Istoria si spiritualitatea Bizantului.

-curs-

Anul 2 Sem 1

Cronologia perioadei.

Dinastia Macedoneana

Dinastia Comnenilor

Vasile I Macedoneanul Leon VI Alexandru Constantin VII Porfirogenetul Roman I Lecapenul Roman II Nichifor II Focas Ioan I Tzimiskes Vasile II Bulgarohtonul Henric II Constantin VIII Roman III Arghiros Zoe Porfirogeneta Mihail IV Paflagonianul Mihail V Calafatul Constantin IX Monomahul Teodora Porfirogeneta Mihail VI Stratioticos Isaac I Comnenul Constantin X Dukas Eudoxia Macrembolitissa Roman IV Diogene Mihail VII Dukas Nichifor III Botaniates Alexios I Comnenul Ioan II I Comnenul Manuel Comnenul Alexios II Comnenul Andronic I Comnenul Isaac II Anghelos Alexios III Anghelos Isaac II Anghelos, Alexios IV Alexios V Murtzuphols

867-886 886-912 912-913 913-959 920-944 959-963 963-969 969-976 976-1014 1014-1024 1025-1028 1028-1034 1028-1056 1034-1041 1041-1042 1042-1055 1055-1056 1057 1057-1059 1059-1067 1067-1068 1068-1071 1071-1078 1078-1081 1081-1118 1118-1143 1143-1180 1180-1183 1183-1185 1185-1195 1195-1203 1203-1204 1204

1.Lectie introductiva.
I.Dinastia Macedonenilor (867-1081). II. Dinastia Comnenilor (1081-1204)

Bizantul in Evul Mediu,nu a cunoscut o ruptura intre cultura scrisa (aristocrata si clericala) si cultura orala (laica). Cultura laicilor se exprima prin genuri si forme strans legate de retorica antica, deci nu asistam la nici o schimbare a limbajului. Noutatea acestei perioade (mai ales a sec IX), este ca imparatul devine stapan al unui discurs si nu numai purtator al unei victorii militare. Inca din vremea imp. iconoclast Teofil (829-842), asistam la o articulare intre puterea imperiala si elenismul antic increstinat, traditie continuata si te Ctin VII Porfirogenetul dar si de Leon VI sau Ioan VI Cantacuzino in sec. XIV. Pe langa imparat s-au adunat scriitori al caror nume e legat de elogiul puterii imperiale. Aparatul institutional si cultural se raspandea in provincie prin corespondenta care pornea de la cancelaria imparatului sau a patriarhului din Copol. Acest aparat institutional, dupa 1204, se transfera statelor nou formate (Niceea, Epir, Trebizonda). Continutul acestor documente de cancelarie depinde de contextul istoric si politic. Arhivele centrale ale imperiului sunt, in general, pierdute si incep sa isi si piarda limba greceasca din cauza unei populatii tot mai eterogene. Intre aceste documente care au supravietuit putem gasi si autori ca Teodor Balsamov (?), un canonist. Cel mai important fond de informatie si carte il constituie Mt. Athos, al carui manastiri au fost conservate si mentinute de domnii romani constienti fiind de mostenirea bizantina. Intre aceste documente de cancelarie se numara si omiliile, corespondenta (cum ar fi a lui Teofilact [1088/9] sau a lui Mihail Corniates, mitr. Atenei [1182]). O alta sursa cu privire la aceasta perioada o constituie genul istoriografic mostenit de la romani care afirma pe de-o parte legitimitatea imparatului si pe de alta parte urmarea parcursul politic. Aceasta legitimitate mentionata era, de fapt, sustinuta mai ales prin semne dumnezeiesti care sustineau ideea unui model suprem de suveran. Printre marii istoriografi ii mentionam pe Eusebiu de Cezareea, Teofan Marturisitorul in a carui cronica gasim o noutate, deoarece el nu vorbeste numai de imparati ci si de rudele sale. Importanta politica a cronicilor depinde de redactare, astfel in timpul lui Ctin VII Porfirogenetul, cronica lui Teofan este completata de o echipa de redactori; asistam uneori la modificari brutale ale istoriografiilor cum e cazul lui Vasile I Macedoneanul sau Alexios I Comnenul unde Ana Comnena (unde sunt intalnite multe pasaje subiective) si in cele din urma Nichifor Brienus/Briennios, sotul Anei. Istoriografii se gaseau, in general, in anturajul imperial. Importanta unei cronici a determinat ca ea sa fie continuata de un alt istoriograf, cum este in cazul lui Teofan, continuat de pseudo-Teofan. In general (cu exceptia Alexiadei), aceste istoriografii aveau un singur manuscris. Acest gen literar continua sa existe si dupa 1204 iar in momentul recuceririi (1261) gasim informatii in legatura cu aceste intamplari la Georgios Akropolitos si apoi la Simion Logotetul si Ioan Comeniatis care a asistat si la cucerirea Ierusalimului. Leon Diaconul redacteaza o istorie militara. Lipsurile sunt uneori completate de

izvoarele arabe sau vechile cronici rusesti care consemneaza relatii importante in vremea lui Vladimir. Sinodiconul este un alt document important care amintea de adevarurile marturisirilor de credinta. Mai avem autori ca Pavel de Sicilia care scrie despre pavlicieni sau Teofil, despre bogomili in corespondenta cu Tarul Petru. Pentru problema bulgara il avem pe patr. Fotie care scrie tarului Nicolae sau actele sinoadelor locale (869/70). Chiar si scrierile aghiografice sunt de folos deoarece ne ofera informatii cu privire la unii imparati sau imparatese ca Teodora sau Teofana, sau cu privire la viata unor patriarhi ca Ignatie sau Eftimie. De asemenea avem si imparati care au scris intre care se evidentiaza Constantin VII Porfirogenetul cu De administrando imperii, De thematicus si Despre ceremonii. Apoi avem cartea prefectului pe probleme economice care continea si o lista cu principalele meserii. In ceea ce priveste legile, ne putem apleca asupra Novelelor si Bazilicalelor lui Leon VI sau aupra Epangogei lui Vasile I.

2.Imparatii Macedoneni.
In vremea lor, in cele aproape doua secole de guvernare, s-a regasit expresia superlativa pentru ceea ce a insemnat Bizantul pentru Orient. Intemeietorul dinastiei este Vasile I (867-886), originar din Armenia dar familia sa se refugiase in Macedonia. Schimbarea cea mai evidenta e cea legata de politica externa in contextul in care pe plan intern lucrurile se stabilizeaza intr-o oarecare masura. Politica externa a culminat in epoca imparatilor militari. In general, pericolul caruia trebuiau sa ii faca fata era cel arab; o alta problema era Dunarea de jos a pecenegilor si cumanilor. Vasile cat si fiul sau, Leon, au organizat campanii militare fara insa a repurta si victorii importante (Tarente, Sicilia, Siracusa, Regio). O alta problema o constituia pirateria araba iar intre atacurile date mentionam pe cel din 904 asupra Tesalonicului (in care se pierd mai mult de 20000 de oameni). Momentul acesta marcheaza un reviriment al ofensivei bizantine, Roman Diogene reusind sa ajunga pana spre Edesa. Nichifor Focas obtine victorii importante in Creta, Cipru, Tars, Cilicia, Mopsuestia, Allepo, Antiohia Siriei iar Ioan Tzimiskes reuseste sa treaca dincolo de Eufrat, scopul principal fiind cucerirea locurilor sfinte, dar nu reuseste sa ajunga la Ierusalim, ci doar la 100 de km de el; ia Beirutul, Sidonul si Laodiceea si reuseste sa intareasca granita de N a Siriei. Toate teritoriile sunt pastrate de Vasile II care are ca principal scop, desfiintarea statului bulgar. Constantin VII si Roman II patrund si in Cilicia, cucerind Samosata/Germaniceea iar Vasile II ajunge pana in Armenia (Vani).

Bizantul nu renunta nici la Italia si sub Leon VI sunt organizate expeditii pentru Longobardia si Calabria. Problema acestor teritorii va deveni cu adevarat sensibila in sec XI. Un adversar puternic il constituiau bulgarii pentru care, dupa convertirea lui Boris Mihail, Copolul devine un model. Unul din urmasii lui Boris, Tarul Simeon, intors in Bulgaria are pretentia de a organiza un stat dupa modelul celui bizantin, unul teocratic dar pentru ca sa isi poata implini dorinta, trebuia sa distruga Bizantul. Reuseste sa ajunga pana in zona Tesalonicului urmand ca in final bizantinii sa obtina linistea la Dunarea de Jos cu pretul aurului. Fratele lui Leon, Alexandru, refuza plata tributului si in 913, bulgarii ameninta cu asediul. Bulgarii inscriu victorii la Anchialos (917) si Adrianopol (922), victorii care permit ocuparea unor spatii din Macedonia. Urmasii lui Simeon (927), nu si-au afirmat aceleasi pretentii. Petru, fiind un tar care a administrat slab teritoriile sale, este invins in 986 si 1014 de Vasile II Bulgarohtonul. Un alt pericol il constituie Cruciadele si turcii dar si normanzii. Sub Ctin IX Monomahul (1042-1055) , imperiul cunoaste o intindere geografica apreciabila, probabil, ultima de o asemenea amploare. Sunt anexate o serie de provincii importante (1020-Georgia si Edesa, 1050-Armenia). In aceasta zona s-a creat o asa numita enclava unde armenii si georgienii vor constitui un tampon intre imperiu si arabi insa fiind ocupata aceasta zona si fiind greu de controlat, ramane fara aparare. Intre timp, turcii, devin o putere in zona si ataca aceasta regiune din vremea dinastiei Selgiucide (Selgiuc). Un alt conducator Toghrul-Beg ia in 1055 Bagdadul luand conducerea califatului abbasid, fiind practic intemeietorul imperiului selgiucid. Urmasul sau, Alp Arslan patrunde in Georgia si Armenia iar in 1068 invadeaza imperiul condus de Roman IV, prin Cilicia urmand sa fie infranti pana in 1070 si impinsi dincolo de Eufrat. Roman IV preia conducerea de la Constantin X si este reprezentantul cercului de insterese militare, se descurca destul de greu cu atacurile selguicide mai ales din cauza propriilor trupe care nu erau omogene. In 1071 este insa infrant la Manzikert pierzand teritorii importante din Asia Mica, turcii stabilindu-si capitala la Iconia/Conia, ocupand practic Anatolia si ajungand pana la Smirna intemeind Sultanatul de Rum. Normanzii ajung in Italia in 1012 si sunt oaregum integrati in Imperiu prin armata de mercenari, integrare ce insemna trimiterea lor in zonele de lupta cele mai fierbinti dar, cum doreau sa isi intemeieze un imperiu, s-au supus bizantinilor. [Prezenta lor in Italia se datoreaza necesitatii apararii acestui teritoriu de turci.] Momentul favorabil este 1054 cand, dupa rutupra, inteleg ca de acum tratativele trebuie duse cu papa. Dovada a intelegerii lor este acceptarea de catre Robert Guiscard a reformei romane fiind si gata sa depuna juramant, papei. Incepand cu 1060, cuceresc Calabria si Sicilia, bizantului ramanand doar orasul Bari cucerit si el in 1071. Urmasul lui Roman cucereste V Macedoniei, Tesalia si Larisa dar

inaintarea lor e oprita de Alexios I doar in contextul in care au aparut disensiuni in randul normanzilor. De la bun inceput, normanzii aveau in vedere apropierea de zidurile Copolului, practic, anticipand prin aceste atacuri ce se va intampla si in timpul cruciadelor. Probabil ca relatia normanzilor cu papalitatea nu ar fi fost atat de deranjanta daca nu ar fi existat si problemele cu turcii. Interesele apuslui de salvare a Bizantului si a locurilor sfinte au avut urmari strategice catastrofale. Pecenegii ajung pe coasta M. Egee, dar Alexios I chema in ajutor pe cumani si infrang pe acestia in 1091 la Plebunion/Lebunion scapand in 1094 si de cumani. Perioada de liniste care se instaureaza de acum va dura pana in 1122, insa, evident au mai existat mici probleme in Tesalia, Silistra (Dobrotici, Sestlav, Satza) din cauza rascoalelor impotriva puterii centralizatoare. O ultima categorie de inamici sunt ungurii si sarbii fata de care Biserica adopta o atitudine mai mult de hartuire. Economic, lucrurile sunt complicate dar bizantinii erau nevoiti sa lupte cu normanzii si sa se alieze cu republica maritima Venetia careia ii oferea scutiri de taxe, atitudine ce a dus la eliminarea de pe piete a comerciantilor bizantini; ulterior, Manuel va da scutiri genovezilor. Cruciadele reprezinta un fenomen complex pornit din Apus. Cruciatul a fost descris ca un pelerin, deci, pelerinajul devine un element primordial al acestui tip de razboi. Afara de pelerinaj, ceea ce anima cruciatul erau spiritul de bravura si goana dupa averi. Toate aceste razboaie au culminat cu intemeiera statelor medievale.

4.Aspecte de geopolitica.
Din punct de vedere teritorial, Imperiul Bizantin ramane dupa 1453 o amintire, cu atat mai mult dupa 1461 cand cade ultima reduta bizantina, Trebizonda. Problema frontierelor imperiului incepe sa se puna destul de timpuriu, din sec VI cand asistam la invazia slavilor si avarilor ce apar la frontiera Balcanica a imperiului si apoi in vremea lui Mahomed cand incep cuceririle musulmane. In secolul VII (Heracliu) apare formula de organizare a themelor care erau conduse de un strateg aflat sub autoritatea unui guvernator militar asistat de un judecator civil (crites). Fiecare thema avea o armata proproe dar din sec IX asistam la o structura organizatorica noua ce va sta la baza imperiului pana la caderea din 1453, structura evidentiata de lista contribuiabililor intre intre care erau militarii (stratiotikon) si civilii (politikon) la care se adauga de acum, aristocratia funciara care se afirma dupa razboaiele de recucerire si care aveau legaturi stranse cu familia imperiala.

Putem vorbi despre viata religioasa, culturala si sociala a unei populatii bizantine care la un moment dat se schimba sub diferitele influente care apar cum ar fi cea venetiana sau otomana, ramanand apoi o vreme cam aceeasi. In istoria conflictelor care au loc in Bizant, au fost perioade in care s-a ajuns la o dilatare a teritoriului imperiului, de aceea se poate vorbi de un spatiu strategic. Atat Justinian si Heracliu sau dinastia Macedonenilor l-au dorit si au reusit sa il dobandeasca deoarece avea o mare importanta. Acest spatiu, evident, a variat in functie de prioritatile perioadei. Caderea unui imperiu e vazuta in occident, in general, ca un fenomen pozitiv deoarece preceda formarea statelor nationale, insa caderea Imp. Bizantin este vazuta ca o situatie negativa fiind considerata sfarsitul unei puteri. In privinta spatiului teritorial al perioadei, totul porneste de la o idee fundamentala conform careia ideologia imperiala-facuta cunoscuta prin diferite mijloace de propaganda- era aceea ca imperiul era unic, universal cum era si Dumnezeu iar celelalte popoare urmau un fel de taxonomie (ierarhizare). Aceasta taxonomie avea o apropiere sau departare de puterea centrala. Imperiul Bizantin are zone de interferenta ce se pot crea fie in urma unui conflict de exemplu de natura comerciala (cum este cazul latinilor din Orient). Avem de-a face cu o zona periferica foarte flexibila in care prezenta imparatului se manifesta prin prezenta militara a contingentului. Teofilact al Ohridei pe la 1103 il felicita pe cel care a reusit sa il infranga pe un emir turc care percepea taxe de la bizantini pe care i-a avut o perioada sub stapanire. Imperiul a reprezentat prin imparat expresia cea mai evidenta a autoritatii sale, legitimitatea fiind data de continuitate si de rangul de rudenie. Puterea imperiala dupa 1204 este dispersata in mai multi poli de putere sau zone care sunt conduse de despoti- conducatori locali. Acesti despoti isi faceau simtita prezenta prin emiterea de monezi si acte. Bizantul si-a manifestat constant unitatea prin stat si Biserica. Cele trei spatii mari vizibile in Bizant au fost: Copolul Asia Mica pana la Mt. Caucaz Bazinul M Negre- punctul de legatura fiind Chersonul. Tot legat de spatiul talasocratic e si bazinul Dunarii cu Pen. Balcanica. De altfel, intre factorii civilizatori ai imperiului il constituie apropierea de o sursa de apa. Asia Mica era un punct de trecere foarte important, traversandu-se dinspre Caucaz spre V- Mt. Taurus, apoi o alta zona este N Armeniei, coasta M. Negre cu Sinope si Trebizonda iar in jurul acestor axe rutiere s-au dezvoltat adevarate circuite comerciale internationale care duceau apoi, mai departe, spre zonele maritime Efes, Smirna (Izmir), Ataleea/ (Antalia).

