Bizanț, An II, Sem II

I. Băbuș (437-481)
Paleologii și căderea Imperiului Bizantin (1261-1453)

Imperiul Bizantin reprezenta numai umbra celui din vremea Comnenilor.

Negustorii venețieni și genovezi exploatau la maxim comerțul cu Orientul
grecesc. Imperiul era redus: în Asia Mică (Niceea), în Europa (Tracia). State
independente: Trebizonda, Despotatul de Epir și Ducatul Nepratos. Ducatul
Atenei a trecut în mâna catalanilor, iar Moreea a trecut în mâna Imperiului.
Două etape în timpul domniei lui Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-
1282): domnia sa și a succesorilor. Odată cu moartea sa și încoronarea lui
Andronic al II-lea (1282-1328) imperiul intră în decadență.
Obiectivul lui Mihail era împiedicarea ofensivei latine în Orient.
În timpul lui Andronic al II-lea și Andronic al III-lea (1328-1341) puterea
turcească a crescut considerabil. În timpul lui Ioan al V-lea (1341-1391) și Ioan
VI Cantacuzino (1341-1355) sârbii lui Dușan avansau la porțile imperiului.
Sub Manuel al II-lea (1391-1425) și Ioan al VIII-lea (1425-1448) progresul
turcilor a redus imperiul la capitală, iar cei doi au încercat în zadar să obțină ajutor
din partea Occidentului.
Ultimul împărat, Constantin al XI-lea a murit eroic pe zidurile
Constantinopolului asaltat de turci.

Situația internă și externă a imperiului

Disputele religioase au fost reflexul agitației politice. După moartea lui

Teodor al II-lea Laskaris (1254-1258), coroana a revenit fiului minor, Ioan al IV-
lea Laskaris (1258-1261), regența fiind asigurată de un personaj modest, George
Muzalon.
Muzalon este asasinat de Mihail Paleologul. Mihail provenea dintr-o
familie aristocratică și avea sprijinul armatei și al clerului.
Este alcătuită o coaliție occidentală condusă de Manfred, regele Siciliei și
fiul lui Frederich II Hohenstaufen, care se asociază cu despotul Epirului, Mihail
al II-lea (1237-1271). Alianța a fost sprijinită de regele sârb, Uroș I.
Victoria lui Mihail Paleologul în 1259 pe Valea Patagoniei, luându-l
prizonier pe principele Ahaiei.
În 1261, Mihail încheie o alianță cu Genova.
Mihail Paleologul a fost încoronat de patriarhul Arsenie la 15 august 1261.

1
 Grecia continua să fie sub dominația latinilor prin despotatele de Epir,
Moreea, Atena, Ahaia, iar Tesalia era ostilă imperiului.
În Occident, inamicul principal era Regatul Siciliei, Carol de Anjou
(+1282) fiind devotat scaunului papal.
Mihail al VIII-lea l-a avut de partea sa pe regele Franței, Ludovic al IX-
lea. Papa Grigorie al X-lea (1271-1276) îi cere lui Mihail accelerarea unirii.

Încercări de unire cu Roma

Bizantinii au ales moartea politică (înfrângerea de turci) și au respins

moartea culturală (unirea cu Occidentul).
Mihail Paleologul a trimis o delegație la Lyon, formată din patriarhul
Gherman, istoricul George Acropolites și mitropolitul de Niceea, Teofan. Adepții
unirii l-au câștigat de partea lor pe Ioan Vekkos, care le fusese adversar. În sec
XIV, filosoful Dimitrios Cydones era de partea unirii.
După reforma gregoriană, autocrația romană a respins ideea unui sinod.
Unirea devenea o afacere politică care trebuia să asigure Bizanțului sprijinul
roman în lupta împotriva musulmanilor.
Unirea de la Lyon (6 iulie 1274) a fost respinsă de Epir și Tesalia, fiind
abandonată și de fiul lui Mihail, Andronic al II-lea.
Conciliul de la Ferrara-Florența (1438-1439) s-a dovedit a fi o catastrofă:
s-a încheiat cu capitularea în fața Romei a celor care au semnat unirea. Bizantinii
nu mai aveau bani pentru a se întoarce la Constantinopol. Marcu Eugenicul,
episcopul Efesului, refuzând semnarea actului de unire, a devenit reprezentantul
autorizat al credinței Bisericii Ortodoxe.

