Curs Morala Sem 1 COMPLET

Curs morală- Semestrul I An III
Succes!!!
Introducere
In calitate de religie, creștinismul presupune deodată Revelația divină(naturală și
supra-naturală), credință, doctrină, cult și viață trăită conform doctrinei, de aceea creștinul
răsăritean se definește prin adorarea lui Dumnezeu și prin comportamentul moral. De-a lungul
istoriei, Biserica creștină a dezvoltat o doctrină, mai preciz, și-a dezvoltat un system de
învățături teoretice cu privire la Dumnezeu ,la lume și la om.
Dar, activitatea Bisericii nu s-a limitat și nu se limitează aici. Această activitate este
mult mai complexă.ea privește viața însăși,or, viața este mult mai concretă și mult mai
complexă față de orice teotie. De aceea toate învățăturile Bisericii sunt puse în slujba
vieții,unei vieți înțeleasă că are un sens mult mai important decât aspectul ei biologic,care,
desigur, nu poate fi ignorat sau disprețuit, pentru că,și pe acesta tot Dumnezeu l-a creat.
Biserica a dezvoltat un mod de viață care presupune trăirea adevărurilor de credință revelate
de Dumnezeuînsuși.
In acest sens ea a elaborat și un set de norme practice, deduce din ceea ce Dumnezeu
ne-a descoperit în mod direct sau indirect. Toate adevărurile de credință propovăduite de
Biserică trebuie trăite. Scopul trăirii adevărurilor de credință îi favorizează omuluidobândirea
din ce în ce mai mult a harului lui Dumnezeu, sfințirea, integrarea în universul de taină al lui
Dumnezeu şi participarea la dumnezeiasca fire, cum spune Sf. Petru ( II Petru, 1, 4).
Toate adevărurilede credință trebuie trăite. Dar ele nu pot fi trăite în același mod, în
aceleași împrejurări și de același om la fel. Sfântul grigore de Nyssa ( in scrisoarea către
Armonios,6)) spune că ,,toate adevărurile de credință trebuie imitate/urmate în viață,pe cât
posibil”. El precizează și spune că trebuie urmate toate cele pe care le-am văzut la Hristos, dar
,,dintre acestea, să urmăm câte putem ; față de cele pe care firea umană nu le poate
urma/imita, trebuie să avem respect și să ne închinăm lor”. (Despre desăvârșire,4). Aceste
afirmații scot în evidență câteva aspecte fundamentale ale vieții creștine, și anume :învățătura
despre SF.Treime, spre exemplu, nu poate fi imitat/urmată în viața de zi cu zi(ea presupune o
mare taină), dar Taina Sfintei Treimi poate fi trăită mistic, poate fi respectată, iar exemplul
modului de existență al Persoanelor Prea Sfintei Treimi, poate fi trăit de către persoanele
umane în modul concret în care trăiesc unele 3 3 cu altele în fiecare zi. Pe de altă parte, noi
cinstim Sfânta Treime și i ne închinăm. Asemenea lucruri putem spune și cu privire la alte
Taine ale vieții creștine (cele legate de hristologie, de mariologie, de pnevmatologie etc.).
Pe de altă parte, din cele spuse de Sf. Grigore de Nyssa învățăm că morala creștină
presupune deodată împlinirea exigențelor morale pe care le vedem în persoana Mântuitorului
Hristos, exigențele pe care le prezintă în mod sistematic Biserica, și cultul. Teologia morală
Succes!!!
vizeză tocmai modul de trăire a adevărurilor de credință, fie că le imităm/trăim/ le împlinim
prin transpunerea lor în viața de zi cu zi, fie că ne închinăm lor, în acte de cult individual
și/sau public. Mântuirea are două aspecte :cel obiectiv, realizat de Hristos și în Hristos însuși
o dată pentru totdeauna, și unul subiectiv, cel prin care fiecare om/ creștinse împărtășește de/
și participă la darurile pe care Hristos Domnul ni le-a adus, sau cel prin care ne împropriem
mântuirea subiectivă. Aceasta se realizează prin credință și fapte bune. Acest proces complex
de realizare a mâtuirii subiective este domeniul moralei creștine.
MORALĂ SAU ETICĂ ?
Disciplina pe care o vom studia anul acesta se numește ,, Morală creștină” sau
,,Teologie morală.” Există,desigur, și termenul de ,,Etică”. Ceea ce noi numim prin termenii
de mai sus, grecii numesc Etică/Etică creștină. Ei nu au două cuvinte(ca în cazul limbii
române) prin care să se denumească, cu approximație, același lucru. Prin cuvântul ,,Etică
creștină” grecii definesc ceea ce noi definim prin cel de Morală creștină.” Cuvântul Etică are
o istorie interesantă. In lb. Greacă εθος (ethos), în lb. Greacă veche însemna ,,obicei”.
Obiceiul care avea să devină normativ va fi numit ηθος( comportament, caracter). La Homer,
cuvântul, dar, la plural, însemna locuința oamenilor și a animalelor, adică locul unde aceștia
aveau liniște și o anumită siguranță. Aristotel (384-322 a.Hr.) numește virtuțile care se
întemeiază pe obicei și pe deprindere ,,virtuți etice”(înțelepciunea, cumpătarea, curajul),iar
virtuțile care se întemeiază pe cunoașterea abstracă le numește ,,virtuți dianoetice” (virtuți ale
minții)(filosofia, contemplația). In N.T. găsim cuvântul εθος (κατα τον εθος)(Lc. XX,39) cu
sensul de obicei. In F.Ap.XVI,21, τα ηθη,la plural, este folosit cu sensul de datini, obiceiuri,
Iar în I Cor. XV, 33, cuvântul (la plutal) ηθη este folosit cu sensul de datină, obicei. Cuvântul
,,morală” vine de la adjectivul latin moralie,e, care este traducerea adjectivului grecesc
,,ithikos”.
Ca sinonim al grecescului, ,,ithos”, latinii foloseau cuvântul ,,mos, moris”(obicei,
morav), de unde ,la plural, desemnează moravurile, etosul general. Seneca este cel care a
folosit pentru prima dată termenul de ,,philosophia moralis”. Ulterior adjectivul ,,moralis” a
fost substantivizat, ajungându-se astăzi la cuvântul ,,morală. urmărește armonizarea
comportamentului moral în general, atunci când această disciplină este mai aproape de
filosofie, ei precizează că este vorba de etică filosofică.
Dacă grecii folosesc cuvântul ,,etică” pentru disciplina care fundamentată pe
principiile creștine, o definesc ,,Etică creștină”. In celelalte limbi europene, inclusiv în limba
română,prin ,,etică” se înțelege mai totdeauna etica filosofică. Etica se referă mai degrabă la
Succes!!!
abordarea filosofică a problemelor morale. Ea urmărește să descopere principiile etice,
valorile pe care urmărește să le atingă, utilizând în mod exclusiv mijloacele naturale. Morala
creștină nu caută principiile morale în experiența sau în înțelepciunea naturale, ci le preia din
Revelația supra-naturală, transmisă prin Sf. Scriprură și Sf. Tradiție. Pentru că este ,,morală
creștină”, disciplina pe care o studiem își extrage principiile preponderent din Sfintele
Evanghelii, operele Sfinților Apostoli și ale Sfinților Părinți ai Bisericii. In ceea ce privește
valorile pe care morala creștină le propune omului, acestea nu sunt idealuri la care creștinul
nu poate decât aspira, niciodată de atins, ci ele sunt realități văzute împlinite o dată pentru
totdeauna în Persoana Mântuitorului Hristos. Morala creștină nu este nici o anumită lege care
ar zdrobi persoana credinciosului, nici dorință nerealizabilă, ci o cale deja începută și
împlinită de și în Hristos Domnul, posibil de împlinit, după porunca Lui, de ocicine crede în
El. Morala creștină nu este o morală de excelență, ci una la care sunt chemați toți oamenii, cu
ajutorul căreia toți cei ce cred în Hristos perseverează în ceea de s-a împlinit în Hristos și în
care orice om a pus început. Morala creștină propune armonizarea vieții omului în funcție de
principiile morale prezente și extrase din Evanghelie, încât omul să deprindă virtuțile prin
care va înfăptui binele moral (adică va săvârși fapte conform cu voința lui Dumnezeu – Binele
Suprem) și în acest fel va participa la Binele ontologic, pe care Sf. Apostol Petru îl
numește,,dumnezeiască fire”(I.P.1,4). Dacă afirmăm că morala creștină își scoate principiile
din Cuv\ntul lui Dumnezeu, înseamnă că primul,izvor al moralei creștine este Revelați supra
naturală. Făcând această afirmație, nu excludem 5 5 aportiul pe care mintea omului îl poate
aduce în în înțelegerea principiilor morale și în procesul de împlinire a acestora.
Morala creștină are ca al doilea izvor revelația naturală și rațiunea omenească. De aici,
înțelegem că ea utilizează toate capacitpțile naturaleale omului în vederea realizării unei vieți
cu adevărat morale. In acest sens disciplina de studiu numită ,,teologie morală/Morală creștină
utilizează nu numai contribuția celorlalte disciopline teologice, ci și tot ceea ce ne pot aduce
filosofia, psihologia, istoria, soviologia, etnologia și etnografia și toate celelalte științe. Ea nu
exclude aportul pe care-l poate aduce vreo discilplină sau vreo știință la înțelegere
fenomenului moral, a principiilor moralității și mai ales pentru punerea în lucrare a
principiilor morale care să ne conducă spre obiectivul moalei, care este și obiectivul
creștinului. Ce este așadar Teologia morală? Teologia morală este disciplina Teologiei, care,
pe baza Revelației dumnezeiești, transmisă prin Sf. Scriptură și Sf. Tradție, înfățișează în mod
sistematic normele după care trebuie să se conducă omul/creștinul spre a realiza scopul său
ultim, asemănarea cu Dumnezeu - Binele suprem și fericirea. Dat fiind faptul că se
fundamentează pe revalația dumnezeiască, Morala este o disciplină normativă, ea are
Succes!!!
autoritate. Ea nu doar propune principii și valori, cum fac moralele laice sau cum face etica
filosofică, ci le expune, ca aparținând lui Dumnezeu spre a fi împlinite. Mai precis, morala
creștină, în calitate de îndreptar al vieții, după Dumnezeu, arată tuturor: - ce este și ce nu este
în acord cu principiile morale expuse de/în Cuvântul lui Dumnezeu; - ce anume desăvârșește
cu adevărat pe om și-l face viu, ce anume-l deteriorează și-l ucide pe omul creat după chipul
lui Dumnezeu; - asigură statornicia omului în Bibele autentic, prin deprinderea virtuților,
expresie a eforturilor omenești și doare ale harului lui Dumnezeu; - împlinește în om dorul cel
mai profund după Bine, îi desăvârșește pe oameni și le asigură certitudinea împărtășirii de
fericirea în împărăția lui Dumnezeu și de cea de aici, ori de câte ori, credincioșii vor percepe
că Dumnezeu ,,împărățește” în ei, datorită modului adevcat de receptare și de punere în
lucrare a Cuvântului dumnezeiesc. (Cf. Sf.Nectarie, Χριστιανικη Ηθικη, Αtena,1992,pp.17-
18) - învăață modul în care viața omului căzut în păcat poate fi îndreptată, conducându-l pe
acesta spre a găsi și a folosi (în Biserică) mijloacele necesare pentru îndreptare. - superioară
eticii filosofice datorită motivației, izvoarelor, conținutului, metodei și mijloacelor, morala
creștină este singura care care dă realmente siguranță pentru că este singura care învață cum
să ne asigurăm nu numai binele în această lume, ci și binele în Impărăția lui Dumnezeu.Acest
lucru nu-l poate garanta decât morala creștină.
Obiectul moralei creștine sunt faptele omenești, pentru a le așeza sub voința iubitoare
a lui Dumnezeu, în vederea împlinirii scopului ultim al omului- fericirea în Impărăția lui
Dumnezeu. Care fapte? Cele individuale sau cele sociale? Și pe unele și pe celelalte.Ce
înțelegemprin ,,fapte omenești” care intră în sfera interesului moral? Simplele fapre cotidiene:
igiena zilnică, mâncatul, băutul ceaiului de dimineață, cele care, în general, țin de reflexele
necondiționate? La o rpimă vedere, nu, ci :faptele săvârșite în mod conștient,liber, motivate de
puterea de judecată a omului și care au un scop, o intenție. Adică, faptele care se înscriuîn
ceea ce numim ,,sfera moralității”(conforme sau neconforme cu valorile morale, respectiv cu
voința lui Dumnezeu. Moralitatea acestora depinde de: conținutul propriu-zis al faptei (bună
sau rea), de intenția săvârșitorului, de circumstanțele în care a fost săvârșită. Faptele care
constituie obiectul moralei creștine au o referință dublă: persoana omenească – subiectul
agent (care le săvârșește) și voința lui Dumnezeu. Sfinții Părinți ai Bisericii au susținut că nu
numai faptele îl întinează pe om, ci și gândurile și cuvintele. De aceea ei recomandă o atenție
deosebită și față de acestea.
Punctul de vedere al Sfinților Părinți a fost confirmat de psihologia modernă:
subconștientul nostru poate fi întinat chiar și cu efectele gândurilor noastre, al imaginației și al
cuvintelor noastre. Spre exemplu, creerul uman consumă aceeași energie atât pentru ceva
Succes!!!
imaginar, cât și atunci când gândește ceva foarte concret. De aceea, dacă nu gândim morala ca
ceva 7 7 formal, ci ca modul de acțiune care implică ontologia omului( felul lui de a fi), nu
vom putea exclude gândurile și cuvintele din ceea ce, în general spunem pein cuvintele ,,fapte
omenești”. Așadar, obiectul moralei creștine sunt gândurile, cuvintele și faptele omenești
libere și conștiente. La o primă vedere, faptele așazis inconștiente nu ar fi obect al moralei
creștine. Se știe în egală măsură că nu de puține ori cele care par inconștiente încarcă în sens
negativ sau pozitiv ființa noastră profundă (subconștientul nostru). De aceea, privind din
punct de vedere ontologic, obiectul moralei pot să-l constituie până și cele trăite chiar
inconștient (instinctele și aspirațiile noastre, chiar nerealizate). Obiectivul moralei creștine
este fericirea. Aceasta nu este numai un obiectiv eshatologic, ci șansa de a o avea de fiecare
dată când împlinim voia lui Dumnezeu, știut fiind că de fiecare dată când împlinim voința lui
Dumnezeu, ne învrednicim de o mai largă, de o mai abundentă prezență în noi a harului lui
Dumnezeu. Unde este harul lui Dumnezeu este Dumnezeu însuși. Unde este Dumnezeu este și
împărîția Lui. De aceea, când vorbim de fericire ca obiectiv al Moralei creștine, înțelegem
fericirea din viața viitoare unde vom fi cu Dumnezeu, unde ne vom vedea cu El față-către-
față, dar și toate întâlnirile efective cu El de-a lungul vieților noastre, tot atâtea etape în care
ne obișnuim cu fericirea eternă și în care pregustăm ceea ce ne pregătim să dobândim în mod
deplin în viața viitoare
Caracteristicile Motralei Creștine (22.10)
Etica si morala sunt două discipline care se ocupă cu studiul comportamentului uman,
cu scopul îmbunătățirii acestuia după o serie de principii. Morala creștină se diferențiază de
etică. Ea nu caută principiile fundamentale exclusiv în capacitatea omului de a gândi, în
obiceiurile lui, ci le găsește în faptul că Dumnezeu s-a descoperit omului în revelația naturală.
Revelația supranaturală nu trebuie văzută ca pe o ocazie în care noi găsim informații
despre ceea ce suntem și ceea ce trebuie să înfăptuim. Revelația supranaturală are și caracter
informativ, însă când ne raportăm la ea, ne referim la revelația culminantă care este Iisus
Hristos.
I. Morala creștină extrage revelația din Dumnezeu, îndepărtat puterea gândirii
umane de a formula principii ( caracteristică fundamentală). În Hristos Cel înviat găsim
garanția a tot ceea ce înseamnă principiu moral, adecvat încât noi să fim cu Hristos.
Succes!!!
Morala creștină este disciplina care îl învață pe cel ce o cunoaște să participe la
dumnezeiasca fire (Sf. Petru). Ea plasează omul în ambianța harului lui Dumnezeu, ca fiu al
lui Dumnezeu (suntem fii în Fiul, iar Fiul în Tatăl). Prin botez intrăm în ontologia divino-
umană a deschis-o în istorie Iisus Hristos.
II. Morala creștină teocentrică. Suntem fiii Dumnezeului Celui Preaînalt, fiind fii ai
Fiului Său.
Orice activitate morala omului trebuie orientată spre Dumnezeu. Morala antică,
precum și celelalte sisteme de morală sunt prin excelență antropocentrice. Scopul lor este de a
procura omului un echilibru, stare de bine individuală sau/și socială. Ele Îl înțeleg ca pe
cineva supranatural, transcendent. Dumnezeu este o realitate care are autoritate, dar nu are
nicio putere să intervină în libertatea omului. Dumnezeu este o realitate a cărui nostalgie o
simți. (Platon).
Teocentrismul înseamnă conștiința că viața noastră e datorată unui Dumnezeu
Tripersonal care se implică în viața noastră continuu, care îi dă omului talanți, constituind un
mod de a fi în viața noastră astfel, iar omul are libertatea de a lucra sau nu talanții spre a
deveni ceea ce trebuie să devină. Dumnezeu are un plan cu fiecare. Ne-a dat niște daruri (
forme ale prezenței Lui în noi).
credința în paternitatea lui Dumnezeu înseamnă încrederea pe care o are omul în
pronia lui Dumnezeu, în iubirea care poate transforma în mod radical sentimentele noastre și
modul de a acționa.
Omul este beneficiarul unei infuzii de har al unui Dumnezeu care este atotputernic, dar
nu Unul deist ( care ne-a creat și ne-a lăsat aici de unii singuri).
III. Este o morală hristocentrica. Nu putem atinge desăvârșirea, care pentru noi este
fericirea aici și în Împărăția lui Dumnezeu, decât prin Hristos care este Calea, Adevărul și
Viața.
Hristos este centrul Moralei Creștine pentru mai multe motive:
1. El e Mijlocitorul la Tatăl (In 14,6).

2. Ca om și ca Dumnezeu adevărat ne îndeamnă să-L urmăm (Mt 16,24;
19,21).
3. invitația lui este una cu caracter radical, dar care nu o impune nimănui.
Succes!!!
4. Hristos vorbește în calitate de Legiuitor Absolut ca un alt Moise, dar Se și
oferă spre a fi iubit. El dă motivele ca să fie iubit. (In 15,9; 21, 15-17). Această iubire este
motivul oricărei caracteristici morale. Nu putem avea o viață morală creștină decât orientată
spre Hristos.
5. Hristos este izvorul vieții noastre morale. Viața creștinului este participare
la Dumnezeu, care este posibilă doar prin Hristos-Omul. Botezul ne introduce în această viață.
Viața Bisericii e posibilă numai prin împărtășirea la viața în Hristos. El a lăsat spre viața de
veci Euharistia.
6. Hristos este modelul nostru în iubire, smerenie, răbdare. Hristos a prezentat
pe El blând și smerit cu inima, Cale, Adevăr și Viață vrednice de urmat. Creștinul trebuie să
se identifice din punct de vedere moral cu Acest Model. Hristos nu e doar un Maestru, un
Învățător care propune o doctrină, ci este Model Mijlocitor către Tatăl, este Putere.
În sistemele necreștine de morală întemeietorul lor nu este pus în mijlocul lor. Ele au
valoare prin ele însele, pot fi separate de autorul lor. Morala își trage autoritatea din
conceptele ei, nu de la autorul ei. Nimeni nu a mai spus Învășași-vă de la Mine... . Celelalte
morale sunt rupte de autor.
A fi creștin nu înseamnă să trăiești doar după învățătura lui Hristos, ci și să-L ai ca
Model, să-L urmezi ( esențialul moralei creștine) și să te identifici cu El.
A-L urma pe Hritos nu înseamnă doar a-L imita, ci punând pașii noștri în pașii Lui,
simțind că ne unim cu El, simțind că-I aparținem, că trăim în intimitatea Lui.
Morala creștină nu exclude calitatea celui care este ucenic al lui Hristos, calitatea de
martor a lui Hristos pentru cel ce mărturisește că se unește cu Hristos.
Specificul hristologiei moralei creștine este dat de faptul că Hristos a înviat, și nu pe
seama învățăturii Lui.
IV. Caracterul dialogal: omul este o ființă Socială și socială care este în dumnezeiește
( o intenționalitate care există din și pentru comuniunea cu alții și cu Dumnezeu. Pr.
Stăniloae). Această calitate îl responsabilizează pe om. Devine responsabil pentru faptele sale.
Își va asuma această responsabilitate în întâlnirea dintre el cu semenii și cu Dumnezeu.
Omul este chemat să-I răspundă lui Dumnezeu.
Acest răspun are două forme:
1. răspuns direct (Iată robul Tău). Ceea ce noi numim religiozitate, care se
manifestă în credință, iubire, nădejde, acte de cult, în împlinirea exigențelor pe care solicitarea
Succes!!!
lui Dumnezeu le presupune. Acest răspuns e cerut de la oamenii care Îl recunosc pe
Dumnezeu.
2. răspuns privitor la lumea creată: constă în recunoașterea și promovarea
valorilor create și descoperite de Dumnezeu în împlinirea cu fidelitate a responsabilităților
care i-au fost încredințate omului în lume revelație. Acest răspuns e cerut de la toți oamenii.
Omul trebuie să își atingă scopul/menirea.
Omul nu e în concurență sau în divergențe cu Dumnezeu, ci în dialog cu El. Dialogul
ne face capabili de a-L primi pe Dumnezeu în noi, de a vedea efectul lui Dumnezeu în noi.
Dumnezeu îl cheamă pe om în nenumărate moduri, iar omul e chemat să răspundă
măcar într-un singur mod lui Dumnezeu.
V. Este morala umanistă pentru că se interesează de om în toate aspectele lui. Nu

disprețuiește omul. Morala creștină îl prezintă pe om ca pe o ființă veșnică, vrea să îl cultive
pe om cu fericirea veșnică.
VI. Morala creștină are un puternic caracter eshatologic. Morala are două puncte de
referință; are un obiectiv imediat (de aici și de acum) și altul mai îndepărtat (care se va împlini
în Împărăția lui Dumnezeu).
Toate celelalte sisteme de morală urmăresc obiectivul de aici și acum. Morala creștină
propune realizarea obiectivului de aici, dar pentru eternitate. Atunci când omul
conștientizează că este o ființă veșnică, își va muta obiectivul de aici spre cel îndepărtat. din
momentul în care conștientizează faptul că nu e o ființă creată numai pentra a mâncat și a bea,
ci este creată pentru veșnicie/ îndumnezeire, din acest moment el își va schimba
comportamentul și modul de a acționa.
Sfântul Grigorie de Nyssa spune în Tratatul despre suflet și Înviere: Tot ceea ce
înfăptuim în lume se întipărește în suflet precum sigiliul în ceară, încât la Înviere aceste
amprente de care toți suntem responsabili în viața concretă, sunt criteriile în funcție de care
vor învia noastre, sunt cele care vor da calitate ființei noastre. Faptele noastre, gândurile,
cuvintele pe care le săvârșim aici și acum au o perspectivă eshatologică, au o finalitate în viața
de dincolo.
VII. Este o morală profund eclesială. Este o morală a unui organ viu (Biserica). Etosul
creștin este prin excelență eclesial și sacramental.
Succes!!!
VIII. Morala creștină este strâns legată de Sfânta Liturghie, de actul de cult ( modul
reverențios în care ne comportăm față de Dumnezeul pe care Îl credem că este centrul nostru).
Participarea efectivă la viața, moartea și Învierea lui Hristos o realizăm în actele de cult.
IX. Morala creștină este cu un profund caracter monahal (marcată de etosul

monahal).
X. Morala creștină are și un profund caracter social.
Linii directoare și morale în Noul Testament-29.10
Morala creștină își scoate principiile din revelația supranaturală a lui

