PEDAGOGIA știință sau artă a educației

Pedagogia ca știință
Din punct de vedere etimologic termenul “pedagogie” provine din cuvintele
grecești pais, paidos – copil și agoge – acțiunea de a conduce. Sensul primar al
combinației celor două cuvinte a fost paidagogus, termen prin care era desemnată
persoana care conducea persoana la școală.
Ulterior, odată cu evoluția societății umane și complexificarea educației,
termenul “pedagogie” a fost preluat pentru a desemna ansamblul preocupărilor
cu privire la problematica fenomenului educațional.
În constituirea sa ca știință pedagogia a parcurs două etape principale:
a) etapa reflectării în conștiința comună a oamenilor (la acest nivel
putem spune că pedagogia se rezuma la o însumare de constatări empirice,
ocazionale, accidentale, cu privire la modul de realizare al instrucției și educației);
b) etapa analizei ştiinţifice a fenomenului educaţional şi a constatărilor
empirice acumulate (începând cu secolul XVII se constată existenţa unor
preocupări sistematice referitoare la organizarea şi realizarea practică a educaţiei,
preocupări obiectivate în apariţia unor teorii pedagogice din ce în ce mai
consistente);
Menţionăm în acest context faptul că în ţara noastră termenul “pedagogie” s-a
impus efectiv începând cu secolul XVIII când Iosif Moesiodax scrie cartea
”Tratat despre educaţia copiilor sau Pedagogia” unde afirmă că “…pedagogia
este o metodă care îndrumează moravurile copiilor spre virtuţi şi care le
pregăteşte sufletul spre dragostea faţă de însuşirea învăţăturilor”, menţionând în
acelaşi timp faptul că aceasta este “…una dintre cele mai grele îndeletniciri de
care viaţa omenească are nevoie”, pedagogia ocupând “…locul cel dintâi şi având
scopul să aducă o lumină dascălului ca să înţeleagă mai bine ce are de făcut” (cf.
Joiţa, E., 1999).
Din această perspectivă putem defini pedagogia ca fiind ştiinţa care
studiază fenomenul educaţional sub toate aspectele realizării sale şi implicaţiile
pe care educaţia le are asupra dezvoltării fiinţei umane în plan cognitiv, afectiv-
motivaţional şi comportamental.
În calitatea sa de ştiinţă a educaţiei pedagogia studiază şi analizează organizarea
şi structura situaţiilor educative în vederea identificării posibilităţilor concrete de
valorificare la maximum a potenţialului acestora, de modelare în sens pozitiv şi
pe termen lung a subiectului uman.
Dezvoltând cele expuse anterior, pedagogia este în esenţa sa ştiinţa care
analizează fenomenul educaţional în toată complexitatea sa cu scopul optimizării
atât a structurii sale (relaţia finalităţi educaţionale – conţinut informaţional –

1 din 7
metode şi procedee practice de realizare) cât şi a influenţelor acestuia asupra
devenirii şi formării personalităţii celui care se educă.

Caracterul ştiinţific al pedagogiei

Definim în general ştiinţa ca fiind un corpus de teorii şi legi cu valoare
explicativă referitoare la un anumit domeniu al realităţii. Facem în acest context
precizarea că pentru a i se recunoaşte statutul de “ştiinţă” orice disciplină trebuie
să îndeplinească mai multe condiţii:
 să aibă un domeniu propriu de cercetare şi investigaţie, respectiv un obiect
de studiu specific;
 să dispună de o metodologie adecvată şi mijloace ştiinţifice specifice de
studiere a domeniului său;
 să pună în circulaţie şi să utilizeze un limbaj ştiinţific suficient de
consistent pentru a descrie domeniul de realitate studiat;
 să identifice şi să clarifice legităţile ce guvernează domeniul de realitate pe
care îl investighează;
 să dovedească relativ constant capacitatea de a formula, în temeiul legilor
descoperite şi pe baza constatărilor teoretico-explicative, predicţii valide cu
privire la evoluţia fenomenelor supuse cercetării;
Despre pedagogie ca ştiinţă putem face următoarele constatări:
 pedagogia şi-a conturat, pe baza prelucrării ştiinţifice a unor date empirice
sau experimentale, un obiect de interogaţie, acesta fiind fenomenul educativ şi
implicaţiile sale asupra dezvoltării personalităţii umane;
 interogaţia pedagogică a ajuns la decelarea unor regularităţi în sfera
fenomenului educaţional, regularităţi pe baza cărora au fost formulate o serie de
norme şi legi ce poartă numele de principii pedagogice;
 rezultatele cercetării şi reflecţiei pedagogice sunt stocate în ansambluri
explicative numite teorii; explicaţia pedagogică a ajuns în stadiul constituirii unor
teorii consistente cu privire la fenomenul educaţional şi legităţile care îl
guvernează;
pedagogia este:
 ştiinţă descriptivă (se ocupă cu ceea ce este);
 teorie normativă (este preocupată de ceea ce trebuie să fie);
 realizare practică;
Analizând fenomenul educaţional distingem existenţa a patru elemente
fundamentale ale procesului educativ: finalităţile educaţiei (ideal, scopuri,
obiective educaţionale), conţinutul învăţământului (ansamblul informaţional
vehiculat), actorii procesului educativ (educatorul şi educatul), şi mijloacele şi
strategiile puse în joc de profesori şi elevi pentru atingerea efectivă a scopurilor
şi obiectivelor educaţionale propuse.
Din această perspectivă pedagogiei ca ştiinţă a fenomenului educaţional îi revin
următoarele sarcini:

