian, domnul S.S.B („reclamantul”), a sesizat Curtea la 12 noiembrie 2004, în
temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
(Convenţia).
Reclamantul a fost reprezentat de domnul B. S. şi de domnul F. S., avocaţi în Frankfurt
am Main. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna I.
Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
Reclamantul a afirmat că nu a beneficiat de dreptul la un proces echitabil în cadrul
procesului penal îndreptat împotriva sa. Acesta s-a plâns, în special, că administrarea probelor de
către instanţele interne nu a respectat principiul contradictorialităţii şi că instanţele interne au
încălcat normele pentru administrarea probelor. Acesta s-a plâns, de asemenea, că instanţele
interne nu şi-au respectat obligaţia de a asigura acces la toate probele şi nu au luat măsuri pentru
ca avocaţii săi să aibă acces corespunzător la dosar pentru a-i pregăti apărarea.
La 27 ianuarie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.

III.1. ISTORICUL PROCESULUI PENAL ȘI INSTANȚA DE PRIMUL GRAD

În 2001, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a dispus începerea urmăririi
penale faţă de reclamant în legătură cu achiziţionarea societăţii comerciale româneşti CICO,
vândută la licitaţie de statul român. Reclamantul era învinuit de săvârşirea unor infracţiuni
financiare grave.
În mai 2001, pe numele reclamantului s-a emis un mandat internaţional de arestare.
La 18 februarie 2002, procurorul responsabil de caz (H.G.) i-a informat, în scris, pe
superiorii ierarhic că i se oferise o mită considerabilă [1,5 milioane de dolari americani (USD)] ca
să revoce mandatul de arestare emis pe numele reclamantului. Aceasta a adăugat că soţul său (H.D.)
fusese contactat de ofiţeri de poliţie care se oferiseră să îi faciliteze acesteia contactul cu S.H. -
persoana folosită de reclamant ca intermediar.
În consecinţă, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a autorizat
supravegherea şi înregistrarea convorbirilor telefonice dintre persoanele implicate în darea de mită.
La 14 iunie 2002, doi dintre ofiţerii de poliţie implicaţi în darea de mită, B.R. şi U.I., s-
au întâlnit cu soţul doamnei procuror, H.D., la terasa unui restaurant din Bucureşti ca să-i ofere

3
În acest sens, A. Petre, C. Grigoraş, op.cit., p.196.

679
partea cuvenită din mita avută în vedere. Aceştia au fost reţinuţi în momentul în care îi înmânau lui
H.D. suma de 99 .700 USD. S-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de reclamant, S.H.
şi trei ofiţeri de poliţie care au fost intermediari.
Prin rechizitoriul din 11 iulie 2002, reclamantul a fost inculpat pentru dare de mită,
faptă prevăzută la art. 255 alin. (1) din Codul penal al României, coroborat cu art. 7 alin. (2) din
Legea nr. 78/2000. Ceilalţi patru co-inculpaţi, , S.H., B.R., U.I. şi B.S.L., au fost acuzaţi de
complicitate la infracţiunea de dare de mită.
Potrivit procurorului, reclamantul i-a solicitat lui S.H. să îi rezolve problemele juridice
din România. În baza instrucţiunilor date de reclamant, S.H. l-a contactat pe B.S.L., un ofiţer de
poliţie din Bucureşti pe care îl cunoştea, şi i-a cerut ajutorul pentru a lua legătura cu H.G.,
procurorul desemnat să efectueze urmărirea penală în dosarul reclamantului. B.S.L. l-a ajutat pe
S.H. să se întâlnească cu alţi doi ofiţeri de poliţie, B.R. şi U.I., despre care se spunea că sunt
apropiaţi ai soţului doamnei procuror, H.D.
S.H. şi ofiţerii de poliţie B.R. şi U.I. au avut câteva întâlniri. Cei doi ofiţeri l-au
informat pe S.H. că problemele juridice ale reclamantului se puteau rezolva în schimbul unei sume
de 2-3 milioane USD, care urma să fie împărţită între mai multe persoane, inclusiv procurorul H.G.
Întrucât reclamantul nu a acceptat să plătească suma propusă, S.H. s-a deplasat la Tel Aviv
împreună cu B.R. şi U.I. pentru a discuta chestiunea direct cu reclamantul. În Tel Aviv s-a convenit
asupra sumei de 1,5 milioane USD, dar nu şi asupra modului în care urma să fie plătită aceasta.
La 19 martie 2002, U.I. şi B.R. s-au întâlnit cu soţului doamnei procuror şi i-au
comunicat oferta reclamantului. Doamna procuror şi soţul său au informat autorităţile competente
că li s-a oferit mită.
La 10 iunie 2002, S.H. s-a deplasat împreună cu B.R. şi U.I. la Anvers pentru a lua o
parte din banii trimişi de reclamant din Israel printr-un intermediar. Aceştia s-au întors în data de 14
iunie 2002. În seara aceleiaşi zile, B.R. şi U.I. s-au întâlnit cu soţul doamnei procuror, H.D., la
terasa unui restaurant din Bucureşti ca să-i dea banii. Aceştia au fost reţinuţi de către anchetatori,
care fuseseră avertizaţi de H.D., chiar în momentul în care îi înmânau 99 700 USD.
Versiunea reclamantului asupra faptelor diferă de versiunea prezentată de procuror şi la
care au achiesat toate instanţele interne.
Reclamantul a mai afirmat că nu el furnizase cei 97 000 USD confiscaţi în timpul
flagrantului şi că, după cum reieşea din declaraţiile poliţiştilor, banii fuseseră luaţi din apartamentul
lui S.H.

III.2. PROCESUL PENAL

La 12 iulie 2002, dosarul cauzei a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Militar
Bucureşti.
Probele prezentate de procuror au inclus transcrieri ale înregistrărilor convorbirilor
telefonice dintre inculpaţi, dintre care unele erau în română, iar altele în ebraică.
Avocaţii aleşi de reclamant nu au avut acces la dosar cât timp s-a aflat la Tribunalul
Militar Bucureşti. La 17 iulie 2002, avocaţii reclamantului au depus o cerere pentru încuviinţarea
fotocopierii documentelor aflate la dosar. Iniţial, cererea a fost respinsă fără nicio motivare.
Respingerea cererii a fost justificată ulterior prin lipsa echipamentului necesar şi s-a sugerat ca
avocaţii să ia notiţe scrise de mână. Avocaţii au semnalat că dosarul avea patru sute de pagini şi că
era pus la dispoziţia publicului numai pentru patru ore pe zi, în vreme ce până la şedinţa de
judecată mai erau doar patru zile lucrătoare. Tribunalul Militar Bucureşti le-a acordat avocaţilor
timp suplimentar pentru consultarea dosarului şi posibilitatea de a fotocopia cel mult treizeci de
pagini din dosar.
La 4 decembrie 2002, instanţa militară a hotărât că nu avea competenţa să examineze
cauza. La 7 ianuarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a stabilit că respectiva cauză intra în
competenţa Curţii de Apel Bucureşti.
Şedinţele au fost amânate de câteva ori pe motiv că, printre altele, raportul de expertiză
tehnică nu era gata încă.

680
 Curtea de apel a fost iniţial reunită în complet de judecător unic. Ca urmare a
modificării în cursul procesului a Codului român de procedură penală, în compunerea instanţei a
intrat un al doilea judecător pentru prima dată în cadrul şedinţei din 21 mai 2003. La acea dată, cele
mai multe dintre probe fuseseră deja prezentate judecătorului unic. Probele respective nu au fost
reexaminate.
În cadrul şedinţei din 13 octombrie 2003, curtea de apel a luat act de faptul că
inculpatul solicitase ca respectivele casete audio să fie ascultate în instanţă pentru a se stabili dacă
transcrierile de la dosar corespundeau cu înregistrările, dacă înregistrările fuseseră efectuate în
conformitate cu prevederile legale şi dacă unele fragmente fuseseră scoase din context. De
asemenea, instanţa naţională a considerat că, având în vedere faptul că dispusese realizarea unui
raport de expertiză tehnică privind casetele, acestea nu puteau fi ascultate în instanţă până când nu
erau analizate.
În cadrul şedinţei din 24 noiembrie 2003, părţile au dezbătut o scrisoare trimisă de
I.N.E.C., în care institutul declara că nu avea experţi calificaţi pentru identificarea persoanelor
după voce şi vorbire. Avocaţii reclamantului şi ceilalţi inculpaţi au insistat să se stabilească o nouă
dată pentru şedinţă, după includerea unui raport de expertiză în documentele de la dosar.
În cadrul şedinţei din 15 decembrie 2003, părţile au fost informate că raportul de
expertiză tehnică nu era gata. Avocaţii reclamantului au insistat că raportul trebuie finalizat dacă se
doreşte ca transcrierile să rămână la dosar.
În cadrul şedinţei din 22 decembrie 2003, unul dintre avocaţii reclamantului a solicitat
administrarea unor probe suplimentare. Doamna avocat a precizat că ar trebui obţinute mai multe
informaţii despre provenienţa banilor confiscaţi în timpul flagrantului. Aceasta a mai solicitat luarea
unei declaraţii lui A.M., conform cererii scrise cu privire la declaraţia acestuia făcută în faţa unui
notar public american în data de 18 iulie 2002. Respectiva declaraţie scrisă fusese prezentată
instanţei la 21 februarie 2003. Instanţa a respins cererile respective motivând că probele noi nu sunt
relevante.
În cadrul aceleiaşi şedinţe, curtea de apel a concluzionat că, având în vedere
scrisoarea din partea I.N.E.C. şi condiţiile în care trebuiau să fie analizate casetele, timpul necesar
pentru analizare şi poziţia inculpaţilor, era imposibilă întocmirea raportului şi a revocat dispoziţia
pentru întocmirea lui.
La 8 ianuarie 2004, avocaţii aleşi de reclamant au solicitat încuviinţarea instanţei pentru
renunţarea la mandatul de reprezentare a reclamantului, motivând că nu îi puteau asigura o apărare
corespunzătoare. În acest sens, avocaţii au invocat faptul că, la începutul procesului, nu avuseseră
cunoştinţă de conţinutul rechizitoriului şi de probele împotriva clientului lor, care nu le fuseseră
comunicate. Cererile lor pentru a obţine copii ale documentelor aflate la dosar au fost respinse
sistematic pe motiv că, din lipsa echipamentului necesar, numai treizeci de pagini puteau fi
fotocopiate (deşi dosarul avea câteva sute de pagini). Nu li s-a permis să obţină copii ale anumitor
documente din dosar. Avocaţii au mai afirmat că, în data de 11 martie 2003, au făcut cerere pentru
a obţine transcrierea convorbirilor telefonice, care a fost respinsă de instanţă prin ordonanţa
preşedinţială pronunţată la 22 noiembrie 2003. Referitor la raportul de expertiză tehnică privind
convorbirile telefonice interceptate, aceştia au afirmat că, după ce instanţa dispusese prezentarea
acestuia în data de 11 aprilie 2002, la 15 decembrie 2003 instanţa a revocat decizia de a obţine
această probă, pe care o considerau de importanţă covârşitoare, fără să prezinte o motivare
rezonabilă. Avocaţii au adăugat că, deşi prin încheierea de şedinţă din 19 martie 2003 se
încuviinţase audierea reclamantului de către o comisie rogatorie, în baza cererii scrise, instanţa a
decis la 25 noiembrie 2003 să renunţe la acest mijloc de probă motivând că apărarea nu luase
măsurile necesare pentru audierea reclamantului pe acea cale.
La 21 ianuarie 2004, I.N.E.C. şi-a prezentat raportul, în care a concluzionat că
respectivele casete audio nu erau originale şi, prin urmare, în absenţa unor informaţii
suplimentare, acestea puteau fi copii, amestecuri realizate cu sau fără intenţia de a prezenta o
înregistrare falsă, ori erau fabricate. De asemenea, s-a declarat că identificarea persoanelor după
voce putea fi realizată numai pe baza înregistrărilor originale, folosind acelaşi echipament precum

681
acela folosit pentru înregistrare, pe care însă instanţa nu l-a pus la dispoziţie, în pofida cererilor
repetate în acest sens.
Prin hotărârea pronunţată la 26 ianuarie 2004, Curtea de Apel Bucureşti l-a declarat
pe reclamant vinovat de săvârşirea infracţiunii de dare de mită şi l-a condamnat la 7 ani de
închisoare.
După o amplă prezentare a rechizitoriului procurorului, instanţa a continuat cu propriul
raţionament. Instanţa a prezentat faptele, aşa cum au fost stabilite pe baza probelor respective, în
privinţa cărora a reţinut că se coroborau cu versiunea procurorului asupra faptelor.
Curtea de apel a subliniat rolul decisiv jucat de S.H. în darea de mită:
„Cu ajutorul lui S.H., pârâţii U.I. şi B.R. au mers în Israel, unde s-au întâlnit cu pârâtul
Sorin Beraru şi au discutat problemele pe care acesta din urmă le avea în România.
Aceştia nu au putut stabili un plan de acţiune deoarece pârâtul Beraru nu avea
încredere în legăturile celor doi ofiţeri de poliţie şi ajutorul pe care îl puteau obţine din partea
legăturilor respective. Pe de altă parte, pârâţii U.I. şi B.R. au fost şi ei nemulţumiţi de rezultatul
vizitei lor. Cu toate acestea, persoana care a încercat din nou să stabilească legătura a fost pârâtul
S.H., care nu numai că a suportat cheltuielile de transport şi costul cazării pentru cei doi pârâţi, ci
le-a şi obţinut vize de intrare în Israel.”

III.3. PROCESUL PENAL ÎN FAŢA ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI

JUSTIŢIE
Reclamantul a declarat recurs împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă
susţinând că, inter alia, nu a fost citat corespunzător la proces, compunerea completului de
judecată în primă instanţă s-a modificat în timpul procesului, pronunţarea hotărârii nu a fost
publică şi că nu s-au respectat normele procedurale privind încuviinţarea probelor. Acesta a mai
declarat că existaseră nereguli procedurale în legătură cu înregistrarea convorbirilor telefonice şi
folosirea transcrierilor acestora ca probe în cadrul procesului. Astfel, acesta a argumentat că
respectivele convorbiri telefonice nu fuseseră prezentate integral în transcrieri, aşa cum prevedea
Codul român de procedură penală, şi că traducerea lor din ebraică în română nu s-a realizat cu
acurateţe.
Acesta mai susţinea că, în cazul său, existase o înscenare din partea poliţiei. Acesta a
afirmat că erau incorecte constatările de fapt ale instanţei de prim grad. Acesta insista că nu oferise
bani în schimbul unei soluţionări favorabile a procedurii îndreptate împotriva sa şi nici nu a fost de
acord ca S.H. să-l plătească pe procurorul care coordona urmărirea penală.
În această privinţă, reclamantul a afirmat că niciuna dintre înregistrările convorbirilor
telefonice dintre el şi S.H. nu putea dovedi că i-a solicitat lui S.H. să îi rezolve problemele juridice
din România. Reclamantul fusese bombardat în mod repetat cu propuneri din partea lui S.H. şi a
poliţiştilor, fiecare încercând să obţină avantaje financiare de la el. După ce soţul doamnei procuror
a informat autorităţile române despre mita oferită, convorbirile telefonice dintre reclamant şi S.H.
nu au mai fost înregistrate - deşi respectivele convorbiri ar fi putut fi relevante în legătură cu
concluziile stabilite în urma vizitei poliţiştilor la Tel Aviv şi aranjamentele pentru plata unei părţi
din suma de 1,5 milioane USD.
Reclamantul a mai afirmat că raportul privind flagrantul era incomplet, acesta
neconţinând nicio informaţie despre provenienţa banilor.
Prin hotărârea definitivă din 14 mai 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins
recursul. Aceasta a confirmat constatările de fapt ale instanţei de prim grad şi a concluzionat că
respectiva instanţă a analizat în mod corespunzător probele prezentate în faţa sa şi că modul în
care a încadrat infracţiunile şi a aplicat pedeapsa a fost corect. Instanţa supremă şi-a bazat
hotărârea pe probele prezentate în primă instanţă. Instanţa a făcut în mod repetat referire la
înregistrările convorbirilor telefonice dintre reclamant şi S.H., reţinând că reieşea clar din
înregistrările respective că reclamantul fusese informat de S.H. despre toate demersurile
întreprinse în legătură cu mita şi îi dăduse lui S.H. instrucţiuni despre cum să acţioneze în numele
său. Hotărârea definitivă nu a inclus nicio motivare cu privire la legalitatea sau admisibilitatea

682
casetelor şi a transcrierilor acestora.