Dumnezeu transmisă prin Sf. Scriptură și Sf. Tradiție. Ea nu ignoră toate principiile și
normele care fac dovada că ele sunt extrase din morala naturală. Există două tipuri de
moralitate: una fundamentată pe principiile generale( în funcție de cultură, dacă omul e
creștin sau necreștin), alta fundamentată pe revelația supranaturală.
De la Hristos cel înviat avem o învățătură concretizată în Evangheliile și
scrierile Sf. Apostoli continuată cu relatările Sf. Părinți. Revelația supranaturală ni s-a
transmis prin Sf. Scriptură și Sf. Tradiție. De aceea, pe lângă Scriptură, operele Sf. Părinți
sunt normative pentru morala creștină. Acestea sunt normative atâta vreme cât ele fac dovada
că se sprijină pe Sf. Scriptură.
Învățătura transmisă de Sf Scriptură, mai ales cea transmisă prin NT este
izvorul moralei creștine. Revelația culminantă prin persoana lui Iisus Hristos ne oferă baza și
direcțiile comportamentului moral creștin. Este vorba de învățătura celui ce este Fiul lui
Dumnezeu, dar care a dovedit această calitate prin faptul că trecând prin moarte a rămas viu, a
fost proslăvit și de prezența Căruia ne împărtășim prin lucrarea Duhului Sfânt.
Multe dintre cele propovăduite și învățate de Hristos își au originea în Vechiul
Testament. Noul Testament aprofundează învățăturile VT, conferindu-le o nouă perspectivă
potrivit noutății pe care Hristos a aratat-o în lume, adică potrivit ontologiei divino-umane pe
care Fiul lui Dumnezeu făcut om a inaugurat-o în istorie. Putem spune că de la crearea lumii
Succes!!!
până la Hristos nu a existat nimic nou. Cu intrarea în istorie ca om a Fiului lui Dumnezeu,
avem de a face cu o nouă realitate, teo-ontologia. Modul în care firea umană este unită cu cea
dumnezeiasca în persoana Mântuitorului Hristos, nu va mai fi repetat niciodata in istorie.
Hristos a dat posibilitatea să dobândim această nouă ontologie prin înfierea în Fiul, prin
Botez.
Sf. Apostoli în Biserica Primară au fost preocupati sa transmita cat mai fidel
posibil invatatura lui Hristos si sa o urmeze pe aceasta. Spre a urma aceasta invatatura,
apostolii au scris evangheliile. Evangheliile nu au fost scrise doar ca sa ni se dea o serie de
informatii, ci tocmai pentru ca ucenicii Lui voiau sa Il urmeze pe Cel ce îi invatase si pentru a
a lasa scris oamenilor pentru a arata cum pot deveni ucenici ai lui Hristos.
Invatatura Mantuitorului Hristos este cuprinsă in tot ceea ce s-a consemnat cu
privire la El, nu numai in textele din Sf Evanghelii, pe care le numim ,,cuvântări”, ci și în
celelalte forme prin care Hristos ne-a invatat (parabole, minuni/gr. simia-semne). În cuvantari
avem de a face cu invataturi foarte precise care stimuleaza obligatiile morale ale ucenicilor lui
Hristos. Aceste datorii legale și exigente morale se inscriu pe linia spiritualitatii crestine, pe
linia pregatirii ce crede in Hristos spre a realiza fericirea in viata sa, aici si dincolo. Crestinul
nu se cuvine sa deznadajduiasca pt faptul ca Dumnezeu il lasa sa aiba parte si de greutati.
Faptul ca realizezi ca aparti cuiva este unul dintre motivele datorita carora trebuie sa fim
fericiti, sa stim ca participam la fericirea pe care Hristos ne-a promis-o si spre care ne-a
invitat.
Interesati sa ofere comunitatilor crestine si invataturi morale foarte precise, Sf
Apostoli au grupat in Sf Evanghelii invatatura lui Hristos în cuvantari, iar in cuprinsul
acestora si nu numai (parabole+minuni) au grupat sfaturile morale in partea parenetică a
respectivelor lucrări. Ceea ce avem in NT nu este asezat in ordinea cronologica. Unele
evnghelii au fost scrise dupa epistolele lui Pavel. În toate aceste carti ale NT exista acea zona
in care avem sfaturile morale, care sunt in acelasi timp si principii care constituie directiile in
care crestinul trebuie sa actioneze.
Centrală intre cuvântările lui Hristos este Predica de pe munte (Matei 5-7). Din
cuvantarile lui Hristos vedem ca El propune o morala ca raspuns la ceea ce Dumnezeu a
înfăptuit pentru om și totodata ca raspuns corespunzator la problema fericirii si a mântuirii. În
acest sens, exigentele morale propuse in ,,Predica de pe munte” sunt tot atâtea căi care conduc
spre desăvârșire, mântuire, sfintire și fericire. Morala crestina nu recomanda o sfintire fără
fericire. Nu există sfânt care să fi existat fără sa fi avut sentimentul că nu e fericit.
Succes!!!
Predica de pe munte raspunde intru totul acestei perspective a moralei lui
Hristos în general. Adică morala care asigura viata de veci, desăvarsirea nefiind posibilă fara
sfintenie si fericire. În Lev. 11; 44, se spune evreilor: ,,Fiti sfinti precum eu Dumnezeul vostru
sunt sfânt”. Nu se găsește nicio afirmație până în sec. XIII-XIV î. Hr. vrei afirmație că
Dumnezeu este sfânt.
În mitologiile antice exista zeitati care actioneaza prin fapte marețe și destrăbălări.
Nicăieri nu se spune ca aceste zeitati erau sfinte sau ca se numeau sfinte, acest lucru il gasim
pentru prima data consemnata in istoria umanitatii în perioada amintita, în perioada lui Moise.
Nu este vorba de o sfintenie pe care Iahve și-o etalează. El arată și căile: ,,păziți legile
mele și le împliniți”. Dumnezeu este cel care ii sfinteste pe oameni. Sfintenia oamenilor nu se
realizeaza printr-o implinire a unor exigente care presupun constiinta contactului personal cu
Dumnezeu.
Exista ispita că împlinind un cuantum de exigente morale este suficient pentru
a atinge sfintenia. Aceasta este credinta la care au ajuns evreii, care aveau 613 porunci. Cel ce
le implinea avea asigurată viața de veci. Tânărul bogat din NT care a împlinit legea a plecat
întristat pentru că trebuia să își vândă averea. Deci îndreptarea, sfințirea și fericirea la care
suntem invitați încă din VT nu este o problemă strict etică, ci presupune constiinta că accesul
la ceea cel sfânt presupune și implicarea acelui sfânt în viața ta.
În actele de cult Dumnezeu de implică în viața noastră, nu ne invită doar să
respectăm niște porunci. De aceea Predica de pe munte începe cu proclamarea fericirilor si
apoi continua cu ideile morale descrise in Decalog, pe care Mântuitorului Hristos le
aprofundează și le include într-o viziune mult mai profundă, continuand pana la ajunge la
porunca:,, Fiți desăvârșiti precum Tatal vostru Cel din ceruri desăvârșit este”. În cap. 5, v 48,
Hristos rosteste finalitatea intregii sale cuvântari. Finalitatea învățăturii lui morale este
sfințenia. Sfințenia din VT este sinonimă cu desăvârșirea din NT. Un om e împlinit în măsura
în care este sfânt. Acesta este mesajul moralei NT.
Predica de pe munte a fost alcătuită de Sf. Matei ca un rezumat al învățăturii
Mântuitorului cu privire la fericire, dreptate și la celelalte aspecte ale vieții morale. În ea însă,
Hristos nu e pus în situația de a expedia ideea de desăvârșire în zone abstracte, ci desăvârșirea
și fericirea au un caracter foarte practic. Acestea sunt foarte aproape de noi. În Matei 4; 14
Hristos spune: ,,Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor”. Adică ,,convertiți-vă” și
,,întoarceți-vă”.
Învățătura morala a lui Hristos nu ne expediază într-o lume abisală, o lume a
conceptelor, ci are caracter practic, fără să excludă zona intelectuală a preocipărilor noastre.
Succes!!!
Spiritualitatea și moralitatea NT-ului nu sunt spiritualitati si moralitati aniconice, din care
chipul să fie exclus. Spiritualitatea ortodoxa accentuează chipul. Nu putem gândi prin formă
decât dând tip ideilor noastre. Aceasta tendita o gasim atunci cand intram intr-o Biserica
Ortodoxă, când toții sfinții pictați ne privesc. Biserica ne imbie spre a cultiva transfigurarea
chipului.
Prin pocainta (gr. metanoia) se intelege ,,schimbati-va mintea”, nu fiti fiinte
aniconice. Biserica ne invitita la transfigurare prin cult, nu prin transă. Predica de pe munte a
fost numită de Sf. Ioan Gura de Aur ,,marea cartă a vieții creștine”. El spunea că dacă se
pierdea NT-ul si ramanea Predica de pe munte, crestinismul ar fi avut aceleasi calitati. În
Predica de pe munte, Hristos isi arata adevarata autoritatea absoluta in materie de invataturi
morale exprimate in formulari de tipul: ,,daca dreptatea voastra nu o va intrece pe cea a
fariseilor si a carturarilor, nu veti intra in imparatia cerurilor” sau ,,ati auzit ca s-a zis celor de
demult..”.
Sensul predicii de pe munte este compus din formulări scurte grupate pt a
forma un corpus de doctrină morală inspirată din întelepciunea divina. Ea nu este o inlantuire
de formulari abstracte, ci invataturile si exigentele morale pe care ea le cuprinde, incat se
conformeaza mai degraba intelegerii si asteptarilor profunde ale fiecarui om. Invataturile
expuse de Hristos aici corespund celor mai concrete aspecte si situatii in care ucenicul lui
Hristos s-a găsit. Totodata, ele arata si specificitatea noii morale, cea crestină, fata de morala
iudaica si cea păgână. Ea prezintă modelul perfect al vieții creștine și de-a lungul istoriei,
Predica de pe munte și-a arătat actualitatea ei incontestabilă. Nu sunt texte in Sf. Scriptură să
atingă sufletul omului asa cum sunt cele din Predica de pe munte, care să producă o emotie
deosebita si un interes deosebit si necredinciosilor.
Mântuitorul a inceput discursul sau cu un răspuns la problema fericirii.
Fericirea pe care Hristos a propune exista aici si in eshaton. Intalnirea ei dincolo va fi posibilă
doar cu Hristos. Cei ce vor suferi pentru Hristos vor avea parte de fericirea eshatologică.
Niciun gânditor elin nu a vorbit de fericirea dincolo de moarte. Eudemonia, conceptul care
desemna starea de fericire individuală și colectivă din Grecia antică nu se gândea și la cea
care putea fi dincolo.
Hristos a atras atentia ucenicilor sai ca sunt lumina lumii, sarea pamantului
apoi a precizat ce intelege El prin dreptate si legea morală. In acest sens el a precizat ca
invatatura Sa este și cu privire la poruncile Decalogului. Toate acestea sunt poruncile care se
refera la modul de comportare a omului fata de aproapele. Omul nu poate fi o fiinta realmente
Succes!!!
morala daca isi desconsideră aproapele, concentrându-te exclusiv asupra propriei tale
imbunatatiri izolata de aspectul social a ceea ce intelegem prin desavarsire.
Dreptatea nu se situeaza la nivel formal asa cum ajunsese in mentalitatea
evreilor, ci ea se refera la dreptatea inimii omului, acolo unde se naste iubirea fata de
Dumnezeu si aproapele, iubire care atinge desăvârșirea in iertarea aproapelui și a dusmanului
și în comportamentul care inseamnă imitarea milostivirii lui Dumnezeu. În continuare, Hristos
isi arata punctul de vedere referitor la milostenie, rugaciune si post. Milostenia este modul
concret de comportare a crestinului fata de semenul sau. Rugaciunea este modul concret de
raportare dialogala a ucenicului lui Hristos la Dumnezeu. Postul este expresia principala a
ceea ce intelegem prin cuvantul asceza. Toate acestea trebuie implinite cu toata sinceritatea
fata de noi insine, de semeni si fata de Tatal ceresc in dragoste autentica, nu formal.
Întreaga rugaciune domnească vrea sa ne faca sa simtim ca lucrarea lui
Dumnezeu vine cu tot ceea ce inseamna ea. El ne integrează în lucrarea Sa. Prin ,,vie
împărăția Ta”, întelegem ,,să vină la noi împărăția Ta”. Dacă avem constiinta ca ii apartinem
lui Dumnezeu si ca suntem incluși in lucrarea Sa, avem totul.
In incheierea Predicii de pe munte, Mantuitorul stimuleaza pe ucenicii sai sa
aiba incredere in purtarea de grija a lui Dumnezeu: ,,cereti si vi se va da/cautati si vei
afla/bateti si vi se va deschide” sau ,,feriti-va de prooroci mincinosi” sau ,,nu tot ce spune
Doamne Doamne va intra in imparatia lui Dumnezeu, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este
in ceruri”.
Invataturile morale din predica de pe munte a ridicat mari probleme omului
modern. Acesta a vazut si vede o practica imposibila cel putin pt un om obisnuit. Merita
remarcat faptul ca aceasta continte toate perceptele capabile să conducă viața omului spre
imparatia lui Dumnezeu. Ucenicul lui Hristos este un om convertit, intors dinspre lume, spre
Dumnezeu. Acesta e o persoana care urmeaza o persoana spre cel ce s-a intors, iar urmarea
acestuia presupune angajamentul total spre cel care il urmam. Aceasta este calea stramtă, dar
sigură, pe deoparte este cale pe care ucenicul si-a asumat jugul lui Hristos, care este bland si
ușor. Ucenicul nu e niciodata singur in purtarea acestora. Nu putem trimite invataturile morale
ale predicii de pe munte la o morala sentimentală și doar una intentională. Morala acesteia se
refera la modul de viata cat se poate de concret, care trebuie sa evite formalismul. Ea
proclama o morala exigenta care cere eroism.
Morala creștină este o morală a firescului, sau a celei mai firesti abordări a
vieții. În predica de pe munte Hristos ne-a descris caile spre Imparatia Cerurilor, în noi, unde
Duhul Sfant vrea sa ii conduca pe ucenicii lui Hristos facandu-i sa isi activeze propriile vieti
Succes!!!
prin dragoste si o raportare foarte atenta la Dumnezeu Insusi(rugaciune, post). Daca cei care
se incred exclusiv in faptele lor, exigentele predicii de pe munte sunt insuportabile, acestea
sunt insa posibile celor ce primesc harul lui Dumnezeu si se comporta in asa fel incat sa lase
harul sa actioneze in ei, sa faca ceea ce cerem in Rugaciunea Domneasca, să imparateasca
Dumnezeu în ei. Predica de pe munte si intregul mesaj moral dat lumii prezent in Evanghelii
sunt continuate de sfintii apostoli. Cateva aspecte ale invataturii Sf. Pavel, referitor la acest
mesaj al NT, el spune corintenilor si galatenilor ca are invatatura de la Hristos, desi nu l-a
cunoscut istoric, in trup. Ceilalti apostoli la sinodul din anul 50 îi dau mana în semn că el
predică învățătura lui Hristos. În Epistola către Romani 1-2, Pavel stabileste relatia dintre
cunoasterea tainelor lui Dumnezeu, actul credintei, raportarea corectă la Dumnezeu prin cult
si viața morală. Le arata romanilor legatur gandirii corecte despre Dumnezeu.
Romani 12 si 15, propune romanilor o schita exigentelor morale revelate in
evanghelii si prin viu grai: viata crestina este adevartul cult adus lui Dumnezeu, adevarata
inchinare adusa lui Dumnezeu. In aceasta crestinul se prezinta lui Dumnezeu ca o jertfa vie.
I Corinteni 6, 15: trupurile sunt temple ale Duhului Sfant.
Morala creștină are o dimensiune sacrificial-liturgică, nu este o morala de
abastractizări. Omul trebuie sa se aduca ca ofranda lui Dumnezeu cu tot ceea ce presupune
realitatea fiecarui om, avand un caracter pronuntat liturgic, în sensul de omagiere continuă a
lui Dumnezeu. Morala creștină, modelata de credinta si har, dupa Pavel, il prezinta pe crestin
ca madular al aceluiasi trup mistic al lui Hristos, ca organ viu intr-un organism viu, organism
care este Biserica. Calitatea de membru viu, dau un anumit chip creștinului. In aceasta,
crestinul poate binecuvanta pana si pe persecutor, se poate smeri, poate invinge raul prin bine,
ceea ce inseamna punerea in lucrare a iubirii evanghelice. În felul acesta, raportandu-se la
conditiile din acea vreme, crestinul trebuia sa dea dovada de ascultare sincera si activa care
decurgea din supunerea fata de Dumnezeu si fata de aproapele. În viziunea Sf Pavel, morala
crestina are menirea sa il faca pe ucenicul lui Hristos să se îmbrace cu Hristos, înarmându-se
cu toate cele necesare spre a putea lupta impotriva faptelor intunericului (cf. Romani 13, 11-
14).
Sf. Pavel stabileste raportul dintre cei știutori si cei nestiutori din Biserica,
dintre cei tari si cei slabi. Criteriul care stabileste acest raport este iubirea. În acest fel toate
mădularele au certitudinea că ele contribuie la dăinuirea armonioasă a intregului, a întregului
organism eclesial. Hristos este si ramane modelul prin excelență sub toate aspectele moralei
creștine. În acest fel ucenicii lui Hristos se vor considera frati in credinta, din mila lui
Dumnezeu și prin lucrarea Sf. Duh.
Succes!!!
Alte aspecte ale moralei lui Iisus Hristos se gasesc si in celelalte epistole ale Sf. Pavel
si ale celorlalti apostoli: I Corinteni- cercetând câteva cazuri referitoare la incest, după ce și-a
exprimat punctul de vedere cu privire la apelarea la instantele pagane atunci cand exista
cazuri de neintelegere intre crestini, în cap. 12-13, Pavel prezintă ierarhia darurilor Duhului
Sfânt și ierarhia virtuților deasupra cărora avea să pună iubirea. Apoi scoate in evidenta
importanta relatiei dintre Hristos si Biserica, care este Trupul Sau de unde si calitatea fiecarui
crestin de templu al Duhului Sfânt, precum si faptul ca in relatia cu Hristos si cu membrii
Bisericii se afla izvorul celorlalte virtuti, slujiri și harisme in Biserica.
În Epistola catre Galateni, cap. 5, Sf. Pavel desrie lupta duhovniceasca comparand
faptele trupului si roadele Duhului. În cap. 6 analizeaza comportamentul fata de cei slabi,
scotând in evidenta necisitatea examenului de conștiință pe care fiecare e dator sa si-l faca mai
ales inainte de a se prezenta la Euharistie. Acest lucru va fi scos in evidenta in mod deosebit
in Didahia celor 12 apostoli, care este o carte scrisă in aceeasi epoca cu scrierea Evangheliilor,
scrisă probabil în sobor intre anii 50-70, în care se vorbeste precis de necesitatea marturisirii
pacatelor.
În Epistola către Efeseni, cap. 4-5, Pavel scoate in evidenta pacea adusă de Hristos
care dărâmă zidul din mijloc al vrajbei și necesitatea unitatii aceluiasi trup si duh, stabilind
noile raporturi care trebui să reglementeze viata de familie. Acel zid al vrajbei dărâmat de
Pavel are legătură cu acel zid care separa curtea neamurilor de curtea femeilor evreice, astfel
încât în Biserică nu mai este elin, nici păgân, nici slobod, nici bărbat, nici femeie, ci toți
suntem mădulare vii ale aceluiași trup mistic.
În Epistola către Filipeni, cap. 2-3, vedem că Sf. Pavel indeamna la smerenie si
ascultare dupa modelul lui Hristos, virtuti care sunt fundamentale moralei creștine. Aceasta
pentru că numai in felul acesta putem participa la slava lui Hristos, putem fi următori ai Lui.
În Epistola către Coloseni, cap. 3-4, îi îndeamnă pe creștini să trăiască în Hristos
pentru a se imbraca in omul cel nou. Si spune precis: ,,daca ati înviat împreună cu Hristos,
îmbrăcați-vă și în cele de sus”( 4; 1). V. 17 reglementează relatiile dintre membrii familii si
apoi dintr stăpâni și sclavi. Relațiile dintre cei din afara Bisericii trebuie să fie întodeauna
plăcute. Sf. Pavel dă curs ideii că morala predicii de pe munte este o morală deschisă ( așa
cum afirmă un filosof francez). Creștinul trebuie să aibă și un comportament plăcut față de cei
care nu sunt ca el.
În Epistola I către Tesaloniceni, cap. 4-5, Pavel îndeamnă la așteptarea Parusiei,
ducând p viata sfanta ca fii ai luminii, urmând lui Hristos. Acest tip de viata se concretizează
în iubirea față de cei apropiați.
Succes!!!
Sf. Iacov scoate in evidenta rolul credintei si al faptelor bune. Sf. Petru afirmă că
finalitatea vietii crestine este participarea la dumnezeiasca fire. Sf. Ap. Ioan vorbeste despre
lumina Cuvantului și întunericul păcatului, despre iubire si credinta. El este cel care dă
definiția lui Dumnezeu, singura găsită în NT: ,,Dumnezeu este iubire”.
Învățătura morala a Sf. Pavel și a celorlalți sfinți apostoli a avut două axe principale:
una care se referea la morala iudaică, morală care căuta dreptatea, și morala greceasca, cea
care cauta înțelepciunea. Sf. Pavel construieste o morala fundamentata pe Hristos, cel care
transmite ucenicilor sai indreptarea, datorita modului drept in care Dumnezeu lucrează, cel
care prezinta dreptatea nu numai in calitate de conformare sau de potrivire formala la anumite
principii, ci și ca îndreptare individuală. Sf. Pavel folosește pt dreptate termenii dikeosis,
dikeoseos, care este un substantiv dinamic, care inseamna si procesul de indreptare
individuala. Dreptatea nu e doar ce se intelega in etica ebraica si greco-romano, ci și
indreptarea interioara a celor care cred in Hristos. Comportamentul crestin este viata în
Hristos și viață în Duhul Sfânt. Sf. Pavel arată că importanța credinței, nadejdii si iubirii este
fundamentala, comparativ cu oricare dintre celelalte virtuti, si niciuna dintre celelalte virtuti
nu este autentică daca nu este marcată de credință. Sf. Pavel clarifică punctul de vedere
creștin cu privire la moralitatea de care trebuiau să dea dovadă paganii datorita capacitatii lor
rationale de a vedea cele nevazute ale lui Dumnezeu.
Pavel îndeamnă crestinii sa asimileze tot ceea ce este adevărat, vrednic de cinste si
drept, și orice fapta buna si orice lauda, pe care le văd la ceilalți fie ei chiar păgâni( cf Filipeni
4; 8). Crestinul nu poate disprețui valorile celorlalți. Toate principiile pe care morala creștină
le scoate din cărțile sfinte ale Scripturii, fără a le pune în practică, nu sunt suficiente. Nu e
suficient doar să le stim, ci să le punem în lucrare. Credinta este conditia experientei interioare
și criteriu al adevărului și al realității în care creștinul trăiește efectiv, traieste in noua
ontologie deschisă lumii prin înomenirea Fiului lui Dumnezeu.
În principiile morale scoase in evidenta de cartile NT, nu avem de a face doar cu idei
frumoase, superioare, ci cu un mod foarte concret in care crestinul este invitat sa isi duca viata
in organul viu care este Biserica lui Hristos. Avand constiinta ca crestinul va avea necazuri
dar va gasi si raspunsul dat de Hristos la aceste necazuri. Pr. Arsenie Papacioc atragea atentia
că morala creștină nu este o morală făcută pentru nătăfleți, ci pt eroi. Noi nu putem sa
subestimam principiile care tin de revelatia revelatia naturala gasite in celelalte culturi, insa
nici să ne lasam biruiti in fata acestora.
Fundamentele Directiilor Moralei Lui Hristos 05.11

Succes!!!
Data trecuta am vorbit despre Directiile Moralei Mantuitorului Hristos.

