PEDAGOGIA TRADIŢIONALĂ VS PEDAGOGIA MODERNĂ

Etimologic, termenul „pedagogie” provine din cuvintele greceşti pais, paidos (copil)
şi agoge (acţiunea de a conduce), din combinarea celor două concepte se obţine paidagogus,
desemnându-se persoana care conducea copilul la şcoală. În timp, termenul de pedagogie
desemna ansamblul preocupărilor cu privire la problematica fenomenelor educaţionale.
Pedagogia studiază esenţa şi trăsăturile fenomenului educaţional, scopul şi sarcinile
educaţiei, valoarea şi limitele ei, conţinutul, principiile, metodele şi formele de desfăşurare a
proceselor educaţionale1.

La noi în ţară conceptul s-a impus în secolul al XVIII-lea, de către Iosif Moesiodax în
„ Tratatul despre educaţia copiilor sau pedagogia”, unde afirma că „……pedagogia este o
metodă care îndrumă moravurile copiilor despre virtuţii şi le pregăteşte sufletul spre
dragostea faţă de însuşirea învăţăturilor”2.

Pedagogia este știința care studiază esența și trăsăturile fenomenului educațional,

scopul și sarcinile educației, valoarea și limitele ei, conținutul, principiile, metodele și
formele de desfășurare a proceselor educaționale. Statutul de știință al pedagiogiei scoate în
evidență complexitatea obiectului de cercetare al acesteia, care este activitatea de formare și
dezvoltare permanentă a personalității umane.
Din punct de vedere epistemologic, (al teoriei cunoașterii științifice), pedagogia este:
- știință umană (alături de antropologie, etnologie, psihologie socială, geografie, demografie,
etc)
-știință socială (alături de sociologie, etnologie, antropologie socială, demografie, etc)
- știință a comunicării (alături de filozofie, lingvistică, semiologie)
Din perspectivă diacronică pedagogia se înscrie în liniile generale de evoluție a
științei, parcurgând mai multe etape, și anume:
- pedagogie populară: în această etapă experiența educativă la nivelul comunităților era
sintetizată într/un ansamblu de proverbe, informații empirice, reguli care aveau o
valoare recunoscută.
- pedagogia filozofică: a fost o perioadă în care pedagogia s-a bazat pe reflecția și

1
Cucoş, C., (1998), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.

2
Cf. Joiţa E, 1999
deducția filozofică sistemele pedagogice fiind incluse în sistemele filozofice sau
purtând amprenta acestora.
- pedagogia experimentală: s-a dezvoltat în a doua jumătater a secolului al-XIX-lea,
când deducția a fost înlocuită cu metoda experimentală
-pedagogia științifică: bazată pe cercetarea fenomenelor educaționale, cercetare care
în ultima perioadă de timp a dobândit tot mai mult un caracter interdisciplinar.
De la reflectarea educației în conștiința comună s-a trecut la reflectarea ei pe plan
teoretic, la început în interiorul unor sisteme filozofice cu caracter global, apoi ladesprinderea
treptată de aceste sisteme și constituirea ei ca știință cu domeniu propriu de cercetare.
V. Chiș identifică următoarele etape în evoluția pedagogiei:
-pedagogia ascultării (discursivă, expozitivă, magistrală)
-pedagogia acțiunii (experimentală, operațională, activă)
-pedagogia interactivă (discursivă, expozitivă, activizantă, experimentală, cooperantă,
interactivă)3.
Pedagogia modernă, la fel ca și cea tradițională, este călăuzită de multe
principii pedagogice fără a căror aplicare în actul instituional ar face din acesta unul anost,
fără finalități.
Printre multiplele principii pedagogice se numără și cel al intuiției. La vârsta precolară
și școlară mică materialul imagistic este esențial și obligatoriu. Principiul intuiției
este in principiu pedagogic de bază în realizarea sarcinilor educației precolarilor și
colarilor mici. Această normă didactică cere ca în familiarizarea copiilor cu mediul
înconjurător să se pornească de la perceperea directă și activă fenomenelor, obiectelor și
imaginilor. Numai în acest fel se asigură o reflectare corectă în conștiința copiilor, a
însușirilor și alegăturilor cauzale dintre obiecte și fenomene.În același timp se
acumulează materialul necesar pentru dezvoltarea gândirii abstracte. Asocierea
cuvântului cu obiectul sau fenomenul perceput permite trecerea la o serie de generalități.La
copii cele mai multe legături temporale la nivelul scoarei cerebrale se stabilesc prin primul
sistem de semnalizare. Această particularitate trebuie folosită în scopul realizării primilor pași
în cunoașterea obiectivă a realității, asigurându-se perceperea însușirii obiectelor și
fenomenelor care duc la acumularea de activități necesare dezvoltării operațiilor gândirii și

