Curs I - Morala

Introducere :
Etimologia, obiectul, obiectivul si definitia disciplinei

Creştinismul asigură o relaţie cu Dumnezeu.

το όντως όω
ο οντεως ών
Creştinismul, ca religie, presupune un demers colectiv si individual, dar presupune
doctrina si viata trăită conform credinţei şi doctrinei.
Creştinismul şi-a eliberat un sistem înalt cu privire la religii, dar nu s-a limitat sa aiba o
doctrină frumoasă despre Dumnezeu, ci a căutat ca învăţăturile acestea, să constituie baza,
pentru un anumit mod de viaţă care să confirme că acest mod se conformează adevărurilor
revelate de Dumnezeu, acceptate de om şi adâncite pentru a fi mai bine înţelese.
Toate adevărurile de credinţă trebuie trăite, deşi nu pot fi trăite în aceleaşi împrejurări,
de către orice om.
Există o ierarhizare a acestora, care este dată de posibilităţile noastre reale. În principiu
toate adevărurile de credinţă trebuie trăite.
În acest sens Sf. Grigorie de Nyssa consideră că „energiile bune ale lui Dumnezeu,
trebuie să fie urmate în viaţă pe cât posibil, de fiecare om. Şi tot el spune că: trebuie urmate
toate cele pe care le-am văzut în Hristos, dar dintre acestea urmăm câte putem; faţă de cele, pe
care însă firea omenească, nu le poate imita, trebuie să le respectăm şi să ne închinăm lor.
Sf. Grigorie face o distinctie intre ceea ce putem urma si ceea ce nu putem imita.
Putem trai mistic această Taina a Sf. Treimi raportandu-ne la Pers Sf Treimi, printr-un
act de respect cu totul special, numit „evlavie” sau „act de cult”. Comportamentul nostru
trebuie să fie un act de cult, cu realitatea personala a lui Dumnezeu.
Preocuparea teologiei morale vizeaza tocmai modul de traire al adevarurilor de credinta.
Pe noi, ne intereseaza intimitatea cu Dumnezeu si cresterea in aceasta intimitate. Cand vb
despre „mantuire” intelegem doua aspecte:
Aspectul obiectiv se refera la tot ceea ce a infaptuit Mantuitorul Hristos, o data pt
totdeauna si care ramane valabil pt toti oamenii.
Mantuirea subiectiva se refera la modul împroprierii mantuirii obiective de fiecare om
in parte. Aceste două aspecte sunt posibile prin credinta si fapte bune.
Prin urmare faptele omenesti constituie obiectul „moralei crestine”. Caracterul
moral sau imoral al faptelor omenesti este dat de lipsa de relatie cu Dumnezeu sau de relatia
cu Dumnezeu. Moralitatea faptelor omenesti este garantata in masura in care acestea sunt
expresia raspunsului pe care omul il da chemarii lui Dumnezeu.

Morala sau etica

Mai exista si un alt termen, care se ocupa cu studierea faptelor omenesti, acela e etica.
In lb greaca nu există decat cuv. „etica”, insemnand ceea ce noi intelegem prin cuvantul
morala.
In celelalte lb europene s-a facut distinctie intre cei doi termeni, speculandu-se pe
continutul acesta si reusind sa se faca o distinctie intre conceptul de
etica ...........................................................................................................................
abstractizare, cu privire la principiile generale ale activitatii morale sau ca este adecvat
studiului diverselor sisteme morale.
Etica a devenit un cap al filozofiei si pare a fi o diciplina, care nu este normativa, ci vrea
sa prezinte in mod obiectiv principiile fata de care putem avea un comportament anume.

1
 Conceptul de „morala” a fost inteles ca desemnand o disciplina care se leaga de un
anumit grup social, se leaga de un anumit mod de a fi, adica o disciplina care prescrie si
norme de comportament mai mult sau mai putin obligatorii.
Cuv etica, vine din gr.ηθος, care inseamna comportament, care la randul lui, cel din
urma , vine de la cuv έθος, care inseamna „obicei”.
La Homer, cuvantul ήθος , inseamna „locuinta omului si a animalelor”, locul unde
acestea isi regaseau o anumita siguranta.
Aristotel numeste „virtuti etice”, virtutile care se intemeiaza pe obicei, pe deprindere si
sunt virtuti care se deosebesc de virtutile non-etice.
Vituti non-etice – presupun cunoasterea abstracta.
Virtuti etice – conduceau spre sofrosine sau spre fronisis, care reprez filozofia practica,
care la randul ei presupune un anumit tip de abstinenta.
Etica - studiul principiilor fundamentale; a filozofilor.
Morala - are in spate autoritatea lui Dumnezeu.

Curs 2
În NT, avem cuvantul τό έθος-η, care este folosit in I Corinteni 15, 33, cu sensul de
datina, obicei.
Sf Ap Pavel spune Corintenilor: „Nu va lasati inselati, caci strica obiceiurile bune.
In Evanghelia după Luca 1, 9, cuvantul de mai sus, este folosit ca datina, obicei liturgic.
Atunci cand se vb de preotul Zaharia, se spune ca „a iesit la sorti dupa obicei să
tamaieze”.
In Ev. Dupa Luca 22,29 cuvantul „εθός”, este folosit ca datina individuala.
In Fapte 6,14; 16, 21, cuvantul „ήθός” este folosit ca datina nationala (acuzele aduse de
evrei Sf. Ap Pavel).
Cuvantul morala vine de la latinescul moralis, care provine de la „mos- moris=
morala”.
In ceea ce priveste obiectul disciplinei „teologiei morale”, obiectul moralei il constituie
faptele omenesti.
Faptele omenesti sunt studiate si de drept, sociologie, antropologie si alte discipline si
stiinte.
Obiectul moralei este determinat de faptele omenesti, constiente si libere.
Mişcările instinctive, automatismele, nu constituie obiectul moralei; cand vb de
instincte, de acte reflexe, putem spune că nu sunt obiectul moralei, dar că pot deveni ale
moralei cand finalitatea acestor miscari este pervertita, ex: imaginarul.

Metodele de cercetare
Morala intrebuinţează toate metodele utilizate de stiintele umaniste: observatia,
analiza, deductia, demonstratia, verificarea, etc.
Continultul si mesajul „moralei crestine” nu sunt produsul acestor metode, pentru ca
morala nu se multumeste doar cu constatarea, analiza si explicarea fenomenelor, ci ea
raporteaza toate acestea la anumite valori, şi în functie de aceste valori apreciaza faptele si in
general modul de comportare al omului.
„Valoare” in lb gr =axia, iar cuvântul acesta vine de la „αγώ” =a conduce.
Care sunt valorile la care face referire /referinţă Morala?
Toate valorile la care face referinta morala sunt continute in revelatia lui Dumnezeu si
in opera de rascumparare, care se implineste in ceea ce noi numim mantuire subiectiva,
indumnezeirea omului, in ceea ce noi numim participare la imparatia lui Dumnezeu.

2
 Morala creştină se fundamenteaza pe revelatie. Ea apreciaza nu numai faptele, ci si
vorbele, in functie de ceea ce Dumnezeu vrea si in functie de exigentele, care fac din om,
cetăţean al împărăţiei lui Dumnezeu. Morala nu se multumeste, nici numai sa constate
realităţile faptelor omeneşti prin raportarea la norme si chiar la vointa lui Dumnezeu, ci vrea
sa dea o calitate si o perspectiva viitorului faptelor noastre prezente, trecute sau viitoare. Ea
urmareste orientarea conduitei omului, in functie de valorile la care acesta ........... toate
formele, de manifestare a personalitatii sale.
.......prin urmare morala este disciplina teologica care pe de o parte stabileste si prezinta
in mod sistematic normele dupa care omul trebuie sa-si orienteze viata, iar pe de alta parte
prezinta sistematic si modalitatile prin care omul reuşeşte înfăptuirea binelui moral.