O alta axa rutiera pornea tot din Armenia, orasele Dvin// si Hani, apoi se cobora spre Teodosiopois, Sebasta (Sivas) si Ancira (Ankara) de unde se impartea in doua directii, una ducea spre Copol si trecea prin Niceea (Iznik) si alta mergea spre Pergam pe coasta M. Egee. Trei axe fluviale cu un important rol strategic erau: Fluviul Halis/ (Raul Rosu/Kizilirmak) Fluviul Sangarios/Sangarius (Frigia/Sakaria Irmagi) Fluviul Meandru/ (Buyuk Menderes Irmagi). Dupa 1071 (Manzikert) se creeaza o problema in zona Asiei Mici unde este creat sultanatul de Rum si unde mai mult de 1/3 din teritoriu este ocupat de musulmani. In Pen. Balcanica proveneau cai de acces de la Durazzo/Dyrrachium/Durrs/Dra in Albania care oferea accesul catre Copol, apoi mergand pe coasta Dalmatica urmau Ni,Sardica, Tesalonicul care a constituit un punct important mai ales in sec XIV cand turcii se apropiau de capitala, si in final insasi Copolul, toate acestea aflandu-se pe Via Ignatiana. Un alt punct important il constituia Mt. Athos care se populeaza consistent incepand cu sec IX si care constituia o garantie pentru ordotoxie in fata turcilor. Primul document care vorbeste consistent despre viata de aici dateaza din 883. Un alt drum secundar era cel care prornea din Tesalonic si facea legatura cu Larisa si Athena. In Peninsula Balcanica erau numeroase popoare intre care vlahii (atestati in Tesalia din sec XI si din sec XIV in Epir ) si albanezii (atestati de Mihail Ataliates care ii si plaseaza undeva mai sus de Durazzo). O alta zona importanta o constituia bratul drept al Dunarii si Delta, zona in care veneau in valuri de migratori dinspre Urali incepand cu sec VI si care au fost asimilati treptat cum ar fi pecenegii mentionati in lucrarea Alexiada care au fost impinsi de unguri. Sec IX-XI consituie si crestinarea unor popoare de la Dunare care trebuiau sa aleaga intre cele doua tipuri de crestinatate si sa treaca la monarhie. De exemplu Boris al Bulgariei se crestineaza in 863/4 la Copol unde ia numele imparatului Mihail. Bulgarii devin apoi din 1018 dependenti de bizantini urmand ca statul sa reinvie cu regatul romano-bulgar al lui Petru si Asan. Apoi in anul 1000, papa Silvestru II trimite ducelui Vajk coroana luand astfel fiinta statul maghiar condus de, acum, regele Stefan. Croatii au ca spatiu de crestinare raul Sava si M. Adriatica primind crestnismul catolic. Sarbii dupa ce castiga independenta sub Stefan care adopta crestinismul ortodox. Pe mare, imperiul stapanea: Calabria pana la sf sec IX, o parte din centrul Italiei pana la 1071 cand trece sub normanzi (Brindisi, Bori).

Un rol important il aveau insulele intre care Sicilia care a apartinut Bizantului, -Creta, Cipru, Rhodos, Corfu care aveau rol strategic important. Ins. Patmos tinea din sec XI o manastire inchinata Sf. Ioan. In centrul spatiului ramane Copolul intre care obiectivele centrale erau Sf. Sofia, hipotdromul si palatul imperial. Practic, palatul era locul unde se manifesta polul de putere, Sf. Sofia , locul unde era reafirmat. Hipodromul mai ales era important deoarece aici, populatia diversa se putea intalni. De asemenea, Copolul era un spatiu ravnit de alte popoare, fiind un model pentru ele. A existat astfel o lunga perioada mitul Copolului greu de cucerit, la fel cum va deveni Bagdadul, sediul califatului abbasid. Orasul constituia si un liant al diferitelor popoare ale imperiului. Avand perspectiva unui astfel de spatiu din alta lume, parea un spatiu greu de accesat. Amestecul de legenda si propaganda imperiala a impus acest sentiment al imposibilitatii cuceririi, fapt probat intre altii de bulgari(921-2), persi si musulmani(716-7). Era, cu alte cuvinte, capitala unei lumi locuite, un ideal de care te puteai apropia dar pe care nu il puteai atinge. Era vorba de o idelogie voluntarista (de superioritate) dar nenumaratele simboluri ale domniei lui Ctin-libertatea de credinta, crestinismul, mutarea capitalei, etc.- au condus la formarea unei civilizatii cu mentalitatea ei. In conditiile situatiei dramatice in care se afla occidentul, se va naste si o invidie pentru Copol, alimentata si de mentalitatea acesta de superioritate. Intre sec XI-XIV, Copolul intelege in final ca apetitul acestor noi forte poate distruge chiar si imperiul Bizantin, astfel dintr-o perspectiva legata de invidie, capitala cade prada cuceririi iremediabile. In 1054 nu au fost separate de facto doua crestinatati, momnetul a fost mai de graba un semnal de alarma unde aroganta papala va duce la excomunicarea lui Mihail Cerularie, gest incorect interpretat deoarece cei din V erau inca privit ca niste barbari in sensu acelei arogante bizantine. Momentul grav a fost 1204 cand cade orasul pentru prima oara si odata cu el si imperiul si tot din acest moment, pretentia ca orasul e capitala lumii e doar o pretentie nostalgica. Putem spune ca imperul Bizantin nu a avut un aspect unitar iar anul 1204 si cruciada 4 constituie pierderi mari pentru bizantini deoarece capitala va intra sub control latin.

5. Structurile statului Bizantin. Administratia.

Imperiul Bizantin a mostenit o administratie solida, e vorba de cea a imperiului Roman; insa in sec. 6-7 au inceput sa dispara vechile forme de organizare romana (de ex. functia de prefect al pretoriului, echivalentul actual al primului ministru) si practic administratia imperiului se imparte in mai multe birouri sau ministere ce purtau denumirea generica de secreta. Intre aceste birouri amintim: ghedikonul?, dromul?(afaceri externe), stratiotikon (armata). In fruntea fiecarui birou era un sef care purta denumirea de logotet. In cancelaria imperiala erau diversi functionari care purtau numele de asecretis (membrii ai biroului) iar in fruntea lor era un functionar numit protosecretis intre care amintim pe Fotie (858-867) si Mihail Cerularie (1043-1058). Destinatia sau numarul fiecarui birou depindea de fiecare imparat in parte. Functionarii erau platiti din sistemul fiscal care avea doua surse de provenienta: a) comertul- orice produs care se deplasa in interiorul sau afara imperiului avea TVA de 10%, taxa care purta numele de comertium. b) impozitul funciar- exista, de asemenea, un registru cadastral central care era important pentru a tine evidenta celor care plateau impozite, de aceea existau si inspectori cadastrali care vedeau ce schimbari trebuiau facute. Sistemul se complica atunci cand apar supra traxe sau exceptari/scutiri de la taxe. Bazata pe epararea dintre armata si civili, administatia Bizantina trebuia sa faca fata pericolelor arabe. Din sec. VII sunt trimisi in provincii conducatori numiti strategi cu putere militara si civila iar sub Heracliu (610-641), cand se organizeaza sistemul thematic, acestia se impart in circumscriptii mai mici si putea avea un krites (conducator civil/prefect) cand presiunile militare nu erau asa de mari. Sub Justinian (527-565), armata era alcatuita din mercenari, din profesionisti platiti. Sub Heraclius, sub infrangere, apar noi contingente militare provenind dintre tarani pentru ca era mai putin costisitor deoarece ei erau incartruiti pe propriul lor pamant, primeau solda si aveau obligatia de a-si procura si intretine echipamentul. O parte a flotei (ploimon) era organizata dupa aceleasi principii, fiind mai multe circumscriptii: flota din M. Neagra, din Mediterana, din M. Egee. Alte zone aveau flota lor proprie. Armata (? themata/tarmata) centrala si flota erau destinate pentru aparare si contraatac fiind introdus in timp un impozit pentru intretinerea armatei. Dupa Manzikert (1071), regasim in armata Bizantina, turci, varegi, normanzi, adica vedem o tranzitie a armatei spre o populatie eterogena de profesionisti. In viziunea marilor puteri, nu existau straini, asa ca atunci cand Bizantinii pierdeau un teritoriu, nu il considerau pierdut ci considerau ca l-au cedat.

In raport cu celelelalte popoare exista o ordine ierarhica (taxis); fiecare popor avea un anumit rang. Ierarhia/locul fiecarui stat era schimbata in functie de nevoi, adica, in functie de prioritatile in raport cu ei, de aceea si imparatul cu acesti principi poarta corespondenta in mod diferit, de exemplu pe armeni si bulgari ii numeste prieteni iar pe papa il numeste frate. Aceasta practica scoate la lumina concepte teologice care lamuresc raporturile cu occidentul sau populatiile recent convertite. Pentru a face distinctia intre imparatul de la Copol si ceilalti imparati trebuia gasita o nuanta. In cazul lui Carol cel Mare, imparatul bizantin isi pastreaza titulatura spunand ca este imparat al romanilor/romeilor pe cand Carol era doar imparat. Chiar si in situatii limita, era gasita o solutie pentru ca imperiul sa nu se divida deoarece Dumnezeu nu se poate imparti si tot el are un singur trimis, imparatul de la Copol. In raporturile cu papa, situatia devine mai dificila dupa 1024 si 1204, existand un raport de cordialitate, dar papa incepe sa isi permita sa intervina in probleme B. de la Copol si in posesiunile copolitane cum era Calabria. In momentul in care normanzii accepta sa ocupe aceste posesiuni, relatiile se complica si mai mult. Apar insa elemente compensatorii intre cele dou aparti prin faptul ca slavii, bulgarii si rusii se convertesc la crestinismul ortodox, existand o reechilibrare a puteri ecleziale. In viziunea bizantina, papa era doar seful bisericii, nu si al statului. Demnitatile si functiile in Bizant dadeau si statutul social iar titlurile sunt mostenite din imperiul Roman: patriciu, consul, cezar, insa toate convergeau spre funtia de senator. Toate aceste titluri erau ereditare. Imperiul, in cele 11 veacuri de existenta a avut 109/110 imparati, 65 de lovituri de stat, imparati trimisi la inchisoare, sau la manastire, omorati si mutilati. In vremea Comnenilor, cand conducerea imperiului era ereditara, nu era exclusa nici atunci violenta. La inceput, armata alegea viitorul imparat si alegerea si confirmarea se faceau prin ridicarea pe scut, fara se se uite ca un militar de rang inalt sa ii puna o diadema cu mai multe inele intercalate pe capul basileului. Dupa ce era proclamat august, imparatul cobora de pe scut si un cleric ii punea pe cap coroana imperiala, facandu-se astfel o dubla investitura prin sabie si cruce. Dupa aceasta se indrepta spre biserica tinand un scut si o lance in maini. In biserica, coroana era asezata pe Sf. Masa. Trebuie mentionat ca dupa 450 (Marcian), armata nu mai joaca un rol atat de vizibil, hotararea fiind luata intre interesat/interesati si Senat. La proclamare incepe sa fie tot mai prezent si Patriarhul iar din vremea lui Anastasius (491-518),numai Patr. e cel care pune coroana. Din vremea lui Focas (602-610), incoronarea e separata de proclamare si devine un ceremonial religios. La Comneni, variaza dupa circumstante, de exemplu, sub Alexios I e important momentul incaltarii reprezentand consacrarea sa, pe cand sub Ioan incoronarea e fortata de imprejurari. Se vede obligat sa recurga la un alt procedeu deoarece

mama sa si sora sa (Ana Comnena) il urau si nu il doreau ca mostenitor, intra pe furis in camera tatalui sau, fura inelul imperial, merge in Marele Palat si arata garzii inelul; garda refuza sa il lase sa intre, motiv pentru care o plateste putand astfel sa intre in camerele Patriarhului pe care il forteaza sa il investeasca. Dupa moartea tatalui sau, de frica, nu participa la funeralii, facandu-si aparitia dupa acestea ca noul basileu. Un eveniment asemanator are loc in timpul lui Manuel care se afla pe campul de lupta si care trimite un general la Copol sa aranjeze lucrurile in asa fel incat mostenitorul de drept, fratele sau Isaac sa nu fie investit, ci el insusi sa fie numit imparat. Urcarea pe scut devine un moment din ce in ce mai rar, insa nu este abandonat deoarece il regasim sub Paleologi . Partea finala a investirii se desfasoara tot in Biserica, dupa un ritual din vremea macedonenilor. In Sf. Sofia erau aduse hlamida si coroana care arau asezate pe un altar portativ in mijlocul bisericii. In momentul iesirii cu Cinstitele Daruri, diaconul se oprea in fata imparatului care prelua conducerea procesiunii, se indrepta spre usile imparatesti unde il astepta Patr. care il binecuvanta, dupa care se ducea la locul sau. In final il binecuvanta, il incorona si il invita sa respecte drepturile imperiale, Crezul, si ca isi va aduce aminte de moarte. Din acel moment incepea viata lui de suveran al Bizantului. Bizantinii asteptau de la el reprezentativitate, el fiind izvor si sursa a puterii. Folosea uneori cuvinte rituale care subliniau acestea. Era seful armatei, de aceea cei care aveau vocatia armelor luptau deseori pe campul de lupta si nu stateau in spatele liniei frontului. In Biserica el veghea asupra echilibrului, slujea dumnezeiasca providenta; ca intermediar intre Dumnezeu si popor, isi abroga drepturi bisericesti, calitate in care era arbitru al controverselor dogmatice. Era si cel care legifera in materie de disciplina bisericeasca/canoane; numea patriarhi si episcopi si ii si depunea; modifica eparhiile; numea pe inaltii demnitari ai bisericii iar in multe ceremonii era partenerul patriarhului. Aplicarea functiei imperiale depindea de temperamentul fiecaruia. Basileul era trezit la rasaritul soarelui de catre un ajutor, dupa care urma toaleta de dimineasa si era imbracat in functie de program, insa inainte isi lua imbracamintea de interori si micul dejun. Dupa aceea urmau pana la pranz, audientele ministrilor si a celorlalti. Apoi, imparatul se retragea pana la orele 6, primind din nou cateva audiente. De multe ori participa la hramuri; pentru bisericile inchinate Mantuitorului era mai usor deoarece acestea erau situate in zone centrale, pentru celelalte cum ar fi MD Vlaherne mergea pe jos in procesiune pana acolo. Un moment important din viata imparatului era cel legat de Saptamana Mare. Joi mergea calare si vizita azielele de batrani, participand la o parte din slujbele de la Sf. Sofia si oferind demnitarilor si participantilor fructe (2 mere) urmand ca intr-un numar restrans sa ia masa in palat. Vineri vizita bolnavii si infirmii. Sambata de la 9 mergea prin palat si