3
Chis, V. , Pedagogia contemporană, pedagogia pentru competențe, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2005, p.14-
15
formării deprinderilor de activitate practicăI ntuiția ajută la dezvoltarea treptată a gândirii de
la concret la abstract. Ea are un rol deosebit în cunoașterea și înțelegerea fenomenelor
mediului înconjurător, de aceea, folosirea intuiției este esențială.
La nivelul de vârstă 3-5 ani, la toate categoriile de activități se folosete material
intuitiv, concret și cât mai aproape de realitate, asigurând concentrarea atenției,
înelegereaexplicațiilor și transmiterea cunoștințelor cât mai aproape de realitate. La
această vârstă contactul direct cu obiectele, aspectele realității sunt importante înformarea
unor percepții, în stabilirea unor legături cauzale între acestea. În activități comune cu tema
”Grădinița” sau ”Căminul meu” (cunoașterea celui mai apropiat mediu din jurul copilului) se
asigură contactul copiilor cu aspecte concrete ale activității desfășurate în grădiniță (spălător,
bucătărie, cabinet medical), urmând ca cele observate să fie folosite la activitățile cu material
intuitiv pentru consolidarea cunotințelor dobândite în urma observărilor efectuate.
În condiţiile unui învăţământ modern exigent, ce pune accent pe calitate în educaţie,
profesorul competent se va afirma şi recunoaşte după cunoştiinţele de specialitate şi
metodică, după deprinderile, priceperile, atitudinile şi aptitudinile de care dă dovadă. De
aceea dascălul trebuie să-şi înlocuiască poziţia tradiţionalistă din punct de vedere formativ,
cu o atitudine modernă, care să sprijine dezvoltarea liberă şi integrală a personalităţii
elevului.
Profesorul modernist este un căutător, un producător pasionat şi un distribuitor de
categoriile de activități se folosete material intuitiv, concret și cât mai aproape de realitate,
asigurând concentrarea atenției, înelegereaexplicațiilor și transmiterea cunoștințelor cât
mai aproape de realitate.La această vârstă contactul direct cu obiectele, aspectele realității
sunt importante înformarea unor percepții, în stabilirea unor legături cauzale între acestea.În
activități comune cu tema ”Grădinița” sau ”Căminul meu” (cunoașterea celui mai apropiat
mediu din jurul copilului) se asigură contactul copiilor cu aspecte concrete ale activității
desfășurate în grădiniță (spălător, bucătărie, cabinet medical), urmând ca cele observate să fie
folosite la activită țile cu material intuitiv pentru consolidarea cunotințelor dobândite în
urma observărilor efectuate.
În condiţiile unui învăţământ modern exigent, ce pune accent pe calitate în educaţie,
profesorul competent se va afirma şi recunoaşte după cunoştiinţele de specialitate şi
metodică, după deprinderile, priceperile, atitudinile şi aptitudinile de care dă dovadă. De
aceea dascălul trebuie să-şi înlocuiască poziţia tradiţionalistă din punct de vedere formativ,
cu o atitudine modernă, care să sprijine dezvoltarea liberă şi integrală a personalităţii
elevului.
 Profesorul modernist este un căutător, un producător pasionat şi un distribuitor de
cunoaştere localizată. El devine un profesor-cercetător, şi prin aceasta un gânditor care
reflectă la practica educativă, conştient fiind de responsabilitatea sa în a cultiva la elevii săi,
practici investigative şi reflexive. Cu alte cuvinte, didactica trebuie să fie una mai practică
care să vizeze şi să aplice unele puncte de vedere privind interferenţele dintre tradiţional şi
modern.
Ca şi concluzie, analizând comparativ pedagogia tradiţională şi cea modernistă putem
face următoarele paralelisme:

