Obiectul de studiu al pedagogiei Etapele evoluţiei pedagogiei ca ştiinţă a educaţiei Sistemul ştiinţelor pedagogice/ ale educaţiei
pedagogie, ştiinţe ale educaţiei, artă a educaţiei, abordări
conceptuale, proces pedagogic
Obiectul de studiu al pedagogiei
Domeniul de activitate profesională al profesorului este pedagogia. Ştiinţa pedagogică oferă profesorilor/ educatorilor de specialitate reperele metodologice în baza cărora se organizează/ realizează procesul educaţional. Ca şi orice ştiinţă, pedagogia reflectă Ştiinţa pedagogică exprimă totalitatea cu- cu- obiectul său în forme adecvate ale gîndirii noştinţelor noştinţelor despre realitatea educaţională, umane, oferind noi posibilităţi de pătrundere constituite constituite într-un sistem de cunoştinţe în esenţa fenomenului dat. Statutul de ştiinţă îi care pot fi demonstrate şi verificate. este asigurat de un ansamblu coerent de cunoştinţe, legi, principii etc. referitoare la fenomenul educaţiei, cu ajutorul cărora sînt explicate fenomenele şi procesele educative. Acest ansamblu de cunoştinţe reliefează aspectul teoretic al ştiinţei pedagogice. Totodată, pedagogia prezintă educatorilor un sistem de metode, mijloace, forme de organizare a procesului educaţional, ca şi elemente care stau la baza managementului sistemului instituţiilor educaţionale, prin care este orientat şi susţinut procesul educativ, astfel conturînd aspectul practic al ştiinţei pedagogice. Statutul de ştiinţă al pedagogiei este determinat de faptul că: are obiect de studiu care este procesul pedagogic orientat asupra formării şi dezvoltării perso persona nalităţii lităţii umane în contextul edu- edu- caţiei; metode pentru a cerecta şi explica fenomenele educaţionale (observaţia, experimentul, studiul de caz); un set de norme sub forma principiilor pedagogice, teoriilor şi legităţilor; rezultatele cercetării pedagogice sunt valorificate în teorii. teorii. Statutul de ştiinţă îi este asigurat de un ansamblu coerent de cunoştinţe, legi, principii etc. re- feritoare la fenomenul educaţiei, cu ajutorul cărora sînt explicate fenomenele şi procesele educative. Acest ansamblu de cunoştinţe reliefează aspectul teoretic al ştiinţei pedagogice. Totodată, pedagogia prezintă educatorilor un sistem de metode, mijloace, forme de organizare a procesului educaţional, ca şi elemente care stau la baza managementului sistemului instituţiilor educaţionale, prin care este orientat şi susţinut procesul educativ, astfel conturînd aspectul practic al ştiinţei pedagogice. Pedagogia este ştiinţa de a modela personalităţi Obiectul de studiu al pedagogiei în conformitate cu anumite finalităţi, la care o este procesul pedagogic orientat anumită societate aderă în mod deliberat (I. Nicola, asupra formării şi dezvoltării per- per- 1996). sona sonalităţii lităţii umane în contextul edu- edu- caţiei (G. M. Codjaspirova, 2004, p. Pedagogia, ca orice altă ştiinţă, îndeplineşte multiple funcţii: • funcţia ştiinţifico-teoretică, prin care studiază esenţa procesului pedagogic; structura, mecanismele şi specificul formării personalităţii în procesul influenţei şi interinfluenţei unor factori subordonaţi anumitor finalităţi; condiţiile creării mediului favorabil dezvoltării potenţialului individual. Ca rezultat al realizării acestei funcţii, se conturează legităţi, principii, teorii, concepţii. • funcţia constructiv-tehnologică. În urma realizării acestei funcţii sînt elaborate tehnologii ale fenomenelor şi proceselor studiate. Dintr-o asemenea perspectivă, pedagogia este o ştiinţă practico-aplicativă, ea nu doar explică fenomenul influenţei educative, ci se preocupă de finalităţi/ obiective, metode, forme de organizare a procesului educaţional, mijloace de influenţă educativă. • funcţia pronostică, prin care studiază perspectivele evoluţiei ştiinţei în ansamblu sau a unor ramuri. Prin această funcţie, pedagogia se preocupă de evoluţia sistemului educaţional şi/sau de învăţămînt, punînd accent pe dezvoltarea strategică a acestuia în ansamblu sau pe unele trepte şi niveluri (adaptat după G. M. Codjaspirova, 2004, p. 15- 16). Pedagogia este definită, în acelaşi timp, ca şi artă a educaţiei. Arta educaţiei constă în capacitatea educatorului de a valorifica creativ resursele ştiinţei pedagogice în situaţii educative concrete, orientate spre adaptarea mecanismelor de influenţă educativă la specificul contextului educaţional şi particularităţile celui educat. Conform concepţiei lui Şt. Bîrsănescu, în contextul pedagogiei ca ştiinţă ce studiază fenomenul educaţional, ca proces de modelare a personalităţii, putem identifica pedagogia perenis, al cărui conţinut este mai stabil în timp şi îl constituie legităţile şi principiile ce stau la baza fenomenului educaţional şi pedagogia temporalis, care vizează sistemul de cunoştinţe ce sînt deschise mereu înnoirilor, fiind receptive la schimbările ce se produc în sistemul socio- cultural şi relaţia individului cu acesta. Pedagogia temporalis include finalităţile, dar, mai ales, conţinuturile şi tehnologia educaţională (S. Bârsănescu, 1976 ).
