ETICA STOICĂ

Stoicismul este o școală filosofică fondată în Atena de Zenon din Citium (Kition)
în jurul anului 300 î.Hr., în perioada elenistică a istoriei antice. Numele derivă de
la un portic cu coloane, stoa poikile (gr.: portic zugrăvit), decorat de pictorul
Polygnotos cu aspecte de la distrugerea Troiei, luptele Atenienilor cu Amazoanele
și bătălia de la Marathon. Aici își ținea lecțiile Zenon și aveau loc discuțiile cu
discipolii săi.

Stoicismul este un curent filozofic care s-a dezvoltat ca o reacție împotriva

epicurismului, având originea în filosofia cinică fondată de Antisthene, un discipol
al lui Socrate. Învățătura centrală a stoicismului este morala derivată din însăși
legile naturii sau mai bine zis promovarea rațională, existenta virtuoasa sau
atitudinea bărbătească în raport cu vicisitudinile vieții. Acceptarea acestei evidențe
compensează durerea și nefericirea, împacă binele cu răul, viața cu moartea. O altă
trăsătură constă în recomandarea iubirii față de oricare alte ființe.

Stoa a avut o audiență largă la gânditorii greci și romani, cunoscând o evoluție de

mai multe secole, în trei perioade:

Stoa veche (300-200 a.Chr.): Zenon din Citium, urmat la conducerea școlii de
Kleanthes din Assos și apoi de Chrysippos.

Perioada mijlocie (200-50 a.Chr.): Panaitios din Rodos, Antipatros din Tars,
Poseidonios din Apameia - învățătorul lui Cicero - , Diogene din Babilon. Uneori,
în această perioadă este încadrat și Cicero, ale cărui opere conțin multe învățături
stoice; el era însă mai degrabă un eclectic, adept al „Noii Academii”.

Stoa târzie sau „romană” : Seneca, Epictet, Marc Aureliu.

Etica dezvoltată de Stoa derivă din principiile proprii ale fizicei: universul este
guvernat de legi absolute care nu admit excepții, iar esențialul naturii umane este
rațiunea. Aceste principii se sumează în celebra maximă: „Trăiește în acord cu
natura!”. Din această formulă derivă noțiunea de virtute, cu cele patru aspecte
cardinale: înțelepciunea, curajul, dreptatea și temperanța, corespondând
învățăturilor lui Socrate. În timp ce în etica aristoteliană se recunoștea locul
pasiunilor în natura umană, urmând ca acestea să fie reprimate prin rațiune, stoicii
cer anihilarea pasiunilor, mergând până la ascetism („askesis”), pentru că virtutea
reprezintă unica fericire. A fi virtuos, înseamnă a fi indiferent la durere și suferință
(„apatheia”) și, în același timp, doritor de cunoaștere. De aici importanța acordată
științei, fizicei, logicei, pentru că ele reprezintă bazele moralității, rădăcinile
oricărei virtuți. Omul înțelept este sinonim cu om bun. Nefericirea și răutățile lumii
sunt rezultatele ignoranței. De aici recomandarea practicii filosofiei, examinării
permanente a propriilor judecăți și a comportamentului, pentru a putea constata
dacă ele diferă de rațiunea universală a naturii.

Etica stoica

In istoria eticii exista doua directii: una formala si alta materiala. Cea dintai este
caracterizata prin aceea ca nu indica nici un obiect ca scop pentru vointa; cea de a
doua fixeaza numai maxime, norme, legi morale, fara sa numeasca un obiect.

Etica stoica nu este nici pur formala, nici pur materiala, ci ea e si formala si
materiala. Este adevarat ca Zenon fixeaza un asemenea principiu formal cand zice :
"Scopul este: a trai in concordanta, ceea ce inseamna a trai dupa un principiu ce
concorda cu sine, fiindca cei care traiesc in contrazicere nu sunt fericiti". Este
vorba, deci, de a trai in credinciosie fata de un principiu, regula care a ramas
general-valabila in stoicism.