Morala ca disciplina teologica

Sunt multe sisteme morale religioase.
In ceea ce ne priveste “morala” este o diciplina teologica care se distinge de celelalte
sisteme morale.
Cand spunem ca “morala” este disciplina teologica, ne referim la faptul ca izvorul
principal al acesteia este Revelatia lui Dumnezeu.
Desi pentru realizarea obiectivului ei Morala Creştină foloseste aportul pe care il poate
aduce filozofia, psihologia, istoria, dreptul, fundamental tuturor aprecierilor si perspectivelor
faptelor omenesti îl asigură totdeauna revelatia lui Dumnezeu transmisă prin Sf. Tradiţie, în
Biserică.
Fundamentându-se pe revelatia dumnezeiasca, Morala Creştină vrea sa orienteze faptele
omenesti spre scopul final al omului, care este fericirea in imparatia lui Dumnezeu.
Teologia morala este disciplina, care pe baza revelatiei dumnezeiesti transmisa prin Sf
Scriptura si Sf Traditie si propovaduita in Biserica, infaţişează în mod sistematic, norme dupa
care trebuie sa se conduca omul, spre a ajunge la scopul sau ultim, care este asemanarea cu
Dumnezeu, Binele Suprem. Fericirea= obiectivul Teol.Morale, dar nu este vb despre orice
fericire, ci de fericirea adevarata, care se identifica cu Binele Absolut si cu imparatia lui
Dumnezeu, se identifica cu viata de comuniune perfecta.
De aceea acest obiectiv, treb ales de-a lungul intregii vieţi pământeşti.
Această fericire, poate fi persoanala, dar in acelaşi timp, poate detine o larga dimensiune
comunitară.
Fericirea în Dumnezeu este asemanata cu comuniunea sfintilor si cu viata eterna. Prin
iubirea comună a lui Dumnezeu fata de noi, putem comunica unii cu altii, putem comunica cu
sfintii, putem fi fericiti.
Datorită acestui obiectiv, faptele omenesti, nu vor mai fi savarsite ca raspunsuri, ci ca
exigente ale unei legitimităţi impersonale.
Implinind aceste exigente, omul scapa de izolare si il are in vedere pe Dumnezeu.
Faptele noastre vor lua in calcul, prezenţa lângă mine a altcuiva.
Din definitia „moralei”, reiese ca teologia nu consta într-un cuantum de cunostinte,
referitoare la viata personala, duhovniceasca a omului, ci este o expunere sistematica, pe baza
revelatiei, a principiilor si a normelor, in functie de care treb sa se calauzeasca omul, aceste
norme nefiind produse ale vietii omenesti, ci adevaruri cuprinse de mintile iluminate de har.
Morala Creştină va da o prioritate adevărurilor revelate (care sunt absolute si eterne, si
care pot conduce la eternizarea in imparatia lui Dumnezeu.
Normalitatea functionarii ratiunii este garantată numai în interiorul credintei (sentiment
de incredintare de ceea ce Dumnezeu imi comunica).

3
 Caracteristicile moralei crestine

1. Morala Creştina îşi intemeiaza intregul sau continut pe autoritatea dumnezeiasca.

Binele moral, care trebuie infaptuit se fundamenteaza pe vointa lui Dumnezeu, ceea ce
constituie cu adevarat fiinta, ori noi stim ca Dumnezeu este prin excelenta fiinta.
I Ioan 14, 6: „ Dumnezeu este iubire”. Iubirea presupune existenta. Binele se identifica cu
fiinta.
L, pp fiinta si mod de existenta personala. Existentele Moralei Creştine apar ca porunci ale
Bisericii, trupul mistic al Domnului. Prin urmare poruncile, avand o autoritate dumnezeiasca,
se impun cunoştinţei morale cu autoritate. (Ele nu se impun ca imperativ absolut ci ca
indicatoare care sa ma in normalitate.)
Morala Creştină cuprinde adevarurile pe care omul nu le-ar putea cunoaste prin puterile
sale naturale, cum ar fi păcatul originar, consecintele acestuia, mantuirea, iubirea pt aproapele,
smerenia, lepadarea de sine, rugaciunea, jertfa Mantuitorului Hristos si impartasirea de harul
lui Dumnezeu, sau care il plaseaza pe om in imparatia lui Dumnezeu.
2. Morala Creştină foloseste mijloace harice si de aceea ea este nu numai o modalitate de
educaţie religioasă, ci şi una de creştere duhovnicească.
Virtutea iubirii constituie cea mai înaltă şi cea mai puternica motivatie a faptelor noastre.
Virtutea iubirii presupune sacrificii si nu este posibila fara sa crezi in cel pe care il iubesti si te
manifesti fata de El, ca persoană iubitoare.
Morala Creştină folos mijloace: pedagogia, dar pt viata noua, pt noul etos ce treb
impropriat; Biserica folos Sf Taine si ierurgii: harul lui Dumnezeu. Prin toate acestea, omul
primeste harul lui Dumnezeu, care este un act de bunăvoinţă. Harul lui Dumnezeu este o forta
noua dată de Dumnezeu, in vederea implinirii scopului, ce omul il are in lumea aceasta si
dincolo de ea.
3. Morala Creştină are un profund caracter dialogal.
Omul este, prin definiţie fiinţă socială, este o intentionalitate care există între semeni şi
Dumnezeu. Acesta il responsabilizeaza în întâlnirea cu altul sau cu diverse grupuri sociale,
viitoare generatii şi omul devine responsabil de faptele sale.
Omul îşi cultiva responsabilitatea in acest dialog continuu cu lumea si cu Dumnezeu.
Religia insăşi este relaţia dintre Dumnezeu si om, bazata pe intalnirea dintre Dumnezeu si om.
Dumnezeu îi oferă harul Sau, îi comunica mesajul Sau, iar omul este invitat sa raspunda
cu credinta, cu iubire si incredere.
Raspunsul dat de om lui Dumnezeu şi îmbracă două forme:
a) este un raspuns direct, dupa ce omul constată împărăţia lui Dumnezeu, răspuns pe care
il constituie religia, in sensul restrans al cuvantului, adica responsabilitatea care se manifesta
in acte de cult, în iubire, în nădejde;
b) există şi o alta forma de raspuns, care se refera la lumea reala, care consta in
recunoasterea valorilor create, in implinirea cu fidelitate a responsabilitatilor incredintate
omului, in lume prin revelatie. Acest răspuns este cerut de Dumnezeu de la toti oamenii; prin
aceasta omul afirma adevarata identitate in lume si isi indeplineste menirea in masura in care
viata lui exprima vointa lui Dumnezeu in lume, in mod responsabil si liber face ca vointa lui
Dumnezeu să se sfinţească în el.
c) Mesajul VT si NT arată ca ethosul promovat de Biserica s-a fundamentat pe dialogul
„om-Dumnezeu”.
Ioan 1,12: „Celor care L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere să devină fii ai
lui Dumnezeu”
Ioan 3,17: „Dumnezeu nu L-a trimis în lume pe Fiul Său ca să judece lumea, ci ca lumea
să se mântuiască prin El”.

4
 Aceasta este perspectiva raspunsului sau a lipsei de raspuns dat sau nu, invitatiei la dialog
pe care Dumnezeu a facut-o omului.
Acest caracter dialogal il scoate in evidenta morala crestina.

Cursul 3 - Teologia Morala

4. A patra caracteristica a Teologiei morale

In central dialogului lui Dumnezeu cu lumea este Mantuitorul Hristos, de aceea Morala
Crestină este ,,hristocentrică”. Noi nu putem fin in dialog cu Dumnezeu decat ,,prin” si ,,in”
Iisus Hristos. Avem dovezi in VT, ca Moise a purtat un dialog cu Dumnezeu. De aceea
Hristos nu este un simplu model, nu este un simplu invatator, ci este fundamental vietii celei
noi.
Daca in V.T. predomina aspectul psihologic si aspectul persuasiv al dialogului cu
Dumnezeu, de unde si al Moralei, in N.T, fara sa fie subestimate aceste aspecte authoritative,
se are in vedere ontologia relatiei cu Dumnezeu, fundamentata pe persoana Mantuitorului
Hristos. El impreuna cu Hristos ne-a facut vii: dimpreună Tatăl şi Fiul.
Caracterul ontologic al Rascumpararii este scos in evidenta de Sf Ap Pavel in mai multe
texte:
Efeseni 2 4-10: ,,Ne-a făcut vii iîpreuna cu Hristos..”( actiunea este a Tatalui si a Fiului)
2 Corinteni 5, 17 ,,Daca cineva este în Hristos, el este făptură nouă”
Apocalipsa 13, 8: ,,Si se vor inchina ei toţi cei ce locuiesc pe pământ…”
Mantuitorul propune si realizeaza în Sine, apoi in Biserica si in fiecare om, o noua
forma de existenta.
Aceasta noua ontologie, acest mod de a fi, care se fundamenteaza pe Hristos se exprima
printr-un ethos, intr-un mod de comportare, corespunzător structurii ontologice, etosului lui
Dumnezeu, etosul potrivit caruia sa fie vazute intentiile si lucrarile lui Dumnezeu.
Morala Creştină este modul de a trăi noii ontologii, pe care am primit-o in baia
Botezului.
Sf Ap Pavel scoate în evidenţă acest lucru: ,,Hristos trăieşte pentru Tatăl, iar creştinul
pentru Hristos, descoperind pe Tatal in Hristos”
In perspectiva noii ontologii, etosul capata o noua orientare, iar obiectul acestei
orientari, este scoaterea pacatului din lume si din om.
Obiectivul nostru este preocuparea continuă de a vedea pe aproapele nostru. Scopul
vieţii creştinilor este imitarea calităţilor lui Hristos: bunatatea, iubirea etc
Întruparea Mântuitorului face ca etosul crestin sa se interiorizeze, il face pe om sa se
intoarca spre constiinta sa, spre inima, spre sufletul sau.
Întorcându-se spre sine, în ultima instanta, cu noul model de om, Adam cel nou=Hristos,
omul va intelege propria sa nedesavarsire, va descoperi neputinta de a merge spre scopul
creării sale numai cu faptele proprii şi va conştientiza că fara Hristos, nu va putea realiza
nimic: Ioan 15, 5: ,,Fara de Mine nu pute-ti face nimic”
Morala Creştina acceptă omul cu tot ceea ce reprezinta el, si se sprijina pe posibilitatile
sale creatoare, dar vede implinirea acestora la nivel duhovnicesc, pathologic, la nivelul
imparatiei lui Dumnezeu.
Morala Creştină acceptă omul cu toate aceste aspiratii. Trairea adevarului in imparatia
lui Dumnezeu in fiecare zi crează paradoxul vietii crestine, pe de o parte, ea este atat de
omenească, încât nu-i scapa nici cele mai mici amanunte, iar pe de alta parta este atat de
supra-omeneasca, incat nu poate fi cunoscuta de o societate omeneasca.