Dreptul intern relevant

Dispoziţiile legale referitoare la folosirea casetelor audio ca probe într-un proces penal,
în vigoare la momentul faptelor, precum şi modificările ulterioare ale legislaţiei, sunt prezentate în
detaliu în hotărârea pronunţată în cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (nr. 71525/01,
pct. 44-46, 26 aprilie 2007).
Art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. prevede că se poate face recurs în cazul în care
instanţa de prim grad nu s-a pronunţat cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri
esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului. În
continuare, art. 38515 C. proc. pen. prevede că, în cazul în care Curtea Supremă de Justiţie admite
recursul, când este necesară administrarea de probe, aceasta dispune rejudecarea cauzei de către
instanţa care a judecat cauza sau de către o altă instanţă echivalentă.
Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 § 1 şi § 3 lit. b), c) şi d) din Convenţie, de o
serie de încălcări ale garanţiilor unui proces echitabil, în special că administrarea probelor de către
instanţele interne nu a respectat principiul contradictorialităţii şi că normele pentru administrarea
probelor fuseseră încălcate de către instanţele interne. Acesta s-a mai plâns că a fost condamnat în
baza, în principal, a transcrierilor unor casete audio despre care acesta pretindea că nu ar fi trebuit
să fie folosite ca probe la dosar.

Cu privire la admisibilitate
Guvernul a afirmat că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în legătură cu
capătul de cerere referitor la încălcarea principiului nemijlocirii de către instanţele interne, deoarece
nu a formulat acest capăt de cerere în faţa instanţei de prim grad sau a instanţelor de apel.
Reclamantul a contestat argumentele Guvernului.
Referitor la faptul că Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti le-a refuzat avocaţilor
reclamantului accesul la dosar, Guvernul a recunoscut că avocaţii aleşi ai reclamantului
întâmpinaseră anumite dificultăţi la copierea documentelor din dosarul cauzei. Cu toate acestea,
Guvernul a adăugat că avocaţii aleşi ai reclamantului avuseseră acces nerestricţionat la dosarul
cauzei în timpul procesului desfăşurat în faţa Curţii de Apel Bucureşti. Instanţa le-a aprobat toate
cererile referitoare la studierea sau copierea documentelor din dosar.
Guvernul a susţinut că reclamantul a avut acces la probele aflate la dosar şi ocazia de
a contesta înregistrările şi utilizarea lor în cursul procedurii interne.
Guvernul a susţinut că înregistrările au fost efectuate în conformitate cu legislaţia
aplicabilă, respectiv art. 91 alin. (1)-(5) C. proc. pen. Acesta a mai afirmat că transcrierile din dosar
conţineau convorbirile înregistrate în integralitate, iar faptul că înregistrările nu au fost ascultate în
instanţă nu a împiedicat încuviinţarea acestei probe.
Acesta a subliniat că înregistrarea convorbirilor telefonice nu fusese singura probă
examinată de instanţele interne. Instanţele au ascultat declaraţiile reclamantului, ale co-inculpaţilor
şi ale martorilor şi au examinat documentele oficiale incluse în dosarul cauzei. Guvernul a arătat că
faptul că instanţele interne nu admiseseră audierea în instanţă a tuturor martorilor reclamantului nu
încălcase dreptul la un proces echitabil în sensul în care se înţelege acest termen în jurisprudenţa
consacrată a Curţii. Acesta a mai subliniat că reclamantul nu s-a plâns instanţei de apel de faptul că
instanţa de prim grad i-a respins cererea de a prezenta probe privind provenienţa banilor oferiţi ca
mită.
Argumentele reclamantului
Acesta a mai susţinut că nu doar audierea martorilor şi pârâţilor avusese loc în absenţa
celui de-al doilea judecător, ci şi ascultarea în instanţă a convorbirilor telefonice înregistrate, ceea
ce constituise pilonul central al probelor pe care se bazase condamnarea sa. Acesta a adăugat că
respectivele declaraţii reprezentaseră mijloace de probă importante deoarece autenticitatea
înregistrărilor nu putuse fi stabilită şi a subliniat că instanţa a respins, fără nicio motivare
rezonabilă, nişte mijloace de probă suplimentare pe care apărarea dorise să le prezinte ulterior

683
numirii celui de-al doilea judecător.
Referitor la accesul avocaţilor săi la dosar, reclamantul a subliniat că instanţele
interne nu şi-au respectat obligaţia de a asigura accesul la toate probele şi nu s-au asigurat că
avocaţii săi au acces corespunzător la dosar pentru a-i pregăti apărarea. Acesta a mai subliniat că,
în vederea pregătirii apărării, era esenţial ca avocaţii săi aibă acces deplin şi efectiv la toate
documentele din dosarul cauzei, mai ales la transcrierile convorbirilor telefonice înregistrate.
Reclamantul a susţinut că temeiul principal al condamnării sale îl constituiseră
convorbirile telefonice înregistrate care, aşa cum declarase I.N.E.C. în expertiza din 22 ianuarie
2004, nu erau autentice. Acesta a mai afirmat că încercările sale de a contesta autenticitatea
înregistrărilor şi reproducerea lor incorectă în transcrieri nu au fost luate în considerare de către
instanţa de fond. Acesta s-a plâns că a fost condamnat în baza, în principal, a transcrierilor unor
casete audio despre care pretindea că nu ar fi trebuit să fie folosite ca probe la dosar.

Administrarea şi aprecierea probelor

Curtea a reiterat că, în temeiul art. 19 din Convenţie, are datoria de a asigura respectarea
angajamentelor asumate de statele contractante ale Convenţiei. În special, aceasta nu are misiunea
de a examina erori de fapt sau de drept prezumtiv comise de o instanţă naţională decât în cazul în
care şi în măsura în care este posibil ca acestea să fi încălcat drepturi şi libertăţi protejate prin
Convenţie. Deşi art. 6 din Convenţie garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu prevede
nicio normă privind admisibilitatea probelor ca atare, aspect care trebuie să fie reglementat în
principal prin legislaţia naţională.
Prin urmare, Curtea nu poate avea rolul de a stabili, ca principiu, dacă anumite tipuri de
mijloace de probă – de exemplu, probe obţinute nelegal – pot fi admisibile. Curtea constatase deja,
în cadrul circumstanţelor specifice ale unei anumite cauze, că faptul că instanţele interne au utilizat
ca mijloc de probă exclusiv transcrieri ale unor convorbiri telefonice obţinute nelegal nu
contravenea cerinţelor de echitate consacrate la art. 6 din Convenţie (a se vedea, între alte hotărâri,
Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35394/97, pct. 34, CEDO 2000-V; P.G. şi J.H. împotriva
Regatului Unit, nr. 44787/98, pct. 76, CEDO 2001-IX).
În cauza dedusă judecăţii, Curtea a conştientizat că utilizarea casetelor audio poate să
ridice, în primul rând, o problemă în temeiul art. 8 din Convenţie. Cu toate acestea, reclamantul nu
a formulat o astfel de cerere. Cu toate acestea, atunci când se efectuează o analiză în temeiul art. 6,
trebuie să se ţină seama de constatările Curţii în temeiul art. 8, din hotărârea Dumitru Popescu
(nr. 2), citată anterior, cu privire la fondul dispoziţiilor româneşti relevante referitoare la
supravegherea convorbirilor telefonice, în vigoare la momentul respectiv. Curtea a declarat că, la
momentul procesului, dreptul aplicabil nu oferea suficiente garanţii împotriva ingerinţei arbitrare
în viaţa privată a reclamantului (ibid, pct. 61). S-a stabilit, între altele, că autorizaţia prealabilă de
supraveghere a convorbirilor telefonice a fost eliberată de un procuror şi nu de o instanţă
independentă şi imparţială.
Curtea a reiterat că probele nu au valoare prestabilită în cadrul procedurii penale a
statului pârât. Instanţele au libertatea de a interpreta probele în contextul cauzei şi în lumina tuturor
celorlalte mijloace de probă prezentate în faţa acestora
Curtea a observat că înregistrările au jucat un rol important în seria de probe
apreciate de instanţe. Astfel, la începutul procedurii, instanţa de prim grad a considerat că era
absolut necesar un raport de expertiză tehnică privind înregistrările şi a dispus întocmirea unui
astfel de raport. Mai mult, instanţa de prim grad şi-a întemeiat raţionamentul pe transcrierile
înregistrărilor, concluzionând că acestea „nu lasă loc de prea multe îndoieli” în ceea ce priveşte
vinovăţia inculpatului, deşi admitea totodată că declaraţiile date de co-inculpaţi nu erau pe deplin
fiabile deoarece se putea „considera […] că au o […] doză de subiectivitate”
În pofida importanţei înregistrărilor în aprecierea probelor, instanţa de prim grad şi-a
schimbat poziţia iniţială privind necesitatea întocmirii unui raport de expertiză tehnică pentru a se
stabili autenticitatea înregistrărilor. La sfârşitul procesului, a considerat că raportul era inutil şi
şi-a revizuit decizia privind propunerea acestei probe

684
 În plus, deşi înainte de pronunţarea hotărârii I.N.E.C. a prezentat un raport de
expertiză tehnică în care se preciza că existau îndoieli cu privire la autenticitatea înregistrărilor,
instanţa de prim grad s-a bazat pe transcrieri în loc să redeschidă procedura pentru a le permite
părţilor să prezinte observaţii cu privire la raport.
Curtea a subliniat în motivare că instanţele interne nu numai că şi-au întemeiat
hotărârile pe înregistrări cu o autenticitate contestată, dar nici nu au răspuns la argumentele
reclamantului conform cărora nu i-au fost prezentate transcrierile şi, prin urmare, nu le cunoştea
conţinutul.
Având în vedere constatările de mai sus, Curtea a concluzionat că procesul în litigiu, în
ansamblu, nu a respectat cerinţele unui proces echitabil.
Remarcăm speţa complexă şi recurenţa unor grave încălcări ale legii, privind
compunerea instanţei, garantarea dreptului la apărare, greşita apreciere a probelor audio, care au
determinat soluţia CEDO de condamnare a statului român.
Astfel, Curtea a subliniat că instanţele interne nu numai că şi-au întemeiat hotărârile pe
înregistrări cu o autenticitate contestată, dar nici nu au răspuns la argumentele reclamantului
conform cărora nu i-au fost prezentate transcrierile şi, prin urmare, nu le cunoştea conţinutul.
Deşi avea competenţa să verifice toate aspectele cauzei atât în fapt, cât şi în drept, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie nu a realizat o nouă apreciere a probelor disponibile şi a argumentelor de
fapt şi de drept formulate de părţi.
Procesul în litigiu, în ansamblu, nu a respectat cerinţele unui proces echitabil.

IV. ANALIZA SWOT

Pozitiv
Intern Puncte tari (Strenghts)
● Codul penal al României prevede
infracţiuni contra persoanei şi infracţiuni
ce aduc atingere domiciliului şi vieţii
private;
●Codul de procedură penală prevede la
cap. IV – Metode speciale de
supraveghere sau cercetare;
● Legi speciale care prevăd competenţele
instituţiilor cu atribuţii pe linia apărării
securităţii naţionale (inclusiv a drepturilor
omului);
● Pe linia investigării criminalităţii
informatice putem constata că este bine
reglementată procedura percheziţiei
informatice în Codul de Procedură Penală
al României la art. 168 Percheziţia
informatică;
●Existenţa unor structuri specializate în
interceptarea şi înregistrarea
comunicaţiilor a expertizării criminalistice
şi interpretărilor datelor cu specific
infracţional;
● Instituţii cu atribuţii în lupta împotriva
infracţionalităţii informatice şi de
comunicaţie au definite competenţe,
strategii proprii şi structuri specifice.
Exemplificăm prin:
Negativ
Puncte slabe (Weaknesses)
●Nu există acurateţe în textele de lege
pe specificul temei, fiind nevoie de
intervenţia constanta a Curţii
Constituţionale pentru interpretare.
Ex: - art. 142 alin 1. care a fost
declarat neconstituţional, doar cu privire
la implicarea SRI în procesul penal, prin
activitatea derulată cu privire la
interceptarea şi înregistrarea
comunicaţiilor;
- Art. 143 CPP cu privire la care
există controverse în materie
deoarece textul de lege foloseşte
sintagma „copii ale unui suport de
stocare care conţine rezultatul
activităţilor de supraveghere”, în
condiţiile în care expertiza trebuie
realizată asupra originalului, acesta
neexistând în realitate.
● Utilizarea mijloacelor de supraveghere
audio-video neomologate (instrumente
realizate de către institute de cercetare în
domeniu, ex: scrumiera transparentă ce
conţine microfon audio, cameră video
plasată în interiorul unui spaţiu privat)
determină contestarea folosirii
înregistrărilor ca mijloc de probă, fapt ce

685
 - DIICOT -Serviciul pentru Combaterea
Criminalităţii Informatice;
- DNA –Serviciul Tehnic;
- Centrul Naţional de Răspuns la
Incidente de Securitate Cibernetica
(CERT-RO );
●Cercetarea va fi realizată de către un
specialist în domeniu, cu mare experienţă
în practica judiciară;
● Existenţa unei cazuistici bogate pe tema
proiectului, de o diversitate complexă, cu
aplicare a legislaţiei naţionale şi
internaţionale;
●Tema va fi abordată interdisciplinar
(drept penal; procesual
penal;criminalistic;drepturile omului)
Extern Oportuniăţi (Opportunities)
● De a efectua o cercetare comparativă
referitoare la valorificarea mijloacelor de
probă electronice în spaţiul judiciar
european;
● De a identifica eventuale lacune
legislative şi efectele produse asupra
funcţionării sistemului judiciar şi a
drepturilor constituţionale ale omului;
● De a face propuneri de lege ferenda;
● De a elabora un ghid de bune practici
necesită expertizarea criminalistică a
acestora;
● Diversificarea instrumentelor de
interceptare fără a exista metode de
expertiză şi demonstraţie juridică;
● Insuficientă infrastructură a
instituţiilor implicate în înfăptuirea
justiţiei (Ex: lipsa echipamentului de
interceptare a comunicaţiilor la nivelul
DIICOT);
● Serviciul Român de Informaţii are
structură specializată denumită Centrul
Naţional Cyberint, în domeniul
CyberIntelligence, produsul acestuia
neputând fii valorificat ca probă în
dosarul penal;
Ameninţări (Threats)
● Adoptarea repetată a unor modificări a
legislaţiei în domeniu, aspect ce
constituie necunoaşterea sau negarea
realităţii obiective, ● Lipsa de cooperare
între unele autorităţi şi/sau instituţii cu
atribuţii pe linia metodelor speciale de
supraveghere şi/sau cercetare;
● Incoerenţa la nivelul Uniunii
Europene în materie judiciară

V. CONCLUZII
Posibilitatea interceptării comunicaţiilor şi a înregistrările audio-video este o măsură
extrem de utilă, bine ancorată în realitatea politicilor penale ale statelor civilizate, atâta vreme cât
respectă garanţiile oferite de CEDO.
Ele reprezintă mijloace moderne de luptă a statelor, cu infracţionalitatea ce prezintă
grad ridicat de pericol, în contextul globalizării mijloacelor de comunicare şi de informare, liberei
circulaţii a persoanelor şi garantării dreptului la viaţă privată şi secret al corespondenţei.
Proporţionalitatea unor astfel de măsuri cu ingerinţa în viaţa intimă a cetăţeanului a
suscitat şi suscită, vii discuţii, în mediul juridic şi nu numai, atrăgând atenţia supra dificultăţii
stabilirii unui echilibru, între o politică fermă de combatere a încălcării normelor penale şi interesele
individuale ale populaţiei.
Cu toate acestea, ritmul susţinut al dezvoltării tehnologice, reclamă un control atent şi
permanent al statului pentru contracararea potenţialelor încercări de manipulare şi alterare a
conţinutului lor, impunând criterii clare, neechivoce, proceduri şi standarde de evaluare şi verificare
unitare a tuturor probelor multimedia.