Cicero subliniaza mereu si mereu "statornicia in ordine, in sfat si in fapta". Iar

Seneca zice : "Progreseaza si mai ales ai grija ca tu sa-ti ramai tie credincios",
"caci nimic nu este mai rusinos, decat a nu ramane mereu acelasi. Rezista, ca sa nu
joci decat un singur rol de caracter". "Indraznet acest lucru se poate exprima astfel,
ca cel mai inalt bine este concordanta sufletului cu sine insusi. Virtutile se afla
acolo unde este armonie si unitate, viciile acolo unde nu este unitate", zice acelasi
ganditor. La fel si Epictet este de parere ca omul "trebuie sa fie una sau alta din tot
sufletul" si ca el trebuie sa ramana constant la hotararea luata. "Cine nu are unul si
acelasi scop pentru intreaga lui viata, acela nu poate ca sa ramana in intreaga lui
viata unul si acelasi".

Acesta este singurul principiu sigur care poate asigura o conducere sanatoasa in
viata. Caci virtutea nu este altceva, pentru stoici, decat un mod armonic de purtare.
In ce consta insa aceasta armonie? In concordanta cu sine insusi, cum crede
Zenon ? Dar si omul vicios este in concordanta cu sine insusi. Atunci care este
deosebirea intre omul virtuos si cel vicios? Sau poate in concordanta cu viata ? In
acest caz avem de-a face cu o tautologie, daca viata nu este inteleasa intr-un sens
pregnant. Ori poate in concordanta vietii omului cu natura, cum credea Cleante ?
Dar cu care natura : a universului, a omului sau a amandurora ? In aceasta privinta
aproape toti filozofii stoici sunt de acord cu Chrysip ca a fi virtuos inseamna a trai
in concordanta cu principiul naturii, acesta inteles atat in sens macrocosmic cat si
in sens microcosmic. Asadar, dupa Chryisip, ratiunea individuala - sau natura
individuala - sa fie in armonie cu ratiunea sau natura universala, ceea ce inseamna
cu ordinea rationala a lumii : aceasta armonie este scopul moral suprem. Natura
este stapanita de Logos, de Ratiunea universala si, deci, a fi virtuos este identic cu
a trai in concordanta cu aceasta ratiune. Cu aceasta stoicii declara un razboi
necrutator acelora oare strica sau fac imposibila aceasta armonie. Acestea sunt
instinctele si afectele. Libertatea fata de instincte si fata de afecte este o conditie
esentiala a moralitatii. Acestea se fundamenteaza pe o reprezentare neexaminata si
din aceasta pricina ele ne conduc unde voiesc, rapindu-ne libertatea si
transformandu-ne in sclavii lor. De aceea acestea trebuie sa fie puse sub stapanirea
ratiunii, caci numai ratiunea il deosebeste pe om de toate celelalte fapturi si mai
ales de animal. Justificarea acestei suveranitati se bazeaza pe conceptia stoica ca
ratiunea omului este o parte, un fragment al Ratiunii divine. Aceasta constituie
esenta si natura proprie omului. Din aceasta cauza scopul existentei omului nu
poate fi decat o viata pe temeiul ratiunii. A trai conform cu natura, ceea ce
inseamna a duce o viata conforma cu Ratiunea universala, aceasta este teza
fundamentala si cel mai inalt principiu al moralei stoice. Fiecare pas al vietii,
fiecare actiune si fapta a omului sa nu fie determinata decat de ratiune. Iata de ce
trebuie combatute instinctele inferioare, poftele si afectele. Acestea nu trebuie sa
devina niciodata motive determinante ale vointei si nici temeiuri ale unei actiuni
umane. Mania, mila, teama , trebuie sa fie inabusite, fiindca acestea ii rapesc
omului libertatea si fapta omului sa nu fie fundamentata decat pe ratiunea ce judeca
rece si obiectiv. Ceea ce porunceste ratiunea numai aceea are sa se si intample.
Ratiunea are sa hotarasca in toate imprejurarile ceea ce este bine si ceea ce este
rau, ceea ce este drept si nedrept, nobil si josnic. Legea ratiunii (naturii), este,
pentru filozoful stoic, identica cu legea morala. Cine a ajuns la aceasta convingere
si traieste in conformitate cu ea este un intelept si un om moral.
Tot ceea ce impiedica pe om sa realizeze aceasta lege generala este considerat de
catre stoici ca fiind imoral si deci trebuie osandit ca atare, in aceasta categorie
intra, pe langa cele amintite mai sus, toate bunurile acestei lumi, placerile si
poftele, care ademenesc cu chemarile lor pe om si astfel surpa suveranitatea
ratiunii. Bogatia si averea, onorurile si gloria, iubirea si prietenia sunt piedicile cele
mai serioase in calea spre o viata virtuoasa si de aceea inteleptul stoic se abtine de
la acestea si traieste in cea mai deplina simplitate. Conditia fundamentala pentru
inteleptul stoic, pentru a putea duce o viata morala, este o stare in care sa se
linisteasca toate afectele, pasiunile si adierile cele mai neinsemnate ale instinctelor
(apathia). Liber de dominarea oricaror impulsuri interioare si total insensibil fata
de influentele externe isi modeleaza inteleptul viata sa, ascultand numai de im-
perativele ratiunii, caci numai aceasta il ajuta sa triumfe asupra acelor dusmani ai
armoniei si ai virtutii si sa-i reduca la tacere. Prin aceasta stoicul a implinit menirea
si rostul existentei sale ; el a ajuns la cea mai inalta virtute, la intelepciune. Cel mai
inalt ideal care-l chinuie pe stoic si-l cheama cu chemari vrajite este inteleptul,
care-si este siesi suficient, care nu mai doreste nimic strain si nu se mai teme de
nimic in lume, fiindca nu-l mai misca nici o intamplare exterioara si nici o pasiune
nu-i mai tulbura linistea suverana a sufletului sau. Iar daca stoicul se simte mult
prea slab pentru a trai aceasta intelepciune, atunci el se salveaza din lanturile
simturilor prin moartea de bunavoie.