În pedagogia tradițională:
-Educatorii sunt transmiţătorii cunoaşterii.
-Cunoaşterea înseamnă putere.
-Relaţiile pedagogice sunt bazate pe autoritatea profesorului şi pe dominarea elevului de către
cel care se constituie ca sursă unică, veritabilă, de cunoştere.
-Structurarea monodisciplinară a disciplinelor de învăţământ în planul curricular.
-În demersurile didactice, profesorul este cel care decide cum, cât şi de ce transmite
cunoştinţele.
-Momentele de iniţiativă şi de autonomie ale elevilor sunt reduse.
-Lecţia este proiectată ca o succesiune de momente standardizate, rezultat al perspectivei
determinist-mecaniciste între obiective şi situaţiile de învăţare create.
-Cultura devine obiect de studiu despre care elevii trebuie să înveţe, însă ea poate constitui un
obstacol în calea învăţării. Elevii proveniţi din diverse culturi trebuie să fie pregătiţi şi
familiarizaţi cu cultura promovată de şcoală.
-Educaţia educă tinerii în spiritul valorilor universale. Profesorii îi ajută pe elevi să le
înţeleagă şi să le susţină.
- Valorile importante sunt raţionalitatea şi progresul.
-Şcoala tradiţională pregăteşte elevii să stăpânească un domeniu sau mai multe, cultivându-le
stima de sine şi ajutându-i să se autodescopere (folosind teste obiective, de inteligenţă).
-Predarea-învăţarea se desfăşoară de obicei în sala de clasă. Profesorul este cel care domină,
controlează şi ierarhizează elevii.
-Evaluarea este standardizată. Se folosesc bănci de teste grilă. Profesorul este cel care deţine
controlul asupra modului cum, când şi din ce se realizează evaluarea.
În pedagogia modernă:
-Educatorii sunt facilitatorii cunoaşterii şi participă la construirea cunoaşterii. Cunoaşterea se
realizează pentru că este utilă.
-Relaţile educator-elev sunt bazate pe sprijin reciproc, pe dialog constructiv şi pe cooperare.
-Favorizarea legăturilor şi abordărilor transdisciplinare şi pluridisciplinare.
-Redimensionează relaţia profesor-elev, punând accent pe dialog, pe procesele de negociere.
-Favorizează învăţarea autonomă.
-Lecţia este un proces dinamic care se pliază după specificul, nevoilor, preferinţelor şi
rezistenţelor elevilor. Se încurajează participarea elevilor la construirea ei.
-Culturile sunt respectate, nu numai pentru că au valoare egală ci şi pentru că se constituie în
realităţi la fel de importante
- Elevii care aparţin minorităţilor culturale sunt stimulaţi să-şi păstreze valorile, luptând
împotriva fenomenului de aculturaţie.
-Educaţia îi sprijină pe elevi să-şi construiască propriile valori care să le fie utile în contextul
propriei culturi, nu şi adevăruri universale.
- Valori importante sunt considerate a fi: toleranţa, lupta pentru diversitate şi libertate,
promovarea creativităţii şi accentul pe emoţie, pe intuiţie
-Şcoala modernistă consideră că respectul de sine este o precondiţie pentru învăţare, iar
educaţia poate fi înţeleasă ca terapie.
-Educatorii modernişti îşi ajută elevii mai degrabă să-şi construiască identităţile decât să le
descopere.
-Activităţile au locaţii variate; învăţarea se realizează nu numai în clasă ci şi în comunitate.
-Predarea presupune, interconectarea experienţelor de învăţare prin excursii, prezenţa unor
invitaţi în clasă, vizite la muzee, vizionarea de filme.
-În evaluare sunt favorizate procesele de negociere care implică conlucrarea decisională
dintre elevi şi profesorul evaluator.
-Sancţiunile vin din însăşi finalitatea şi calitatea muncii.
Pedagogia este un corp structurat de cunoștințe depre educație. Ea se constituie astăzi,