5
 O Morală Creştină care nu ia in calcul pacatul, nu este o morala adevarata. Morala care
nu scoate pacatul din om este o morala ipocrita. Caracterul ontologic al Moralei Creştine se
fundamentează pe Intrupare si pe intreaga opera de rascumparare a Mantuitorului Hristos.
Mântuitorul ne-a dat sansa de a deveni fii ai lui Dumnezeu(Ioan 1,12)
Crestinul nu este doar creatura ci şi fiul lui Dumnezeu. Fara această calitate etosul
crestin va fi imposibil, dar cu siguranta va putea avea un etos al ascultarii.
Credinţa şi mărturisirea credinţei (Matei 10, 22-33) constituie conditiile pentru intrarea
in interiorul Bisericii, trup al lui Hristos. Rasplata pentru fapte, aici in Biserica, crestinul nu
implineste poruncile de teama pedepsei, ci pentru că acea ontologie presupune implinirea
poruncilor.
Crede şi te vei mântui! Prin urmare, nu putem spune ca protestantul, că ne-am botezat şi
tot efortul meu sta in perspectiva unei vrednicii.
Spre exemplu atunci când Sf.Ap. Pavel a venit sa respinga din comunitatea corintenilor,
nu a recurs la o porunca morala, ci a semnalat experienta euharistica, in cadrul Trupului lui
Hristos (I Cor VI 15). De la această bază pornea atunci cand vroia sa resolve alte problem din
comunitatile crestine.
Scopul Moralei Creştine este cultivarea vietii in Hristos, iar acest lucru este posibil prin
implinirea poruncilor, care ii confirma omului, faptul ca in Biserica traieste o libertate
responsabila si prin referirea constanta la viata dusa prin exigentele Duhului Sfant, care
actualizeaza in noi viata lui Hristos

5. A cincea caracteristica a Moralei Creştine:

Fiind una ce se împlineşte în Trupul tainic al lui Hristos, Morala Creştină este profund
eclezială.
Prin Botez, omul se integreaza în Biserică, îşi cultivă calităţile sale sociale; pe de alta
parte etosul său capata dimensiuni care depasesc nivelul sociologic. In Biserica, etosul omului
capata dimensiuni pe care nu i le poate oferi societatea omeneasca, acestea fiind descoperirile
facute ,,de” şi ,,în” Hristos- Dumnezeu

6. A şasea caracteristica a Moralei Creştine:

Morala Creştină, mai ales cea ortodoxă este Morala Sfintei Liturghii, Hristos este pe de
o parte Învaţător, dar şi Cel care il hraneste pe crestin.
Împărtăşirea cu Trupul si Sangele Sau este insotita de puterea lui Hristos, dar si de
patimirea lui Hristos. Participarea la moartea si invierea lui Hristos, constituie baza si calauza
Moralei Creştine.
A fi crestin si a nu te impartasi cu Trupul si Sangele Mantuitorului este o problema
foarte gravă.
Morala Creştină este o morală a Sfintei Liturghii in care nu stai si asculti, ci participi.

7. A şaptea caracteristică a Moralei Creştine:

Morala Creştină este modul de marturisire a lui Hristos in Biserica si in afara ei

8. A opta caracteristică:
Morala Creştină este profund marcata de etosul monahal.

9. A noua caracteristica a Moralei Creştine:

Latura sociala a Moralei Creştine nu este despărţită de dimensiunea duhovnicească a
Moralei Crestine. Aceasta este marcata de obiectivul Bisericii; aceasta nu vrea sa domneasca
peste lume, ci sa o conduca spre nestricaciune.

6
 Biserica cuprinde omul si societatea; societatea gândită în interiorul Bisericii, nu ar
putea sa existe fara Hristos.
Omul va face structurile sociale sa tina cont de idealurile Bisericii, iar membrul
societatii va gandi altfel fenomenul social. In aceasta situatie, Biserica nu prezinta societatii
sisteme politice paralele. Cu sistemele pornite de la Hristos, se pot constitui noi teoretizari,
privind viata sociala a omului.
Morala Crestină nu a separat niciodata lucrarea ei de înnoire, de sfintire a omului, la
nivel individual, de activitatea sociala a acestuia, ci a inteles ca viata duhovniceasca trebuie
transferata prin lucrarea harului Duhului Sfant, in interiorul Bisericii, inteleasa ca trup al lui
Hristos.
In expunerea Moralei Creştine vorbim adesea de morala: individuala, sociala, mistica şi
spirituală.
Cele trei nu sunt separate, viata morala a crestinului este una, ea incepe de la nivelul
relatiei intime cu Dumnezeu, de la modul in care omul isi evalueaza propria personalitate, si
apoi se prezinta lumii ca fiinţă socială.
Nu poţi fi creştin adevărat, daca respecti un cuantum de porunci, intr-un mediu anume si
la un nivel social. Crestinul nu va putea sa ramana crestin, daca nu va lua drept indreptar, ceea
ce ni s-a oferit in Hristos Cel viu.

Cursul 4
Morala religioasa

In ultima instanta, ceea ce conteaza este modul tau de orientare.

Fundamentata pe revelatia supranaturala, M.C vrea sa fie prin excelenta, una religioasa.
Spunem aceasta, pentru a nu considera ca va tebui sa intelegem normele morale crestine,
ca pe orice alte exigenţe cu caracter moral sau disciplinar.
In mod normal, toate religiile stau la baza sistemelor morale din spatiul in care se
exercita sau stau la baza comportamentului etic al adeptilor acestei religii.
Morala si religia nu sunt intotdeauna legate in mod necesar, exista mai intai un prim
nivel in care sistemul de comportare este determinat de ceea ce reprezinta actuala religie. Al
doilea nivel in care poti sa elaborezi sisteme etice, postuland un anumit absolute, dar care nu
prea sa intereseze.
Morala incepe intotdeauna cu imperativul constiintei, in fata a ceea ce noi numim sine
moral.
Morala postuleaza fundamentul său, pe care îl numeşte „Bine Suprem” sau
„Dumnezeu”. Un fapt punctual de vedere metafizic, nu este intotdeauna atat de patrunzator in
interiorul sistemelor morale.
Platon venera zeii cetatii, vorbind despre idea Binelui Absolut. Dar se pare ca nu l-a
numit pe Dumnezeu „Binele Absolut”, nu a vorbit de un Dumnezeu viu, ci el vorbea de
Demon.
Dumnezeul acesta cu autoritate este numit ,,Theos”, dar nu rezulta că Aristotel era un tip
religios. La Aristotel, ,,Theos ‘’ nu era nici Creator, nici Proniator.
Daca Morala nu-l intalneste pe Dumnezeul religiei, asa zisa ,,religie” nu va atinge
niciodata pe Dumnezeul pe care il merita Morala.
Sf. Vasile cel Mare: ,,Scopul crestinilor este sa ajunga la impropierea bunurilor
religioase”.
Nefundamentată pe revelaţia supranaturala, Morala ramane una statica, pentru ca statica
este si religia; ea va promova si va sustine o morala inchisa, prin intermediul unor exigente.