Etapele evoluţiei pedagogiei ca ştiinţă a educaţiei
În evoluţia sa, pedagogia ca ştiinţă a educaţiei a parcurs mai multe etape de dezvoltare: 1. Etapa filosofică. Pe parcursul acestei etape ideile despre educaţie erau incluse în sistemele filosofice. Limita de început a etapei este greu de reconstituit, ţinînd cont de diversitatea şi specificul evoluţiei civilizaţiei umane în diverse regiuni. Cu toate acestea, am putea indica sec. V î.Hr., perioadă ce corespunde apariţiei marilor sisteme filosofice ale Greciei Antice. Limita de finisare a perioadei corespunde cu sec. al XVII-lea, timp în care în societate au loc schimbări semnificative, care determină modificări esenţiale în practica educativă şi în ideile despre acest fenomen social. 2. Etapa clasică. Perioada în care se constituie doctrinele pedagogice, proces în care ideile despre educaţie sînt integrate într-un sistem Limita de început este considerată activitatea şi opera lui Jean Amos Comenius (Komensky), care a reuşit pentru prima dată să constituie un sistem pedagogic, creînd cîmpul conceptul al fenomenului educaţional, ca proces de formare a personalităţii. El abordează educaţia ca sistem şi ca proces, stabilind corelaţii funcţionale dintre actori, context, finalităţi, conţinut şi metode de educaţie. Generalizînd experienţa predecesorilor şi valorificînd relaţiile cu alte domenii ale cunoaşterii umane, Comenius reuşeşte să determine structura unui sistem educaţional şi a unui proces educaţional care satisfăcea cerinţele societăţii moderne/ capitaliste de a mări numărul persoanelor instruite într-un timp clar/ strict determinat. Astfel, după cum la nivel economic apar mecanisme care etapizează şi diferenţiază activitatea de producţie, la fel şi în educaţie apar mecanisme care stabilesc obiective şi construiesc procesul de dezvoltare a personalităţii în corespundere cu particularităţile evoluţiei ontogenetice şi cu ce- rinţele de integrare în contextul social. Pornind de la accepţia generică a noţiunii/ termenului de „ clasic”, ca perioadă în care sînt definite conceptele şi stabilite notele definitorii ale unui fenomen/ proces, constatăm că pe parcursul acestei perioade s-a conturat sistemul noţional al pedagogiei, s-au conturat abordările „clasice” ale procesului educaţional. În contextul perioadei clasice menţionăm şi doctrina pedagogică a lui I.F.Herbart care reuşeşte să construiască o pedagogie sistemică prin utilizarea unui concept psihologic, ştiinţific argumentat, precum este reprezentarea. Perioada clasică se finisează în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, odată cu apariţia pedagogiei experimentale. 3. Etapa experimentală se caracterizează prin afirmarea pedagogiei ca ştiinţă a educaţiei, prin utilizarea metodei experimentului ca metodă de cercetare ştiinţifică. La această etapă, doctrinele pedagogice, ideile despre educaţie nu se bazează doar pe afirmaţii sentimentale despre educaţie (expresie invocată de cei care criticau sentimentalismul rousseauist în educaţie), ci pe teze/ idei ce pot fi validate prin experiment. În acea perioadă pedagogia valorifică experienţa ştiinţifică a psihologiei şi sociologiei, continuînd să utilizeze resurse epistemice ale filosofiei. Deoarece asupra apariţiei pedagogiei ca ştiinţă a educaţiei a influenţat psihologia şi sociologia, chiar de la început, teoria pedagogică oferă practicii educaţionale două curente de bază: curentul psihologic, care punea accent pe individual în educaţie şi curentul sociologic, care punea accent pe social în educaţie. În linii mari, pedagogia experimentală nu se reduce doar la obţinerea rezultatelor ştiinţifice prin metoda experimentului , ci desemnează, după cum remarca Landsheere, totalitatea / ansamblul cercetării ştiinţifice în educaţie (apud C. Bârzea, 1997, p. 130). 