2 din 7
o studierea activităţii şi comportamentului educaţional al profesorului
ca agent al acţiunii educaţionale (personalitate, cunoştinţe, aptitudini şi deprinderi
necesare derulării în condiţii optime a activităţii instructiv-educative);
o studierea tehnologiei educaţionale, a strategiilor didactice de
predare, a mijloacelor de învăţământ şi a formelor de organizare a procesului de
învăţământ;
o investigarea activităţii şi comportamentului elevilor în activitatea de
învăţare;
o studierea sistemului de învăţământ şi a componentelor sale atât din
perspectiva eficienţei pedagogige a fiecăreia dintre ele cât şi din aceea a relaţiilor
dintre ele;

Pedagogia ca artă
Ideea asemănării educației cu arta este destul de veche și sugerează acel
nivel de realizare sau de măiestrie la care se poate ajunge după ceva experiență,
inventivitate și multă pasiune sau dăruire din partea educatorului. Invocarea
educației ca artă apare în formulări ideatice diferite, funcție de modul de vizare a
sensului formării și al existenței. Câteva exemple pot deveni elocvente: „Educația
înseamnă arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native
pentru virtute ale acelora care dispun de ele” (Platon); „Educaţia este asemenea
unei arte; artă mai mare decât aceasta nu există, pentru că dacă toate artele aduc
un folos pentru lumea de aici, arta educaţiei se săvârşeşte în vederea accederii la
lumea viitoare” (Sf. Ioan Hrisostom); „Educaţia este o artă a cărei practică are
nevoie de a fi perfecţionată de mai multe generaţii. Originea precum şi mersul
acestei arte este fie mecanică, adică fără un plan deliberat, fie raţională, orientată
în mod premeditat” (Immanuel Kant); „Educaţia este arta de a face omul etic” (G.
W. Fr. Hegel). De cele mai multe ori, apelativul de „artă” este avansat în legătură
cu practica educativă și mai puțin (sau deloc) referitor la modul de a concepe
formarea sau a reflecta asupra educației. În mod evident, educația este vizată prin
latura ei practică, procedurală, arta fiind ea însăși confundată, la origine, cu
meșteșugul, îndemânarea, priceperea, talentul.
Experiența umană, indiferent de natura sau țelul ei, este generată, modulată,
directivată și în consens cu aliniamente estetice. Practica educațională nu face
excepție de la această regulă. Relația dintre educație și artă este una de
reciprocitate institutivă sau procesuală, întrucât în perspectivă evolutivă, dar și ca
mod de manifestare, acestea se presupun și se completează reciproc. Educația
poate deveni o artă în măsura în care acest demers, dincolo de directivitatea
metodică sau tehnicitatea intrinsecă, împrumută note și trăsături ale demersului
creativ, se bazează pe inventivitate, spontaneitate și raportare la context, se