7
 O asemenea intelegere morala, nu va putea servi drept model.
Spiritele alese, depasind traditiile lor religioase interioare, vorbeau de infidelitatea fata
de constiinta lor.
Atunci cand sentimental religios a pierdut din vitalitate, conduita morala, poate sa
pretinda ca supravietuieste si ca de bine, de rau îi mentine valorile pe care religia le iradia
altadata.
Este cazul moralei noastre laice, în care avem o serie de principii, care au pornit de la
exigentele religioase.
Exemplu: moralele antireligioase, in care toate obligatiile, toate legile, normele isi
gaseau ratiunea de a fi, în eul omului, iar desavarsirea, in interiorul acestor sisteme morale.
Aceasta se face fara nicio referinta la Dumnezeu, daca nu cumva chiar impotriva Lui. Ex
iluminismul, individualismul englezesc ş.a.
Morala Creştină se vrea prin excelenta religioasa adica ea cuprinde un intreg sistem de
gandire, de eforturi, care sa te puna in relatie cu cineva.
Ea este religioasa pentru ca ne mentine in legatura cu Dumnezeu.
Avem de-a face cu o morala umanist-religioasa care se numeste asa, pentru ca religia nu
este decat o suprastructura care o sanctionează.
Relaţia dintre un asemenea sistem de religie si morala, este una exterioara. Morala
Creştina nu vrea sa vada in religie doar autoritatea care sanctioneaza, ci este morala profund
patrunsa de factorul religiei, de factorul liturgic, de harul lui Dumnezeu.
Morala Creştină trebuie sa fie marcata de dialogul dintre Dumnezeu si om, caci numai
asa ea creează o responsabilitate. Morala Creştină gândeşte responsabilitatea, ca fiind
capacitatea omului de a fi responsabil fata de Dumnezeul Cel Viu.
Pentru creştin care se simte interpelat(solicitat), in mod personal de Dumnezeu, această
responsabilitate in fata lui Dumnezeu, intra în răspunsul Tatalui în Iisus Hristos.
Adeziunea la normele morale nu este dictata de cautarea exclusiva a desavarsirii
individuale, nici din convenient fata de anumite exigenţe, sau de dragul punerii de accord cu
anumite principii, care ne plac, ci e dictata de credinţă.
Adeziunea la aceste norme vine din raspunsul la solicitarea lui Dumnezeu.
In felul acesta, viata morala si cea religioasa se intrepatrund si Morla Creştină confirma
faptul ca este morala religioasa.
Morala Creştină conduce spre Morala religioasa. M.C conduce spre viata religioasa.

Caracteristicile vietii religioase:

Viata religioasa este ca un raspuns.
In functie de dialogul stabilit intre Dumnezeu si om , sunt virtutile teologice: credinta,
nadejdea si dragostea, in care consta si fiinta religiei.
Virtutiile acestea ne conduc spre Dumnezeu, dar ne dau si asigurarea ca Dumnezeu se
pleaca spre noi, că Persoanele Sf. Treimi locuiesc in noi.
Aceste virtuti sunt hristocentrice, pentru ca prin ele Hristos-Dumnezeu se comunica prin
Duhul Sfant in Biserica, incat sa realizam comuniunea cu Dumnezeu
Cultul Bisericii atat cel privat cat si cel public, marcheaza viata morala, individuala si
sociala a crestinului.
In felul acesta, reliogiozitatea are un rol foarte important în morala crestina şi cea
cotidiană.
In al doilea rand, viata morala ca responsabilitate in fata lui Dumnezeu. Omul se
manifesta in calitate de fiinta, care actioneaza in Biserica, dupa modelul sau, care este Iisus
Hristos, si se aseamana cu Dumnezeu in modul in care se comporta in lumea inconjuratoare si
cu semenii. In demersurile noastre trebuie sa raspundem iubirii lui Dumnezeu. Fapta morala a
omului este integrata in dialogul interior, dintre om si Dumnezeu.

8
 Fapta morala a crestinului devine pentru acesta responsabilitate, care i se impartaseste
prin raspunsul filial dat lui Dumnezeu.
Mt. XXV,40 ,, întrucât ati facut unuia dintre acestia ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi facut”.
Morala atrage atentia ca suntem responsabili in fata lui Dumnezeu, de modul in care
raspundem fratilor nostri, care si ei sunt cuprinsi in Hristos, in calitate de membri ai Bisericii.
Morala Creştină are in vedere mantuirea ca fericire si ca desavarsire.
Tot efortul moral vizeaza mantuirea si fericirea in imparatia lui Dumnezeu. Mantuirea
este mai presus de orice alta valoare, este mai presus de orice performanta duhovniceasca, la
care am putea ajunge prin practicarea virtutiilor. Omul trebuie sa stapaneasca lumea dar prin
pierderea mantuirii.
Responsabilitatea fata de aproapele, trebuie sa fie coordonata cu grija fata de propria
mantuire. Responsabilitatea mea in fata lui Dumnezeu, inseamna sa adopt punctul sau de
vedere, fata de orice om si sa actioneze in consecinta.
Nu iubesc mantuirea aproapelui mai putin decat pe a mea, pentru ca le privesc pe
amandoua in interiorul iubirii fata de Dumnezeu.

Curs 5
Morale autonome

Acestea se aseaza intr-un efort de auto-desavarsire. Moralele antropocentrice sunt

insuficiente, deoarece inteleg omul ca simplu fapt biologic-social.
Au existat sisteme de morala, cu referire la om, care nu deschid o persfectiva pentru el.
De la Socrate pana in zilele noastre, această ,,auto-desavarsire”, prezentata de sistemele
etice autonome, a fost inteleasa in cele mai diverse moduri. Fiind religioasa, desavarsirea
crestina consta in mantuirea si fericirea in interiorul imparatiei lui Dumnezeu.
Fericirea spre care aspira Morala Creştină nu consta într-o singuratate
eudonomica(satisfactie), care le satisface, nici intr-o patrundere placuta sau intr-o fiinta
impersonala intr-un tot universal, care nu-ti greseste nimic, ci consta in comuniunea de iubire
cu Dumnezeu Cel Viu, cu sfintii, in interiorul unei ambiante.
Nu putem concepe desavarsirea personala, decat ca o comuniune cu Dumnezeu Cel Viu,
cu semenii nostri, care incepe de aici si tocmai aceasta inseamna M.C-desavarsirea de sine.
Nu putem concepe imparatia lui Dumnezeu ca o asteptare, ci ca ceva in care trebuie sa
fim.

Rolul poruncii si al legii lui Dumnezeu, ca elemente ale dialogului religios intre om
si Dumnezeu in cadrul Moralei Crestine.

Porunca divina este un element religios prin excelenta. Nu poate da porunci o fiinţă
impersonală! Porunca o da cineva care are autoritate.
In poruncă, Dumnezeu isi reveleaza slava Sa: ,,Eu sunt Domnul Dumnezeul Tau…”
(Exod II,2)
Poruncile lui Dumnezeu sunt cuvinte pe care Dumnezeu le adreseaza omului.
Implinirea poruncilor consta in raspunsul responsabil dat de om lui Dumnezeu, de care
ascultam.
Fericitul Augustin: ,,Legea lui Dumnezeu este expresia fiintei si a vointei preasfinte a
lui Dumnezeu”.
Legea lui Dumnezeu este inscrisa de Dumnezeu in fiecare fiinta omeneasca, ca o
chemare pe care o adreseaza tuturor.

9
 Porunca divina este criteriul obiectiv al faptelor noastre omenesti.
In multe imprejurari morala laica, contemporana(autonoma-fara Dumnezeu) prefera o
anumita corectitudine subiectiva, care consta in cautarea generala a ceea ce pare corect in fata
omului obisnuit, neglijand implinirea poruncilor obiective.
Daca aceasta intentie dreapta nu este unita cu morala implinirii poruncilor, se va pierde
dialogul cu Dumnezeu.
Altfel spus, fascinata de subiectivismul desavarsirii(satisfactia autodepasirii de sine,
intr-un subiectivism exagerat), morala asa zisa a bunei intentii va falsifica simtul moral
specific fiecarei religii morale.
De-a lungul istoriei au existat doua pozitii:
1) Nominalismul- se impune in Teologia Occidentala incepand cu sfarsitul
secolului 14
2) Cantianismul- adeptii au exagerat absolutizand autoritatea poruncii si a legii.