Imperiul Bizantin sub urmașii lui Mihail Paleologul

Primele conflicte cu turcii

Probleme: incapacitatea urmașilor de a gestiona situațiile de criză, structura

socială și economică fragilă a societății, pătrunderea genovezilor și venețienilor
pe piețele interne.
Criza financiară l-a obligat pe Andronic al II-lea (1282-1328) să renunțe la
întreținerea flotei și să lase apărarea maritimă pe seama genovezilor. Adversar al
unirii de la Lyon (1274), Andronic l-a înlocuit pe patriarhul Ioan Vekkos cu Iosif.
Prin hrisovul din 1291 (statutul Muntelui Athos), mănăstirile au fost trecute
sub autoritatea directă a patriarhului. Protosul Sf. Munte (confirmat din vremea
lui Alexios I Comnenul) era acum recunoscut de patriarh.

2
 Tot sub Andronic a fost alcătuită o nouă Notitia Episcopatum, fiind
menționate Mitropolia Vicinei și Episcopia Vlahilor.
Andronic s-a amestecat în conflictul dintre venețieni și genovezi, cei din
urmă fiind susținuți de imperiu, dar venețienii i-au înfrânt și pacea din 1302 era
defavorabilă bizantinilor. Turcii au cucerit până în 1300 întreaga Asie Mică și s-
au stabilit în Bitinia.
Andronic a recurs la mercenari, permițând trecerea în imperiu a 16000 de
alani, apoi s-a orientat către catalanii lui Roger Flor, care poseda o armată de 6500
soldați și 36 de corăbii. Roger trebuia să primească titlul de mare duce
(comandant al armatei bizantine).
Campania din 1304 a catalanilor a dus la eliberarea anumitor regiuni din
Frigia. Roger a fost ucis în 1305 într-un complot organizat de fiul lui Andronic,
Mihail al IX-lea, ajungându-se la jafuri în Thesalia, Macedonia, Tracia și Muntele
Athos. Catalanii i-au alungat pe francezi din Ducatul Atenei și al Tebei (pentru
70 de ani).
Conflictul dintre Andronic al II-lea și nepotul său, Andronic al III-lea s-a
încheiat în 1328 cu înfrângerea lui Andronic al II-lea.
Turcii au cucerit: Bursa în 1326, Niceea în 1329, Nicomidia în 1337. După
moartea lui Andronic al III-lea (15 iulie 1341), turcii au devenit stăpânii Asiei
Mici.
Ioan Catacuzino, care și-a căsătorit fata cu sultanul Orkhan, permitea
instalarea turcilor în Tracia. Ei și-au consolidat poziția în regiunea Gallipoli.
Murad I a cucerit Tracia, Filipopoli, Adrianopole. Ioan al V-lea se deplasează la
Roma în 1369, acceptând o mărturisire de credință conformă cu dogma catolică.
La întoarcere a trecut pe la Veneția, unde a fost reținut ca debitor insolvabil.
Turcii au zdrobit Imperiul Sârb în bătălia de la Kossovo din 1389, trecându-i pe
bulgari sub dominație.

Ioan al V-lea Paleologul și Ioan VI Cantacuzino

Ioan al V-lea (1341-1391) și Ana de Savoia rămân la conducerea

imperiului. Ioan Cantacuzino pretindea rolul de regent. Aceste pretenții au dus la
formarea unei opoziții, formată din Ana de Savoia și patriarhul Ioan Calecas. Cel
mai periculos adversar al primului ministru a fost Alexis Apocaucos, general.
Ioan Cantacuzino se declară împărat la Demotica în 1341. De partea lui
erau aristocrații din Tracia, precum și călugării isihaști.
Isihasmul a fost evidențiat de Sf. Simeon Noul Teolog (949-1022) și
Grigorie Sinaitul (1255-1346). Idealul era curățirea de patimi pentru vederea

