Caracteristicile 

 și rolul pedagogiei

 a) Pedagogia  este o știință socio-umană. Educația este un fenomen social specific

uman. Educația fiind obiectul de studiu al pedagogiei, face ca pedagogia
să  fie  o  știință socio-umană, încadrându-se astfel în grupa științelor socio-umane.

       b) Pedagogia este o știință cu caracter teoretic, gnoseologic (de

cunoastere).  Pedagogia răspunde la întrebarea ce este educația și, descoperind
legile educației și  elaborând  teoria pedagogică, își aduce astfel contribuția la
dezvoltarea cunoașterii umane în general.

c)Pedagogia  este  o  știință  și  cu   caracter  acțional,  praxiologic
(practic).  Pedagogia  răspunde  și  la întrebarea cum se realizează educația și
astfel,  bazându-se  pe  legile  educației,  pe teoria pedagogică, ea elaborează
strategiile (metodele, mijloacele și formele) de instrucție și educație ale tinerei
generații, manifestându-se astfel ca o știință a acțiunii educative eficiente.

       d) Pedagogia  este artă. În acest context, ea urmărește să adapteze

principiile  și  strategiile pedagogice la particularitățile de vârstă și individuale
ale  tinerelor  generații,  la  condițiile  concrete ale actului educațional. De
asemenea,  ea  urmărește  să  asigure  condițiile  efectuării actului instructiv-
educativ  cu  măiestrie și tact, în care să se îmbine seriozitatea, răspunderea, voința,
priceperea și competența profesională, cu vocația și talentul educațional ale
cadrelor  didactice, interesul, plăcerea, frumusețea și satisfacerea actului
învățării,  orientând și mobilizând tineretul studios la propria-i dezvoltare și
pregătire, la o activitate competentă, eficientă și frumoasă, plină de inițiativă și
creativitate.

       e) Pedagogia  este  o știință cu caracter prospectiv.  Pedagogia nu poate și nici

nu  se  consideră  că  ar fi știința care descoperă legile și elaborează
strategiile  o  data  pentru  totdeauna.  Ea  se consideră o știință cu caracter
dinamic, deschis schimbărilor  și  înnoirilor  intervenite în domeniul educației,
răspunzând astfel  nu  numai  la  întrebările cum să fie concepută și cum să fie
realizată educația  prezentului,  ci și la întrebările cum vor fi și cum vor acționa
educația și școala viitorului, proiectând prospectiv teoriile și strategiile
educaționale adecvate, desigur cu  unele elemente de probabilitate, care vor primi
corecțiile corespunzătoare la timpul potrivit.
 Rolul și sarcinile pedagogiei

Concomitent cu îndeplinirea  rolului gnoseologic de descoperire a

legilor,  de  elaborare  a  teoriilor  educaționale  și de elaborare a strategiilor
educaționale, pedagogia contribuie la pregătirea specialiștilor pentru activitatea
instructiv-educativă,  la pregătirea cadrelor didactice pentru predarea disciplinelor
de specialitate.

Pedagogia  pregătește  pe  studenți,  viitori  profesori,  pentru  a doua
profesie, aceea de dascăl, de educator, de profesor. Sunt cunoscute aprecierile că
personalitatea unui profesor este data în primul rând de pregătirea de
specialitate.  Dar  având în vedere că activitatea de dascăl, de profesor este o
profesie specifică, ea trebuie obținută prin studii, ca orice profesie de: inginer,
filolog, istoric, matematician, chimist, medic, biolog, economist,  ziarist, manager
etc. Un dascăl, un profesor, ca orice specialist, obțin eficiență și prestigiu în primul
rând prin competența profesională de specialitate. Această competență de
specialitate, deși deosebit de valoroasă, pentru  profesia de educator, de profesor nu
este însă și suficientă.