aprindea lumanarile si candelele din capele si de la icoane. Urma o slujba la Sf. Sofia si intra in Sf. Altar oferind daruri dar si unul financiar consistent; cadea biserica, zicea rugaciuni si asista la slujba dupa care Patr venea la palat. Luni se impartasea in B. Sf. Apostoli si lua masa cu Patr. Miercuri primea pe orfani dar si pe noii botezati si le oferea daruri. Participa si la ceremonii de orgin militar dar si utilitar (procesiuni in cetate sau pe ziduri). Un alt moment il constituie intrarea triumfala in oras dupa batalii; era intampinat de copii cu coroane de lauri si apoi de Patr si demnitari care il duceau in Augusteum dupa care intra in palat si aveau loc apoi serbari nenumarate in hipodrom. Un alt moment era aniversarea intronizarii cu sarbatori deosebite: mese festive, curse de cai, etc. La moarte era imbracat, ii erau puse insemnele imperiale, coroana pe cap si celebrele sandale in picioare iar la iesirea din palat cineva spunea: Iesi basileu, rege al regilor, Domnul Domnilor te cheama. Apoi era dus in Sf. Sofia unde ramanea o vreme iar apoi in B. Sf. Apostoli unde era ingroapat. Aici iarasi cineva rostea: Intra basileu, regel al regilor, Domnul Domnilor te asteapta. Coroana ii era luata de pe cap ramanand cu o banderola de purpura pe cap si era coborat in mormant. Cei care faceau parte din administratia centrala erau mari amatori de tratate care explicau taxisul, taktika, unele lucrari avand si caracter militar, Leon VI reusind sa fie un autor prolific in acest sens, fara sa fi fost pe campul de lupta. Alte lucrari contineau liste cu demintati si functii care ne ofera multe informatii despre administratie. Metoda de guvernare purta numele de sekreta iar seful administratiei centrale purta numele de protoasekretis si era in general, om de incredere al imparatului. Un al post important era dromos, insarcinat cu transmiterea ordinelor imperiale pe intreg teritoriul Bizantului, ocupandu-se si cu intretinerea durmurilor si a sistemului de legaturi postale in intreg imperiul. Sakellionul era responsabilul trezoreriei Statului, eidikonul aevea in sarcina serviciul starii civile iar genikonul era cel care trebuia sa supravegherea colectarea corecta a impozitelor. Salariul si ceremonialul deveneau de asemenea criterii deosebit de importante ale ierarhizarii bizantine. Demnitatea de protospatar (strateg) oferea onoarea de a face parte din Senat (care inceteaza in sec V sa mai fie o functie deliberativa), statut care presupunea o serie de privilegii judiciare (tribunal special, juramant la domiciliu). In sistemul administrativ un loc important il ocupa eficienta financiara care cunoaste o criza in momentul devalorizarii nomismei (greutate de 4,54 g care ramane stabila pana la mijl sec XI). Din secVIII au aparut primele suprataxe, ajungandu-se in sec X-XI la o dublare a acestora. Pericolul desfintarii unor sate a determinat statul sa inventeze un sistem de degrevare provizorie (sympatheia) cu o durata de 30 de ani care permitea cotribuabilului datornic sau mostenitorilor sa plateasca restantele. In cazul in care la momentul stabilit, suma nu era platita,

pamantul facea obiectul unei decizii de retragere (klasma), devenind proprietatea statului.

6.Sfintenia imparatilor.
Sf. Constantin cel Mare este supranumit cel intocmai cu Apostolii pentru faptul ca a dat libertate crestinilor ramanand un model pentru imparatii de mai tarziu. El a purtat si supranumele de rex perpetuus pe care il vor prelua si alti monarhi cum ar fi Eduard al Angliei, Venceslav al Boemiei, Olaf al Norvegiei, Eric al Suediei sau Ludovic al Frantei. In Bizant, cei care au urmat lui Ctin purtau si numele de noul Constantin si cei care au intemeiat dinastii noi dadeau numele de Ctin copiilor lor. Sfintenia in Occident era atribuita regilor, principilor si familiilor lor. Avem regi, totusi care convertit alte popoare, care au suferit pentru crestini, dar nici un imparat nu s-a incadrat in definitia mai larga a sfinteniei, adica nu a avut reputatia de taumaturg sau chiar martir. Justinian I putea sa se alature in ceea ce priveste sfintenia, lui Ctin cel Mare si chiar ii regasim la finele sec. X in unul din mozaicurile din Sf. Sofia pe Ctin oferind macheta Copolului lui Hristos si pe Justinian oferind macheta Sf. Sofia; deci exista o asociere de sfintenie intre cei doi. Ei au fost elogiati de contemporanii lor cum ar fi Eusebiu si Trebonian, iar Nichifor Calist vorbeste despre ctitorul Sf. Sofia si demareaza chiar un proces de canonizare, dar Sinodul de la Trulan il cinsidera doar fericit. Mai sunt si alti imparati in situatia lor cum ar fi Nichifor Focas care intr-un manuscris de la Mt. Athos este pomenit pe data de 11 decembrie, data la care s-a stins din viata iar in viata Sf . Atanasie Aghioritul se vorbeste de un calugar bucatar care il pomenea pe Focas considerandu-l sfant martir si care marturisea ca iesea de pe mormantul lui, mir vindecator. Tot el era considerat a fi aparator al dreptei credinte pentru ca a luptat impotriva necrestinilor. Tot la Athos exista si un tripar inchinat lui Focas. Ioan Tzimiskes se regaseste intr-un calendar georgian deoarece a facut donatii la Athos si mai ales la o manastire georgiana. In vremea Paleologilor, Ioan II Pantastes (?) este mentionat si el in randul sfintilor datorita daniilor facute. Pomenirea lor in randul sfintilor putea fi liturgica (tropar in timpul slujbelor), funerara sau sub ambele forme. In cazul lui Ctin cel Mare, asociat mamei sale sau in cazul lui Leon VI, caruia i se asocia Teofana, li se punea termenul de aghios in sens echivoc iar in cazul altor imparati se afirma pietatea lor. Tot in randul lor sunt afirmati imparatii care au convocat Sinoadele Ecumenice. In sec. XII intalnim in randul sfintilor pe Teodora (S8) careia se adauga Pulheria, Athenais Evdochia, Ariadna si Teodora lui Justinian; cu toate acestea, Biserica

devine mai retinuta in proclamarea sfinteniei imparatilor cu atat mai mult cu cat in cazul iconoclasmului avem de-a face cu o erezie imperiala. In vremea Paleologilor Mihail 8 era considerat sfant cu apelativul de aghios alaturat celui de basileu. Intre titulaturile folosite se numara: sfantul imparat purtator de coroana, sfantul conducator, toate mergand, evident, in directia sfinteniei, de aceea Mihail 8 isi justifica titlul prin ungerea primita la incoronare prin care era legitimat de Dumnezeu. O asemenea explicatie da si Sf. Simeon al Tesalonicului spunand ca imparatii si episcopii sunt sfinti pentru ca au fost unsi dar in cazul basileilor, sfintenia si ungerea sunt numai simbolice pe cand episcopii primesc adevarate daruri. Exista in sec X un ceremonial in timpul caruia poporul striga Sfant Sfant Sfant, dorind sa sublinieze ca la incoronarea si ungerea imparatului era prezent Dumnezeu intreit in Persoane. In acest caz apare si o diferenta intre occidentali si bizantini deoarece un basileu cand era incoronat, nu avea merite sau defecte ci ocupa un loc mai larg in iconomia divina, se incadra intr-o schema sau perspectiva eshatologica deoarece in fiecare imparat, populatia vedea semnele eshatologice care se puteau vedea pe chipul sau si din cuvintele sale, de aceea, limbajul politic devine un semn apocaliptic. Imparatii nu sunt, in final, nici sfinti, nici crestini obisnuiti, pentru ca fiecare din cei care conduceau imperiul trebuiau sa arate celor care ii observau ca faceau parte din istori a sfanta a lumii care provenea de la legamantul lui David pana la finele lumii. De asemenea, imparatul avea functia de mediator intre oameni si Dumnezeu. Erau imparati care greseau, iar acestia, inainte de a intra pentru a fi unsi, cereau iertare pentru greseala lor si de aici, un intreg ritual in Bizant in care un rol important il juca memoria si comemorarea; se amintea trecutul da trebuia fixat si prezentul. [Mama lui Vasile I il viseaza pe Sf. Pr. Ilie care spune ca va fi imparat, el ajunge la Copol la manastirea Sf. Diomet si de aici, prin mijloace anume ajunge imparat, de aceea, visul ii da dj legitimitate si isi va lua protector pe Sf. Ilie; tot din vremea lui dateaza si cinstirea prorocului in data de 20 iulie.] Leon VI reprezentat in Sf. Sofia facand plecaciune inaintea lui Hristos (proschinesis) reprezinta un model edificator in sensul in care se adreseaza tuturor imparatilor aratand ce trebuie sa faca atunci cand gresesc. Aceasta reprezentare este de tip deisis, in care Maica Domnului este intermediara catre Hristos care apare ca binecuvantand pe imparat dar are si o carte deschis in care sta scris pace voua, cuvinte care exprima intelepciunea divina si a Bisericii. Mai exista si o viata de sfant inchinata lui Leon VI in care se aminteste de David si Urie, facandu-se legatura cu Ps. 50. Vasile I a aratat o atitudine de pocainta intalnita mai ales in discursul su (S. de la Copol) si prin luarea ca protectori a Sf. Arhangheli, ca un fel de rascumparare pentru faptu ca l-a ucis pe Mihail III, inchinand foarte multe Biserici, Arhanghelior, ca rascumparare pentru pacate. De asemenea, a regretat ca a apleat la incantatii si a consultat vrajitori pentru a lua tronul iar pe patul de

moarte se pare ca are o viziune a lui Mihail III care intreaba care au fost motivele pentru care l-a omorat. Imeriul exista independent de imparat sub forma romana de administratie dar o si domina asigurandu-i coeziunea, fara a fi asimilat cu ea. Deci, imparatul ca institutie se incadreaza intr-o arhitectura care reunea atat VT si NT cat si prelungeirea apocaliptica in care alegerea sa dumnezeiasca trecea de la poporul evreu la romanitate la Intrupare, la intoarcerea pentru judecata si abdicarea voluntara a ultimului imparat de la Copol. Exista si o forma elinistica a imparatiei intregului pamant ca reflectare a celei ceresti condusa de un suveran trimis de Dumnezeu. Aceasta mentalitate este exprimata in scrierile lui Constantin VII in care ordinea (taxis) a lui Dumnezeu, voita de El, plasa imparatul in fruntea natiunilor si aceasta trebuia respectata si nu putea fi modificata. Imparatul este unic si fara egal iar ceilalti conducatori ai lumii sunt supusi lui. Cand incheia un tratat de pace, imparatul facea concesiuni si conducea supusii intr-un razboi just. Tot el era incarnarea legii iar actiunile sale erau intreprinse pentru binele comun. Conform principiilor iconimiei, suveranul putea sa nu accepte unele canoane dar numai in cazul in care era bine pentru popor. De exemplu, Leon VI are patru sotii pentru a putea avea un fiu pe care sa il lase mostenitor si isi justifica fapta prin faptul ca risca sa se declanseze un razboi civil in imperiu, de aceea inainte de moartea sa cere senatorilor ca vor avea grija de sotia si fiul sau care va deveni ginerele lui Roman Decapenul care va conduce efectiv imperiul. Titulatura imperiala rezuma conceptia: N..basileus (termen care apare in titulatura in sec VII dupa victoria asupra persilor), credincios al lui HristosDumnezeu, ortodox, autokrator al Romanilor. El era credincios lui Dumnezeu care i-a conferit puterea, ortodox, ceea ce reprezenta fundamentul legitimitatii sale si care ii conferea puterea absoluta care se manifesta in cadrul imperiului care corespunde intregului pamant (oikumene). Era atotputernic in calitate de locotenent al lui Dumnezeu, era intruchiparea legii, avea obligatia de a aplica hotararile conciliare. Convoca si prezida sinodul, dar autoritatea dogmatica nu ii apartinea. Nu era nici cleric, nici simplu laic ci era egal cu apostolii (isapostolas) si avea o serie de privilegii liturgice: dreptul de a intra in Sf. Altar prin usile imparatesti, se impartasea singur din Sf. Potir, avea dreptul de a predica si a binecuvanta multimea, el crea imaginea terestra a ordinii divine si tot conform lui Ctin VII, un inger ar fi daruit lui Ctin cel Mare vesmintele din purpura rezervate numai suveranilor. Maiestatea imperiala impunea linistea, de aceea adunarile oficiale era silentia. El nu vorbea niciodata direct, ci numai prin semne sau prin intermediul unui demnitar si facea parte dintr-un ceremonial de adorare. Cei care veneau la el isi plecau capetele pana la pamant si uneori ii sarutau picioarele, la masa invita periodic 12 persoane sarace carora le spala picioarele. Din sec XII se

inregistreaza declinul ceremonialului de la curte. Lumea crestina nu putea admite decat un singur imparat, deoarece exista doar un singur Dumnezeu, deci aveau o teama instinctiva fata de orice impartire a puterii (Alexis II este ucis pentru a se evita poliarhia). Imparatii aveau mana libera sa faca ce vor iar guvernatorii si functionarii lor indiferent de necesitati (chiar si revolte) trebuiau sa astepte raspunsul basileului, intr-un cuvant, orice act al imparatului era traducerea vointei divine. Imparatul detinea puterea absoluta asupra bunurilor si libertatilor tuturor, chiar daca exista riscul nerespectarii legii. Imparatul putea chiar sa priveze de drepturi anumite comunitati sau indivizi, cum a fost cazul dinastiei macedonene. Imparatul este deasupra legii si o poate modifica sau face exceptii de la ea pentru altii (Ctin IX pentru un functionar). Cu toate acestea, imparatul putea face totul in limita vointei divine iar tot ce este bun nu poate veni decat de la Dumnezeu, si implicit de la imparat. Deci orice victorie era a imparatului, chiar si in cazul in care nu participase fizic la conflict. De asemenea, orice victorie reprezenta o favoare acordata Celui de Sus, reprezentantului Sau, de aceea Manuel I si Ioan II poarta pe un car icoana MD. Una din calitatile imparatului era impasibilitatea (apatia) in virtutea careia, trebuie intotdeauna pastrata o atitudine impozanta, chiar si in viata de zi cu zi nu trebuia lasat loc tulburarilor interioare, serenitate care se manifesta si in exercitarea actului imperial de justitie prin care privea pe toti cu aceiasi ochi. De asemenea, imparatul trebuia sa aiba calitatea filantropiei, a bunavointei fata de oameni care consta in puterea de a sti sa ierti (Alexios I, Ctin IX), sa fii generos (Vasile I care anuleaza impozitul pe produse timp de 2 ani dupa o recolta slaba). Portretul suveranului ideal reiese din promisiunile lui Ctin X (1059): binevoitor, ca un tata pentru cei tineri, ca un frate pentru cei de varsta sa, un sprijin pentru cei in varsta si putea fi chiar un sfant dupa cum afirma Nicolae Misticul. Valorile de exemplu se aplica si religiei, imparatul trebuia sa ajute poporul, sa se mantuiasca, sa cunoasca mai bine pe Dumnezeu. Imparatul era inconjurat de un anumit decor care simbolizat puterea sa divina si impunea aceasta idee celor din jur. Imparatul era comparat cu cel mai nobil dintre astre, cu soarele- simbolul perfectiunii. Tema imparatului soare regasita la Psellos este folosita si la curtea lui Alexis III, imparatul soare care raspandea in Orient, primavara. De asemenea, despre Alexios I se spunea ca era apusul soarelui. Roman IV era recunoscut ca egal al lui Dumnezeu. De asemenea implinesc in ochii supusilor, gesturi asemanatoare cu cele ale lui Dumnezeu. De Craciun imparatii iau in comun aceeasi hrana corporala; la Paste aparitia imparatului era simbol al Invierii. Imparatul se arata rar in public, aparitiile sale fiind adevarate epifanii. El nu trebuia sa paraseasca palatul, trebuia sa se stie ca, la fel ca Dumnezeu, este rpezent in palatul sau dar ascuns. Faptul ca era imbracat in purpura lasa sa se inteleaga faptul ca Dumnezeu a facut alegerea Sa. Tot un simbol al puterii era si incaltamintea de purpura- kampagia. Monedele aveau si ele un

caracter imperial si erau refuzate numai in cazul in care erau false deoarece a respinge pe imparat inseamna sa ii respingi puterea cu care a fost investit.