3
luminii taborice de la Schimbarea la Față. Varlaam îi numea pe isihaști “privitori
în buric”, spunând că lumina taborică nu este eternă și nu poate fi văzută.
Sf. Grigorie Palama (1296-1359) aduce o distincție între ființa divină
(ousia) și lucrările ei (dinamis). El spune că esența soarelui nu poate fi cunoscută,
dar se poate vedea efectul său. Pentru el, teologia era o lucrare a vieții, la care se
ajunge printr-un efort creator al gândirii asupra problemelor existențiale.
Conflictul apărut în Bizanț era legat de lupta dintre două filosofii:
aristotelismul și platonismul – doctrina oficială a Bisericii regăsindu-se în
limbajul aristotelic.
Isihasmul a fost declarat doctrina oficială în urma Sinodului din 1351 de la
Constantinopol, iar între 1351-1356, reprezentantul gândirii scolastice
occidentale, Grigore Akindin, a fost condamnat. Sinoadele din 1351 și 1368 au
confirmat palamismul ca expresie autentică a credinței Bisericii, Sf. Grigorie
fiind cinstit în Duminica a II-a din Postul Mare.
Alexis Apokaukos moare în 1345. Ioan Cantacuzino (1347-1354) obține
unele victorii cu ajutorul turcilor. A fost încoronat la Adrianopol pe 21 mai 1346
de patriarhul Ierusalimului. Pe data de 3 februarie 1347, Ioan Cantacuzino a intrat
triumfal în Constantinopol. Ana de Savoia îl înlocuiește pe Calecas cu Isidor.
Ioan și-a păstrat interesul pentru teritoriile grecești (fondarea Despotatului
de Moreea) și era ostil genovezilor, ostilitatea fiind justificată de taxele de 80%
pe care aceștia le încasau de pe urma bizantinilor pentru trecerea prin Bosfor.
Trupele bizantine sunt înfrânte în 1349. În 1352 se declanșează războiul dintre
Ioan Cantacuzino și Ioan V Paleologul, încheiat cu abdicarea lui Cantacuzino (în
noiembrie 1354). Cantacuzino îmbracă haina monahală și se retrage la Athos.
Întâlnim conducători dobrogeni aflați sub conducerea lui Dobrotici. El se
afla în fruntea unui despotat (întemeiat între 1320-1322) și cuprindea regiunea
Țara Cavernei (ținutul dintre Varna și Caliacra). Balica (conducător dobrogean)
a intervenit în luptele dintre bizantini prin trimiterea a 1000 de ostași ce urmau să
lupte sub conducerea lui Dobrotici alături de Ana de Savoia. Dobrotici moare în
1386, iar fiul său, Ivanco, a scos propria monedă de aur. Cei doi au avut legături
strânse cu Vlaicu Vodă și Mircea cel Bătrân.

4
 Situația Imperiului sub ultimii împărați Paleologi
(1391-1448)

Manuel al II-lea (1391-1425) - sub el, Peloponezul se afla în mâna turcilor.

În iarna 1393-1394, Baiazid i-a somat pe împărat și conducătorii statelor slave
din Balcani să-i aducă omagiu. Constantinopolul a fost blocat și a fost oprită
aprovizionarea cu apă.
În 1393, turcii au cucerit Bulgaria (timp de 500 de ani), apoi Serbia și
Dobrogea. După înfrângerea de la Nicopole (1396), împăratul s-a adresat rușilor,
papei, venețienilor, regilor Franței și Angliei. La Roma s-a întâlnit cu papa
Bonifaciu al IX-lea, la Paris s-a întâlnit cu Henric al IV-lea.
Mongolii (conduși de Timur-Lenk Tamerlan) i-au înfrânt pe turci la Ankara
pe 20 iulie 1402. Între 1402-1413 au avut loc lupte între cei 4 fii ai lui Baiazid
pentru ocuparea tronului, fiind în cele din urmă luat de Mahomed I. El trebuia să
facă față nelegitimului fiu al lui Baiaz, Mustafa.
Mahomed moare în 1421, succesor fiind fiul său, Murad al Ii-lea (1431-
1451). Fiul lui Manuel, Ioan al VIII-lea (asociat la tron din ianuarie 1421) dorea
să-l pună în locul lui Murad pe Mustafa. Constantinopolul este asediat în 1422.
Turcii au devastat Grecia în primăvara 1423 și au cucerit Tesalonicul la 29 martie
1430.
Manuel II Paleologul moare în 1425, iar fiul său Ioan VIII (1425-1448)
devine împărat peste capitală. Frații săi, Andronic IV și Teodor II conduceau
celelalte regiuni.
În 1431 sunt reluate tratativele de unire dintre cele două Biserici – sinodul
de la Basel.
Pe 18 septembrie 1437, prin bula Doctoris gentium, papa Eugen IV a
hotărât transferul sinodului de la Basel la Ferrara.
În noiembrie 1437, Ioan VIII Paleologul însoțit de fratele său și o delegație
compusă din 700 de persoane au plecat spre Italia cu corăbiile puse la dispoziție
de către papă.
Delegația era compusă din: patriarhul ecumenic Iosif al II-lea (care va muri
în timpul lucrărilor), Visarion (mitropolitul Niceei), Antonie (mitropolitul
Heracleei), Marcu Eugenicul (al Efesului), Dionisie de Sardes, Grigorie Mamas
(duhovnicul împăratului), Silvestru Sytropulos (marele eclesiarh al Patriarhiei
Ecumenice, cel care a scris Istoria sinodului unionist de la Ferrara-Florența).
Din partea celorlalte Biserici: Isidor al Kievului (din partea principelui
Moscovei, Vasile al II-lea – 1425-1462), Mitropolitul Grigorie al Georgiei. Din
țara noastră au fost trimiși mitropolitul Damian al Moldovei, protopopul