Referințe bibliografice
1. A. C. Moise, Metodologia investigării criminalistice a infracţiunilor informatice, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2011
2. A. Barbu, G. Tudor, A. M. Şinc, Codul de procedură penală adnotat cu
jurisprudenţă naţională şi europeană, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016
3. A. Crişu, Drept procesual penal, ed. a 2-a, revizuită şi actualizată, Ed. Hamangiu,
2011

686
 4. B. Mincu, A.-G. Păun, R. Slăvoiu, Procedură penală, Curs pentru admitere în
magistratură şi avocatură, Teste-grilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014
5. D. Barbu, Drept procesual penal, Partea generală, Ed. Lumen, Iaşi, 2016
6. D. I. Cristescu, V. C. Enescu, Prolegomene privind administrarea şi expertizarea
probelor multimedia (din perspective prevederilor Noului Cod de Procedură Penală), Ed. Solness,
Timişoara, 2013
7. Gh. G. Ghiţă, Metode speciale de supraveghere sau cercetare, Supraveherea tehnică
în lumina noului Cod de Procedură Penală, Ed. Aius, Craiova, 2014
8. Gh. Mateuţ, Tratat de procedură penală - Partea generală, Vol. II, Ed. CH. Beck,
Bucureşti, 2012
9. G. Theodoru, Drept procesual penal roman. Partea specială, vol. II, Universitatea
A.I. Cuza, Facultatea de Drept, Iaşi, 1974
10. I. Tanoviceanu, V. Dongoroz, Tratat de drept penal şi procedură penală, vol V, Ed.
Curierul Judiciar, Bucureşti, 1947
11. I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală, Partea Generală, În lumina
noului Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014

687
 CONFLICTUL DE LEGI ÎN MATERIE SUCCESORALĂ

CONFLICT OF LAWS IN SUCCESSION MATTERS

Drd. SUDITU Aniela
Academia de Poliție "Alexandru Ioan Cuza", Școala Doctorală Drept
aniela.suditu@yahoo.com

Abstract (ro): Prezentul studiu examineaza anumite aspecte privind conflictul de

legi in materie succesorala, avand in vedere atat principiile de drept privat international
cat si reglementarile Uniunii Europene, in mod special ale Regulamentului nr.
650/2012.
Am abordat tematica lex successionis prin prisma regulilor generale si speciale
relativ la aplicarea normelor de drept international. Studiul analizeaza, intr-o maniera
comparativa, legislatia si jurisprudenta relevanta in materie succesorala. Considerata
cea mai tanara ramura de drept din cadrul dreptului privat international al UE, dreptul
succesoral a fost partial armonizat pentru statele membre prin intrarea in vigoare a
Regulamentului EU, oferind astfel certitudinea si predictibilitatea de care cetatenii UE
aveau nevoie pentru a-si planifica in concordanta chestiunile succesorale, atat in
privinta succesiunii testamentare dar si a celei legale.
Pe parcursul studiului am avut in vedere unele aspecte aparent ireconciliabile
specifice legislatiilor diverselor state, aspecte generatoare de conflicte de legi, precum
si efectele aplicarii Regulamentului nr. 650/2012 in contextul indicarii legii aplicabile.
Am dezbatut si efectele clasificarii legislative a mostenirii, cunoscand faptul ca in
anumite state materia succesiunilor are un pronuntat caracter personal, considerata
inerenta Persoanei, pe cand in alte state s-a adoptat o viziune legala diferita in materia
succesiunilor, imprimandu-se acesteia un caracter real.
De asemenea, am evidentiat jurisprudential efectele reglementarii diferite a altor
institutii de drept in contextul accesarii materiei succesorale cu element de extraneitate (
spre exemplu, institutiile adoptiei, casatoriei, etc).
În concluziile acestui articol am schitat opiniile noastre privind avantajele și
dezavantajele implementării unui sistem unitar de reguli de drept succesoral in contrast
cu sistemul clasic, eterogen al dreptului internațional privat, care dispune de
reglementări specifice aplicabile conflictului de legi.

Cuvinte-cheie: lex successionis, conflict de legi, alegerea legii aplicabile, drept

internațional succesoral, reglementarile UE în materie succesorală.

Abstract (en): The present study examines certain aspects regarding the conflict
of laws in matters of succession, taking into account both the principles of international
private law and European Union regulations, particularly Regulation no. 650/2012.
I approached the lex succesionis theme from the perspective of general and
special rules related to the application of international law. The study analyzes, in a
comparative manner, the relevant legislation and jurisprudence in succession matters.
Considered the youngest branch of law in the EU's private international law, succession
law was partially harmonized for Member States by the entry into force of the EU
Regulation, thus providing the certainty and predictability needed by the EU citizens in
order to plan accordingly their successoral affaires, both in terms of intestat and ab
intestat succession.

688
 Throughout the study, we analyzed some seemingly irreconcilable issues specific
to the laws of different states, conflict-generating issues, and the effects of applying
Regulation no. 650/2012 in the context of the indication of applicable law. We also
debated the effects of the legal classification of inheritance, knowing that in some states
succession matter has a pronounced personal character, considered inherent to the
Person, while in other states a different legal view on successions was adopted, being
considered in rem.
We have also reviewed aspects regarding the jurisprudential effects of the
different regulations of other law institutions in the context of accessing the succession
matter with a foreign element (for example, Adoption, Marriage, etc.).
In the conclusions of this article, we have outlined our views on the advantages
and disadvantages of implementing a unitary system of succession rules in contrast to
the classical, heterogeneous system of private international law, which has specific
regulations applicable to the conflict of laws.

Keywords: lex successionis, conflict of laws, choice of law, international

succession law, EU succession regulation.

1.1. Scurta introducere. Conflictul de legi

Orice jurisdictie nationala are un set de norme aplicabile in cazul conflictului de legi,
pentru litigiile cu element de extraneitate (sau, altfel spus, cu aspecte multijurisdictionale). Prin
aplicarea acestor norme se decide dreptul aplicabil: propriul drept privat sau legislatia altei
jurisdictii. Alegerea jurisdictiei este un mecanism utilizat atat de instantele statelor suverane, dar si
de instantele statelor federale (SUA) sau a provinciilor, prezentand anumite limitari predefinite in
sensul respectarii suveranitatii juridice a statelor.
De altfel, scopul dreptului international privat consta in mentinerea unui raport de
echilibru intre aplicarea jurisdictiei forului si cea straina (lex propria/ lex aliena), avand in vedere
ca tendinta naturala a judecatorului forului este de a aplica propriul drept din motive ce tin de
diversi factori: facilitatea aplicarii propriului sistem legislativ, prezumat a fi cunoscut metodic,
convingerea superioritatii juridice a propriilor norme, etc.
Refuzul aplicarii legii straine conform solutiei rezultate in urma interpretarii normelor
privind conflictul de legi, izoleaza sistemul juridic al forului, atat din punct de vedere legal cat si
socio-politic. Monopolul sistemului juridic al forului reprezinta o ipoteza greu de conceput in
actualul context geopolitic, caracterizat prin eforturi consistente in privinta cooperarii
internationale.
Pentru protejarea interesului partilor, trebuie asadar aplicata o lege conceputa din
perspectiva internationala, intrucat aplicarea in mod neconcordant a unei legi in detrimentul alteia
poate fi paguboasa pentru parti sau pentru una dintre parti. In acest context, s-a incercat la nivel
multinational impunerea unor reguli si instrumente functionale, in scopul armonizarii jurisdictiilor
nationale.
Conferinta de la Haga reprezinta o abordare pragmatica a acestui deziderat, aceasta
organizatie de drept privat international avand drept scop dezvoltarea unui sistem uniform de
alegere si aplicare a legislatiilor diferitelor jurisdictii. Constituita in 1893 pentru unificarea
progresiva a regulilor de drept privat international, in scopul de a initia implementarea de conventii
multilaterale vizand armonizarea principiilor dreptului international privat, a fost consolidata
statutar in 1951, determinand perfectarea unui numar de aproximativ 40 de conventii internationale
Acelasi scop a fost urmarit Conventia de la Viena CISG, Conventia de la Roma privind
obligatiile contractuale, Principiile Unidroit pentru contracte comerciale internationale, in dreptul
transporturilor Regulile de la Haga din 1924, Regulile de la Visby din 1968, precum si Conventiile
de la Varsovia din 1929 sau de la Montreal din 1999,.etc. Rezultatul acestor demersuri
multinationale a constat in impunerea anumitor standarde internationale.

689
 1.2. Etape in solutionarea conflictului de legi
Curtea investita cu soltionarea conflictului de legi va demara urmatoarea procedura: in
primul rand, aplicarea lex fori atat din punct de vedere procedural cat si substantial, in chestiunea
alegerii jurisdictiei. Instanta trebuie sa statueze atat asupra propriei competente cat si asupra
competentei altei instante, in contextul in care se impune acest lucru. Ulterior, instanta aplica
normele de drept a caror alegere este conforma. Astfel, analizand atat aspectele litigioase deduse
judecatii cat si pe cele conexe, se aplica legea cu cele mai multe legaturi sau cel mai bine
caracterizata.
Pentru alegerea dreptului relevant se disting mai multe abordari in literatura de
specialitate. In mod obisnuit, se aplica un sistem flexibil, in care precumpanitor este elementul
teritorial: domiciliul sau cetatenia/nationalitatea partilor, resedinta obisnuita, locul situarii bunurilor,
etc. In functie de acest element, este ulterior selectata legea care are cele mai multe legaturi cu
cauza.
Acest sistem este insa limitat intrucat caracterul flexibil il predispune la interpretari
fortate sau chiar la abuzuri, in contextul forum shopping-ului, existand si o tendinta fireasca de
aplicare a lex fori, dupa cum am mentionat mai sus. Pentru a diminua abuzurile si interpretarile
fortate in cazul alegerii dreptului aplicabil, s-a impus conceptul de retrimitere -renvoi-, care
constituie o modalitate de a uniformiza aplicarea dreptului, incercandu-se aplicarea aceleiasi legi
indiferent de jurisdictia in care se solutioneaza cauza.
Legea aplicabila. Efectele clasificarii legislative a mostenirii
In anumite state, materia succesiunilor are un pronuntat caracter personal, considerata
inerenta Persoanei, pe cand in alte state s-a adoptat o viziune legala diferita, imprimandu-se acesteia
un caracter real. In materie succesorala, s-au evidentiat doua modalitati principale de clasificare a
succesiunii, cu efecte distincte.
Statutul real. Unele state au legiferat in sensul incadrarii materiei succesorale
reglementarii vizand statul real, fiind aplicabile, dupa caz, doua categorii de legi ( ex. Franta, SUA,
Anglia). Potrivit acestui sistem, atat pentru raporturile juridice avand ca obiect bunuri mobile sau
active financiare, cat si pentru toate aspectele legale conexe raporturilor juridice avand ca obiect
bunuri imobiliare, vor fi aplicabile prevederile legii statului unde a fost ultima resedinta obisnuita a
defunctului. Pe de alta parte, in cazul existentei in masa succesorala de bunuri imobile, legea
aplicabila va fi lex situs, respectiv locul situarii respectivelor imobile.
Statutul personal. Tari precum Germania, Italia, Danemarca, Portugalia, India, Spania,
etc., considera ca prioritara pentru solutionarea aspectelor succesorale este aplicarea legii statului de
cetatenie al lui de cuius sau a ultimului sau domiciliu, neavand asadar un tratament juridic mixt in
functie de natura bunurilor ce formeaza masa succesorala.
Aceste doua categorii de sisteme juridice contrastante au adus numeroase dificultati in
privinta armonizarii legislatiei la nivel multinational. Diferentierile tind insa sa-si piarda relevanta
la nivelul UE, ulterior intrarii in vigoare a Regulamentului 650/2012, prin indicarea unor reguli
clare si concise. Potrivit Regulamentului, legea aplicabila intregii mosteniri este in principal legea
statului unde defunctul are resedinta in mod obisnuit la momentul decesului, existand insa si
posibilitatea selectarii legii unuia dintre statele a carui cetatean este de cuius.

2. Dreptul Uniunii Europene. Preliminarii catre o Lex fori europeana

Ideea de drept european are radacini bine definite, dezvoltarea dreptului european fiind
caracterizata de o indelungata dar discontinua traditie. Potrivit lui Franz Wieacker, inca din sec. 12,
cu referire la dreptul european, exista notiunea avansata de doctrina de ius commune, avand la baza
principiile dreptului roman si ale dreptului canonic. Aceasta traditie a rezultat in impunerea unor
trasaturi comune dreptului european, intre care amintim: caracterul dinamic al legislatiilor, cu
pastrarea anumitor repere: surse si metode, concepte, reguli, valorizarea jurisprudentei si a logicii ca
instrument forte, etc. Acestor vectori comuni li se adauga insa diferentele specifice interculturale.
Subsecvent procesului de codificare specific tarilor suverane, aceasta uniformitate
jurisdictionala s-a destramat. In acest context, codificarea a reprezentat un “fenomen istoric specific

690
care isi are originile in stiinta juridica a sfarsitului de secol 17-18. A fost o idee foarte influenta,
reusind ca in putin mai mult de 150 de ani sa reformeze intreaga traitie juridica a continentului
european(...). Astfel, pentru opinia juridica moderna, dreptul privat european si codificarea au fost
asociate in mod inseparabil. Cu toate acestea, izolarea juridica a statelor, ca efect al afirmarii
propriei suveranitati, a subzistat nealterata pana la demersurile vizand cooperarea si integrarea
economica a unor state europene.
Primele incercari de armonizare a legislatiilor nationale au avut ca beneficiari societatile
comerciale, accentul armonizarii dreptului vizand preponderent dreptul societar si corporatist.
Ulterior implementarii respectivelor reguli, observandu-se multiplele beneficii care decurg din
comuniunea de instrumente juridice in cadrul unei piete tot mai solidare, au fost vizate
reglementarile vizand persoanele fizice. Acestea prevederi au fost introduse treptat, mai intai prin
raportare la societatile comerciale, respectiv in dreptul muncii, iar mai apoi prin aplecarea asupra
drepturilor si libertatilor recunoscute noilor cetateni ai uniunii europene.
Consideram ca dreptul privat european nu este un produs al doctrinei juridice, fiind in
fapt un continuu proces de legiferare eterogena, prin raportarea constanta la realitatile politice.
Acestui aspect i se datoreaza criticile vizand lipsa de predictibilitate si de claritate a normelor
legale.
Incercarile doctrinare de armonizare a legislatiei Uniunii Europene au fost numeroase,
incercand contracararea valentelor de necoordonare specifice procesului legislativ la nivelul UE.
Astfel, in anii 1950 s-a remarcat doctrina unitarianista a lui Helmut Coing, prin care s-a incercat
fundamentarea ideii de drept eurpean armonizat prin recursul la traditie. In anii 1980, uzitand
instrumente de drept comparat, literatura de specialitate a propus “Principiile europene pentru
dreptul contractelor” , prin care se potenteaza rolul unei structuri juridice unitare in detrimentul
diferentei specifice a jurisdictiilor nationale. In 2005, sub egida Comisiei Europene s-a infiintat
Reteaua comuna de Drept privat European iar in anul 2011 s-a infiintat la Paris Institutul de drept
european.
Primatul dreptului UE, convergent caracterului sau supranational, reprezinta un
principiu de drept al Uniunii, dezvoltat in jurisprdenta CJUE si aplicabil conflictelor de legi dintre
UE si statele membre. Potrivit acestui principiu, dreptul UE este prioritar, chiar si in privinta
prevederilor constitutionale specifice fiecarui stat membru, aspect insa neagreat la nivel national.
UE adopta prin organele sale directive si regulamente, sarcina interpretarii legii
revenind Curtii de Justitie a Uniunii Europene. Procesul de interpretare a legii este insa nu doar un
demers analitic, ci mai ales unul creativ, jurisprudenta CJUE fiind un izvor al dreptului Uniunii
Europene, ducand asadar la armonizarea si chiar uniformizarea dreptului privat international
raportat la statele membre ale Uniunii Europene. Mai mult, principiile si definitiile regasite in
jurisprudenta CJUE sunt preluate de catre legislatia statelor membre, devenind drept intern. Astfel,
prin transpunerea directivelor UE de catre statele membre, se ajunge la armonizarea legislatiei si
astfel, la evitarea conflictului de legi. Aplicarea prioritara a dreptului UE priveste indeosebi
drepturile de baza ale cetatenilor europeni, pentru a carui aplicare se impune sa nu existe
reglementari contrare la nivel statal. De altfel, aceste reglementari sunt dublu cenzurate atat prin
efectul direct al instrumentelor juridice ale UE cat si prin aportul jurisprudential al CJUE. Astfel,
impunerea standardului egalitatii cetatenilor uniunii a permis cenzurarea discriminarilor aplicate in
statele membre
Uniunea Europeana a avut o atitudine legislativa ambivalenta in privinta aplicarii legii
straine. Astfel, pe de o parte s-a incercat evitarea transarii problematicii specifice dreptului
international privat, iar pe de alta parte s-au uniformizat anumite institutii juridice prin adoptarea de
regulamente. Spre exemplu, regulamentele Roma 1, 2 si 3 in privinta legii aplicabile obligatiilor
contractuale, a celor ex contractu, respectiv a celor personale, derivand din casatorie, divort,
separare de corp, etc. In acelasi context a fost adoptat si Regulamentul 650/2012, prin care s-a creat
cadrul juridic pentru emiterea certificatului succesoral european.
In literatura de specialitate de drept international privat a fost introdusa teoria
“principiului proximitatii”, potrivit careia raporturile juridice se supun jurisdictiei cu care prezinta