4. Etapa postmodernă. După S.Cristea, termenul este lansat în anii 50 ai sec. al XX-lea, dar fenomenul este conceptualizat în anii 70 şi aplicat în ţările dezvoltate, la nivel de politică generală de promovare a unor valori favorabile individualizării educaţiei, apartenenţei şi participării la viaţa comunitară, libertăţii de exprimare şi creaţie (S. Cristea, 2009, p.4.). Etapa postmodernă în educaţie poate fi considerată postparadigmatică şi se caracterizează prin numeroase încercări de a rezolva conflictul dintre două tendinţe de abordare în educaţie – psihologică şi sociologică. Ştiinţele pedagogice tind să integreze realităţi formative tot mai diversificate, se acceptă multitudinea stilurilor ca replică modernismului caracterizat printr-un stil unic. Sistemul ştiinţelor pedagogice/ ale educaţiei Etimonul termenului pedagogie (paidos- copil, agoge- creştere/ îngrijire). În ultimul timp, tot mai mult este utilizată sintagma ştiinţe ale educaţiei. Acest termen, preluat şi acceptat de comunităţile academice este, de fapt, un rezultat al pluralismului pedagogic. În locul segmentării în mini-obiecte, educaţia poate fi interpretată din diverse perspective (C. Bârzea, 1998, p. 139). Aşa cum educaţia este un proces complex, iar Ştiinţele educaţiei constituie un sis- sis- obiectul educaţiei – omul – intră în raporturi multip- tem de ştiinţe pedagogice ce au le cu sine însuşi şi cu mediul său de viaţă, diverse drept obiect de studiu educaţia/ for- for- domenii ale ştiinţelor educaţiei abordează fenomenul marea marea personalităţii. educaţional din diferite perspective. Sistemul ştiinţelor educaţiei poate fi prezentat prin multiple aspecte. La baza sistemului ştiinţelor educaţiei sau pedagogice stau domeniile fundamentale, în special cele care definesc dimensiunea conceptuală. Pedagogia generală este disciplina teoretică ce studiază problemele generale ale educaţiei: esenţa, legile, factorii formării şi dezvoltării personalităţii, problemele generale ale procesului didactic şi ale procesului educaţional în contextul conţinuturilor/ laturilor sale; Teoria educaţiei are drept obiect de studiu procesul educaţional realizat în diverse forme şi conţinuturi. Didactica sau teoria instruirii s-a desprins din teoria generală a procesului educaţional ca teorie a procesului de învăţămînt. Ea studiază esenţa şi conţinutul procesului de învăţămînt, principiile, metodele, formele de organizare a procesului instructiv-educativ, realizat în şcoală, precum şi sistemul de învăţămînt, organizarea şi conducerea lui. În tendinţa de a aborda procesul educaţional în Ştiinţele educaţiei sînt deschise complexitatea sa, ştiinţele educaţiei colaborează cu alte spre colaborare cu alte ştiinţe. ştiinţe. Tradiţionale sînt relaţiile cu filosofia, socio- Legătura pedagogiei cu alte ştiinţe este condiţionată de logia, psihologia. Amplificarea complexităţii procesului necesitatea abordării abordării educaţional a influenţat legătura cu istoria, biologia, multiaspectuale şi rezol rezolvării vării ştiinţele economice, antropologia, ştiinţele despre multiplelor probleme ale omului, omului, comunicare, medicină, cibernetică, etc. determinate de mediul său de Modalităţile de colaborare a ştiinţelor educaţiei cu alte ştiinţe sînt diverse: • abordarea într-o manieră creativă sinergetică a fenomenului educaţional (de ex., colaborarea cu cibernetica în procesul monitorizării sistemelor dinamice şi acţiunii orientate asupra dezvoltării personalităţii); • utilizarea metodelor de cercetare a altor ştiinţe (de ex., utilizarea metodelor de modelare matematică şi a chestionarelor sociologice în investigarea diverselor aspecte ale procesului educaţional); • utilizarea rezultatelor investigaţiilor ştiinţifice realizate de către alte ştiinţe (de ex., datele fiziologiei cu referire la particularităţile dezvoltării persoanei la diferite etape de vîrstă); • îmbinarea resurselor în rezolvarea unor probleme comune (de ex., colaborarea dintre pedagogie şi medicină în organizarea educaţiei unor categorii de persoane cu necesităţi educaţionale specifice); • definirea conceptelor în scopul îmbogăţirii reciproce a diverselor ştiinţe (de ex., ştiinţele economice şi pedagogia utilizează conceptul de eficienţă, eficacitate a procesului educaţional) (A. Rean, 2000, p. 230). Sarcini: 1. Determină contribuţia lui J.A.Comenius la dezvoltarea pedagogiei ca ştiinţă. 2. Determină legătura pedagogiei cu alte ştiinţe.