7. Invatamantul si cultura.
Pentru a ocupa un loc in administratia bizantina era nevoie de o anumita instructie. Aceasta educatie pe care o primeau bizantinii era mai intai in familie dar era si intr-un cadru organizat. Pentru copiii care proveneau din familiile bogate, exista in Copol un sistem educativ bine pus la punct, de aceea, cultura in sec IX-XI nu mai reprezinta o placere sau marca a unei distinctii sociale, ci devine o necesitate. Invatamantul era primar (propetia) si destul de raspandit si in provincii. Copiii incepeau scoala in jurul varstei de 6-7 ani, invatand sa citeasca, primeau notiuni de gramatica pe parcursul a 2-3 ani. Aveau la dispozitie mai ales carti religioase la care se adaugau cele antice. Forma aceasta era gratuita in principiu, dar era si un sistem privat destul de accesibil, totusi. Dupa acesta forma primara care se incheia in jur de 11-12 ani, urma forma secundara supranumita paideia (peideia) in cadrul careia erau inscrisi copiii care proveneau din imperiu dar in acest ciclu interveneau problemele de cazare. Rudele care faceau parte din admisistratie puteau interveni pentru acestia. Aceasta a doua etapa era dificila si putea reprezenta un obstacol. Copolul avea mai multe scoli secunare, in general inchinate unor sfinti (Pavel, Teodora, cei 40 de mucenici) iar cele mai multe erau situate in centrul capitalei, mai ales pe Milium, in jurul Forului lui Constantin. Diaconia era mai departe, langa forul lui Teodosie. Forma aceasta nu a disparut niciodata. In sec. XI, cea mai renumita scoala era Sf. Ap. Pavel unde predau Nichita Gramaticianul, Ioan Sifilin si Mihail Pselos. Elevii urmau scoala pana la 18-20 de ani si aveau profesori (maiston) sau mestrii, asistati de un proximos iar la finele fiecarei saptamani erau examinati. Aceste scoli erau cu plata si taxele depindeau de prestigiul scolii. Uneori profesorii nu puteau fi platiti la timp. Incepand cu sec X, imparatul si patriarhul joaca un rol important in numirea profesorului fara a interveni in alcatuirea programelor. Profesorii erau uneori clerici (Nicolae Gramaticos era diacon). Din randul acestor maestrii se recrutau si viitorii episcopi iar scopul urmarit de scoala era acela de a oferi posibilitatea, absolventilor de a avea un vocabular frumos, pentru a-si forma calitatile de exprimare, invatau multa gramatica si cum trebuiau alcatuite o poezie si un discurs existand tot felul de exercitii in acest sens. Ioan Mavropous purta discutii libere cu elevii sai, aceste lucruri faceau ca acele scoli unde predau astfel de maestrii sa fie foarte cautate. Ioan Sifilinos era cel mai renumit alaturi de Mihail Pselos. Urmatoarea etapa in formare era universitatea care in sec IX are sediul intr-o parte a palatului imperial si se studia matematica, filosofia si astronomia. In

sec X, Ctin VII Porfirogenetul tine un discurs in fata studentilor carora le spune sa fie bine pregatiti pentru ca vor fi recrutati in administratia bizantina. La finele sec X, universitatea dispare iar in 1047, Ctin IX Monomahul infiinteaza o scoala de drept cu competente universitare dar dupa ceva vreme se desfiinteaza si aceasta. In cadrul manastirilor au fost multe scoli care se axau pe o programa limitata la teologie.Toate acestea au fost importante deoarece erau depozitare ale culturii antice prin care erau transmise mai departe cunostintele. Inlocuirea papyrusului cu pergamentul care este mult mai tare, a permis o mai buna depozitare a documentelor si atat palatul imperial cat si patriarhal au reusit sa adune foarte multe documente. In sec VIII, criza iconoclasta a avut un rol important in motivatia argumentelor, recurgand la biblioteci, insa documentele din aceasta perioada nu sau pastrat. Intelectualii sec IX-XII erau pasionati de antici cum ar fi Platon si Aristotel iar ep. erudit Aretas din Cezareea isi asuma calitatea unui adevarat editor permitand aparitia unor editii critice actuale ale textelor antice, fara interes mare pentru poezie, geografie si istorie, gusturile sale conicizand cu cele ale lui Fotie sau Pselos. Cultura literara si filosofica a inregistrat mari realizari cu Cristofor de Metilene, Roman Melodul (creatorul condacului) si Iosif Imnograful. S-a desavarsit si istoriografia si agiografia prin Teofanes, Ana Comnena, Eusebiu de Cezareea si Procopiu. Geniul bizantin s-a exprimat si prin vietile sfintilor, un fel de propaganda care faceau cunoscute vieti ale unor oameni care constituiau modele vrednice de urmat. Aceste vieti erau scrise de multe ori de anonimi care scriau intro forma bruta ceea ce vedeau. Simeon Metrafrastul este elaboratorul mineiului asezand vietile sfintilor in ordine si redactandu-le in mod savant. Universitatea din Copol este locul in care asista personalitati importante cum ar fi imparati ca Leon VI care reorganizeaza catedra de drept si Ctin VII care se preocupa sa recruteze profesori de valoare. Erau multe discipline intre care medicina si dreptul. In vremea lui Vasile II, unviersitatea trece printr-o perioada de criza. Ioan Mavropous (1028) deschide o scoala privata bazata pe dialog unde il recruteaza si pe Mihail Psellos. In acest mediu apare Ctin IX Monomahul care creeaza rangul de noficax iar primul care il primeste este Ioan Pisfilinos. [La scoala superioara patriarhala care functiona pe langa patriarhie si care pregatea viitorii clerici predau diaconi.] Intre imparatii care au fost preocupati de ultura se numara si Leon VI cu multe predici, poeme liturgice, epigrame, manuale de arta militara (tactika); Ctin VII Porfirog. cu opere ca despre administrarea imperiului, desre ceremonii si despre theme, Nichifor Brienios si Ana Comnena cu Alexiada; Fotie, nepotul patr. Talasie, este cel mai important umanist scriind Mistagogia, Scoliile, Biblioteca, Psellos (n 1018), supranumit consulul filosofilor, a adoptat genuri diferite si a scris

Cronografia, Teodor Prodromus a fost poet de curte si a adoptat genul satiric, Nichita Coniates.

8. Sf. Simeon Noul Teolog (949-1022).

La un secol dupa Sf. Maxim, Leon III devine protagonistul iconoclasmuluo iar intre aparatorii iconofiliei au fost calugarii care au fost nevoiti sa se refugieze de mania imparatilor. In timpul unei perioade de calm, un egumen, Teodor, aduna un numar de calugari la manastire Studion din Copol urmand modul de viata chinovial si incercand sa reprezinte un model pentru restaurarea vietii monahale. In 815 cand persecutia este reluata sub Leon Armeanul, Teodor moare in 826 in urma tratamentelor la care a fost supus. Un urmas al lui este Simeon NT nascut in Galata Paflagoniei, in familie de provinciali bogati. Viata sa coincide in buna parte cu perioada lui Vasile II Bulgarohtonul si cu victoriile sale. Ajunge la Copol la 11 ani si e dat la cele mai deosebite scoli, stand la unul din unchii sai. Urmand aceste scoli, trebuie sa aibe o cariera in administratia imperiala dar el la 20 de ani renunta la acest plan si isi cauta un duhovnic incepand sa citeasca din vietile sfintilor. Initiativa ii deruteaza pe apropiati pentru ca ei nu intelegeau utilitatea acestei intreprinderi. El isi continua cautarea si gaseste pe Simeon Evlaviosul de la Studion si ii de spre lecturare Regulile spirituale ale lui Marcu Ascetul (sec V) dinc are alege 3 reguli sau capitole: - daca vrei sa te vindeci, cultiva constiinta; fa ce spune ea si vei avea de castigat - cel care cauta lucrarea Duhului, cultiva poruncile - cel care se ingrijeste de trup si nu are cunoastere spirituala, e asemenea orbului care spune fiul lui David, ai grija de mine (Lc). Dupa acest demers, nu este primit in manastire si duhovnicul ii da spre lecturare si pe Diadon de Foticeea si insista asupra atentiei la constiinta: ascultarea fata de intentile spirituale interioare aspect regasit la Scara lui Ioan Scararul. Pentru o perioada, revine in lume si lucreaza in administratie dar in 977 primeste binecuvantarea sa intre in manastirea Studion. Dupa o vreme, faptul ca se baza pe ascultarea deplina fata de duhovnic, a deranjat, deoarece il invidia pe duhovnic si e indrumat sa plece, fiind recomandat duhovnicului Antonie de Sf. Macrina (?). Aici se tunde in monahism, scimbandu-si numele de Gheorghe cu Simeon si dupa 3 ani este hirotonit preot. Punctul central al practicii sale era impartasirea zilnica si darul lacrimilor. Acest obicei de impartasire zilnica il pastreaza pana la moarte. La 31 de ani ajunge egumen, fiind ridicat la acest rang de patr. Nicolae II. El reorganizeaza

viata de acolo prin celebrele sale cateheze dar si reconstruieste o parte din edificii. In toate scrierile sale insista asupra capacitatii si posibilitatii ca fiecare om credincios sa ajunga la nepatimire prin curatirea inimii. Activitatea sa nu e acceptata de catre toata lumea si unii dintre calugari se rascoala insa el insista asupra liniei pe care incearca sa o dea. Deznodamantul crizei (995-6) este revolta dar prin firea sa ii calmeaza insa ei il reclama patr. Sisinios I care ii da dreptate lui Simeon si ii obliga pe calugari sa ii ceara iertare, dar Sf. Simeon nu accepta dorind doar ca ei sa se pocaiasca. In 1005, lasa loc ucenicului sau Arsenie, ramanand in manastire dar intra in conflict cu Stefan, fost mitropolit de Nicomedia, prieten al patr. care era invidios deoarece nu avea caracterul sfantului. Cei doi se intalnesc in 1006 (?) in palatul patriarhal unde Stefan il intreaba cum desparte pe Fiul de Tatal, mintal sau real? Sf. Simeon raspunde cu imnul 21, o epistola in versuri. Razboiul dureaza pana in 1009, Sf. Simeon fiind condamnat la exil -deoarece alcatuise un cult pentru duhovnicul sau- undeva langa Hrysopolis si se instaleaza intr-un mic schit inchinat Sf. Maria. In 1010-11 este revizuit cazul sau si este rechemat oferindu-i-se chiar un post de ep. pe care il refuza, cerandu-i-se in schimb, sa fie mai ponderat. Se intoarce la manastire si creeaza o noua comunitate murind in martie 1022, la 72 de ani. Intre 1022-54, ucenicul sau ii alcatuieste viata. Simeon este canonizat in 1053.

9.Muntele Athos.
Intre sec IX-X in Copol s-au construit manastiri in cinstea MD: in timpul lui Mihail III- Hodighitria Aratatoarea Caii, in mijlocul sec XI-Eerghetidos Maica lui Dumnezeu, Binefacatoarea iar de catre istoricul Mihail Ataleiates (1077) este ridicata manastire Panoiktirmon Maica Domnului Atotmilostiva. Sub Ctin Monomahul este ridicata o manastire inchinata Sf. Gheorghe iar Mihail Maleinos (unchiul lui Focas II) ctitoreste manastirea Kymina in Bitinia (922), unde se calugareste Sf. Atanasie Athonitul. Probabil, din cauza ultimelor persecutii ale romanilor (sec III-IV) si apoi din 726 (primul edict impotriva icoanelor), multi calugari se retrag in M. Athos, fasie de pamant situata intre orasele Tesalonic si Copol despartita prin canalul Xerxes de restul peninsulei.Aceasta insula are o latime cuprinsa intre 2 si 13 km si o lungime de 60 km. Intemeietorii Marei Lavre au fost Petru Athonitul si Aftimie in timpul lui Teofil (820). Vasile I Macedoneanul da un decret in 885 prin care interzice trecerea ilegala peste canalul Xerxex, declarand ca Mt. Athos este locul oficial al calugarilor si ii scuteste de plata taxelor; masuri reconfirmate de Leon VI (911) si Roman Lecapenul (920). De acum, comunitatea s-a consolidat si a devenito adevarata republica monahala. Focas a manifestat un mare interes pentru Sf. Munte si chiar dorinta de a se calugari. Cel care a intemeiat prima manastire chinoviala (pana atunci era urmat

doar stilul idioritmic) a fost Sf. Atanasie Athonitul, coleg de arme cu Focas si duhovnic al sau, construind un centru monahal cu doua biserici in 963, cu hramurile Sf. Ioan Botezatorul si Buna-Vestire, asezamant cunoscut sub numele de Marea Lavra (Meghistis Lavras) sau a Sf. Atanasie. Introducand stilul de viata chinovial, este atacat de ceilalti calugari. Calugarii trebuiau sa nu posede bunuri, sa nu se faca diferente intre calugarii greci si ceilalti, sa fie condusi de un protos,comunitatile sa fie independente de orice autoritate si sa nu le fie permis femeilor sa intre. Ioan Tzimiskes aproba o regula pe intreg teritoriul athonit, un Tipikon (care pune capat disputelor intre idioritmici si chinoviali) in care se adopta viata idioritmica si chinoviala, se spunea ca fiecare manastire trebuie condusa de un egumen ajutat de cativa proestosi si ca toate manastirile trebuiau sa fie conduse de un aeropag adica o adunare a staretilor care trebuia sa se intruneasca o data pe an la Karyes, in fruntea caruia se afla un protos hirotonit de catre patriarh si ales de basileu si carea avea jurisdictie civila si bisericeasca. Noi asezaminte sunt infiintate: Iviron (980-984), Vatoped (985), Dohiariu (1030)m Esfigmenu si Karakalu (1045) etc. Atanasie moare in 1004. In sec X, Athosul devine principalul centru al monahilor iar in timpul lui Alexios devine model de viata monahala absoluta. Tot aici este dezvoltat isihasmul de catre Grigorie Palama dar creat de Evagrie Ponticul in sec. IV. De asemenea, tarile romane se implica activ in sustinerea manastirilor din Sf. Munte. De-a lungul timpului au aparut diverse colectii de documente romanesti cum ar fi Papadopol Kerameus sau Nicola Iorga care a scos la iveala texte ce priveau relatiile dintre voievozii romani si Athos, demers avut in vedere si de V.A.Urechia. Acestea vor fi publicate in romaneste de Paul Mihailovici (1933) si Grigorie Nandris (1936). In istoria relatiilor cu manastirile de la Athos, principii romani erau animati de dorinta de a fi noi fondatori, ctitori de-al doilea, ctitori din urma. Inchinarile sau stavropighiile care scoteau lacasurile monahale de sub jurisdictia ierarhului locului, se vor inmulti in proportii ce vor determina inteventia domniei pentru dezinchinare. Darnicia romanilor fata de crestinatatea rasariteana a fost ecidentiata de patr. Atenagora I (1949-1972) cu ocazia vizitei la Curtea de Arges in 1967. Din pacate, nu am reusit sa pastram nici macar una din cele 20 de manastiri mari, la care domnitorii au facut dani. Astazi, Sf. Munte este organizat ca o republica monahala autonoma, reprezentand centrul monahismului ortodox. Aceasta este condusa de un aeropag restrans alcatuit din reprezentantii a 20 de manastiri. Din cele 20 de asezaminte, 17 apartin grecilor, si cate una sarbilor, rusilor si bulgarilor. In cazul nostru,e xista doua schituri, al Sf Ioan Botezatorul si al Sf. Dimitrie Izvoratorul de Mir.