691
suficiente legaturi. Acest principiu a fost inserat numeroaselor instrumente europene folosite pentru
solutionarea conflictului de legi. Cu caracter general, urmand sistemul real pe care il vom dezvolta
mai jos, in materie succesorala legatura specifica este reprezentata de legea statului unde defunctul
a avut domiciliul sau resedinta stabila, pornindu-se de la prezumtia ca, pentru o optima evaluare a
intereselor, posesiunilor, conceptiei de viata a defunctului, are o sporita importanta locul in care
acesta a ales sa traiasca si nu cetatenia, dobandita, de cele mai multe ori, fara o manifestare de
vointa expresa.
Dreptul UE a adoptat acest principiu. Mai mult, regulile aplicabile conflictului de legi
nu doar ca favorizeaza aplicarea legii straine, dar nu diferentiaza modul de stabilire a proximitatii:
cu legea forului sau cu cea a unui stat strain; astfel, nu creaza oportunitati sau avantaje in mod
artificial.
De altfel, regulile UE aplicabile conflictului de legi nu considera oportuna aplicarea
unei jurisdictii care prezinta suficiente legaturi, in contextul in care nu se incadreaza principiului
proximitatii, existand asadar o jurisdictie cu legaturi mai caracterizate. In mod contrar, ar fi afectata
securitatea raporturilor juridice in materie. Pe de alta parte, aplicarea principiului proximitatii
contribuie la realizarea dezideratului uniformizarii si al previzibilitatii solutiilor juridice pronuntate
de catre instantele de judecata specifice diverselor jurisdictii.
Uniunea Europeana, desi are institutii apte de a crea legislatie uniforma cu efect direct,
nu a reusit inca instituiea unui sistem universal uniform pentru piata comuna. Pentru remedierea
acestei situatii a fost incheiat Tratatul de la Amsterdam, care confera autoritate institutiilor
comunitatii in scopul legiferarii cu efect supranational. Pe de alta parte, Curtea de Justitie are
jurisdictie in ceea ce priveste interpretarea si aplicarea principiilor sale, fiind asadar apta sa duca la
uniformizarea jurisdictiei UE, in masura aplicarii acesteia de catre statele membre.
In acest context s-a potentat rolul institutiei retrimiterii. Aceasta are incidenta in cazul in
care instanta forului trebuie sa aplice legea altei jurisdictii, fiind indeosebi aplicabila in materie
succesorala. De altfel, in UE, aplicabilitatea institutiei retrimiterii nu este permisa in cauzele avand
ca obiect obligatii contractuale , potrivit art. 20 din Tratatul de la Roma (EC) 593/2008. Intr-o
maniera asemanatoare, institutia retrimiterii, in cazul delictelor civile, este exclusa de la aplicare in
UE prin Tratatul Roma II- (EC) 864/2007.

3. Regulamentul nr. 650/2012

Dintre instrumentele UE care statueaza asupra conflictului de legi, Regulamentul (UE)
nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența,
legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea
actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor
are caracter ambivalent, reunind aspectele care privesc atat conflictul de legi cat si cel de jurisdictii.
Cheia de bolta a receptarii regulamentului o reprezinta conceptul autonomiei de vointa.
Aceasta este receptata bimodular, fie prin prerogativa testatorului de a alege ca eventuala sa
succesiune sa fie dezbatuta potrivit legii sale nationale; partile unui pact succesoral pot alege
aplicarea legii nationale a oricarei parti semnatare a pactului succesoral.
Prin aceasta optiune preliminara se asigura modul unitar de dezbatere succesorala, prin
alegerea aceleiasi legi atat pentru succesiunea mobiliara cat si pentru cea imobiliara. Cu toate
acestea, art. 30 al regulamentului prevede dispozitii derogatorii de la normele prin care se impunea
un mod unitar pentru dezbaterea succesorala alegerea unei singure legi. Aceasta prevedere a derivat
din limitarile impuse de suveranitatea statelor membre. Astfel, prevederile regulamentului pot fi
exceptate in cazul in care masa succesorala este compusa din anumite bunuri imobiliare,
intreprinderi sau alte categorii de bunuri care, potrivit scopului economic, familial sau social
propriu fiecarui stat, cunosc anumite restrictii privind transmiterea proprietatii prin mostenire.
Astfel, dispozitiile regulamentului sunt aplicabile succesiunii in masura in care, potrivit legii
respectivului stat, ele sunt aplicabile indiferent de legea aplicabila succesiunii.

692
 4. Legislatia si jurisprudenta comparată
Pentru o mai buna ilustrare a mecanismului conflictului de legi, am considerat oportuna
indicarea unor spete de drept privat international, pe care le consideram relevante in materie
succesorala.
4.1. Haque vs. Haque. In aceasta speta este transata chestiunea aplicarii subsecvente a
trei sisteme de drept unui raport juridic principal si unor chestiuni prealabile multiple.
Abdul Haque, cetatean indian de rit musulman, poligam, s-a casatorit mai intai in India,
mariaj din care au rezultat doi copii. Ulterior, in Australia, s-a casatorit dupa rit musulman cu o a
doua sotie, anterior casatoriei declarand nule orice fel de legate anterioare, aceasta a doua sotie
urmand sa fie considerata legitima. Din acest mariaj subsecvent au rezultat alti 2 copii. La scurt
timp dupa incheierea acestei casatorii, cei doi au divortat si dupa doi ani s-au recasatorit, tot in rit
musulman. Mentionam ca potrivit dreptului musulman, cel din urma mariaj era nul.
In acelasi an, Abdul a decedat in Australia, lasand un testament prin care il desemna ca
singur mostenitor pe fratele sau. Acest testament era insa nul potrivit dreptului musulman, in
prezenta succesibililor de grad 1. Precizam ca ultimul domiciliu al defunctului a fost in India.
Lex fori a fost instanta din Australia, care analizand normele privind conflictul de legi, a
ajuns la concluzia aplicarii dreptului indian pentru transarea dezbaterii succesorale, avand in vedere
ultimul domiciliu al defunctului. Potrivit dreptului indian, sotia si copiii defunctului urmau sa vina
la mostenire. De asemenea, a fost necesar sa se aplice dreptul musulman pentru stabilirea statutului
celei de a doua sotii, pentru a se sti daca mai era considerata sotie legitima la momentul decesului
lui de cuius, respectiv daca cei doi copii rezultati din al doilea mariaj erau legitimi si masura in care
s-ar fi putut considera valid testamentul.
In final, dupa aplicarea reglementarilor celor trei sisteme de drept, s-a ajuns la concluzia
ca la mostenirea Haque au vocatie succesorala prima sotie si cei patru copii legitimi ai defunctului,
fratele sau si cea de a doua sotie fiind straini de mostenire.
4.2. In re Cohn (1945). In speta este vorba despre legislatia succesorala aplicabila in
cazul decesului simultan a doua persoane, mama si fiica. Mama era domiciliata in Germania, locul
mortii fiind Anglia. Potrivit legislatiei germane, conform careia statul personal este precumpanitor,
legislatia germana era cea aplicabila, indiferent de alte aspecte. Mai mult, legislatia germana
prezuma ca moartea a survenit in acelasi timp atat pentru mama cat si pentru fiica.
Pe de alta parte, conform legislatiei engleze in vigoare la acea data, prezumtia era ca
fiica, fiind mai tanara, a decedat ulterior mamei, avand asadar vocatie succesorala la momentul
mortii mamei.
Astfel, judecatorul britanic trebuia sa distinga daca conflictul de legi priveste o
chestiune de procedura sau chiar fondul litigiului. In primul caz, dreptul englez ar fi fost aplicabil
iar in cel de-al doilea caz trebuia aplicata legea straina, in acest caz aceasta fiind cea germana.
Ajungand la concluzia ca prezumtia aplicabila in speta este o chestiune ce tine de fondul
cauzei si nu doar de procedura, instanta britanica a considerat ca se impune analiza dreptului
german. Fiind considerata o prezumtie ce tine de fondul cauzei si in sistemul legislativ german, s-a
ajuns la concluzia ca trebuie aplicata prezumtia germana ca atare, ajungandu-se astfel in situatia in
care fiica nu avea vocatie succesorala la mostenirea mamei, fiind considerata decedata la momentul
deschiderii succesiunii mamei.
4.3. Re Maldonado. In aceasta speta este vorba despre dezbaterea succesorala in cazul
unei succesiuni legale, exclusiv mobiliare, a unei persoane cu ultimul domiciliu in Spania si cu
activele succesorale in Anglia, decedata fara mostenitori.
Potrivit legislatiei engleze, legea aplicabila in cazul succesiunii mobilire este legea
ultimului domiciliu al lui de cuius, in acest caz fiind aplicabila legea spaniola, potrivit careia, in
situatia succesiunii vacante, statul culege intreg emolumentul succesoral.
Cu toate acestea, daca succesiunea era considerata vacanta, potrivit dreptului englez ar
fi trebuit aplicat principiul lex rei sitae, statul britanic culegand mostenirea.
Aplicand principiile de mai sus, instanta britanica a ajuns insa la concluzia ca
mostenirea nu poate fi considerata vacanta intrucat statul spaniol “ultimus heres”, isi putea justifica

693
calitatea de mostenitor atat pe planul dreptului international privat cat si prin instrumente de drept
public, printr-un drept de confiscare a succesiunii vacante.
4.4. Forgo. In aceasta speta s-a transat situatia succesiunii unei persoane Forgo, nascuta
in Bavaria si decedata in Franta, unde avea ultima resedinta stabila, fara insa a intruni conditiile
domiciliului de drept francez.
Instanta franceza a fost investita sa solutioneze actiunea in dezbaterea succesiunii
introdusa de catre rudele colaterale bavareze ale defunctului, avand ca obiect derivat bunurile
mobile aflate pe teritoriul Frantei. Mentionam ca respectivele rude puteau mosteni doar potrivit legii
bavareze, neavand vocatie succesorala potrivit legislatiei franceze. Astfel, desi au introdus actiunea
in fata instantelor franceze, sperau sa se faca aplicarea normelor bavareze potrivit regulilor franceze
relativ la conflictul de legi. In contextul in care succesiunea se dezbatea potrivit legislatiei franceze,
mostenirea ar fi fost considerata vacanta, succesor fiind statul francez.
La acel moment (1878), in Franta, regulile conflictului de legi prevedeau drept
aplicabila fie legea statului al carui cetatean era defunctul, fie cea a domiciliului de drept, in cazul
cetatenilor straini.
Forgo, nefiind cetatean francez si neavand un domiciliu de drept pe teritoriul francez, a
fost considerat asadar rezident bavarez, impunandu-se aplicarea respectivului sistem de drept.
Sistemul juridic bavarez ar fi respins insa aplicarea propriei legislatii in dezbaterea succesorala,
intrucat potrivit jurisdictiei bavareze legea aplicabila materiei succesorale era cea de la resedinta
obisnuita (domiciliul de fapt) al defunctului si nu cea a domiciliului legal, considerand asadar
competenta legea franceza.
Astfel, nu a fost aplicata legea bavareza potrivit regulilor de conflict definite de lex fori,
ci regula de conflict straina, mostenirea fiind considerata vacanta si statul francez fiind singurul cu
vocatie succesorala.
4.5. Riley. In speta este vorba despre dezbaterea succesiunii sotilor Riley-Garcia de
Acuna, avand cetatenii diferite, respectiv franceza-cubaneza. Acestia au vandut la doi dintre copii
lor imobile situate in Spania, cu putin timp inainte sa decedeze. Succesiunea sotilor a fost deschisa
in Franta, avand in vedere lex domicilii ultimi.
Considerand ca a fost vorba despre o donatie deghizata, cel de-al treilea fiu solicita
raportul donatiilor fratilor prin introducerea unei actiuni in simulatie. Lex fori se considera
competenta avand in vedere cetatenia defunctilor, si nu locul situarii imobilelor, care ar trimite la
aplicarea legii spaniole. Cu toate acestea, procedura retrimiterii ar fi trebuit aplicata doar in cazul in
care intregul litigiu putea fi transat sub imperiul aceleiasi legi.
Subsecvent solutionarii litigiului, s-a formulat principiul potrivit caruia, “in materia
succesiunii imobiliare, retrimiterea aplicata de legea situarii imobilului nu poate fi admisa decat
daca este asigurata unitatea succesiunii si aplicarea aceleiasi legi atat bunurilor mobile cat si
celor imobile.”
4.6. Ponnoucanamale. Aceasta speta viza dezbaterea succesorala intre doi mostenitori:
unul dintre copii a fost adoptat, iar altul era legitim. In materia de drept succesoral francez de la
acea data (anul 1930) nu se acordau efecte legale adoptiei altei persoane in prezenta copiilor
legitimi, spre deosebire de sistemul de drept indian aplicabil in baza cetateniei adoptatului, unde
adoptia era considerata valabila fara niciun fel de restrictie.
In speta discutia s-a raportat la echivalenta notiunii de “copil adoptat” dintre cele doua
sisteme de drept, avand in vedere vocatia succesorala a adoptatului.
Pe plan international, potrivit unor jurisdictii, copilul adoptat vine la succesiunea
parintilor adoptivi dar nu si la cea a parintilor naturali, pe cand alte jurisdictii pot prevdea o situatie
intermediara- adoptia cu efecte restranse, derivand o vocatie succesorala mixta, sau o situatie
contrara primeia: vocatia succesorala fata de parintii naturali si lipsa ei fata de parintii adoptivi.
In contextul in care un raport juridic este transat de doua astfel de jurisdictii
contradictorii, se poate ajunge la situatia in care solutionarea conflictului de legi ar fi evident eronat:
in speta, copilul fie ar mosteni ambele categorii de parinti ( ca in cazul adoptiei cu efecte restranse),
fie nu ar mosteni nicio categorie.

694
 Legea succesorala franceza recunostea aceleasi drepturi succesorale copiilor adoptati
sau legitimi, considerand insa nula adoptia in contextul existentei de copii legitimi deja nascuti la
momentul perfectarii adoptiei. Pe de alta parte, legea succesorala indiana, desi recunostea ca valida
adoptia si in prezenta altor copii legitimi deja nascuti, nu recunostea drepturi succesorale copiilor
adoptati. Solutia la care s-a ajuns a fost considerarea drept strain de mostenire a copilului adoptat,
sustinandu-se ca o solutie contrara ar duce la incalcarea ordinii publice a sistemului de drept
francez, prin recunoasterea ca producatoare de efecte juridice a unei adoptii nule absolut.

