Binele si raul: Teorii morale | Filosofie

Omul intotdeauna trebuie sa isi puna intrebari cu privire la propria existenta. Incercarile
filosofilor de a da raspunsuri la aceste intrebari au dus la constituirea eticii.
Dex: etica = teoria moralei; morala = ansamblul principiilor determinate istoric si social
care reglementeaza comportamentul individului.
In ansamblul conceptiilor etice, binele ca valoare are o pozitie centrala.
Socrate (filosof grec,470-399 i.Hr.) considera ca binele inseamna depasirea propriei subiectivitati,
pentru ca numai determinand ceea ce este valoros pentru toti, se va afla ce este valoros pentru
fiecare individ.
La Platon (filosof grec,427-347 i.Hr.), binele este mai degraba un principiu explicativ, irealizabil prin
actiune sociala efectiva, ci numai prin ascensiune in planul cunoasterii.
Aristotel (filosof grec,384-322 i.Hr.) determina binele prin raportare la “infaptuirea specifica a
omului”, adica activitatea sufletului conforma cu ratiunea.
Pentru Epicur (filosof grec,341-270i.Hr.), “supremul bine” era placerea, iar “supremul rau” era
durerea. Placerea presupunea evitarea suferintei trupului, dar si a sufletului (ataraxia).
In viziunea stoicilor (scoala filosofica fondata in Atena de Zenon din Citium, 300 d.Hr.; numele deriva
de la un portic cu coloane unde Zenon vorbea cu discipolii sai), binele este virtutea insasi, iar virtutea
inseamna sa traiesti in armonie cu natura, cu ordinea universala, sa te conformezi propriei nature
rationale. Raul inseamna viciu, el ia nastere atunci cand pasiunea scapa de sub controlul ratiunii. Raul
este ignoranta.
In etica crestina, tot ceea ce exista este opera Lui Dumnezeu, deci este bun. Raul este “absenta
binelui”, este o lipsa, neavand astfel materialitate. (Einstein spune la fel: Raul nu exista, exista doar
binele. Raul apare in absenta lui Dumnezeu)
Friedrich Nietzsche (filosof german, 1844-1900) neaga conceptual de bine in determinatia sa
crestina, propunand o abordare filosofica situate “dincolo de bine si de rau”. Astfel, Nietzsche asimila
valorile moralei crestine unei “morale a sclavilor”, propunand o viziune etica dihotomica (bifurcata),
realizand o distinctie intre “morala stapanilor” si “morala sclavilor”.
In etica contemporana, binele suprem nu mai reprezinta centrul de interes al abordarilor etice.
Dezbaterea etica contemporana se preocupa in primul rand de etica publica, de bioetica, de etica
mediului, s.a.m.d
Teorii morale
Aristotel (384-322 i.Hr.) este considerat un intemeietor al eticii ca sistem. Acesta si-a expus viziunea
in „Etica nicomahica” si „Etica eudemica”, dar si in „Politica”.
Etica aristotelica este o etica teleologica (telos = scop; logos = stiinta, discurs), dar si una
eudaimonista (eudaimonia = fericire). Astfel, exista un bine propriu sau o fericire proprie fiecarei
existente. Toate lucrurile si fiintele au un scop launtric, propriu, spre care trebuie sa tinda, iar atunci
cand acest scop a fost atins, se considera ca s-a atins binele specific sau fericirea. Astfel, scopul
specific al omului este binele uman, de neatins in afara ratiunii. De aceea, spunea Aristotel, binele
comunitatii il subordoneaza pe cel al individului, caci „fara indoiala este de dorit sa faci binele si unui
singur om, dar mai frumos si mai inaltator e sa-l infaptuiesti pentru un popor intreg sau pentru o
cetate”. Binele suprem sau fericirea poate fi atinsa astfel doar prin activitatea sufletului conforma cu
ratiunea.
Immanuel Kant (1724-1804) si-a expus viziunea in special in doua lucrari: „Intemeierea metafizicii
moravurilor” si „Critica ratiunii practice”. Etica kantiana este denumita deontologism (deon,deontos
= ceea ce se cade, ceea ce este necesar; logos = stiinta) si se caracterizeaza prin faptul ca binele
reprezinta respectarea neconditionata a datoriei, iar datoria reprezinta respectul neconditionat
pentru o lege morala rationala. Astfel, o actiune este buna din punct de vedere moral daca intentia
din care a pornit era de a respecta neconditionat legea morala, indiferent de consecinte: fericite sau
nefericite (Kant le numea actiuni din datorie). Insa, o actiune cu consecinte pozitive nu are valore
morala daca nu are la baza intentia de a respecta legea morala (Kant le numea actiuni conform
datoriei).
Omul poate avea vointa autonoma (care isi are propria determinare), dar poate avea si vointa
heteronoma (determinata de ceva din afara ei, precum obiectele dorintei, care-l subjuga pe individ).
Pentru ca o vointa sa fie valoroasa din punct de vedere moral ea trebuie sa provina dintr-o vointa
autonoma.
Deoarece omul are o natura duala (rationala si pasionala), nu tinde intotdeauna sa faca actiuni
conform datoriei morale. De aceea el are nevoie de indemnuri care sa-l indrepte spre partea sa
rationala. Kant identifica mai multe forme de indemnuri:
a) maxima, care nu are valoare universala, ci aplicabilitate doar pentru anumiti indivizi;
b) imperativul ipotetic, de forma „daca…atunci”, se refera la mijloacele pe care trebuie sa le
foloseasca cineva pentru a atinge un anumit scop;
c) imperativul categoric, care are valoare universala si neconditionata (de forma „Trebuie sa faci x!”).
Teoriile consecintioniste sunt teorii etice care apreciaza moralitatea unei actiuni in functie de
consecintele ei si nu de intentiile persoanei care realizeaza actiunea. Utilitarismul este o astfel de
teorie care preia atat teza eudemonista potrivit careia scopul ultim al oricarei activitati este fericirea,
cat si teza hedonista care identifica fericirea cu placerea. Utilitatea este, conform utilitarismului,
proprietatea oricarui obiect de a produce fericirea si de a preveni nefericirea. Binele se identifica
asadar cu utilitatea, utilitatea cu placerea, iar placerea cu fericirea. Bazele utilitarismului modern au
fost puse de Jeremy Bentham (filosof, jurist si reformator social englez, 1748-1832) si John-Stuart Mill
(filosof, logician si economist englez, 1806-1873). Principiul care sta la baza acestui tip de etica se
numeste „Principiul celei mai mari fericiri” si are urmatoarele formulari:

• „cea mai mare fericire posibila pentru un numar cat mai mare de oameni”;
• actiunile sunt corecte daca tind sa promoveze fericirea si incorecte daca tind sa produca
inversul fericirii.
Ceea ce diferentiaza teoria etica a lui John-Stuart Mill de cea a lui Jeremy Bentham este ca prima
stabileste diferente calitative intre placerile trupului, „mai putin elevate”, si placerile intelectului,
care sunt „elevate”, acordand prioritate calitatii placerilor si nu cantitatii lor, intru-cat omul, fiind
fiinta cu facultati superioare, are nevoie in primul rand de placeri spirituale pentru a fi fericit, apoi de
placeri corporale.