5
Constantin și logofătul Neagoe. Mitropolia Ungrovlahiei, Arhiepiscopia Sârbă de
la Ipek și Arhiepiscopia de la Ohrida nu au fost reprezentate.
Din partea latinilor: cardinalul Iuliu Cesarini, Ludovic (arhiepiscop de
Forli) și Ioan de Raguza (Dubrovnicul de astăzi).
Lucrările au început pe 9 aprilie 1438, unirea a fost proclamată pe 6 iulie
1439.
Turcii sunt victorioși în 1444 la Varna. În 1446, sultanul Murad al II-lea
cucerește Focida și Beoția. Albanezul Skanderberg moare în 1468.
Ioan al VIII-lea moare în 1448, tronul fiind luat de Constantin al XI-lea
Dragases, care după mama sa provenea dintr-o familie sârbă.
Murad moare în februarie 1451, succesorul fiind Mohamed, cuceritorul
Constantinopolului. După 7 săptămâni de asediu, asaltul final este dat pe 29 mai
1453. Se spune că o poartă a cetății rămăsese deschisă.
Atena, Despotatul de Moreea și despotatul sârbesc cad în 1456, Imperiul
de la Trapezunt în 1461 și regatul bosniac în 1463 în fața turcilor.
Căderea Bizanțului s-a datorat: îmbătrânirii instituțiilor sale, precum și
cruciadelor și antagonismului religios dintre Orient și Occident.

Mișcarea literară, artistică și spirituală în vremea

Paleologilor

Apariția Bisericilor ortodoxe în Balcani a fost rezultatul lucrării misionare

întreprinse de Chiril, Metodie, Clement și Naum.
Mănăstiri în Macedonia și Serbia: Mileșeva (1234), Sopociani (1268),
Studenița (1313), Gracianița (1318-1321), Manasija (1406-1418).
Pentru Bulgaria: Boyana (1259), capela Schimbării la Față de la Mănăstirea
Rila (1335).
Monahismul era unificatorul cultural al vremii.
În sec XIII, trei mănăstiri athonite erau slave: Sf. Pantelimon (rusească
după 1169), Hilandar (sârbească după 1199), Zografu (bulgară).
Sf. Sava al sârbilor este considerat fondatorul Bisericii Sârbe, precum și
autorul unei lucrări închinate tatălui său, Ștefan Nemanya, care a îmbrăcat haina
monahală, fiind venerat cu numele de Simeon Myroblitul.
Scopul colaborării între călugării greci și cei slavi: menținerea unității și a
identității ortodoxe în fața ofensivei turcești, a provocărilor latine și a
propagandei sectare și bogomile.
Mănăstirea athonită Kutlumuș era sub protecția domnilor români. Cea mai
veche mănăstire din Moldova este Neamț, aflată sub protecția mitropolitului Iosif
Mușat.