5. Concluzii
Potrivit lui Trevor Hartley, cea mai buna abordare in solutionarea conflictului de legi
consta in analiza individuala a fiecarei spete astfel incat sa se obtina cele mai bune rezultate,
respectiv de a alege clasificarea sau individualizarea coerenta scopului legii, caracterizata asadar
prin flexibilitate si lipsa de teoretizare a termenilor si concepte. Conflictul de legi si implicit
aplicarea legii straine nu ar mai constitui un subiect intens dezbatut in contextul in care atat lex fori
cat si lex aliena ar avea prevederi similare.
Demersurile privind intarirea pietei unice a UE reprezinta sursa litigiilor internationale
tot mai numeroase, transate de instantele nationale ale statelor membre si avand ca obiect derivat
interpretarile sau modificarile legii straine. Aceste demersuri pot fi grav afectate de lipsa unor reguli
sau principii armonizate privind aplicarea legii. Avand in vedere caracterul eterogen al jurisdictiilor
statelor membre relativ la transarea chestiunii conflictului de legi, s-a pus problema imposibilitatii
indeplinirii principiului de a asigura cetatenilor UE liber acces la justitie pe teritoriul UE.
Considerata cea mai tanara ramura de drept din cadrul dreptului privat international al
UE, dreptul succesoral a fost partial armonizat pentru statele membre prin intrarea in vigoare a
Regulamentului EU, oferind astfel certitudinea si predictibilitatea de care cetatenii UE aveau nevoie
pentru a-si planifica in concordanta chestiunile succesorale, atat in privinta succesiunii testamentare
dar si a celei legale.
Sistemul juridic al UE are ca vectori limitativi fata de sistemele juridice nationale ale
statelor membre: principiul subsidiartatii si al proportionalitatii ( sau al “strictului necesar”). In
contextul imposibilitatii unificarii dreptului privat international la nivelul Uniunii Europene se fac
demersuri consistente pentru armonizarea legislatiei statelor membre. Sistemele juridice specifice
statelor membre converg ca urmare a eforturilor de armonizare a legislatiei UE, astfel incat au
capatat un caracter dinamic si flexibil. Cu toate acestea, armonizarea legislatiei este considerata
doar un substitut juridic temporar pentru unificarea legislatiei, raportat la evolutia dimensiunii lex
fori, de la statal la international.
In acest sens, literatura de specialitate vorbeste de posibilitatea asimilarii dreptului
uniunii cu o lex fori europeana, derivata, de dimensiune internationala. Aceasta idee este insa
inaplicabila pentru moment, avand in vedere ampla divergenta legislativa.
Consideram extrem de utila adoptarea Regulamentului 650/2012, oferind un climat de
securitate sporita raporturilor juridice mortis causa, indeosebi din perspectiva sistemului juridic
romanesc, caracterizat printr-un dinamism greu de prevazut pentru destinatarul legii, datorita
legiuitorului deosebit de prolific. Mai mult, posibilitatea alegerii aplicarii unei anumite legi prin
aplicarea principiului autonomiei de vointa, confera o protectie sporita destinatarului european, care
poate evita propria expunere la o legislatie nefavorabila (a se vedea speta de mai sus,
Ponnoucanamale), incurajandu-se un forum shopping proactiv.

Referințe bibliografice
Cursuri, tratate, monografii
1. J. Basedow, Spécificité et coordination du droit international privé communautaire,
Paris, 2005
2. M. Bogdan, Private International Law as Component of the Law of the Forum,
Hague Academy of international law, 2012

695
 3. M. Buruiana, L’application de la loi etrangere en droit international prive, Univ.
Bordeaux, 2016
4. J. G. Collier, Conflict of Laws, Cambridge University Press, ed. 3, 2001
5. G. Cuniberti, Conflict of Laws: A Comparative Approach: Text and Cases, Elgar
Pub., UK, 2017
6. J. Hill, M. Shúilleabháin, C. Clarkson, Clarkson & Hill's Conflict of Laws, Oxford
University Press, 2016, ed. 5
7. H. Christensen, International Estate Planning, ed. LexisNexis, 2012
8. T. C. Hartley, Recueil des Cours, vol. 319, 2006
9. D. Holleaux, Droit international privé, pp. 305 si urm.
10. M. Harding, Conflict of Laws , Routledge, pp 208 si urm, 2014
11. H. Kelsen, Doctrina pura a dreptului, Humanitas, 2000
12. P. Lagarde, Le principe de proximité dans le droit international privé
contemporain, La Haye, 2004
13. G. Panagopoulos, Restitution in Private International Law, Oxford-Portland
Oregon, 2000
14. F. Savigny, Private International Law. A Treatise on the Conflict of Laws,
Edinburgh, 1869
15. F. Wieacker, A history of Private Law in Europe, Oxford 1995
16. R. Zimmermann- “Regional Private Laws and Codification in Europe”, in
antologia “The Civil Law in European Codes” - Cambridge University press, 2003

2. Articole, siteuri
17. Revue critique de droit international privé 2009 p. 512 - Limitation de la mise en
oeuvre du renvoi en matière de succession internationale Cour de cassation (1re Ch. civ.). - 11
février 2009, Horace et Charles Riley c. Richard Riley, D. 2009, p. 1658, note G. Lardeux , AJ
famille 2009, p. 356, obs. A. Boiché Bertrand Ancel, Editions Dalloz 2010
18. Cass., civ., 21 avril 1931, Ponnoucanamale
19. Fallon, Lagarde, Poillot, Quelle architecture pour un Code européen de droit
international privé?, PIE-Peter Lang, 2011
20. P. Lagarde, L’européanisation du droit international privé-Conflits de lois,
http://www.ejtn.eu/pagefiles/6333/rapport_vienne_lagarde.pdf
21. http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=celex%3A32012R0650

696
EVOLUȚIA PIEȚEI INTERNE ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE

EVOLUTION OF THE INTERNAL MARKET INSIDE

THE EUROPEAN UNION
Drd. TACLIT Sabin Alexandru
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Școala Doctorală Drept
sabin.taclit@gmail.com

Abstract (ro): Prezenta lucrare tratează in mod punctual, principalele momente

de dezvoltare a Uniunii Europene precum si evoluția conceptului de piață internă. Un
alt element supus cercetării, este si modalitatea prin care statele membre au acceptat si
armonizat cele patru libertăți fundamentale ale Uniunii Europe, cu legislația internă.
Astfel, in partea de început, am tratat etnogeneza Uniunii Europene, pornind de la
conceptul de Unitate, astfel cum a fost acesta gândit in decursul secolelor de către
diverse personalități. Concluzia desprinsă a fost aceea că o transpunere în realitate a
conceptului de Europă unită prin consimțământul reciproc al mai multor state, s-a
încercat încă din perioada interbelică, fiind o doleanță comună a locuitorilor
continentului european. Tot in cuprinsul prezentei lucrări am tratat si schimbările în
componența Uniunii din ultimii ani, fapte ce au creat nevoia unei noi modificări a
tratatelor europene, lucru concretizat prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona
la data de 1 decembrie 2009. In prima parte a lucrării, ne-am îndreptat atenția spre o
detaliere a construcției fenomenului de piață internă, pornind de la piața unică, ulterior
la piața comună si într-un final, ajungând la „produsul” contemporan denumit piață
internă.Analizând in detaliu cele patru libertăți, am putut constata ca acestea reprezintă
adevărate „pietre de temelie ale Pieței interne”, fără de care Uniunii Europeană nu ar
putea exista.

Cuvinte-cheie: Uniunea Europeană, libertate, comerț, piață internă, evoluție.

Abstract (en): The present study treats, the main points of the European Union
development and also the evolution of the internal market concept. Another element of
the research how Member States have accepted and harmonized the four fundamental
freedoms of the European Union with national law. Thus, in the beginning, we treated
the ethno genesis of the European Union, starting from the concept of Unity, as it was
thought through the centuries by various personalities. The conclusion was that the
transposition into reality of the concept of an united Europe based of the concept of
unit, has been attempted since the interwar period, being a common wish of the
inhabitants of the European continent. The study treated the changes in the composition
of the European Union in recent years, which created the need for a new amendment of
the European treaties, being materialized with the entry into force of the Treaty of
Lisbon on 1 December 2009.In the first part of the study, we focused in presenting the
internal market phenomenon, starting from the unique market, next to the common
market and then finally reaching the "product" called contemporary internalmarket.
Analyzing in detail the four freedoms, we have found that these represent the true
"cornerstones of the Internal Market" without which the European Union could not
exist.

Keywords: European Union, freedom, trade, internal market, evolution.

697
 Introducere
i.1. Evolutia istorică a Uniunii Europene
Conceptul de “unitate europeană”, pleacă încă din antichitate, din Florența, atunci când
Dante Alighieri1, în „Divina comedia” prevedea o Europă unită, aflată sub conducerea unui suveran
aflat deasupra celorlalți suverani. În concepția lui Alighieri, limba europenilor urma să fie limba
latina, iar ca si moneda comună europenii urmau sa folosească florinul, moneda ce avea o circulație
răspândita în Europa. Practic, opera lui Alighieri prevestea două dintre cele mai importante
elemente de construcție ale Uniunii Europene, unitatea statală a țărilor europene prin păstrarea
suveranității statelor şi moneda unică.Un al treilea element pe care Alighieri îl prevestea in operele
sale era adoptarea de către statele membre a unei limbi unice, concept ce încă nu a fost pus in
discuție in cadrul Uniunii Europene.Mai târziu, in Franța secolului XVII , Ducele de Sully2,in
proiectul său numit „Grand Dessein”3 a lansat ideea unui „corp politic al tuturor statelor Europei”
care să poată produce între membrii săi o pace inalterabilă și un comerț perpetuu. Ideea de unitate
statala a izvorât si în Germania, când in anul 1795, Immanuel Kant a elaborat un „Proiect de pace
eternă” bazat pe o federație de state libere, având o constituție de tip republican. Având ca și ideal
administrativ Statele Unite ale Americii, in 1849 la al treilea Congres Internațional de Pace de la
Pari,Victor Hugospunea celor prezenți că „va veni o zi când vom vedea aceste două grupuri imense,
Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei, unul în faţa celuilalt, întinzându-și mâinile
unul celuilalt peste mări, schimbând produse, comerț, industrie, arte, genii…”. O Europă unită a
existat efectiv pe vremea Imperiului roman care cuprindea însă şi coasta de nord a Africii, Asia
Mică, incluzând Turcia, dar şi Israelul, timp în care Marea Mediterană ajunsese un lac interior al
Imperiului. Napoleon a încercat unificarea Europei sub autoritatea Franţei, dar împotriva voinţei
popoarelor, ceea ce a provocat explozia naţionalismelor europene. Saint Simon (1760-1825) în 1814
prevedea construcția Europei în jurul unei alianţe Franţa-Anglia, condusă de un monarh „lider
ştiinţific şi politic”4. În 1923, Contele Richard Caudenhove-Kalergi5 propune un prim proiect de
federalizare europeana, fiind cel care a creat mișcarea „Pan Europa” 6.După Primul Război Mondial
în anul 1929, Aristide Briand în cadrul Adunării Generale a Societăţilor Naţiunilor, a propus să se
constituie „un fel de legătură federală” între națiunile europene. În 1944, reprezentanțiimișcărilor
europene de rezistență, reuniți în Elveţia, au elaborat un program european incipient,prin care
stabileau că o Europa prosperă si democratică, ce ar putea avea capacitatea de a înlătura cauzele
celor două războaie mondiale, se poate realiza exclusiv printr-o federație europeană, in care sa fie
înlăturate frontierele politice și vamale.În 1946, Winston Churchill, la Universitatea din Zürich, a
susținut ideea unor „State Unite ale Europei”, construite însă în jurul Franţei şi a Germaniei, sub
auspiciile Marii Britanii şi ale SUA.Un an mai târziu, în 1947, mai multe mișcări care militau
pentru unitate europeană au format „Comitetul Internaţional de coordonare a mişcărilor pentru
unificarea Europei”. Primul Congres European ţinut la Haga în 1948, care a reunit peste 800 de
delegaţi din 19 ţări, a formulat ideea unei zone europene de comerţ liber şi a necesităţii de creare a
unor instituţii europene – un Parlament European şi o Curte de Justiţie.Planul Marshall sau
European Recovery Program (ERP) a fost primul plan de reconstrucție conceput de către Statele
Unite ale Americii și destinat țărilor europene afectate de Al Doilea Război Mondial, plan ce a
creat condițiile unui sistem de cooperare economică care a permis primele proiecte de integrare
europeană.7 După cel de-al doilea război mondial, cele două superputeri, Uniunea Sovietică şi SUA,

1
N. 29 mai 1265, d. 14 septembrie 1321, Ravena, poet și filozof italian, om politic florentin, primul mare poet de limbă
italiană.
2
Numit în 1597 şeful administraţiei financiare din timpul regelui Henric al IV-lea al Franţei, şi care aparţinea grupării
religioase a hughenoţilor).
3
http://henri4.culture.fr/fr/uc/02_02_01?version=accessible
4
A. Năstase, Europa quo vadis?, Editura „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2003, pp. 21-29.
5
Contele R. Nikolaus von Coudenhove-Kalergi (n. 16 noiembrie 1894, Tokio, Japonia, d. 27
iulie1972, Schruns, Austria) a fost un publicist, gînditor politic și militant federalist european de origine austriacă.
6
I. Ignat, Uniunea Europeană – de la Piaţa Comună la moneda unică, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pp. 13-14.
7
K. Burk, The Marshall Plan: Filling in Some of the Blanks, în ”Contemporary European History”, 10, 2 (2001), pp.
268-271

698
şi-au disputat acerb zonele de influență, cu precădere asupra țărilor din Europa. Marea Britanie, in
calitate de partener strategic al Statelor Unite, se obligase să susțină linia de rezistență formată de
Grecia şi Turcia. La 21 februarie 1947, Ambasada Marii Britanii din SUA a anunțat Secretariatul de
stat din Washington că, din cauza crizei economice cu care se confruntau britanicii, Regatul Unit
nu mai avea forța economică și militară necesare pentru a suporta imensele cheltuieli cu bazele
militare din Marea Mediterană. În același timp, în Europa câștigau teren mișcările comuniste
prosovietice, alungându-seca în guvernul Italiei șialFranței sa fie numiți miniștrii comuniști. Astfel,
președintele american Harry S. Truman, la 12 martie 1947 s-a adresat sesiunii comune a
Congresului SUA şi a solicitat autorizarea pentru alocarea a 400 milioane dolari în ajutorul Greciei
şi Turciei. Congresul SUA a aprobat ajutorul și a stabilit obiectivul principal de a „manifesta o
atitudine fermă a Washingtonului față de Moscova”. La data de 5 iulie 1947, la Universitatea
Harvard, secretarul de stat al SUA, George Marshall, cu ocazia discursului pe care l-a ținutatunci
când i-a fost acordat titlul de doctor honoris causa, a atacat dur pretențiile de superputere ale URSS
care urmărea fie numai o adeziune sau chiar o încorporare forțată a Germaniei la cauza
socialismului pentru a realiza o revoluție mondială. În contextul acestei situații tensionate, interesul
Statelor Unite era acela de a sprijini economic Europa occidentalășide a relansa propria economie,
aflată si ea în recesiune. Aceste lucruri erau posibile numai printr-o relansare economică, ce se
puteau realiza prin cererea mare de mărfuri dar şi prin stoparea avansurilor socialiste și comuniste
din Italia șiFranța care, împreună cu naționalizarea laburistă din Marea Britanie, ar fi periclitat
menținerea economiei de piață în această parte a lumii. La 12 iunie 1947, la inițiativa comunăa
Marii Britanii şi a Franței a avut loc la Paris o conferință care s-a finalizat cu constituirea unui
Comitet European de Cooperare Economică (CECE), ce a avut menirea de a realiza un studiu
privind necesitățile europene de import din zona dolarului. Studiul a fost aprobat în Conferința din
22 septembrie 1947 şi a fost transmis spre aprobare Statelor Unite ale Americii, urmând ca la 3
aprilie 1948, Președintele SUA sa semneze Legea asistenței externe (Foreign Assistance Act) prin
care era susținut Programul de Recuperare Europeană, fiind astfel demarat in mod oficial Planul
Marshall.In acest sens, a fost creată Administrația de Cooperare Economică (CECA), agenție
federală pentru organizarea ajutorului, organism ce a funcționat până la data de 30 septembrie
1951. La 16 aprilie 1948 s-a semnat la Paris Convenția constitutivă a Organizației Europene de
Cooperare Economică (OECE), ce funcționa ca siagenție europeană a Planului Marshall, având ca
membri fondatori 16 state europene: Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Turcia, R.F. Germania şi
Spania. SUA şi Canada au fost admise ca membri asociați, iar Iugoslavia a primit statut de
observator.8Totalizat, ajutorul oferit de Statele Unite ale AmericiiEuropei, între anii 1949 şi 1961 a
fost de peste 30 miliarde Dolari.OECE nu s-a concentrat numai pe distribuirea ajutorului american,
acționând şi în direcția unei cooperări intra europene. Pilonul construcției europene a fost dat de
ministrul de externe francez Robert Schuman care, la data de 9 mai 1950, (la aniversarea a 5 ani de
la victoria asupra fascismului) a propus crearea unei înalte autoritățisupranaționale, care să dirijeze
producția şi desfacerea oțeluluiși cărbunelui în Europa. La baza propunerii lui Schuman se afla
planul elaborat de Jean Monet.9 Ideea era una mai veche şi fusese lansată de Konrad Adenauer,
cancelarul demo-creştin care a reconstruit Germania după cel de-al doilea război mondial. Acesta,
în 1949 a propus o „asociere de drept internațional pe bază de cooperare” în care „Germania ar
participa cu regiunea Ruhr, Franţa cu minereul din Lorena, Franţa, Germania, Saarland,
Luxemburg, Belgia cu industriile lor grele”.10La 18 aprilie 1951, la Paris, Franţa, Germania, Italia,
Belgia, Olanda şi Luxemburg au semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui
șiOțelului (CECO), intrat în vigoare la 23 iulie 1953. Tratatul viza „plasarea producției franco-
germane de cărbune şi oţel sub o Înaltă autoritate comună, într-un organism deschis participării
celorlalte ţări ale Europei” (Robert Schuman, Declaraţia de la 9 mai 1950).Dorința de colaborare

8
I. Ignat, op. cit., p. 14-19.
9
J. O. M. G. Monnet (n. 9 noiembrie 1888 – d. 16 martie 1979) este considerat de istorici ca fiind arhitectul Unității
Europene.
10
A. Năstase, Europa quo vadis? – spre o Europă unită, Editura „MonitorulOficial”, Bucureşti, 2003, p. 28.