Sunt cunoscute  aprecierile ca anumite calități de personalitate, anumite

valențe înnăscute, cum sunt cele de temperament sau aptitudinale, dar și calitățile
obținute în dezvoltarea  generală a personalității și a pregătirii profesionale,
trăsăturile  de  voință, de caracter etc., pot să contribuie la realizarea cu un anumit
randament a profesiei de educator, de profesor. Deși sunt valoroase aceste calități,
nici  ele nu sunt suficiente pentru munca de profesor. Este de luat în seamă  și este
apreciată pozitiv experiența pedagogico-metodică obținută după un
anumit  număr  de ani în calitate de educator, de profesor. Deși valoroasă, nici
această „calificare la locul de muncă” nu este suficientă pentru realizarea unei
profesii  de  dascăl competente și suficiente, căci aceasta se constituie adesea ca o
experiență  empirică, de dobândire doar a unor deprinderi și tehnici
didactice  de  rutină,  fără  un suport științifico-pedagogic. O astfel de experiență
empirică lasă  neacoperite  o serie de fundamente și cerințe psihopedagogice și
metodice, care pot aduce prejudicii muncii didactice, pot duce chiar la insuccese
(eșecuri)  pentru tineretul studios, fapt ce nu trebuie acceptat în nici un fel, ci din
contra trebuie prevenit.

Pentru a avea prestigiu și succes în învațământ, pentru a dovedi măiestrie

și  tact  pedagogic este imperios necesar ca profesia de educator, de dascăl, de
profesor să fie învățată așa cum s-a spus, ca oricare altă profesie. Profesia de cadrul
didactic implică pe lângă pregatirea înaltă de specialitate și o pregătire
psihopedagogică  și metodică obținută pe baze științifice într-un cadru
instituționalizat de profil, în timpul studiilor universitare. Numai astfel profesia de
profesor va dovedi competență, prestigiu, creativitate și eficiență.
 Numeroși  pedagogi  și  alți  oameni  de  știință  și  cultură  legați de
învățământ, ca  de altfel și mulți profesori proveniți din rândul specialiștilor
fără  pregătire  pedagogică,  au  subliniat necesitatea pregătirii pedagogice,
susținând obținerea ei prin studii pedagogice. În acest sens, am menționa pe
profesorul universitar inginer Gh. Secară care apreciaza că, lipsa de cunoștințe
pedagogice constituie o greutate în ridicarea nivelului pregătirii și în munca de
învățare, în realizarea măiestriei pedagogice. De asemenea, omul de știință
american B.F. Skinner a susținut că nu se poate organiza un proces instructiv-
educativ într-adevăr eficace, dacă acesta este lăsat la bunul-plac al experienței,
și  că  succesul  activității  didactice  necesită  în  mod obiectiv cunoașterea teoriei
pedagogice a instruirii și învățării. În același spirit s-a pronunțat și savantul
elvețian Jean Piaget, care susține că trebuie să renunțăm la experiența didactică
după bunul-simț, justificând necesitatea că oricare specialist care a devenit sau va
deveni cadru didactic trebuie să studieze în mod aprofundat teoria instrucției și
educației, sau cu alte cuvinte să studieze pedagogia.

Practica școlară a confirmat pe deplin că specialiștii cu pregătire pedagogică,

deveniți cadre didactice, obțin prestigiu și rezultate superioare în activitatea
instructiv-educativă, în comparație cu colegii lor care nu au obținut prin studii o
astfel de pregătire.

În ceea ce privește sarcinile pedagogiei, și în mod deosebit ale unei ramuri

pe care este centrată această știință, anume pedagogia școlară, aceasta ar avea
următoarele sarcini – obiective de îndeplinit:

¨   studierea activității și comportamentului profesorului ca agent al acțiunii

educaționale din școală;

¨   studierea tehnologiei educaționale, respectiv a strategiilor didactice,

mijloacelor de predare – învățare, formelor de organizare a procesului de
învățământ, relația profesori – elevi;

¨   investigarea activității și comportamentul elevilor în activitatea de

învățare din școală și în mod diferențiat în funcție de obiectivele de
învățământ;

¨   studierea sistemului de învățământ, a diferitelor sale componente prin

prisma eficienței lor pedagogice și a relațiilor dintre ele.

Sarcinile pedagogiei și în mod deosebit ale pedagogiei școlare se înscriu,

după cum afirma I. Nicola în lucrarea citată, în limitele unei arii destul de extinse
începând cu organizarea sistemului de învățământ și terminând cu activitatea de
învățare a elevului, implicând în mod deosebit în cadrul didacticii activitatea de
predare, deci a subiectului educațional în raport cu obiectul educațional care este
elevul.