Astazi vreau sa insitam pe Fundamentele Directiilor Moralei Lui Hristos. Sigur ca noi
stim cine a fost Mantuitorul Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, facut om. Spuneam si altadata ca
morala Mantuitorului Hristos se fundamenteaza pe persoana Lui si nu pe invatatura Lui cum
avem cazul altor sisteme de morala religioasa sau nu. Faceam referinta la Aristotel, care a
lasat un sistem de morala,care dainuie prin ceea ce inseamna sistemul ca atare. Faceam
referinta la Socrate, care din punct de verdere individual putem spune ca nu a fost un etalon
sub toate aspectele de comportamet uman. Se mai certa cu Xantipa (sotia lui), mai arunca
Xantipa dupa el cu cate o galeata de apa. Se spune despre el ca tot pierdea vremea prin piata
din Solo?(1:51) si vorbea la scoala pe care o avea sau nu o avea ucenici si biata sotia lui,
Xantipa, trebaluia acasa, aveau si doi copii, iar Socrate tot statea si discuta. Intr-o buna zi,
stand el pe pragul casei si gandind la problemele care il preoupau, ea trebaluia prin casa si era
cu un lighean in mana, spala rufele copiilor, ii mai zicea una si alta, insa el tacea, iar la un
moment dat, vazand ca tot tace, terminase de spalat rufele si arunca ligheanul cu apa in cap,
iar Socrate zice: Dupa atatea tunete si fulgere trebuia sa vina si ploaia. Deci, Socrate nu poate
fi el insusi un criteriu bun al ideilor pe care le-a emis. Ele danuie in istorie datorita bunatatilor,
datorita eficientiei lor printre care este celebra metoda de a scoate adevarul din noi insine. La
fel cum Platon a lasat un sistem de morala. In 13 dialoguri vorbeste despre virtute. Aristotel si
alti ganditori, sa zicem Seneca (zice multe nume dar nu le inteleg 3:18). Plutarh, putin
cunoscut la noi in calitate de moralist, el are poate cele mai multe lucrari cu caracter moral in
filozofia greaca. A murit in anul 127. Din pacate noi nu avem traduse decat Vietile Paralele
daca nu ma insel, in care el prezinta vietile unor personalitati din Antichitate. Si apoi mai
aproape de noi, avem ? 3:57.
Deci, Mantuitorul Hristos, se identifica cu ceea ce a invatat si ne invita sa luam de la el
exemplu pentru ca este bland si smerit cu inima printre altele sau "sa va iubiti precum eu v-am
iubit". Mai concret, am mentionat si cu alta ocazie, Mantuitorul Hrisos ne invata sa-l urmam.
Dar urmarea Lui Hristos este cu totul speciala, nu este vorba de o urmare a unui dascal sau a
unui meserias expert in meseria lui, este vorba de o urmare care presupune, sa-L ai pe Hristos.
Teologia ortodoxa se distinge de teologia celorlalte provesiuni crestine, tocmai prin
faptul ca ea promoveaza nu doar o invatatura si prin diverse metode, fie pronuntat logice,
logico-filozofice sa zicem, fie pronuntat din punct de vedere afectiv sa-i determinam pe
oameni sa-L accepte pe Hristos si sa-I fie urmatori. Ea vrea mai mult, nu este rau lucrul
acesta, sa folosesti toate facultatile omului spre a le transforma in tot atatea cai prin care
Succes!!!
Dumnezeu sa intre in om, prin care invatatura Lui Dumnezeu sa intre in om si nu doar
invatatura, ci Dumnezeu Insusi. Teologia crestin ortodoxa prin invatatura despre energiile
divine necreate, despre faptul ca Dumnezeu cel Tripersonal isi manifesta puterile, cum zic
Parintii, isi manifesta stralucirile, acele straluciri care ies din fiinta Lui si ne invita sa devenim
participanti la Firea Lui prin intermediul acestor starluciri si puteri si energii, il stimuleaza pe
om sa inteleaga ca nu este de fapt sigur pe pamant ci un executant privilegiat al unor porunci.
Spun lucrul acesta deoarece data trecuta am prezentat liniile directoare ale moralei crestine,
plecand de la Magna Carta care se predica pe munte, facan referinta la alte invataturi ale
Mantuitorului Hristos si dupa aceea, trecand oarecum in revista aspectele morale care se
prelungesc de la Hristos prin intermediul Apostolilor, prin intermediul prin ceea ce s-a
consemnat de catre Apostoli in epistolele lor. In acest fel, stiind cine a fost si este Mantuitorul
Hristos, putem spune ca suntem niste privilegiati ca executam, suntem invitati sa implinim
anumite exigente morale in vederea unei perspective care inseamna fericirea imediata pe
termen mediu si termen lung sau pentru eternitate.
Noi suntem privilegiati pentru ca stim cine este cel care ne invita la o asemenea etica,
dar spuneam si altadata, facem lucrul acesta pentru ca recunoastem pe Mantuitorul Hristos in
calitate de Fiul Lui Dumnezeu inviat nu numai ca personalitate extraorinara a istoriei. Este o
carte care circula pe piata, "O suta de personalitati ale istoriei", prima personalitate fiind
Mantuitorul Hristos.
Mantuitorul Hristos nu este numai una sau cea mai mare personalitate a istoriei, noi
zicem cea mai mare in calitate de crestini, dae sunt altii care considera ca este doar o
personaliate intre celelalte personalitati si atat. Pentru noi, Hristos este cel care a confirmat ca
viata este fundamentala si nu moartea. Dar a confirmat rasturnand idealul filozofiei si moralei
antice pentru care idealul omului era sa stie cum sa moara sau sa invete cum sa moara. Pentru
crestini, idealul este comportamentul lui, este sa stie cum sa traiasca, sa stie cum sa traiasca
fericit in eternitate. Pentru acesta, Dumnezeu nu doar ca a venit in istorie si s-a facut om, ci a
acceptat conditia umana, a trecut prin moarte si S-a afirmat in inviere mai presus decat toate
formele prin care el S-a afirmt in timpul vietii Sale istorice.
Deci invierea Mantuitorului Iisus Hristos, este evenimentul care fundamenteaza
crestinismul si morala crestina, este evenimentul care ne confirma noua ontologie spre care
suntem chemati si in care intram din momentul acceptarii…(straiului
subchivotesc???????)…., deci in momentul intrarii in noua ontologie, pe care Fiului Lui
Dumnezeu facut om a initiat-o in istorie si care se perpetueaza dincolo de faptul ca este de-a
dreapta Tatalui, incat daca Hristos nu ar fi inviat spune Sfantul Pavel,, zadarnica este
Succes!!!
propavaduirea noastra, zadarnica este si credinta voastra” ( Corinteni 11:17).
Deci dincolo de faptul ca, Evangheliile si Epistolele sfintilor Apostoli au prin
excelenta o dimensiune etica, morala crestina se fundamenteaza pe biruinta Pascala a vietii
asupra mortii infaptuita in si de persoana Fiului Lui Dumnezeu facut om, Mantuitorul Hristos.
Este impropriu sa spui s-a intrupat Hristos, s-a intrupat Fiului Lui Dumnezeu, si mai
precis s-a facut Om Fiului Lui Dumnezeu, ca sa nu cadem intr-o expresie oarecum nestoriana.
Initial sarc sau sarcos, semnifica in primele secole, sec 1 si 2 chiar si o parte din secolul 3,
trupul insufletit. Ulterior a inceput sa piarda aceasta semnificatie si sa insemne orice carne sau
orice trup, in special pana si carnea din macelarii. In limba greaca moderna, cuvantul sarca
inseamna orice carne din orice macelarie. Deci Fiul Lui Dumnezeu nu a luat orice trup sau
orice carne ci un trup insufletit. In momentul in care sfintii parinti in secolul 4 au constat ca
sensul cuvantului sarcx s-a schimbat, nu au mai folosit cuvantul pensarcosix si au folosit din
ce in ce mai prepoderent cuvantul ……penatroposis… min 13;33???,incat sa in telegem ca s-a
facut Om si in textul marturisii de credinta de la Niceea 325, avem cuvantul ca s-a intrupat in
sarcoxe ( neatropixe ), prin urmare Fiul Lui Dumnezeu s-a facut Om, a luat omul sub toate
aspectele (trup si suflet). Asadar specificul moralei sau fundamentul al moralei crstinei, al
exigentei care il presupun toate directiile moralei crestine se afla in Hristos cel Inviat. Ne
intrebam, morala aceasta este oare una care se opune celorlalte sisteme morale, este una care
se opune moralei naturale, intr-un fel da, intr-un fel nu. Pentru ca vb de reveletia
supranaturala cat si de cea naturala, vorbim de firea umana autentica cat si cazuta, vorbim de
natura omului dar se intreaba Sfantul Grigorie de Nyssa, oare natura pe care o avem noi este
natura fireasca a noastra, sigur ca nu este cea in care ne-a creeat Dumnezeu si este cea pe care
o avem dupa caderea protoparintilor…( acum vorbeste despre colegul nostru Zamfir ca este
foarte frumos :D ). Prin urmare avem toate motivele sa apreciem toate sistemele de morala
naturala, dar in egala masura cu corectarea faptului ca ele raman in interiorul unor sisteme
naturale in sensul naturii pe care noi o detinem dupa caderea protoparintilor. Sunt morale care
sunt valabile, care presupun principii valabille si perspective valabile, dar din punctul nostru
de vedere, fiind morale care nu se fundamenteaza pe Hristos cel inviat, morale care se termina
in fata mortii si ne vorbesc despre o perspectiva eterna, aceasta nu este decat o
….pusculare???…17:37….acelei eternitati si nu oferta pe care o face intemeietorul
respectivului sistem de morala, suntem indreptatiti sa spunem ca morala crestina nu se opune,
sub anumite aspecte, dar le implineste cu seriozitatea oe care o presupune intemeietorul ei
Hristos, mort si inviat pentru noi. Morala evangheliei, deci nu se situeaza in opozitie cu
morala naturala, deci Fiului Lui Dumnezeu s-a facut om dar fara de pacat, avand o natura
Succes!!!
neafectata de rau dar cu cosecintele pe care le-a presupus natura luata de Sfanta Fecioara cu
exceptia bine fata de pacat.
Fiului Lui Dumnezeu este cel mai firesc mod de a fi om pentru ca a fost fara de pacat,
de aceea invatatura morala a Mantuitorului Hristos nu va fi in opozitie fata de morala
naturala, dar fiind ca nimic din ceea ce este omenesc nu i-a fost strain, pacataul nu este
omenesc, dar va fi in opozitie cu devierile pe care lumea le numeste uneori sau in general
,,naturale”, niciodata morala crestina fundamentata pe Hristos cel inviat, om cu adevarat dar
fara de pacat, nu va justifica nici la nivel invidual, nici la nivel social, devierile pe care le
presupune o morala comuna, nici macar devierile intelese ca drept calitati comune tuturor
oamenilor fata de care trebuie sa avem intelegere necritica. Parintele Staniloaie, cautand sa
de-a un raspuns unei preocupari foarte seriose in teologie care exista din primele secole pana
astazi, si anume , pe de o parte predestinatia reletiva sau absoluta, pe de alta parte
apocatastaza, si spunea un lucru foarte interesant: sa stiti ca de-a lungul istoriei, in ceea ce
priveste exhatologia, au dominat doua idei pana astazi la marii teologi, predestinarea pe care o
gasim formulata dogmatic de reformati si luterani, si apocatastaza panton, deci restaurarea
tutor, care este gasita la o serie de teologi ( Marc sau Marcu) foarte subtil pusa de Hans Urs
von Balthasar mare teolog romano-catolic, de talia parintelui Staniloaie in ortodoxie, dar mai
ales de teologii rusi, exceptie facand Vladimir Lossky si Robert Prosky.
Hans Urs von Balthasar, merge pe aceasta idee sentimentala in care gaseste o
formula, care nu este fundamentata pe invatatura Noului Testament ci fundamentata pe
critica istorica, ocolind versetele din Evanghelii, textele precise in care se vorbeste despre
judecata Lui Dumnezeu, si consetintele judecatii Lui Dumnezeu. Merge pe aceasta pista
sentimentalista si arunca foarte subtil idea apocatastazei, pe aceasi linie merg si unii teologi
rusi. Parintele Staniloaie, nu se pronunta categoric, dar spune ca problema aceasta este o
drama a Tatalui, tine de Taina Tatalui. Numai un parinte stie ce inseamna suferinta pentru un
copil al lui care este nefericit pentru un moment sau pentru totdeauna.
minutul 24:45
Bucuria Tatalui Ceresc si nefericirea unora din tre fii sai constitui drama care se
consuma in taina Tatalui. Fiul Lui Dumnezeu, ne spune in Apocalipsa, cap13:8 ( de retinut,
acest verset este tradus gresit), este tradus in versiunea protestanta, tradus corect suna asa:
,,unde se spune ca se vor inchina ei, fiarei, toti cei ale caror nume nu au fost scrise in cartea
Mielului injunghiat de la intemeierea lumii”.
Traducerea aceasta este perfect ortodoxa si o gasim in Biblia scrisa de catre Serban
Cantacuzino, o gasim in Noul Testament de la Bălgrad (ALBA IULIA) din anul 1656.
Succes!!!
Mielul a fost injunghiat de la intemeierea lumii si nu numele unora au fost inscrise in carte de
la intemeierea lumii. In teologie, exista aceste doua mari directii in ceea ce priveste starea
eshatologica, fie predestinatia absoluta…..31:42…,dar acestea nu sunt pe lina ortodoxie, cei
care merg pe idea predestinatiei absolute, in sensul ca din veci Dumnezeu este partinitor,
gandesc profund antropologic cum fac protestantii si ceilalti tot profund antropologic, cei care
sustin restaurarea tuturor, candva, cu ocazia finalului finalulilor, mergand pe un
sentimentalism pe zona unei afectivitati pur antropologice a Lui Dumnezeu, dar in cazul
acesta, justificandu-si punctul de vedere, ignorand textele foarte precise pe care le avem in
Evanghelii. Noi nu putem sa scoatem pasaje din Evanghelia ca altii, si sa astepatam mila Lui
Dumnezeu. Luther zice: ,, pacatuieste draga numai sa crezi mai tare”, sa avem impresia ca
putem savarsi orice pacat, chiar si cel impotriva firii, crezand ca Dumnezeu uraste pacatul si
nu pe pacatos. Sfantul Vasile cel Mare spune:,, Hristos cel care se gaseste in stare de jertfa de
la intemeierea lumii, Fiul LUI Dumnezeu, varsa din trupul sau cate o picatura de sange pentru
fiecare pacat pe care il savarsesc ucenicii sai”. Morala crestina nu subestimeaza efortul moral
al celorlalte sisteme/morale din istorie, al moralei naturale, dar fiind o morala fundamentata
profund pe supranatural, scoate in evidenta acest supranatural cu care Biserica vrea sa-l
obisnuiasca pe cel care este mebru al ei. Acest supranatural in care suntem incifrati, rostuiti,
prin intrarea in Trupul mistic al Lui Hristos, prn credinta si Sfintele Taine. Aceasta nu vrea sa
spuna ca fundamentul directiilor morale ale Mantuitorului Hristos este un fundament ezoteric
sau este unul care cultiva o morala ezoterica, adica o morala pentru cei initiati. Un grup de
initiati care fac pe interesantii in istorie. Noi crestinii nu facem pe interesantii, ci dam
incredere in cele infaptuite de Dumnzeu pentru noi, iubindu-l pe Dumnezeu, ca Fiul sau s-a
facut om pentru noi, si toate lucrarile lui, fiind nascuti in noua ontologie, depunem eforturi sa
traim in functie de aceste directii ale moralei pe care Hristos ni le-a lasat, sa contribuim prin
cea ce suntem si facem, sa schimbam ceva din lumea oarecum nefireasca , cazuta, in dirrectia
cea ce Dumnezeu vrea sa faca din lume si ne implica in acest efort. In sensul acesta , morala
crestina, prin directiile pe care le gasim in cea ce Mantuitorul ne-a invatat, afirma adevaratele
valori omenesti, chiar daca insista asupra unora dintre ele, care pentrul omul contemporan,
fost crestin sau aparent crestin, sau superficial crestin arde suete(37:15), sau pe care omul
contemporan le depreciaza, sau sa zicem ca nu le apreciaza. Daca morala crestina nu adauga
nici o prescriptie noua moralei naturale, va introduce in interiorul moralei naturale, ceva
fundamental, ceva care constituie specificul ei, si anume faptul ca ii da omului dovada ca nu
este lasat de unul singur pe pamant, ci ca este iubit de Dumnezeu, prezent in el prin
invatatura, prin harul sau. Har pe care Dumenzeu ne confera prin prezenta Duhului Sfant in
Succes!!!
Biserica. Iata de ce directiile moralei Mantuitorului Hristos nu sunt expresia unei simple
invaturi sau unei invataturi categorice, nu sunt expresia unei morale radicale, desi morala
crestina este o morala radicala, morala crestina exprima dinamismul Dumnezeiesc, conferit
omului, ucenic al lui Hristos, dinamism care are o finalitate dumnezeiasca. Fericirea in
imparatia lui Dumnezeu si nu in afara acestia.
Putem sa spunem ca morala crestina nu alunga conditia umana, nu neaga conditia
istorica in care traim, nu o subestimeaza, nu dispretuieste exigentele naturale, ci ajuta in
modul cel mai eficace ca acestea sa se implineasca in mod plenar, in sensul celei mai mari
fericiri ale omului. Ce fericire poate fi mai mare decat viata fericita in eternitate. Unele secte
moderne, temandu-se de rezultatul intalniri eshatologice cu Dumnezeu, au emis idea ca defapt
la invierea generala, vor invia doar cei care merg in Imparatia cerurilor, restul vor ramane
acolo ...41:48??...,sunt niste secte moderne care considera ca omul dupa moarte, fie ca doarme
spun unele, fie ca moare realmente si Dumnezeu prin puterea lui Atotputernica ii va invia pe
cei ce urmeazsa sa intre in imparatia Lui. Prin urmare ceilalti intra precum celalalte animale in
inexistenta. Haideger, spunea undeva ca :,, omul moare, animalele pier”, deci sunt unele
sisteme de gandire, care se vor religioase ( acum vobeste de George Cristian, ca are o tinuta
eleganta :D:D:D), care prefera sa –i spuna pacatosului, ca ,, el nu mai exista” dupa moarte. Nu
poti sa gandesti despre partenerul de dialog (omul) creat de Dumnezeu, ca dialogul pe care la
antamat cu cineva va fi incheiat vreodata. Dumnezeu se gaseste in totdeauna in dialog cu
fiintele sale. Altfel spus, sensul istoriei mantuierii se afla in aceasta perspectiva pe care o are
orice om. Cuvantul ,,Mantuiere”, este iara un cuvant care jeneaza pe omul contemporan
precum cuvantul ,,pacat”. Noi nu putem sa ocolim acest cuvant, atata timp cat el desemneaza
o lucrare a Lui Dumnezeu specifica cu privire la om. In limba greaca sozo inseamna si a
mantui si a vindeca, inseamna a scoate pe cineva dintr-o situatie nefericita si prin urmare Iisus
Hristos, este numit Mantuitorul, asa cum poate fi numit un medic care a salvat un bolnav de la
moarte sau dintr-o situatie delicata. Aceasta inseamna ca omenirea s-a gasit intr-o stare
nefericita, era afectata de rau, un rau de care nu se putea vindeca prin propriile puteri , chiar
daca in zilele noastre exaltarea puterilor omenesti face sas nu le placa folosirea cuvantului
mantuire, ceea ce ne face sa nu ne placa cuvantul mantuire omului contemporan, este defapt
pacatul aflat in acest om contemporan, modern si post-modern. Este slabiciunea congenitala
care afecteaza comportamentul uman, care afecteaza capacitatea de intelegere a omului post-
modern, fie orbind mintea cu privire la ceea ce trebuie sa facem, fie slabind vointa, incat sa fie
imposibila savarsiea binelui, sau savarsirea unui bine superficial, in rest sa ramana totul la fel.
De la minutul 46:00 pana la 47:00 se aude o melodie si nu-l inteleg pe prof.
Succes!!!
In opozitie fata de nefericirea omului contemporan, cautator al fericirii in toate
imprejurarile, in general in toate locurile fara de Dumnezeu, fata de pacatul omului
contemporan pe care ideologii de astazi ne invata sa-l abstractizam si sa –l punem pe
Dumnezeu sa urarasca acea abstractiune care se numeste pacat, fie negand pacatul sau
considerandu-l drept comportament firesc, notiunea de mantuirea adusa de Mantuitorul
Hristos, jeneaza, pentru noi crestinii insa mantuirea adusa de Hristos, capata deplina
semnificatie. Ea este vestea cea buna, ea este Evanghelia, este anuntul extraordinar adresat
tuturor oamenilor, de acum inainte ea este fericirea pentru care sunt facuti toti oamenii,
fericirea pe care in zadar o cauta omul contemporan prin sisteme sale epice sau lipsite de
etica, pe cai iluzorii. Din momentul in care acceptam idea de mantuire, adusa de Mantuitorul
Hristos, un alt fundament al drectiilor moralei Mantuitorului Hristos, fericirea spre care aspira
orice om,ne este accesibila si chiar dincolo de ceea ce vedem fericit sau fericiti in lumea
contemporana sau nefericiti, este vorba de Imparatia Lui Dumnezeu. De acum inainte, prin
victoria asupra pacatului si prin Inviere, Hristos da tuturor oamenilor posibilitatea de a spera
sa realizeze vocatia lor in mod deplin. Cu tot ceea ce inseamna acest concept de vocatie al
omului, mai ales cu bucuria pe care o presupune finalul vocatiei omului, cu desavarsirea pe
care o presupune acest final, cu fericirea mai ales cu garantia unei fericiri vesnice data de cel
care a confirmat vesnicia in faptul ca a Inviat din morti. Este nefiresc sa nu accepti directiile
moralei Noului Testament, directiile moralei Mantuitorului Hristos.
Prin urmare știm ca direcțiile acestei morale sunt date de cel care a făcut dovada
istorică a ridicării din morți și a confirmat ca viața este fundamentala și nu moartea, ne face sa
înțelegem ca Învățăturile din interiorul noului legământ pe care noi îl numim Noul Testament,
nu ca pe niște exigente pe care le găsim intr-o carte ci ca pe o serie de exigente care se
reazăm, se fundamentează pe persoana celui înviat din morți care ne iubește și care ne-a trimis
Duhul Sfânt sa împlinim aceste exigente.
Mesajul Evangheliei sau mesajul pe care L-a lăsat Mântuitorul Hristos este totodata
invitația insistenta, invitația existențiala de a intra in noua viața, in noua ontologie, viața in
Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt. Din acest moment, in lume s-a introdus un dinamism
divin, special, in care Dumnezeu este prezent cu totul. Dumnezeu nu este numai o aspirație,
vedem acest lucru prezentat metaforic in Cântarea Cântărilor, celebrul poem din perioada
Vechiului Legământ (Vechiul Testament). Din momentul in care Fiul Lui Dumnezeu S-a
făcut om și se oferă de fiecare data in Sfânta Euharistie și in biserica, chemarea aceasta nu
este o simpla nostalgie și cu atât mai puțin o simpla aspirație, ci este o continua întâlnire așa
cum spune Sfântul Grigore de Nisa, care de fapt un punct in infinita posibilitate a omului de a
Succes!!!
creste in aceasta întâlnire cu Dumnezeu. Aceasta este perspectiva dinamismului pe care o
presupune împlinirea exigenței moralei Mântuitorului Hristos, exigenta fundamentata sau
direcțiile moralei Mântuitorului Hristos, direcții, perspective fundamentate pe fapte foarte
concrete: Învierea Lui Hristos și Mântuirea realizată prin El. Acest dinamism divin este
invitația pentru om ca el sa răspundă in mod corespunzător printr-o schimbare radicala a
vieții, printr-un angajant total al vieții, am putea spune printr-o convertire continua ajutat de
direcțiile a ceea ce noi am spus morala Mântuitorului Hristos sau direcțiile moralei
Mântuitorului Hristos.
Deci in morala creștina, orice sistem moral găsește o evaluare din perspectiva unor
fundamentări care au îmbrăcat ulterior forma poruncilor. Va spuneam anul trecut ca finalitatea
poruncii este o știință acorata și iubirea sinceră dintr-o inima, intr-o cunoștința neipocrita. Este
ideea geniala a Sfântului Pavel numita “paranghelie”. Vedeți, romanii spun acum paranghelie
la chef.
Sfântul Pavel ii spune lui Timotei in cap 1:5, lucrul acesta este fundamental, finalitatea
poruncii este iubirea dintr-o inima curata și dintr-o conștiința buna și dintr-o credinta
neipocrita. Deci, sensul, tuturor directivelor, tuturor direcțiilor despre care am vorbit ora
trecută este împlinirea poruncii a carei finalitate este iubirea care vine dintr-o inima curata,
dintr-o conștiința buna și dintr-o credinta neipocrita, nefatarnica. Din momentul in care ai
convingerea ca direcția moralei creștine nu sunt niște exigente puse pe o tabla de valori,
precum erau cele 613 porunci ale evreilor din vremea Mântuitorului Hristos ci sunt extrase
din modul de comportare al Fiului Lui Dumnezeu, făcut om, Mântuitorul Hristos, din
momentul acesta exigentele sau direcțiile moralei creștine nu ne mai sunt străine ci sunt cele
care ne garantează ceea ce omul contemporan nu crede sau nu ii place mânuirea datirita
recunoașterii faptului ca Hristos a Înviat. Deci, este o morala prin excelenta a învierii, a
învierii omului care simte ca vocația lui este viața mai mult decât moartea. Prin urmare putem
spune ca exigentele ale moralei Mântuitorului Hristos, ne arată ca aceasta este mai mult decât
o morala. In noi este vorba de urmarea Lui Hristos, și Mântuitorul Hristos ne spune ca
finalitatea noastră este să-l urmam după ce ne-am lepădat de noi și am luat crucea, dar ea nu
este un ansamblu de reguli. Când vorbim de morala creștina, vorbim de urmarea lui Hristos in
calitate de unire cu El. Niciun sistem moral existent vreodată intre sistemele moderne, chiar și
dintre cele creștine care aparțin anumitor confesiuni nu se poate afirma ca finalitatea
respectivelor sisteme morale este pe de-o parte urmarea Lui Hristos, dar mai mult este
deținea, unirea cu Hristos.
Intr-o confesiune in care harul Lui Dumnezeu este o energie creată niciodată nu avem
Succes!!!
șansa sa spunem ca ne unim cu Dumnezeu, ne unim cu Hristos, încălcând ceea ce Sfântul
Petru spune “vocația creștinului este participarea la dumnezeiască fire”.
Morala creștina presupune modul de trăire a Tainei Lui Hristos de așa maniera încât sa
îl Deținem, sa ne unim cu El, încât sa participam la prezenta Lui tainica, urmându-l pe El,
împlinindu-i învățătura, învățătura care are rolul sa ne pună in lumina. Marea taina in care noi
suntem implicați și integrați in calitate de fii ai Tatălui înviați prin Fiul.
Morala creștina depășește așadar morala in sensul general al cuvântului, deci dacă o
înțelegem ca regula de viața, ea ne pune pe plan ontologic intr-o realitate, cea mai profunda
realitate, in interiorul realității prezentei Lui Dumnezeu. Noi nu excludem prezenta Lui
Dumnezeu din Univers, prezenta care de la Stoici nu o mai neagă nimeni. Problema noastră in
calitate de oameni și oameni câte trăim in lumea post-modernă, este cât și in ce măsura
recunoaștem aceata prezenta a Lui Dumnezeu in Univers și răspundem acestei prezente pe
care nu o consideram doar o inteligenta apersonală sau impersonala ci o putere care vine sa ne
cuprindă, o putere pe care așteptam și o rugam sa ne împărătească.
Acum in contemporan este dezinteresat fata de aceasta dimensiune a omului înnoit in
Hristos, care are conștiința aceste înnoiri și este conștient de eficienta acestei înnoiri, accepta
direcțiile moralei Mântuitorului Hristos și da curs împlinirii acestor exigente, acestor direcții
despre care am vorbit data trecută in întreaga Sa Viața. Pe de-o parte lupta cu sine, pe de alta
parte posibil sa lupte cu alții care au alte convingeri și care au alte idealuri și alte aspirații. Pe
de-o parte lupta cu natura răzvrătită in urma păcatului părinților, pe de alta partea are
conștiința faptului ca in interiorul acestei naturi au fost așezat ca sa o păzească, sa o cultive,
potrivit Genezei cap 2:15, încât realizarea lui ca om, a omului contemporan, nu este un fel de
pastila fericita pe care ți-o da omul intr-o viața înconjurată de nefericiri. Încât ortodoxul nu
este precum membrul altor grupări religioase moderne care considera ca din momentul in care
tu ai intrat in acea grupare ai găsit totul. Și fericirea și tot ce mai vrei pe deasupra fericirii. Nu.
Ortodoxul este un om care este conștient de drama pe care o presupune cavitatea umană,
drama pe care a văzut-o. Guano spunea ca o data cu Hristos a intrat in istorie tragedia.
Despre tragedie s-a scris, dar existența tragica cum spune D.D. Rosca care a fost
celebra la vremea ei. D.D. Rosca a fost teolog. A fost coleg cu Ovidiu Balan, Blaga la
Teologie la Cluj. După aceea a plecat sa studieze la Paris. A fost profesor la Cluj, nehirotonit.
Cartea “Existența tragica”, merita sa o citiți.
Din cele spuse putem trage concluzia ca morala creștina fundamentata pe evenimentul
Hristos, pe persoana Lui Hristos și nu pe o carte, in cartea pe care noi o cunoaștem și la care
am făcut referință data trecută, găsim formulate direcțiile acestei morale fundamentata pe
Succes!!!
persoana vie a Mântuitorului Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, făcut om, direcții exprimate in ceea
ce Mântuitorul a spus ucenicilor și in parte a fost consemnat in Noul Testament și Sfânta
Tradiție. La un moment dat Sfântul Pavel spune: “Și aceasta o spune Domnul, nu eu.” Deci
Sfântul Pavel care știți ca in Galatia a fost protestat, de fapt erau unii care spuneau ca acest
Apostol a preluat de la ceilalți niște învățături despre Iisus Hristos, nu i-a fost ucenic direct,
prin urmare nu este foarte important ceea ce spune, mai bine ascultați-ne pe noi. Preconizau
un fel de creștinism care sa fie integrat ca o nuanță, ca o mică secta in marea religie iudaica.
Religie care era recunoscuta oficial de către Imperiul Roman. De aceea Sfântul Pavel ne
spune ca de fapt voiau sa se mandrească cu ei, adică sa reducă pe Hristos la nivelul reformator
in interiorul mozaismului. In felul acesta cei care cred in Hristos vor scapă de eventuala
persecuție, dar de fapt ca sa nu fie ei persecutați reduc pe Hristos de la dimensiunea la care El
s-a descoperit in istorie la dimensiunea unui Mesia iudaic care din păcate nu a împlinit ceea ce
așteptau iudeii sa împlinească acel Mesia și a fost răstignit pe cruce.
Principiile, direcțiile moralei Noului Testament sunt expresia evenimentului Hristos,
încât Apostolii s-au prezentat lumii ca martori ai evenimentului Hristos pecetluit de Învierea
Acestuia.
Aceasta Înviere, este faptul capital, care da culoare creștinismului și face din el mai
mult decât o doctrina, iar din morala creștina face mai mult decât un sistem etic, face mai
puțin, un cuantum de norme care ne-ar putea lasă impresia ca ne constrâng și face din ea un
mediu in care cei care accepta aceasta morala, cei care accepta mântuirea in Hristos au
garanția ca finalitatea omului este iubirea dintr-o inima curata, dintr-o conștiința buna și dintr-
o credință neipocrita (I Timotei cap 1:5).
A fi creștin și a adopta morala pusa in circulație de Fiul Lui Dumnezeu, făcut Om,
Mântuitorul Hristos, înseamnă înainte de toate sa fii pătruns de Hristos sub câteva aspecte
care de fapt fac unul. Sa fii pătruns de învățătura Lui, sa fii pătruns de exemplul Lui, sa fii
pătruns de viața sacramentală pe care El a instituit-o in Biserica și pe care Biserica o
perpetuează prin lucrarea Duhului Sfânt, iar a fi pătruns de Viața Sa înseamnă sa devii
participant la ceea ce este El, sa ai conștiința ca in fiecare împlinire a exigentelor pe care le
presupune morala creștina, te unești cu El. In felul acesta morala creștina ne ajuta sa împlinim
toate cele care ne dau garanția ca împlinindu-le nu numai ca suntem membrii noii ontologii pe
care a introdus-o in istorie Fiul Lui Dumnezeu făcut Om, ci și ca la nivelul fiecăruia dintre
noi, participarea noastră devine un mod prin care se prelungește la nivelul nostru o așteptare a
Lui Dumnezeu de la fiecare dintre noi, fii Săi. Aceea de a fi colaboratori cu El in efortul
fundamental și universal de schimbare a lumii, care nu poate fi schimbată fundamental
Succes!!!
excluzându-l pe Hristos. Aceasta înseamnă in egala măsura ca a adopta exigentele moralei Lui
Hristos nu este suficient doar sa adopți o lozinca dau sa adopți chiar morala Lui Hristos ca pe
o lozinca și sa trăiești după învățătura Lui Hristos, sa-L ai pe Hristos ca model, sa-L ai pe
Hristos in ceea ce El ni s-a oferit in mod fundamental in biserica și ne-a poruncit: “Aceasta sa
faceți spre amintirea Mea”, adică sa ne hrănim cu El.
Finalitatea împlinirii exigentelor moralei creștine in istorie și in biserica este hrănirea
cu El in modul cel mai eficient și mai autentic sub toate aspectele, nu numai la nivel
informațional sau informativ ci așa cum El după o perioada de instruire a ucenicilor de trei ani
a procedat in momentul in care avea sa schimbe radical situația Sa după momentul Cinei cea
de Taina. Întreaga activitate a Mântuitorului Hristos in seara Cinei cea de Taina se împlinește
in Euharistie.
In istorie, împlinirea exigentelor moralei creștine, împlinirea direcțiilor pe care le
presupune morala Mântuitorului Hristos se împlinește in Euharistie actul de cult, un act prin
care noi îl venerăm pe Dumnezeu, dar in care ne și întâlnim cu El in calitatea celor care ni se
oferă spre iertarea păcatelor și spre viața de veci. Ni se oferă ca Mântuitor, ca persoana care
trebuia sa ne scape dintr-o situație delicata. Putem spune privind in istorie ca nu ne găsim in
situații delicate, dar dacă-L ai pe Hristos ai totul.
Sursele moralei crestine reflectate in SF. Traditie- 12.11
Lecție precedentă: Liniile directoare ale moralei Mântuitorului Hristos, ne-am referit la
ceea ce gasim în Sfânta Scriptură, in N.T., în care se vorbeste despre revelatia culminanta a
lui Dumnezeu in Fiul Sau acut om, dar noi stim ca revelatia lui Dumnezeu atat prin Sfanta
Scriptura cat si prin sfanta Traditie. Din Sfanta Traditie facand parte printre altele operele
Sfintilor Parinti, hotararile sinoadelor ecumenice si locale si ale Bisericilor Nationale, cartile
liturgice chiar si descoperirile arheologice.
Luam in calcul cand vorbim despre sursele moralei crestine reflectate in SF. Traditie,
dogmele, simbolurile de credinta, canoanele sinoadelor ecumenice si locale și cartile de cult.
Simbolurile de credinta au fost mult mai multe, dar Biserica Ortodoxa s-a fixat la cel
Niceo-Constantinopolitan, dar au fost simboluri de credinta locale care au fost folosite in
anumite biserici conduse de anumiti sfinti parinti, in occident spre exemplu pana astazi se
foloseste in liturghie in mare parte simbolul apostolic.
Pentru a scoate in evidenta biruinta ortodoxiei, dupa sinodul 2, s-a adoptat simbolul
niceo constantinopolitan deoarece este cel mai complex si care exprima credinta bisericii
Succes!!!
unitara pana in ziua de astazi.
Dintre lucrarile perioadei patristice putem enumera didahai celor 12 apostoli. Aceasta
didahie se gaseste in vol. 1, din seria PSB, ea este scrisa in perioada apostolica intre anii 50-
70 si este contemporana cu Ev. lui Matei si a lui Luca este vorba de spre o sistematizare a
etosului crestin in care putem vedea drumul pe care biseric l-a luat din acea perioada. Aceasta
este o dovada ca nu tot ceea ce a invatat Mantuitorul se gasetse in evanghelii. Regasim in
aceasta carte despre necesitatea marturisirii inainte de a accede la Sf. Euharistuie, necesitatea
postului dinainte de impartasanie, despre Sf. Cruce și alte marturisiri ce privesc etosul
bisericii. Aceasta carte contemporana cu evangheliile a fost descoperita in 1883, de un cleric
intr-o biblioteca din Constantinopol și publicata in Germania 1884 si dupa aceea a urmat o
serie de studii care au demonastrat ca e contemporana cu evangheliile.
Inca de la inceput aceata proclama ca exista doua cai:calea vietii reprezentata de
Hristos și calea mortii. Ideea aceasta o vom gasi si in Epistola lui Barnabas care apartine celei
de-a doua generatii a bisericii(Barnabas fiind ucenicul lui Pavel) si apoi in lucarea Pastorul
lui Hermas toate aceste lucrari se gasesc in PSB 1.
Punctele de vedere cu privire la etosul bisericii reflectate de apologetii
crestini(operele apologetilor crestini), apologeti de limba latina: Tertulian, Ciprian; de limba
greaca: Iustin Martirul. Apologetii au incercat sa demonstreze ca religia crestina nu are nimic
de a face cu imoralitatea și ca ucenicii lui Hristos nu sunt canibali atunci cand spun ca
mananca trupul lui Hristos si ca nu se inchina la un magar cu erau acuzati. Prin urmare etosul
crestin este clarificat spre justificare de acesti parinti(vol 2 si 3 din PSB)
Clement Alexandrinul de la care ne-au ramas: Pedagogul, o carte masiva in care acest
parinte al biserici arata rolul autentic al Mantuitorului(autentica invatatura pt modelarea
omului in vederea eternitatii) tot el a lasat un prim tratat de dogmatica care cuprinde si
invataturi morale, anume Stromates(ogor), tot de la el a ramas si omilia „care bogat se va
matui”, pune problema rostului bogatiei in viata omului.
Stromates este un prim taratat de dogmatica, un al doilea este „des principies” al lui
Origen, iar un al treilea marele cuvant catehetic al Sf. Grigorie de Nysaa, iar in spatiul latin
„precipitate dea” al lui Augustin.
Origen una dintre personalitatile mari ale istorie crestine nascut in Alexandria 180,
mort in Cezarea maritima in 254, excomunicat de biserica, martirizat in 283/284 de Decius.
Origen este unul din geniile omenirii, a studiat in Alexandria, tatal sau Leoonidas, un martir, a
studiat filosofia coleg cu Plotin. La 18 ani seful scolii din Alexandria, preot celibatar. A fost
excomunicat de episcopul Alexandru si a trebuit sa plece in Cezarea Palestinei unde a deschis
Succes!!!
o scoala a fost protejat de fostii lui elevi si aici moare, lui i se atribuie invatatura despre
apocatastaza(restaurarea a toate), apocatastasasis panton il gasim in Cuvantarea lui Petru in
NT, nu putem nega faptul că Mantuitorul a venit pentru restaurarea tuturor oamenilor, dar
daca extinzi conceptul asupra diavolilor si asupra celor ce nu vor, treci de ceea ce biserica
invata. Disputa origenista se incheie cu sinodul 5 din 543 de la Constantinopol cand Origen
avea sa fie condamnat pentru totdeuna alaturi de Iba de Edesa, Didim cel Orb si Melania
Romana.
Origen lasa primul taratat de dogmatica intitulat de principies unde ste foarte influentat
de filosofia neo platonica.
Problema apocatastazei(puturosia diavolului) a clarificat-o intr-o scrisoare catre
Ioan.(traduse in 4 volume din PSB)
In des principie analizeaza problema educatiei morale si in aceasta carte exprima
liniile directoare ale moralei cresine.Origen este primul care a abordat problema libertatii
morale in istoria literaturii cresine. Omilii: omilia despre rugaciune, cuvant indemnator
pt.martiri, tratatele impotriva lui Celsius(un gnostic care ameninta crestinismul in sec. III cu
calitatile lui intelectuale, cu agresivitatea ccu care scria impotriva crestinismului, un gnostic
caruia numai Origen putea sa ii stea impotriva in orient), de altfel in occident sfantul Irineu
care a scris impotriva gnosticilor. Cand vorbim despre gnostici nu vreau sa credeti ca vorbim
despre niste monumente istorice, de altfel gnosticismul in vremea aceea si chiar mai tarziu
trecea drept curent reformator intr-o lume in care se reinchistase in forma de gandire
traditionala pornind de la ideea ca materia este rea, se realiza in extrem in orient(Persia), unde
ideile gnostice venisera din orient si au fost prelucrate in Persia. Gnosticismul considera
materia rea, atat de rea incat propunea printre altele refuzul ca femeia sa mai nasca, urma sa
convinga femeile ca ele nu trebuie sa mai nasca, idei inovative pentru epoca aceea, femeia
trebuie sa fie emancipata, de asa maniera incat sa poata chiar conduce chiar institutii, poate fi
un fel de altfel de barbat in lumea barbatocratiei in care femeile isi duceau existenta. In zilele
noastre cum s-a realizat si dezvoltat miscarea feminista in sec.20, dupa 1913 aceleasi idei
gnostice au animat miscarea emanciparii femeii venind din zone care nu aveau nimic de aface
cu mesajul evanghelic pe care il are crestinismul cu privire la cele 2 sexe. Sf. Pavel spune clar
ca in biserica noi avem barbat si femeie, nu mai avem sclav, era un moment in care Sf. Pavel
marturisea egalitatea dintre barbat si femeie, dar sigur ca biserica nu a putut de la inceput sa
realizeze aceasta idee pe care a pus-o in circulatie si care venea de la atitudinea pe care
Mantuitorul o avea asupra femeii.
O idee prin care sa faci orice altceva din femeie, in afara de mama este o idee profund
Succes!!!
imorala. Observam in evangheliile apocrife gnostice unde apare Magdalena ca o super femeie
care nu are nimic de a face cu evangheliile autentice sau cu ceea ce a fost Sfanta Maria
Magdalena, retineti, nu a fost o desfranata cum gasim mai tarziu informatii despre ea,
deoarece nu gasim asa ceva in evanghelii, primul care face asemenea afirmatii pecatrix a fost
papa Grigorie cel Mare in 2 predici in 5858 si 606 din care se formeaza ideea ca Maria
Magdalena ca a fost o desfranata. Ieronim care a trait la Bethleem intre 384-418 spunea ca
Maria Magdalena a fost stalp si temelie credintei si nici un parinte exeget nu vorebeste ca ea
ar fi fost desfranata.
Origen este cel care a pus toata perosnalitatea sa in lupta impotriva lui Celsius(o parte
din carti traduse si in romana).
Despre rugaciune este primul comentariu la rugaciunea domneasca, un alt comentariu
apropiat de acesta este cel al Sfantului Ciprian de Cartagina, dupa aceea Sfantul Grigorie de
Nysa, apoi in comentariu evangheliei de la Matei, Sfantul Ioan Gura de Aur si ulterior si altii.
Am putea mentona pe Metodiu din Olipmp, ucenic de-al lui Origen care a scris o lucrare
„Simpozionul celor 10 feciore despre nevinovatie” un dialog al unor fecioare intelepte in stiul
dialogurilor lui Platon si aici vorbeste Origen si despre inviere , inca o lucrare „Despre
libertaea vointei”. O alta carte cu numele Sfantului Macarie al Alexandriei -Omiliile este
vorba despre 27 de omilii, aceasta carte a circulat foarte mult in mediul monahal si se cunosc
4 recenzii, traduse chiar in romana prima de parintele Cornitescu, alta la Anastasia si ultima
de parintele Parvuloiu. In aceste omilii sunt tratate probleme de morala precum rugaciunea,
postul etc. Autorul nu este Macarie, ea provine din mediul siro-palestinian si a foat pusa pe
seama unei mari personalitati ca ea sa poata circula, en evul mediu se practica aceasta fapta.
Au aparut in Biserica la 512 la un Sinod din Constantinopol, dar nu se stie autorul exact.
Apoftegmele(patericul) care la noi in vremea lui Grigorie Dascalul 1828/1832 care a
cunoscut mai multe editii, colectia alfabetica si colectia tematica, colectia alfabetica a
cunoscut o ultima editie in traducerea lui Badilita.
Sf. Grigorie de Nazianz care nu a scris doar cele 10 cuvantari tematice, care a trait in
vremea lui Iulian Apostatul. Gasim in opera lui Grigorie poeme in versuri si poeme morale,
versurile Sf. Grigorie depasesc Iliada si Odiseea la un loc, din pacate nu avem traducere
integrala, dar foarte importante sunt si omiliile lui.
Sf. Grigorie de Nysa, fratele Sf. Vasile cel Mare, nu exista opera care sa nu cuprinda
invataturi morale, ex. Viata lui Moise tradus de Pr. Staniloae in PSB unde pune problema
cresterii duhovnicesti si cunoasterii cu totul speciale a lui Dumnezeu. „Marele cuvant
catehetic” una dintre cartile de doctrina si de moral crestina tradusa de Ion Barbu in 1948
Succes!!!
gaseste in vol 1 din opera lui Ion Barbu se gaseste „despre scopul vietii potirvit cu vointa lui
Dumnezeu”(PARINTELE SPUNEA CA NE ROAGA NEAPARAT SA-L CITIM) „despre ce
inseamna numele de crestin” „despre desavarsire” , iar in volumul 2 din operel sf. Grigorie
„despre rugaciune”- comenteaza rugaciunea Tatal nostru, „despre fericiri”- primul tratat care
explica cele 9 fericiri prin care sfantul Grigorie arata ca scopul vietii de alta data este fericirea
din imparatia lui Dumnezeu. Tratatul despre feciorie, sec 4-5 avem mai multe tratate despre
feciorie, era epoca in care asistam la optiunea larga a multor tineri pentru viata monahala. La
Tertulian apare faptul ca exista fecioare consacrate, iar la Ciprian al Cartaginei avem o lucrare
despre fecioare, „trataul lui Metodiu de Oplimp”- un simpozion, tratatul lui Grigorie de Nysa,
Vasile de Ancira, Operele lui Vasile cel Mare care cuprind aceste lucruri, tratatul lui
Augustin, scrisoarea lui Ieronim catre Eustochiu, Sf, Ioan Gura de aur care are trei tratate
scrise in tinerete unde este foarte radical asupra fecioriei. Sf. Vasile in prima scrisoare spune
ca viata crestina, starea de viata familiala nu este cu nimic mai prejos fata de osteneala
monahala. Sunt 2 cai pe care Dumnezeu le-a lasat ca omul sa se desavarseasca in biserica. La
Grigorie de Nysa avem introducere la titlurile psalmilor si cunoastera mistica, comenatriu la
cartea cantarilor.
Sf. Vasile cel Mare a carui opera este prin excelenta cu caracter moral comentariu la
Isaia, despre botez(Sf. Vasile cel Mare si Sf. Ioan Hrisostom) cu informatii cum se savarsea
botezul. Sf. Vasile in lupta contra arienilor spunea ca marturisetse credinta pe care a primit-o
la botez, la el nu gasim termenul de omousios deoarece ii era teama pentru ca in perioada
episcopatului sau a fost periaoda de lupte pe de o parte impotriva celor care cultivau erezia,
iar pe de alta nu puteau suporta comportamentul radical. Comentariu la psalmi,omiliile,
despre bogatie, despre educatia tinerilor, despre problema raului,(a scris si Didim cel orb), dar
Sf.Vasile are o omilie Dumnezeu nu este autorul raului, idei se gasesc de-a lungul operelor
sale, operele ascetice, apoi regulile mari si mici in care se ocupa de probleme legate de viata
monahala.
Eustatie de Sevasta(eretic) pusese in circulatie o mostra de monahism popular prin
activitai caritative necontrolate. Sf Vasile cel Mare l-a cautat in calatoriile sale, dar nu l-a
gasit.
Sf. Vasile cel Mare nu a fost tributar monahismului egiptean a fost initiatorul unui
monahism și randuieli monahale atat de echilibrate incat a fost parintele care a influentat
monahismul. Sf. Benedict de Nursia la sfarsitul sec. 5 a preluat randuielile Sf. Vasile cel mare
care au fost cele mai echilibrate. A fost episcop si a avut dispute cu Eustatie. Nu a folosit
omousios, dar a folosit termeni prin care sa exprime acest concept si marturisea de fiecare
Succes!!!
data ca eu ce scriu marturisesc ceea ce am primit de la botez aici facand marturisirea egalitatii
persoanelor ceea ce dupa moartea Sf. Vasile, Sf. Grigorie de Nysa vine si exprima foarte clar
precum de altel si Sf. Grigorie de Nazianz, dar raportul de egalitate la Sf. Grigorie de Nysa a
dominat teologie din jurul anului 380/381 fiind un preferat al imparatului Teodosie. Sf.
Grigorie de Nysa a tinut cuvantarile pentru Flavia Facila(sotia imparatului) si Pulheria(fica) si
tot el a impus un ucenic de-al Sf. Vasile cel Mare pe scaunul de la Constantinopol, credinta
Sf. Grigorie de Nysa era data drept etalon ca toti sa se conformeze dupa aceasta. A fost acuzat
ca a promobat apocatastaza precum Origen, la sinodul 6 a fost numit parinte al parintilor.
Ioan Hrisostom care a scris depsre feciorie, slava desarta, despre pocainta, despre
educatia copiilor, despre rugaciune. Apoi toate omiliile au caracter moral. Sf. Ioan nu a fost
cel mai mare retor, stilul lui fiind al unui retor, in lucrarea despre preotie sistematizeaza o
informatie si are o lucrare despre cunoasterea lui Dumnezeu unde vedem aceata calitate, dar el
a fost un orator exceptional.
Evagrie Ponticul, fiu de horepiscop si ucenic al Sf. Vasile cel mare, ucenic al lui
Grigorie de Nazianz care l-a hirotonit diacon un nefericit de care s-a indragostit o principesa
din Constantinopol cand era tanar, dar nu a dat curs acestei femei, dar se considera vinovat pt.
Ca nu a respins avansurile de la inceput. A plecat din pricina aceasta in Palestina la Melania
aceasta l-a sfatuit sa se calugareasca si plecat la parintii din pustiu. A murit in 399 si acuzat ca
origenist, operele circuland sub alte nume. Are o carte de rugaciune, capetele despre dragoste
ale sf. Maxim(vol 3 filocalie) sunt considerate ale lui Evagrie, o alta carte a fost despre cele
opt ganduri ale rautatii si combaterea lor. Aceasta analiza a celor 8 ganduri pt. Prima data a
facut-o Evagrie, apoi Sf. Ioan Casian, Nil ascetul, Sf. Grigorie cel Mare csre le-a transformat
in cele 7 pacate capitale, Sf, Maxim si le reia Sf. Ioan al Turciei si Bonaventura(catolici).
Sf. Marcu Ascetul, Sf Nil ascetul, Isidor Pelusiotul(sec 5 se pastreaza 1000 de scrisori)
, Maxim Marturisitorul „capete despre dragoste ” si„tratat catre Talasie” celelalte opere fiind
cu caracter preponderent dogmatic, Sf. Grigorie Palama, Sf. Ioan Damaschin(cele 2 vointe),
Sf. Chiril al Ierusalimului(sec4), Sofronie al Ierusalimului(sec 6-7), Ioan Mostos, Sf. Ioan
Sinaitul(sec 7- scara). Aceste opere pot fi surse pentru teologia morala.
Parintii latini
Sf. Irineu a scris „despre mania lui Dumnezeu”, „impotriva ereziilor”.
Tertulian care a scris „apologeticum”, el fiind avocat roman prin aceasta carte
crestinii, o alta opera „despre martiri”, „catre sotie”- in care ii spunea sotiei sale ca dupa ce el
va muri sa intre intr-o comunitate de fecioare si sa nu se mai csatoreasca., „catre fecioare”,
Succes!!!
„despre trupul lui Hristos”-lucrarile sunt aparute in PSB,dar nu numai.
Sf. Ciprian al Cartaginei, a scris „despre unitatea bisericii universale”, „tratatul despre
rugaciune”, „despre comportamentul fecioarelor”- critica impodobirea femeilor.
Lactantiu, preot, profesorul copiilor lui Constantin cel mare, o opera importanta a sa
„institutiile divine” in care face o expunere in linii generale a moralei crestine.
Sf. Ambrozie, o alta personalitate, monah, au fost 3 frati Satiru, Ambrozie si
Marcelina copii fostului administrator avereii co imparatului de la Traver, orfani de mici, au
studiat la Roma, Marcelina intrand intr-o comunitate de fecioare, cu aceasta avand o scrisoare
in care da indrumari. Merită menționat ca operă importantă pentru teologia morală, o lucrare
din păcate netradusă în limbile moderne -Deo ficiis ministrorum- o carte foarte consistentă, în
care vorbește despre responsabilitatea morală a slujitorilor lui Dumnezeu, atât clerici cât și
laici. Această lucrare (Despre lucrările/activitățile slujitorilor) este o lucrare formal inspirată
după Cicero
(† 43 î. Hr), pe care Sfântul Ambrozie o scrie în calitate de creștin și este considerată
ca prim manual de morală creștină din zona creștinismului de limbă latină. Nu se poate spune
dacă în spațiul ortodox a existat un manual de morală până la acea vreme, dar această lucrare
are un caracter preponderent moral, poate fi considerat un prim manual de morală. De la
Sfântul Ambrozie ni se păstrează și două volume întregi de scrisori care au un caracter moral,
apoi avem De misteriis și De sacramentis, două lucrări cu caracter liturgico-mistic traduse în
limba română de către Pr. Prof. Ene Braniște.
Trebuie amintit la un loc cu totul aparte Sfântul Augustin născut la Tagaste
(354-430) care a scris în toate zonele teologiei morale. A fost de talia Sfântului Ioan Gură de
Aur și a lui Origen, fiind cel mai mare teolog occidental până la scolastici. În limba greacă
regăsim aceiași titulatură pentru Sfântul Ioan Gură de Aur și pentru Sfântul Augustin și
Ieronim (ieros Hrisostomos/ ieros Augustinos/ieros Ieronimos). Slavii îi spun Sfântul
Augustin (2 iulie), serbat Sfântul și Fericitul Părintele nostru Augustin. În urma schismei,
mulți sfinți occidentali au fost scoși din calendare. Ca lucrări menționăm: De libero arbitrio
(Despre liberul arbitru/Despre libertatea voinței); o lucrare scrisă împotriva maniheilor- De
moribus ecclesiae catholicae et De moribus Manichaeorum (Despre etica/morala bisericii
universale și Despre morala maniheilor) ne spune că este o primă lucrare de morală în spațiul
din nordul Africii; De sancta virginitate (feciorie), Despre binele căsătoriei, Despre lupta
creștină, Despre răbdare, penitență, despre problema răului, De Magistro.
Sfântul Augustin a avut un fiu/copil ultradotat, Adeodatus, care a murit de tânăr la 17
ani. Pe acesta l-a purtat cu el pretutindeni. A făcut o mănăstire în Tagaste pe un deal frumos
Succes!!!
cu vie. La un moment dat are o discuție cu Adeodat, care îl acuză pe tatăl său că l-a neglijat
timp de o săptămână. Sfântul Augustin scria în acel timp tratatul împotriva maniheilor. Tatăl a
început cu el o discuție, iar a doua zi a angajat pe cineva care să scrie ceea ce fiul îl întreabă și
răspunsurile date de el. Această discuție a fost scrisă în 3 cărți și astfel a apărut lucrarea De
Magistro (Despre Învățător). Sfântul Augustin a pus în circulație problemele fundamentale ale
moralității, pe care le-a rezolvat în felul lui.
Merită menționat Sfântul Ioan Casian care a scris celebra lucrare despre instituțiile
cenobiților (mănăstirești, vieții de obște); este vorba de una din lucrările fundamentale, care se
referă la organizarea vieții monahale din prima jumătate a secolului al V-lea. Casiodor îl
numește de neam scit. După ce a fost hirotonit la Constantinopol diacon, după ce a mers prin
tot Orientul apropiat și a luat contact cu marii părinți, va fi trimis de la Constantinopol de
către Sfântul Ioan Gură de Aur cu documentele privind inventarul palatului episcopal să fie
apreciate de papa de la Roma. Sfântul Ioan Hrisostom între timp a murit, iar Sfântul Ioan
Casian nu s-a mai întors, a rămas la Roma și va înființa pe la 430 celebra Mănăstire Sfântul
Victor din Marsilia și pentru sora lui Maria. Sfântul Ioan Casian avea să scrie De institutis
cenobitorum și De octo principalium viciorum remediis- Despre cele opt duhuri ale răutății. A
preluat lucrarea scrisă sumar de către Evagrie Ponticul, dezvoltând-o la dimensiunile cărții
sale. Despre acestea a scris și Sfântul Grigorie cel Mare (cele 7 păcate capitale), Despre
înviere și un Pateric al pustinicol și călugărilor din Italia.
Boetius (un geniu nefericit) a trăit în sec. V-VI (sfârșitul sec. V, începutul sec. VI), a
scris mai multe cărți care nu s-au păstrat- Mângâierile filosofiei, Despre libertate, Despre
credință, a luptat împotriva nestorienilor. A fost una dintre marile personalități ale epocii, a
fost și primul ministru al lui Athanaric got la Ravena. A fost bănuit că ar fi făcut un complot
împotrva regelui și a fost executat la 53-54 de ani.
Pentru viața monahală trebuie menționat numele Sfântului Benedict de Nursia care a
dat prima regulă consistentă căreia i-a purtat numele în Occident. Existau și altele scrise
anonime. Trebuie menționate: Lucrările Sfântului Irineu, Cuvântările Sfântului Cezar de Arl,
Ilarie de Cuatie, episcop de Italium care a scris în limba latină și greacă, despre Sfânta Treime
ș.a; el și cu Lucifer de Caliari în 335 se remarcă la Sinodul din Rimini; au fost chemați toți
episcopii de împăratul Constantius, obligându-i să semneze o mărturisire de credință ariană la
care consimțiseră o parte a episcopilor din Orient. Papa a semnat această mărturisire, cei doi
au refuzat, au fost exilați, (Ilarie în Asia Mică, iar Lucfer în Egipt), fiind eliberați abia în 363,
după moartea lui Iulian Apostatul. Operele lor au fost opere cu caracter moral. După aceea au
fost alți mari scriitori occidentali ai scolasticii.
Succes!!!
! A nu se confunda scolastica (care este un munte de cultură în Europa, cultură care nu
a putut fi influențată de filosofia arabă; marii părinți ai scolasticii s-au opus ideologiei arabe)
cu nominalismul. În secolului XIV, teologia și gândirea occidentală au fost dominate de
nominalism (raționalismul sec), care a dominat cultura occidentală până în perioada
interbelică a secolului XX. Există și astăzi mulți dintre noi care văd un text occidental și
mărturisesc că ar fi scolastic.
Obligatia morala- 19.11
Ordinea morala. Obligatia morala. Datoria morala