3 din 7
exercită cu har și pasiune din partea educatorului, creează la educat rezonanțe
afective imediat sau pe termen lung.
Considerăm că legătura dintre educație și artă se sprijină pe următoarele
fundamente:
– educația este o vizare a orizonturilor, o sondare proiectivă, o lucrare de
potențare existențială, de aducere la suprafață a unor înclinații, a unor năzuințe, a
unor „daruri”; prin educație, „creăm” și „ne creăm”, „devenim” ceea ce nu suntem
încă (din punct de vedere mental, spiritual, corporal);
– educația este o activitate colaborativă, interactivă, de relaționare a unuia
cu celălalt, de dezvoltare a unei empatii inter-individuale; în procesul educativ,
ne „extindem” dincolo de sinele propriu, translăm spre celălalt o experiență
personală de ordin practic, reflexiv sau afectiv ce merită să fie răspândită;
– educația este un ansamblu procedural a cărui succesiune sau injoncțiune
presupune fler, inspirație, construcție armonică dintre un antecedent și
subsecventul acțional, dintre știut și neștiut, dintre putință și dorință; ea presupune
abordare integrală, cuprindere și viziune, asumare a prezentului și anticipare a
ceea ce va urma;
– educația obligă la maleabilitate și finețe în raport cu termenii necunoscuți,
la „reglaj fin” între date ce se ivesc pe traseu, le activarea sau valorificarea unor
oportunități, le evitarea sau eliminarea unor gesticulații fără semnificație sau
consecințe transformatoare;
– educația este o activitate culturală care trebuie să fie permanent
aprofundată și extinsă prin (re)semnificarea bunurilor culturale existente, dar și
prin adăugarea altora noi; prin educație, o comunitate și chiar umanitatea întreagă
se „predă” urmașilor ce stau să vină, se reproduce spiritual prin transmiterea unui
bagaj cultural spre generațiile următoare, se extinde prin noi bunuri sau expresii
spirituale.
Ca act prin excelenţă teleologic, educaţia este o acţiune metodic-raţională
care poate să facă loc, în anumite momente, şi unor desfăşurări imprevizibile,
spontane, care pot primi, în funcţie de inspiraţia dascălului, semnificaţii şi valori
pedagogice. Optimizarea procesului instructiv-educativ este determinată de
împletirea şi complementaritatea dintre cele două momente – raţionalizare şi
spontaneitate creativă – şi nicidecum de o supralicitare unilaterală a unuia din cei
doi poli avuţi în vedere.
Se poate vorbi de o estetică a activității didactice, a relaționării
educaționale, a construirii unui corpus unitar centrat pe adevăr, bine, frumos,
dreptate. Experiența didactică poate împrumuta note estetice, iar profesorul poate
„moși” valorile depozitate sau explicitate de curriculum, asemenea lui Socrate.
Faptul că trebuie, ca profesori, să fim empatici, să re-configurăm cunoașterea, să
amenajăm spațiul educațional într-un fel sau altul, să dezvoltăm relații
„frumoase”, toate acestea demonstrează că activitatea didactică presupune și o
dimensiune sau fundamentare estetică. Corolarul muncii educative constă într-o
bucurie pe care doar arta ți-o poate rezerva.

