Etica stoica

In istoria eticii exista doua directii: una formala si alta materiala. Cea dintai este caracterizata prin aceea ca nu

indica nici un obiect ca scop pentru vointa; cea de a doua fixeaza numai maxime, norme, legi morale, fara sa

numeasca un obiect.

Etica stoica nu este nici pur formala, nici pur materiala, ci ea e si formala si materiala. Este adevarat ca Zenon

fixeaza un asemenea principiu formal cand zice : "Scopul este: a trai in concordanta, ceea ce inseamna a trai

dupa un principiu ce concorda cu sine, fiindca cei care traiesc in contrazicere nu sunt fericiti". Este vorba, deci, de

a trai in credinciosie fata de un principiu, regula care a ramas general-valabila in stoicism.

Cicero subliniaza mereu si mereu "statornicia in ordine, in sfat si in fapta". Iar Seneca zice : "Progreseaza si mai

ales ai grija ca tu sa-ti ramai tie credincios", "caci nimic nu este mai rusinos, decat a nu ramane mereu acelasi.

Rezista, ca sa nu joci decat un singur rol de caracter". "Indraznet acest lucru se poate exprima astfel, ca cel mai

inalt bine este concordanta sufletului cu sine insusi. Virtutile se afla acolo unde este armonie si unitate, viciile

acolo unde nu este unitate", zice acelasi ganditor. La fel si Epictet este de parere ca omul "trebuie sa fie una sau

alta din tot sufletul" si ca el trebuie sa ramana constant la hotararea luata. "Cine nu are unul si acelasi scop

pentru intreaga lui viata, acela nu poate ca sa ramana in intreaga lui viata unul si acelasi".

Acesta este singurul principiu sigur care poate asigura o conducere sanatoasa in viata. Caci virtutea nu este

altceva, pentru stoici, decat un mod armonic de purtare. In ce consta insa aceasta armonie? In concordanta cu

sine insusi, cum crede Zenon ? Dar si omul vicios este in concordanta cu sine insusi. Atunci care este deosebirea

intre omul virtuos si cel vicios? Sau poate in concordanta cu viata ? In acest caz avem de-a face cu o tautologie,

daca viata nu este inteleasa intr-un sens pregnant. Ori poate in concordanta vietii omului cu natura, cum credea

Cleante ? Dar cu care natura : a universului, a omului sau a amandurora ? In aceasta privinta aproape toti filozofii

stoici sunt de acord cu Chrysip ca a fi virtuos inseamna a trai in concordanta cu principiul naturii, acesta inteles

atat in sens macrocosmic cat si in sens microcosmic. Asadar, dupa Chryisip, ratiunea individuala - sau natura

individuala - sa fie in armonie cu ratiunea sau natura universala, ceea ce inseamna cu ordinea rationala a lumii :

aceasta armonie este scopul moral suprem. Natura este stapanita de Logos, de Ratiunea universala si, deci, a fi

virtuos este identic cu a trai in concordanta cu aceasta ratiune. Cu aceasta stoicii declara un razboi necrutator

acelora oare strica sau fac imposibila aceasta armonie. Acestea sunt instinctele si afectele. Libertatea fata de

instincte si fata de afecte este o conditie esentiala a moralitatii. Acestea se fundamenteaza pe o reprezentare

neexaminata si din aceasta pricina ele ne conduc unde voiesc, rapindu-ne libertatea si transformandu-ne in

sclavii lor. De aceea acestea trebuie sa fie puse sub stapanirea ratiunii, caci numai ratiunea il deosebeste pe om

de toate celelalte fapturi si mai ales de animal. Justificarea acestei suveranitati se bazeaza pe conceptia stoica ca

ratiunea omului este o parte, un fragment al Ratiunii divine. Aceasta constituie esenta si natura proprie omului.

Din aceasta cauza scopul existentei omului nu poate fi decat o viata pe temeiul ratiunii. A trai conform cu natura,

ceea ce inseamna a duce o viata conforma cu Ratiunea universala, aceasta este teza fundamentala si cel mai

inalt principiu al moralei stoice. Fiecare pas al vietii, fiecare actiune si fapta a omului sa nu fie determinata decat

de ratiune. Iata de ce trebuie combatute instinctele inferioare, poftele si afectele. Acestea nu trebuie sa devina
niciodata motive determinante ale vointei si nici temeiuri ale unei actiuni umane. Mania, mila, teama , trebuie sa

fie inabusite, fiindca acestea ii rapesc omului libertatea si fapta omului sa nu fie fundamentata decat pe ratiunea

ce judeca rece si obiectiv. Ceea ce porunceste ratiunea numai aceea are sa se si intample. Ratiunea are sa

hotarasca in toate imprejurarile ceea ce este bine si ceea ce este rau, ceea ce este drept si nedrept, nobil si

josnic. Legea ratiunii (naturii), este, pentru filozoful stoic, identica cu legea morala. Cine a ajuns la aceasta

convingere si traieste in conformitate cu ea este un intelept si un om moral.