-Ordinea morala
Pornind de la observatia atenta a fenomenelor care ne inconjoara, constatam ca
exista o ordine in toate dincolo de crizele de dezordine pe care le constatam atat in mediul
fizic, in mediul social cat si in noi insine. In secolul 5 inainte de Hristos, istoricii au constatat
ca exista ordine in Univers, vorbind despre acea rationalitate care stapaneste universul mare si
ajungand la concluzia ca omul devinevirtuos, ca urmare , ajunge sa fie fericit atunci cand
capacitatea lui de intelegere a lucrurilor sau functia lui cugetatoare se integreaza in
rationalitatea universului. Cu altecuvinte, atunci cand omul, in calitate de fiinta rationala, se
integreaza in rationalitatea marelui tot.
Ati mai auzit aceasta idee a integrarii omului in marele tot sau ideea pierderii
omului urbana. Probabil ca aceasta idee a stoicilor nu este straina de gandirea extremorientala
prin care omul ajunge la desavarsire in momentul in care ne pierde se dezintegreaza din
marele tot. Pe de o parte, in calitate de crestini noi recunoastem afirmatia stoicilor ca in lume
exista, sau face dovada, unui rationalist, acel logos raspandit in intregul univers este
perceptibil de oricare om cu judecata sanatoasa si cu intentia de a folosi aceasta judecata, de a
o folosi bine. Sf. Maxim Marturisitorul a accentuat foarte mult aceasta capacitate din univers.
Dar fericirea omului consta in acest Tot, ori cat ar fi el de rational.
Este adevarat ca daca ne-am gasi in interiorulul unuia numit sistem filozofic
am putea accepta ideea ca punerea in acord a rationalitatii individuale cu cea a universului
este un punct castigat pentru om in efortul lui de a-si intelege prezenta in bine. Stim ca pentru
a avea idealul desavarsirii trebuie sa ne conformam cu legile universului. Stim ca in stadiul
actual oricata dovada de rationalitate ar da universul, este intr-o stare cazuta, oricata
rationalitate am descoperi in modul nostru de functionare la nivem Somatic si chiar psihologic
Succes!!!
avem cunostinta ca suntem fiinte care mosteneste caderea protoparintilor Adam si Eva, Va
puteti imagina cata rationabilitate era in univers inaintea caderii protoparintilor? Data fiind
realitatea in care traim, suntem uimiti de ordinea cu care se domneste in univers. in functie de
aceasta ordine, fiinta a stabilit legi, dupa care constata ca universul functioneaza.
Exista asadar legi ale naturii. O ordine care domneste in universul mare si in universul
mic, o ordine care poate fi uluitoare pentru cel necredincios, si o carte deschisa pentru
cunoasterea tainelor lui Dumnezeu pentru cel credincios.
Se vorbestedespre o anumita ordine pe care o constatam in universul mare si in
universul mic. In lumea psiho-fizica putem vorbi de o ordine logica, pe care o constatam la
om, si de o ordine morala.
Asadar, ordinea fizica consta in raporturile constante care exista intrefenomenele
fizice, chimice, deoarece nu stim limita intre fizic si chimic la nivel subatomic. Specialistii se
pot pronunta, iar aceasta ordine exista.
Daca acceptam ideea ca in lumea vie, sub multe aspecte, este produsul unor fenomene
biochimice, putem cuprinde si ordinea biologica. In functie de aceasta ordine si de cateva
constante ale universului, toate tinteaza incepand cu infinitul mic si terminandu-se cu infinitul
mare nimeni nu o poate nega. Ordinea din lumea fizica, aflata intr-o ordine incontestabila, se
reflecta intr-un anumit mod si in ordinea gandirii omenesti, ceea ce noi numim ordine logica.
Aceasta ordine este o realitate la fel de importanta, si trebuie sa nu o confundam cu asa-zisa
functionare la intamplare a capacitatii noastre de judecata. Este exclus ca omul sa judece
intamplator rational. Pe baza constatarii acestui ordin de judecata, orice judecator sanatos
respecta o anumita conditie, o disciplina a mintii, anumite principii fundamentale ale logicii:
principiul identitatii, principiul contradictiei, principiul termenului exclus si principiul ratiunii
suficiente.
In functie de existenta acestor principii fundamentale ale logicii si altele, omul face
dovedeste ca este o fiinta cu o ordine mentala care ii confera un loc aparte in intregul univers,
de aici pretentia ca EL este regele creatiei, in Sfanta Scriptura se spune ca omul a fost asezat
in paradis sa-L pazeasca si sa-L cultive. (geneza 2:15). Cu alte cuvinte, primul om a primit o
responsabilitate care presupune o anumita putere, pe baza ordinii din el, a ordinei logice sa-si
poarte de grija in acest univers care el insusi se gasea intr-o ordine fizica. Era evidenta dovada
prin faptul ca exista ordine in mentalul fiecarui om, este dovada ca Oamenii se inteleg intre ei
odata ce recurg la limbajul comun al logicii.
Toti gandim la fel, toti gandim identic, dupa aceleasi principii Toti oamenii gandesc la
fel, si acest lucru se poate dovedi prin intelegerea limbajului codificat al matematicii, in
Succes!!!
momentul in care fiecaruia i se da limbajul matematic care se complica, si toti spun ca sunt
inca de la inceput.
Din momentul in care recurgem la limbajul codificat al stiintelor, constatam ca
oamenii se inteleg perfect spre deosebire de neintelegerile care au loc la nivel filozofic sau
literar.
Aceasta ordine logica pe care o constatam la om se datoreaza faptului ca nu vorbim
despre o prima pereche umana, de aparitia omului pe diverse planuri ,diverse cai, diverse
fiinte care au evoluat in felul lor.
Acum cativa ani au citit o revista referitoare la un studiu al unui genetician german
publicat de Sensibi, in care spunea ca mutatia de la primate la om s-a produs intr-un singur
exemplar, nu se stie daca era mascul sau femela, iar cineva a intrebat pe ce se bazeaza aceasta
afirmatie. Raspunsul a fost ca structura creierului uman este la fel la toti oamenii de pe oric
meridian sar afla sau orice paralela este. Dincolo de particularitatile pe care le presupune
functionarea sistemului nervos , o calitate a creierului este aceasta plasticitate, creierul uman
avand aceeasi structura. Merita cercetat mai atent punctul de vedere care vine sa ne ajute in
ceeace priveste faptul ca noi ne tragem din opereche de oameni, barbat si femeie.
Daca s-ar produce o suspendare a ordinii fizice din univers am avea de aface cu
cataclisme la scara globala , la fel cum daca s-ar produce un dezechilibru in capacitatea
noastra de a gandi logic, de a gandi intr-o ordine care ne este specifica, vom avea de a face cu
catastrofe, o rupere a franelor, nu vom mai avea o gandire sanatoasa. Pe langa ordinea fizica,
exista si ordinea morala. Toate popoarele, indiferent de locul lor in ierarhia sociala, isi
reglementeaza viata sociala prin norme, principii si legi care vor infaptui binele si care vor
evita raul la nivel individual sau public. Toate acestea exprima sentimentul profund, ca viata
lui autentic umana trebuie sa fie marcata nu numai de ordina biofizica, nu numai de ordinea
logica ci si de ordinea etica morala.
De cine depindeacestefort al omului de a trai in interiorul unei ordini morale?
Din punct de vedere subiectiv asigurarea ordinii morale tine de cunostinta morala, iar
din punct de vedere obiectiv tine de principiile, normele si legile pe care omul fie si le da in
functie de experienta pe care o are, fie le primeste din alta parte. Sigur ca noi, afirmand
fundamentarea revelatiei asupra lui Dumnezeu, sustinem ca aceasta ordine morala are ca
motivatie obiectiva principiile pe care noi le scoatem din revelatia supra-naturala
Existenta constiintei morale este cea care conteaza, existenta ordinii morale la nivel
individual, ea impunandu-se si la nivel colectiv. Impartirea faptelor noastre in bune si rele la
nivel individual si social, are la baza exigentele bazelor morale, asigurata de existenta unor
Succes!!!
principii morale fundamentale. Aceste principii sunt elaborate la randul lor prin aplicarea
functiei constiintei la situatiile concrete. Asa au aparut legile si principiile morale care au
calificat faptele in bune sau rele, in consecinta cele rele fiind sanctionate. Asa se poate vorbi
de existenta ordinii morale in lume, o ordine se presupune existenta unor valori morale,
acestea fiind impuse uneori prin norme morale, alteori prin uzul comun.
Prin urmare, ordinea fizica este legata in mod necesar de fenomenele naturii pe care le
garanteaza, dar aceste fenomene ale naturii, prin ordinea lor intretin existenta realitatii fizice.
Ordinea logicii este legata de rationamentul gandirii, dar acesta se exprima in mod
autentic uman prin functionalitatea normala umana a ordinii logice .
Ordinea morala este legata in mod necesar de viata morala a oamenilor, dar in egala
masura garanteaza viata morala a acestora, atata vreme cat acestia se comporta in
conformitate cu binele, cu acest principiu coordonator pentru care exista norme morale si legi.
De retinut: Necesitatea conformarii simtului moral al omului se bazeaza pe principiul
binelui, si nu pe principiul binelui si al raului.
Morala crestina nu recunoaste ca exista 2 principii pecum "Manifeii". Raul nu are
principii. Sf. Vasilecel Mare are o Omilie in care se demonstreaza ca Dumnezeu nu este
autorul raului,, si in intreaga Sfanta Scriptura nu se vorbeste despre un rau pe care l-ar fi facut
Dumnezeu, Grygorie de la Nyssa spune ca raul nu este creat dar nu este necreat. Raul in
viziunea parintilor, raul este o lipsa a ceea ce trebuie sa fie prezent. Daca exista o ordine
morala in ceea ce consta fiinta aceste ordini morale din punct de vedere al moralei crestine?
Ordinea morala consta in ceeace, printr-un termen general definim prin cuvantul
moralitate. Moralitatea este starea de fapt care se constituie in fiecare moment din procesul de
raportare a faptelor noastre libere si constiente la principiul moralitatii, acesta fiind binele.
Avem un bine fundamental care este Dumnezeu, un bine moral care este realizarea
faptelor noastre conform exigentelor pe care le presupunem a fi binele fundamental
antologic, si un bine excatalogic spre care noi ne pregatim prin modul in care noi raportam
gandurile, cuvintele si faptele noastre la principiul coordonator care se numeste "bine".
Daca judecata sanatoasa imi spune ca o fapta corespunde exigentelor pe care le
presupune binele, iar eu ma hotarasc in mod liber sa savarsesc aceasta fapta in conformitate
cu respectivele exigente in fapta savarsita este o fapta morala. Daca judecata sanatoasa imi
spune ca fapta respectiva imi spune ca este una contra exigentelor pe care le propune binele
real dar eu ma hotarasc sa savarsesc aceasta fapta, fapta respectivava fi o fapta imorala, sau
rea.
O fapta este buna atunci cand omul se hotaraste sa savarseasca in conformitate cu
Succes!!!
legea morala. Fiinta moralitatii sau a ordinii morale consta in potrivirea vorbelor faptelor si
gandurilor noastre cu exigenta binelui real, nefiind gandit urmatorul aspect. Pentru a putea
face fapte bune conformandu-ne formal unor anumite cutume bune, unor legi morale, dar nu
de putine ori in spatele acestor fapte pot sta ganduri necurate. Pot ia juta pe cineva din sila,
dragoste, sau poti ajuta din interes. Morala te intreaba daca acea fapta corespunde cu o
gandire buna sau cu nesinceritate cu totul reale cu care sta in spatele faptei, atunci fapta buna
poate sa nu fie morala.
Cand fapta buna este raportata la existentele pe care le presupune binele real, ea
implica nu numai aspectul formal, ci implica si ceea ce este in spatele savarsirii faptei si
putem intelege daca terminalul unui intreg proces pe care-l presupune savarsirea sau
nesavarsirea a ceva este in armonie cu ceea ce sta in spatele savarsirii formale a faptei
respective. Fac milostivenie de rusinea lumii, determinati de principiul "ce face dreapta sa nu
stie stanga", facem milostenie fara sa ne uitam cui dam.
Moralitatea consta nu numai in conformitatea formala a comportamentului meu ca om
cu o legea morala sau perceptia unei legi morale, ci moralitateaconsta in conformitateamintii,
vorbeisi a comportamentului meu in calitate de om cu binele real.
Simpla raportare a gandirii, vorbirii si faptei la exigentele pe care le presupune binele
real, constituie fiinta moralitatii, sau confirma moralitatea faptelor noastre. Rezultatul acestui
raport da calificativul faptei respective drept fapta moral buna sau moral rea.
Faptele morale sunt asa dar nu numai rezultatul vointei constiente libere,
responsabile si care vizeaza cu unui scop bun.
Faptele morale sunt acelea care vin dintr-o vointa cugetatoare, constienta, libera,
responsabila, si indreptate intr-un scop bun.
Daca faptele respective presupun libertatea si constientizarea si finalitatea, dar
care poate sa fie ori buna ori rea si calificativul faptei respective nu este dat de putere de
judecata ai da dovada in savarsirea acestei fapte, ci de calitatea faptei bune sau rele o da
finalitatea faptei.
Sa intelegem faptul ca ordinea logica sau ordinea fizica, in interiorul caruia noi
insine traim in calitate de fiinte somatice.
Ordinea logica pe care o confirmam prin modul nostru de a gandi nu se
indeplinesc de cat prin interiorul ordinii morale. Blocarea de la nivelul functionarii al unuia
dintre cele trei etaje prin ceea ce intelegem prin cuvantul, ordine sau vrem sa intelegem prin
ceeace am spus astazi prin Cuvantul
ordine fizica morala, deci blocare la unul dintre primele 2 aspecte ale acestei ordini sau
Succes!!!
absolutizarea uneia dintre cele 2 nivele precedente ordinii morale, nu inseamna realizarea de
sine, nu inseamna realizarea autentic umana. Poti sa fii cel putin pentru o anumita perioada de
timp sanatos din punct de vedere somatic, poti fi un om a carui minte straluceste, a carui
minte proiecteaza inteligenta, stabilitate, desteptaciune, un geniu in masura in care aceste
doua performante presupun ca nu se indeplinesc in fapta morala, ele presup un comuniunea cu
realitatea binelui fundamental.
Putem fi din punct de vedere fizic debilitati putem avea uneori ,din cauza
anumitor capacitati de functionare defecte ale mintii, defecte in ordinea logica, dar putem fi
desavarsiti din punct de vedere moral, acesta fiind un paradox al existentei.
Ordinea morala este o ordine integratoare, integrand atat ordinea bio-fizica, cat si
ordinea logica si nu poate fi ordine morala atata vreme cat ea s-ar putea defini drept
conformarea unor principii impersonale sau unei legalitati impersonale, ci ea se implineste la
nivelul implinirii in ceeace noi numim binele fundamental, acesta fiind Dumnezeu insusi
identic cu fiinta.
De Retinut!
Ordinea morala consta in totalitatea gandurilor, cuvintelor si faptelor morale, fapte
conforme cu binele sau, impreuna cu tot ceeace se refera la consecintele acestor ganduri,
cuvinte si fapte.
Faptele morale sunt faptele libere, constiente, raportate la binele moral, in
relatie cu acest bine, faptele, gandurile si vorbele noastre primesc calificative de bune sau rele.
Legea morala in orice sistem de morala ne-am gasi pretinde savarsirea binelui.
Conceptul de lege morala poate fi definit intr-un mod diferit in diverse culturi in care ne-am
gasit, dar un fundamental prin blocarea acestui concept de lege morala, gaseste unitatea in
orice sistem de gandire sau cultura ne-am gasi in masura in care ea face referinta la binele
real, in masura in care face referinta la binele moral, adica acel bine care este savarsit fara a
produce cuiva suferinta. In diverse culturi, binele poate fi inteles potrivit principiilor care
stapanesc acea cultura. La fel ca in orice religie, se da definitia binelui. Nu este bine, din
punct de vedere moral, ca cineva sa ia gatul cuiva intr-o scoala, deci nu poti califica drept
buna o fapta care este savarsita in functie de principiile care stapanesc o anumita conceptie
morala despre bine si viata in masura in care fapta respectiva este motivata de principiile
respective, daca a provocat raul cuiva. Binele nu ne permite sa includem in el egoismul. In
masura in care fapta nu creeaza rau cuiva, atunci este o fapta buna, altfel, indiferent de
definitia pe care noi am da-o binelui nostru comportamental, daca creeaza un gram de
suferinta cuiva, fapta aceea nu este buna.
Succes!!!
OBLIGATIA MORALA
Existenta ordinii morale presupune existenta unei obligatii morale sau presupune
SINTAMANTUL interior care ne indeamna sa savarsim binele si sa evitam raul.
Recunoasterea ordinii morale cere celor care fac dovada aceasta unui anumit tip de ascultare,
ordinea morala impune o anumita constrangere uneori pentru acel "tu" trebuie sa faci sau se
interzice sa faci anumite lucruri. In cazul in care principiile care stau la baza
comportamentului nostru implinesc conditiile materiale si formale pentru a deveni normative,
acestea pot imbraca forma unor norme, unor legi, care sa capete autoritate de asa maniera,
incat comportamentul omului sa se integreze in ordinea morala. Integrarea in aceasta ordine
morala presupune un efort. Omul are capacitatea de a bloca finalitatea instinctului.
Instinctul poate sa devina un vehicul spre comiterea rautatii sau realizarea rautatii.
Obligația morală Partea II- 26.11
Obligația morală presupune unele puncte de vedere diametral opuse, care își au
originea în modul în care teologia occidental a gândit cosmologia și antropologia după
căderea în păcat. Cu alte cuvinte cădera în păcat nu a adus o afectare a calității existenței
omului și a universului. Universul a rămas ca și înaintea căderii protopărinților.La fel și omul
a rămas în limitele lui naturale, n-a fost deteriorat, i s-a luat doar capacitatea, harul, acel
frenum aureum cunoscut din scolastică, acel lanț de aur cu care era legat de Dumnezeu.
Aceasta idee a dus mai târziu, odată cu nominalismul, la idea că Dumnezeu stă undeva
departe, conduce lumea prin cauze secunde, între Dumnezeu și creație există o distanță și că
atât Dumnezeu, cât și omul își au existențe autonome. Acceptarea voinței Lui Dumnezeu a
fost gândită ca o imixtiune în libertatea omului, unde a apărut discuția privind heteronomia și
autonomia. Prin urmare a accepta niște legi dumnezeiești ar fi îndemnat într-un fel renunțarea
la libertate din partea omului,sau siluirea libertății acestuia,ceea ce era de neconceput.
Acceptarea unor legi străine de cel care constituia capacitate omuui de a trăi, de a fii ceea ce
este, va fi numită heteronomie ( acceptarea unei legi venite din altă parte˝). Începănd cu
renaștera,iar apoi mai accentuat cu iluminismul, idea relației dintre Dumnezeu și om s-a
cultivat si s-a accentuat, în paralel cu acceptare heteronomiei si idea autonomiei, adică omul
este ființa care are în el principiile moralității. Ideologul acestei experiențe a fost prin
excelență Immanuel Kant care a formulat în mod genial ideea acestei autonomii, sub forma
imperativului absolut, acelui simț profund al moralității, care se găsește în fiecare om prin
Succes!!!
ceea ce simte că trebuie să facă, formulat es zold (trebuie) Aici apare problema și riscul că
fiecare în numele libertății și în numele propriei autonomii, poate să invoce acel trebuie,
exclusiv din punctul său de vedere. Atuci avem atâtea adevăruri câte capete, cum spune
proverbul. Da aceea Kant a spus că acel trebuie pe are îl simțim noi este o realitate, dar
trebuie să se conformeze unei definiții pe care el a formulat-o: ,,Maxima ta să poată fi
considerată lege universală. Niciodată să nu consideri omul drept mijloc și scop.’’
Această formulă sigur că își găsea pe de o parte motivația în idea de autonomie cultivată de
curentul filosofic al ilminiștilor, dar Kant a reformulat în fuctie de orientarea sa religiosă, el
fiind un om religios. Deci iată avem cele două curente, autonomia si heteronomia care au
luptat și încă se luptă în formularea responsbilității morale a omului în mentalitatea
occidental.
În ceea ce privește punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe și al gândirii creștine
orientale, nu s-a ajuns la un asemenea conflict. Concepția creștină privind obligația morală
este fundamentată pe faptul că legea morală și că toate exigențele pe care le constatăm în
revelație și care stimulează obligația morală, sunt expresia voinței Lui Dumnezeu. Mai mult
existența lumii, a cosmosului și a omului nu poate fii gândită niciodată în afara voinței Lui
Dumnezeu, în afara sau separat de modul în care Dumneze își exercită puterea în universul pe
care el L-a creat. Vedeți, orientalii au afirmat și susțin până astăzi această permeabilitate a
structurilor lumii în care trăim și a structurii omului ca ființă create de Dumnezeu.
Universul creat și om sunt realități permisive, permeabile la lucrarea Lui Dumnezeu.
Iar prin harul său necreat, Dumnezeu pătrunde continuu întreaga lume creată și o întreține, de
aceea vorbim de providență. Providența nu este produsul exclusiv al unei entități universale ci
și produsul continuu prin care Dumnezeu este prezent în univers și în om prin harul Său,
energie Dumnezeiască necreată. Sf Grigorie de Nissa spune că ,, Dumnezeu pătrunde lumea
creată precum acul prin țesătură’’. Așa că exigențele pe care le presupune revelația lui
Dumnezeu și legea morală supranaturală, fac parte din totalitatea legilor în funcție de care
omul și lumea există. Prin urmare, dacă legile după care cele create rămân în existență, sunt
expresia voinței Lui Dumnezeu concretizată în legea veșnică. Dacă legea morală naturală și
legea morală pozitivă sunt expresia voinței lui Dumnezeu, înseamnă că autoritea tuturor
existențelor față de care omul simte obligație morală se găsește în voința Lui Dumnezeu. Și
tot Dumnezeu este cel care voiește ca omul să aibă obligație față de aceste exigențe, chiar și
atunci când este vorba de legi civile.
Deci existența legilor oricare ar fi ele asigură împărțire în ceea ce există, pe când
nesocotirea legilor,este echivalentă cu sustragera voită din mediul care există tocmai pentru
Succes!!!
faptul că există aceste legi. Din punct de vedere creștin obligația morală este o realitate
gândită totdeauna în relație cu Dumnezeu, Binele ontologic, în relație și cu voința omului,
voință care înțelegând să împlinească voința Lui Dumnezeu simte în egală măsură că
împlinind această măsură se leagă, intră în relație special cu Dumnezeu care este Binele
suprem. Nesocotirea legii morale duce la lezarea ordinii morale care la rândul ei va sancționa
orice asemenea lezare ca păcat. Cu alte cuvinte din punct de vedere al moralei creștine noi nu
putem vorbi de fapte indiferente cum găsim în moralele occidentale. Nu este nimic indiferent,
nici modul în care ne raportăm la lumea în care trăim, nici modul în care acționăm,
considerând că acționăm numai în sfera noastră de activitate. Având în vedere cele spuse mai
sus putem da o definiție clară obligației morale și să spunem: Obligația morală este
necesitatea interioară pe care o simte omul de a împlinii exigențele pe care le presupune
revelația lui Dumnezeu, exigențele pe care le presupune legea morală, văzând în ele voința
lui Dumnezeu. Există așadar un punct de vedere al antropologiei ortodoxe: Obligația morală
nu se fundamentează nici heteronom (politica venirii din afară) nici autonom, ci
obligația morală se fundamentează theonom (,, theos- Dumnezeu’’; ,,nomos- lege’’).
Fire umană prin ceea ce este și prin modul firesc de a acționa caută să împlinească
binele și să evite răul. Rezultă că theonomia este cel mai firesc mod de înființare a omului. Cu
alte cuvinte obligația morală fundamentată pe auoritatea legii morale, lege morală care este
înțeleasă drept expresia voinței veșnic bune a Lui Dumnezeu, face parte din cel mai firesc
mod de existență umană. Privită din perspectiva Lui Dumnezeu, obligația morală pe care o
are omul nu poate să fie contestată, pentru că omul nu poate exista normal decât pus în
legătură cu izvorul existenței. Privită din partea omului obligația morală este cel mai firesc
mod de reacție față de autoritatea pe care le presupune credința într-un Dumezeu atotputernic,
creator și purtător de grijă față de om și față de lume. Obligația morală ne face să întelegem că
nu ne putem opune ordinii morale fără să lezăm într-un anume fel autoritatea Lui Dumnezeu
și fără să nu ne îndepărtăm de scopul nostrum ultim, care este împărăția Lui Dumnezeu.
EXTINDEREA AUTORITĂȚII
Potrivit unor principii deja cunoscute, nu orice lege morală nu cupride
deopotrivă toți oamenii și nici să se extindă peste tot. Cea mai mare extindere o are legea
veșnică. Cea mai mare extindere la nivelul ființelor raționale libere o are legea morală. Prin
legea morală pozitivă se înțelege , legea pe care a dat-o Dumnezeu în mod expres. Legi
morale bisericești care se extind asupra întregii biserici, dar în grade diferite, în funcție de
locul în care faci parte în biserică. Supușii legii morale naturale sunt toți oamenii, toate
persoanele libere și responsible pentru faptele lor. Cei care îndeamnă la încălcarea legilor
Succes!!!
morale pe cei care nu au posibilitatea cunoașterii obiectului acelei legi, sunt responsabili de
orice încălcare a legii comise de cei pe care i-au manipulat. Decalogul spre exemplu este
oferit ca persoana să aibe o parte de repere în funcție de care personalitatea lui să se dezvolte
din punct de vedere moral. Ne întrebăm... exigențele decalogului sunt oare selective,adică
luăm doar ceea ce ne place și trecem cu vederea ceea ce ne este mai puțin plăcut? Din punct
de vedere al moralei creștine este exclus un răspuns pozitiv la o asemenea dilemă. Nici o lege
civilă care este împotriva voinței Lui Dumnezeu, nu trebuie respectată. Ceea ce nu este
prescris ca lege morală nu înseamnă că nu trebuie împlinit. Sunt foarte multe lucruri care țin
de subtilitatea comportamentului moral al omului, care nu au îmbrăcat formulare disciplinară,
dar care sunt esențiale pentru existența creștină cu calitate.
DATORIA MORALĂ
Se găsește în strânsă legătură cu funcțiile conștiinței morale, dar ea nu a primit în
conștiință un conținut determinat. Este acel simțământ interior de a împlini exigențele
moralității. Atunci cănd este vorba să acționăm obiectual, adică în mod concret și practice,
obligația morală primește în conștiință un conținut precis. Care se poate concretiza prin ce
trebuie să faci sau ce îți e interzis să faci. Prin urmare exigențele morale pe care le presupune
revelația Lui Dumnezeu, crează obligația morală naturală care este o motivație generală, dar
pentru actele omenești concrete,ea devine datorie morală. Sau obligația morală este datoria
generală pe care o simțim noi în calitate de ființe cu simț moral. Ea se schimbă în datorie
morală când omul se găsește în fața unei situații precise. Datoria morală este recunoaștera
autorității legii și a exigențelor pe care le presupune voința Lui Dumnezeu în cazuri
concrete. Sau datoria morală este obligația aplicată la cazuri concrete. Obligația morală
este premisa necesară față de orice datorie morală, iar datoria morală este expresia
determinată obligației morale în anumite împrejurări foarte concrete.
ÎMPĂRȚIREA DATORIILOR
Spre deosebire de domeniul dreptului, unde împlinirea unor datorii se face prin
utilizarea coerciției, în domeniul morale, împlinirea datoriilor ținde de domeniul conștiinței
morale. Datoriile se împart în funcție de diversele legi morale din care derivă respectivele
datorii și anume: avem datorii naturale și pozitive după cum rezultă din legea morală naturală
și din legea morală pozitivă. Datoriile care reies din legea morală naturală sunt cele care se
referă la principiile generale ale moralității, care se rezumă la respectarea sub toate aspectele
vieții și a bunurilor. În ceea ce privește datoria față de legea morală pozitivă ,la ceea ce
presupune legea morală naturală, putem adăuga și obligația de a-i iubi pe semeni și nu numai
Succes!!!
de a-i respecta.
O a doua categorie a datoriei morale: datorii afirmative și datorii negative. Datoriile
afirmative cer săvârșirea unei fapte. Datoriile negative opresc săvârșirea unor fapte și obligă
totdeauna la acele fapte (ex. Datoria de a nu ucide)
În al treilea rând avem datorii absolute și necondiționate și datorii conditionate. În
rândul datoriilor absolute se numără toate împrejurările în care în mod necondiționat și
absolut trebuie să exercităm capacitatea noastră de a acționa.Din această categorie fac parte
toate cele care activează în zona gândirii creștine, în zona activării dreptății. Pri urmare datorii
absolute sunt toate cele care sunt împlinite în perspectiva sfințirii și a sfințeniei. Există și
datorii condiționate. Acestea sunt cele care obligă numai sub anumite condiții, spre exemplu
datoria împăcării frățești, datoria iertării.
A patra categorie reprezintă datoriile față de Dumnezeu, față de noi înșine și față de
aproapele potrivit direcției în care sunt îndreptate faptele omenești.
Datorii individuale și datorii colective
În al șasele rând avem de-a face cu datorii referitoare la dreptate și la iubire
Datorii superioare și datorii inferioare socotit gradului de obligativitate a poruncilor
din care ele derivă. În cazul în care am avea de-a face cu o coliziune a datoriilor, vom ține
cont de o anumită ierarhizare a acestor datorii. Prin urmare datoriile superioare au precădere
față de datoriile inferioare în funcție de următoarele principii: Au întâietate datoriile care se
întemeiazâ pe legea morală natural, în fața celor care se întemeiază pe legea pozitivă fie
Dumnezeiască, fie omenească. Spre exemplu, nu te poți folosi de minciună chiar dacă ea ți-a
fost cerută de proprii părinți. În al doilea rând: Au întâietate datoriile care provin dintr-o lege
Dumnezeiască, comparative cu altele care provin dintr-o lege omenească. Au întâietate
datoriile probihitive în fața datoriilor afirmative.Și aceasta pentru că este mai important să
nu faci răul, decât să crezi că înfăptuiești binele. Au întâietate datoriile care se referă la
dreptate, în fața datoriilor date de afectivitatea obișnuită. Una este să respecți dreptatea și
alta este să încalci dreptatea. Au întâietate datoriile sigure față de datoriile ipotetice. Dacă
două personae ne cer ajutorul, o vom ajuta pe acea persoană care în mod sigur are nevoie de
ajutorul nostrum.
În al șaptelea rând sunt datorii care ne obligă în mod necondiționat, care au întâietatate
față de cele care obligă condiționat.. Spre ex: Decât să apostaziezi și să te închini idolilor,este
preferabil să pierzi toate bunurile materiale, uneori și viața.
Norma moralității-03.12
Succes!!!
Orice normă se impune cu autoritate și poate fi formulată în felul următor: tu nu