4 din 7
 La fel ca orice artist autentic, care ţine cont de proprietăţile unui material
dat, ce urmează a fi fasonat, profesorul trebuie să ia seama de calităţile persoanei,
de limitările contextuale, pentru a „pune în formă” un „material” unic şi
irepetabil: persoana umană. Dacă în cazul artei, intenţionalitatea formei se află
preponderent în mintea şi sufletul artistului, în situaţia de formare intenţia derivă
şi din înclinaţia şi tendinţa proiectivă pe care o prezintă educatul. Nu poţi să faci
din educat orice. Educatorul nu este la fel de liber precum creatorul. Imaginarul
artistic debordează de multe ori sau se opune cu obstinaţie constrângerilor
externe. Ca artist, poţi să faci „ce vrei” cu materialul dat. Educatorul, în schimb,
racordează – conştient, de bună seamă – disponibilitatea manifestată deja la
nivelul copilului sau tânărului la intenţionalitatea dascălului, care va determina în
mare măsură drumul şi ritmul în care vor înainta copiii. Trebuie să intuieşti şi să
exploatezi direcţia posibilă de mişcare a educatului, să o faci solidară cu scopul
pe care tu, ca adult, îl ai în vedere. La nevoie, induci tu însuţi în cel educat un
traiect al evoluţiei, care crezi că este cel mai bun, pe care el, de unul singur, nu-l
găseşte.
Creativitatea profesorului intervine într-un câmp de acţiuni precis
delimitate. Poate că în acest fapt constă şi paradoxul creativităţii pedagogice: cu
cât traseul didactic este mai bine stabilit, cu atât intuiţia creatorului poate fi mai
puternic valorificată. Într-un teritoriu în care liniile acţionale sunt trasate în mod
clar, numai acolo momentele fericite, „întâmplătoare”, se convertesc în soluţii
spontane ce merită a fi fructificate. În fond, creativitatea didactică nu este decât
capacitatea de a regrupa sisteme şi situaţii acţionale ştiute în funcţie de un anumit
câmp de posibilităţi; ea reprezintă racordarea şi contextualizarea nimerită a unui
ansamblu procedural general, desenat înainte, la indivizi concreți și la situații de
multe ori imprevizibile. Chiar și regulile sau procedurile se vor „descoperi” și
edifica pe măsură ce cunoaștem mai bine contextul. Soluțiile emerg din situații,
nu sunt construite dinainte, nu funcționează ca rețete.
Așadar, e de dorit ca educația să devină artă, să se edifice asemenea unei
opere, una specială, care va avea ca țintă persoana umană – nu una generală și
abstractă, ci una particulară, concretă, unică, căreia i se va oferi un „tratament”
individualizat și contextualizat. După cum opera se distinge prin unicitate, la fel
și acțiunea educativă va fi una particulară, construită în chiar desfășurarea sa. La
fel ca un maestru al artei, profesorul autentic nu va mai avea nevoie să primească
lecții, ci va deveni el însuși un reper pentru alții!

Concluzie:

5 din 7
 ” Spre a creşte oameni înainte de orice ştiinţă şi de orice metodă, trebuie să
ai inimă”, spunea Pestalozzi.

Educaţia este o activitate necesară şi permanentă nu numai pentru

realizarea de sine a individului, ci şi pentru progresul societăţii. Se consideră că
întocmai ca inteligenţa, simţul moral se poate dezvolta prin educaţie, disciplină
şi voinţă. Simţul moral este mai important decât inteligenţa. Dacă el dispare, într-
o naţiune toată structura socială începe să se clatine. Procesul de construire a
modelului de educaţie în şi pentru democraţie e complex şi trebuie să angajeze
nu numai grupul de educatori ci şi pe părinţi, instituţiile culturale, mijloacele de
comunicare în masă, deci întreaga societate.
EDUCAŢIA este atât STIINŢĂ, cât şi ARTĂ. Ca ştiinţă educaţia
pretinde raţiune, iar ca artă pretinde implicaţie afectivă. Dascălilor le revine
dificila sarcină de a începe formarea deprinderilor morale, o primă condiţie pentru
a reuşi în educaţie fiind aceea de a iubi copiii. A doua condiţie este să înveţi
tainele acestei ştiinţe. Ceea ce se realizează prin educaţie este tocmai un transfer
al personalităţii educatorului asupra copilului.
Pedagogia inimii îşi propune o înnoire a şcolii, prin crearea în jurul
copilului a unei ambianţe de armonie, climat adecvat dezvoltării omului.
Dragostea faţă de copii reprezintă cerinţa esenţială în asigurarea eficienţei,
calităţii şi progresului în întregul proces educativ.
Cunoaşterea copilului, înţelegerea, respectul, încrederea, prietenia,
exigenţa rezonabilă, terapia diferenţiată şi diversificată, altruismul pedagogic au
drept piatră de căpătâi dragostea pentru copii. Fiecare om doreşte să-şi salveze
copilul de la o posibilă ratare pe plan uman, cu atât mai mult, dascălii lor.
Menirea noastră este aceea de a-i forma pe copii încă din primii ani de
şcoală, într-un climat de colaborare, de întrajutorare.
Dascălul trebuie să imprime copilului convingerea că el nu poate trăi
izolat, ci în colaborare cu colegii săi, cu care învaţă şi se joacă. În relaţiile cu
colegul de bancă sau de clasă, elevul va constata identitatea opiniilor sau
apropierea lor, în unele cazuri şi deosebirea lor. El e dator să intervină pentru a
armoniza diferitele opinii. Dialogul poate fi folosit atât înainte de concretizarea
unei iniţiative, cât şi pentru eliminarea unor neînţelegeri. El va combina diferitele
principii, metode, procedee şi va crea un climat de cooperare în colectivul pe care
îl îndrumă. În această privinţă se manifestă o altă calitate necesară pentru
activitatea fructuoasă a unui educator: răbdarea. Nimic nu este mai greu decât să-
şi păstreze răbdarea atunci când toate strategiile şi metodele pedagogice par a da
greş şi trebuie luat totul de la capăt; când bunele intenţii par a se nărui în faţa unor
copii neînţelegători, agresivi şi negativişti.
Răbdarea se înscrie alături de încredere în calităţile educatorului.
Educaţia este aceea care determină marile deosebiri dintre oameni.
Toţi marii pedagogi şi-au exprimat încrederea în om, în capacităţile lui cognitive,