Atat nominalismul cat si cantianismul exagerat este fundamentat numai pe vointa

suprema a lui Dumnezeu.
Din momentul acesta, porunca divina devine periculoasa si aceasta deoarece, cu cat se
va arata mai putin valoarea interna a poruncii, cu atat va iesi in evidenţă necesitatea ascultarii,
care il pune pe om in fata lui Dumnezeu, intr-o stare de umilire şi nu-l aşează în acel dialog cu
Dumnezeu.
,,Ascultarea oarba” va fi recomandata drept mijlocul cel mai sigur pentru vechea
desavarsire, pentru acea desavarsire care nu are vreo grija de a-l intalni pe Dumnezeu- Binele
Absolut, pe cand in interiorul M.C ascultarea presupune dialogul care nu asigura mantuirea,
presupune un bine obiectiv, care ne intampina cu harul sau.
Pentru Kant, legea este o autoritate generala, abstracta, care planeaza peste toti, cu
aceasi autoritate; Kant uita situatiile speciale, date de posibilitatile fiecarui ins.
M.C tine cont de posibilitatile naturale sau de imposibilitatile natural ale fiecarui ins.
Legea generala la Kant, este prezentata ca expresia cea mai potrivita, care nu scoate in
evidenţă pe Dumnezeul cel viu, care iti confirma faptul ca Te iubeste.
Exigentele stabilite de raţiunea universală nu sunt altceva decat abstractiuni, dar ele nu
pot exprima, nici nu pot tine cont de persoana concreta; dar o morala care se multumeste cu
legea abstracta, duce la o saracire a moralitatii, la o minimalizare a moralitatii inconstiente.
Legea divina fixeaza minimul de exigente crestine si nici mai mult.
Formularea sa negativa (este o dovada) a legii revelata, ne arata ca implinirea poruncii
nu ne conduce spre o performanta, ci ca eu ma gasesc in dialogul normalitatii cu Dumnezeu.
O morala personalistă, ca morală religioasă nu pune pe om in fata unei legi generale
pentru ca aceasta nu este dată, ci ne pune in fata unei chemari a lui Dumnezeu, care nu poate
fi conceputa, decat prin intermediul situatiilor concrete in care ne gasim.
Dumnezeul cel personal al religiei este expediat undeva departe iar omul devine sclavul
acestui ,,trebuie” care este o lege morala, si pe care a ucis-o omul, iar omul in acesta situatie,
va face din legea aceasta ce va vrea, pentru ca devine propria lui lege.
Morala religioasa crestina se implineste in dialogul cu cel care sta dincolo si in spatele
poruncii.
Personalismul autonom specific omului cazut si legea ca autoritate absoluta, in interiorul
unei etici autonome, il limiteaza pe om, numai la dialogul cu el insusi, in felul acesta legea nu
mai conduce la Dumnezeu ci se interpune intre el si sufletul omenesc.
Pentru noi, legea lui Hristos, este legea Duhului vietii, este legea data de altcineva de
aceea, ea nu ma alieneaza.

10
 In concluzie, morala noastra trebuie si vrea sa ramana o morala centrata pe Evanghelie,
relatia lui Dumnezeu, in fapt pe tot ceea ce a insemnat si inseamna Mantuitorul Hristos, in
istorie si opera sa mantuitoare.
Crestinul il urmeaza pe Hristos si de aceea el traieste o morala a mantuirii, in fata
ochilor altor personae, si aceasta, cum spunea Sf Pentru ca noi am fost rascumparati cu un
preţ mare (I Petru I,14; I Petru I,5-16) si asa cum spunea Mantuitorul Hristos, trebuie sa fim
desavarsiti precum „Tatal vostru desavarsit este” (Mt V,17)
Eforturile morale nu sunt echivalente cu o desavarsire care vizează exclusiv mantuirea .
A urma lui Hristos nu inseamna o simpla modalitate de a urma mantuirii. Este expresia
iubirii, cu care ii raspund iubirii aratata mai intai de Hristos in felul acesta; mantuirea intra in
lumina slavei iubitoare a lui Dumnezeu.
Mantuirea individuala nu va consta in cate virtuti ai acumulat, ci în cat ai crescut in
aceste virtuti, in dragostea pentru Hristos.
In felul acesta, pentru crestini, poruncile lui Dumnezeu vor fi pe de-o parte căi ale
dialogului cu El, si in acelasi timp cuvintele vietii pe care Hristos ni le adreseaza si care devin
chemari noi.
Poruncile V.T. nu sunt anulate, ci vor fi cuprinse in marea porunca a iubirii, existentă
până la sfarsit, pentru ca iubirea lui Hristos, ne solicita sa-i raspundem cu iubire, iubire pe
care El ne-a aratat-o.
Pentru ucenicul lui Hristos, se intelege de la sine de ce Morala este religioasa si
dialogala, ea este fiinta vietii lui Hristos, El este Cuvantul Intrupat, care ne solicita, care ne
cheama sa ne mentinem in comuniune cu El , El este Cuvantul adresat lumii.
Prin urmare, ai urma lui Hristos, nu inseamna a copia in mod servil , a-i reproduce
demersurile Sale in mod exterior ci a deveni, tu insuti un raspuns privitor catre semeni si
pentru Dumnezeu,, cu” Hristos ,,in” Hristos.
A urma lui Hristos inseamna a te conforma Duhului Sau si a intra in procesul de
edificare a imparatiei Sale, aici pe pamant.
M.C este un mod de comportare normativ, iar in calitate de domeniu de cercetare,
Morala este o disciplica normativă, nu pentru ca s-ar reduce la un cod de restrictii acceptate
sau neacceptate de oameni, ci pentru ca ea este modul sistematic si bine gandit, prin care se
propune implinirea vointei lui Dumnezeu, dupa modul de viata al celui in care am fost
rascumpara-ti - Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul nostru, prin urmare aici vedem
autoritatea Moralei Creştine în fata celorlalte sisteme etice.

Curs 6
Ordinea morala

Observând o atentie elementara a fenomenelor care se produc in lume, întelegem ca

toate se produc intr-o ordine anumita.
Exista in natura o ordine(fizica) care nu poate fi negata.
Se vorbeste de ordine fizica, logica, se constata o ordine morala.
Ordinea consta in raporturile statornice, care exista intre fenomenele fizice in lume.
Daca acceptam că lumea vie, sub multe aspecte ale sale este produsul fenomenelor
biochimice, putem spune că, sub noţiunea de ordine fizică, înţelegem şi noţiunea de ordine
biologică.
In functie de aceasta ordine fizica, toate functioneaza, începand cu infinitul mic,
terminandu-se cu infinitul mare intr-o ordine, a carui rationalitate uimeste pe oricine.

11
 Ordinea fizica din lume, se reflecta intr-un anume fel si in gandirea omeneasca. Cand
vorbim despre ordinea gandirii omenesti, o definim ordinea logica; gandirea umana are
aceasta ordine de necontestat.
Principiile acesteia sunt necesare in orice domeniu sa-l exersam.
Omul gandeşte logic pentru că ordinea gândirii logice este fixata in modul de
functionare a puterii de judecata.
Cea mai evidenta dovada a faptului ca in mentalul unui om sanatos exista o asemenea
ordine, este constatarea ca toti semenii se inteleg intre ei, de indata ce recurg la limbajul
comun al logicii, chiar daca vorbesc limbi diferite.
Daca s-ar produce o suspendare a ordinii logice din univers, am avea parte de diferite
cataclisme, iar unul dintre acestea este cataclismul numit nebunie.
Pe langa ordinea fizica si logica, exista si o ordine morala.
La toate popoarele de pe orice scară s-ar afla ele, acestea îşi reglementează viaţa socială
prin norme care vor urmari infaptuirea binelui individual si social, si evitarea raului social si
individual; toate acestea exprima existenta unei ordini morale, cea care garanteaza functia
psihică si care garanteza existenta ordinii morale la nivel intelectual este constiinta morala.
Aceste principii sunt constante pe de o parte in firea lucrurilor, si pe baza lor sunt
garantate alte principii.
In felul acesta au aparut toate legile, care au calificat faptele in bune sau rele si,
consecintele le sanctioneaza.
Aşa se poate vorbi de existenta ordinii morale in lume, care se pronunta cu privire la
existenta unor valori morale, acestea fiind impuse de norme morale, iar alteori spunandu-se
prin uzul comun.
Ordinea fizica este legata de fenomenele naturii in mod necesar, fenomene pe care
aceasta ordine le garanteaza, dar fenomenele acestea exprima existenta fenomenelor fizice.
Ordinea logica este legata de activitatea gandirii logice
Ordinea morala este legata de viata morala a oamenilor, dar si garanteaza viata morala a
acestora, atata vreme cat acestia se comporta în conformitate cu această ordine morală.