699
viza şi alte domenii, între altele şi cel al apărării. S-a încercat crearea unei armate exclusiv europene
a statelor membre CECO având ca punct de plecare Planul Pleven. La 26 mai 1952, aceleași șase
state fondatoare CECO au semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeană de Apărare (CEA),
sub forma unei organizaţii supranaţionale cuprinzând un Comisariat, un Consiliu de Miniştri, o
Curte de Justiţie şi o Adunare Parlamentară. O autoritate militară comună la nivel european avea în
subordine trupele europene. Acest Tratat CEA nu a mai fost pus niciodată în aplicare urmare a
faptului că, în 1954 Adunarea Națională Franceză nu l-a ratificat. În 1953 Adunarea Parlamentară a
CECO a elaborat un proiect de tratat privind o comunitate politică. Comunitatea Europeană astfel
înființată avea competență generală în domeniile politicii economice, al securitățiiși politicii
externe, urmând ca în doi ani să absoarbă CECO şi Comunitatea Europeană de Apărare 11 .
Conferința la nivel înalt de la Messina (Italia) din 1955 a decis ca viitorul cooperării europene să se
bazeze pe integrarea economică şi, în special, pe realizarea unei pieţe comune între statele membre.
În acest scop a fost constituit un comitet interguvernamental, condus de ministrul de externe al
Belgiei, Paul-Henri Spaak. Raportul întocmit de acest comitet a stat la baza proiectului de Tratat
pentru înființareaComunității Economice Europene (CEE). În 1957, la Roma, au fost semnate
Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Tratatul instituind Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (CEEA) sau EURATOM. Tratatul CECO a creat practic patru
instituții: o Înaltă Autoritate, o Adunare responsabilă cu controlul politic, un Consiliu al Miniştrilor,
constituit din reprezentanți ai statelor membre şi o Curte de Justiţie, fiecare instituție având
competențe în domeniul pentru care s-a convenit Tratatul.Şi Tratatul de la Roma prevedea
constituirea unor instituţii – o Comisie (echivalentul Înaltei Autorităţi), aceasta fiind executivul
independent al Comunităţii, Consiliul de Miniştri, ca organ interguvernamental şi autoritate
legislativă, Curtea de Justiţie – autoritate judiciară şi o adunare parlamentară cu rol consultativ. Prin
Tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965, cunoscut sub numele de Tratatul de fuziune, s-a realizat
unificarea executivelor celor 3 comunități (cele 3 Consilii de Miniştri ale CEE şi CEEA) şi a Înaltei
Autorităţi (CECO), acestea fiind înlocuinte cu un Consiliu de Miniştri şi o Comisie. 12Începând cu
anul 1975, au urmat întâlniri recurente între șefii de state sau de guverne, care s-au reunit în cadrul
Consiliului European pentru stabilirea liniilor politice generale ale Comunității Europene.Un an mai
târziu, a avut loc prima extindere a Comunității Europene concretizată prin aderarea Regatului Unit
al Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei, iarulterior în 1981 si 1986, s-a realizat aderarea Greciei şi
a Portugaliei. La 20 septembrie 1976, „Consiliul” a aprobat condițiile pentru alegeri direct în
Parlamentul European şi s-a semnat Actul privind alegerea reprezentanților Adunării prin sufragiu
universal direct. Primele alegeri au avut loc în iunie 1979. În 1985, Lordul Cockfield, comisarul
european pentru Piața Internă, a făcut publică Carta Albă, document care a pus bazele unui
program legislativ în vederea realizării pieței interne, obiectiv ce avea ca termen de realizaredata de
31 decembrie 1992. După publicarea Cartei Albe, aceasta a fost incorporata in 1986 in Actul Unic
European, fiind astfel posibilă prima mare reformă a Tratatelor Comunităților.
Actul Unic European adoptat in unanimitate la 17 Februarie 1985 si intrat in vigoare la
1 Iulie 1987, a avut ca obiectiv finalizarea construcției pieței interne, gândită ca „o zonă fără
frontiere interne în care este asigurată libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și
capitalului”.13

i.2. Forma actuală a Uniunii Europene

Dezvoltatăîn anul 1958 din șase state, din o Comunitate Europeană a Cărbunelui și
Oțelului (CECO) si din o Comunitatea Economică Europeană (CEE), Uniunea Europeana a ajuns sa
reprezinte in zilele contemporane, o uniune economică și politică, dezvoltată în Europa, având ca și
membre 28 de state europene.Ideea de unificare a națiunilor europene a existat încă dinaintea
apariției statelor naționale moderne, avândrădăciniadânci in istoria continentului European.14Prin

11
Ibidem, p. 35
12
Ibidem
13
Art. 7 din Tratatul de la Roma, 1958
14
N. Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Tratat, ediția a II-a revizuita, Editura Lumina Lex, București, 2011, p. 20.

700
Tratatul de la Maastricht semnat la 7 Februarie 1992 de cătreminiștrii afacerilor externe si de
miniștri de finanțe ai douăsprezece state, Tratat ce a intrat in vigoare la 1 Noiembrie 1993, a luat
naștere Uniunea Europeană sub denumirea pe care o regăsim si astăzi.Adoptarea acestui Tratat a
reprezentat rezultatul evoluției ideilor de unitate europeană pe două planuri: uniune politica si
monetara si uniune politica.15Ultima amendare a bazelor constituționale ale Uniunii Europene a
fost Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, Tratat care a desăvârșit si
reformat construcția europeană.Uniunea Europeana funcționează printr-un sistem de instituții
supranaționale independente și interguvernamentale care iau decizii prin negociere între statele
membre16, având ca principale instituțiiComisia Europeană, Consiliul European, Consiliul Uniunii
Europene, Curtea Europeană de Justiție, Banca Centrală Europeană si Parlamentul European.Pentru
a putea funcționa la parametri prevăzuți în actele de constituire, în cadrul Uniunii Europene s-a
dezvoltat o piață unică în cadrul unui sistem standardizat și unificat de legi care se aplică tuturor
statelor membre. Astfel, în cadrul Spațiului Schengen (care include state membre UE și state non-
UE) controalele vamale au fost desființate.17Toate politicile Uniunii Europene, au menirea de a
sprijini și garanta libera mișcare a persoanelor, bunurilor, serviciilor și a capitalului 18, fiind altfel
păstrate politici comune în domeniul comerțului, agriculturii, în domeniul pescuitului și dezvoltarea
regională. Poate una dintre cele mai remarcabile realizări ale Uniunii Europene, a fost înființarea
uniunii monetare, respectiv Zona Euro, compusă în prezent din 19 state.Pentru protejarea relațiilor
internaționale, in cadrul Uniunii Europene au fost înființate Misiuni Diplomatice Permanente în mai
multe state din lume, Uniunea fiind reprezentată în cadrul Organizației Națiunilor
Unite, Organizația Mondială a Comerțului, G8 și G-20.Cu o populație combinată de peste 500 de
milioane de locuitori, care reprezintă 7.3% din populația lumii, Uniunea Europeană genera in 2011
un Produs Intern Brut de 17,6 trilioane de dolari americani reprezentând 20% din PIB-ul estimat în
termeni de paritatea puterii de cumpărare la nivel mondial.Începând cu 1 decembrie 2009, Uniunea
Europeană a dobândit personalitate juridică internațională având dreptul de a încheia in mod legal
tratate internaționale.

Conceptul de piață internă

Piața internă a Uniunii Europene este o piață unică, care asigură libera circulație a
bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor și a persoanelor și pe teritoriul căreia cetățenii europeni sunt
liberi să locuiască, să lucreze, să studieze și să facă afaceri.
În conformitate cu dispozițiile articolului 26 alin. 1 din Tratatul privind Funcționarea
Uniunii Europene, „Uniunea adoptă măsurile pentru instituirea sau asigurarea funcționării pieței
interne, în conformitate cu dispozițiile incidente ale tratatelor.”
Caracteristicile pieței interne, sunt date de dispozițiile alineatului 2 al articolului 26 din
Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, conform căruia Piața internă cuprinde un spațiu
fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a
capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispozițiile tratatelor.
Concluzia care se poate deduce din aceste texte legale este ca rațiunea reglementarii
unei piețe interne in cadrul Uniunii Europene, este dezvoltarea unui comerț interstatal liber si corect
din punct de vedere al concurentei, un schimb liber si neîngrădit de forță de munca si libertatea de a
contractat si de a presta servicii a oricărei persoane din cadrul Uniunii, pe tot teritoriul comunitar.

1.1. Piața unică

Realizarea pieței unice a fost principalul obiectiv al Tratatului de la Roma, ținta fiind
liberalizarea schimburilor de bunuri și servicii.

15
Ibidem, p. 47
16
D. Varela, Guvernarea Uniunii Europene, Iasi, EdituraInstitutul European, 2008
17
http://ec.europa.eu/home-affairs/policies/borders/borders_schengen_en.htm
18
https://europa.eu/european-union/topics/single-market_en

701
 Practic, conceptul de piață unică reprezintă elementul central al integrării economice
din cadrul Uniunii Europene si una din principalele realizări ale Uniunii.19
Bazele unei pieței unice in care urmau sa fie eliminate restricțiile interstatale de ordin
comercial, fiind astfel posibila dezvoltarea economica si întărirea relațiilor intre statele membre ale
Uniunii Europene, au fost puse de Tratatul de Constituire a Comunității Economice Europene,
încheiat la Roma in anul 1957.Concretizarea liberei circulații a persoanelor, mărfurilor, serviciilor si
capitalului, au reprezentat o modalitate de realizare a idealurilor comunitare, vizând in principal:
- dezvoltarea armonioasa si echilibrata a activității economice in cadrul Comunității
Europene;
- atingerea unui înalt nivel de folosire a forței de munca si protecție sociala;
- ridicarea calității vieții si a nivelului de trai a cetățenilor;
- dezvoltarea durabilă cu respectarea normelor de protecție a mediului;
- folosirea forței de munca la un nivel cat mai înalt precum si sporirea masurilor de
protecție socială;
- promovarea solidarității intre statele membre ale Uniunii Europene;
- promovarea egalității intre femei si bărbați.20
Pornind inițial de la conceptul de piață comuna, odată cu evoluția Uniunii Europene s-a
ajuns la conceptul de piață interna. Astfel, nu s-a urmărit eminamentetransformarea unei sintagme
ci s-a realizat o abordare superioară a ideii de integrare europeană, ce avea ca si baza intensificarea
relațiilor intracomunitare.

1.2. Piața comună

Conceptul de piață comună a reprezentat oarecum „sloganul” sub care statele membre
ale Uniunii Europene, au acționat in vederea intensificării raporturilor de comerț intracomunitar.
Astfel, s-a urmărit intensificarea si liberalizarea schimburilor de bunuri si servicii intre
statele comunitare, prin eliminarea barierelor vamale constând in taxele vamale existente intre
statele membre, precum si prin instituirea unui tarif vamal comun si eliminarea cotelor restrictive.
Aceste măsuri, au avut ca scop liberalizarea circulației bunurilor si serviciilor intre
statele membre ale Uniunii Europene.Noțiunea de piață comună, a presupus mai mult decât
realizarea unor obiective comune in domeniul economic, cuprinzând in același timp și stabilirea
liniilor politice directoare, precum si a modalităților de aplicare a acestor obiective, dobândind
astfel implicații politice si juridice, care presupun pe de o parte stabilirea unor politici comune
conduse centralizat la nivel comunitar, iar pe de alta parte presupun adoptarea unor reglementari
imperative pentru buna funcționare a pieței.21În multiplele încercări de definire a conceptului de
piață comună, în doctrina de specialitate au fost propuse criterii statice si dinamice.22
Referitor la criteriile statice, piața comună a fost definită ca fiind o zonă în care se
realizează schimburi libere intre parteneri egali, pe baza unor principii concurențiale reale, aspecte
ce presupun ca statele membre sa aplice tratamente nediscriminatorii părților contractante.În ceea ce
privește criteriile dinamice, piața comună se caracterizează ca fiind o piață unde cetățenii Uniunii
Europene pot lucra, pot întreprinde acte de comerț, investi si presta servicii in mod liber si
neîngrădit, in condiții de concurenta clare, ca și când aceștia ar face parte din cadrul aceluiași stat.
23
Încheierea perioadei de tranziție si trecere la o piață unică, a fost fixată la 1 ianuarie 1970, dar,
până la acest moment nu s-au putut realiza decât eliminarea taxelor vamale (1 iulie 1968), libera
circulație a lucrătorilor și armonizarea unor taxe, între care și introducerea generală a TVA-ului în
anul 1970.La mijlocul anilor 1980 nu se reușise încă realizarea unei reduceri a restricțiilor
cantitative. Libertatea circulației bunurilor era afectată de practici anticoncurențiale ale

19
N. Diaconu, op. cit, p. 365.
20
Obiectiv introdus prinTratatul de la Amsterdam.
21
N. Diaconu, op. cit, p. 365.
22
O. Manolache, Drept Comunitar, Editura All Beck, editia a-III-a, 2001, p. 6
23
Ibidem

702
autoritățilornaționaleprecum drepturi exclusive de producție sau de servicii si acordarea anumitor
subvenții.

1.3. Piața internă

Întrucât realizarea obiectivelor propuse s-a realizat într-o mică măsură, Uniunea
Europeană a adoptat o nouă abordare, mult mai complexă din punct de vedere al gradului de
eficiență, respectiv conceptul de „piață internă”.Conform unor opinii exprimate in literatura de
specialitate24, piața comună a reprezentat doar o etapă in realizarea pieței interne. Totodată, piața
comună a fost considerată mai amplă decât piața interna, „prima cuprinzând, in afara celor 4
libertăți fundamentale si europenizarea unor politici sectoriale, precum politica agrară, politica
economică, politica de mediu si politica comercială comună, urmărindu-se un grad mai mare de
integrare. Concluzionând, am putea spune ca piața interna, deși mai restrânsă din punct de vedere al
obiectivelor stabilite comparativ cu piața comuna, a fost constituita pe bazele pieței comune.
Astfel, piața internă s-a realizat în 1992 ca urmare a celor stabilite prin Cartea Albă a
Comisiei Europene din 1985, care a fost incorporată în tratate prin Actul Unic European (1986).
Acest document, conținea 300 de măsuri legislative (termenul limită de finalizare fiind
31.12.1992), reprezentând 90% din proiectele legislative menționate in Cartea Alba, fiind grupate
pe trei obiective principale:
– eliminarea frontierelor politice;
– eliminarea frontierelor tehnice;
– eliminarea frontierelor datorate de sistemele de taxe.
Desăvârșirea Pieței Interne a cunoscut si multe „neîmpliniri”, precum neadoptarea unor
propuneri legislative venite in completarea Cărții Albe si transpunerea si aplicarea incorectă a unor
acte normative in legislația națională.Trecerea de la piața comună la piața internă,a reprezentat un
obiectiv deosebit de important la nivelul Uniunii Europene, implicând adoptarea unui număr mare
de directive de armonizare a dispozițiilor legislative, fiind astfel afectate aspectele de fond ale
integrării europene.25Modelul de piață internă, a fost urmat și de alte state care nu erau membreale
Uniunii Europene, fiind preluată inclusiv de statele membre ale Asociației Europene a Liberului
Schimb26, cu excepția Elveției.27
Astfel, la data de 01 Ianuarie 1994, a intrat in vigoare Acordul asupra instituirii
Spațiului Economic European, alcătuit in prezent din cele 28 de state membre ale Uniunii Europene,
Islanda, Liechtenstein și Norvegia. 28
Juridic vorbind, cele patru libertăți care stau la baza pieței interne a Uniunii Europene
au fost extinse la cele trei state membre ale Asociației Europene a Liberului Schimb, fără ca acestea
sa aibă responsabilitățile unui stat membru european.În Decembrie 1994, a fost adoptată la Essen –
„Cartea Albă pentru pregătirea părților asociate din Europa Centrală si de Est pentru integrarea in
Piața Internă a Uniunii Europene”, act ce cuprindea trei stadii de dezvoltare a integrării europene: 29
- abordarea clasică- aplicată tarilor care au aderat la Comunități anterior apariției Cărții
Albe, si presupune parcurgerea tuturor etapelor de integrare, armonizare si convergență.