6 din 7
morale, estetice, de a se mobiliza astfel încât să triumfe adevărul, binele, dreptatea
şi frumosul.
O trăsătură a vieţii psihice a copilului de vârstă şcolară mică, este
înclinarea spre imitaţie. Copilul simte imperios nevoia unui model de urmat. El îl
va alege ca model pe cel pentru care simte o profundă afecţiune, iubire şi respect.
Educatorul sau părintele posedă această pârghie educativă care nu dă greş:
exemplul personal. Nu diploma dă părinţilor sau educatorilor calitatea de
educatori, ci viaţa lor aşa cum este ea din punct de vedere moral. Istoria
pedagogiei arată că sunt educatori „cu normă” şi educatori „cu vocaţie”.
Rezultatele activităţii lor sunt diferite. Experienţa a dovedit că şcolarii nu intră
în dialog cu educatorii „cu normă” pe care îi intuiesc uşor şi se îndepărtează
sufleteşte de ei şi de aici decurge o serie de efecte negative în educaţie.
În contrast cu aceştia se află educatorii „cu vocaţie”. Are vocaţie de
educator cel apropiat sufleteşte de copil. Iubirea pentru copii alungă oboseala,
atenuează stresul, alungă nerăbdarea de a se termina ora, şterge amintirea
greşelilor şi ofenselor, îndeamnă la bunătate. Cine nu şi-ar dori să fie înconjurat
numai de oameni buni? Dar câţi se preocupă să fie ei însişi buni? De ce numărul
acestora rămâne adeseori minoritar? Om bun este acela care se fereşte să-i facă
rău semenului şi care, totodată se străduieşte să-i readucă pe cei răi pe calea
binelui. Aceasta este bunătatea spirituală de rangul cel mai înalt. Există însă şi
pericolul unei încrederi şi bunătăţi exagerate şi practica educativă confirmă
uneori dezastrele pe care le pot provoca. Acestea duc la slăbiciune care, sub
veşmântul blândeţii, pot umple ”firea” elevului de toate relele. Este obligatorie
supravegherea, intervenindu-se sever când este cazul. Blândeţea este totdeauna
recomandabilă cât timp nu este slăbiciune. O bună educaţie cere ca educatorul să
inspire elevului stima şi respectul, care nu se pot realiza prin inhibarea
individualităţii elevului, prin nimicirea stimei de sine.
A face educaţie fără sancţiune sau pedeapsă este o utopie, deoarece nu
există copil care să nu greşească. A nu sancţiona greşeala înseamnă a o încuraja.
Înconjuraţi permanent de dragoste, de căldură, de înţelegere şi bunătate, de
încredere şi respect, copiii vor da măsura întregii lor personalităţi, dobândind
cunoştinţe, priceperi, deprinderi, atitudini, pe un evantai larg. Secretul bucuriei
educaţiei este dat de darul de a convinge, de a se adresa inimii, nu numai minţii.
Dascălul care se apropie de copii cu iubire şi cu simţul dreptăţii, care îi ascultă cu
bunăvoinţă, care glumeşte cu ei, care caută să-i ajute, care le insuflă sentimente
morale, este cel a cărui autoritate rezistă în timp. Asemenea dascăli îşi fac simţită
influenţa în întreaga viaţă ulterioară a copiilor.
Democrit afirma în legătură cu educaţia copiilor că "aceasta este un
lucru gingaş. Când duce la rezultate bune, ea n-a fost decât luptă şi grijă; când nu
reuşeşte, durerea nu mai cunoaşte margini".

7 din 7