Fiinţa ordinii morale

Def: Ordinea morala este legata de moralitate, ori moralitatea este o stare de fapt care se
canstituie in procesul de raportare a faptelor noastre libere si constiente la legea morala.
Daca judecata sanatoasă imi spune că o fapta corespunde legii morale, iar eu ma
hotarasc sa o savarsesc, atunci fapta este una moralmente bună.
Dacă judecata sanatoasa, imi spune ca este una contrara legii morale, iar eu o savarsesc
atunci fapta este una moralmente rea.
Simpla raportare a faptei, a cuvantului la legea morala confirmă moralitatea faptei, iar
rezultatul acestei raportari, dă faptei calificativul de faptă bună sau rea.
Raportarea gândurilor noastre la fiinta morala, constituie fiinta moralitatii.
Daca faptele presupun libertatea si constientizarea pe de o parte, şi finalitatea pe de alta
parte, urmează că moralitatea este in mod esential legata de persoana.
Nu putem considera fapte morale bune sau rele, pe cele savarsite de fiinte care nu au
constiinta evaluării faptelor, din punct de vedere moral, si care nici nu dau un scop acestor
fapte.
Obiectivul ordinii morale il constituie faptele morale însele (libere si constiente, care
sunt raportate la legea morala si care presupun moralitatea), impreuna cu toate celelalte
imprejurari, obiecte, relatii si situatii, care influenteaza faptele noastre intr-un sens bun sau
rau, care sunt dependente de faptele reale.

12
 Ordinea morala consta in totalitatea faptelor morale impreuna cu tot ceea ce se refera la
acestea, inclusiv consecintele acestor fapte. Faptele morale sunt fapte libere, constiente,
raportate la legea morala; legea morala pretinde savarsirea binelui.
Prin urmare Legea morala ar fi garantia infaptuirii binelui.

Problema “Binelui”
“Binele” din punct de vedere crestin

“Binele este valoarea morală fundamentală; cu aceasta definitie, toate sistemele morale
sunt de accord. Prin noţiunea de “bine”, intelegem multe lucruri si “binele” il putem repartiza
in mai multe zone.
Binele moral se refera la o serie de insusiri ale realitatii in care ne miscam. Binele moral
este inteles uneori prin sensul, prin care e placerea, sau utilitatea. In mod general, prin “bine”
intelegem tot ceea ce corespunde cerintelor, nazuintelor si in general preferintelor vointei
omenesti. (!).
Aceasta corespondenta intre dorinta si obiectul dorit, trebuie sa fie determinate de
calitatile si insusirile specific ale subiectului si nu de predispozitiile, asteptarile si aspiratiile
subiective ale persoanei.(!).
Binele nu trebuie sa fie ceva subiectiv, ci un bine in sens obiectiv al cuvantului, un bine
adevarat, un bine sub toate aspectele sale, valabil pentru oricine, oriunde si in orice
imprejurare, trebuie sa aiba marca universalitatii. In ceea ce priveste binele moral, acesta
trebuie sa respecte demnitatea umana si valoare personalitatii umane.
Din punct de vedere crestin, binele este fericirea adevarata care se identifica cu
cunoasterea autentică a adevărului şi cu sfinţenia.
Ioan 17,3: „Aceasta este viata vesnica, sa te cunoasca pe Tine singurul Dumnezeu
adevarat si pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis”.
Cunoasterea adevarului presupune desavarsire, dar această cunoastere a adevarului nu
este o simpla performanta a puterii de judecata, ci o cunoastere care duce la sfintenie.
Sf. Nectarie de Eghina spune ca “binele crestin” este imparatia lui Dumnezeu.

Bine moral-se numeste adevarata bunastare marala, care este cel ma inalt bine moral;
dintre bunurile morale deţine întâietate binele absolut, pe care il intelegem in doua feluri:
a) mai intai, pentru ca prin fiinta lui, este intr-adevar superior tuturor celorlalte forme de
bine si prin urmare este de preferat acestora in calitate de bine final, in care si numai in care,
omul isi gaseste linistea si pacea, pe care in zadar le cauta in lata parte;
b) in al doilea rand, pentru ca este binele perfect, binele desavarsit, adica plinatatea
tuturor formelor de bine, in care orice dorinta este satisfacuta si in care orice speranta se
indeplineste.
Acest bine foarte inalt este imparatia lui Dumnezeu, care este comuniunea
duhovniceasca si predispozitia tuturor spre aceasta comuniune.
Pentru noi, un reper al binelui, il reprezinta cunoasterea, care ma duce la sfintenie, si
aceasta se manifesta in cadrul imparatiei lui Dumnezeu, unde vorbim de comuniunea sfintilor.
Binele nu este o idée, nu este un concept, pe care il putem raporta la orice situatie, pe
care sa-l facem bun in orice parte.
Binele este o realitate concreta, dinamica, pe care o percepem ca atare. Numai in felul
acesta, binele se poate uni cu viata omului si s-o faca pe aceasta sa se schimbe, sa se
modeleze; pe de alta parte, binele nu poate fi mutat exclusiv in afara lumii, adica sa cred
despre bine ca este o lume a ideilor spre care eu sa aspir.

13
 Daca binele s-ar gasi in afara lumii, ar fi inaccesibil omului, dar nici lumea n-ar mai
avea in ea bunatate.
Experienta umana confirma faptul ca in lume exista bine, dat fiind faptul ca omul este
fiinta buna; ca “binele” sa fie “bine”, el trebuie sa fie accesibil omului; prin urmare, Binele
este Dumnezeu şi împaratia Sa. Deci daca Binele nu este idée, ci persoana, noi recunoastem
Binele in Persoana Sf. Treimi si in imparatia lui Dumnezeu.
Sf. Grigorie de Nyssa: “Dumnezeu prin lucrările Sale, patrunde lumea”; „Dumnezeu
este Bine inainte de toate si in mod legitim Bine, iar firea lui este bunatatea; binele este
Dumnezeu Insusi si stim ca Mantuitorul spune: “nimeni nu este bun, decat numai Dumnezeu-
Tatal”.(Matei 19,17)
Dumnezeu este si in fire si in om, se ofera tuturor oamenilor, “pentru ca toti sunt chipul
Sau si chemati la asemanarea cu El” (Geneza 26,28).
Prezenta lui Dumnezeu in lume si in om constituie cauza unitatii lumii si a unirii intre
oameni.
Omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu si intr-un process de asemanare (in vederea
asemanarii).
Ca tot universul, existenţa omului, are originea în actul creator al lui Dumnezeu.
Ontologia omului, nu se limiteaza la ontologia cosmosului sau procesul de miscare al omului,
nu este intru totul identic, cu cel in care se misca universal.
La om miscarea şi schimbarea, nu este din punct de vedere biochimic, si in ultima
instanţă biologic; schimbarea omului este orientată axiologic şi valoric, in functie de noua
ontologie, în care omul intra prin baia Botezului. Prin baia Botezului, omul primeste o noua
ontologie.
In calitate de fiinta libera si rationala, omul si in interiorul bisericii se poate schimba
spre mai bine, sau spre rau, si această schimbare axiologică, determină ontologia umana.
In aceasta calitate, omul nu creeaza Binele, dat fiind faptul ca acesta exista, ci omul isi
impropriaza binele, in functie de ceea ce el intelege ca este binele pentru el => Dumnezeu.
In acelasi timp, omul este reflectarea puterii lui Dumnezeu, in universul creat, de aceea
el are putere peste lumea inconjuratoare, peste lumea din jurul sau.
In om, universul capata conştiinţă.
Modul in care omul exista si se schimba va determina modul in care va dainui creatia
insasi.
Pentru acest motiv, caderea omului in pacat, va fi si caderea lumii, dupa cum
rascumpararea omului, va fi si rascumpararea lumii.
Prin fiecare pacat, noi ne indepartam de Dumnezeu.
Intrucat Dumnezeu este Binele absolut, omul participa in doua chipuri la aceasta
bunatate a lui Dumnezeu:
a) se împărtăşeşte de bunatate, ca orice fiinta creata;
b) întrucat este fiinta vie, participarea lui la bine, este una dinamica, in care isi afirma
propria personalitate.
Aceasta participare dinamica este afirmata prin conceptul “ο Ομοιωσοις θεου”
“ομοιωμα=εικωυ= este o participare statica.
Acest dinamism al fiinţei umane, care participa la Bine, a fost tradus prin conceptul:
“ομοιωοις θεου”.
Fiinta creata dupa chipul lui Dumnezeu, si intr-un process de asemanare, omul nu este
fiinta statică, ci exstatică.
In felul acesta, Binele omului nu este independent de Dumnezeu, ci in relatie cu
Dumnezeu, intr-o relatie cu Logosul lui Dumnezeu.
Dumnezeu care este singurul si supremul “Bine” este si fiinta.