24
G. Gornig, I. E. Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Editura C.H. Beck, București, 2006, p.89
25
N. Diaconu, op. cit, p. 365.
26 Asociatia Europeana a Liberului Schimb (AELS; European Free Trade Association, EFTA) a fost infiintata in 1960
prin semnarea Conventiei de la Stockolm. Membrii fondatori au fost Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de
Nord, Danemarca, Norvegia, Suedia, Austria, Elveția și Portugalia. Finlanda a devenit membru asociat
în 1961 (devenind membru cu drepturi depline în 1966), iar Islanda în 1970. Regatul Unit și Danemarca intră
în Comunitatea Europeană în 1973 (împreună cu Irlanda, încetând prin urmare să fie membre AELS. Portugalia a
părăsit de asemenea AELS pentru a intra în Comunitatea Europeană în 1986. Liechtenstein se alătură AELS în 1991,
interesele sale fiind reprezentate până atunci de Elveția. În 1995, Austria, Suedia și Finlanda devin membre UE și
părăsesc AELS.
Membrii actuali (2012) ai Asociației Europene a Liberului Schimb sunt: Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Elveția.
27
Elvetia a decis sa nu participle, in urma unui referendum organizat al carui rezultat a fost negativ.
28
D.-A. Sitatu, Dreptul Comertului International. Tratat. Partea generala, UniversulJuridic, Bucuresti, 2008, pp. 16-
17.
29
N. Diaconu, op. cit, p. 367.

703
 - noua abordare- presupune acceptarea mai multor izvoare de drept comunitar si
renunțarea la reglementarea unitara a legislației comunitare.
- abordarea globală, care presupune ca tarile care reușesc sa ajungă la rezultate
favorabile procesului de integrare sa poată sari peste anumite etape ale procesului de integrare.
Produsul finit al evoluției Pieței interne, a culminat cu Piața unică europeană, concept
ce presupune existența unei monede unice, sistem de taxare similar, infrastructură integrată,
eficientizarea mediului de afaceri comunitar precum si definitivarea celor 4 libertăți ale Uniunii
Europene.

1.4. Elementele componente ale Pieței Interne

Crearea "Pieței Interne" a reprezentat in fapt, cel mai mare proiect de integrare
economică adoptat vreodată pe teritoriul continentului European.Astfel între 1985 si 1 ianuarie
1993, Comunitatea Europeană si statele sale membre aureușittransformarea a 12
piețenaționaledistincte, extinsă in prezent asupra tuturor celor 28 de state membre, într-o
singurăpiață comună.
Pentru a pune în aplicare acest proiect de dimensiuni sociale si concurențiale de
anvergură, a fost necesară stabilirea unor principii si libertăți clare, care sătraseze direcțiile pieței
interne.În consecință, spațiului fără frontiere interne, i-au fost asigurate din punct de vedere
legislativ patru libertăți: libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalurilor.

Concluzii privind perspectivele evoluției pieței interne în funcție de provocările

contemporane cu care se confruntă Uniunea Europeană.
În decursul timpului, au fost identificate două dimensiuni ale prevederilor legale
referitoare la libertățile de mișcare care se află într-o strânsă legătură.
Vorbim astfel despre dimensiunea determinării tipurilor de măsuri care sunt cuprinse de
regulile libertăților de mișcare şi dimensiunea definițieijustificărilorlegitimității interesului public.
Noile puteri de care se bucurǎ Parlamentul European, singura instituție aleasǎ în mod democratic de
cătrecetățenii europeni, au dus la democratizarea procesului decizional de la nivelul Uniunii.
Dincolo de procesul integrării europene se află şi o forţă pragmatică şi anume preocuparea concretă
de a controla interdependența economică a ţărilor europene. Crearea unei piețe europene unice, cu o
liberă circulaţie a mărfurilor şi a serviciilor, a consolidat acest proces de interdependență̆, care a
făcut necesară şi apariţia unei politici comune în acest sens. O piață comună presupune reguli
comune,un teren stabil şi o armonizare a modului de a acţiona al autorităților publice, cu obligația
membrilor de a respecta in mod unitar toate aceste reglementări comune.Astăzi, PiațaInternă este o
realitate, iar beneficiile acesteia nu pot fi contestate de către niciun cetățean comunitar. Cu toate
acestea, existăîncă numeroase provocări ce trebuie înlăturate, pentru ca Uniunea Europeanăsăatingă
obiectivele de creștere si competitivitate asumate prin Strategia Lisabona. Pentru a avea o imagine
cât mai clară a efectelor implementării Pieței Interne, precum si a acțiunilor ce trebuie întreprinse
pentru îmbunătățirea cadrului legislativ actual, la data de 20.09.2006, Comisia Europeana a lansat o
consultare publică având ca scop stimularea unei dezbateri asupra viitorului Pieței Interne.
30
Rezultatele publicate31, au stabilit că din cele 1514 răspunsuri primite în urma consultării, 1272
au fost răspunsuri standard transmise de sindicate şi cetăţeni. Diferența de 242 au
reprezentatrăspunsuri primite de la organizații profesionale şi neprofesionale din diverse domenii de
activitate, fiind considerate răspunsuri specifice pentru acele domenii. Consultarea a fost
îmbrățișată̆la nivelul tuturor statelor membre, remarcându-se la nivelul noilor state membre o
participare mai slabă a partenerilor implicați, precum şi a autorităţilor locale sau regionale.
Partenerii sociali au concis căPiața Unică a adus o serie de beneficii, unii dintre ei precizând că
acestea au fost benefice pentru consumatori şi întreprinderile mici şi mijlocii. Respondenții au arătat
că pledează in favoarea mențineriiPieței Unice, însă reprezentanții mediului de afaceri au remarcat

30
Comunicarea Comisiei Europene „PUBLIC CONSULTATION ON A FUTURE SINGLE MARKET POLICY
SUMMARY OF RESPONSES” Brussels, 20.09.2006, SEC(2006) 1215.
31
Rezultatele publicate pe site-ul http://ec.europa.eu/growth/single-market_ro

704
faptul că aceasta nu este desăvârşită în întregime. O provocare actuală, ce poate influenta dramatic
atât conceptul de Piață Interna cât și însăși conceptul de Uniune Europeana, este ieșirea Marii
Britanii din cadrul Uniunii, așa numitul „BrExit”.Conform unui raport publicat de către societatea
internațională de consultanțăErnst and Young pe site-ul propriu la data de 14.03.2017, 32s-a
concluzionat ca Brexitul a schimbat perspectivele investitorilor globali și a atras după sine
incertitudine în ceea ce privește viitoarele investiții în Marea Britanie, există însă multe semne
pozitive. Marea Britanie, deține un precedent puternic în ceea ce privește investițiile străine directe,
care au înregistrat o creștere constantă începând cu 2013. Acestea au crescut de la aproximativ 800
de proiecte în 2013 la 1.000 de proiecte în 2015. La nivel european, numărul proiectelor de
investiții a crescut de la 3.000 în 2013 la 4.000 în 2015. Acest fapt se datorează cotei impozitului pe
profit din Marea Britanie (20%), printre cele mai mici din lume, care se estimează că va scădea
până la 17%, până în 2020. Din acest motiv, investițiile străine par să continue indiferent de
contextul politic cauzat de Brexit.
1. Deși statistic, investițiile străine nu par sa fie afectate de Brexit, in opinia noastră
acest fenomen va afecta întregul „circuit” economic european.
Principalele efecte pe care le putem anticipa după ce unul dintre principalii jucători
comunitari va părăsi Uniunea, sunt cele referitoare la un eventual blocaj al libertăților europene si o
restrângere tot mai mare a Pieței Interne.
2. În ceea ce privește libertățile, este fără echivoc că atât cetățenii statelor membre al
Uniunii Europene, cat si cetățenii Marii Britanii, nu vor mai putea beneficia de aceleași drepturi, in
special cele privind libera circulație a serviciilor, a mărfurilor si a persoanelor.
3. Astfel, toate acordurile de liber schimb vor trebui negociate in mod bilateral intre
fiecare stat membru UE si Marea Britanie, sau la nivel centralizat, intre însăși Uniunea Europeana si
Marea Britanie. Mai mult ca sigur, in viitorul apropiat se va resimți o reducere a comerțuluiintre
tarile comunitaresi Marea Britanie.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, investițiile si acordurile de liber schimb, atât cele
britanice in tarile UE, câtși investițiile UE in Marea Britanie, nu vor mai beneficia de aceleași
facilitați, standarde si reglementari comune.
4. Un aspect extrem de important care va necesita o atenție deosebita din punctul de
vedere al negocierilor ce se vor purta intre Uniune si Marea Britanie, va fi cel referitor la libera
circulație a persoanelor.Rămâne de văzut in ce măsură cetățenii statelor membre ale Uniunii si
cetățenii Marii Britanii, vor putea să tranziteze fără obligații si să se stabilească pe teritoriile
reciproce, ținând cont de notorietatea atitudinii ostile a britanicilor in ceea ce privește recepționarea
forței de munca din statele mai puțin dezvoltate.
5. Pericolul iminent în ceea ce privește Piața Internă va fi însă reducerea capitalurilor
existente, cauzate atât de cele menționate anterior cat si de reducerea fondurilor deținute de UE,
întrucât Marea Britanie este în prezent unul dintre cei mai importanți contribuitori la bugetul
Uniunii Europene, cu 8,4 Miliarde de Euro Net.
Cu un buget mai redus șiimplicit fonduri mai reduse pentru statele mai puțin dezvoltate
economic, puterea de cumpărare și producție pentru aceste state va scădea drastic și astfel, decalajul
economic va fi resimțit din ce in ce mai mult.Concluzionând, considerăm căatât organismele
europene cât și țările încă membre, trebuie să trateze cu atenție si prudență aceste provocări cu care
se confruntă Uniunea Europeană, pericolul fiind acela că, in cazul unui efect negativ si alte state
membre vor solicita părăsirea Uniunii, fapt ce ar duce la divizarea economicăși socială a Europei
unite.

Referințe bibliografice
1. R. M. Beșteliu, C. Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Note de
curs, Ediţia a IV-a revizuită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008 


32
http://www.ey.com/gl/en/industries/real-estate/ey-global-hospitality-insights-2015

705
 2. T. Corlățean, Protecţia europeană şi internaţională a drepturilor omului, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2012

3. M. Cortes, M. Jose, Jurisprudencia del TJCE, Enero-Abril 2009, Revista de
Derecho Comunitario Europeo, 2009
4. N. Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Tratat, editia a II-a revizuita, Editura
Lumina Lex, Bucuresti, 2011
5. V. Diego, Guvernarea Uniunii Europene, Editura Institutul European, Iasi, 2008

6. G. Gornig, I. E. Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Editura C.H. Beck, Bucuresti,
2006
7. I. Ignat, Uniunea Europeană – de la Piaţa Comună la moneda unică, Editura
Economică, Bucureşti, 2002
8. G. L. Ispas, Uniunea Europeană. Evoluţie. Instituţii. Mecanisme, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2012
9. B. Kathleen, The Marshall Plan: Filling in Some of the Blanks, în ”Contemporary
European History”, 10, 2 (2001)
10. O. Manolache, Tratat de drept comunitar, ediţia a V-a, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006
11. O. Manolache, Drept comunitar, ediţia a III-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2001
12. A. Năstase, Europa quo vadis? – spre o Europă unită, Editura Monitorul Oficial,
Bucureşti, 2003

706
 SCURTĂ ANALIZĂ SWOT A SISTEMULUI DE EXPERTIZĂ
CRIMINALISTICĂ ÎN ROMÂNIA

THE SHORT SWOT ANALYSIS OF THE FORENSIC EXPERTISE SYSTEM

IN ROMANIA
Drd. ȚICAL Cătălina – Luminița
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Școala Doctorală Drept
catalinatcl@yahoo.com

Abstract (ro): Antrenarea tot mai frecventă a unor experţi sau specialişti în
lămurirea unor cauze a fost impusă atât de nevoia lărgirii posibilităţilor de perfecţionare
a activităţii de înfăptuire a justiţiei, cât şi de progresul rapid al ştiinţei şi tehnicii, cu
impact nemijlocit asupra aflării adevărului. Deşi dispoziţiile procesuale nu consacră o
poziţie preponderentă pentru expertiză în ansamblul mijloace lor de probă legal
administrate descrise în articolul 97 Cpp, totuşi în multe cauze aflarea adevărului a fost
posibilă doar prin desfăşurarea expertizei, ea constituind şi principalul mijloc de
identificare judiciară.
Importanţa acestui mijloc de probă decurge din caracterul său ştiinţific reflectat de
natura datelor şi informaţiilor valorificate de expert în cadrul lucrării făcute, a
metodelor, procedeelor şi tehnicilor folosite. De aceea, practica judiciară, în cadrul
aplicării principiului liberei aprecieri a probelor, a dat întâietate împrejurărilor de fapt
(probelor) stabilite prin expertiză. Ca urmare,elementele de probă îndoielnice sau
simplele indicii au putut în urma desfăşurării expertizei să fie reţinute ca probe sau
înlăturate ca fără nici o valoare.
A cunoaște sistemul de expertiză ccriminalistică din România este deja un
deziderat. Nu se poate evidenția mărimea și nivelul de acces al sistemului decât printr-o
cunoștere a acestuia din interior, fapt ce ma determinat să realizez o scurtă analiză
SWOT.

Cuvinte cheie: expertiza criminalistica, expert, analiza SWOT, sistemul

românesc al expertizelor.

Abstract (en): More and more frequent training of experts or specialists in

explaining causes has been imposed both by the need to widen the possibilities of
improving the activity of justice, as well as to the rapid progress of science and
technology, with a direct impact on the discovery of truth. Although the procedural
provisions do not devote a prominent position to expertise to the entirety of their
legally-administered evidence described in Article 97 of the Cpp, however, in many
cases, finding the truth was possible only by conducting expertise, being the principal
means of judicial identification.
The importance of this evidence arises from its scientific character reflected by
the nature of the data and information used by the expert in the work done, the methods,
procedures and techniques used. Therefore, the judicial practice, in applying the
principle of the free assessment of evidence, has given priority to the factual
circumstances (evidence) established through expertise. As a result, doubtful evidence
or simple clues could, as a result of expertise, be retained as evidence or removed as of
no value.

707
 Knowing the criminal expertise system in Romania is already a desideratum. The
size and level of access to the system can only be highlighted by an in-depth knowledge
of the system, which has led me to make a brief SWOT analysis.

Keywords: Forensic expertise, expert, SWOT analysis, Romanian expert system.

I. Introducere
Expertiza criminalistică este un domeniu cu o reprezentare deosebită la nivelul țării
noastre. Din punct de vedere legislativ aceasta este temeinic reglementată, atât în cuprinsul Codului
de Procedură penală, precum și în acte legislative precum Ordonanța de Guvern nr. 75 din 24 august
2000 privind organizarea activității de expertiză criminalistică. Din perspectivă instituțională la
nivel național există instituții de stat care efectuează expertize criminalistice, precum Institutul
Național de Criminalistică din cadrul Poliției Române și Institutul Național de Expertize
Criminalistice, din cadrul Ministerului Justiției. Pe lângă aceste instituții există o serie de
laboratoare de expertiză private.
Având în vedere complexitatea acestui domeniu, precum și importanța în procesul de
înfăptuire a justiției considerăm că este necesară o analiză SWOT. Rolul acesteia este de
evidențierea tuturor elementelor de care beneficiază și cu care se confruntă domeniul.