într-o cunoaștere interdisciplinară având ca obiect de studiu unul dintre fenomenele
antropologice cele mai complexe: modelarea ființei umane prin învățare și prin transmiterea-
de la o generație la alta a cunoștinței și experienței. Ceea ce se transmite prin educație
constituie, de asemenea, un fenomen antropologic complex: cultura, adică, aceea parte a
memoriei noastre colective care se reîntrupează mereu și mereu datorită educației și care, fără
ea, ar dispare pur și simplu.
Interdisciplinaritatea- ca mod de reconstrucție a unității educației-are, în cunoașterea
pedagogică contemporană, un caracter complex și multistratificat. Ea sugerează deschiderea
spre comunicare și căutarea consensului între tipuri de cunoaștere- cum sunt de pildă, cel
științific, artistic și filozofic-ale căror produse au fost considerate, până de curând, prea puțin
compatibile.
În abundenţa informaţională cu care societatea actuală se confruntă, sistemul
educaţional are dificilul rol de a forma personalităţi care să ştie să discearnă informaţia
preţioasă de cea excedentară, de a extrage esenţialul din general. Astfel, în educaţie a apărut
termenul de „educaţie modernă”. Temenul de modern este folosit în educaţie, de obicei
pentru a releva situaţia avansată a prezentului în relaţie cu trecutul care a fost depăşit prin
dezvoltare.
Pentru unii, modernitatea este opusă practicilor tradiţionale şi se caracterizează prin
schimbare, inovaţie şi dinamism. Şcoala şi oamenii ei se află acum la graniţa dintre
modernism şi postmodernism. În societăţile moderne, cunoaşterea e echivalentă cu ştiinţa şi e
importantă în sine. Oamenii caută căile optime pentru a dobândi „cunoaştere”, „ştiinţă” din
cât mai multe domenii, considerând că astfel vor fi recunoscuţi drept persoane educate.
Într-o societate modernă, cunoaşterea trebuie să fie funcţională, utilă; înveţi nu doar
pentru „a şti” şi a stoca o serie de informaţii din diferite domenii, pentru a demonstra căt de
„educat eşti”, ci, înveţi pentru „a face”, pentru „a folosi” ceeace şti, pentru „a aplica” ceea ce
ai acumulat, în folosul tău şi al celorlalţi. A şti ce să faci cu ceea ce ai învăţat este dezideratul
major al educaţiei moderne..
Pedagogia modernă are în vedere nişte educatori care să fie aceia care uşurează
cunoaşterea şi participă la construirea cunoaşterii. Cunoaşterea se realizează pentru că este
utilă. Relaţile educator-educat sunt deschise, bazate pe sprijin reciproc, pe dialog constructiv
şi pe cooperare.
Această viziune promovează colaborări stânse ale şcolii cu comunitatea educativă
presupunând reîntoarcerea elevilor către lume, promovând investigaţiile, interogaţiile,
discuţiile. Se renunţă la control, punându-se accent pe proces. Profesorul este animator,
moderator.
 BIBLIOGRAFIE

1. Antonesei, L., O introducere în pedagogie, editura Polirom, 2002

2. Chis, V. , Pedagogia contemporană, pedagogia pentru competențe,
1. Antonesei, L., O introducere în pedagogie, Editura Polirom, 2002.

2. Chis, V. ,
Pedagogia
contemporană,
pedagogia pentru
competențe,
2. Chis, V. , Pedagogia contemporană, pedagogia pentru competențe, Editura Casa
Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2005.

3. Cristea Sorin,
Dicționar de
pedagogie, editura
Litera Internațional,
3. Cristea Sorin, Dicționar de pedagogie, editura Litera Internațional, Chișinău-
București, 2000.
4. Cucoș Constantin, Pedagogie, editura Polirom, Iași, 2002.
5. Piaget, J., Psihologie și pedagogie ( traducere), Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1972.