Tot ceea ce impiedica pe om sa realizeze aceasta lege generala este considerat de catre stoici ca fiind imoral si
deci trebuie osandit ca atare, in aceasta categorie intra, pe langa cele amintite mai sus, toate bunurile acestei

lumi, placerile si poftele, care ademenesc cu chemarile lor pe om si astfel surpa suveranitatea ratiunii. Bogatia si

averea, onorurile si gloria, iubirea si prietenia sunt piedicile cele mai serioase in calea spre o viata virtuoasa si de

aceea inteleptul stoic se abtine de la acestea si traieste in cea mai deplina simplitate. Conditia fundamentala

pentru inteleptul stoic, pentru a putea duce o viata morala, este o stare in care sa se linisteasca toate afectele,

pasiunile si adierile cele mai neinsemnate ale instinctelor (apathia). Liber de dominarea oricaror impulsuri

interioare si total insensibil fata de influentele externe isi modeleaza inteleptul viata sa, ascultand numai de im-

perativele ratiunii, caci numai aceasta il ajuta sa triumfe asupra acelor dusmani ai armoniei si ai virtutii si sa-i

reduca la tacere. Prin aceasta stoicul a implinit menirea si rostul existentei sale ; el a ajuns la cea mai inalta

virtute, la intelepciune. Cel mai inalt ideal care-l chinuie pe stoic si-l cheama cu chemari vrajite este inteleptul,

care-si este siesi suficient, care nu mai doreste nimic strain si nu se mai teme de nimic in lume, fiindca nu-l mai

misca nici o intamplare exterioara si nici o pasiune nu-i mai tulbura linistea suverana a sufletului sau. Iar daca

stoicul se simte mult prea slab pentru a trai aceasta intelepciune, atunci el se salveaza din lanturile simturilor prin

moartea de bunavoie.

Deci, a fi intelept este identic cu a fi liber. "Numai inteleptul singur este liber, bogat si frumos, fiindca numai omul

virtuos este liber, iar virtutea este un bun, care cand se exteriorizeaza este si frumoasa. Numai inteleptul este

fericit, fiindca numai el este virtuos. Numai el este regele autentic, conducatorul de osti autentic, adminis tratorul

corect si mostenitorul adevaratei posesiuni, fiindca aceste calitati urmeaza din conceptia si stiinta lui corecta".

Din acest motiv, Epictet si Seneca apoteozeaza pe intelept. Epictet il identifica pe intelept cu Zeus. La fel si

Cleante si Chrisip, iar Seneca il situeaza chiar mai presus de Zeus. "Divinitatea este in afara durerii, odusa de

rau, inteleptul este mai presus". Inteleptul este asemenea soarelui pe care nu-l loveste nici o sageata. "Sufletul

inteleptului se aseamana cu lumea de deasupra lumii; caci in el este totdeauna timp frumos.

Fata de intelept toti ceilalti oameni, stapaniti de pasiuni si afecte, sunt niste "nebuni", din pricina ca in acestia nu

s-a trezit ratiunea. Acolo unde ratiunea nu stapaneste in chip absolut, aceasta nici nu exista. Caci, asa cum

pentru stoici, nu exista ceva de mijloc intre adevar si neadevar, tot asemenea nu exista grade ale virtutii si
2
intelepciunii. Este adevarat ca numai Seneca se pare ca ar fi reprezentat ideea ca exista anumite stadii ale

intelepciunii. Dar pentru cea mai mare parte dintre filozofii stoici are valabilitate alternativa : ori cineva poseda

virtutea in chip absolut, ori n-o poseda deloc ; ori esti intelept, ori esti nebun, a treia posibilitate nu exista.