II. Puncte tari ale sistemului de expertiză criminalistică din România

Expertiza criminalistică este un domeniu cu o experiență îndelungată la nivel național.
Primele manifestări din punct de vedere legislativ și totodată din perspectivă organizatorică a apărut
în anul 1946. Astfel, din punct de vedere organizatoric, experții grafici s-au constituit într-un corp.
Din punct de vedere legislativ, acest corp a fost recunoscut prin legea nr. 498/1946 [1]. Primul
Institut de Criminalistă a fost înființat în anul 1956, iar acesta funcționa pe lângă Procuratura
Generală a României [2]. Aceste elemente au creat bazele unui sistem cu tradiție, oferind astfel
posibilitatea unei dezvoltări durabile.
Expertiză criminalistică ca activitate este reglementată din punct de vedere legislativ.
Astfel, sediul expertizei criminalistice se regăsește în cuprinsul Ordonanței de Guvern nr. 75 din
2000 privind organizarea activității de expertiză criminalistică, precum și în cadrul Codului de
Procedură Penală. Primul act normativ reglementează domeniile de expertiză, condițiile necesare
dobândirii calității de expert, cazurile în care se pierde calitatea de expert, precum și condițiile
necesare pentru dobândirea autorizării laboratoarelor private de expertiză criminalistică [3]. Codul
de Procedură Penală cuprinde elementele de natură judiciară ce trebuie parcurse pentru a putea a
dispune o expertiză, procedura de numire a expertului, precum și drepturile și obligațiile acestuia.
Reglementarea strictă a acestei activități aduce numeroase beneficii tuturor subiecților
implicați în activitatea de înfăptuire a justiției, indiferent că e vorba de elemente de natură civilă sau
penală. Prevederile legislative fac activitatea predictibilă, oferă protecția atât experților, precum și
părților implicate. Lipsa unei reglementări riguroase ar duce la apariția riscului unor abuzuri.
Expertiza criminalistică are la nivel legislativ și reglementări ce privesc instituțiile de
expertiză. Atât cele de organizate în cadrul instituțiilor statului, precum și la nivel privat. În ceea ce
privește instituțiile statului, amintim Institutul Național de Expertize Criminalistice din cadrul
Ministerului Justiției, care a fost înființat prin Hotărârea Guvernului nr. 369 din 1998 privind
înființarea Institutului de Expertize Criminaliste – I.N.E.C.. Reglementarea legală a acestei
instituții, precum și prevederile legislative privind laboratoarele private din cuprinsul O.G. nr. 75
din 2000 privind organizarea activității de expertiză criminalistică fac ca acestea să nu fie instituții
vremelnice care să dispară în funcție de interesele diferitelor entități.
Din punct de vedere al sistemului instituțional al expertizelor criminalistice, trebuie
menționat faptul că acestea se împart în două nivele. Astfel, avem servicii publice de expertiză
reprezentate de INEC precum și Institutul Național de Criminalistică din cadrul Inspectoratului
General al Poliției Române, precum și servicii private constituite de laboratoarele private.

708
 Existența atât a serviciilor publice cât și a celor private de expertiză constituie un
element benefic deoarece oferă părților implicate posibilitatea de a accesa orice expert, indiferent de
zona de proveniență, importantă fiind reputația și valoare acestuia. De asemenea, existența ambelor
paliere poate fi un element benefic, deoarece poate stimula dezvoltarea sistemului prin crearea unui
mediu de concurență și totodată de schimb al unor bune practici.
Tot din perspectiva sistemului instituțional, trebuie menționat în categoria elementelor
pozitive și faptul că aria de răspândire a instituțiilor acoperă întreg teritoriul țării. Astfel, I.N.E.C
este organizat în șase Laboratoare Interjudețene de Expertize Criminalistice, la București, Brașov,
Cluj – Napoca, Craiova, Iași și Timișoara, care deservesc și județele limitrofe. În ceea ce privește
activitatea de expertiză criminalistică la nivelul Poliției Române, aceasta este desfășurată de
Institutul Național de Criminalistică – care are competență teritorială națională, precum și de
laboratoarele de expertiză criminalistice din cadrul Serviciilor Criminalistice din cadrul
Inspectoratelor Județene de Poliție, precum și a Direcției Generale a Municipiului București.
Aceasta largă răspândire oferă posibilitatea de accesa mult mai ușor serviciilor instituțiilor care
desfășoară activități de expertiză criminalistică. Trebuie precizat ca laboratoarele de expertiză din
cadrul Poliției Române efectuează expertize doar în cadrul proceselor penale, deservind structurile
proprii, precum și unitățile parchetelor. Acestea nu pot fi accesate de persoane civile.
În ceea ce privește activitatea de expertiză criminalistică, trebuie precizat faptul
domeniile de expertiză sunt clar delimitate la nivel legislativ. Astfel, potrivit OG nr. 75 din 2000
privind organizarea activității de expertiză criminalistică, acestea sunt:
a) expertiza grafică și tehnică a documentelor;
b) expertiza dactiloscopică a urmelor palmare și plantare;
c) expertiza traseologică a urmelor lăsate de ființe și obiecte;
d) expertiza balistică a armelor și a munițiilor;
e) expertiza fizico-chimică a probelor materiale;
f) expertiza criminalistică în accidentele de trafic terestru;
g) expertiza criminalistică în accidentele de trafic aerian;
h) expertiza criminalistică în accidentele de trafic fluvial şi maritim;
i) expertiza criminalistică în explozii şi incendii;
j) expertiza vocii şi vorbirii;
k) expertiza imaginilor;
l) expertiza biologică;
m) expertiza genetică;
n) expertiza aplicațiilor și datelor informatice;
o) expertiza pentru detecția comportamentului simulat (poligraf);
p) expertiza drogurilor și a stupefiantelor.[4]
Reglementarea strictă a acestora este un aspect pozitiv, fiind incluse doar domenii care
au fundamente științifice solide. Astfel, sunt eliminate domenii supuse diferitelor interpretări și încă
neclarificate științific. Abordarea unor domenii fără suficiente fundamente științifice, cu un grad
mare de subiectivism ar aduce prejudicii instituției ce desfășoară activități de expertiză
criminalistică, precum și întregului proces de înfăptuire a justiției.
Activitatea de expertiză criminalistică se desfășoară în baza unor prevederi privind etica
și conduita. În ceea ce privește activitatea experților și specialiștilor din cadrul Poliției Române,
aceasta este ghidată de Codul de conduită al experților, specialiștilor și tehnicienilor criminaliști din
Poliția Română. Acesta prevede reguli generale privind comportamentul personalului, obligațiile,
precum și principiile pe care trebuie să le respecte. Existența unui cod de conduită atestă faptul că
acestei de activități i se acordă o importanță deosebită. Aceasta se datorează și importanței
deosebite a activității de expertiză criminalistică în cadrul procesului de înfăptuire a justiției. Lipsa
unui comportament adecvat, nerespectarea unor principii corecte în activitatea de expertiză
criminalistică poate aduce numeroase prejudicii celor implicați. Astfel, un expert care nu ar
manipula corect probele și ar trata cu superficialitate activitatea ar putea ajunge la o serie de

709
concluzii false, care ar prejudicia partea vătămată și ar favoriza făptuitorul, în cazul în care am avea
de a face cu o activitate de expertiză în procesul penal.
Activitatea de expertiză criminalistică, se desfășoară, de regulă, în baza unui onorariu.
Acesta se poate transforma în resurse financiare ce pot fi folosite la dezvoltarea financiară a
laboratoarelor.
În vederea efectuarea unei expertize criminalistice se poate apela la experți criminaliști
autorizați. Aceștia sunt înscriși în cadrul unui Tabel nominal al experților autorizați. Existența unei
astfel de evidențe național facilitează accesul persoanelor interesate la serviciile experților
autorizați. Totodată, persoanele care accesează astfel de servicii, au garanția că expertul la care a
apelat îndeplinește condițiile legale de a presta servicii de expertiză criminalistică.

III. Puncte slabe ale sistemului de expertiză criminalistică

Sistemul de expertiză criminalistică întâmpină diferite probleme, care pot determina o
încetinire a dezvoltării sistemului.
În ceea ce privește sistemul de pregătire a experților criminaliști nu există un sistem de
pregătire unitară la nivel național. Acest fapt face ca pregătirea experților să fie diferită în funcție de
instituția din care acesta provine.
Experții care desfășoară activități de expertiză criminalistică la nivelul Poliției Române,
sunt, de regulă, pregătiți inițial în cadrul Academiei de Poliție. Astfel, la nivelul acestei instituții de
formare inițială, există specializarea Tehnică Criminalistică, care pregătește specialiști criminaliști
care își vor desfășura activitatea în cadrul laboratoarelor de expertiză și care după îndeplinirea
condițiilor legale vor putea deveni experți criminaliști. În ceea ce privește experții din cadrul INEC
sau a laboratoarelor private, nu există instituții de școlarizare cu preocupări similare.
Lipsa unei pregătiri unitare, poate aduce prejudicii serioase activității de expertiză
criminalistică.
De asemenea, există o lipsă a instituțiilor care să asigure o pregătire continuă a
personalului implicat în activitatea de expertiză criminalistică. De asemenea, nu există un ghid al
carierei al experților criminaliști. Prezența unor astfel de instrumente ar face ca gradul de pregătire a
personalului să fie ridicat, iar domeniul s-ar dezvolta.
Legislația în vigoare prevede că persoana care dorește să obțină calitatea de expert
criminalist autorizat, din punct de vedere al pregătirii, trebuie să aibă studii superioare de
specialitate, dovedite cu diplomă de licență[5]. Această prevedere este oarecum vagă și la nivelul
sistemului de învățământ nu există unități de învățământ care să abordeze într-un mod aprofundat
domeniile de expertiză criminalistice, cu excepția Academiei de Poliție, care abordează doar
domeniile clasice.
Datorită importanței expertizei criminalistice în procesul de înfăptuire a justiției,
considerăm că ar fi necesară prevederi legislative mai detaliate. Totodată, considerăm, ca studiile de
licență sunt suficientă doar pentru a deveni specialist criminalist. În ceea ce privește dobândirea
calității de expert criminalist, ar fi necesare studii aprofundate a domeniului de criminalistică.
La nivelul sistemului de expertiză criminalistică, nu toate instituțiile beneficiază de
onorarii pentru activitățile prestate. În acest sens, experții din cadrul Poliției Române, precum și
laboratoarele din care aceștia fac parte nu primesc onorarii, spre deosebire de INEC – care este tot o
instituție de expertiză publică. Acest fapt este în contradicție cu prevederile legale și creează
totodată o situație inechitabilă. Sumele de bani obținute din onorariile percepute ar pute fi folosite
pentru dezvoltarea laboratoarelor.
Lipsa unor instituții de cercetare și dezvoltare a expertizei criminalistice constituie un
element negativ. La nivelul țări noastre, activitatea de expertiza se desfășoară după elemente
preluate de la nivelul practicii internaționale, precum și a elementelor dezvoltate în trecut. În
prezent nu există o strategie de dezvoltare a domeniului, prin încurajarea cercetării în domeniu.

710
 IV. Oportunități ale sistemului de expertiză criminalistică
Sistemul de expertiză criminalistică este racordat la realitățile internaționale din
domeniu. Astfel, atât INEC, cât și Institutul Național de Criminalistică de la nivelul Poliției Române
sunt membre ale Rețelei Europene a Institutelor de Criminalistică (ENFSI).
ENFSI favorizează schimbul de experiență și bune practici în majoritatea domeniilor de
expertiză criminalistică, precum și respectarea unor elemente de etică. Totodată, prin intermediul
acestui organism se stabilesc acorduri între membri, pe bază de reciprocitate [7]. ENFSI este o
organizație ce are 67 de membri (Institute de Criminalistică) din 36 de țări [6]. O prezență atât de
numeroase poate aduce numeroase beneficii în ceea ce privește schimbul de experiență.
Apartenența la această organizație, prin participarea în grupurile de lucru constituite
oferă un volum de experiență pozitivă pentru întregul sistem de expertiză criminalistică.
ENFSI totodată are ca obiective dezvoltarea calității și competenței prin dezvoltarea
politicilor în domeniu, dezvoltarea unor elemente de bună practică și standarde. De asemenea,
organismul se implică în cercetare și dezvoltarea domeniului.[8]
Elementele pozitive sunt transmise prin conferințe și întâlnirile în grupurile de lucru la
care participă reprezentați ai membrilor (inclusiv ai INEC și Institutului Național de Criminalistică).
Participarea la activitățile unui astfel de organism fac ca activitatea de expertiză
criminalistică din România să se alinieze la cerințele și practicile europene.

V. Amenințări la adresa sistemului de expertiză criminalistică

Sistemul de expertiză criminalistică se confruntă și cu o serie de amenințări. Printre
acestea am identificat lipsa unei strategii privind dezvoltarea sistemului, pregătirea unitară a
personalului. Aceste elemente, pot aduce prejudicii grave întregului sistem și inclusiv credibilității
acestuia. Acest element coroborat cu faptul că la nivelul laboratoarelor de expertiză criminalistică
din cadrul Poliției Române au rămas tot mai puțini experți, datorită pensionării acestuia, pot crea un
blocaj în ceea ce privește activitatea de expertiză criminalistică.
În ceea ce privește instituțiile de expertiză criminalistică din cadrul Poliției Române, pe
lângă deficitul de personal, acestea se mai confruntă și cu lipsa unor resurse financiare și a unor
dotări corespunzătoare. Acest fapt se datorează atât lipsei onorariilor, precum și a faptului că
structurile criminalistice sunt privite ca elemente auxiliare de mulți dintre manageri și primesc
resurse bugetare reduse. Acestea sunt de multe ori insuficiente pentru dezvoltare și achiziția de noi
aparaturi.

VI. CONCLUZII
Sistemul de expertiză criminalistică din România este unul cu tradiție, ce are la bază
fundamente trainice. Acesta s-a dezvoltat pe parcursul timpului, ajungând un element statornic și
important în procesul de înfăptuire a justiției. Premisele dezvoltării acestuia există, fiind reliefate de
aspectele pozitive identificate în cuprinsul prezentului articol.
Cu toate acestea, pentru a putea dezvolta sistemul este necesară o reformă a acestuia.
Reforma trebuie să înceapă cu sistemul de pregătire și să continue cu elementele de organizare și
finanțare.
În ceea ce privește pregătirea, considerăm că ar fi necesar existența unui program de
licență care să abordeze într-un mod detaliat și aprofundat criminalistică. În prezent aceasta, în țara
noastră, este o disciplină, specializare în cadrul domeniului fundamental de studiu drept. Având în
vedere complexitatea criminalisticii și a faptului că însumează elemente din mai multe științe, am
putea dezvolta un domeniu fundamental separat.
În ceea ce privește organizare, considerăm ca existența unor două institute în cadrul a
doua entități instituționale diferite nu face decât să îngreuneze dezvoltarea unitară a acestora.
Considerăm că ar fi mai util pentru societate crearea unei singur institut sau a mai multor institute
regionale, independente, care să fie supuse acelorași prevederi legislative și aceluiași statut.
De asemenea, considerăm că actuala organizare a laboratoarelor de criminalistică din
cadrul Poliției Române este inadecvată dezvoltării și evoluției. Experții din cadrul Serviciilor

711
Criminalistice efectuează expertize criminalistice din mai multe domenii, fapt ce nu permite o
specializare a acestora. Totodată, în ceea ce privește aparatura, este mult mai greu de dotat peste 40
de laboratoare. Considerăm că organizarea în Laboratoare Interjudețene, care să cuprindă
laboratoare pe diferite domenii de expertiză ar fi un element care ar aduce mai multe beneficii
sistemului.
Dezvoltarea sistemului de expertiză din România depinde de implicarea factorilor de
decizie care guvernează instituțiile statului.

Referințe bibliografice
1. http://www.inec.ro/;
2. Ordonanța de Guvern nr. 75 din 2000 privind organizarea activității criminalistice
(actualizată);
3. Art. 2 al OG nr. 75 din 2000;
4. Art. 4 al OG nr. 75 din 2000;
5. http://enfsi.eu/about-enfsi/members/
6. G. Panfil, D. Nechita, P. Enache, V. Viorel, Îndrumar de tehnică criminalistică,
Editura Estfalia, București, 2014, p. 393;
7. Hotărârea Guvernului nr. 369 din 1998 privind înființarea Institutului de Expertize
Criminaliste – I.N.E.C.;
8. Codul de Procedură Penală;
9. Codul de Conduită al Experților, specialiștilor și tehnicienilor criminaliști din Poliția
Română.

712