14
 In egala masura, in SF. Scriptura gasim alta definitie a lui Dumnezeu, si anume:
“Dumnezeu este iubire” (I Ioan 21,8)
In aceasta perspectivă intră toate lucrările lui Dumnezeu.
Tot ceea ce decade din această orientare personală către Dumnezeu este pacat si din
punct de vedere moral este rau.
Spunând că Dumnezeu este “Bine” absolut, nu putem spune ca bunatatea lui Dumnezeu
e confundata cu bunatatea lumii; prin fiinta Lui, Dumnezeu transcende orice notiune de bine.
Numindu-l pe Dumnezeu „Bine”, nu-L circumscriem, nu-L limitam, nici macar la
nivelul celei mai inalte valori morale, ci satisfacem nevoia interioara de a gandi si a spune
ceva despre Dumnezeu.
Binele nu poate fi definit in mod eshaustiv, dar poate fi inteles atunci cand ii simtim
lipsa.
Binele este o valoare, o „axia”, care ne conduce la imparatia lui Dumnezeu; spunand ca
Binele este o valoare si ca noi trebuie sa fim determinaţi de acesta, care ne conduce spre
imparatia lui Dumnezeu, afirmăm că el nu este decat in masura in care ne conduce spre
realitati, spre care noi aspiram.
Un Bine care nu duce la fiinta prin excelenta, nu este bine.
Definirea unei realitati, drept valoare, nu inseamna ca aceasta capata continut; daca
valoarea nu ne va duce catre “Bine”, care este Dumnezeu, “Binele”.
Binele-Dumnezeu se face cunoscut lumii, atat ca rod al lucrarii proniatoare a lui
Dumnezeu, cat si in revelatia care culmineaza cu intruparea Cuvantului lui Dumnezeu,
continuandu-se prin lucrarea Duhului Sfant in Biserica.
Binele implica in sine idea de desavarsire; desavarsirea va fi desigur variata, in functie
de limitele in cadrul carora a fost creată fiecare realitate a lumii. Desavarsirea fireasca a
creaturilor va fi determinată de gradul de participare la realitatea lui Dumnezeu.
In om, binele si desavarsirea exista, dar se si implinesc si realizeaza in mod continuu,
intr-o maniera cu totul aparte.
Raportarea binelui la persoana umana, se va concretiza în fericire, fericirea in plinatatea
absoluta a vietii, iar pe aceasta (fericirea) o realizam in cunoasterea adevarului autentic in care
ne sfintim.

Curs 8
Cunoasterea ,,Binelui”

Binele in ultima instanta, in esenta se identifica cu Dumnezeu.

Biserica Ortodoxa Romana afirma ca ,,Binele” este Dumnezeu si se manifesta prin
normele Sale specifice, adica energiile Sale divine.
,,Binele” se identifica cu Dumnezeu, si de aici urmeaza ca si cunoasterea acestuia se
identifica cu cunoasterea lui Dumnezeu. Deci una o implică pe cealaltă.
De vreme ce binele nu este un concept, ci o realitate personala, care il solicita si este in
comuniune cu omul, urmeaza ca si cunoasterea binelui se împlineşte la nivelul comuniunii
personale, la nivelul implicarii tuturor factorilor care fac din om o persoană; adică în
cunoaşterea binelui, noi nu solicitam numai puterea de judecată, ci în cunoaşterea binelui,
intreaga persoană este angajată, fiind solicitată mintea şi toate simţămintele omului.
Acest tip de cunoaştere specială, care presupune comuniunea intre subiectul uman si
divin, incepe prin descoperirea lui Dumnezeu în lume ca realitate personală dinamică şi se
continuă cu răspunsul corespunzător, responsabil, pe care omul îl dă acestei descoperiri.
In afara revelaţiei supranaturale a lui Dumnezeu, omul poate să cunoască, că universul
nu a luat fiinta prin el insusi.

15
 Descoperirea lui Dumnezeu arată iubirea aceasta faţă de om, si fata de lume;
cunoasterea lui Dumnezeu se realizeaza în participarea la iubirea lui Dumnezeu, cu cat
participam la iubirea Lui cu atat il cunoastem mai bine, si cu cat îl cunoaştem mai bine cu atat
îl iubim mai mult.
Nasterea lui Dumnezeu, putem spune că nu are limite, atata vreme cat partenerul
cunoasterii, Dumnezeu este nelimitat, si atata vreme cat cunoasterea efectiva a lui Dumnezeu
nu are limita.
Asadar, cunoasterea Binelui, nu este rodul unei teoretizari, ci a unei relatii personale
cu Binele, o relatie care este marcata de sentimentul adorarii, de inchinarea majestatii divine,
care ni se impartaseste prin revelatie.
Vorbim de o cunoastere a lui Dumnezeu prin comuniune, dar comuniunea mea trebuie
sa fie marcata de sentimentul care ma face sa constat maretia divina.
Relatiile concrete, in care poate fi cunoscut ,,Binele Suprem”, respectiv Dumnezeu,
sunt lumea, omul si Fiul lui Dumnezeu facut om.
Lumea poate fi mijloc de cunoastere a binelui asa cum este si mijloc de cunoastere a
lui Dumnezeu, lumea da marturie de faptul ca in ea este bunatate, ea este buna, pentru ca este
rodul lucrarii lui Dumnezeu, si pentru ca prin energiile Sale, Dumnezeu este prezent in lume.
Dupa caderea primilor oameni in pacat, lumea va fi afectata si va ramane afectata de
consecintele acestei caderi si dupa venirea Mantuitorului Hristos.
Luarea la cunostinta de răul din lume, provoaca raul si nostalgia binelui, in care toate
au fost create bune foarte.( Fac 1,31)
Omul este mijloc de cunoastere a binelui, este factor de cunoastere a binelui, mai ales,
atunci cand analizandu-si propriile sale adancuri va intelege intelepciunea infinita a lui
Dumnezeu.
Cazut in pacat, dar si restaurat in Hristos, omul pastreaza aceasta ,,inrudire primordiala
cu Dumnezeu”, datorita faptului ca este chip a lui Dumnezeu; omul este mijloc de cunoastere
a binelui, chiar si dupa caderea in pacat, el nu inceteaza sa oglindeasca in el pe Creatorul sau;
omul este creat dupa Logosul divin, indepartandu-se de pacat, omul va deveni el insusi
lumina, de aceea, numai in relatie cu Cuvantul lui Dumnezeu facut om, va constientiza binele
real care se gaseste in el.
Cunoasterea binelui va fi rodul cunoasterii personale care presupune, curatirea omului.
Conştiinţa că el nu este deţinătorul bunătăţii depline il face pe om, sa aspire la
gasirea ,,Binelui absolut” sau la implinirea Lui intru bunatate.
Noi ştim că bunătatea creştină se realizează în împărăţia lui Dumnezeu, în starea Lui de
sfinţenie. (Ioan XVII.3)

Mantuitorul Hristos ca manifestare Suprema a Binelui

Aratarea deplina a lui Dumnezeu prin Intrupare se pastreaza in Biserica prin harul
Duhului Sfant.
Cuvantul lui Dumnezeu, care s-a descoperit in V.T si sa unit in mod ipostatic cu firea
omeneasca, a cuprins in sine intreaga creatie, pe care a facut-o Trupul Sau.
In firea omeneasca a lui Hristos s-a distrus separarea din interiorul firii omenesti, si s-a
refacut unitatea.
In Mantuitorul Hristos se descopera omul desavarsit, noul Adam care este in Sine, intreg
cosmosul ramanand in acelasi timp unit cu Dumnezeu= fundamentul vietii celei noi in
Hristos.
Impărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos, adică cu Cel care cuprinde în Sine
toate/poate, omul va depăşi egoismul conştient că este mădular viu al Trupului lui Hristos.
Impărtăşania este numita ,,medicamentul omenirii”.

