Trei mari teorii etice

1.ETICA VIRTUȚII – ARISTOTEL

a) Sensul cuvântului virtute la grecii antici
Pentru grecii antici termenul virtute nu avea o conotație strict etică, morală sau
umană. Dimpotrivă, „virtutea” era atribuită atât lucrurilor naturale din regnurile mineral
(glia/pământul), vegetal sau animal (cailor, câinilor etc), cât și lucrurilor artificiale, create de
om, cum ar fi obiectele (de exemplu, virtutea unui cuțit este de a tăia). Astfel, cuvântul grec
virtute (aretē) înseamnă, etimologic, o potrivire, un acord a unui om, ființă sau obiect
cu natura sau „menirea” sa înnăscută. Dat fiind că în antichitate virtutea însemna pur
și simplu urmarea vocației înnăscute, etica virtuții este numită și „etica vocației”. În această
accepțiune, un om virtuos este în primul rând un om care-și urma vocația, fie această vocație
una politică, economică, științifică, religioasă sau artistică. Dacă fiecare și-ar urma natura,
menirea sau vocația, făcând lucrurile la care se pricepe cel mai bine, atunci întreaga
societate ar avea de câștigat. Conform eticii virtuții sau eticii vocaționale, singurul mod în
care poți fi imoral este s ă n u - ț i u r m e z i v o c a ț i a , să o neglijezi sau să stai în calea
exercitării vocației altora. Grecii antici mergeau, așadar, pe o etică a virtuților individuale,
clasificate în funcție de tipul virtuții și de diversele roluri sociale jucate de indivizi.

Pentru ARISTOTEL, unul dintre cei mai importanți filosofi ai Greciei Antice, BINELE este
principiul și scopul final al tuturor lucrurilor și acțiunilor. „Tot ceea ce există tinde către Bine”.
Din punct de vedere al (1) Esenței, binele e la Aristotel divinitate și intelect. Acest bine
definește virtuțile dianoetice, adică de virtuțile cele mai înalte, cele ale cunoașterii de tip
intelectual-spiritual. Din punct de vedere al (2) Calității binele este justa măsură/linia de
mijloc între două extreme/două vicii, respectiv linia de mijloc între exces și insuficiență. De
exemplu, curajul e linia de mijloc între nesăbuință și lașitate, cumpătarea e linia de mijloc între
lăcomie și apatie (lipsa dorințelor/poftelor), generozitatea e linia de mijloc între risipă și
zgârcenie. Acest bine definește virtuțile etice, sociale sau cetățenești, cele care formează
caracterul sau „coloana vertebrală” a unui individ. Din punct de vedere al (3) Relației, binele
este utilitate (socială).
Problema fundamentală a eticii virtuții a lui Aristotel are în vedere mijloacele de realizare a
Binelui Suprem, acest bine suprem fiind FERICIREA - scopul absolut „spre care aspiră toate”
(EN, I 1094 a.3). Pentru a vedea care sunt mijloacele de realizare a Binelui Suprem (Fericirea),
trebuie să știm că pentru Aristotel omul are o structură ierarhică, alcătuită din trei niveluri –
corporal, social și rational, realizarea lor asigurând omului o viață bună, fericită. Astfel, dacă
initial tindem să ne satisfacem trebuințele naturale (fizice, corporale, materiale), apoi
trebuințele sociale sau cetățenești, legate de virtuțile etice, care formează caracterul sau
„coloana vertebrală”, în final tindem spre satisfacerea trebuințelor superioare de cunoaștere, de
tip intelectual-spiritual, legate de virtuțile dianoetice. Cele trei niveluri ale structurii omului
dau seama și de cele trei moduri de viață: viața hedonică, dedicată plăcerilor sau „condiției de
sclav”, viața socială-politică, dedicată virtuților etice, și viața intelectual-contemplativă,
dedicată virtuților dianoetice.

Pentru Aristotel, așadar, Binele uman (Fericirea) e activitatea sufletului în acord cu virtutea, iar
dacă virtuțile sunt mai multe, în acord cu cea mai bună și mai desăvârșită dintre virtuți.
Aceasta înseamnă că Binele (Fericirea) are mai multe grade sau niveluri ierarhice, pe cel mai
înalt nivel fiind Fericirea intelectuală, dată de virtuțile dianoetice ale cunoașterii de tip
intelectual-spiritual, aparținând celor puțini, dedicați cunoașterii realităților celor mai înalte. Pe
al doilea nivel e situată Fericirea etică, dată de virtuțile etice, politice, sociale și cetățenești,
aparținând celor ce se dedică cu noblețe vieții sociale, politice, economice și comerciale, iar pe
ultimul nivel e situată Fericirea hedonică/corporală, aparținând oamenilor obișnuiți.