Deci, a fi intelept este identic cu a fi liber. "Numai inteleptul singur este liber,
bogat si frumos, fiindca numai omul virtuos este liber, iar virtutea este un bun, care
cand se exteriorizeaza este si frumoasa. Numai inteleptul este fericit, fiindca numai
el este virtuos. Numai el este regele autentic, conducatorul de osti autentic,
administratorul corect si mostenitorul adevaratei posesiuni, fiindca aceste calitati
urmeaza din conceptia si stiinta lui corecta".
Din acest motiv, Epictet si Seneca apoteozeaza pe intelept. Epictet il identifica pe
intelept cu Zeus. La fel si Cleante si Chrisip, iar Seneca il situeaza chiar mai presus
de Zeus. "Divinitatea este in afara durerii, odusa de rau, inteleptul este mai presus".
Inteleptul este asemenea soarelui pe care nu-l loveste nici o sageata. "Sufletul
inteleptului se aseamana cu lumea de deasupra lumii; caci in el este totdeauna timp
frumos.

Fata de intelept toti ceilalti oameni, stapaniti de pasiuni si afecte, sunt niste
"nebuni", din pricina ca in acestia nu s-a trezit ratiunea. Acolo unde ratiunea nu
stapaneste in chip absolut, aceasta nici nu exista. Caci, asa cum pentru stoici, nu
exista ceva de mijloc intre adevar si neadevar, tot asemenea nu exista grade ale
virtutii si intelepciunii. Este adevarat ca numai Seneca se pare ca ar fi reprezentat
ideea ca exista anumite stadii ale intelepciunii. Dar pentru cea mai mare parte
dintre filozofii stoici are valabilitate alternativa : ori cineva poseda virtutea in chip
absolut, ori n-o poseda deloc ; ori esti intelept, ori esti nebun, a treia posibilitate nu
exista.

Etica stoica prezinta - cu toate sovaielile in unele probleme - o unitate. Numai un

singur stoic si anume Diogene Babilonianul, elevul lui Chrisip, s-a indepartat de la
principiile acestei etici, intrucat el admitea anumite excrocherii in vanzarea
marfurilor, chiar si in intrebuintarea banilor falsi. Insa elevul acestuia, Antipater
din Tars, l-a combatut pe Diogene, asa ca trebuie sa recunoastem faptul ca etica
stoica fixeaza vointei scopuri destul de inalte, asezand, dupa cum vom vedea, in
locul poporului umanitatea, iar in locul statului marginit un stat universal al
fiintelor rationale. La temelia acestei etici se afla increderea nespus de mare in
puterea personalitatii umane.