10. Structura Bisericeasca in epoca macedoneana.

In sec IV, in structura bisericeasca a avut loc o discutie in legatura cu organizarea bisericii dupa modelul statului. Scaunul apostolic din Roma este unic si ocupat de papa. Biserica din Africa avea de la inceput o structura si practici canonice speciale, autoritatea suprema fiind detinuta de sinodul episcopilor care avea loc de doua ori pe an. In Orient, practicile difereau de la o regiune la alta, de exemplu in Alexandria puterea apartinea episcopului iar in Siria, acesta avea prerogative mai largi dar nu detinea puterea in totalitate. Ierusalimul reprezenta la finele sec. III doar un centru episcopal. Baza structurii bisericesti a fost construita de bisericile locale; in ceea ce priveste relatiile inte comunitatile crestine au depins de diferitele perioade ale dezvoltarii crestinismului. Legatura dintre comunitati putea capata forme variate; in provinciile mai mari erau cuprinse atat dioceze rurale cat si orasenesti, cele dintai fiind supuse celor din urma. De asemenea, in remarcarea unei biserici depindea foarte mult vechimea ei. Episcopi egipteni aveau drept conducator pe ep. de Alexandria. In cadrul Bisericilor existau si asa numitele, curti de appel unde credinciosii puteau depune plangeri impotriva ierarhilor. Toti episcopii provinciei participau la hirotonirea unui noi episcop din provncia lor. Alaturi hotararilor sinoadelor ecumenice se vor alatura si unele hotarari date la sinoadele locale (cele 85 de hotarari apostolice). In sec IV se evidentiaza o colaborare mai buna intre structurile Bisericesti si cele statale. In 381 Copolul primeste primatul de onoare iar in 451 este recunoscut primatul Romei. Patriarhul Copolului era ales de imparat de pe o lista cu trei nume oferita de mitropoliti, dar basileul nu era obligat sa aleaga pe vre-unul dintre cei trei, putand sa ii refuze si sa aleaga el insusi pe cineva. Dintre cei 200 de patriarhi, 36 au fost depusi din vointa imparatului iar 17 s-au retras din propria vointa. De exemplu, in cei 38 ani de domnie ai lui Manuel I au fost in Copol 10 patriarhi dintre care 6 au fost retrasi sau exilati. Investirea se facea de catre imparat in acelasi loc si sub aceeasi forma pe care o cerea protocolul. Cand era ales un pretendent, era escortat in resedinta patriarhala pentru a astepta prima duminica urmatoare alegerii sale. Daca imparatul reprezenta statul, patriarhul reprezenta biserica si misiunea lui era de a pastra dreapta credinta si raspundea in fata lui Dumnezeu dar si a imparatului. Patriarhul locuia intr-un palat cu acces direct in catedrala, avea la dispozitie mai multe locatii in capitala, biblioteci si pivnite. In subordinea lui se aflau 45 de care formau 9 grupe compuse/conduse din/de 5 demnitari, fiecare intr-o odine anume, intre care patru ocupau functiile de Mare Hartofilax (bibliotecar), Marele Sachelar, Marele Iconom (administrarea aspectelor economice), Marele Schelofilax (veghea asupra celor necesare in cadrul slujbelor). Printre functiile de rangul 2 se numarau cea de arhidiacon, castrisios (se ocupa de vesmantarie), referendum si protonotarul (care primea sesizarile). In 1201, un pelerin rus

aminteste ca in timpul lui Manuel I au fost inregistrati 56.000 de preoti dintre care 14.000 de mir, 2000 de atasati Sfintei Sofia dintre care 30.000 erau numai in Copol (Robert de Fleury ?). Biserica bizantina vea 600 de episcopi, Mitropolia Efesului avea 34, Mira Lichiei 33, Sardes 25, Antiohia 21, Atena 10, Filipi 6, Tesalonicul 5. Episcopul era ales de mitropoliti tot de pe o lista cu 3 nume. Posturile erau acordate prin membrii de familie. Multi voiau sa fie numti in acest post deoarece erau scutiti de taxe si beneficiau de conditiile cel mai bune de trai. Au existat si asa numitii preoti de cariera care apartineau de Sf. Sofia si care erau in numar de 500 sub Justinian si 1500 in timpul lui Manuel. Situatia clerului de jos era diferita, deoarece aveau venituri relativ mici. In privinta calugarilor, acestia reprezentau o mare pondere in cadrul bisericii de aceea Focas a intemeiat un numar mare de manastiri noi. Se stabileste ca stavropighiile sa depinda de patriarhie iar locasurile imperiale de imparat, in timp ce acelea declarate autonome sa ramana astfel. Pentru intemeierea unei manastiri era nevoie de trei persoane; cel care intemeia manastirea incepea prin punerea Crucii, apoi dadea o regula pentru Tipikon pentru a fi respectata. Binefacatorul sau ctitorul avea parte de compensatii spirituale: detinea un mormant, era pomenit in cadrul Liturghiei. Primul staret era ales de ctitor iar confirmarea era facuta de patriarh dar patr, G recomanda ca acesta sa nu fie ales dintre analfabeti. Colaboratorul cel mai important al staretului era iconomul, apoi urma epistemonahul care se ocupa mai ales cu disciplina, urmau trapezarosul, ecleziarhul (se ingrijea de buna desfasurare a slujbelor), taxiarhul (ordinea slujbelor), hartofilaxul (se ocupa de odoare) iar cubicularul se ocupa de ingrijirea si ocrotirea moastelor. Sub Alexios I apare functia de consticariot (?) care se ocupa de problemele financiare si era laic. Indepartarea de Roma si pierderea teritoriilor orientale face din patriarhul din Copol cel mai important ierarh care va capata titlul de ecumenic. Odata cu perioada convertirilor, apartenenta la Patriarhat a devenit semn de integrare in sistemul bizantin. Ca trup al lui Hristos, Biserica il avea in frunte pe Fiul lui Dumnezeu si cele 5 patriarhate: Roma, Copol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim. Conducerea efectiva revenea sinodului permanent din care faceau parte principalii ierarhi ai bisericii, mitropolitii prezenti in capitala si delegatii imperiali si uneori imparatul. Administrarea Patriarhiei revenea clerului din Sf. Sofia: marele econom avea grija de partea financiara iar marele ecleziarh de manastiri. Invatatura de credinta era transmisa prin asa-numitii didaskaloi care explicau Apostolul, citeau din Evanghelii si invatau Psalmii. La intronizare, patriarhul trimitea episcopilor Synodikonul Ortodoxiei- o marturisire de credinta. In sec 9, monahismul a ramas destul de rebel fata de orice forma de organizare, singurul ierarh acceptat fiind egumenul considerat primus inter pares. In cazul in care un donator dorea ca manastirea sa ramana in familie, gestionarea bunurilor se facea prin charistike,

adica o donatie contitionata si limitata la 2-3 generatii. Conceptia despre societate era exprimata in marile culegeri juridice dar mai ales in Basilicale.

9.Rezumat Bizantul- Istorie si spiritualitate.

9.1.Dinastia macedoneana si apogeul imperiului (867-1056). Spre deosebire de epoca lui Justinian cand opera a fost indeplinita de un singur imparat, asistam acum la realizari implinite de o succesiune de imparati. Intemeietorul dinastiei, Vasile I (867-886) se tragea dintr-o familie de armeni stabiliti in Macedonia. In toate domeniile s-a putut constata un reviriment, astfel viata economica a intregii Mediterane cunoaste o tot mai mare stabiliate si securitate; industria si comertul controlate strict au o pondere crescanda; are loc formarea claselor aristocratice; sunt luate masuri in favoarea taranimii libere si a stratiotilor, patura care insa va fi ruinata; regimul themelor cunoaste un oarecare declin. Se trece la o politica ofensiva pe plan extern care culmineaza in timpul imparatilor soldati perioada nuita de G.Schlumberger marea epopee bizantina. Imperiul a fost evoit sa faca fata pericolului arab fata de care Vasile I si Leon VI organizeaza campanii dar multe fara rezultate clare. Reusesc sa cucereasca Tarente in timp ce arabii au luat Creta, Sicilia, Siracuza si Reggio. In Orient, reusesc sa impinga pe arabi pana la frontiera asiatica dar in 904 o flota de pirati musulmani ataca Tesalonicul luand 20000 de prizonieri. Roman Lecapenul va repurta succese in Mesopotamia luand Edessa. Nichifor Focas ia Creta si Ciprul, Tarsul, Cilicia, Mopsusestia (965-966), Aleppo si Antiohia (969). Ioan Tzimiskes lupta dincolo de Eufrat, cucereste Damascul, Nazaretul, Acra, Cezareea fara a lua Ierusalimul, la intoarcere ia Beyruthul, Sidonul si Laodiceea. Vasile II pastreaza aceste teritorii, fara sa le extinda, dobandind totusi Edessa in 1001. Armenia este ocupata de arabi din sec 7 cucerind in 838, Amorium dar in 872, Vasile I ia Tefrikul, punand capat existentei unei zone controloate de pavlicieni (secta maniheana); apoi in sec X bizantinii reusesc ajunga pana in N Siriei. Sub Constantin VII si Roman II, Nichifor Focas si Ioan Tzimiskes (generali), patrund in Cilicia, iau Germaniceea (949), Hadath (957) si Samosata (958) iar Vasile II cucereste o buna parte a Armeniei cuprinsa intre lacul Van si Vaspurkan. Bizantinii vor ajunge in 1020 si in Georgia. Italia organizata de Leon VI in themele Longobardiei si Calabriei a fost spectatoarea disputei dintre Otto (incoronat la Roma in 962) si basileu pentru titlul de imparat, disputa care a trecut in plan secund in fata pericolului arab, Focas incercand chiar sa realizeze o alianta cu imparatul romano-germanic iar Tzimiskes a dat pe printesa Teofana lui Otto care a fost invins de arabi.

Conflictul cu bulgarii se acutizeaza sub urmasul lui Boris, Simeon care, crescut la Copol, dorea sa inlocuiasca imperiul bizantin cu cel bulgar, considerand ca nu poate exista decat unul singur fortand pe Leon VI sa plateasca tribut si sa cedeze teritorii extinse in Macedonia. Alexandru refuza in 912 sa mai plateasca tribut motiv pentru care Copolul e din nou amenintat in 913. Victoile de la Anchialos (917) si Adrianopol (922) permit bulgarilor sa ocupe cea mai mare parte a Traciei si Macedoniei. Dupa moartea lui Simeon (927), succesorul Petru nu s-a ridicat la inaltimea acestuia iar sub Samuel, Vasile II "Bulgarohtonul" a purtat mai multe campanii victorioase intre 986-1014. In aceasta perioada asistam la cresterea marii proprietati in detrimentul celei mici si a taranilor independenti. Opozitia dintre cei bogati, puternici (dunatoi) si cei mici (penetes) nu reflecta in intregime realitatea sociala; bogatii exercitau o anumita presiune asupra taranilor detinand frumoase case pe cand taranii de conditie medie isi permiteau o pereche de boi, un magar si un servitor iar daca saracea, ramanea cu o casa. In orasi se intalnesc atat bogatii cat si pe taranii de conditie medie, taranii independenti (parechi), taranii saraci cu o casa si o gradina si sclavii folositi pentru munci domestice sau agricole. Patura de mijloc era reprezentata de exploatatorii agricoli dintre care proveneau conducatorii satelor sau soldatii. Cresterea marii proprietati si disparitia micii proprietati duce la revolte (Vasile II- Bardas Focas si Bardas Skleros) si la interzicerea sub Roman Lecapenul (922) celor bogati sa cumpere pamantul celor saraci si dadea castig de cauza saracului atunci cand incerca sa cumpere un teren iar bogatii puteau cumpara un lot decat in cazul in care posedau dj teren in acel sat. Desi aceste masuri nu au avut rezultatul scontat din cauza iernii grele si a secetei, Roman reconfirma novela (934) dar nu s-a putut aplica deoarece functionarii erau si proprietari de pamant, in schimb, taranii, s-au adaptat situatiei devenind erbii acestora. Vasile II intr-o novela (966) pe seniori sa plateasca impozitele celor saraci in conditiile in care acestia nu puteau. Exploatarea solului, indiferent de perioada in care ne aflam, celula de baza o reprezenta familia mica si mijlocie; taranul cultiva pamantul pentru necesitatile sale (reinnoirea septelului, procurarea uneltelor, hrana, plata impozitului). Cei puternici erau incadrati de textele sec. X in trei clase: (1)bogati, (2)functionari civili si militari,(3) strategii si episcopii sau egumenii. Functionarii nu erau de la bun inceput, neaparat bogati, dar prin utilizarea puterii pe care o detineau, dobandeau un statut care le permitea mai tarziu sa se incadreze vechii aristocratii pe care o si ajuta. Acest fenomen de revenire la marea proprietate nu a