Omul apare astfel asemenea unui ARBORE, ale cărui rădăcini vizează aspectul fericirii
materiale/corporale, al cărui trunchi vizează aspectul fericirii etice/sociale, ce asigură
„caracterul” sau „coloana vertebrală”, și a cărui coroană vizează aspectul fericirii intelectual-
spirituale, cea mai elevată formă de fericire. Omul, ca întreg, ca arbore, e dator să-și
împlinească, atât cât îi stă în putință, toate cele trei niveluri ale ființei, el neputând trăi doar la
nivel hedonic/instinctual, ceea ce ar face din el un sclav, nici doar la nivel etic/social, adică
doar la nivel de ființă socială, nici doar la nivel intelectual, desprins, înstrăinat sau izolat de
lume și de societate. Omul ca întreg sau ca arbore are, conform lui Aristotel, chiar DATORIA
DE A FI FERICIT, adică datoria de a-și desăvârși toate cele trei niveluri ale ființei.
 2. ETICA UTILITARISTĂ – J.ST.MILL

Preluând de la Aristotel doar al treilea sens al Binelui/Fericirii, cel de Utilitate (socială),

filosoful britanic John Stuart Mill (1806-1873) va pune ca fundament al eticii utilitatea,
considerată principiul celei mai mari fericiri. Ecuaţia utilitaristă devine astfel: Binele =fericire
=plăcere = utilitate. Conform acestei ecuații, acțiunile oamenilor sunt bune dacă aduc
fericire/plăcere/utilitate și rele dacă aduc, dimpotrivă, nefericire/neplăcere/neutilitate. Prin
Bine/Fericire Mill înțelege plăcerea sau absența suferinței, iar prin Rău/Nefericire, durerea sau
absența plăcerii. Principiul celei mai mari fericiri, care merge pe maximizarea plăcerii pentru
cât mai mulți oameni, în sensul că o plăcere e cu atât mai valoroasă cu cât e mai impărtășită sau
mai utilă/folositoare mai multor oameni, se reduce, așadar, la utilitatea socială, moralitatea unei
acțiuni fiind data, deci, (1) de gradul de folos/utilitate și de (2) suma de fericire pe care o
produce în lume.

Chiar dacă principiul celei mai mari fericiri se referă atât la plăcerile cantitative, cât și la cele
calitative, Mill recunoaște ierarhia, respectiv superioritatea plăcerilor intelectual-spirituale
(calitative) asupra celor fizice, corporale (cantitative), care prin durată, certitudine și intensitate
țin o perioadă mai lungă de timp, sunt mai sigure și mai puternice decât plăcerile senzoriale.
Astfel, cineva ar putea fi mulţumit chiar cu o viaţă plină de insatisfacţii, întrucât fiecare are
propria balanţă a fericirii, motiv pentru care Mill consideră că: „e mai bine să fii un Socrate
nesatisfăcut decât un porc satisfăcut”. Porcul poate fi satisfăcut, dar viaţa lui Socrate, cu toate
nemulţumirile/privațiunile sale este preferabilă, deoarece plăcerile animalice nu pot satisface în
niciun fel viziunea unei fiinţe umane cu privire la fericire.

Etica utilitaristă a întâmpinat cele mai multe și mai serioase critici, punctul său cel mai slab
constând tocmai în echivalarea utilității cu moralitatea. Este evident însă că nu tot ceea ce-i util
e și moral. Societatea de consum, de pildă, promovează o serie de „utilități”, maximizând
consumul/plăcerea pentru cât mai mulți oameni, fără a fi prin aceasta o societate morală, ci,
dimpotrivă, chiar imorală, câtă vreme maximizarea plăcerilor cantitative îl aservesc pe om, îl
fac sclavul lor, privându-l astfel de plăcerile calitative, adică de cele prin excelență morale. De
asemenea, reversul societății de consum, care promovează maximizarea/utilitatea plăcerilor
cantitative, este, așa cum se știe, poluarea, care tinde să transforme planeta într-o imensă groapă
de gunoi, tocmai datorită acestei maximizări cantitative a plăcerilor.