Totusi in ceea ce priveste valoarea acestei etici pentru viata, exista pareri diferite.
Mai ales opozitia radicala intre rational si instinctual, cat si prapastia pe care o sapa
aceasta opozitie intre intelepti si nebuni a relevat metehnele rigorismului eticii
stoice si a dat nastere unei critici juste. Exista istorici, ca de exemplu Th. Momsen,
care ii numesc pe stoici "farisei", iar doctrina lor este considerata a fi o inlantuire
de notiuni goale. La fel si Kafka, in lucrarea sa des citata de noi aici, face o critica
foarte justa acestei etici, subliniind greutatile si contradictiile in care filozofii stoici
se invartesc atunci cand concep o etica in care omul trebuie sa fie intelept si bun,
mai inainte de a nazui dupa intelepciune si virtute. Si apoi unde se afla omul care-
si poate inabusi intreaga lui viata instinctuala, care este totusi originea intregii
posibilitati existentiale ? Inabusita intr-o parte, ea izbucneste in alta parte cu o
putere si mai mare, fiindca viata este si vointa si sentiment, nu numai ratiune.

Desigur, este adevarat ca au existat unii stoici, care au facut prin viata lor cinste
scolii stoice. Sub Nero, de exemplu, au suferit moartea pentru conceptia lor stoicii
Phrasea Paetus, Seneca, Rubellius Plautus si Lucanus ; iar Musonius, Cornutus,
Helvidius Prisous au fost exilati. La fel si sub Domitian au fost alungati Rusticus
Arulenus si Epictet.

De fapt tipul de intelept descris de stoici n-a fost realizat nici chiar de filozofii
stoici mai severi. Din acest motiv si acestia au trebuit sa se numere printre
"nebuni". Inteleptul asa cum si-l inchipuiau stoicii ramane un ideal de nerealizat
printre oameni, fiindca acesta este o negatie a conditiei umane. Din acest motiv
stoicii din perioada mijlocie si reprezentantii stoicismului roman incep sa faca
corecturi rigorismului sever al eticii lor si sa admita ca intre intelepti si nebuni mai
exista o categorie a oamenilor : aceea a progresatilor in virtute. Dealtfel etica stoica
era si prea formala pregatind, intr-un sens oarecare, formalismul si rigorismul etic
kantian. De aceea si din aceasta pricina stoicii au fost siliti sa revina asupra acestui
formalism si sa faca precizari. Stoicii au totusi meritul de a fi pus in circulatie
conceptul "datorie", dar au lasat nelamurita problema importanta a datoriilor fata
de sine si fata de altii, sau datoriile sociale. De aceea, cu toata accentuarea
punctului de vedere etic-individual, cu timpul, filozofii stoici au admis ca omul are
datorii si fata de societate ; ca toate fiintele rationale sunt de la natura inrudite intre
ele. Ca si limba, tot asemenea, stoicii credeau ca si societatea isi are originea in
natura ; aceasta a fost, pe langa ratiune, al doilea dar al Divinitatii, prin care ea a
voit sa intareasca slabiciunea umanitatii.
Prin aceasta, ca si dreptului si moralitatii, stoicii ii atribuiau societatii o demnitate
foarte inalta. Originar oamenii au fost intr-o lupta a tuturor impotriva tuturor, pana
cand apoi ei au incheiat pace si au introdus norme de drept in viata lor.

Dupa originea lor oamenii sunt participanti la ratiunea divina si ca atare toti sunt
egali. Ei formeaza impreuna cu zeii un stat. Cicero aminteste mereu ca oamenii
formeaza o comunitate si in numele acesteia el cere umanizarea razboaielor si mai
ales blandete fata de cei invinsi. In timp ce Platon si Aristotel reprezentau o
conceptie retrograda, dupa care ar exista oameni liberi si sclavi, popoare care
stapanesc si altele care de la natura sunt inferioare si deci trebuie sa fie stapanite,
pentru stoici toti oamenii sunt egali. Zenon a conceput un stat ideal, care sa
cuprinda pe toti oamenii, caci toti au dreptul la libertate.

N.B.