16
 Hristos este desavarsirea divina intrupata in chip omenesc; desavarsirea lui Hristos se
arata in puritatea, in iubirea Sa, in smerenia Sa.
Puritatea in sensul negativ al cuvantului inseamna neprihanire, iar in sensul pozitiv
inseamna detinearea tuturor virtutiilor, si a ceea ce poate fi cuprins in notiunea de sine.
In Mântuitorul găsim lipsa oricărui pacat; Mântuitorul Hristos, om adevarat si
Dumnezeu adevarat nu cunoaste nelinistea pe care o aduce pacatul, nici nu cunoaste nevoia
pentru a fi iertat.
Ioan 7, 46: ,,Cine Ma va vadi pe Mine de pacat”.
Sinedristii il găsesc fara de pacat, Iuda la fel, Pilat, ceilalti Apostoli la fel.
Ioan III.5, Evrei V.4-15, iar sub aspect pozitiv, Mantuitorul este sfant pentru ca se
identifica cu ,,Binele Absolut”.
In Mantuitorul virtutea izvoaraste din fiinta Lui.
In ceea ce priveste iubirea Lui, este cu totul excepţională şi unică.
Fiu al lui Dumnezeu, El si-a aratat iubirea in intruparea Sa si ca Fiu al lui Dumnezeu, si-
a arata iubirea Sa, prin moartea pe cruce; iL iubeste pe Dumnezeu, pe Tatal, implinindu-I
voia, jertfindu-se; iubirea Lui nu este limitata, nici o contrazicere, deci nici un element egoist,
este totala, este o daruire de Sine, curata care se revarsa asupra intregii lumi.
Smerenia Mântuitorului este haina pe care o imbraca curatenia si iubirea Lui, incat
Persoana Mantuitorului sa fie cat mai accesibila tuturor.
Sentimentul de adorare fata de Mantuitorul Hristos nu este dat numai de bunatatea Sa
(pe care El a dat-o)
Smerenia este conditia comunicarii reale intre oameni, este si marea specificitate a
crestinului si marca autentica a sfinteniei.
Din cele expuse reiese ca Binele, in sensul ontologic si moral, este Persoană, Treime de
Persoane Divine, dintre care una S-a facut om ca si noi, dar fara pacat. Din parabolele
Mantuitorului observam ca ,,Binele” este un fel de samânţă care este aşezată în inima omului.
Binele nu este un principiu abstract sau un singur reper, in funcţie de care se dirijeaza
libertatea omului, El este generozitate care depaseste orice calcule.
Mântuitorul Hristos ramane in veci intruchiparea ,,Binelui” care ni se impartaseste într-
un mod cu totul special, El este revelatia culminanta a lui Dumnezeu, care in generozitatea Sa,
in forta Sa de comuniune a depasit orice limitare, ba mai mult, in iubirea Sa de oameni a
cuprins toate elementele: lumea si omul dând şansa omului să crească în bunătate.

Curs 9
Raportul dintre binele şi virtute

Am aratat ca “ Binele “ si raul nu este o abstractiune, ci sunt realitati de care ne lovim

in viata de zi cu zi ; fiecare din cele doua are realitatea lui.
Fundamentandu-se pe revelatie, constatam intaietatea Binelui
Binele nu este idee, ci este Dumnezeu Cel personal, este un efect al lucrarii
Dumnezeului personal
Initial virtutea era privita in antichitate, ca un cuantum de calitati, prin care excela
omul; Virtutea nu este o simpla insusire prin care noi execelam in lume, ci raspunsul dinamic
si creator al celui care percepe existenta Binelui si face ce aceasta sa rodeasca in noi; Virtutea
nu este numai un habitus, cum spunea Aristotel, adica o dispozitie/predispozitie, pe care ne-
am impropriat-o prin educatie, nu putem spune ca virtutea ar exclude educatia, si deprinderea
unor exigente morale.

17
 In toata etica si in toate sistemele morale care nu se fundamenteaza pe revelatia lui
Dumnezeu, virtutea este produsul unui sistem de deprindere a fiintei umane.
Virtutea este o putere si forta pe care o primesc, prin participarea la bunatatea lui
Dumnezeu.
Dumnezeu detine orice virtute, spune Sf. Grigorie de Nyssa.
Activitatea dupa fire, consta in orientarea acesteia spre Dumnezeu, intr-o relatie de
comuniune cu El, ceea ce dupa pacatul stramosesc nu mai este posibil intru totul.
Virtutea = participarea libera si constienta la bunatatea lui Dumnezeu.
Desăvarşirea de sine ca virtute autonomă este o miscare in interiorul firii, ba mai mult,
presupune orgoliul care este opusul virtutii; de aceea, va spune Fer. Augustin, ca virtutile
pagane sunt vicii stralucitoare si aceasta pentru ca asa-zisele virtuti naturale ale omului, sunt
datorate faptului că omul detine pecetea lui Dumnezeu, ca este chip al lui Dumnezeu.
Iubirea , pacea, generozitatea exista la omul natural, dar nu atat ca viruti in sensul
strict al cuvantului, ci in calitate de trasaturi firesti ale personalitatii educate cu maniere.
Fara Dumnezeu asa-zisele virtuti, pe care le împropriem pot fi folosite chiar impotriva
lui Dumnezeu, dupa cum lampa de untdelemn, nu va lumina, daca nu se atinge de flacara, tot
asa virtutile vor ramane intunecate, limitate la virtutile lui naturale, daca nu va primi
iluminare, virtutile sunt posibilitati indoielnice.
Ce inseamna virtutea – vietuire conform naturii ?
2. Stoicii au lansat ideea cf. căreia virtutea corespunde vietuirii potrivit naturii.
Daca omul pastreaza starea lui “ dupa fire” inseamna ce al este virtuos.
Care este criteriul in functie de care omul actual este sau nu in stare naturala, ca se
comporta cau nu in limitele sale autentice? Este omul criteriu ?
Omul nu este criteriul vietuirii conform naturii. Criteriul adevarat il gasim numai in
Creator, care se descopera, aratandu-se drept criteriul in functie de care se defineste propria
noastra fiinta.
Potrivit acestei revelatii, omul nu se mai gaseste in starea in care a fost gasit de
Dumnezeu; omul nu mai este natural, ci este nenatural, este cazut in pacat. Prin urmare,
numim existenta acestuia ca fiind naturala, si pentru ca omul o cunoaste.
Cu toate acestea, Dumnezeu ingaduie aceasta existenta, are cu ea un plan, ne spune Par.
Staniloae. Aceasta existenta era una neamestecata, spune Sf. Grigorie de Nyssa, implinind in
mod constient si liber, vointa lui Dumnezeu.
In concluzie, numai modul de existenta in care este implinita vointa lui Dumnezeu, este
unul dupa fire, natural.
De aici suntem condusi sa intelegem ca traieste “dupa fire”, omul care-si foloseste toate
facultatile, in scopul pentru care acestea i-au fost date, adica sa se indrepte spre Dumnezeu si
sa ajunga la asemarea lui Dumnezeu .
Daca omul încalcă poruncile lui Dumnezeu este greu sa mai spunem despre el, ca este
fiinta virtuoasa.
2. Conceptul aristotelic spune că virtutea este definită drept: “calea de mijloc intre
două extreme”, între „exagerare si lipsa”.
Virtutea se afla in relatie cu afectele, in care accesul este gresit, iar insuficienta este
blestemata.
Virtutea este o cale de mijloc, tinta ei fiind masura dreapta intre doua extreme, este
dispozitie habituala, dobandita in mod voluntar, consta in masura justa in raport cu noi insine,
determinata de ratiune si anume in felul in care o determina posesorul intelepciunii practice,
ea este cale de mijloc intre doua vicii.( Etica nicomaica a lui Aristotel)
O virtute ,,dupa fire” nu este simpla in stare habituala insusita prin deprindere, ci este
expresia unei existente extatice, adica o existenta care se defineste numai in relatie cu altul si
in cele din urma, in relatie cu Dumnezeu.

18
 Virtuţile se extind dincolo de ceea ce poate desemna conceptul de existenţă individuală;
finalitatea virtuţii nu este numai in noi, ci mai ales in cel spre care omul se orienteaza si in
functie de care se defineste fiinta extatica.
Dar omul este persoana si existenta, care se defineste si capata valoare in relatie cu
Dumnezeu si semenii Sai.
Virtutea este starea de virtute activa, prin care eu ma definesc in calitate de om.
A fi în comuniune cu Dumnezeu, înseamnă a trăi o viaţă potrivit poruncilor Lui; ca sa
stabilesc calea de mijloc, am nevoie de un criteriu obiectiv sa imi arate lipsa si excesul; acest
criteriu nu-l gasim nici in firea noastra, nici in societate, ci doar in revelatie.
Pentru crestin, criteriul ramane numai Mantuitorul Hristos. Omul trebuie sa isi duca
viata in functie de Hristos după cuvintele Lui: „Fara de Mine nu pute-ti face nimic”(Ioan 15,
5).
Unirea cu Hristos il face pe om sa biruie slabiciunile. In acest fel, cele care nu pot fi
atinse, prin propriile noastre puteri pot fi implinite cu ajutorul lui Dumnezeu.
Crestinul are invitatia, porunca sa se impartaseasca cu Trupul lui Hristos si sa isi
improprieze aceste virtuti, care se gasesc in Hristos, dar cu ajutorul harului.
Bucuria, pacea si celelalte virtuti sunt in noi roade ale Duhului Sfant dar si ale propriilor
noastre osteneli.
Ostenelile crestinului nu trebuie de fapt, sa realizeze ele insele aceste performante. Cu
alte cuvinte, nu putem avea pretentia ca acumulăm virtuti, prin ostenelile noastre proprii, ci
datorita Duhului Sfant.
Finalitatea vietii omului nu este echilibru interior, sau social cu sine si cu semenii si
participarea la imparatia lui Dumnezeu, care este duhovniceasca, si care este intr-un fel ,,
Binele,, concretizat cum spunea Sf. Nectarie de Eghina.

19