produs o schimbare sociala considerabila dar a dus la dezertificare, fenomen care a cuprins sate intregi si care a fost amplificat la frontiere de situatia politica. Din punct de vedere al civilizatiei, epoca aceasta a fost una din cele mai reprezentative; Leon VI a publicat culegerea Basilicalelor sau legilor imperiale (sinteza a operei lui Justinian) , Cartea prefectului. Desi nu se mai ridica monumente ca Sf. Sofia, in provincie avem nenumarate monumente care atesta fenomenul renasterii motiv pentru care aceasta perioada mai poarta numele de al doilea secol de aur al artei bizantine. Fotie a fost unul din principalii protaonisti ai renasterii bizantine, unul din teologii eminenti ai Bisericii si unul dintre cei mai influenti umanisti vizantini. Opera sa este vasta: Amfilohia, Mistagogia, Scoliile la Scara Sf. Ioan Sinaitul, Cuvant despre purcedera Sf. Duh, Cateheze si Cuvantari, Biblioteca sau Myrobiblion. Mai amintim Lexicul lui Suidas, Vietile Sfintilor de Simeon Metafrastul, Istoria lui Leon Diaconul si poeziile lui Ioan Geometrul. Un personaj important a fost si Ctin IX Monomahul deoarece numele sau e legat de crearea facultatii de Filosofie condusa de Psellos si a celei de drept conduse de Ioan Xifilinos. De asemenea, Biserica intr-un acord tacit cu Statul ajunge la concluzia ca adevarul fusese frmulat odata pentru totdeauna de Sfintii Parinti in cadrul Sinoadelor Ecumenice iar raspunsul noilor probleme trebuia cautat in scrierile acestora. Principalul obiectiv era demonstrarea faptului ca totul a fost scris dj. Inceputurile acestui curent le putem plasa odata cu renasterea culturala din a doua jumatate a sec X, centrul fiind Universitatea din Copol de unde a si iesit parintele teologiei bizantine, patr. Fotie (858-867;877-886) care a atras intre alti savanti si teologi pe Chiril, fratele lui Metodiu. Monahismul s-a dovedit in perioada iconoclasta si o clasa ce se simtea responsabila pentru continutul de credinta si pentru soarta Bisericii. Opozitia fata de toate necestitatile acestei lumi au dat nastere in Bizant unei teologii ce poate fi numita monahala care a reprezentat un curent creator in gandirea bizantina. In general, monahii i-au invatat pe bizantini cum sa se roage; isihastii si chinovitii au creat o traditie de rugaciune in care tinta era una comuna: transfigurarea omului prin comuniunea cu umanitatea indumnezeita a lui Hristos in Duhul Sfant. Chinoviticii au pus accentul pe natura liturgica/sacramentala a coumiunii in timp ce isihastii invatau ca trairea in Hristos trebuia atinsa printr-un efort personal. Reprezentantul misticii personaliste este Sf. Simeon Noul Teolog (949-1022) care ne-a lasat imne, scrisori, tratate ascetice si teologice. Este o teologie monastica, consacrata comuniunii cu lumina dumnezeiasca.

Dobrogea sub Ioan Tzimiskes.

Dobrogea a fost transformata in vremea lui in thema sub numele de Istros sau Paradunavon. Aceasta ar fi facut parte din thema mai veche intemeiata de Constantin IV in 681-5 mentionata de Ctin VII cu numele de Tracia (Bulgaria, Hemus, Istros). Thema Istros avea drept capitala cetatea Durostorum (Silistra) unde isi avea si sediul, strategul. Primul ar fi fost Leon. Pentru a intari aceste afirmatii exista portulanele italiene care mentionau porturile de la Dunare, descoperirea sigiliilor comerciale in Pcuiul lui Soare si descoperirea unor vestigii din aceasta epoca. In ceea ce priveste organizarea bisericeasca, existenta unor biserici la Dinogeia (unde a fost gasit si un engolpion), Noviodunum si Troesmis atesta existenta unor episcopi. Folosirea limbii grecesti este atestata de prezenta unui episcop are va fi transferat la Abidos, de asemenea s-a descoperit un ulcior la Capidava ce poarta litere grecesti. De asemenea exista o Notitia episcopatul din sec XI care mentioneaza cetatea Durostorum ca mitropolie cu 5 episcopii sufragane. Bizantinii se considerau investiti cu un drept special in conducerea altor oameni. Uneori se intampla ca unii imparati ca si Ctin VII Porfirog. sa afirme o anumit puritate a rasei grecesti. Cand rusii atacau pe bizantini, acestia s-au opus prin experienta si tehnica lor de lupta. Starinilor care atacau imperiul , bizantul le opunea constiinta misiunii lor de aparatori ai crestinatatii. Acest sentiment le-a dat curajul superioritatii prin care au reusti sa infranga in multe situatii pe barbari. Putem vorbi despre un patriotism bizantin; termenul de patriot (filopatris) este intrebuintat de Psellos, indignat ca aurul bizantin imbogatea diferite popoare straine in urma tratatelor de pace. Cand bizantinii erau nevoiti sa faca fata unui atac strain, il considerau o simpla revolta a unor oameni simpli impotriva autoritatii. In fata altor popoare, bizantinii faceau uneori proba unui naiv spirit de complexitate, erau ei (la fel ca si chinezii) si era lumea barbarilor. Pentru Psellos, rusii erau un trib de barbari, plini in permanenta de furii impotriva imperiului, imaginand tot felul de strategii pentru a declansa un razboi. Era firesc ca bizantinii sa se identifice cu grecii razboaielor medice sau poporului lui Israel care combatea pe dusmani. Religia acesto barbari era de asemena un fel de magie perversa, iar unul din scopurile Bizantului era de a-i civilza prin convertire. Intre sec IX-X misiunile bizantine au obtinut o serie de succese . Intre acestea se remarca masa slava castigata in a doua jumatate a se IX. Chiril si Metodiu au avut o mare importanta in acest proces. Slavii apar in imperiu de timpuriu iar spre finele sec VI Bizantul reuseste sa ii respinga, dar in 580 ~1000 dinte ei invadeaza Grecia. Dupa sec VII se vor instala in vechile provincii romane Iliricul, Moesia, Tracia si Macedonia. Treptat insa intra sub influenta Bizantului incat pana in sec IX intra in contact cu religia crestina si ajung sa detina functii in armata bizantina. La inceput convertirile au fost sporadice; Botezul avea o

importanta aparte, iar urmarile erau durabile. Odata cu principele, intregul popor accepta noua religie si prin convertire, poporul primea recunoasterea internationala. In sec VII, bulgarii isi afirma autoritatea asupra provincilor ocupate de slavi si se angajeaza intr-o lupta impotriva imperiului. Acest stat bulgaro-slav se va stabili aproape de portile capitalei si va purta in sec VIII razboi cu Bizantul. Chiril si Metodiu ar fi fost de origine slava, grecii ii considera de origine elena iar conform unei teorii de sec XIX ar fi fost romni din coloniile lui Traian. Au primit o educatie alesa si au cunoscut viata, moravurile si limba slavilor. Chiril (Constantin) a fost insarcinat cu importante misiuni la arabi si cazarii de la Nipru si s Rusiei; tot el a alcatuit primul alfabel pentru slavi si a tradus in dialectul slavilor din Macedonia, Evangheliile si textele liturgice. Intre 862-3, Rastislav (846-870), principe de Moravia, s-a adresat bizantinilor pentru trimiterea unor preoti. Nu era vorba de convertirea acestui spatiu, care era dj deschis crestinismului, ci de preoti care sa invete credinta in limba slava si sa intareasca poporul in noua religie pentru stabilirea unei biserici autonome. Misiunea in Moravia a fost plasata sub conducerea lui Chiril caruia i s-a alaturat fratele sau, Metodie care ajung acolo in 863, opera lor bucurandu-se de mare succes. Din cauza lipsei de misionari si episcopi, cei doi frati au ajuns pana in zona L. Balaton unde printul Panoniei, Kocelji a mainfestat un interes deosebit pt activitatea lor. Au fost de asemenea primiti cu onoruri de papa Adrian II (867-872) care le-a sustinut demersul de introducere a limbii slave. Chirl moare la Roma in 869 iar Metodie este numit de papa, episcop de Sirmium, dar din cauza faptului ca dioceza sa intra si in Moravia, se afla in conflict cu arhiep. de Slazburg care in 870 il aresteaza pe Metodie dar dupa 3 ani, papa Ioan III il elibereaza (872-883). Metodie moare in 885 iar succesorul sau, Gorazd este alungat din Moravia. In Bulgaria, sub presiune bizantina si convingere politica, Boris (852889) accepta convertirea in 864. El transfera in constiinta slavlilor, teocratia pe care a experimentat-o Bizantul dupa Ctin. Boris e botezat in 866 in Copol si ia numele de Mihail, dupa imparat. Prin acest botez insa nu reuseste sa implineasca dorinta de autonomie bisericeasca si chiar se punea problema de absorbtia statului sau in cel Bizantin. Boris s-a adresat si Romei dar nu a primit nimic. Conflictul manifestat si intre Fotie si Nicolae I se incheie in 870 cand sinodul convocat de Vasile I si p. Ignatie decide in favoarea bizantului. Chiar daca nu reusesc sa obtina autocefalia, primesc o oarecare autonomie, patr. bulgar ocupand un loc important in ierarhia bizantina. Ucenicii lui Metodiu sunt primiti cu onoruri in Bulgaria deoarece Boris intelege importanta unui cult in limba slava pentru realizarea unui imperiu cu o biserica autonoma. Boris se va retrage in manastire in 888 si va lasa la conducere pe fiul sau, Simeon (892-927) sub care Bulgaria cunoaste apogeul. El a fost fascinat de fastul bizantin si a incercat sa il recreeze in palatul din Preslav.

Chiar daca nu a cucerit Copolul, a primit titlul de imparat dupa ce se adreseaza Romei si de patriarh, pentru arhiepiscopul sau, dar, evident, Bulgaria nu se va supune sub nici o forma, Romei. Sunt construite biblioteci si scoli, sunt tradusi Parintii Bisericii, istoricii si imnografii. Dupa moartea lui Simeon incepe declinul primului tarat bulgar; partea orientala a Bulgariei este cucerita, patr. Damian este depus iar episcopiile sunt trecute sub Copol. Partea vestica (cu centrul in Ohrida) ramane independenta pana in 1018 iar biserica, autocefala. Vasile II il va infrange pe Samuel si Bulgaria isi va pierde independenta. Statul va renaste in sec XII, odata cu decaderea Bizantului sub cel de-al doilea tarat de la Trnovo, condus de Asneti. Cel mai tanar dintre fratii Asan, Ioni Caloian (1197-1207) se adreseaza lui Ionceniu III. In contextul caderii Copolului, Caloian este incoronat ar al bulgarilor si valahilor de un cardinal roman, dar aceasta nu va impiedica ridicarea sabiei impotriva Romei. Ivan II Asan (1218-1241) intra in legatura cu imparatii de la Niceea si primeste recunosterea din partea grecilor si autocefalia pentru Trnovo. Acest ciclu se va repeta pana la supunerea totala a bulgarilor sub turci (sec XV). Nasterea Imperiului Srb a repetat intr-o oarecare masura experienta bulgara: experienta tribala, contactul cu Bizantul si crestinatatea. Ctin IX Porfirog. ii mentioneaza ca existand din sec VII. In sec IX, ucenicii llui Chiril si Metodiu ii ataseaza crestinatatii bizantine. Un prim centru politic ia fiinta in sec IX-X la Raca unde domnea un jupan. De-a lungul timpului se vor afla fie de partea bulgarilor fie a bizantinilor iar scaunul episcopal din Raca va depinde succesiv de Copol si Ohrida. Serbia va trece si prin tentatia Romei, marele jupan Mihail primind in 1078 coroana de la papa Grigorie VII. La mijlocul sec XII, Serbia reprezenta un cadidat serios la succesiunea Bizantului. Exemplul cel mai elocvent de dinastie este Namanya care reuseste unificarea sarbilor. tefan Nemanya reia dialogul cu Roma prin Inocentiu III, orientare care se va modifica sub fratele sau, Sava, calugar la Athos si intemeietor al M. Hilandar. Sava ajunge la Niceea si obtine autocefalia Bisericii si instalarea primului arhiepiscop iar la intoarcere stabileste sediul bisericesc la M. Zica, imparte teritoriul in episcopii si convoaca un sinod. Sava se retrage la Locurile Sfinte murind in 1236 si lasa in locul sau pe Arsenie, ucenicul sau. Urmarea acestei perioade este conforma unei scheme deja consacrata: raporturi complexe cu Roma, schimbari de aliante contra si in favoarea bizantinilor. Ultima perioada de inflorire a fost cea din timpul lui tefan Duan (1331-1355) cand tara era pe punctul de a restabili unitatea Imperiului Bizantin sub conducerea sa. Politica lui Duan a avut un singur scop: cucerirea Copolului si unificarea sarbilor, bulgarilor si grecilor sub conducerea sa si respingerea turcilor. El este incoronat in 1346 in Skopije (noua capitala) ca imparat al sarbilor si grecilor dupa care ridica arhiepiscopia la rang de patriarhie (cu sediul in Peci).

Inainte de moarte incearca pentru ultima oara sa cucereasca Copolul. Pe viitor, jugul turcesc a distrus toate aspiratiile teocratice ale statului. La inceputul sec X, Bizantul inregistreaza un nou succesi misonar, crestinarea alanilor (N Caucazului) cu ajutorul monahului Eftimie si intaresc ortodoxia chazarilor si armenilor prin stabilirea unui arhiepiscop (Petru). Tot in acest secol, misionarii au castigat pe unguri si rusi. Primii, au fost convertiti de Copol dar Roma isi va impune ritul. Rusii apar in istorie la inceputul sec IX. Despre triburile slave mai insemnate ne informeaza Istoria vremurilor trecute a lui Nestor a carei prima redactare a avut loc in 1054 (ed II- incep sec XII). La inceputul sec X, regiunile din N Niprului si partile invecinate s-au unit sub principul Oleg. Aceasta reunire a pamanturilor triburilor slave a primit numele de Rusia, avand centrul politic in Kiev. In 907, Oleg a atacat Copolul cu 2000 de corabii iar Leon VI a incheiat un tratat comercial foarte avantajos pentru a impiedica un dezastru. Din Cronica lui Nestor aflam ca supusii lui Oleg erau pagani. Urmasul lui Oleg, Igor a incercat si el in 941 si 944, cucerirea Copolului. Expeditia din 944 este incheiata cu o pace despre care aflam amanunte din Cronica lui Nestor. Din aceeasi sursa aflam ca exista la Kiev o catedrala inchinata Sf. Ilie (care primise numele dupa cea din cartierul Mamas care eradata comerciantilor rusi -907- pentru nevoile spirituale). In 945, Igor moare in razboiul contra drevlienilor iar sotia sa, Olga (945-957) asigura regenta pe perioada in care fiul lor, Sviatoslav (957-972) a fost minor. Ea a primit botezul intre 954-955; cronicarii Kedrenos si Zonaras si Nestor afirma ca aceste evenimente s-au petrecut in 957 in timpul vizitei Olgai la Copol cand primeste botezul dela patr. Polieuct (956-970) si numele de Elena de la sotia imp Ctin VII Porfirog. Ea nu reuseste sa il convinga pe fiul ei de superioritatea acestei credinte. Dupa moartea sa, statul a fost impartit intre cei trei fii iar in 980, Vladimir ajunge singur stapan. Initial favorizeaza paganismul dar, ajunge eventual la o inrudire cu familia din Copol si primeste botezul in 987 la Kiev. Aceasta se intampla in contextul in care Vasile II si Ctin VIII, nevoiti sa faca fata uzurpatorului Bardas Focas, trimit o misiune condusa de ep. Pavel pentru a-l convinge pe Vladimir sa intervina. El este botezat inainte ca misiunea sa ajunga si cere mana porfirogenetei, Ana. In noe 989, Ana pleaca in Rusia. Prin eforturile acestora si ale clerului bizantin, poporul rus este crestinat si se infiinteaza episcopii la Kiev, Novgorod, Rostov, etc. In 1011, Ana moare urmand ca pe 15 iul 1015, dupa ce se recasatoresce cu nepoata lui Otto I, sa moara si Vladimir care este canonizat in a doua jumatate a sec XIII. Intre 989-997, episcopia de Kiev a devenit mitropolie, clerul fiind trimis in general de la Copol. In vremea lui Iaroslav cel Intelept (1019-1054) a fost construita in Kiev o noua biserica ce amintea de planul Sf. Sofia. Dupa caderea Copolului sub turci (1453), Moscova a fost cea care a primit numele de a treia Roma.