6
 Călugărul sârb Isaia de Seres este numit stareț al mănăstirii rusești Sf.
Pantelimon de la Athos de Ștefan Dușan. În 1371, acesta a terminat traducerea în
slavă a scrierilor Sf. Dionisie Areopagitul.
Mihail al VIII-lea Paleologul era amenințat la est de turci, la nord de sârbi
și la vest de latini.
Jurisdicția patriarhului, mai largă decât cea a împăratului, era recunoscută
în: Creta, Serbia, Bulgaria, Rusia.
Viața monahală a fost revigorată în: Constantinopol, Tesalonic, Meteora și
Mistra (în Peloponez).
Influența occidentală este sensibilă în Epir (Arta) și Moreea (Mistra).
Pictura a devenit neoelinistică și protorenascentistă. Artiștii epocii și-au semnat
lucrările pentru prima dată, îndeosebi în Serbia și Macedonia.
Două biserici tipice evoluției artistice: Maicii Domnului Pamakaristos și a
celei închinate Mântuitorului de la Chora, ambele în Constantinopol. Prima este
o capelă funerară ridicată cu cheltuiala Martei Glabas în memoria soțului ei,
general mort în 1304, ce se remarcase în campaniile militare din Bulgaria și
Albania. Marta a cerut poetului Manuel Files să compună câteva versuri în cinstea
soțului ei.
Ctitorul celei de-a doua biserici, Teodor Metochites (1270-1332) a fost
trezorier și prim-ministru al lui Andronic al II-lea (1282-1328). El este autorul
unor Comentarii la Aristotel, Introduceri în Astronomie și Eseuri despre istoria
Greciei antice. El și-a donat biblioteca mănăstirii Mântuitorului de la Chora,
biserica fiind restaurată între 1316-1321. Cea mai interesantă scenă a decorului
este a vindecării unui orb.
Biserică la Mistra: Peribleptos (sec. XIV), ctitor necunoscut. Mistra a
devenit în vremea Paleologilor un fel de a doua capitală.
Fiul lui Vladimir, Iaroslav (1019-1054) a invitat arhitecți și mozaicari de la
Constantinopol pentru catedrala Sf. Sofia din Kiev (1037-1046) și catedrala Sf.
Sofia din Novgorod (1045-1052).
Invazia mongolilor, care au prădat Kievul în 1240 a adus două secole de
dominație islamică, de care a scăpat doar nordul Rusiei.
Teofan Grecul (activ între 1378-1405), înțelept, filosof și ilustrator de cărți
(biograful său fiind Epifanie, fiul său) este autorul picturilor a peste 40 de biserici
din Constantinopol, Moscova și Novgorod. Ceea ce impresiona la Teofan era
spontaneitatea.
Formele ondulate ale Bisericii Sf. Petru și Pavel Kojevniki (Novgorod,
1406) urmau în interior un plan cruciform simplu cu cupolă, pe două nivele. O
caracteristică aparte era cupola în formă de bulb și ascuțită, adaptată climatului
cu multă zăpadă din nord.

7
 Icoanele aduse în Italia erau la originea panourilor din lemn ale Renașterii.
Opera lui Duccio di Buonisegna (1225-1316) reprezintă apogeul unei evoluții a
picturii italo-bizantine dezvoltată pe parcursul unui secol. El a executat tripticul
Maica Domnului cu Pruncul împreună cu ucenicul său, Simone Martini.
Părintele arhitecturii renascentiste, Filippo Brunelleschi (1377-1446) a
reprodus ordinele clasice, iar planurile sale pentru San Lorenzo și Santo Spirito
de la Florența sunt ale unor biserici ortodoxe. Tot din planul bisericuței cu patru
coloane de la San Satiro din Milano (sec XI) s-au inspirat Donato Bramante
(1444-1514) și Leonardo da Vinci (1452-1519). Unitatea privilegiată a
arhitecturii religioase renascentiste a fost planul simplu în cruce cu cupolă.
Paideia era necesară inițiativei de restaurare. Nichifor Vlemides (1197) a
studiat retorica, filosofia și medicina la Niceea. A fost în slujba lui Teodor II
Laskaris. A scris o Autobiografie, precum și tratate împotriva latinilor.
Renașterea Paleologilor: Maxim Planudes, profesor erudit, traducător din
latină, matematician, cel care a contribuit la introducerea cifrelor arabe în Bizanț;
Teodor Metochites; Nichifor Gregoras.
Literatura religioasă: Grigorie Sinaitul și Nicolae Cabasila.
Apariția Mistrei, capitala Despotatului de Moreea, unde a activat
Ghemistios Plethon, filosof platonician care dorea revalorificarea elenismului. În
Italia a fost convins de familia Medicis să deschidă la Florența o Academie
platoniciană. La Mistra i-a avut ca discipoli pe Bessarion (fostul Visarion al
Niceei, ajuns cardinal) și Gheorghe Scolarul (primul patriarh de la Constantinopol
după 1453, a ars Tratatul despre legi).
Istoriografia bizantină reprezentată de: Gheorghe Acropolites și Gheorghe
Pahimeres.
Istoricii căderii: Critobul din Imbros (ce închină lui Mahomed Cuceritorul
o istorie), Laonic Chalkokondil, Dukas (cu Istorie paralelă a otomanilor și
Paleologilor), Sfrantzes (guvernatorul Mistrei, autorul unei Cronici, jurnal
personal pentru anii 1413-1477).
Maxim Planudes (1255-1305) a transmis textele unor matematicieni și
astronomi. Dimitrios Triklinos va aduce o contribuție esențială în redescoperirea
tragediilor lui Euripide. Petrarca este cel care era incapabil să analizeze
manuscrisul lui Homer pentru că nu cunoștea greaca. În 1360, elevul lui Varlaam,
Leonzio Pilato, susținea conferințe la Florența.
În 1397, Manuel Chrysoloras a organizat la Florența o școală unde se preda
în limba greacă, iar gramatica scrisă de el a fost prima apărută în Occident (pe la
1480).
Primii colecționari de manuscrise: în 1423, Giovanni Aurispa se întoarce
la Constantinopol cu 238 de cărți grecești, în timp ce Filelfe deținea 40. Visarion
al Niceei a adunat 500 de manuscrise, pe care le-a legat la Veneția în 1468.
8
 Cucerirea Constantinopolului de către turci