trebuie să faci anumit lucru sau tu trebuie să faci un anumit lucru. Așadar, se impune sub
formă prohibitivă sau stimulativă.
Caracterul imperativ al normei respective, are drept obiectiv: GÂNDUL,
CUVÂNTUL și FAPTA OMENEASCĂ, pe care cel care a emis norma le vrea bune sau cel
care ia în considerare autoritatea normei vrea să fie gândul, cuvântul și fapta sa bună. Deci,
cine vrea să fie bun, trebuie să acționeze în cutare mod, trebuie să urmeze cutare sau cutare
normă. Dacă nu este absolut necesară sau dacă este absolut necesară, înseamnă că ea are o
anumită valoare. Tocmai această valoare trebuie să fie luată în considerare sau să constituie
obiectivul respectivei norme, ea depășind forma ca atare a normei- REFERIRE- omul fiind o
ființă cugetătoare, care are perspectivă în existența și a cărui gândire are perspectivă, nu se
mulțumește să execute pur și simplu orbește, o normă. El trebuie să aibă justificarea autorității
acestei norme. Prin urmare, el trebuie să vadă valoarea acesti norme dacă nu găsește o valoare
în norma pe care trebuie să o respecte, omul simte în interiorul lui, aproape în mod necesar,
dispoziția de anu împlini respectiva normă.
O NORMĂ în funcție de care trebuie să acționăm, se prezintă sub formă prohibitivă
sau stimulativă, caracter care este dat acestei norme de valoarea care stă în spatele normei
morale, și nu de capriciul cuiva de a împiedica liberul comportament al omului. Desigur că în
regimurile dictatoriale există și acest aspect al lucrurilor.
Trebuie să existe o adevărată loialitate între FAPTĂ și SCOPUL acesteia, care trebuie
să fie în totdeauna valoros. Cu alte cuvinte, FAPTA trebuie să ducă undeva. Când spunem
”VALOROS”, ne gândim desigur la valoare( lb. Elină- axia – vb. ago = a duce spre ceva,
undeva). Dat fiind faptul că noi considerăm că, finalitatea moralei creștine este împărăția lui
Dumnezeu, pentru noi valoarea, adică ceea ce duce într-o anumită direcție sau face ca faptele
noastre să aibă o valoare, trebuie ca acestea să fie fapte care conduc spre Împărăția lui
Dumnezeu. Numai atunci putem vorbi de valoarea pe care o are o are anumită normă fiind
formată fie prohibitiv sau stimulativ, ea însăși valoroasă. Deci orice normă autentică
urmărește realizarea unei evaluări, de unde orice valoare tinde să fie la rândul ei normativă.
De exemplu: În lumina adevărului autentic, un sfânt preferă să moară, decât să comită
un păcat. În virtutea adevărului autentic, un sfânt sau un creștin își mărturisește credința cu
orice risc. Luând în calcul finalitatea pe care o reprezintă ceea ce noi numim valoare,
înțelegem că nu norma ca atare este scopul faptelor omenești, ci valoarea. Adică, calitatea
Succes!!!
faptelor omenești o presupun respectând norma, calitate care trebuie să ne dea garanția
participării la împărăția lui Dumnezeu.
Potrivit afirmației „Omul este ființă liberă”, ținând cont de existența normei, de
valoarea din spatele normei, de ceea ce constituie valoarea ca atare, adică împărăția lui
Dumnezeu. În întâlnirea dintre normă și personalitatea omului, în calitate de ființă liberă nu
cumva, acesta este pus în situația să cedeze din libertatea sa, în avantajul exigențelor pe care
le presupune norma.
Noi mărturisim că, normele în funcție de care, reglementăm comportamentul
nostru, au un fundament ce corespunde aspirațiilor profunde, reale ale omului, perspectivei
existenței umane, fundament care asigură omului un standard moral.
Norma, cu perspectiva pe care o dă valoarea, ajută să realizăm standardul pe
care omul trebuie să îl aibă, acela de participant la dumnezeiasca fire, o spune Sfântul Apostol
Petru.
Așadar, ( la întrebarea dacă nu cumva norma atentează la libertatea noastră)
afirmând că, ea nu este o formă de constângere arbitrară a libertății umane, ci o formă de
chemare, de solicitare, de invitație, care pornește din partea unei autorități. În cazul nostru,
AUTORITATEA este DUMNEZEU, care se exercită, prin căile de transmitere ale acestei
autorități, prin organele alese să transmită această autoritate în interiorul trupului mistic al lui
Hristos, Biserica.
Plecăm de la premiza că omul este chip al lui Dumnezeu, în proces de
asemănare cu Dumnezeu, nu ne putem asemăna cu Dumnezeu urmând orice cale, ci „calea
este Hristos” din Sfânta Evanghelie, în relația cu aproapele îl cunoaștem mai mult pe
Dumnezeu, decât dacă am cunoaște din lecturile fideiste sau din textele filozofice. Așa cum
are Părintele Stăniloae, un capitol, în „Dogmatică”- Cunoașterea lui Dumnezeu din
întâmplările concrete ale vieții, nu pune problema de la afirmația mea ( a părintelui profesor),
sugerând textul din Evanghelie, faptul că, legiuitorul legii îl întreabă despre porunci, El i le
spune pe cele exclusiv legate de aproapele. Pentru că, în întâlnirea concretă a omului în egală
măsură cu cunoaștere a omului concret, avem șansa să ne întâlnim cu Dumnezeu și prin
urmare, putem să aplicăm, ceea ce urmează în dialogul pe care l-a avut Hristos cu legiuitorul,
să fim generoși cu aproapele, până la dăruirea întregii bogății. Generozitate care nu epuizează
exigențele pe care le presupune ținerea poruncilor, ci ea se împlinește în urmarea lui Hristos –
„ și apoi vino și-Mi urmează Mie”. Dacă omul este o ființă creată după chipul lui Dumnezeu,
într-un proces de asemănare cu El, nu poate ajunge la asemănarea și la participarea la
împărăția lui Dumnezeu, decât pe căile care îi sunt date în faptul creației, și anume, CALEA
Succes!!!
pe care Dumnezeu i-a prezentato, PORUNCILE SALE în care noi luăm act de voința Sa și tot
ceea ce înseamnă urmarea lui Hristos.
O normă morală care nu v-a putea fi fundamentată pe o valoare și o valoare
care nu v-a presupune o perspectivă eternă spre care ea conduce subiectul agent, adică pe om,
nu poate fi o normă care să aibă valoare atât de mare încât să o introducem în rândul celor
care garantează comportamentul moral nu numai într-o societate anume dată, ci
comportamentul moral care ne conduce spre împărăția lui Dumnezeu. O normă care are o
asemenea valoare și o asemenea perspectiv și anume, împărăția lui Dumnezeu, v-a avea
putere. În timp ce o normă care nu are perspectiva, împărăția lui Dumnezeu, v-a avea o putere
relativă, v-a avea o normă relativă, v-a pregătii cetățenii unui anumit tip de stat, v-a face din
vorbării ca acești cetățeni să fie niște copii cuminți, să nu creeze probleme societății. Dar pe
noi ne interesează ca, NORMA, dincolo că ea presupune să fi un cetățean loial lumii în care
trăiești, ea trebuie să ne conducă spre ceea ce înseamnă vocația profundă și perspectiva
eshatologică a existenței umane, împărăția lui Dumnezeu.
Există o normă generală a moralității și există și norme apropriate ale
moralității. Spre exemplu, norma generală a moralității ar putea fi găsită în legea morală
naturală. În principiile moralității pe care le găsim în modul firesc de a trăi, în natură sau
spreciale, care sunt date, în anumite societăți, formulate de Biserică pe baza revelației
supranaturale. În cadrul general al moralității, ar putea intra și cele care vin din experiența
trecută a subiecților umani care s-au perpetuat prin istorie, care au gândit asupra
comportamentului moral și care au formulat norme ale moralității, au lăsat prin aceste norme
liniile directoare ale răspunsurilor trecute, pe care ei le-au adus omenirii, prin eforturile lor de
autorealizare și de maturizare. Aceste răspunsuri date de ei, au fost preluate de istorii, de
diversele societăți, în tradiție tradiția morală a umanității.
Într-un anume fel, normele sunt trăsături ale unei înțelepciuni trecute, care vin dintr-o
experiență a înaintașilor cu aureola universalității, de unde, ele au o autoritate și pentru omul
de azi. Autoritate lor crește cu atât mai mult, atunci când omul de astăzi are conștiința că,
răspunsurile respective vin din partea unor oameni care au avut și experiența întâlnirii cu
Dumnezeu. De aceea, în Biserică, facem referința la sfinți ai Bisericii, la spusele unor părinți,
ale unor formulări canonice, cu conștiința că, ele sunt răspunsuri ale unor personalități care pe
lângă experiența timpului lor au avut și experiența întâlnirii cu Dumnezeu. Norma poate veni
din revelația lui Dumnezeu, dar poate veni și de la oameni ai trecutului sau contemporani.
Trebuie să vină din partea cuiva care reprezintă o autoritate.
Succes!!!
Norma este o cristalizare a experiențelor predecesorilor noștrii, iar când este
cristalizarea experierii intimității relației cu Dumnezeu de către înaintașii noștrii, cu o viață
sfântă, norma v-a reprezenta cu adevărat o autoritate.
Norma, prin puterea ei de sensibilizare, pentru un trecut cu autoritate, dovedit valoros
prin oamenii pe care acel trecut îi cuprinde în întregul lui, ne invită să luăm în serios prezentul
și face de așa manieră ca trecutul să pătrundă în centrul acțiunilor noastre prezente.
Norma devine o ocazie prin care, ni se amintește de autoritatea tradiției, am spune de
autoritatea Sfintei Tradiții.
Norma, spunem noi, vine din partea lui Dumnezeu în mod direct sau prin intermediul
trimișilor săi. Ea are un caracter direct atunci când vine din partea lui Dumnezeu, dar are și un
caracter eclezial, dat fiind faptul că nu trebuie să vină exclusiv de la o persoană, ci de la o
persoană care reprezintă un duh comunitar, reprezintă autoritatea unui trecut, în care sunt
prezente vocile și experiențele părinților Bisericii. Deci, norma vine de la un grup, de la o
autoritate în Biserică, o autoritate superioară din punct de vedere calitativ. În calitate de
memorie autoritativă a trecutului, ea transmite autoritatea Bisericii din totdeauna și de
pretutindeni.
Norma, din punct de vedere al moralei creștine, înlătură tendința ”PRIVATIZĂRII”
motivațiilor în funcție de care ne comportăm. Norma înlătură individualismul, vedetismul care
sunt cultivate de societatea contemporană prin media și alte mijloace. Trăim într-o societate
hiper-individualistă și hiper-individualizată la nivelul indivizilor umani, ideea închiderii
persoanei umane asupra ei însăși, decât deschiderea ei spre lume.
Trăim această dramă a lipsei de comunicare, care ne stimulează o predispoziție, care
vine din trecutul nostru de a cultiva individualitatea și de a crea normele care ne afirmă
individualismul, ce ne-a intuit Emanuel Cant care ne-a spus că există o normă fundamentală
a moralității care stă în acel ”trebuie”, dar spre a nu cădea în pericolul absolutizării fiecărui
”trebuie”, pe care îl afirmă fiecare persoană umană. Cant avea să spună că, trebuie să te
comporți de așa manieră încât maxima comportamentului tău, sau maxima în funcție de
care te conduci, să poată deveni lege universală. Și niciodată săă nu vezi în vreun om un
mijloc, ci un scop.
Morala corectă, trebuie să ia în considerare personalitatea umană în context social și
eclezial. Norma nu urmărește prin urmare, anularea personalității cuiva, dar nici afirmarea
acesteia în afara sau deasupra contextului social, cultural și eclezial în care ea trăiește.
Biserica noastră nu cultivă norme sau nu expune norme morale, în cadrul moralei pe care o
mărturisește, care să facă din membrii ei, un fel de *Ghiță contra*, în continuă dispută cu
Succes!!!
situațiile concrete în care suntem nevoiți să trăim. În aceste situații concrete, creștinul trebuie
să dovedească înțelepciunea șarpelui și nevinovăția porumbelului.
Biserica, prin normele morale, pe care le presupune în calitate de subiect prin care se
exprimă voința revelată a lui Dumnezeu, nu caută să facă din cei care ascultă mesajul ei, din
membrii trupului viu al lui Hristos, persoane care se opun continuu și în toate împrejurările
contextului social și culural în care acestea trăiesc, dar le atrage atenția să nu se lase absorbite
de un anumit context social, cultural într-un anumit context, creștinul are responsabilitatea să
își afirme originalitatea prin ceea ce înseamnă luarea în serios a normelor, care sunt extrase
din revelația lui Dumnezeu.
Prin normele morale pe care le presupune, morala creștină urmărește afirmarea
personalității în contextul în care aceasta trăiește, recomandă neidentificarea amorfă cu
contextul, cu întregul în care trăiește. După principiul lui Eminescu: „Lumea e așa cum este,
și ca dânsa suntem toți”, în „Glossă”. Sau în maniera pe care o impun societățile totalitariste.
Dar în egală măsură, normele impuse de morala creștină, nu urmăresc nici emanciparea
sinucigașă existențial a celui care crede că poate exista în afara întregului. Întreg care este
odată atât social, cât și eclezial. Biserica nu este o societate lipsită de aspectul social.
Părintele Papacioc avea o expresie: „Dumnezeu nu vrea să fim niște nătăfleți, ci niște
eroi!”
Din punctul meu de vedere, eroul este cel care cade și se ridică de fiecare dată în
perspectiva împlinirii vocației pe care o are, asemănare cu Dumnezeu și avansare continuă
spre împărăția lui Dumnezeu.
În cazul în care vorbim de un conflict între normele morale, morala creștină
recomandă o ierarhizare a acestora, care la rândul ei presupune anumite principii, acestea fiind
la baza ierarhizării normelor morale:
1. Împlinirea voii lui Dumnezeu înainte de toate;
2. Binele real (în tot ceea ce reprezintă el pe moment și în perspectivă), neputând fi un
bine care să aibă o existență finită;
3. Principiul întregului sau interesul pentru buna funcționare a întregului ( de
exemplu, se poate opta pentru înlăturarea unui organ care este bolnav, încât organismul să
poată supraviețui), fără a se înțelege că suprimă personalitatea cuiva, ca să supraviețuiscă un
anumit tip de societate. Un principiu care vine în contradicție cu virtutea smereniei. ( aici dă
ca exemplu pe femeia gârbovă, care a fost văzută de Mântuitorul la sinagogă)
Sacrificarea unei părți nu înseamnă sacrificarea unei membre a Bisericii în numele
bunei funcționări a întregului. În numele smereniei, tu să îți pierzi caracterul tău de ființă
Succes!!!
liberă, cu demnitate, frumusețe, capacitate de a sta și de a putea privi pe Dumnezeu în față.
Sfântul Ioan Evanghelistul are un termen special, pe care îl regăsim la Sfântul Grigorie de
Nyssa, termenul de „libertate” autentică, fiind denumită prin termenul „paresia, nupri
elefteria, nupri proeres, nupri nogmi”, iar prin „paresia” înțelegem capacitatea de a vorbi frag
cu Dumnezeu, așa cum vorbea Moise pe muntele Sinai, iar lucrul acesta îl poți face numai
dacă conștiința nu te acuză. Adică o conștiință care ia în calcul norme morale, în care omul își
cultivă personalitatea de așa natură, încât personalitatea sa, să aibă în vedere valorile care îl
afirmă și nu care îl rătăcesc existențial și etic sau care îi dau impresia că își afirmă
personalitatea, defapt și-o pune și și-o expune înafara întregului care îi acordă vitalitatea.
Aceste afirmații vin să stimuleze idee că, noi nu suntem în Biserică indivizi cărora li se cultivă
depersonalizarea, nici cărora li se induce ideea că suntem mai ceva decât ceilalți oameni.
4. Principiul acceptării unui rău mai mic, spre a evita unul mai mare (acesta
merge în societate, de exemplu: dacă în societate există tendința de consumare a unor droguri
puternice, societatea a permis să se vândă, sub control, în farmacii, niștre droguri mai slabe;
dar în cazul Bisericii, noi nu putem în nici un caz să recomandăm un rău mai mic spre a evita
unul mai mare). D.p.d.v. social, atunci când nu se poate suprima un rău generalizat, se optează
pentru acceptarea sub control a unor forme mai mici de răutate, uneori poate da rezultate și
suprimarea totală a răului care riscă să fie generalizat, acest lucru este recomandat în Biserică.
Acest principiu îl putem aplica referitor la anumite păcate, păcate care nu sunt capitale, păcate
pe care avem speranța că Dumnezeu ni le iartă, prin rugăciunile pe care le facem în fiecare zi.
Dar păcatele capitale au nevoie de dezlegare. În cazul că, păcatele mici, au fost deja comise,
problema lor se rezolvă în taina mărturisirii, pentru că avem deja de a face cu lucruri deja
comise, săvârșite și noi trebuie să vindecăm ce am vătămat. Nu punem problema legalist, ci
ontologic.
În perspectiva a ceea ce, Sfântul Grigorie de Nyssa, în tratatul său „Despre suflet și
Înviere” spunea că: „Tot ceea ce vorbim, gândim, înfăptuim se întipărește în sufletul nostru
precum sigiliul în ceară și la Învierea generală și la Judecata de apoi, trupurile noastre vor fi
reconstituite în funcție de aceste peceți, de aceste amprente, pe care am reușit să le punem în
sufletul nostru, în existența istorică de care am avut parte.”
5. Principiul selecției voluntare. În acțiunea caritativă a Bisericii sau în
comportamentul generos de care poate da dovadă o ființă umană, un creștin, nu de puține ori,
realizăm că cei cărora li se încredințează, anumite fonduri, spre a le folosi în acte caritative,
fie că dau de-o parte, fie că și le însușesc în parte, îninte să ajungă ele așa cum au fost date la
cei care au avut nevoie, și totuși respectivul om generos, hotărăște să nu oprească aceste acte
Succes!!!
caritative, pentru că de bine, de rău, ajunge ceva și la cei care sunt în nevoi. Sau sunt formele
de comportament ale statelor bogate, care din când în când, oferă ajutor statelor sărace, unde
orânduirile sociale sunt dictaturi sau situații profund nedrepte. Acest principiu trebuie să
opereze în tendința noastră de a ierarhiza normele în funccție de care ne ordonăm
comportamentul.
6. Principiul dublului efect. Se știe că în cazul anumitor boli, mai ales în cazul bolilor
terminale, boli care sunt incurabile, dar care provoacă și mari dureri pacientului, se folosesc
anumite medicamente despre care se spune că ar grăbi decesul respectivelor persoane.
În ce măsură Biserica acceptă principiul dublului efect? În cazul în care moartea este
iminentă și datorită constatărilor științifice, pe bază de analiză, chiar se preconizează un sfârșit
într-un anumit interval de timp, dar această moarte este însoțită și de dureri crunte pe care le
suportă persoana. Morala creștină îi îngădui administrarea unor medicamente care să înlăture
durerile, chiar dacă medicamentele acestea nu ajută la înlăturarea bolii sau sunt situații în
care, se spune că medicamentele înlătură durerea, dar grăbesc decesul. Sau este cazul
avortului medical, nu orice avort este numit medical, pentru că este făcut de medic, ci sunt
situații în care sarcina prezintă asemenea probleme încât este iminentă moartea mamei dacă ar
lăsa ca pruncul să își ducă mai departe existența prin nașterea naturală. Dar principiul dublului
efect, trebuie să țină el însuși cont de anumite condiții:
a) intenți care se află la baza faptei respective trebuie să fie bună, adică se vrea binele
persoanei asupra căreia se intervine prin meditația respective, ci nu prin grăbirea morții.
b) fapta care presupune eventualul rău, nu trebuie să fie rea, adică ea urmărește
înlăturarea suferințelor de moment foarte grele, insuportabile. Adică se urmărește salvarea
omului, chiar dacă există presupunerea că măsura respectivă ar putea să nu facă nici un bine
asupra maladiei respective sau asupra evoluției respectivei boli. De exemplu, prezența tumorii
poate să reprezinte și niște dureri groaznice, este permisă administrarea unor medicamente
speciale, chiar dacă se presupune că acestea ar grăbi procesul de deteriorare al persoanei
respective până la moarte.
c) efectul rău present, trebuie să fie mai mic decât efectul bun present sau viitor. Aici
am avea cazul unei operații care presupune repararea unui orgam, efectul bun imediat să nu
fie amânat din cauza eventualei, nu a iminenței efectului rău.
7) Dispensa sau pogorământul constă în ridicarea autorității unei norme sau a unei
legi, atunci când ea nu poate fi aplicată, din cauza unor motive concrete sau ridicarea
sancțiunii pentru o anume încălcare a unei norme morale fundamentându-te pe analiza foarte
Succes!!!
atentă și serioasă a viitorului comportament al persoanei respective. Mai concret, pentru
creștin, știm că una dintre poruncile bisericești este postul, dacă respectivul creștin se
regăsește în misiuni cu totul special, cum ar fi armata sau în spital, nu poți să vin și să-i
impugn să postească în condițiile respective. Sau în cazul mărturisirii, sunt situații pe care
duhovnicul le analizează, în perspectiva lor, pornind de la starea de spirit de fapt, pe care o
constată în persoana care a venit și a făcut mărturisirea. El nu-i aplică, canonul pe care îl
presupune în mod formal, disciplina Bisericii, pentru că, el nu tratează cazuri, ci el tratează
oameni. La pușcărie avem de-a face cu numere și la spital, avem cazuri, conceptul de pacient.
8) Finalitatea și mijloacele prin care, ajungem la respectiva finalitate. Nu putem să

socotim că finalitatea unei acțiuni este bună, atâta vreme cât, acțiunea prin care sperăm să
ajungem la realizarea respectivului scop, este rea. Nu putem socoti bun, scopul care folosește
mijloace și acțiuni rele. De exemplu: Nu este moral să execuți un prizonier, în speranța că o să
primești recompensă din partea superiorilor.
Norma generală și norma imediată a moralității.

Există o normă generală pe care o vedem în principiile generale ale moralității, pe care
le scoatem din legea morală naturală. Filozofii vorbesc despre natură, în calitate de normă
generală și imediată a moralității.
Este important însă, ce înțelegem sub toate aspectele lui, sensul cuvântului „natură”.
Când spunem că, natura trebuie să fie normă a moralității, sau în ce măsură putem să luăm în
calcul conceptul de natură umană. Stoicii spun că, specificul naturii umane este capacitatea
omului de a gândii. Natura umană se definește prin funcția cugetătoare. De unde ideea unor
teoreticieni care arată că, norma moralității este rațiunea umană.
Punctul de vedere potrivit căruia, norma apropriată moralității o constituie conștiința
umană. În legătură cu coștiința umană, o să vorbim despre conștiința instruită și cea
neinstruită, bolnavă, care neavând niștre criterii superioare la care să se raporteze, poate
justifica toate formele de comportament care țin de conștiință. Nu reducem naatura umană la
capacitatea ei de gândire. Natura poate să fie normă a moralității. De exemplu, Platon
considera că, este suflet orice natură care se mișcă prin sine. Dacă excludem ideea că omul nu
este chip al lui Dumnezeu, creație a lui Dumnezeu, atunci rămâne o natură, care este o
existență, în fapt, fără principii. Dar numai o natură care se găsește în procesul de împlinire a
vocației ei fundamentale, adică procesul de asemănare cu Dumnezeu. Este absurd să credem
că, natura umană se epuizează, total și definitiv, în momentul producerii morții biologice.
Succes!!!
Pentru noi, natura umană este una care se împlinește în Dumnezeu, de unde am mai multe
șanse să consider că natura este normă a moralității, decât o natură în care vedem adaptarea la
mediu și lupta pentru eistență, fiind criterii aproape fundamentale, ca exemplarele unei
asemenea naturi să existe ca atare în lumea în care ele există. Pentru creștini, admitem ca
normă morală, rațiunea umană, conștiința umană, dar în totdeauna fundamentate pe credința
lui Dumnezeu Atotputernic, Creator și Proniator al lumii și ca normă imediată a moralității,
voința expresă a lui Dumnezeu, revelată în persoana Mântuitorului Hristos.
Având în vedere faptul că, voința lui Dumnezeu este normă imediată a moralității,
putem spune că, o faptă este bună nu pentru faptul că noi am recunoscut mai întâi în ea,
valorile sale intriseci, ci pentru faptul că, Dumnezeu sau că ea e conformă cu voința lui
Dumnezeu.
Faptul că, Dumnezeu ne cere să săvârșim anumite fapte, garantează bunătatea faptei
respective, dincolo de orice raționament uman, dincolo de orice capacitate a minții umane de
a se afirma potențele și calitățile. Aici este vorba despre convingerea profundă a omului
potrivit căreia, ceea ce este poruncit de Dumnezeu, este bine în Sine, este bine și pentru noi și
că ceea ce Dumnezeu poruncește, nu este calificat ca atare atunci când noi ne dăm cu părerea
că ceea ce Dumnezeu a poruncit, poate fi și bine.
Toate exigențele poruncilor divine, au o unitate determinată de viața lui Dumnezeu, nu
de ierarhizarea lor, în funcție de exigența generală a vreunei valori.
Norma Morală-10.12
Morala creștină nu cultivă o pietate fără disciplină fără normă

Minutul 0
pentru că vedeți viața morală creștină nu este o viață care presupune numai
spiritualitate, în sensul că ne-ar interesa in calitate de creștin numai sentimentele care uneori
ne transpun, sau prin care uneori prin care ne auto-transpunem, în anumite stări în care ne
simțim bine și nu de puține ori le, le confundăm cu stările de religiozitate
La ce mă refer?!
Toți suntem capabili unii mai mult alții mai puțin, să ne inducem stări de spirit care ne
dau impresia că noi suntem într-o relație cu totul specială cu Dumnezeu, uneori spre exemplu
la Biserică auzi creștini care spun mă duc la Biserica cutare pentru că acolo e un cor pe care
dacă îl auzi te simți în al noulea cer eu am făcut cândva un curs despre experiența religioasă
și m am confruntat cu această situație Experiența religioasă și experiența estetică de
Succes!!!
foarte multe ori sunt atât de aproape încât riscăm să o confundăm pe una cu cealaltă. Și de aici
nu știu dacă norma de emoții și de stări de spirit pe care ni le putem în care putem intra sau pe
care ni le putem induce încât credem că atunci noi ne găsim sau noi suntem în al nouălea cer
sau în al treilea cer vorba Sfântului Pavel.
Vă rog să realizați acest tip de comportare așa în viață de zi cu zi este foarte interesant.
Deci Morala creștină nu cultivă o pietate fără disciplină fără normă. Sfantul Pavel spune clar
Dumnezeul nostru nu este Dumnezeul dezordinii. De aceea există o disciplină pe care o
presupune prezența noastră în calitate de mădular viu în trupul viu al lui Hristos Biserica. Nu
poți să rămâi așa în acest organism complex. Decât dacă Ești un organ în care pulsează viața
care constituie forța respectivului organism. Bun, Pentru a fi un asemenea organ trebuie să ai
o funcționalitate tu însuți
Trebuie să fii tu însuți permeabil la viața întregului organism. Pentru aceasta e nevoie
de o anumită rostuire, o anumită ordine și o anumită ordonare a ta însuți fața de tine, față de
organismul în care te găsești Biserica și față de Cel care pulsează în tine viața sfântă
Dumnezeu însuși. De aceea pentru a fi cu adevărat în viața organismului viu care este Biserica
avem nevoie de această referință cu totul specială la Dumnezeu care se numește evlavia
emoția sacră. Emotia pe care o avem în gândirea cu Dumnezeu, pe care o avem în actele de
cult sau care se exprimă în actele de cult. Dar viața creștină nu se blochează la acest nivel.
Știți că în istorie a apărut la un moment dat un curent religios în lumea protestantă

pietismul în Anglia. Care va continua și continuă până astăzi în Biserică, în Biserica
occidentală pornind de la quakerii de altă dată și ajungând la diversele mișcări numite general
harismatice, Sigur că între aceste mișcări numite harismatice există și persoane deosebite, dar
există și alunecări pentru că așa este omul uneori alunecă, fie că se găsește într-o situație, fie
că se găsește în alta. dat fiind faptul că avem o natură din nefericire căzută, o natură căreia
Dumnezeu i-a dat șansa să se elibereze continuu de ea însăși prin integrarea continuă a ei într-
un univers cu totul tainic , special care este universul deschis de și în Biserică prin urmare este
nevoie de anumite repere ale evlaviei spontane sau ale evlaviei induse încât nu putem spune
lucrul acesta spusese Yannaras că viața noastră religioasă este numai pietate nu este și
disciplină. Dimpotrivă.
Este o disciplină care se exprimă în proprietate cu totul specială nu într-una fără
culoare și fără miros în care de fapt este o dezordine interioară care nu ne duce nicăieri.
Morala creștină este o morală și repet și o spun să rețineți orientată în eshatologic vom reveni
Succes!!!
astăzi probabil dacă ajungem la această formulă la această formulare ținând cont de faptul că
în lumea postmodernă
Comportamentul moral pe segmente

lumea nu prea mai este atât interesată de o morală cu finalitate eshatologică. Cu o
finalitate care se împlinește în ultimele lui forme de existență terestră și nu numai. Adică o
morală care privește lucrurile din urmă. Sunt foarte multe aspecte suntem interesați de un fel
de deontologie la locul de muncă. Să știm că avem un quantum mai mic sau mai mare de
reguli pe care să le respectăm și care să ne pună în situația încât să îndeplinim
responsabilitățile pe care le am într-un anumit context. Neinteresându-ne sau neinteresându-l
pe omul contemporan aspectul eshatologic.
Nu e nevoie să dau exemplu în acest sens că vedeți dumneavoastră începând de la
omul politic și terminând cu omul obișnuit. Nu, Să conduci o mașină uite cum face domnul
Costel presupune împlinirea unui anumit cod rutier.
Sub foarte multe aspecte. Omul contemporan este interesat de acest nivel al
moralității, nu? Pentru fragmentul de timp în cares să zicem el conduce autoturismul sau face
anumită realizează o anumită îndeletnicire.
Omul contemporan privește segmentat aș putea spune comportamentul moral. Unul ar
fi până la o anumită vârsta altul de la o anumită vârstă încolo și așa mai departe. Vede morala
creștină privește lucrurile în perspectiva eternității de aceea normele pe care le presupune.
Trebuie să fie în relație cu ceea ce este profund semnificativ pentru ființa umană și cu ceea ce
îi dă satisfacția împlinirii omului ca om. respectând respectivele normele ca atare Spuneam
data trecută că din punct de vedere filozofic. s-a emis ideea că norma moralității este rațiunea
umană. Acest punct de vedere a fost susținut de Aristotel și până în vremea scolasticii și ideea
a fost preluată de nominalism, pornind de la ideea că rațiunea ne ajută să înțelegem tot ce este
nevoie să împlinim. Ei bine nu toți oamenii au o forță rațională încât să descopere normele în
funcție de care se conduc și apoi nu este nici recomandabil să nu preiei experiența de veacuri
să zicem a experienței umane formulată în anumite norme pentru că nu ai avea timp să o faci
într-o viață de câteva zeci de ani. De aceea preiei cu toată încrederea o serie de norme pe care
cultura, civilizația, fenomenul moral de-a lungul secolelor le-a formulat și dând crezare
experienței înaintașilor le preiei cu toată încrederea ca fiind valabile. S-a emis ideea că
normele de viată a moralității este conștiința morală. Vom vedea. diverse tipuri de conștiință
că avem diverse tipuri de conștiință. și nu putem absolutiza conștiința ca simplă funcție a
personalității umane oricât ar fi ea de obiectivă sau cât ar avea ea pretenții de obiectivitate în
Succes!!!
modul de funcționare conștiința umană este direct proporțională cu firea umană. Iar dacă firea
umana este o fire căzută o fire cu metehne care se găsește într-un un proces de îndreptare noi
tragem concluzia că și aceasta conștiința morală care a fost cândva absolutizată începând cu
iluminismul și care este absolutizată în lumea de astăzi are nevoie de puncte de referință care
să îi dea garanția că într-adevăr ea este un judecător nemitarnic.
Norma moralității – rațiunea umană versus chipul lui Dumnezeu

Prin urmare dacă filozoful ar recunoaște drept normă imediată a moralității rațiunea
umană fără să nege autoritatea acesteia, creștinul vede norma imediată a moralității în
calitatea omului de chip al lui Dumnezeu. Și în credință sau în calitate de funcție a spiritului
uman sau a persoanei umane Prin care cel care crede intră într-o relație de fidelitate cu
Dumnezeu care I se descoperă care I se oferă prin har pe care omul Îl percepe că Îl iubește și
Care sau Care este perceput drept cineva care ne iubește și Care are posibilitatea să infuzeze
în noi putere. Care ne dă posibilitatea să depășim ceea ce considerăm că în mod natural
trebuie împlinit. Data trecută am precizăm si acum lucrurile privind acest aspect privind prima
natură. În acest fel conceptul de normă a moralității se extinde la Voința lui Dumnezeu
Exprimată în Poruncile Sale și în toate învățăturile pe care le-am primit. Sau care ni s-au oferit
în revelația supranaturală a lui Dumnezeu. Mai mult conceptul de normă se extinde și la
împărăția lui Dumnezeu. Care pe de o parte se găsește în fiecare creștin, în tot omul ce crede,
dar și în eshaton ca ultimă împlinire reală a omului ca om. Omul nu se împlinește ca om
numai că la serviciu respectă deontologia profesională. Sau într-o anumită organizație se
păstrează rânduiala în viată organizației ci are sentimentul că se împlinește dacă e sigur că
viitorul aș putea sigur să spun că este asigurat. Prin modul în care el împlinește exigențele lui
Dumnezeu, se spune în rugăciunea de la Utrenie căci Lumină sunt poruncile Tale
Omul este o ființă căreia îi place sau este făcut să trăiască în Lumină. ori prin
Conceptul de lumină înțelegem multe lucruri da de la lumina aia fizică această avalanșă de.
electroni purtători de energie fotonică până la lumina pe care ne o oferă o rațiune dreaptă care
funcționează sănătos dar mai ales pe care ne o oferă un viitor garantat ca real sigur pentru
fiecare și marcat de cuvintele Celui care ne-a vorbit despre acest viitor care ne-a spus acolo
unde sunt eu vreau să fiți și voi. Mă duc să vă pregătesc un nou loc spune Mântuitorul Hristos
da. În felul acesta porunca lui Dumnezeu nu atentează la autonomia omului. Ci face în așa fel
ca autonomia acestuia să crească sau face să să crească autonomia omului față de păcat și de
Succes!!!
patimi. Adică să crească să se emancipeze Față de cele care îl împiedică pe om să acceadă
Prin împlinirea poruncilor. La împărația lui Dumnezeu Aș putea spune. ceeea ce zicea Blaga
într-o poezie de-a lui ceea ce îl împiedică pe om să îl lase ca Dumnezeu să respire liber în el
foarte frumos zicea Blaga într-o poezie de-a lui aici asta cu anumite cu versetele acestea și
prin versul acesta poezia Joc vreau să Joc.
Străfulgerat de adâncuri nemaipomenite ca să răsufle liber Dumnezeu în mine.vedeți
economia cu totul specială pe care ne-o asigură împlinirea poruncilor lui Dumnezeu care
exprimă voința Lui ne ajută să creștem în această autonomie autentică care
Metaforic vorbind îl lasă pe Dumnezeu să respire liber în noi, acceptând voința lui
Dumnezeu. Legea poruncii Lui. Creștinul nu pierde așadar autonomia ci autonomia lui se
împlinește. .
De la stoici la iluminiștii natura drept normă moralității

Am vorbit data trecută și vreau să rețineți a fost considerată si recomandată începând
cu stoicii și terminând cu iluminiștii natura drept normă moralității. Am semnalat că Cicero la
rândul lui a atras atenția stoic Roman latin că nu tot ceea ce este natural este și normativ este
și moral. Deci nu poate să fie în ceea ce este natural normă a moralității. Este normal să îți
sufli nasul dar una este o faci în batistă sau și alta este să o faci pe parbrizul mașinii lui Costel
sau pe ghetele colegului ca să nu mai vorbim de alte aspecte sau se poate întâmpla ca unul
natura pe parbrizul mașinii îl luase și pe el somnul la volan, atenție, și-a pus o poză în mașină
și acuma uite, ascultăm părinte.
Norma moralității foarte des ne întâlnim cu această pretenție a omului comun care
invocă o realitate din viața intimă din viața socială drept normă a comportamentului. Mi-a fost
dat să aud despre cineva de la cineva foarte bine pus la punct nu, cu doctorat vorbind despre
altcineva cu care era bun prieten și care avea o viața mai specială, concluzia era ei e și el om,
deci ăsta care vorbea, persoană în vârstă, are 80 de ani acuma, foarte cultivat, foarte bine pus
la punct, cu diplome, mi-a dat de gândit, nu știu ce viață a avut el în tinerețea lui, dar
descriindu-l pe celălalt, a tras concluzia, este și el om deci nu tot ceea ce ține de un anumit tip
de realitate pe care o numesc, căreia îi dau denumirea de natură, poate fi normă a moralității,
ci una care se conformează rânduielilor care ne mențin întregul care se numeșțe trupul mistic
al lui Hristos, numai una care ne cultivă capacitatea noastră de a fi și altfel decât suntem, în
așa fel încât să devenim realități adecvate ale lucrării lui Dumnezeu în noi, care vrea să se
împlinească de așa manieră încât să devenim cetățeni ai împărăției lui Dumnezeu, spuneam ca
Succes!!!
iată norma moralității este voința lui Dumnezeu, norma imediată a moralității este voința lui
Dumnezeu care ni s-a descoperit în mod treptat și în alt fel persoana Mântuitorului Hristos
Receptarea acestei idei sigur că este greu de realizat de către omul obișnuit și mult mai
greu și foarte greu de omul contemporan care are atâtea mijloace care îl sustrag de la
raportarea foarte serioasă la ceea ce ni se comunică prin revelație încât noi să dăm crezare
celor pe care le încadrăm în conceptul de normă a moralității venind din partea lui Dumnezeu,
De aceea pentru noi norma imediată a moralității este voința lui Dumnezeu pe care o receptăm
printr-o altă capacitate a spiritului uman decât rațiunea și conștiința, și anume prin credință.
Credința nu distruge norma moralității prezentată de filozof prin conceptul de natură ci
aprofundează acest punct de vedere de așa manieră încât conținutul acestei norme care ține de
natura lucrurilor să devină mai clar și mai sigur aici se încadrează exemplul pe care vi l-am
dat este natural să sufli nasul dar nu pe parbrizul mașinii lui Costel sau pe bocancii și pantofii
colegului
Această certitudine ca să nu mai vorbesc de altă funcție că avem funcțiile de excreție
care țin de natura omului, dar nu poți merge în piața publică și să arăți că ai aceste funcții ele
sunt naturale dar nu pot fi și morale sau norme ale moralității cum spunea Cicero.
Norma morală certitudine universală concretă vie