Etica stoica prezinta - cu toate sovaielile in unele probleme - o unitate. Numai un singur stoic si anume Diogene

Babilonianul, elevul lui Chrisip, s-a indepartat de la principiile acestei etici, intrucat el ad mitea anumite excrocherii

in vanzarea marfurilor, chiar si in intrebuintarea banilor falsi. Insa elevul acestuia, Antipater din Tars, l-a combatut

pe Diogene, asa ca trebuie sa recunoastem faptul ca etica stoica fixeaza vointei scopuri destul de inalte,

asezand, dupa cum vom vedea, in locul poporului umanitatea, iar in locul statului marginit un stat universal al

fiintelor rationale. La temelia acestei etici se afla increderea nespus de mare in puterea personalitatii umane.

Totusi in ceea ce priveste valoarea acestei etici pentru viata, exista pareri diferite. Mai ales opozitia radicala intre

rational si instinctual, cat si prapastia pe care o sapa aceasta opozitie intre intelepti si nebuni a relevat metehnele

rigorismului eticii stoice si a dat nastere unei critici juste. Exista istorici, ca de exemplu Th. Momsen, care ii

numesc pe stoici "farisei", iar doctrina lor este considerata a fi o inlantuire de notiuni goale. La fel si Kafka, in

lucrarea sa des citata de noi aici, face o critica foarte justa acestei etici, subliniind greutatile si contra dictiile in

care filozofii stoici se invartesc atunci cand concep o etica in care omul trebuie sa fie intelept si bun, mai inainte

de a nazui dupa intelepciune si virtute. Si apoi unde se afla omul care-si poate ina busi intreaga lui viata
instinctuala, care este totusi originea intregii posibilitati existentiale ? Inabusita intr-o parte, ea izbucneste in alta

parte cu o putere si mai mare, fiindca viata este si vointa si sentiment, nu numai ratiune.

Desigur, este adevarat ca au existat unii stoici, care au facut prin viata lor cinste scolii stoice. Sub Nero, de

exemplu, au suferit moartea pentru conceptia lor stoicii Phrasea Paetus, Seneca, Rubellius Plautus si Lucanus ;

iar Musonius, Cornutus, Helvidius Prisous au fost exilati. La fel si sub Domitian au fost alungati Rusticus Arulenus

si Epictet.

De fapt tipul de intelept descris de stoici n-a fost realizat nici chiar de filozofii stoici mai severi. Din acest motiv si

acestia au trebuit sa se numere printre "nebuni". Inteleptul asa cum si-l inchipuiau stoicii ramane un ideal de

nerealizat printre oameni, fiindca acesta este o negatie a conditiei umane. Din acest motiv stoicii din perioada

mijlocie si reprezentantii stoicismului roman incep sa faca corecturi rigorismului sever al eticii lor si sa admita ca

intre intelepti si nebuni mai exista o categorie a oamenilor : aceea a progresatilor in virtute. Dealtfel etica stoica

era si prea formala pregatind, intr-un sens oarecare, formalismul si rigorismul etic kantian. De aceea si din

aceasta pricina stoicii au fost siliti sa revina asupra acestui formalism si sa faca precizari. Stoicii au totusi meritul

de a fi pus in circulatie conceptul "datorie", dar au lasat nelamurita problema importanta a datoriilor fata de sine si

fata de altii, sau datoriile sociale. De aceea, cu toata accentuarea punctului de vedere etic-individual, cu timpul,

filozofii stoici au admis ca omul are datorii si fata de societate ; ca toate fiintele rationale sunt de la natura inrudite
3
intre ele. Ca si limba, tot asemenea, stoicii credeau ca si societatea isi are originea in natura ; aceasta a fost, pe

langa ratiune, al doilea dar al Divinitatii, prin care ea a voit sa intareasca slabiciunea umanitatii.

Prin aceasta, ca si dreptului si moralitatii, stoicii ii atribuiau societatii o demnitate foarte inalta. Originar oamenii au

fost intr-o lupta a tuturor impotriva tuturor, pana cand apoi ei au incheiat pace si au introdus norme de drept in

viata lor.

Dupa originea lor oamenii sunt participanti la ratiunea divina si ca atare toti sunt egali. Ei formeaza impreuna cu

zeii un stat. Cicero aminteste mereu ca oamenii formeaza o comunitate si in numele acesteia el cere umanizarea
razboaielor si mai ales blandete fata de cei invinsi. In timp ce Platon si Aristotel reprezentau o conceptie re-

trograda, dupa care ar exista oameni liberi si sclavi, popoare care stapanesc si altele care de la natura sunt

inferioare si deci trebuie sa fie stapanite, pentru stoici toti oamenii sunt egali. Zenon a conceput un stat ideal, care

sa cuprinda pe toti oamenii, caci toti au dreptul la libertate.