Serbia a fost cucerită în 1459, Bulgaria în 1396, Grecia în 1459-1460,

Bosnia în 1463, iar Egiptul în 1517.
Când a intrat în Constantinopol după trei zile de asediu, Mahomed al II-lea
a instaurat legea și ordinea. El cunoștea limba greacă. El a permis grecilor să-și
aleagă un patriarh. Toți creștinii erau obligați să plătească anual haraciul. Clerul
era scutit de impozite. Poarta nu se amesteca în probleme interne ale Bisericii,
creștinii își puteau păstra religia.
Patriarhul devenea Milet Pașa sau etnarh, șeful națiunii, iar ierarhia
bisericească a fost însărcinată cu administrarea civilă a populației creștine.
Biserica devenea un fel de stat în stat.
În filosofia islamului, creștinii erau considerați rayah, popor cucerit,
necredincioși, ei nu aveau nici drepturi reale, nici cetățenie. Mahomed confiscă
patriarhului Ghenadie Biserica celor 12 Apostoli, pe care cu puțin timp înainte tot
el i-o acordase. În sec XVIII, 48 de patriarhi s-au succedat într-un interval de 73
de ani. Grecii din Turcia și Constantinopol au plătit insurecția greacă din 1821
prin masacre. Anul 1821 este marcat și de martiriul patriarhului Grigorie al V-
lea, omorât în ziua de Paști. În 1866 asistăm la o rebeliune în Creta, iar în 1875
la noi revolte în Bosnia și Herțegovina.
Imperiul multinațional era considerat oikumene, universul locuit, unit
printr-o singură lege, autoritate, credința în aceleași valori. Acest spirit
universalist al Romei a permis întâlnirea și alianța cu creștinismul, universal prin
esență. Conflictul cu Vestul s-a acutizat în timpul cruciadelor.
În această perioadă, puterea imperială ajunge să treacă într-un fel în mâinile
patriarhului. Patriarhul Noii Rome, aflat în captivitate, era privat de libertate, dar
nu și de autoritate.

Destinul unei civilizații milenare: considerații finale

Bizanțul a reușit să păstreze de-a lungul Evului Mediu, în condițiile unei

adevărate anarhii feudale în Occident, noțiunea de stat. Regimul breslelor a pornit
de la Constantinopol. Imperiul Bizantin a reprezentat singura realitate politică
europeană.
Una dintre funcțiile istorice îndeplinite de bizantini a fost misionarismul.
Spre deosebire de Apus, unde Carol cel Mare a încreștinat cu sabia lumea
germană, în Răsărit bulgari, sârbi, ruși și români s-au înscris mirajului bizantin.

9
 Bizanțul era un bastion împotriva forțelor necreștine ale Persiei sasanide,
ale islamului și turcilor selgiucizi. Acțiunile bizantine au căpătat un caracter de
cruciadă: lupta împotriva perșilor, terminată prin distrugerea imperiului de
Heraclius, luptele lui Vasile I Macedoneanul cu sarazinii din Italia, culminând cu
“marea epopee bizantină”, numită așa de Schlumberger perioada secolelor X-XI,
ilustrată de Nichifor Focas, Ioan Tzimiskes și Vasile al II-lea.
Prin Bizanț, creștinismul a introdus un element nou în viziunea grecului
antic: mesianitatea. Bizanțul întruchipa ecumenicitatea, formă de îmbinare a
transcendenței cu imanența, după modelul dogmei care asigura persoanei Fiului
conviețuirea în unitatea perfectă a celor două naturi: divină și umană.

10