Vedeți Credința ne dă o certitudine cu totul aparte și această certitudine crește atunci
când credința ne oferă încredințarea conștientă și totală de faptul că suntem fundamentați pe
ceea ce Dumnezeu vrea de la noi.În ultimă instanță suntem fundamentați pe El.
Normele în funcție de care reglementăm comportamentul moral dat fiind faptul că prin
intermediul normelor morale vă rog să rețineți fără să le absolutizăm
Morala creștină intenționează să semnaleze că ea nu vrea să pună în lucrare un
Universal, vă rog să scrieți eventual subliniați cu U mare, un Universal abstract chiar dacă îl
denumim natură chiar dacă îl numim rațiune umană chiar dacă îl numim conștiință umană
Pentru că noi putem face referință la rațiune și să o considerăm normă imediată a
normalității putem să facem referință la conștiință și să o numim normă imediată moralității să
facem referință la firea umană să o numim normă imediată moralității dar de fapt sunt niște
foarte niște concepte foarte generale, universale pe care nu prea ai de unde să le apuci care
care nu operează direct asupra propriei subiectivități ci morala creștină referindu-se în mod
concret la revelația lui Dumnezeu (min 30)vorbim despre desăvîrșire respectiv despre iubirea
lucrătoare putem. ne invite să ne lăsăm oarecum prinși de acel universal foarte concret Cred.
Succes!!!
Care își desfășoară lucrarea de eliberare a omului De ceea ce il impiedica pe acesta sa acceada
la adevărata normalitate
în calitate de creștini , vreau să rețineți copii, Nu negam judecata morala ca produs al
ratiunii umane , nu negăm valoarea controlului comportamentului exercitat de conștiința
individuală, nu surprimam din punct de vedere creștin functiile omului in calitate de fiinta a
lumii dar Nu absolutizam niciuna nici cealaltă din aceste funcții, nici calitate de fiinta a lumii
dar nu absolutizam nici una nici cealalta dintre aceste funcții. Sau calitatea omului de ființă fie
libera si responsabilă spre a le transforma in norme exclusive ale comportamentului uman.
tinem cont de toate le luăm în calcul pe toate si toate raportate la cea ce prin fidelitatea pe care
o am fata de Dumnezeu confirm ca ma integrez din ce in ce mai mult in calitate de fiinta
morala in ceea ce este esential pentru fiecare om, organismul viu sau trupul viu lui Hristos.
Norma morală urmărește finalitate în istoria mântuirii
Mai precis, dpdv moral semnificatia conștiinței, rațiunii, naturii umane, ca natură cu
totul specială, căreia Dumnezeu i-a dat atenție specială capătă valoare deosebita atunci cand
toate sunt integrate in perspectiva istoriei mantuirii, in felul in care face acest lucru Dumnezeu
atunci cand pe muntele Sinai i-a dat lui Moise 2 table pe care a consemnat Decalogul pe prima
tabla a scris poruncile care se refereau la relatia cu Dumnezeu, pe care erau scrise și poruncile
privind relația cu natura, relatia cu ziua Domnului, întâlnirea cu Dumnezeu și relația cu
parintii iar pe a 2-a poruncile privind comportamentul fata de aproapele. Punand in ordine in
ceea ce inseamna o serie de functii si aspiratii ale omului, functia sexualitatii, sau în care
reglementeaza violenta, care în psihologie unu din instinctele primare cele mai puternice ale
omului acel creier reptilian pe care il avem partea cea mai veche, prin cuvântul sa nu ucizi
Dumnezeu pune ordine acest instinct sau pune ordine în modul de a vorbi, mai ales atunci
cand vorba ta are o pondere speciala in ceea ce prevește viata aproapelui, ca-l minti sa nu
depui martuire mincionasa împotriva aproapelui tău, apoi pune ordine in ceea ce privește
tendinta fireasca a omului, a naturii umane, de a aduna bunuri, de a te raporta la bunurile
aproapelui tău sa nu poftesti la bunurile altuia.
Prin aceste norme se urmareste finalitatea reala a ceea ce inseamna a activitatea
omului în calitatea pe care o are in lume. Finalitatea evidentierii normei moralitatii nu consta
in explicarea și in determinarea respectarii normei stricto sensum, ci în finalitatea acesteia.
Rostul nostru studiind teologiei morale nu este să ne convingă că trebuie să respectăm
disciplina Bisericii, că trebuie să respectăm reperele morale în detaliu, în ceea ce presupune
Succes!!!
obligația și datoria morală, ci sa vedem dincolo de aceste norme morale, sa vedem finalitatea
acestora.
Finalitatea indeplinirii normei este de fapt primirea duhului libertății. Sf Serafim de
Sarov spunea ca finalitatea vietii crestine este de fapt primirea Duhului Sfânt, pt primirea
duhului libertății reale, creștinul, omul trebuie sa se gaseasca intr-o stare de disponibilitate, să
ne facem permeabili prezentei Duhului Sfânt in orice stare ne-am gasi, fie ea naturală. o stare
in care natura insasi, ce e natural in noi, va fi cultivata de asa maniera așa încât personalitatea
noastra sa fie permeabila Duhului Libertății reale. Morala crestina nu prezinta normele in
funcție de care ne integram în trupul lui Hristos, fara relatia cu Dumnezeu Treime, dimpotriva
prezintă aceste norme de fiecare dată, în relatie statornica cu Dumnezeul care ne intareste,
care ne iarta, care înțelege starea căzută a omului, a omului cazut si ii da de fiecare data
acestuia sansa să se ridice.
Mesajul moralei crestine, una care desigur prezinta norme de implinit, norme de
orientare, consta nu in suprimarea conditiei limitate in care traim, nu constă in suprimarea
capacitatii de a gandi, de miscare, nu cultiva starea de pocainta perpetua, sau nu induce nu
urmărește inducerea unor stări de pesimism extrem, ci prin normele pe care le presupune și le
exprimă, urmareste călăuzirea celui ce crede spre integrarea din ce în ce mai deplină in
intimitatea lui Dumnezeu de așa manieră încât omul sa simta împaratirea lui Dumnezeu in el.
În egala masura norma moralitatii care ni se ofera in revelatia supranaturala vine sa
demaste uneori și o realitate dureroasa, pe care o numim păcat. Dar în loc să ne lase să cădem
într-o culpabilitate morbidă, norma, disciplina propusă de morala creștină, este insotita de
reamintirea milostivirii lui Dumnezeu și a milosârdiei Lui, a unui Dumnezeu indelung
rabdator caruia ii place sa redeschida viitorul fiecarui om, care din păcate uneori eșueaza in
viata lui morala. milosârdie-atunci cand Dumnezeu are milă de cineva care nu merită,
Dumnezeu ne iubește chiar și atunci când nu merităm, înverșunarea Lui în a fi milostiv, în a
ne iubi, Dumnezeu ne-a iubit chiar și atunci când eram păcătoși spune Sfântul Pavel. Morala
crestina nu este una care supraliciteaza spiritualitatea in detrimentrul vietii ordonate. Eu am
avut ca preot experiențe de persoane foarte evlavioase, dar nu se pot dezbăra de un anume
comportament - nu mă pot lăsa de o anumită chestie. Persoana nu se poate zice că nu este
evlavioasă, evlavia este reală, i-a intrat evlavia în sânge, dar în egală măsură nu mă pot lăsa de
o anumită chestie.
Morala crestina integreaza aceasta evlavie care este data de libertatea duhului, în ceea
ce înseamna o ordine care ne face sa stam pe picioarele noastre- în Noul Testament avem
formula libertatea duhului, apoi avem încă din predica de pe munte- o explicatie a
Succes!!!
Mântuitorului Iisus Hristos cu privire la comportamentul fata de exigentele legilor si
comportamentul pe care El il propune in cadrul noului legamant, in cadrul unui legamânt în
care ni se confera harul Duhului Sfant ca noi sa putem implini ceea ce reprezintă in normele
noului legamant. Harul acesta nu subestimează și nu subapreciaza valoarea normei, in sensul
in care ar incuraja o permisivitate care ar considera disciplina drept inutila.
Omul modern este interesat din păcate mai degraba de deontologii partiale,
confundabile cu morala de la locul de munca. După ce nu te mai găsești la loculu de muncă,
îți permiți să fii și altfel decât la locult de muncă. Morala crestina priveste intregul
personalitatii umane, nu doar prezenta in anumite locuri si circumstante. Dar morala creștină
priveste intreaga personalitate orientata escatologic, orientata spre vocatia ei ultimă.
Voința lui Dumnezeu – norma normans a moralității

Vointa lui Dumnezeu in calitate norma imediata a moralitatii care ni S-a revelat
culminant in persoana Mantuitorului Hristos, va ramane norma normans a moralitatii pentru
ca este orientată eshatologic, și nu este orientata conjuctural, norma normativa a moralitatii pt
ca este orientata escatologic, nu conjunctural.
Ne mai legăm de alt concept, alt reper-omul ca norma a moralitatii. Nu negăm rolul
naturii ca norma a moralitatii, in egala masura suntem destul de prudenti sa realizam ca exista
o norma absoluta si imediata a moralitatii care este voința lui Dumnezeu.
Putem să acceptăm idea ca urmarim modul de comportare a tuturor fiintelor de sub
nivelul uman, putem să tragem concluzii cu caracter moral care pot sa fie si norme a
comportamentului moral al omului- du-te si invata de la furnică sau de la albina. Fiecare
creatura poate sa fie norma pentru moralitatea umana cu anumite limite datorita puterii date
de Dumnezeu, cu care omul descopera un sens profund al comportamentului fiecarei creaturi.
In tot ceea ce noi gandim ca natural, putem vedea o retea de semne prin care
Dumnezeu ii vorbește omului, prin care Dumnezeu i se descopera omului încât nu avem
dreptul sa desconsideram ccea ce noi numim existenta naturala a omului.
În aceasta natura plina de semnificatii, plină de sugestii, omul are o pozitie cu totul
specială, fiind subiectul propriei sale moralitati, fiind agentul sau autorul faptelor morale, și
gasindu-se intr-o relatia cu totul spaciala cu mediul inconjurator viu si neviu.
In calitate de microcosmos, cum l-au numit anticii, el reflecta in sine intregul edifigiu
al lumii dar spunea Sfântul Grigore de Nysa , demnitatea omului nu este de a fi microcosmos,
Succes!!!
o lume în mic, ci de a fi chip al lui Dumnezeu. ce mare cinste pentru noi să fim asemenea
muștelor și tantarior, demnitatea mea stă în faptul ca sunt dupa chipul lui Dumnezeu. Fiind
chipul lui Dumnezeu, omul depaseste prin importanta celelalte vietati el insusi fiind norma a
moralitatii. Dar numai in masura în care el va avea constiinta ca este chip a lui Dumnezeu, și
ca este chemat la asemanarea cu El si se comporta in acest sens, omul poate invoca dreptul de
a se considera normă a amoralitatii. Dumnezeu în calitate de Creator al lumii și al omului, este
norma suprema a moralitaii, masura pe care nimeni nu a masurat o vreodată si binele suprem
prin urmare
Dumnezeu este criteriul suprem în ceea ce privește binele ontologic, binele moral și binele
eshatologic, binele primordial, Împărăția lui Dumnezeu, El este criteriul absolut pentru omul
care găsindu-se în procesul de asemănare cu Dumnezeu, caută să împlinească binele și să
evite răul.(min 60)
În calitate de chip al lui Dumnezeu, omul manifestă sau reflectă în lumea aceasta
calitățile modului Său de a fi. Dumnezeu a fixat rânduielile Sale, legile Sale pentru toate
creaturile Sale, a fixat o anumită ordine pentru toate, o ordine din care ele nu pot ieși. Nu poți
cere câinelui să nu fie carnivor, sau pisicii să nu prindă șoarece. Sau dacă ai hrănit-o cu
bobițe, mi-a trimis cineva pe email un șoarece care alerga o pisică, natura se poate perverti.
Tovarășii aceștia care se numesc progresiști au pângărit curcubeul punându-și-l pe piept.
Avem capacitatea de a perverti natura din jurul nostru, căței care sunt mai mici decât pisicile.
În natură nu găsești asemenea pocitanie, dar sunt niște ciudățenii genetice pe care specialiștii
le-au făcut și care nu sunt în stare să se reproducă.
Am ajuns la un progres atât de mare, încât fragmentul din Geneză, omul care a fost
pus în paradis, ca să îl cultive, a fost schimbat în omul care luptă pentru ecologie, pentru
natură, deși sute de specii de ființe vii, omul reușește să pervertească în numele
performanțelor bio-medicale, mâine-poimâine, căței cu cinci picioare. Omul va avea această
posibilitate. Deci Dumnezeu a fixat pentru toate creaturile sale o anumită ordine, iar chipului
Său, adică omul, i-a fixat anumite norme obligatorii în funcție de care, va dăinui în existență,
dar se va putea și desăvârși. Prin urmare, numai omul poate fi norma moralității, care este
conștient de ordinea în care a fost integrat, conștient de ceea ce este, chip al lui Dumnezeu, de
perspectiva în care el există în lume, în calitate de chip al lui Dumnezeu, poate confirma că
este normă a moralității.
Deci nu orice ființă umană poate fi normă a moraliității. Cu alte cuvinte nu poate fi
normă a moralității, un criminal, un violator, un altul care se simte bine în afara legii, nu are
cum să fie normă moralității. Omul poate să fie normă a moralității, atâta vreme cât în el , așa
Succes!!!
cum spunea Blaga, Dumnezeu respiră liber, sau zicem noi, așa cum Dumnezeu împărățește în
el. Fiți desăvârșiți precum tatăl vostru desăvârșit este. În acest se confirmă dreptul omului de a
fi normă moralității, dar și condiția pe care trebuie să o împlinească, încât să fie în permanență
membru
Și acum purcedem să discutăm o afirmație, pe care o simțim cu toții -

Mântuitorul Hristos normă a moralității
Rațiunea umană, conștiința umană, natura, poate sa fie cu limitele respecitve, norme a
moralității, omul în calitate de persoană, poate să fie normă a moralității, cu limitele pe care
sau cu exigentele pe care le presupune existența în calitate de om autentic. Deci nu o ființă,
care își cultivă, anonimatul într-o lume de realități în care toate se confundă, ci în calitate de
ființă care este conștientă că merge spre Dumnezeu, că merge spre o desăvârșire care
presupune comuniunea cu semenii și cu Dumnezeu. Iar norma la nivelul cel mai concret și cel
mai înalt este persoana Mântuitorului Hristos. Omul este chip al lui Dumnezeu, este chipul
nevăzutului Dumnezeu, dar chipul nevăzutului Dumnezeu este Domnul nostru Iisus Hristos.
Prin faptul că S-a făcut om, fiul lui Dumnezeu ne-a răscumpărat prin taina Sfântului Botez,
ne-a cuprins în Sine, ne-a înfiat, ne-a integrat în Trupul Său mistic. În același timp, el este și
modelul supra-natural, al moralității. Hristos nu este o abstracțiune, și atunci când vorbim
despre Dumnezeu, putem să Îl percem ca o abstracțiune, ca un concept.
Cuvântul Hristos, Iisus Hristos exclude abstracțiunea. Denumirea Fiului lui

Dumnezeu, făcut om, de aceea Și-a spus El Fiul Omului, scoate în evidență cât de aproape
este Dumnezeu de noi.
Prin urmare integrându-ne în ceea ce înseamnă intimitatea cu totul inefabilă a relației
cu El, Hristos devine modelul supranatural al moralității noastre, care am putea spune, cum
spunea Tertulian, este naturaliter, este atât de naturaliter, atât de în mod natural, foarte concret
omului.
Din momentul în care avem conștiința că Mântuitorul Hristos nu este o realitate la care
facem referință prin aducere aminte de El, datorită literaturii pe care o avem în față, atâta
vreme cât avem conștiința că Domnul Iisus Hristos nu este nici cineva care ne așteptă când
trecem de frontaliile acestei existențe, și că este prezent în viața noastră, atitudinea este cu
totul alta a omului care crede, care Îl crede pe Hristos și care se încrede în Hristos decât a
Succes!!!
acelui căruia Hristos îi este indiferent, sau care a rămas în istorie ca o mare personalitate, sau
care este deasupra istoriei, și căruia Îi cerem toată ziua, dă-mi Doamne, fă-mi Doamne, sau la
care sperăm ca atunci când trecem dincolo să ne întindă mână de ajutor.
În persoana Mântuitorului Hristos este recreată lumea. În persoana Mântuitorului

Hristos în calitate de Fiu al lui Dumnezeu făcut om, asistăm la un moment de recreere a lumii
și totodată de transfigurare a ceea ce este recreat prin Înviere.
minutul 70
E spus și altă dată sau în altă parte. Faptul că Fiul lui Dumnezeu s a făcut om este
singura realitate nouă în istorie. Dumnezeu și om, deci este o lume recreată într-o realitate
nouă. Această realitate insăși această realitate avea să fie însă transfigurată prin înviere. De
ce? Pentru că realitatea nouă presupunea un trup real o fire umană reală. care unită în mod
neamestecat și neschimbat neîmpărțit și nedespărțit Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeirea
Cuvântului, trebuia să fie transfigurată sub toate aspectele. și acest proces de transfigurare a ei
s a împlinit prin trecerea ei prin moarte și confirmarea în învierea în faptul c-a înviat. Același
Sfânt părinte Grigorie de Nysa spune că Dumnezeirea Cuvântului era prezentă deodată cu
trupul lui Iisus în mormânt.
și cu sufletul care a mers în iad să elibereze pe drepți din iad. Iar iar după trei zile
dumnezeirea Cuvântului a făcut ca cele două ,sufletul și trupul, firii umane asumate de fiul lui
Dumnezeu, să se reunească și noi să Îl vedem pe Hristos Înviat. Ei bine, acest Hristos nu este
numai Învățătorul nu. Este modelul și nu numai. Este Cel care ne integrează în ceea ce el are
mai intim. Intimus în latină nu presupune grad de comparație dar noi am început să îl folosim.
E bine creștinul care are conștiința acestei integrări în trupul mistic al lui Hristos care are
conștiința că este hrănit cu ceea ce Hristos reprezintă în calitate de Dumnezeu făcut om și cu
ceea ce El reprezintă în Sfintele Taine mai ales în Sfânta Euharistie.
înțelege de ce. Putem să Îl recunoaștem pe Mântuitorul Hristos drept normă supremă a

moralității. Prin noua creație. în care ne-a integrat Hristos ne-a dat și nouă posibilități noi și o
normă de viață nouă care este viața Lui. Atât ca exemplu. Cât și cât și ca putere prin Harul
Duhului Sfânt. Nu? ca exemplu Ioan 8 cu 46. Cine mă vădește pe mine de păcat? da avea să
spună iudeilor Ioan 8 cu 41. Cât și ca putere prin Harul Duhului Sfânt pe care a L-a promis
Succes!!!
ucenicilor în noaptea Cinei cea de Taină și pe Care L-a dat la Cincizecime. El îi îndeamnă pe
creștini să fie următorii lui.
La fel cum și Sfântul Pavel îi îndeamnă pe creștini să fie următori Lui precum El este
următor lui Hristos. A urma lui Hristos înseamnă mai întâi să fii ucenic adică să primești
Harul Duhului Sfânt prin Sfintele Taine, și prin exersarea virtuților teologale, înseamnă să
asculți cu promptitudine Învățătura lui Hristos. înseamnă să continui să înveți și pe alții cele
primite de la Învățătorul tău Matei 19 cu 20. și să trăiești în biserică rânduielile Sale. Sau
modul Său de a fi. Pentru că în Biserică se păstrează Revelația supranaturală Biserica este cea
care ne transmite astăzi prin Duhul Sfânt normele și învățăturile lui Hristos.
Prin urmare a fi următor al lui Hristos înseamnă a fi efectiv membru al trupului mistic,
Biserica. Înseamnă să accepți norma de viață sau normele de viață pe care Biserica le-a
elaborat în urma experienței efective a trăirii membrilor ei cu Hristos Mântuitorul Fiul lui
Dumnezeu, Dumnezeul nostru. În Hristos Chipul nevăzutului Dumnezeu și omul desăvârșit,
se regăsesc (mintea pardon se regăsesc) unite într-o sinteză inefabilă, atât norma teoretică a
moralității, adică perceptul care constituie pentru fiecare om limitele naturale de exigență care
reglementează comportamentul uman cât și norma practică adică fapta concretă.
Când ucenicii lui Ioan au venit la Mântuitorul Hristos L-au întrebat (dacă el este
Moise,) dacă El este Mesia, iar Mântuitorul le-a răspuns mergeți și spuneți lui Ioan ca orbii
văd șchiopii umblă că demonii sunt alungați și Cuvântul se propovăduiește Luca 7 cu 22. Iar
în altă parte le spune învățați-vă că Eu sunt blând și smerit cu inima Matei 11 cu 29.
Recomandarile Mântuitorului Hristos solicită creativitatea morală, etică a

ucenicului
Dacă privim învățătura Mântuitorului Hristos în Noul Testament știți că mai ales dacă
privim recomandările pe care Mântuitoul Iisus Hristos le face creștinilor și ucenicilor Săi în
predica de pe munte uneori avem tendința să înțelegem că învățătura lui Hristos este atât de
nouă încât El pare a nu lua în calcul ceea ce a însemnat normele moralității, pe care le-a
presupus întreaga istorie în care poporul ales s-a cultivat sau a fost cultivat prin lucrarea lui
Dumnezeu încât din El să apară Mesia. Știți foarte bine însă că Mântuitorul Hristos nu a venit
să strice Legea ci să o împlinească. Dacă însă în Vechiul Testament avem de a face cu o serie
Succes!!!
de norme foarte precise pe care poporul evreu trebuia să le împlinească încât acesta să rămână
ceea ce era, adică un popor ales. În cazul învățăturii Mântuitorului Hristos, care dincolo de
faptul că El însuși este normă a moralității, ne-a lăsat și o serie de norme foarte concrete,
foarte precise, dar care nu riscă să duca la o morală a ceea ce este permis și a ceea ce este
interzis.
În ceea ce noi numim norme ale comportamentului moral, lăsate de Mântuitorul

Hristos, sesizăm că El a preferat să solicite creativitatea ucenicului Său, creativitatea morală,
creativitatea etică a ucenicului său, a ucenicilor săi, utilizând atât formulele radicale, pe care
le întâlnim în predica de pe munte, radicale și paradoxale, dar și limbajul metaforic al
parabolelor, care lasă creștinului, putem spune spațiu liber, pentru un comportament care
afirmă creativitatea etică a acestuia.
La ce mă refer, noi în calitate de ucenici ai lui Hristos, prin morala pe care Biserica o
presupune, și o comunică, și pe care o învățăm și ca disciplină de studiu, nu suntem puși în
situația să executăm obsedant și cu o precizie matematică, exigențele sau normele moralității
fără să gândim asupra semnificației ( spuneam data trecută asupra normelor) și acum asupra
finalității care este Împărăția lui Hristos.
Mesajul lui Hristos sub care El ni s-a descoperit, ni se lasă o anumită suplețe, pornind
de la formulările, precise, categorice și paradoxale ale predicii de pe munte, și de la sugestiile
din parabole, încâț creștinul să își exercite spontaneitatea creatoare dpdv etic, dar să își și
afirme libertatea omului care a primit Duhul lui Dumnezeu.
Conceptele sau formulările radicale și paradoxale, și vorbirea metaforică din parabole,

prin actualizarea lor permanentă pe care ele o necesită în Biserică, ne invită, sau ne provoacă,
să inventăm în fiecare situație nouă în care ne-am găsi în calitate de ucenici ai lui Hristos, ne
provoacă, ne invită ca în fiecare situație nouă în care ne găsim să punem în lucrare fidelitatea
față de Cuvântului lui Dumnezeu și în felul acesta, să excludem riscul sau pericolul, de a
împlini norma, fără să înțelegem perspectiva ei și fără să realizăm că în spatele ei mai
puternică este comuniunea cu Cel care a prescris-o. Hristos rămâne norma care ne-a dat-o și
ne-o dă, numai urmarea lui Hristos, plină de credință, plină de fidelitate cu alte cuvinte, față
de El, și față de dragoste, față de El și față de semeni, ne face să accedem în mod deplin la
ceea ce înseamnă finalitatea existenței normei morale în viața creștinului.
Succes!!!
Omul cunoaște legea sau norma asemănării cu Dumnezeu pe măsură ce o realizează în

el însuși prin lucrarea Duhului Sfânt care îl actualizează în el pe Hristos. Asemănarea cu
Dumnezeu și angajarea pe calea urmării lui Hristos sunt cele două principii echivalente care
încoronează orice normă a moralității omenești și de care depinde orice teologie morală.
Ei bine, trebuie să facem precizarea, în procesul de împlinire a exigențelor sau

normelor moralității nu trebuie să ajungem în situația în care, cum zice românul nu putem
vedea pădurea din cauza copacilor. Adică să nu ajungem în situația în care să nu îl vedem pe
Hristos cel Viu, pe Dumnezeu acționând în viața noastră, și invitându-ne la un proces de
continuă eliberare de ceea ce ne împiedică să ajungem la El, din cauza multitudinilor norme,
care există sau par a exista și care uneori ne sperie sau pot să îl sperie pe cel care se blochează
în față normelor și nu caută de fiecare dată dincolo de ele comuniunea cu Dumnezeu cel Viu.
Există așadar o normă generală moralității care decurge din modul general de a fi al
omului.
Așa cum există norme parțiale decurg din anumite împrejurări foarte concrete în care
trăim.
O dată cu formulele normei morale trebuie integrate valorile ei
În cazul normelor determinate de modul concret de comportare, poate apărea uneori

pericolul, ca separate de valorile, pe care aceste norme, au misiunea să le facă transparente,
normele parțiale, există acest risc să fie luate în considerare nu ca valori, ci ca realități
formale, cu valoare intrinsecă normativă. Spre exemplu, avem porunca sau norma, tu nu vei
minți, putem așadar să stabilim ce este minciuna, cazurile unde este vorba de minciună și
unde nu este vorba de minciună, și putem acționa în consecință după un barem pe care ni l-am
impus noi înșine, fără să luăm în calcul noi înșine loialitatea pe care trebuie să o dovedim față
de oricine.
La fel ne putem comporta și față de celelalte porunci. Cel care nu i-a în calcul decât
formulele normative, fără să se intereseze de valorile care dau fundament formulelor
respective, va ajunge la o moralitate moartă, legalistă, care îl va transforma nu în persoană
liberă, nu va cultiva în el libertatea duhului, ci obsesia împlinirii unor norme a căror
Succes!!!
semnificație nu a înțeles-o niciodată. Există și asemenea cazuri de creștini care sunt obsedați
teribil de aspectul formal al normelor.
Mi se întâmplă la spovedanie vine un creștin la spovedanie - am ținut tot postul dar am

mâncat o bomboană cu lapte. Dintr-o dată vezi că tot postul a fost gândit obsedant ca
împlinire a unor norme care au creat obsesii persoanei și persoana a împlinit acele exigențe,
obsedată de rigoarea normelor. Sunt persoane cu un anumit simț al moralității, cu o anumită
scrupulozitate, care trebuie educate, trebuie să fie înțeleasă într-un anumit context, iar dacă
uneori duhovnicul spune "nu-ți fă probleme", pur și simplu ajung să le smintească, pentru că
ele nu se lasă învățate, de cel la care se mărturisesc. Mi-a fost dată asemenea situație.
Persoane care mi-au reproșat că nu le-am certat că au scăpat într-o anumită zi să mănânce o
tablă de ciocolată cu lapte.
Vedeți, dincolo de norma care trebuie ținută, nu trebuie să rămânem blocați la nivelul
ei. Normele toate au valoare.
Vom vorbi în continuare, nu astăzi, altădată, vom vorbi despre legea morală, care este
o realitate, sau trebuie să fie o realitate cu totul specială în viața creștinului, care vrea să ducă
o existență cu adevărat morală. Dar vreau să o înțelegem și pe aceasta că face parte din tot
ceea ce înseamnă comportamentul omului de așa manieră încât să Îl lase pe Dumnezeu să
respire în El, și atunci ai sentimentul că ai împlinit realmente normele moralității.
Trebuie așadar să ne comportăm întotdeauna de așa manieră încât comportamentul

nostru să fie conform normelor și exigențelor pe care le presupune morala, dar trebuie să
înțelegem dincolo de aceste exigențe comune și generale, bogăția individuală a personalității,
valorile care fac de așa manieră ca normele să fie norme și nu altceva. Pentru că nu numai
ființa în general sau modul ei de a fi este ceea ce constituie norma valabilă a conduitei
noastre, ci și sau mai ales, modul de a fi în structura noastră unică și specială chip al lui
Dumnezeu, contactul viu cu realitatea în care ne găsim, și în care suntem încercuiți de tot felul
de norme, trebuie pus în lucrare sau trebuie evaluat, în funcție de ceea ce, Hristos reprezintă
pentru toți și pentru fiecare în parte, drept normă supremă a moralității.
În mod concret El se prezintă ca Dumnezeu adevărat, om adevărat, ca Mântuitor al

nostru, ca model al nostru, ca dătător de putere, dar în egală măsură și vă rog să rețineți și ca
Succes!!!
Cel care cultivă calitatea omului de a fi ființă creatoare de comportament etic, moral. Cu
fiecare situație în care ne găsim și în care noi pe baza obligației morale și a responsabilității
morale, aplicăm normele care ne dau calitatea de creștin, avem și demnitatea, și frumusețea de
a pune în lucrare creativitatea etică a fiecăruia dintre noi, creativitate morală. De a ne afirma
în calitate de ființe, care putem să fim normative pentru noi înșine, fundamentându-ne pe ceea
ce constituie normele de netăgăduit ale moralității, rațiune luminată de har, conștiință în
relație cu revelația lui Dumnezeu, natură despre care știm că are vocația asemănării cu
Dumnezeu, membru viu în organismul viu al Bisericii, Trupul mistic al lui Hristos.
Și în felul acesta rămânem cu conștiința, sau conștiența, suntem conștienți de faptul că

nu suntem simpli executanți ai unor norme, ci în egală măsură, creatori de comportament etic.
În fiecare moment în care noi acționăm moralmente bine, confirmăm calitatea ființei umane
de ființă creatoare de etos. Creatoare a ceea ce numim moralitate. În egală măsură, calitate de
ființă care este chemată de Dumnezeu, să contribuie cu El la îmbunătățirea condiției lumii în
care trăim.
Pentru examen vă rog să nu uitați -

lucrările Sfântului Grigorie de Nysa
și Soloviov - asceza, problema binelui, binele
Loski - Condițiile binelui absolut
Yanaras - Libertatea moralei
EVDOKIMOV, Paul, Une vision orthodoxe de la théologie morale.
LEGEA MORALĂ-17.12
B.E- binele eshatologic

LMN- Legea Morală Naturală
Omul este chemat să înfăptuiască binele moral, mai exact ca viața acestuia să fie în
armonie cu voia lui Dumnezeu. Acesta trebuie să urmeze drumul spre binele eshatologic.
Atunci când vorbim, înfăptuim binele, noi ne apropiem de binele eshatologic stabilit de
Dumnezeu.
Succes!!!
Viața noastră este marcată de o serie de norme, iar noi suntem invitați de către acestea
să Îl întâlnim pe Dumnezeu.
La Binele eshatologic nu avem acces oricum, ci numai în aceea conformă cu ceea ce
este Binele eshatologic, adică avem acces la acesta numai în mîsura în care ceea ce suntem și
am devenit noi înșine ne-a făcut adecvați accesului la B. E. sau accesului participării la acest
bine.
Parabola nunții fiului de împărat la care sunt invitați mulți, iar la sfârșit când oamenii
erau în sala de ospăț a boservat pe cel care nu avea hainele de nuntă.
Haina de nuntă este aceea cu care ne prezentăm în fața B.E, conformitatea acestui
Bine nu este dată de criteriile exclusiv omenești, nu e dată de criterii subiective, acestea
neputând fi propuse, sau impuse accesului la B.E (Împărăția lui Dumnezeu), criteriile nu pot fi
impuise de o anumită cultură sau de lucruri omenești. Acestea trebuuie împărtășite de fiecare
dată când patricipăm la bine și sunt exprimate prin voia lui Dumnezeu. Aceasta este Lege
Morală.
Cuv. „Lege” poate fi legat și de „tocmeală”, sau de constrângeri ale libertății proprii,
deoarece suntem obișnuiți cu semnificația cuv. Lege care preia semnificația cuv. Latinesc
LEX (Nomos în greacă).
Folosim în Morală conceptul de lege, dar trebuie ținut cont că în interiorul Bisericii
noi nu transpunem în viața civilă și existența socială. Acest concept de LEX face referință și
la aceste aspecte ale vieții, dar acest concept se prezintă în înțelesul cuv, evreiesc TORAH. În
civilizația antică grecească, noțiunea de lege era legată de existența cetății, existența ca atare a
cetății, fiind principiu care făcea societatea să fie ceea ce era. Grecul a înțeles polisul ca pe un
spațiu viu, de aceea el se simțea integrat în așa manieră în viața cetății, a.î. ceea ce însemna
cetatea ca spaciu social făcea parte din viața particulară a omului. ÎÎn calitate de locuitor al
polisului, grecul se gândea că nu poate exista drept om normal fără să respecte legile cetății,
fie drepte, fie nedrepte.
Ucenicii lui Socrate au aranjat evadarea sa din închisoare atunci când a fost acuzat de
ateism și corupere a minorilor. Totuși, Socrate spune că a trăit până la 70 de ani sub protecția
legilor cetății. Nu concepea viața în afara spațiului care l-a format și l-a protejat, refuzând
evadarea și acceptându-și sentința la moarte.
În spațiul creștin, legea crează o serie de dificultăți de înțelegere pt că nu o înțelegem
în sensul civil/politic al cuvântului. Când vorbim despre lege, înțelegem că noțiunea
presupune un polisemantism, iar de aici nu puține sunt dicitultățile pe care le pp. Noțiunea de
lege. Dificultățile sunt:
Succes!!!
- conceptualizarea cuvântului „Lege”, ca ea să aibă o semnificație cât mai largă,
încât să nu se omită niciun sens a ceea ce există și există în fcț de o rânduială pe care o numim
lege. Așa vorbim de legea gravitației, legile biologiei, legile civile, legile care fac să existe
viața familială, legea bunului simț (neformulată, neimpusă, nescrisă dar reală). Legea
fundamentează modul de funcționare a „ceva”. Este o realitate care unifiică, constrânge, dar și
direcționează realitatea la care se referă, sau care există tocmai datorită celei ce se numește
lege. Acestea fac să funcționeze lumea vie, universul și viața socială, atât și individuală.
- Caracterul ambivalent al legii: o lege există totdeauna în legătură cu altceva
decât propria sa existență. Legea e o parte a unui binom: lege și libertate; lege și
ordine/dezordine; lege si morală; lege i conștiință, lege și fărădelege, lege și spontaneitate. În
cazul nostru, lege și har; Lege și Evanghelie. Din această relație, legea primește anumite
semnificații, calități, precizându-i-se domeniul unde se exercită autoritatea sa. Legea nu se
opune libertății, ci libertatea de a fi și a fi într-un anumit mod, nu oricum, este posibilă când
ea se exercită în interiorul a ceea ce numim lege (un complex de legi care ne oferă siguranța
că existăm așa cum existăm). Legea este garanta libertăților care se găsesc într-o relație
anume. În cazul omului din societate, legile sunt cele carfe reglementează o existență a
fiecăruia dintre noi în situația în care libertățile tuturor cetțenilor există realmente. Legea dă
siguranță. Aceasta nu exclude existența legilor nefirești, nedrepte. Omul este capabil să își dea
norme care să favorizeze o existență anormală, precum regimurile dictatoriale.
- Lipsa sinonimiei între conceptul de TORAH și cel de NOMOS (LEX), așa
cum avem traducerea din ebraică a cuvântului TORAH. Când vorbim de L.M. nu facem
legătură cu conceptul social, ci referindu-ne la viața morală pe care trebuie să o ducem, care
ne dă garanția că se află pe drumul care duce la Binele eshatologic, sau care dă garanția că
înfăptuind ceea ce este legal avem șansa să ne întâlnim cu Dumnezeu. TORAH pune în
evidență mai degrabă domeniul religios decât pe cel juridic. TORAH presupune reguli stricte
de urmat, dar într-un cadru mai larg, mai precis în cadrul RELAȚIEI OMULUI CU IAHVE,
relație în care Dumnezeu este Cel care a avut inițiativă. TORAH în sensul biblic își extrage
autoritatea din faptul că este expresia cuvântului lui Dumnezeu atunci când a încheiat
legământul cu poporul ales. TORAH nu este un set de legi omenești, pe când LEX, NOMOS,
denotă noțiuni omenești. Acestea acoperă formal și parțial sensul cuvântului TORAH, din
mesajul pe care Dumnezeu L-a dat lumii prin cuvintele revelate în Scriptură.
Fără să avem sentimentul că prin cuvântul Lege am căuta să constrângem libertatea
omenească, folosim acest concept de Lege având conștiința că este insuficient să exprime
ceea ce cuvântul TORAH exprimă în limbaj biblic. Traducerea filosofică și religioasă afirmă
Succes!!!
ți susține că L.M. are o antecedență comparativ cu toate celelalte tipuri de legi, pe care omul
fie le-a descoperit fie în modul în care trăiește în natură, fie prin formularea proprie (legile
civile).
Vorbind despre L.M tradiția morală creștină și folosofică vorbesc despre o lege
universală, legea morală naturală și de legea pozitivă care poate fi atât dumnezeiască, cât și
omenească. Acestea scapă puterii omului de ale manipula după bunul său plac. Omul poate
manipula legile omenești, dar nu cea veșnică, naturaă, sau morală dumnezeiască. Acestea
constituie un „dat” care precede individualitatea umană. Ele sunt un „DAT” care însoțește
ființa umană încă de la Creație. Legea veșnică însoțește tot ceea ce există din momentul
începerii existenței în sine.
Dumnezeu este ființă și ființează. Din momentul în care Cel ce Este crează, tot ceea
ce El crează este marcat de legea veșnică. Aceasta ține de firea lucrurilor și modul în care
omul există firesc. Acest pct de vedere se va asocia cu ceea ce este numit „LEGEA DE AUR
A MORALEI”. Este vorba de legea care în toate sistemele morale, cu diverse nuanțe, se
notează în dictonul „NU FACE ALTUIA CE NU ÎȚI PLACE ȚIE SĂ ȚI SE FACĂ”,
FORMULATĂ DE Mânt Hristos (Ceea ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi
celorlalți-MATEI 7.12) Persoana care așteaptă un comportament din partea altora trebuie să
aibă noțiunea binelui, stimulând pe ceilalți să facă la rândul lor binele pe care aceștia în
așteaptă de la ei. Mântuitorul insinuează o existență morală, iar așteptările noastre trebuie să
fie precedate de un mod de comportare care să fie marcat de ceea ce noi așteptăm. Noi trebuie
să facem bine altuia fără a aștepta să vedem cum celălalt se comportă cu noi.
IMMANUEL KANT fără să accepte că există așteptări de la Dumnezeu, iar LAM
provine de la dorința omului de a fi mai lult decât ceea ce este. Imperativul categoric ține de
firea omului, iar Kant semnalează că se exprimă simțământul moralității pe care îl are fiecare
om. Acesta este necondiționat. Se impune prin fundamentalul „tu trebuie să”. Kant are
încredere în om ca individualitate, considerând că în societate fiecare om a fost dotat cu 5
talanți.
LEGEA VEȘNICĂ ESTE EXPRESIA VOINȚEI LUI DUMNEZEU AȘA CUM
TOATE CELE CE EXISTĂ SUNT EXPRESIA VOINȚEI LUI DUMNEZEU., În funcție de
aceasta Dumnezeu conduce lumea, fiind izvorul fiecărei legi, indiferent de sensurile pe care
omul le dă conceptului de lege. Legea Veșnică face ca toate făpturile să fie fixate de
înțelepciunea lui Dumnezeu, atâta timp cât aceasta marchează existența ordinii morale. Este
legea care asigură ordinea fizică pentru ființele LIPSITE de rațiune, dar și cea care asigură
Succes!!!
legea morală pentru ființele RAȚIONALE. În fcț de aceasta, Dumnezeu Își exprimă voința
față de oameni.
Prin aceasta Dumnezeu are grijă față de cele pe care le-a creat.
Eticienii au formulat însușiri ale legii veșnice:
- Legea veșnică se extinde atât asupra ordinii fizice, cât și asupra ordinii morale.
Dacă ființele neraționale nu au conștiința existenței acestei legi. Legea veșnică este rațiunea
divină sau voința lui Dumnezeu care poruncește ca ordinea naturală să fie păstrată, sau care
poate face ca această ordine naturală să nu fie încărcată (Fericitul Augustin)
- Are caracter universal. Se extinde asupra a tot ceea ce este creat, văzut sau
nevăzut
- Este absolut necesară pentru existența în armonie a legii
- Este imuabilă și neschimbabilă dat fiind faptul că aceasta reprezintă voința lui
Dumnezeu care este de neschimbat.
Legea veșnică este planul din veci al lui Dumnezeu pus în lucrare prin actul creației
în fcț de care a fost creată lumea și universul, și în fcț de care universul și omul există și toate
ființele create au șansa de a ajunge la împlinirea scopului existenței lor9. Este izvorul tuturor
legilor morale și al tuturor legilor în fcț de care universul există și omul există.
Legea Morală Naturală:

Dacă toate făpturile se supun legii universale, adică în mod PASIV legității în fcț de
care ele există, omul participă la această lege în 2 moduri:
- La nivel fizico-biologic: se supune ordinii generale potrivit căreia există toate
făpturile. Pentru modul nostru firesc de existență tot atât de importantă este și legea morală.
- Personal
Ne gândim la capacitatea pe care Dumnezeu a dat-o ființei umane încât aceasta să
poată înfăptui binele și să evite răul. Legea Morală Naturală este forma prin care omul
participă prin firea sa la ordinea pe care o presupune Legea Veșnică.
Dacă toate ființele vii se supun în mod pasiv legității în fcț de care ele există, ființele
raionale au capacitatea să se raporteze la modul de ființare și în mod personal (pot să și
gândească atunci când sunt beneficiarii celor pe care le presupune ordinea biologică/fizică). În
momentul în care omul conștientizează cele ce fac ca el să existe ca om, el nu mai este o ființă
care suportă pasiv legile, ci activ. Noi participăm pasiv la cele pe care Dumnezeu le-a impus,
dar în egală măsură, avem capacitatea să devenim creatori.
Succes!!!
În lumea antică a fost creat conceptul de microcosmos în om, și pentru greci a fost o
mare descoperire să afirme că ceea ce găsim îîn macrocosmos, găsim și în microcosmos (în
om).
Sf Grigorie de Nyssa, în com la hexaimeron avea să spună „ce mare cinste vi se pare
că grecii au numit omul microcosmos. Vi se pare cinste că suntem rude cu broaștele și
țânțarii?”
Dumnezeu i-a dat omului șansa să nu suporte doar pasiv legea veșnică, ci să perceapă
diversele modalități prin care acesta se manifestă în această lege veșnică a lui Dumnezeu. Dat
fiind faptul că vorbim despre legea morală naturală după căderea protopărinților, omul nu are
doar capacitatea cde a se integra în efectele prin excelență bune ale legii lui Dumnezeu, ci are
posibi litatea să își exercite această manifstare în lege ținând cont de noul context de după
cădere, adică după schimbarea manifestată în cosmos după aceasta. Din momentul în care se
comite păcatul, dezordinea cauzată de exixstența îngerilor răi, omul are capacitatea să vadă
principiile fundamentale ale moralității în viața și experiența e care acesta o are în universul
acesta. Legea morală naturală este cuprinsul dispozițiilor morale pe care Dumnezeu le-a
împărtățit prin actul creației pe care în mod firesc, omul, după căderea în păcat, omul poate
săvârși binele și poate evita răul.
Și înainte de cădere omul era o ființă morală, dar aceasta nu se exercita în capacitatea
de bine și rău, ci se exercita în capacitatea omului de a acționa în fcț de diverse modalități ale
înfăptuirii binelui (bine sau mai bine- SF MAXIM). Suma dispozițiilor morale pe care
Dumnezeu le-a pus în fiecare om în actul constituirii sale conferă un caracter subiectuv, iar
acest caracter este fundamentat pe legea cea veșnică. Legea morală naturală ține de natura
umană. OMUL NU POATE RENUNȚA LA ACEASTA ȘI SĂ MAI RĂMÂNĂ OM. Omul
nu poate fi gândit ca om fără existența legii veșnice și legii morale naturale, adică raportarea
rațională și activă. LM nu există ca un cuantum de idei formulate, ci ca un cuantum de
înclinări și predispoziții care ne face să reținem fundamentele naturale, adică necesitatea
facerii binelui și evitarea răului. LMN se află la baza constituirii psihicului uman. În calitate
de creștini, cunoaștem implicarea lui Dumnezeu în funcție de raportarea la viețile noaster, dar
știm că există valori morale și înafara celor cărărora le percepem din Sfânta Scriptură.
Recunoaștem că rațiunea umană are un rol foarte important în descoperirea acestor valori,
încât la Legea Morală Naturală are acces orice om, creștin sau nu, religios sau nu. De aceea
toți oamenii pot fi judecați de același Dumnezeu, chiar dacă unii nu au avut șansa să cunoască
revelația supranaturală a lui Dumnezeu. Ei au capaticatea să împlinească binele, la care au
avut acces tocmai datorită existenței acestei legi.
Succes!!!
Ep către Romani- oamenii nu se pot plânge că ei au fost lăsați deoparte de Dumnezeu
și de faptul că nu au avut parete de privilegiul evreilor de a deține TORAH, ci li se spune că
păgânii nu au lege, dar legea este dată de modul de funcționare a conșitiinței lor. Simțul moral
i-a făcut să înțeleagă veșnica putere a lui Dumnezeu.
Filosofii antici nu s-au raportat la ceea ce au cunoscut cu privire la Dumnezeu corect
și nu s-au închinat adevăratului Dumnezeu, căzând în patimi de necinste (2 Romani).
Raportarea eficientă la efectele legii veșnice în viața noastă este posibilă în măsura în
care omul nu nesocotește calitatea modului de referință la această lege.
Omul modern e format să teoretizeze cunoștințele, dar nu se raportează reverențios la
Cel care le-a formulat.
Dincolo de ceea ce în mod privilegiat avem parte prin ceea ce ni se conferă în
revelația lui Dumnezeu, ceea ce noi numim LMN este modul în care ne raportăm la realitățile
între care ne deplasăm.
LMN nu este un cod legislativ sau sistem legislativ suplimentar pe lângă cele
existente, ci este un alt nume pentru principiile morale generale la care se referă codurile
morale speciale. Ea se referă la principiile pe care Dumnezeu nu le oferă prin ordinea
cosmică, prin existența propriu-zisă, iar toate izvoarele dinafara Sf Scripturi conduc omul
către princpiile universale trebuie luate în calcul. După cădere apar realitățile neconforme
celor pe care le-a stabilit Dumnezeu în legea veșnică. LMN se fundamentează pe ceea ce noi
cunoaștem drept valori morale, iar Dumnezeu face în așa manieră în care în mod natural ei pot
lua parte la standardul moralității voit de Dumnezeu, chiar și când acestea nu au beneficiat de
revelația supranaturală a lui Dumnezeu. Aceasta ne îndreptățește să spunem că Dumnezeu
folosește și alte criterii de judecare a celor care nu au auzit de Hristos (pr. D.
Stăniloae).Vehiculul real este Hristos, iar creștinii nu se poat abate de la acesta și să fie
judecați după alte principii, dar cei care nu L-au cunoscut, judecata se face prin căi
extraordinare. La aceste căi au acces toți oamenii, care pot percepe principiile morale
generale.
Prin revelație se confirmă existența legii morale naturale:
- DEUTERONOM 30: 11-14
- Isus SIRAH 17 6-7; 9-12
- Ieremia 30:33
- Matei 7:12
- 2 Romani 14:16
Succes!!!
Acest simțământ al moralității nu este o dezvoltare în contactul omului ca ființă brută
cu societatea, ci apare când omul se constituie din elementele primordiale ca ființă umană.
CARACTERISTICILE Legii Morale Naturale:

- Unitară( dincolo de varitetatea modului de aplicare a sa în interiorul diverselor
culturi). Unitatea aceasta poate fi luată în considerare sub 2 aspecte: 1) este dată de același
unic Dumnezeu 2) este dată aceluiași neam omenesc.
- Universalitatea- ține de zestea neamului omenesc. Este identică cu ea însăși și
este unitară. Toți oamenii sunt egali și se supun aceleiași legi. Univ LMN rămâne o realitate
necontestată numai la nivelul principiilor fundamentale, nu și la interpretarea și manifestarea
acesteia la nivelul fiecărei culturi. Moralitatea determinată de LMN este valabilă din faptul că
ea este aceeași la nivelul principiilor morale fundamentale
- Imutabilitatea. Este dată de Dumnezeu care este neschimbabil, a cărui voință
nu se modifică, LMN nu este susceptibilă de schimbare nici pt condiții externe, nici pt
considerații interne. Imutabilitatea LMN rezultă din urmptoarele condiții: poruncește facerea
celor bune și evitarea celor rele. Este impusă de neschimbabilitatea firii umane și de
neschimb. lui Dumnezeu.
- Nu suferă nicio dispensă și nicio abatere. Dacă Dumnezeu iubește binele și
urăște răul, El vrea ca și omul să facă la fel. Dumnezeu nu renunță la exigențele Sale în
funcție de anumite epoci. „Să nu abuzezi de mila lui Dumnezeu”(Sf. Ioan Gură de Aur).
Iertarea este mare, dar nu necondiționată. Nu putem motiva ușurătatea cu care omul
contemporan privește principiile umane ale moralității pe considerentul că trăim conform
lumii, ci principiile legii morale naturale se aplică în orice epocă.
Recunoașterea existenței LMN are legătură cu alte sisteme morale care nu au fost în
spațiul revelației naturale, și care constituie un motiv care să îi determine pe creștini să îi
considere și pe ceilalți oameni drept semenii lor.
Creștinii sunt datori să înfrunte pe stăpânitorii întunericului acestui veac, să aibă
pregătite coiful mântuirii și sabia duhului.
Text N. LOSSKI- rezumat
Cap. III. Răul şi Binele
1. Răul fundamental şi răul derivat

Succes!!!
Răul fundamental este unui moral: iubirea de sine mai mare decât iubirea faţă de Dumnezeu şi
de aproapele.
Din desprinderea egoistă a omului de Dumnezeu rezultă aspectele răului derivat.
Despărţirea de Dumnezeu afectează viaţa psihică, biologică şi sufletească a omului.
Răul ca formă a egoismului poate fi depăşit prin asociere, prin cooperarea interumană.
Depăşirea egoismului se face prin lupta cu ispitele.
Moartea îi apare omului ca răul suprem, dar este un rău derivat.

În împărăţia lui Dumnezeu corporalitatea este transfigurată. în împărăţia lui Dumnezeu
moartea devine imposibilă.
2. Etica teonomă normativă (ETN)
Etica teonomă este etica ale cărei norme corespund voinţei divine.
Idealul împărăţiei lui Dumnezeu îl ghidează pe om, chiar şi când este decăzut din cauza
egoismului.
Experienţa contribuie la o purificare a existenţei, prin decantarea şi eliminarea patimilor.
În urma unui proces de dezvoltare complex, individul ajunge la îndumnezeire şi la împlinirea
valorilor individuale absolute.
Care este semnificaţia datoriei în Etica teonomă normativă? datoria nu trebuie aici
înţeleasă ca o constrângere exterioară, datoria are un caracter absolut, e un imperativ
categoric: iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte pe aproapele.
Normele eticii teonome trebuie respectate nu doar pentru că sunt expresia voinţei divine ci
pentru că au valoare în ele însele. deci, o etică corectă se formulează doar atunci când omul se
decică acestei căutări a voii lui Dumnezeu.
Diferenţa dintre etica teonomă normativă şi cea pozitivistă (nu poate fi normativă pentru că
consideră că comportamentul uman nu ţine seama de libertate fiind cu totul supus legilor
naturii.)
Etica teonomă recunoaşte libertatea şi creaţia.
Potrivit cu etica teonomă normativă, conştiinţa morală este trăsătura primordială şi originară a
omului.
ETN respinge relativitatea moralei şi afirmă absolutismul etic, adică idealul moral absolut
unic.
Experienţa valorilor (axiologică) se leagă de o experienţă a moralei, ambele fiind însoţite de
experienţa religioasă care presupune descoperirea lui Dumnezeu. Aceste trei experienţe sunt
suficiente pentru îndrumarea practică a conduitei morale. dar elaborarea teoretică a sistemului
etic ca atare presupune ca surse de cunoaştere şi intuiţia intelectuală şi Revelaţia. Ambele ne
ajută să înţelegel esenţa idealului moral şi care sunt căile de a-l îndeplini.
Fiecare comportament uman vizează traducerea în fapt a unei valori. ca să eliminăm egoismul
trebuie să fim conştienţi da valoarea obiectivă a unei fapte. Scopul acestui comportament
(etic) îl reprezintă „plenitudinea absolută a vieţii”. În Împărăţia lui Dumnezeu se realizează
doar valorile absolute.
Cap. VI. Despre natura satanică

Succes!!!
1. Răul satanic
Exemplificarea caracterului satanic al fiinţei decăzute până la limita răului – ilustrată
cu ex. din Dostoievsky.
Fiinţa decăzută până la limita răului urăşte pe Dumnezeu şi împărăţia Lui.
Ura faţă de Dumnezeu are ca derivat ura faţă de propria persoană.
Răul nu are existenţă în sine, nu are fiinţă.
Oamenii care vor să facă răul gratuit – exemple de „Suprasatani”, ex. personajele lui
Dostoievsky, mai ales din Fraţii Karamazov. Ideea personajelor care fac răul nu pentru că sunt
constrânse din exterior, ci pentru că aşa vor, din sadism. Sfatul stareţului Zosima, ca omul să
nu mediteze prea mult la rău, pentru a nu se lăsa contaminat de acesta.
Satan este conştient de desăvârşirea lui Dumnezeu. Omul căzut nu se mulţumeşte să distrugă,
vrea şi să construiască o lume paralelă cu aceea pe care a creat-o Dumnezeu, împotriva Lui.
Oamenii caută mai mult pâinea, avantajele materiale, decât morala şi libertatea în Dumnezeu.
Oamenii caută stăpâni care să le asigura confortul şi să le linştească conştiinţa. Au nevoie de
relativism şi toleranţă pentru propriile patimi şi păcate. Nu vor să conştientizeze faptul că la
sfârşitul acestui drum vor primi moartea. O religie fondată pe „miracol, taină şi autoritate”.
Lumea devine o societate de sclavi şi de turnători. (ex. Legenda Marelui Inchizitor,
Dostoievsky.). Lumea devine o societate de sclavi şi de turnători. (Demonii, Dostoievsky ).
Soloviov despre venirea lui Antihrist: instaurarea materialismului şi a importurii religioase.
Antihrist va poza în „spiritualist, ascet şi filantrop”.
Viaţa fiinţei decăzute şi orgolioase se transformă îm întuneric şi minciună, care-l duc la
akedie şi la sinucidere.
Omul trufaş nu poate să aibă credinţă.
Losky credecă Satan îşi va învinge răutatea şi se va îndrepta spre bine – trimite la Sf Grigorie
de Nysa, Despre crearea omului.
Cap. IX. Înfruntarea răului
1. Zelul lipsit de raţiune.

Despre dificultăţile majore în înfruntarea răului.
Combaterea obsesivă şi fără discernământ a răului duce la efecte negative şi mai mari.
Ex. alcoolismului. Înverşunarea împotriva acestuia, ca legea prohibiţiei în SUA, a dat naştere
la rele şi mai mari: trafic, speculă, etc. Combaterea răului reprezentat de exploatarea muncii a
generat comunismul (lichidarea proprietăţii private este un atentat la libertatea şi drepturile
fundamentale ale omului).
Lupta împotriva răului nu trebuie să degenereze în fanatism. Este nevoie de discernământ şi
educaţie. Rolul Bisericii în educaţia omului în spiritul binelui, al valorilor morale, al
cunoaşterii lui Dumnezeu.
2. Împotrivirea violentă la rău

Problema pedepselor fizice şi psihice ca sancţiuni împotriva răului. Ex. V. Soloviov, Trei
dialoguri.
Autorul citează pe I. A. Ilyn, Împotrivirea violentă la rău. Idei principale
Ilyn face legătura dintre doctrina lui Tolstoi asupra neîmpotrivirii la răi şi moralismul său care
neagă valorile spirituale superioare. Tolstoi consideră că utilizarea forţei împotriva răului este
o formă de violenţă, un sacrilegiu al omului care crede că poate să înlocuiască voinţa divină.
Ideea e că împotrivirea violentă la rău devine legitimă abia atunci când au fost epuizate toate
celelalte căi.
Succes!!!
3. Trufia şi lupta împotriva lui Dumnezeu

Ultima treaptă a răului este ura faţă de Dumnezeu şi lupta împotriva Lui.
Trufia îl desparte pe om de Dumnezeu, omul ajunge să se consedere el însuşi Dumnezeu.
Tratatul lui Bulgakov despre Iuda Iscarioteanul: Iuda era animat de o gândire religios-politică,
nu avea compasiune faţă de o persoană concretă, ci era un revoluţionar dedicat ideii abstract,
„iubirea faţă de săraci”. Iubirea lui Iuda pentru Hristos este deformantă, el s-a lăsat ispitit de
bunăvoie.
Fără Dumnezeu nu putem face binele. Este vorba de asumarea unei stări permanente de
smerenie.
Vladimir Soloviov- rezumat

Cap. 1. Datele primare ale moralităţii
I.- III.
Orice doctrină etică trebuie să aibă drept fundament natura morală a omului.
Chiar şi Darwin consideră că moralitatea e calitatea care-l diferenţiază pe om de animale. Un
alt lucru care-l deosebeşte pe om de animale este simţul pudorii (ex Adma şi Eva în Rai, după
cădere.)
Omul nu este doar fapt al naturii, ci şi voinţă personală. Omul se ruşinează atunci când simte
că natura materială a pus stăpânire pe el.
Mila este fundamentul comportamentului etic iar iubirea este baza solidarităţii.
IV-V
Pe lângă sentimentele de ruşine (aparţine exclusiv omului) şi milă (este propriu şi multor
animale), omul mai are şi sentimentul veneraţiei (evlavie, pietate) care stă la baza religiilor
naturale. Aşadar, fundamentele vieţii morale sunt: „dominarea senzualităţii fizice,
solidaritatea cu fiinţele vii şi supunerea lăuntrică voluntară faţă de principiul suprauman”.
Conştiinţa animalelor nu deosebeşte răul de bine. Doar acest discernământ conferă faptelor
noastre şi relaţiei cu Dumnezeu o dimensiune morală.
Cap. II. Principiul ascezei în morală
I.
Ruşinea omului se manifestă atunci când el se simte acaparat de natura sa animalică.
Acest sentiment, potenţat de raţiune, devine asceză.
Succes!!!
Circulă ideea greşită că religiile orientale cultivă excesiv asceza. Asta nu înseamnă că în
religiile şi filosofiile Orientului răul este identificat cu natura materială.
Exemple din filosofiile hindusă şi budistă. Materialitatea nu este un rău în sine (ex lumina este
materie şi e bună), ci devine rea când e emanaţie de la diavol. Concluzia e că nici una dintre
aceste filosofii orientale nu identifică răul cu materia.
II.
Ruşinea este expresia rezistenţei pe care o opune fiinţa umană care se simte acaparată de
natura sa materială, de biologic. Ruşinea este un sentiment moral, faptul acesta dovedind că
omul nu este un animal.
III.-VIII
Omul, ca şi animalele, participă la viaţa universului. Dar, dacă animalele interacţionează doar
asupra mediului înconjurător, omul acţionează fiind conştient de valoarea morală a acţiunilor
sale, se ghidează în funcţie de distincţia între bine şi rău.
Subordonarea trupului faţă de spirit este o exigenţă morală.
Afirmarea spiritului este posibiliă doar prin respingerea repetată a atentatelor trupului. Este un
proces care curpinde trei momente: autodiferenţierea lăuntrică a spiritului faţă de trup; spiritul
care îşi apără în mod real independenţa; dominarea spiritului faţă de ce este trupesc (atât cât
este necesar pentru demnitatea acestuia din urmă).
Acest proces, asceză, trebuie făcut cu discernământ şi echilibru (ex. controlarea funcţiilor
biologice, ca hrana, procreaţia, respiraţia, raportarea echilibrată la instinctele naturale ale
omului). Omul trebuie să discearnă cum se raportează lăuntric la instinctele biologice.
Asceza vizează nu doar aspectul fizic şi psihic al organismului, ci şi starea spirituală. Este
nevoie de restaurarea unei stări morale care să aducă echilibrul interior al persoanei umane în
totalitatea ei.
Asceză este autoconservare spirituală.
Cap. IV. Principiul religios în morală

I.
Atitudinea morală a copiilor faţă de părinţi se sprijină pe dependenţa totală faţă de ei, resimţiţi
ca Providenţă. Astfel dragostea filială depăşeşte altruismul.
La fel, iubirea părintească sau mila este o manifestare radicală a altruismului acestora.
Iubirea şi mila faţă de cineva se sprijină pe ideea de egalitate (îl percep pe celălalt ca egal al
meu.)
Există şi o inegalitate pozitivă, care determină dragostea filială sau veneraţia.
Succes!!!
II.-VI.
Sub impactul filozofiei pozitiviste a lui Auguste Comte, circulă ideea că religia s-a născut ca o
formă de fetişism. Deşi a existat în istoria umanităţii, fetişismul nu poate fi considerat forma
primordială a religiei. Deşi omul a divinizat la un moment dat fenomenele naturii, este pentru
că avea deja în minte datele necesare pentru a gândi ideea de divinitate.
La copil ideea de divinitate e inspirată de imaginea părinţilor şi nu ia formă de fetiş.
Manifestarea atitudinii religioase a copiilor faţă de părinţi – ex, cultul strămoşilor, sau al
morţilor (în China).
Herbert Spencer: religia este dedusă în ansamblul ei din cultul strămoşilor.
Obiectul religiei l-au constituit dintotdeauna fiinţele antropomorfe sau duhurile (de ex, la
popoarele din Africa, puterea care se atribuie vrăjitorilor).
Credinţa (în Providenţă, în Dumnezeu) este anterioară oricărei concepţii religioase
pozitive, oricăror reguli.
Morala religioasă, este prescriptivă, ne spune ceea ce trebuie să fie. Normele superioară
înglobează pe cele inferioare, fără să le anuleze. Ex. cultul strămoşilor (cinstirea celor care au
contribuit la propăşirea civilizaţiei umane), nu minimalizază cred in în unicul Dumnezeu.
Cap. VI. principii aparente ale filosofiei practice (critica diferitelor variante ale
eudemonismului abstract)
Raţiunea defineşte binele ca adevăr. Binele este un imperativ moral, care nu coincide
mereu cu bunul real. Orice imperativ cere realizarea sa în fapt.
Principiul eudemonist (gr. eudaimonia, stare de fericire, bunăstare)
Hedonismul traduce bunăstarea ca plăcere.
Plăcerea variază în funcţie de individualitatea oamenilor, nu putem deduce de aici o regulă de
acţiune unitară, coerentă pentru întreaga umanitate.
Eudemonismul, în toate variantele sale, defineşte bunul ca bunăstare.
Autarhia: omul trebuie eliberat de dorinţa pentru lucrurile exterioare şi atunci va fi fericit.
Dar şi autarhia de fapt o putere negativă şi condiţionată, care nu mai lasă vieţii omului nici un
conţinut pozitiv.
Utilitarismul (John Stuart Mill): omul îşi găseşte satisfacţia când se pune în slujba
celorlalţi, a unui bine comun. Diferenţa dintre utilitarism (calcul practic, individualist) şi
altruism (imperativul moral de a te pune în slujba semenilor care au nevoie de ajutor).
Sacrificiul de sine presupune o conştiinţă morală superioară, deci argumentul utilitar rămâne
la nivelul unui sofism.
Succes!!!
Binele moral- CURS 14.01.2021
Comportamentul omului este determinat de o serie de valori, pentru fiecare dintre