Anul 1054 este cunoscut ca cel in care a avut loc schisma cea mare sau separarea dintre cele doua Biserici crestine. Separatia poate fi cercetata sub aspect istoric si dogmatic. Din punct de vedere istoric, fenomenul ramane complex. Dogmatic, mainera in care s-a facut separarea conteaza mai putin decat fondul adica Afirmatiile romane (dogma infalibilitatii, filioque, dogma despre immaculata conceptio) pe care ortodocsii le-au considerat mereu contrare adevarului crestin. Unitatea in Biserica primara era perceputa dupa continut, nu formal. Aceasta unitate se realiza in fiecare Biserica locala condusa de un episcop si exprima imaginea unui singur corp; unitatea era data si de aceeasi credinta, succesiune apostolica si viata dusa in comun. In perioada apostolica,centrul indiscutabil al unitatii era Ierusalimul, Biserica-mama. La sfarsitul iudeocrestinismului palestinian apar in Biserica mai multe centre consacrate prin autoritatea Apostolilor: Antiohia, Efes,Roma care insa nu beneficiau de nici un drept jurisdictional sau canonic. In sec IV, locul Romei nu era contestat de nimeni din sanul Bisericii. Din acest moment, insa, au inceput sa apara neintelegeri fundamentale intre cele doua jumatati- orientala si occidentala- care au dus la separare. Intre timp, Roma a impus progresiv o interpretare fara echivoc a papalitatii ca un ansamblu de privilegii lasate de Dumnezeu, ep Romei. Acest punct de vedere s-a amplificat odata cu caderea Imp Roman de Apus. In vremea Sinoadelor Ecumenice, Roma invata teoria puterii (potestas) primatului papal asupra ansamblului Bisericii, pe care canonistul Thedor von Zahn a rezumat-o astfel: Roma este capul Bisericii, fara ea Biserica nu este Biserica; numai prin unirea cu Roma comunitatile separate devin parte integranta a Bisericii catolice. Orientul nu vedea aceasta teorie si pana in sec IX nu a exprimat dezacordul, astfel in cazul separarii, Orientul a gresit prin indiferenta. In timp ce in Occident se dezvolta papismul sau papo-cezarismul, in Orient statul si biserica functionau in spiritul asa-numitei simfonii, sau ideologiei politice si religioase conform careia cele doua erau legate in mod organic. Episcopii si imparatii nu ezitau in cazul disputelor dogmatice sa acorde titul de parinte, papei, mai ales ca stiau ca acesta nu schimba cu nimic organizarea Bisericii. Un exemplu il constituie patr. Mina care este consacrat de papa Agapit (domnia lui Justinian). Momente de raceala au fost schisma acachiana provocata de publicarea Henoticonului lui Zenon (474-491), momentul Ioan IV Postitorul (582-595) care isi ia titlul de patriarh ecumenic la sinodul local din Copol (588) iar in schimb, Grigorie I cel Mare (590-604) isi ia titlul de servus servorum Dei. In Enciclica patr Fotie (867) gasim enumerate o serie de invataturi gresite cultivate in Apus, cea mai importanta fiint filioque, adaos semnalat pentru prima data la Toledo I (447) si apoi Toledo III (589) de unde este introdus in Franta, Germania, Anglia si N Italiei. Introducerea lui in intreaga biserica s-a facut in vremea lui Benedict VIII (1012-1014) la 14 feb 1014 la cererea lui Henric II (1002-1024). Folosirea azimei a fost si ea introdusa in sec

VIII-IX si a fost generalizata in sec X. Prima faza a schismei a izbucnit intre Fotie (858-857,877-886) si papa Nicolae I (858-867). Fotie convoaca in 858 un sinod local la Copol care a avut doua sesiuni (859,861) si care a aprobat intronizarea lui Fotie, respingand pretentiile lui Nicolae de a impune primatul unviersal si asupra Rasaritului. Nicolae l-a excomunicat pe Fotie si clerul in 863. Criza s-a agravat in 866 cand papa trimite lui Boris-Mihail, pe ep Paul si Formosus precum si cele 106 responsa ad consulta bulgarorum. Drept urmare, Fotie convoaca un sinod in 867 si il excomunica pe Nicolae si condamna inovatiile latine. Consideratiilor bisericesti au urmat cele politice. Dupa moartea lui Vasile II (1025), pericolul selgiucid a devenit real si a determinat imperiul sa apeleze la Roma pentru ajutor. Negocierile incep in contextul in care si papa era supus pericolului normand.Ctin IX Monomahul negociaza cu Leon IX (1042-54), apararea comuna a Italiei; imparatul convoaca un sinod la Copol si accepta sa fie discutate invoatiile apusene. In ian 1054 este trimisa o delegatie condusa de card. Humbert, cancelarul Frederic de Lorena si arhiep Petru de Amalfi. Patr. Mihail Cerularie a spus ca toate problemele vor fi discutate in sinod, insa cardinalu, profitand de ezitarea imparatului si moartea papei (19 apr 1054), prezinta un act de excomunicare in ziua de 16 iul 1054, la inceputul Sf. Liturghii. Dupa o saptamana, Cerularie convoaca un sinod in Sf. Sofia in care rosteste anatema impotriva lui Leon XI, Humbert, delegatilor si Bisericii Romane. Evenimentul nu a marcat ruperea instanta a relatiilor,misiunile de pace au continuat. Evenimentul care a provocat ruptura ireconciliabila a fost cucerirea de catre apuseni a Copolului (1204). Incercarile de unire care au urmat au desavarsit schisma. Cu toate acestea, un pas spre apropiere a fost facut prin citirea simultana a declaratiei comune in 7 dec 1965 in catedrala Sf Peru si Sf Gheorghe, de catre Atenagora I (1949-1972) si Paul VI (1963-1978) . Imperiul sub Ctin IX Monomahul a cunoscut o intindere apreciabila: din Armenia pana la Dunare si S Antiohiei. Cu toate acestea, anul 1071 a reprezentat o grea infrangere (victoria de la Bari a lui Robert Guiscard) si a deschis calea turcilor in Asia Mica. Anexarile practicate in Orient (Edessa,Georgia 1020, Ani 1050) au privat imperiul de acele state tampon care preveneau invaziile. Aceasta inaintare lasa fara aparare o regiune devastata de razboaiele sec X. In ciuda instalarii armenilor si sirienilor iacobiti in aceasta regiune, zona era greu de controlat. Turcii, nomazi care se transformau treptat in colonii, intreprind in aceasta perioada, primele incursiuni in Asia Mica, sub condicerea familiei Seldgiucida. In 1040, Togrul Beg ocupa Iranul iar in 1055, Bagdadul. Alp Arslan patrunde incepand cu 1056 in Georgia si Armenia, ia Ani in 1065, Cezareea in 1067. Roman IV Diogene care preia tronul in 1068, mobilizeaza o armata numeroasa alcatuita din cei mai buni mercenari precum si din trupele de elita bizantine. El este insa infrant la Manzikert, infrangere care releva puterea turcilor. Ei vor ajunge pana la Niceea, Smirna si Cilicia. Turcii se vor stabili in regiune formand sultanatul de

Rum cu centrul in Konya (Ikonium). Normanzii vor ajunge in Italia in 1012 iar bizantinii vor incerca sa ii incorporeze in armata. In dorinta de a intemeia un principat, unii au refuzat, devenind un adversar pentru imperiu. Pentru protectia Italiei meridionale impotriva arabilor din Sicilia sunt adusi in prima jumatate a sec XI, mercenari (intre care si normanzi) iar Giorgios Maniakes reuseste sa recastige controlul partii orientale a insulei insa in 1040 este chemat la Copol. Arabii recuceresc tot in afara de Messina, fapt care deschide calea normanzilor. Intr-o noua situatie incare Maniakes incearca sa organizeze o lovitura de stat (Ctin IX) iar normanzii lui Robert Guiscard cuceresc Apulia, bizantinii se vad nevoiti sa sprijine o eventuala revolta a longobarzilor si pe alianta cu papalitatea, insa, trupele lor sunt infrante in 1053. In 1059, Guiscard se aliaza cu Roma si accepta la sinodul de la Melfi convicat de Nicolae II, reforma romana. Intre 1060-1, Guiscard cucereste toate orasele Calabriei si ceea ce a mai ramas din Sicilia. Bari cade in mana normanzilor in 16 apr 1071, bizantinii pierzand astfel ultima posesiune italiana. Guiscard curecerste Corfu si asediaza Dyrrachium (poarta de intrare spre Copol) in 1081; fiul lui, Bohemond cucereste Macedonia Occidentala si asediaza Larissa, actiune stopata de Alexios I. Dupa moartea din 1085 a lui Guiscard, Alexios recucereste si Dyrrachium. Primele negocieri cu Occidentul au loc la putin timp dupa Manzikert intre Mihail VII Dukas (1071-1078) si Grigorie VII cu scopul de a indeparta pe normanzi dar nu se va materializa acest proiect deoarece Mihail VII este detronat iar Nichifor III Botaniates nu a recunoscut acordul. In sec XI, incursiunile bulgare amenintau zonele de campie. La mijlocul secolului, isi fac aparitia noi popoare: pecenegii si cumani care veneau din stepele Asiei Centrale si stationau acum pe malul stang al Dunarii. La inceputul domniei lui Alexios, au atacat si au ajuns aproape de coasta M Egee. In 1090 se afla aprope de Copol iar alianta cu emirul de Smirna le permite si un atac pe mare. Imparatul cheama in ajutor pe 20 apr 1091 pe cumani iar la poalele Mt. Lebunion, pecenegii sunt infranti. In 1094, cumanii sunt si ei dispersati astfel incat frontierele dunarene cunosc o perioada de calm pana in 1122. Bizantul pastra relatii amicale cu multe orase italiene printre care si Amalfi si Venetia ai caror comercianti au putut patrunde si pe piata Copolului iar din 922, venetienii obtin o scadere semnificativa a taxelor. Alexios I acorda printr-un chrysobul, excluderea de la taxele comerciale si deschiderea de noi piete de desfacere in capitala in contextul in care avea nevoie de flota in conflictul cu normanzii. Venetienii apoi pisenii si genovezii se vor instala in Copol. Secolul X a fost el al marilor uzurpatori care nu au pus totusi in pericol, dinastia. Secolul XI a cunoscut misistri foarte puternici care i-au condus din umbra pe imparatii destul de fragili. Unii au fost personaje obscure ca Nikeforiztes, logotet (seful afacerilor externe) provenit dintr-o familie modesta si care a incercat o reforma fiscala, o organizare a pietei graului si crearea unui contingent de

mercenari exclusiv bizantin. Toate acestea s-au realizat in schimbul imbogatirii celui care le-a initiat. Altii apartineau mediului intelectual, ca Psellos, Ctin Lihudes si Ioan Xifilinos (guvernul filosofilor-Paul Lemerle). Posturile cele mai importante erau in general rezervate membrilor aristotcratiei. Cei proveniti din randul comerciantilor ajung si ei sa ajunga la demnitati importante si chiar sa ajunga in Senat. Comandantii militari vor impune pe tron pe Isaac Comnenul dar nu a facut fata partidei lui Lihudes si puterea este preluata de dinastia Dukas prin Ctin X. A urmat o perioada de uzurpari: ducele anatolicilor, Nichifor Botaniates il detroneaza pe Mihail VII si face apel la Alexios sa il elimine pe Nichifor Bryennios si Bassilakios dar Alexios refuza. Botaniates e nevoit sa abdice pe 4 apr 1081 incoronandu-l pe Alexios I Comnenul. Alexios, nepotul lui Isaac I Comnenul a fost primul imparat al acestei noi dinastii care isi are originea in regiunea Adrianopolului. El s-a casatorit cu Irina Dukas (familia sa, desi nu mai era la tron, se afla in fruntea statului) iar fratele sau,Adrian, a avut-o ca sotie pe Zoe Dukas (ambele rude cu Mihai VII). Manuel I a dus o politica pro-occidentala , cea de-a doua sotie fiind franceza Maria de Antiohia care i-a asigurat regenta in timpul lui Alexios II. Andronic I il va detrona pe Alexios II care a dus o politica antioccidentala, marcata prin mascrarea latinilor din Copol si lupta impotriva marii aristocratii. El a fost detronat de Isaac II Anghelos. Dupa ce Alexios il infrange pe Bohemond la Dyrrachium (1107) moment in care normandul devine vasalul sau. Pentru a face fata noului pericol ungur, Alexios il casatoreste pe Ioan cu Irina, fiica lui Ladislau. In ceea ce priveste cruciadele, bizantinii nu au inteles misiunea bisericii de a elbera Locurile Sfinte, misiune care in mod normal apartinea imparatului. Alexios isi da seama de situatia creata si incearca sa obtina asigurarea faptului ca va primi inapoi posesiunile ce vor fi cucerite, insa nu obtine acordul lui Tancred (nepotul lui Bohemond) si contelui de Toulouse. In 1097, cruciatii trec in Asia si cuceresc Niceea pe care o dau imparatului. In oct asediaza Antiohia (cucerita pe 3 iun 1098 dar reluata de turci) iar Baudoin de Boulogne intemeieaza in mar 1098, comitatul de Edessa. Eliberarea Ierusalimului din 1099 este considerat momentul rupturii dar si inceputul colonialismului european. In ciuda bizantinilor, Alexios reuseste sa cucereasca jumatate din Asia Mica (Smirna, Efes Sardes). In Balcani, pecenegii ii vor infrange in 1091 pe bizantini la Silistra. Ioan II va fi cel care ii va inlatura; tot in vremea lor vor aparea ca noi puteri, bulgarii si srbii. Economic, prosperitatea ramane. Pe plan religios, au primat interesele politice, imparatul fiind pregatit de mai multe ori sa recunoasca papei, autoritatea in Orient. Legatura matrimoniala al lui Ioan II nu pune capat tensiunilor cu maghiarii. Stefan II (1128) trece Dunarea si Ioan reuseste cu greu sa il respinga. Tot el e nevoit sa multiplice privilegiile Venetiei si sa se