Putem înțelege, în concluzie, că maximizarea cantitativă/materială a plăcerilor trebuie limitată.

Ea nu se poate susține, nefiind „utilă”, morală sau de dorit, dat fiind că resursele materiale sunt
întotdeauna limitate. Astfel, doar maximizarea calitativă/intelectual-spirituală a plăcerilor se
poate susține, ea fiind „utilă”, morală sau de dorit, deoarece resursele intelectual-spirituale fiind
nelimitate/inepuizabile, această maximizare calitativă poate avea loc fără a a vătăma sau
prejudicia nimic.

3. ETICA DATORIEI – IMMANUEL KANT

Opusă eticii utilitariste, bazată pe plăcere, etica datoriei, întemeiată de filosoful german Kant
(1724-1804), înlocuiește conceptul de fericire/plăcere cu cel de datorie. El distinge între
acțiunile izvorâte din plăcere, care fiind subiective, nu pot fi considerate morale, și acțiunile
izvorâte din datorie, care fiind obiective, sunt singurele care pot fi, după Kant, morale. Acțiunile
izvorâte din plăcere sunt înclinațiile, interesele, nevoile, tendințele, trebuințele, adică cele în care
subiectul acționează în interes personal și egoist, fiind extrem de condiționate și având, prin
urmare, un conținut moral scăzut. Dimpotrivă, acțiunile izvorâte din datorie sunt pure, deoarece
exclud orice înclinație, preferință sau tendință personală și egoistă, fiind singurele acțiuni cu
conținut moral. Dacă acțiunile izvorâte din plăcere sunt subiective, deoarece sursa/suportul lor
este Dorința, acțiunile izvorâte din datorie sunt obiective, deoarece sursa/suportul lor este
Rațiunea. Astfel, datoria, sinonimă cu rațiunea, se bazează pe o voință liberă, autonomă și
necondiționată, care-și dă sieși legi universale, limitând dorințele subiective și egoiste.
Dimpotrivă, plăcerea, sinonimă cu dorința, se bazează pe o voință aservită, eteronomă și
condiționată, care neputând trece dincolo de interesele subiective sau personale, nu poate da legi
universale.

Prin urmare, (1) a acționa sub imperiul rațiunii sau datoriei înseamnă a acționa din principiu,
adică independent/indiferent de avantajele pe care acțiunea mea le poate aduce. Doar acțiunea
sub imperiul datoriei poate fi considerată morală, deoarece datoria e cea mai stabilă, nu
fluctuează, nu variază, nu e supusă întâmplării sau capriciilor dorințelor, înclinațiilor și
intereselor personale, cel ce acționează din datorie/din principiu, acționând, deci, dincolo de
beneficiile personale ale faptelor sale (2) A acționa sub imperiul plăcerii sau dorinței înseamnă a
acționa din înclinație, adică a săvârși binele în mod „condiționat”, adică doar atunci când
individual are un avantaj, un beneficiu sau se poate mândri/lăuda cu fapta sa. Din cele două
tipuri de acțiuni, rezultă două tipuri de imperative. (1) Imperativul ipotetic e relativ, el
bazându-se pe acțiunile din plăcere/înclinație și având forma condiției „dacă” - „Nu trebuie să
mint sau să fur dacă vreau să fiu respectat sau să nu fiu prins”. Acest imperativ, care folosește
întotdeauna un mijloc în vederea atingerii unui scop, poate fi legal (din punct de vedere al
omenirii), dar nu moral (din punct de vedere al umanității), în sensul că nu poate deveni o lege
morală universală. (2) Imperativul categoric e, dimpotrivă, absolut, adică independent de orice
înclinație, plăcere sau preferință subiectivă, el bazându-se pe acțiunile din datorie/rațiune și
neavând nicio „condiție/condiționare” - „Nu trebuie să mint sau să fur chiar dacă acest lucru nu
mi-ar aduce nicio rușine, niciun prejudiciu”. Acest imperativ nu folosește vreun mijloc în
vederea atingerii unui scop, ci consideră că orice acțiune morală trebuie să fie un scop în sine,
fără a urmări, deci, niciun profit, niciun avantaj, niciun beneficiu personal. Doar acest imperativ
categoric poate deveni o lege morală universală. Celebrul principiu al imperativului categoric
apare formulat la Kant astfel: „Acționează astfel încât să folosești umanitatea atât în persoana
ta, cât și în persoana altuia întotdeauna ca SCOP și niciodată doar ca MIJLOC”.