acestea omul activând sau refuzând să activeze în sensul respectivelor valori sau să le
înfăptuiască în viața lui sau în viața societății în care trăiește. De aici provine comportamentul
conform aspirațiilor sau dorințelor de moment sau de perspectivă ale omului. Prin urmare, o
ființă care vrea să acționeze realmente moral, ia în considerare înainte de toate, valoarea
binelui.
Binele este o valoare morală fundamentală sau valoarea morală fundamentală.
Binele rămâne bine pentru toți oamenii, în orice împrejurare și peste tot
Cu enunțul anterior sunt de acord toate sistemele morale. Acestea se deosebesc unul de
celălalt, adică sistemele morale se deosebesc unul de altul în funcție de modul în care fiecare
sistem etic, fiecare sistem moral, definește binele. Ce este binele? Binelui i s-au dat multe
răspunsuri din antichitate până astăzi. Prin bine înțelegem tot ceea ce corespunde cerințelor,
dorințelor, preferințelor și, în general, aspirațiilor noastre. Trebuie să precizăm faptul că
corespondența dintre dorințele, preferințele și aspirațiile noastre cu privire la ceea ce
înțelegem și vrem să fie binele, trebuie să fie determinate de calitățile și de însușirile intrinseci
a ceea ce noi numim bine și nu de preferințele, dorințele sau de așteptările exclusiv
subiective. De ce acest lucru? Pentru că dacă noi numim bine ceea ce ne este numai nouă
bine, dar poate fi rău pentru altcineva, acela nu este un bine real. Dacă noi considerăm bine
ceea ce ne face să ne simțim bine într-un anume moment al vieții, și nu gândim la perspectiva
pe care o presupune acel moment pe care îl considerăm bun sau acea stare pe care o
considerăm o stare de bine, din nou, binele respectiv nu este bine. Numai în măsura în care
binele pe care îl definim ca atare pentru calitățile lui intrinseci este bine și pe care nu-l
definim în funcție de ceea ce vrem noi să fie bine sau să ne fie bine. Prin urmare, binele este
cu adevărat bine atunci când poartă amprenta universalității. Când nu este bine pe de o parte
și rău pe de altă parte, când nu este bine pentru unii și rău pentru alții, așa cum spunea Platon.
Binele nu este ceea ce este doar aparent bun, ci ceea ce rămâne bine pentru toți oamenii, în
orice împrejurare și peste tot.
Binele – desăvârșire, sfințenia, dreptate, Dumnezeu
Din punct de vedere moral, binele trebuie să respecte demnitatea fiecărei persoane, iar
din punct de vedere creștin, binele este identic cu tot ceea ce se referă la ideea de desăvârșire,
Succes!!!
iar desăvârșirea este identică cu sfințenia. Sfințenia este identică cu dreptate, iar în Sf.
Scriptură, în special în VT, în Exod, Deuteronom și Profeți, Dumnezeu este bine, Dumnezeu
este considerat Iahve, Sfântul lui Israel, Dumnezeu este considerat Sfânt și bun, Sfânt și drept,
unde dreptatea este sinonim cu sfințenia, iar Noul Testament Mântuitorul Hristos ne
îndeamnă: fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârșit este; de unde tragem
concluzia că pentru creștini desăvârșirea trebuie să fie sinonimă cu dreptatea, dreptatea trebuie
să fie sinonimă cu sfințenia și toate aceste valori raportate la Dumnezeu vor fi sinonime cu
Ființa prin excelență care este Dumnezeu Însuși.
Binele Dumnezeu - Ființă și Iubire
Când spunem că binele este identic cu Dumnezeu nu trebuie să afirmăm că binele ar fi
identic cu ideea de Dumnezeu, ci este identic cu Dumnezeu Cel pururi în ființă și întreit în
persoană. Filosofia antică cu corifeii ei, Platon, Aristotel, Plutarh, cu stoicii au păstrat ideea de
bine au păstrat existența binelui, dar întreaga filosofie antică a expediat acest bine absolut în
transcendent făcând din bine o realitate neputincioasă al cărui dor omul îl simte, dar care nu se
poate implica în viața omului în niciun fel. Aceasta este situația în care ne găsim noi oamenii
pe de o parte cu toate ostenelile noastre și pe de altă parte cu un bine expulzat undeva într-o
frumoasă filosofie, dar pe care nu-l simțim aproape, că ne atinge, că ne impresionează, că ne
putem hrăni cu el. Potrivit tradiției iudeo-creștine, binele nu este o idee, oricât de frumoasă ar
fi descrisă această idee și oricât de frumos am privi cu idee la ea, ci este perceput ca o
realitate personală, el este prin excelență Ființă și Iubire. În cele două concepte, Ființă și
Iubire, nimeni nu poate nega faptul că poate fi circumscrisă ideea de bine. Nimeni nu poate
spune că acolo unde este ființă, neființa ar fi vreun bine sau acolo unde este vorba de iubire ar
putea să fie vreun loc pentru ceea ce este rău. Aceste două definiții, că binele este deodată
ființă și iubire le găsim în Exod 2, 14. (!!!) Era momentul în care Dumnezeu se arătase lui
Moise, cel din urmă fiind surprins. În VT întâlnim denumirea de Iahve, Dumnezeu Tatăl
spunând „Eu sunt Cel ce sunt”. Iahve definește ceea ce este Dumnezeu, nu este un simplu
nume, ca al oamenilor. În gândirea ebraică, întotdeauna individul purta un nume care îl
reprezintă, așa cum Dumnezeu avea numele Iahve, ce însemna mai mult decât orice: „Eu sunt
Cel ce Sunt”. În NT se spune că Dumnezeu este iubire în Epistola I a Sf. Ioan 4, 8. În NT mai
întâlnim și denumirea pe care Mântuitorul Hristos i-a dat-o Dumnezeului nostru, adică aceea
de Tată. Iată, trei nume care trimit dintr-o dată la tot ceea ce pot însemna aceste trei denumiri,
Ființă prin excelență, iubire prin excelență, cea din urmă neputând exclude numirea de Tată.
Numai în calitate de existență personală scoasă în evidență prin faptul că Dumnezeu nu este
numai ființă, ci și iubire și Tată care ființează veșnic, binele poate fi util omului în sensul că
Succes!!!
se poate implica în viața acestuia și îl poate modela, numai astfel omul putând să se modeleze
în funcție de bine.
Bun și frumos
Grecii avea drept ideal al educației kalokagafeia, educația de așa manieră încât omul
să fie în același timp pun și frumos. Din limba greacă o kalos care înseamnă frumusețe, este o
frumusețe încărcată de conotații bune, nu este o frumusețe exclusiv estetică. Adjectivul kalos
înseamnă bun și frumos în același timp. Pentru grecul antic nu era suficient să fii un frumos
lume, ci spiritual. În poporul românesc, Făt Frumos este definit că este frumos prin acest
cuvânt, dar prin modul lui comportare aflăm că are o frumusețe etică, nu estetică. Frumusețea
estetică începe să fie, să se configureze ca domeniu de cercetare al artelor odată cu renașterea,
până la renaștere frumusețea trebuie să aibă conotații etice. Nu orice frumusețe alcătuită din
linii și culori, în gândirea grecului, era frumusețe. Dacă nu era însoțită de bine, era o urâțenie
cu aparențe frumoase, era un fel de fruct frumos la vedere și vrednic de dorit în care, cum
spunea Sf. Grigorie de Nyssa, se ascundea răul.
Estetica vine de la estesis care înseamnă simțuri, simțire, calitatea omului de a percepe
fizic o realitate. Ideea de bine și de frumos gândită ca radiantă cu substanță, este expediată în
zona esteticului, adică a aparențelor destul de frumoase, dar fără o consistență. Nu de multe
ori frumusețea exclusiv estetică poate fi o modalitate prin care ne pierdem sau îi pierdem pe
alții. Așadar, din perspectiva tradiției iudeo-creștine, evreii n-au dat importanță binelui așa
cum îl gândeau filosofii antici. Ce bine este acela care, practic, nu-mi poate face niciun bine?
El rămâne neputincios și rece și atât. Dacă citim Aristotel, Platon rămânem încântați de ceea
ce scriu, dar rămânem impresionați de o realitate care rămâne în teorie și în idee și care nu ne
afectează nici măcar puțin. Evreii care au fost un popor cu un simț al realității foarte
dezvoltat, nici nu s-au interesat de acel bine care nu poate să le facă nimic. Pentru creștini
binele este Dumnezeu și pentru evrei, Iahve era binele, nu numai pentru că în Dumnezeu se
află toate ideile care definesc noțiunea de perfecțiune, de desăvârșire, ci pentru faptul în
revelația supranaturală Dumnezeu se numește pe El însuși ființă și bine.
Binele absolut, bunătate, sursa bunătății
Doar așa morala creștină se fundamentează pe revelația supranaturală în special,
așadar în Sf. Scriptură, Dumnezeu este bun în sens absolut din faptul că acționează cu
bunătate și totdeauna în perspectiva binelui. El este bunătate, izvor de bunătate, sursa
acesteia. Pentru acest motiv omul îi este recunoscător, acest lucru văzându-se în 2 Cronici 5,
13; 7, 3; Psalm 25/26, 8; 100/101, 1; Iov 33, 11; Marcu 10, 18.
Dumnezeu binele
Succes!!!
În VT profetul Amos la identificat pe Dumnezeu cu binele absolut, binele
fundamental, atunci când a folosit o formulare pe care o utilizau numai preoții și prin care
poporul era invitat să se închine lui Iahve. Spune Amos: Căutați pe Domnul și veți fi vii. Cu
alte cuvinte, veți fi vii, veți ființa realmente atâta vreme cât voi veți găsiți într-o căutare și o
participare la Cel care este prin excelență Ființă. El a citat această formulare de trei ori, a treia
oară avea să schimbe ceva la formulare, care de fapt este esențial pentru noi atunci când vrem
să căutăm binele absolut, pe Dumnezeu, și anume: Căutați Binele, nu răul ca să trăiți. A
înlocuit cuvântul Domnul cu binele. Prin urmare cine caută pe Dumnezeu caută binele și
invers.
În NT, Mântuitorul a exprimat în modul cel mai clar bunătatea absolută a lui
Dumnezeu. A făcut lucrul acesta în momentul în care a mers la El un tânăr care i-a spus:
Bunule Învățător ce să fac ca să moștenesc viața cea veșnică... Marcu 10, 17-22; Matei 19,
17-22. În limba greacă cuvântul kalos la vocativ este kalai înseamnă dragă. Traducerea
adevărată a textului scripturistic fiind: Învățătorule dragă, ceea ce nu era chiar politicos, acest
moment fiind poate un moment de ispită din partea tânărului, dar nu a fost așa, tânărul s-a
referit la termenul de bun deoarece Mântuitorul i-a răspuns imediat De ce mă numești bun,
numai Dumnezeu este bun. Trebuie ținut cont de faptul că a fost întrebat în aramaică și apoi
tradus în greacă. Dar înseamnă și „bunule” și pentru că mântuitorul Hristos a fost întrebat în
limba aramaică, nu în greacă, s-a tradus în limba greacă cu „didascale” ar fi, să zicem, ispitit
careva să spună, nu s-a referit Mântuitorul Hristos la bunătate, El a fost întrebat în limba
aramaică și a precizat că de fapt fără să fi vrut tânărul a exprimat un adevăr pe marginea
căruia Mântuitorul își permite să pună întrebare să îl pună în încurcătură: Nimeni nu este bun
decât numai Dumnezeu.
Bunătatea în creație
Bunătatea lui Dumnezeu, bunătatea absolută în Dumnezeu, bunătatea lui Dumnezeu s-
a văzut în faptul creării lumii, a creat lumea din nimic încât cineva să se bucure de fericirea de
a-L vedea, de a trăi în apropierea Lui. În Geneză se spune că Dumnezeu a creat toate bune
foarte adică bune în sensul că nu le lipsea nimic să fie ceea ce cele create trebuiau să fie. Aici
merită să facem o precizare Dumnezeu a creat bune foarte, Sfântul Grigorie de Nyssa în
tratatul său despre cele 6 zile ale creației pune problema:„ dacă toate au fost create bune, ce
înseamnă acestea?” Erau bune foarte toate aveau exact ceea ce trebuia ca ele să fie ceea ce
trebuia să fie încât boul să nu se plângă că e măgar sau calul că e bou, ci fiecare trebuia să
rămână după felul său. Cu ani în urmă eram în comisia de bioetică unde a cunoscut un mare
savant român, genetician, prof. Lucian Gavrilă, din păcate nu am reușit să îl cunosc mai bine
Succes!!!
și a murit prematur și vorbind despre creație Domnul Lucian Gavrilă mi-a spus: Dumnezeu
toate a creat după felul său.
Noi ținem la această idee că nu s-au transformat realitățile vii una în alta în sensul în
care nici Darwin a gândit, adică vreau să rețineți Darwin în Originea speciilor, o carte
excepțională de 600 de pagini, foarte puțin citită până și de specialiștii în chestii din astea nu
neagă ideea că lumea a fost creată de Dumnezeu, chiar spre sfârșitul cărții spune că nu neagă
că există o inteligentă care a făcut asta. Mai ales că Darwin era teolog cu diplomă Cambridge,
1832. El prin evoluția speciilor, noi avem specie și gen, a afirmat teologia aristotelică, prin
specie se înțeleg toate cele care derivă dintr-un strămoș comun, în sensul că strămoșul nu
trebuie sa fie maimuța ca din ea să iasă omul ci genul este maimuță iar din asta ies toate
celelalte maimuțe, pe acestea l-a numit Darwin specii. Avem caninele, ele au apărut dintr-un
canin sau dintr-o pereche canină care poate să fie strămoșul tuturor celor care sunt canini pe
care Darwin le-a numit specii, noi le numim actualmente gen.
La aceste aspecte s-a referit Darwin și da evoluția aceasta este de la ființe inferioare la
ființe superioare așa cum gândeau ei și așa cum gândesc si astăzi evoluția. Noi nu susținem
ideea că animalele au fost create așa cu le avem noi astăzi. Noi nu negăm acest fenomen de
diversificare a unei specii în funcție de relieful în care trăiește, ci negăm afirmația cum că din
pește au ieșit păsări, asta e greu de crezut chiar dacă și peștii au aripi, aici este o problemă mai
ales că Darwin nu cunoscuse legile genetici ale lui Mendel 1864, după ce Darwin publicase
originea speciilor și cred că Darwin a luat act de punctul de vedere a lui Mendel privind
genetica, mult mai târziu. El publicase cartea deja, devenise celebru, ea a rămas.
Dumnezeu a creat toate bune foarte, Sf. Grigorie de Nyssa spune că „lian calat” este
expresia, înseamnă „foarte” dar în sensul perfectiv al cuvântului, în sensul evolutiv, deci toate
cele create de Dumnezeu erau bune foarte, dar fiecare realitate era supusă, avea capacitatea și
posibilitatea unei îmbunătățiri existențiale unui evoluționism (o mișcare în sensul binelui). Nu
fugiți de cuvântul evoluție, prin urmare potrivit scripturii Dumnezeu este bunătate absolută a
creat toate cele și își manifestă bunătatea prin crearea lumii. Prin ceea ce fiecare reprezenta și
prin ceea ce fiecare avea scris în codul genetic să devină în viitor. Așa cum afirmăm, toate au
fost create pentru că toate aveau ceea ce li se cuvenea sa aibă ca sa se miște în perspectiva
celui bun.
Bunătatea în pronie
Dumnezeu și-a arătat bunătatea în descoperirea sfințeniei sale, a voii sale sfinte, și în
purtarea de grijă fața de cele create si mai ales față de om. Dumnezeu își arată bunătatea în
tot ceea ce a însemnat si înseamnă lucrarea mântuitoare împlinită în Fiul Său făcut om și
Succes!!!
împărtășită lui prin Sf. Duh prin aceasta formă de afirmare a prezenței lui, Dumnezeu se face
accesibil, împărtășibil, nu este o realitate abstractă. O altă formă de bunătate a lui Dumnezeu
este purtarea de grijă foarte complexă a acestei realități care sa numește lume si acestei
realități care se numește om, mai ales după căderea protopărinților. Dumnezeu pulsează
energiile sale, spune Sf. Grigorie de Nyssa, care pătrund universul cum pătrunde acul prin
țesătură. Aceasta expresie este exprimată astăzi prin informație, tot universul este pătruns de
informație. Deci cum tot universul este creat de Dumnezeu, binele absolut, omul poate
cunoaște, deci putem spune așa, cunoașterea binelui: cum tot universul este creat de
Dumnezeu binele absolut, si cum în tot universul se percepe lucrarea lui Dumnezeu
cunoscând universul, omul poate cunoaște binele ca un prim nivel desigur, cunoscând
universul, cunoscând lumea însăși așa putem afirma că putem găsi prezența binelui în natură
de unde si prezenta binelui în om dar în mod culminant putem găsi prezența binelui în
persoana Mântuitorului Hristos.
Vocația de a asemăna cu binele, Valoarea de bine
Deși omul a căzut în păcat cu această cădere omul si întreaga lume au fost afectat de
rău, în lume si în om poate fi constatat și poate fi cunoscut și binele. Toate formele de
existenta prin faptul că existam confirmă în ele însele existenta binelui mai ales omul pe de o
parte prin calitățile sale personale dar mai ales atunci ceea ce gândește, vorbește, face,
confirmă că este și că activează în el vocația de se asemăna cu Dumnezeu, binele suprem și
că se asemănă cu Dumnezeu, binele suprem.
Fiind în lume si în om, binele nu se epuizează în acestea, binele nu merge așa cum
gândea Plotin de la o existenta absolută, o eneadă, spre dezintegrare treptată prin împărțirea
lui succesivă până la nivelul existentei fizice, la nivelul lumii pe care Plotin o considera rea.
Binele se găsește în lume și în om prin energiile sale si nu prin lipsa sa. Sf. Augustin în
lucrare „Despre natura binelui” spune foarte frumos, binele în lume si în om este de la
Dumnezeu și nu din Dumnezeu, este de la Dumnezeu că este efectul lucrării sale si al
energiilor sale necreate, al infuziei de putere pe care Dumnezeu o face în lume si în om iar nu
binele din lumea nu este o realitatea în care Dumnezeu este prezent în natura sa cum gândesc
panteiștii în frunte cu Spinoza. Prin urmare nu confundăm bunătatea lui Dumnezeu din punct
de vedere al moralei creștine cu binele existent în lume dar bunătatea existentă în lume si în
om nu este străină de bunătatea celui care a creat lumea si omul si le poarta de grijă. Spunem
așadar ca Dumnezeu este binele absolut dar nu îl confundăm cu valoarea de bine, cu
ceea ce noi constatăm ca există în lume, de adevăr, de frumos. Binele nu se identifică cu
Dumnezeu în ființă.
Succes!!!
Cunoașterea binelui
Cum binele este identic cu Dumnezeu cunoașterea lui este identică cu cunoașterea lui
Dumnezeu la fel si căile prin care cunoaștem binele. Putem afirma că sunt aceleași pe care le
utilizăm în cunoașterea lui Dumnezeu dar apofatismul operează si aici așa cum operează și în
procesul cunoașterii lui Dumnezeu. Îl putem cunoaște pe Dumnezeu prin 2 căi: apofatică și
catafatică. Dumnezeu este frumusețea absolută, bunătatea absolută. În lume avem mostre de
înțelepciune, marea taină, în funcție de care lumea există ”eu nu strivesc corola de minuni a
lumii” Calea afirmațiilor este una din căile de cunoaștere a lui Dumnezeu. Există si cealaltă
cale care spune Dumnezeu este bunătatea absoluta dar este dincolo de ea dar nu are nimic din
modul în care noi înțelegem bunătatea. Este frumusețe absoluta dar este si dincolo de ea.
Acesta este apofatismul. Când își spune că Dumnezeu este bunătate prin excelență, păstrând
sensul apofatismului creștin. El este bunătate, dar este dincolo de ceea ce putem să spunem
prin noțiunea de bunătate. Ca să nu cădem în primejdia în care ne-ar duce o gândire prin
excelență pozitivistă. Este dincolo de bunătate.
Bunătatea pe care o cunoaștem este reflectată în spațiul creat al bunătății Lui
Dumnezeu. Binele este realitatea tripersonală. Este ființa prin excelență.. Transcendentă prin
ființă și imanentă prin lucrări. Binele nu se confundă cu realitatea constatată în om și în lume.
El este o realitate obiectivă, dar nu poate fi obiectivată prin vreo definiție, în ceea ce acest
bine este în ființa sa. Așa cum nu putem să definim prin vreo noțiune, pentru ce este
Dumnezeu în ființa Sa. Ne-am folosit la început de conceptul de ființă, conceptul de iubire și
conceptul de Tată, care sunt tot atâtea simboluri, care ne trimit la realitatea cea bună a Lui
Dumnezeu. Bunătate pe care vrem să o definim: ,,Mintea trebuie să tacă’’- Sf Grigorie de
Nissa. ,,Cunoscând acea realitate ,o cunoaștem de dincolo de zgomotele cuvintelor’’- Sf
Grigorie de Nissa. Prin urmare, în ființa sa binele absolut, binele ontologic, rămâne complet
necunoscut. Se face însă cunoscut prin lucrările sale. Se împărtășește omului și lumii prin
energiile sale Dumnezeiești, prin harul său.
Omul este atât realitate în care binele poate fi văzut, dar și actor de împlinirea binelui
și subiect de cunoaștere a binelui. Mai complet. În lucrarea Lui Dumnezeu în lume și în viața
omului, omul cunoaște binele în faptul că-l recunoaște ca atare și că participă efectiv la bine.
Prin viața virtuoasă, noi participăm la bunătatea Lui Dumnezeu. Spune Pr. Stăniloae:
,, Pătimim bunătatea Lui Dumnezeu’’. În sensul că participăm la ea în mod asidu. Noi nu am
făcut ceva în mod deosebit ca să existăm. Dar în egală măsură, în calitate de personae, noi
participăm atăt la împlinirea binelui în lumea în care trăim, dar și în noi înșine, prin ceea ce
gândim , vorbim, și facem. Noi avem două formulări: ,, Ne împărtășim de’’ și ,, participăm
Succes!!!
la’’. Merită să facem distincție între cele două verbe. Francezul are aceleași verbe ,,
participe’’. Când spune ,,participe de – mă împărtășesc de ceva’’ , iar ,, participe a – înseamnă
particip, devin forță activă într-un anume proces. Prin urmare omul este realitate în care se
percepe bunătatea. Omul este o realitate în care se percepe la un anumit nivel bunătatea Lui
Dumnezeu, prin faptul că există ca ființă bipedă cu doi ochi. Dat fiind faptul că e persoană în
om, Universul are capacitatea să devină autor al binelui în lume. Nu numai capacitatea, ci și
responsabilitatea. În modul cel mai complet și cel mai înalt, binele s-a arătat în persoana
Mântuitorului Iisus Hristos, întrupat, făcut om , mort, înviat și înălțat la ceruri. În persoana
Mântuitorului Hristos, binele a fost întrupat și a fost cunoscut și recunoscut
▪ în puritatea lui absolută.

Rețineți trei aspecte !!!
 În bunătatea sa absolute
 În iubirea de oameni, fără limite
 În smerenia totală
Așadar când vorbește despre bine, morala creștină distinge:
1. Binele ontologic- care există în sine, care este însuși Sf Treime
2. Binele moral
3. Binele eshatologic- Împărăția Lui Dumnezeu
Binele ontologic- Exisistența acestui bine se vede reflectată în lume și în om

Binele eshatologic
Binele eshatologic- Este cel pe care-l năzuim (Împărăția Lui Dumnezeu), dar pentru
om binele este și faptul împărățirii Lui Dumnezeu în noi prin har. Este stăpânirea Lui
Dumnezeu în sufletul nostru de fiecare data când înfăptuim binele moral. E greu de spus în
ce constă binele eshatologic. Mântuitorul ne-a vorbit despre acest bine în parabole. Parabolele
au exprimat metaforic, realități despre a cărei existență, Mântuitorul nu a vrut pur și simplu să
ne vorbească. El a prezentat esența acelei Împărății a Lui Dumnezeu în mod clasic și foarte
concret, încât noi am priceput și pricepem cam ce ne sugerează parabolele, sau ce ar însemna
Împărăți Lui Dumnezeu. Împărăția Lui Dumnezeu constă într-o calitate cu totul aparte a
vieții transfigurată și adaptată la cerul și la pământul nou de după venirea ultimă a Fiului Lui
Dumnezeu, pe norii cerului. Sf Pavel avea să semnaleze poate prima definiție a conceptului de
Împărăția Lui Dumnezeu la Romani 14,17: ,,Împărăția Lui Dumnezeu nu este mâncare și nici
băutură,ci dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt.’’ Este cea mai direct definiție a Împărăției
Succes!!!
Lui Dumnezeu și a binelui eshatologic. Ei bine, Mântuitorul spune la un moment dat : ,,
Împărăția Lui Dumnezeu este înăuntrul nostru’’. Prin urmare, există un bine eshatologic care
este Împărăția lui Dumnezeu, dar care se găsește în interiorul nostru. Împărăția se află unde
este Împăratul. Cu alte cuvinte. Dacă prin ceea ce suntem, în noi percepem prezența
împăratului, Împărăția se află în noi încă de aici. Noi nu trebuie să trăim tensiunea împărtășirii
de binele la care aspirăm,exclusiv într-o realitate eshatologică, dincolo de sfârșitul veacului,
dincolo de existența noastră istorică și așa mai departe. Noi avem șansa ca în Hristos să
participăm la binele eshatologic încă din existența istorică în care ne găsim.
Sf Pavel exprimă în diverse forme această conștiință a prezenței Împăratului în noi și
prin urmare, a Împărăției. Spre exemplu, conceptul de Trup al Lui Hristos și de mădulare ale
Lui Hristos. Biserica este Trupul Lui Hristos, iar fiecare dintre noi este mădular al acestui
trup. Vedeți? Împărăția Lui Dumnezeu ca bine absolut, are o perspectivă , eshatologică, dar
are și o semnificație foarte concretă, legată de cât și cum este în noi prezent Împăratul. El este
prezent în noi prin harul Său, prin lucrarea Sa. Mântuitorul Hristos nu a vorbit greaca ,
ebraica, ci a vorbit aramaica. Pentru cuvântul Împărăție a folosit cuvântul ,,malcuta’’ ,care în
limba aramaică e mai bogat în semnificație decât cuvântul ,,basilica’’ din limba greacă. Iar
pentru ceea ce înseamnă cuvântul ,,malcuta’’ în aramaică, latinii folosesc două cuvinte:
imperium și dominium. Adică, cuvântul ,,malcuta’’ înseamnă de odată și Împărăția ca spațiu,
ca imperiu, dar înseamnă și acțiune de a împărății undeva (acțiunea prin care Împăratul își
exercită puterea, într-o anumită realitate a împărătiei. De asemenea ceea ce se exprimă prin
puterea centrală ce acționează prin reprezentantul guvernului la nivel local. Avem alegeri
locale care ,care gestionează administrația locală, dar Guvernul în calitate de organ executive
central, își exercită puterea prin prefect, care este organul reprezentativ al Guvernului în
teritoriu. Cuvântul ,,malcuta’’, înseamnă atât Împărăția Lui Dumnezeu de la sfârșitul
veacurilor, dar ea se mai referă și la Împărăția Lui Dumnezeu în noi. Cu alte cuvinte,
Împărăția Lui Dumnezeu se află în noi în calitate de prezență Împărătească, de acțiune a
Împăratului. De unde se explică și binele prezent în noi. Noi participăm la binele efectiv pe
de-o parte prin faptul că existăm, pe de altă parte ne împărtășim de acest bine prin prezența
aceasta dinamică a Domnului celui viu în tot ceea ce există în interiorul nostru.
Binele moral
Ceea ce noi înfăptuim care ține cont de cuvintele Lui Dumnezeu
Binele moral- este ceea ce noi înfăptuim ținând cont de raportarea noastră prin
legea morală la binele absolut și la binele eshatologic. Deci, noi nu ne împlinim binele moral
pentru ca mai târziu, cândva după un timp determinat, să sperăm că avem acces la binele
Succes!!!
eshatologic. Ci avem cum spune Sf Pavel ,, pregustarea acelui bine’’ în mod efectiv în viața
pe care o ducem aici, în mod concret prin această Împărăție a Lui Dumnezeu în noi. Așa se
explică de ce întâlnim persoane îmbunătățite din punct de vedere creștin, persoane
îmbunătățite din punct de vedere existențial. Vezi în viața unei persoane cu preocupări
deosebite că îi radiază bunătatea Lui Dumnezeu. Le vezi că au conștiința faptului că trăiesc
aici ca și dincolo. Ei bine, acești oameni s-au împărtășit și se împărtășesc de binele
eshatologic pe măsură ce îndeplinesc binele moral.
Binele moral constă în rezultatul modului în care acționează omul, ținând cont de
exigențele pe care le presupune voința Lui Dumnezeu exprimată în cuvintele Sale, sau în
poruncile Sale. Prin înfăptuirea binelui moral, ,,omul confirmă caracterul său de ființă
dinamică, aptă pentru participarea la Dumnezeiasca fire’’, spune Sf Petru. Prin înfăptuirea
binelui moral, omul poate deveni cetățean al Împărăției Lui Dumnezeu. Împărtășindu-se încă
de aici, pregustând bucuria pe care o presupune Împărăția eshatologică a lui Dumnezeu, adică,
binele eshatologic. În ciuda căderii în păcat, omul este capabil de înfăptuirea acestui bine. În
calitate de chip al Lui Dumnezeu, în calitate de persoană, omul are capacitatea înfăptuirii
binelui moral. Acel bine care ține cont de cuvintele Lui Dumnezeu. Această capacitate crește
după ce el moare și învie cu Hristos prin Taina Sf Botez. După ce el este integrat în Trupul
Lui Hristos (Biserica), unde va avea parte de harul Lui Dumnezeu, care îi va da noi
posibilități de împlinire a voinței Lui Dumnezeu, prin urmare a binelui moral. Deci, omul are
capacitatea împlinirii binelui moral, chiar dupa căderea în păcat. Binele moral nu este ceva
străin omului. El este modul de a trăi și modul de a acționa în funcție de natura autentică a
omului. Toate au fost create bune foarte. În funcție de dorința expresă a Lui Dumnezeu și în
funcție de ceea ce Dumnezeu ne-a oferit și ne oferă în Biserică, prin persoana Mântuitorului și
prin lucrarea Duhului Sfânt.
Când o să vă întreb: Ce este binele moral? Să țineți cont de această formulare. Binele
moral nu este ceva străin omului, dimpotrivă, el este modul de a trăi și modul de a acționa în
funcție de natura autentică a omului. În funcție de dorința expresă a Lui Dumnezeu și în
funcție de ceea ce Dumnezeu ne-a oferit și ne oferă în biserică prin persoana Mântuitorului
Iisus Hristos și a Duhului Sfânt. Acest mod de a fi și de a ne comporta, rezidă în faptele, în
cuvintele și în gândurie noastre conforme cu voința Lui Dumnezeu și cu Împărăția Cerurilor.
Care fac prezentă Împărățirea Lui Dumnezeu în noi. Binele moral reprezintă: gândul,
cuvântul și fapta bună. Aceasta presupune judecata dreaptă, presupune buna intenție. Toate
acestea raportate continuu la un criteriu cu autoritate, care este voința Lui Dumnezeu
constatată în revelația supra-naturală și în Hristos în care avem de-a face cu ,,revelația
Succes!!!
culminantă a Lui Dumnezeu’’ cum spune Pr Stăniloae. Prin fapta, prin cuvântul și prin
gândul în armonie cu voința Lui Dumnezeu, exprimată prin cuvintele sale, binele moral va fi
sinonim cu viața virtuoasă.
Parrhesia
Prin această viață virtuoasă izvorăsc: pacea sufletului, încrederea absolută în
Dumnezeu, dragostea totală față de Dumnezeu și față de aproapele, libertatea autentică în fața
Lui Dumnezeu și a oamenilor. Pentru libertatea autentică, Sf Ioan Evanghelistul, folosește un
termen pe care nu-l găsim în limba greacă și anume ,,Parrhesia’’ care înseamnă capacitatea
de a vorbi foarte deschis față de cineva. Aceasta este libertatea de a putea să-I spui Lui
Dumnezeu orice, așa cum o făcea Moise. A spune fără să ai o conștiință care să te acuze. Nu
este vorba de o libertate care vizează superficialitatea sau obrăznicia, ci este tocmai experiența
unei conștiințe care nu te acuză. În Apoftegmele Sf Zosima se spune: ,,Să dai slavă tuturor
dușmanilor, care arată că de fapt nu ești așa cum te crezi. Ești mai rău decât te crezi.’’ Paresia
este modul de a vorbi franc, având o conștiință care nu te acuză. Deci, ,,dușmanii, toți rău
făcătorii tăi, sunt tot atâția bine făcători’’ spune Sf Zosima. Care te stimulează să cobori de
acolo de unde crezi că ai ajuns. Aceasta întucât toți cei ce sunt recunoscători, pentru că au fost
smeriți, îl zdrobesc pe diavol. Căci nimeni care ne osândește si ne dojenește, nu vădește decât
o parte din realitățile noastre.
E teribilă formula
Avem destui care ne critică pentru anumite scăderi pe care le avem
Sfântul Zosima atrage atenția că de fapt acelea care ne jenează din cele care ne sunt
spuse de unii din confrații noștri de fapt sunt numai o parte din părțile care sunt în noi, care
ne deranjează și care de fapt nu ne permit să vorbim cu paresia (prezență) in fața lui
Dumnezeu
Vedeți ce vedere profundă avea, hai să mai spunem câteva lucruri până la ... avem un
alt capitol - Cunoașterea binelui
Starea de bine în necazuri, fericirea
Binele moral se manifestă și în necazuri, în nădejdea pentru cele promise de
Dumnezeu, se manifestă în întregul proces de asemănare cu Dumnezeu, pentru aceasta binele
moral sau viața virtuoasă este absolut necesar celui care e conștient că este produsul unui act
creator al lui Dumnezeu, al Dumnezeului cel bun, și care își înțelege existența ca pe una
pregătitoare pentru binele eshatologic, pregustat aici prin împărățirea lui Dumnezeu în noi,
gustat pe deplin, partipând la el pe deplin în împărăția eshatologică.
Succes!!!
Toate acestea îl fac pe om fericit, îi procură starea de bine am putea spune pentru că
participă activ și eficient la bunătatea lui Dumnezeu, în egală măsură se împărtășește din
bunătatea lui Dumnezeu, pe măsură ce participă, pe măsură ce activează în el calitățile care
fac posibil ca prezența lui Dumnezeu să fie una reală în noi.
Această participare se concretizează în avantajul pe care îl simți atunci când îl primești
de la Dumnezeu în modul de a acționa prin conformarea continuă și statornică la ceea ce știm
ca este Dumnezeu și că vrea de la noi sau la ceea știm că este Dumnezeu și la ceea ce știm că
trebuie să împlinim ca să ne împărtășim din ce în ce mai mult din bunătatea Lui și să
participăm din ce în ce mai sigur la binele eshatologic încă din această viată, având conștiința
faptului că ne aflăm într-un continuu proces de asemănare cu Dumnezeu.
Omul virtuos, colaborator al lui Dumnezeu, ekstasis
Dumnezeu este binele absolut și omul participă la El în așa manieră încât să confirme
că este receptacul al bunătății lui Dumnezeu, iar pe de altă parte capacitate de subiect creator
care acționează în lume în sensul în care Dumnezeu Însuși voiește.
Acționând astfel, adică înfăptuind binele moral, omul va deveni agent al împlinirii
binelui în lume,
actio agere - a acționa
pe care îl numim bine moral și în felul acesta nu numai că se împărtășește de bunătatea
lui Dumnezeu ci devine el însuși creator de bunătate încât binele omului nu va fi niciodată
independent de bunătatea lui Dumnezeu. Binele omului nu va fi conformarea unei legislații
prin intermediul căreia putem să devenim cetățeni cu simțul social foarte dezvoltat, dar nu
neapărat cetățeni ai împărăției lui Dumnezeu.
Deci, ființa creată de Dumnezeu, într-un proces de asemănare cu Dumnezeu, omul
nefiind static, ci realitate exstatică, există în mod autentic numai în relație cu Dumnezeul cel
viu și bun.
Mai mult când înfăptuiește binele moral, omul devine colaborator al lui Dumnezeu
în lucrarea de împărtășire a bunătății sale în lume.
Prin omul virtuos, prin omul preocupat de împlinirea binelui real, Dumnezeu
prelungește în lume înfăptuirea binelui autentic. Când am scris - omul este o realitate ekstatică
- și la fel am scris și acum 30 de ani când am făcut traducerea lui Losski, am folosit scrierea în
modul nemților, care au preluat de la greci.
stasis - stare la greci
ek - în față spune Yanaras este o realitate care este în afara noastră
Succes!!!
centrul de greutate în mod fizic este în talpa piciorului pică perpendicular, Yanaras
spune că ek-static este în afara sa
Spunem ek-static centrul de greutate este în Dumnezeu și este în aproapele, de aceea
este necesară înfăptuirea binelui moral, singura realitate pe care noi ne permitem să o creăm
în mod autentic în lume, în tot felul de chestii.
În materie de viață reală, viață profundă, avem șansa să înfăptuim ceva cu totul
deosebit, care este binele moral, produsul comportamentului nostru în calitate de ființă ek-
statică, comportament raportat la cuvintele lui Dumnezeu. Vă rog să rețineți am spus
Cuvintele lui Dumnezeu, în altă parte veți găsi la Legea Morală, și așa vom spune, pentru că
legea morală supra-naturală, Decalogul în Sfânta Scriptură nu este numit nomos, nu este
numit nexte, nu este numit Thora, ci Logos, ceea ce numim Lege Morală, cele 10 porunci, în
Sfânta Scriptură sunt cele 10 cuvinte, de altfel nu sunt numai 10 cuvinte sunt mai multe, dar
formulate în 10 fraze, pe care noi le numim porunci ale lui Dumnezeu.
Păcat că nu avem timp să vorbim despre ele, cred că am să vă trimit prelegerile acestea
-
prelegerile acestea sunt notițe luate în anii trecuți
am mai intervenit eu
dar nefiind un dactilograf experimentat, pe ici pe colo a mai făcut niște greșeli de
tastare
și eu sunt mai pretențios după cum vedeți
Modalitate de examinare, subiecte
cu cei de la Roma voi face oral, cu cei din țară mă voi mai gândi
vroiam să vă dau și câteva pagini și din Kant, că dacă am gândi doar ce se face la
educație fizică și sport ..
cred că o să vă trimit și problema

noi am făcut doar 6 pagini - prelegerea are vreo 20
și cred că vă voi trimite și problema Răului și a Patimilor
mă gândeam să vă trimit și problema Legii Morale dar o las pentru după sesiune
să îmi trimiteți zilele în care v-ați pus examenele și după aceea să îmi semnalați cu o zi
înainte
Succes!!!
dacă ne vedem uite așa și vă întreb
spune-mi
definiția moralei
ce înțelegem prin bine
însușirile moralei
caracterul dialogal al moralei
hristologia morală
bibliografie
- Sf Grigorie de Nysa - despre desăvârșire și hrisame panghelma
- Losski - cele 2 capitole
- Soloviov - cele 3 capitole
Succes!!!
Moralitatea înseamnă să faci ceea ce este corect, indiferent de ce ţi se
spune.( Jerry Sturdivant)- citat care nu ține de curs

Curs Morala Sem 1 COMPLET

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Morala Sem 1 COMPLET

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs morală- Semestrul I An III

Caracteristicile Motralei Creștine (22.10)

Hristos este centrul Moralei Creștine pentru mai multe motive:

1. El e Mijlocitorul la Tatăl (In 14,6).

V. Este morala umanistă pentru că se interesează de om în toate aspectele lui. Nu

IX. Morala creștină este cu un profund caracter monahal (marcată de etosul

X. Morala creștină are și un profund caracter social.

Linii directoare și morale în Noul Testament-29.10

Morala creștină își scoate principiile din revelația supranaturală a lui

Fundamentele Directiilor Moralei Lui Hristos 05.11

Data trecuta am vorbit despre Directiile Moralei Mantuitorului Hristos.

Sursele moralei crestine reflectate in SF. Traditie- 12.11

Obligatia morala- 19.11

Ordinea morala. Obligatia morala. Datoria morala

Obligația morală Partea II- 26.11

Orice normă se impune cu autoritate și poate fi formulată în felul următor: tu nu

8) Finalitatea și mijloacele prin care, ajungem la respectiva finalitate. Nu putem să

Norma generală și norma imediată a moralității.

Morala creștină nu cultivă o pietate fără disciplină fără normă

Știți că în istorie a apărut la un moment dat un curent religios în lumea protestantă

Comportamentul moral pe segmente

Norma moralității – rațiunea umană versus chipul lui Dumnezeu

De la stoici la iluminiștii natura drept normă moralității

Norma morală certitudine universală concretă vie

Norma morală urmărește finalitate în istoria mântuirii

Voința lui Dumnezeu – norma normans a moralității

Și acum purcedem să discutăm o afirmație, pe care o simțim cu toții -

Cuvântul Hristos, Iisus Hristos exclude abstracțiunea. Denumirea Fiului lui

În persoana Mântuitorului Hristos este recreată lumea. În persoana Mântuitorului

înțelege de ce. Putem să Îl recunoaștem pe Mântuitorul Hristos drept normă supremă a

Recomandarile Mântuitorului Hristos solicită creativitatea morală, etică a

În ceea ce noi numim norme ale comportamentului moral, lăsate de Mântuitorul

Conceptele sau formulările radicale și paradoxale, și vorbirea metaforică din parabole,

Omul cunoaște legea sau norma asemănării cu Dumnezeu pe măsură ce o realizează în

Ei bine, trebuie să facem precizarea, în procesul de împlinire a exigențelor sau

O dată cu formulele normei morale trebuie integrate valorile ei

În cazul normelor determinate de modul concret de comportare, poate apărea uneori

Mi se întâmplă la spovedanie vine un creștin la spovedanie - am ținut tot postul dar am

Trebuie așadar să ne comportăm întotdeauna de așa manieră încât comportamentul

În mod concret El se prezintă ca Dumnezeu adevărat, om adevărat, ca Mântuitor al

Și în felul acesta rămânem cu conștiința, sau conștiența, suntem conștienți de faptul că

Pentru examen vă rog să nu uitați -

B.E- binele eshatologic

Legea Morală Naturală:

CARACTERISTICILE Legii Morale Naturale:

Text N. LOSSKI- rezumat

Cap. III. Răul şi Binele

1. Răul fundamental şi răul derivat

Moartea îi apare omului ca răul suprem, dar este un rău derivat.

2. Etica teonomă normativă (ETN)

Cap. VI. Despre natura satanică

Cap. IX. Înfruntarea răului

1. Zelul lipsit de raţiune.

2. Împotrivirea violentă la rău

3. Trufia şi lupta împotriva lui Dumnezeu

Vladimir Soloviov- rezumat

Cap. IV. Principiul religios în morală

Binele moral- CURS 14.01.2021

Comportamentul omului este determinat de o serie de valori, pentru fiecare dintre

▪ în puritatea lui absolută.

Binele ontologic- Exisistența acestui bine se vede reflectată în lume și în om

cred că o să vă trimit și problema

S-ar putea să vă placă și