alieze cu Imp German si Pisa pentru a face fata normanzilor. In 1137 cucereste Antiohia pentru o scurta vreme pentru ca in 1143 sa se stinga din viata. Manuel I intreprinde o ultima tentativa de inteventie in Italia, intareste alianta germana prin casatoria cu Berta de Sulzbach (1146). Dupa moartea lui Conrad III, Roger II al Siciliei lanseaza in 1147 un atac in Balcani, cucerind Corfu, pradand Teba si Corintul. Alianta germana e compromisa prin venirea lui Frederic Barbarossa. Dupa moartea lui Roger (1154) , Manuel lanseaza o ofensiva in Italia cucerind Ancona dar este impins inapoi de Barbarossa si Venetia. In Balcani, situatia este favorabila; impune pe tronul Ungariei pe ginerele sau, Bela si supune Bosnia, Croatia si Dalmatia. In 1172 infrange pe principele sarb, tefan Nemanya dar din cauza acestor succese, Venetia devine din 1171 inamicul Bizantului. El continua si in Orient, ofensiva iar Baudouin al Ierusalimului se plaseaza sub protectia sa. In 1159 Manuel isi face intrarea triufala in Antiohia dar, incurajati de Barbarossa, turcii ii infrang pe bizantini in 1176 la Myriokefalon. Manuel lasa un imperiu aparent puternic, dar fara aliati. Alexios II (11 ani) logodit cu Agnes-Anne, fiica lui Ludovic VII, trebuie sa faca fata contradictilor interne ale dinastiei. In cele din urma, ajunge la tron, Andronic I carre primeste sprijinul populatiei doritoare sa se debaraseze de anturajul latin al Mariei de Antiohia. Ataca privilegiile aristocratiei numind in functii numai oameni de competenta si scuteste pe contribuabili de unele taxe. Nu face insa fata atacului normand in urma caruia Tesalonicul este cucerit (1185) iar in sept 1185 multimea condusa de Isaac Anghelos, il omoara, stingandu-se astfel dinastia comnenilor. Sistemul folosit de comneni pentru a intari dinastia era cel al aliantelor matrimoniale. O nepoata a lui Ioan II se casatoreste cu Ioan Cantacuzino, o verisoara de-a lui se casatoreste cu Alexios Paleologul. Acest sistem era un nod inextricabil care permitea imparatului sa fie legat cu intreaga clasa aristocratica. Familia ajunge sa inlocuiasca competenta. In vremea lui Manuel I, ierarhizarea era justificata prin eugenie (nasterea dintr-o familie buna), nobletea inlocuind meritul. Victoria lui Ioan Tzimiskes asupra lui Sviatoslav (971) determina os erie de schimbari in teritoriile romanesti. Revenirea stapanirii bizantine si reorganizarea administrativa au insemnat un reviriment politic binevenit. In aceasta perioada ia nastere o thema numita tinutul de la Istru sau Mesopotamia Apusului (cu capitala in Licostomo si apoi Dristra) si care din sec XI este numita Paradunavon sau Paristrion. Refacera unor cetati ca si Dinogeia, Pcuiul lui Soare, Axiopolis sau Capidava de releva importanta acestei stapaniri.Componenta acestei theme a constituit subiectul unei dispute intre specialisti: Constantia, Constanteea, Constanta, Constantiana Dafne. In componenta acestei theme au intrat doua strategate: Dristra si Ioanopolis condusa de un catepan/strateg/guvernator. Un prim conducator al Mesopotamiei a fost Leon considerat a fi drongarul Leon, conducatorul flotei bizantine implicat in conflictul cu rusii.In primii ani ai sec 11,

strategatul Dristrei a fost subordonat themei Traciei unde este amintit un anume David, protospatar si strateg al ambelor zone. Supunerea Bulgariei in 1018 a permis themei Paristrion sa se bucure de o perioada de relativa liniste si o viata prospera, perioada intrerupta de prezenta pecenegilor care au creat un dezechilibru in zona (sec XI). De asemenea, desfiintarea taratului bulgar a permis lui Vasile II sa continue procesul de administrare a noului spatiu si sa formeze in spatiul dintre Balcani-Dunare-Vidin, thema Paradunavon/ Paristrion condusa de un arhonte/duce/catepan cu atributii civile si militare. In ciuda carentelor, teritoriul ramane in stapanirea bizantinilor pana in 1185 (revolta Asnetilor). Alexios a incercat sa instaureze la Dunarea de Jos un climat de liniste care sa ii permita o politica de recucerire si consolidare a Asiei Mici si Balcanilor. Cu ocazia luptelor purtate in zona Macedoniei si Traciei (1086) Ana Comnena mentioneaza pe Tatos Chalia (Dristra), Sestlav si Satzas despre care N. Iorga afirma ca erau romni. Altii ca G. Brtianu sustin ca Tatos a fost peceneg, Sestlav un sef al Vicinei iar Satzas un sef al orasului Isaceea. Descoperirile arheologice ne conduc spre afirmatia ca viata cultural-bisericeasca se afla sub autoritatea Mitropoliei de Drstra (sec XI). Nu sunt cunoscute numele celor cinci episcopii dependente de aceasta mitropolie, amintite de diaconul, secretarul si nomophilaxul Neilos Doxopatri. Cel mai probabil centru ierarhic ar fi Dinogeia-Garvn unde se inalta o biserica de zid. La Dunare au aparut o serie de revolte: 1066- rascoala in Tesalia datorita politicii fiscale a Bizantului despre ai carei participant, Kekaumenos spune ca erau in buna parte aromani care au ajuns in aceasta zona in urma procesului de transhumanta si care faceau parte din acele populatii romanizate din Dacia. Intre 1072-88 are loc revolta oraselor Paristriene care a reprezentat un fel de emancipare fata de politica centralizatoare copolitana, fiscala si a atitudinii administratiei lui Nichifori, ministru al lui Mihail 7 Dukas care crestea impozitele. Centrul revoltei este Silistra. Catepanul Nestor se alatura si el rasculatilor la fel ca si Sestlav, Satza, Tato care ataca impreuna cu pecenegii, provinciile imperiale din Balcani si sut infranti abia in perioada lui Alexios I. In vremea Comnenilor asistam la crestera puterii oraselor maritime, cu precadere a Venetiei care isi propunea cucerirea intregii lumi si care isi pune forta maritima in serviciul intereselor comerciale. Aceste pretentii au fost intarite si de actul lui Alexios din 1082 prin care le permite sa vanda si sa cumpere in tot Imperiul fara a plati taxe si a fi controlati de vamesi. Cruciadele au pornit in sec XI-XIV din tarile apusene si constituie un fenomen complex care a avut cauze politice si economice disimulate sub ideologia religioasa a eliberarii Locurilor Sfinte. Biserica Occidentala a lansat din sec IV teoria razboiului just. Prin promisiunea recompenselor ceresti se trece de la aceasta notiune la cea de razboi sfant. Cruciatul a fost descris ca un pelerin iar pelerinajul la Locurile Sfinte devine un element primordial al cruciadei. Initiativa lor apartine

in general, papei care predica cruciada sau incredinta predicarea ei de catre cler. de la cruciada Iii (1147-1149) pana la IV (1202-1204) cei care au predicat-o au fost cistercienii pentru ca din sec XIII, rolul sa fie preluat de ordinele cersetoare. Finantarea era obtinuta prin intermediul cruciatilor, prin regi si Biserica. Razboiul sfant ar fi un conflict initiat si condus de puterea spirituala pentru un scop religios. Altfel spus, un concept miral, juridic si teologic in jurul caruia s-a organizat o buna parte a reflectiei politice crestine incepand cu epoca constantiniana. Razboiul este drept (Cetatea lui Dumnezeu, Augustin) daca este declarat si condus de o autoritate legitima, daca urmareste respingerea unui atac sau recuperarea unui bun si daca are intentia de a fi corect. El spune chiar ca in cazul unui razboi impotriva ereziilor, Dumnezeu este autorul razboiului iar combatantii sunt simpli slujutori. Grigorie cel Mare (590-604) aduce o invoatie vorbind de razboiul misionar cum ar fi cucerirea Saxei de catre Carol cel Mare. Papii incep sa faca concesii din ce in ce mai mari spunand ca aceia care vor muri in razboiul cu paganii vor dobandi Imparatia lui Dumnezeu sau iertarea pacatelor aceasta mai ales pentru a ridica moralul trupelor care trebuiau practic sa apere in primul rand Roma, care nu era deloc la adapost fata de arabi, unguri si vikingi. Inceputul idealului cavaleresc are loc in sec XI cand functia militara (militia) capata o valoare pozitiva. Apoi reforma gregoriana va da un ultim impuls ideii ca Biserica putea si trebuia sa conduca razboaiele impotriva dusmanilor sai. Combatantii aflati in slujba papei incep sa fie numiti militia Christi si militia sancti Petri care puteau actiona impotriva imparatului, necredinciosilor sau rasculatilor. Prima cruciada (1096-1099) a fost decisa la Sinodul de la Cairmont/Clermont initiator fiind Urban II in 1095. Subiectul ajutorarii crestinilor asupriti de arabi a fost inlocuit in scurt timp cu tema eliberarii mormantului lui Hristos. In aceasta prima faza, armatele constituite din mase populare ajung la 1 aug 1096 in Copol. Ei trec in Asia si sunt nimiciti de turci, aproape de Niceea. Cruciatii nobili au reusit sa cucereasca Niceea, Edessa, Antiohia si Ierusalimul la 15 iul 1099 si infiinteaza statele Edessa (pana in 1144), Antiohia (1098-1268) si Ierusalim cu primul protector, Godefroy de Bouillon (22 iul 1099-18 iul 1100). Titlul de rege este acordat fratelui Balduin I de Boulogne (1110-1118) pe 25 dec 1110. A doua cruciada (1147-1149) a avut ca principala motivatie, eliberarea Edessei cucerita definitiv in 1146 iar indemnul a fost dat de Eugeniu III si predica a fost realizata cu ardoare de catre Bernard de Clairvaux. Cruciada a treia (1189-1192) a pornit de fapt in 1187 cand Ierusalimul e cucerit de Saladin. La aceasta participa si trei monarhi: Frederic I Barbarossa (1152-1190), Richard Inima de Leu (1189-1199) si Filip II (1180-1223). Aceasta a insemnat practic, un nou esec. Cruciada a patra (1202-1204) a fost predicata de Inocentiu III (1198-1216) cu scopul eliberarii Ierusalimului. Papa a si alcatuit o doctrina coerenta fixand conditiile acordarii indulgentelor. Venetia condusa de Enrico Dandolo, participa cu flota care va

transporta pe cruciati in schimbul unei anumite sume. In aceeasi perioada, Alexios IV cerea ajutor apusenilor pentru inscaunarea tatalui sau, Isaac II Anghelos in schimbul unei recompense banesti si a supunerii bisericii grecesti. In noile conditii, flota venetiana merge spre Copol unde ajunge in 1204. Cum Alexios IV si Isaac II Anghelos nu erau de incredere, sunt rasturnati in 25 ian 1204. Alexios V nu putea onora promisiunea celor dinainte si capitala este atacata de latini in vinerea patimilor (13 apr) a anului 1204. In locul Bizantului, latinii au creat Imperiul Latin de Copol (1204-1261) cu regele Balduin de Flandra (1204-1205). Primind o mare parte din insule si jumatate din teritoriul capitalei, Venetia avea posibilitatea sa detina un adevarat imperiu colonial si o adevarata hegemonie economica in regiune. Se imparte imperiul intre latini: Regatul Tesalonicului, Ducatul Atenei si Tebei, Principatul Ahaiei si greci: Imperiul grec de Trebizonda, Imperiul grec de la Niceea (ambele 1204-1261; fondat de Teodor Laskaris-1204-1222- caruia i-a urmat Ioan III Dukas Vatatzes-1222-1254) si Despotatul de Epir. Latinii nu acceptau prezenta grecilor in aceasta zona dar din fericire intalnesc o puternica opozitie in Balcani si sunt infranti la Adrianopole in apr 1205 unde moare Balduin de mana bulgarilor si grecilor condusi de Ioni Caloian (Dandolo murind ceva mai tarziu). La Copol a urmat Henric care a fost infrant in cele din urma de Ioan Vatatzes care a reusit sa cucereasca Adrianopole, Tesalonicul si teritorii din Macedonia si Tracia. Mihail Paleologul desavarseste opera lui Ioan pe 25 iul 1261 cand recucereste Copolul. Reusita lui Mihail VIII se inregistreaza in contextul aliantei cu sultanatul mameluk de Egipt si hanatul mongol care domina bazinul pontic si partea orientala a Mediteranei. Aspectele economice si sociale ale cruciadelor sunt importante. In cele din urma, razboiul sfant finantat din fonduri colective cu autorizarea papei a reprezentat o insitutie ce nu poate fi considerata un fenomen marginal in istoria Bisericii. Regatul Tesalonicului era condus de Bonifaciu de Monferrat, Ducatul Atenei si Tebei de catre Otto La Roche si Pricipatul Ahaiei de catre Guillaume de Champlitte si Godeffroy de Villeharduin. Balduin I (1204-1205) isi justifica atacul asupra Copolului pe atitudinea grecilor schismatici care se sustrageau autoritatii papei si care trebuiau sa fie pedepsiti pentru detronarea lui Alexios IV si prezenta interventia sa ca pedeapsa a lui Dumnezeu. Papa insa era nemultimuit cu alegerea in scaunul patriarhal a venetianului Toma Morosini. In ciuda masurilor impotriva clerului grec, acesta a ramas in marea lui majoritate, atasat ortodoxiei. O greseala a latinilor a fost in deteriorarea relatiilor cu Ioni Caloian, arul imp. romnobulgar care trebuia sa fie incoronat in urma promisiunii de a ajuta la cucerirea Copolului. Din cauza pretentiilor lui Balduin I, s-a desfasurat si conflictul incheiat cu moartea sa la Trnovo dupa lupta de la Adrianopole. Astfel se pot observa cinci imperii care aveau ca scop cucerirea Copolului. In orice caz, nici una din aceste puteri (Epirul [partida balcanica], Trebizonda [partida anatoliana], srbii si

bulgarii) nu putea reproduce gestul facut la Niceea [partida anatoliana] unde Teodor Laskaris este incoronat de patriarhul Copolului aflat in exil. Imperiul de la Niceea a fost tulburat de Louis Blois caruia i-a fost promisa feuda Niceei de catre Balduin I si care in 1204 noe, trimite o armata. In 6 dec 1204, Laskarizii au fost infranti dar au fost salvati prin interventia lui Ioni Caloian care permite in 1206 incoronarea lui Laskaris. Imperiul Bizantin era continuatorul Romei, un fel de magistratura in care imparatul detinea puterea provizorie. El era imperator proclamat de armata iar Senatul devenise un simplu factor social care nu intervenea decat in cazurile dificile. Aclamarea si aprobarea in hipodrom facea din imparat alesul lui Dumnezeu. Dupa investitura politica urma incoronarea in Sf. Sofia dupa marturisirea de credinta. In istoria imperiului nu a existat nici un patriarh care sa refuze incoronarea imparatului. Chiar daca Dumnezeu alege o familie pentru tron, principiul dinastic nu excludea uzurparea (revolta 1042 care a inlaturat pe Mihail V). Incepand cu sec 8, imparatii au constatat ca marimea themelor conferea conducatorului acesteia o putere excesiva motiv pentru care unele theme au fost divizate: cea a anatolicilor a fost impartita in a tracesienilor (741) si in Seleucia (sec 9). Ctin 7 mentioneaza 29 de astfel de unitati administrative. Ofensiva din Orient a creat posibilitatea aparitiei themelor de frontiera organizate in jurul unei fortarete care vor fi regrupate sub autoritatea unui duce sau catepan. Strategul incepe sa isi piarda din importanta in fata kritesului (inalt functionar civil). Armata bizantina este impartita in themata formata din soldati profesionisti care in perioadele de pace reveneau la casele lor si tagmata, contingente de mercenari. La fel si flota era impartita intre cea a themelor maritime si ploimon, cea comandata de un drongar. Armata se va transforma, in timp, intr-una de mercenari straini. Odata cu dezvoltarea cavaleriei sunt recrutati specialisti din occident cunoscuti sub numele generic de franci.