CURS DE TEOLOGIE MORALĂ

(Anul III, sem. I )

Note de la cursul ținut de

Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă

2020-2021

1
 Introducere

In calitate de religie, creștinismul presupune deodată Revelația

divină(naturală și supra-naturală), credință, doctrină, cult și viață trăită
conform doctrinei, de aceea creștinul răsăritean se definește prin adorarea
lui Dumnezeu și prin comportamentul moral. De-a lungul istoriei, Biserica
creștină a dezvoltat o doctrină, mai preciz, și-a dezvoltat un system de
învățături teoretice cu privire la Dumnezeu ,la lume și la om. Dar,
activitatea Bisericii nu s-a limitat și nu se limitează aici. Această activitate
este mult mai complexă.ea privește viața însăși,or, viața este mult mai
concretă și mult mai complexă față de orice teotie. De aceea toate
învățăturile Bisericii sunt puse în slujba vieții,unei vieți înțeleasă că are un
sens mult mai important decât aspectul ei biologic,care, desigur, nu poate fi
ignorat sau disprețuit, pentru că,și pe acesta tot Dumnezeu l-a creat.
Biserica a dezvoltat un mod de viață care presupune trăirea adevărurilor de
credință revelate de Dumnezeuînsuși. In acest sens ea a elaborat și un set de
norme practice, deduce din ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit în mod
direct sau indirect. Toate adevărurile de credință propovăduite de Biserică
trebuie trăite. Scopul trăirii adevărurilor de credință îi favorizează
omuluidobândirea din ce în ce mai mult a harului lui Dumnezeu, sfințirea,
integrarea în universul de taină al lui Dumnezeu şi participarea la
dumnezeiasca fire, cum spune Sf. Petru ( II Petru, 1, 4).
Toate adevărurilede credință trebuie trăite. Dar ele nu pot fi trăite în
același mod, în aceleași împrejurări și de același om la fel. Sfântul grigore
de Nyssa ( in scrisoarea către Armonios,6)) spune că ,,toate adevărurile de
credință trebuie imitate/urmate în viață,pe cât posibil”. El precizează și
spune că trebuie urmate toate cele pe care le-am văzut la Hristos, dar
,,dintre acestea, să urmăm câte putem ; față de cele pe care firea umană nu
le poate urma/imita, trebuie să avem respect și să ne închinăm lor”. (Despre
desăvârșire,4).
Aceste afirmații scot în evidență câteva aspecte fundamentale ale
vieții creștine, și anume :învățătura despre SF.Treime, spre exemplu, nu
poate fi imitat/urmată în viața de zi cu zi(ea presupune o mare taină), dar
Taina Sfintei Treimi poate fi trăită mistic, poate fi respectată, iar exemplul
modului de existență al Persoanelor Prea Sfintei Treimi, poate fi trăit de
către persoanele umane în modul concret în care trăiesc unele cu altele în
fiecare zi. Pe de altă parte, noi cinstim Sfânta Treime și i ne închinăm.
Asemenea lucruri putem spune și cu privire la alte Taine ale vieții creștine

2
(cele legate de hristologie, de mariologie, de pnevmatologie etc.). Pe de altă
parte, din cele spuse de Sf. Grigore de Nyssa învățăm că morala creștină
presupune deodată împlinirea exigențelor morale pe care le vedem în
persoana Mântuitorului Hristos, exigențele pe care le prezintă în mod
sistematic Biserica, și cultul.
Teologia morală vizeză tocmai modul de trăire a adevărurilor de
credință, fie că le imităm/trăim/ le împlinim prin transpunerea lor în viața
de zi cu zi, fie că ne închinăm lor, în acte de cult individual și/sau public.
Mântuirea are două aspecte :cel obiectiv, realizat de Hristos și în
Hristos însuși o dată pentru totdeauna, și unul subiectiv, cel prin care
fiecare om/ creștinse împărtășește de/ și participă la darurile pe care Hristos
Domnul ni le-a adus, sau cel prin care ne împropriem mântuirea subiectivă.
Aceasta se realizează prin credință și fapte bune. Acest proces complex de
realizare a mâtuirii subiective este domeniul moralei creștine.

MORALĂ SAU ETICĂ ?

Disciplina pe care o vom studia anul acesta se numește ,, Morală creștină” sau
,,Teologie morală.” Există,desigur, și termenul de ,,Etică”. Ceea ce noi numim
prin termenii de mai sus, grecii numesc Etică/Etică creștină. Ei nu au două
cuvinte(ca în cazul limbii române) prin care să se denumească, cu approximație,
același lucru. Prin cuvântul ,,Etică creștină” grecii definesc ceea ce noi definim
prin cel de Morală creștină.”
Cuvântul Etică are o istorie interesantă. In lb. Greacă εθος (ethos), în lb. Greacă
veche însemna ,,obicei”. Obiceiul care avea să devină normativ va fi numit
ηθος( comportament, caracter). La Homer, cuvântul, dar, la plural, însemna
locuința oamenilor și a animalelor, adică locul unde aceștia aveau liniște și o
anumită siguranță. Aristotel (384-322 a.Hr.) numește virtuțile care se întemeiază
pe obicei și pe deprindere ,,virtuți etice”(înțelepciunea, cumpătarea, curajul),iar
virtuțile care se întemeiază pe cunoașterea abstracă le numește ,,virtuți dianoetice”
(virtuți ale minții)(filosofia, contemplația).
In N.T. găsim cuvântul εθος (κατα τον εθος)(Lc. XX,39) cu sensul de obicei. In
F.Ap.XVI,21, τα ηθη,la plural, este folosit cu sensul de datini, obiceiuri, Iar în I
Cor. XV, 33, cuvântul (la plutal) ηθη este folosit cu sensul de datină, obicei.
Cuvântul ,,morală” vine de la adjectivul latin moralie,e, care este traducerea
adjectivului grecesc ,,ithikos”. Ca sinonim al grecescului, ,,ithos”, latinii foloseau
cuvântul ,,mos, moris”(obicei, morav), de unde ,la plural, desemnează moravurile,
etosul general. Seneca este cel care a folosit pentru prima dată termenul de
,,philosophia moralis”. Ulterior adjectivul ,,moralis” a fost substantivizat,
ajungându-se astăzi la cuvântul ,,morală. urmărește armonizarea

3
comportamentului moral în general, atunci când această disciplină este mai
aproape de filosofie, ei precizează că este vorba de etică filosofică. Atunci când
respectiva disciplină este
Dacă grecii folosesc cuvântul ,,etică” pentru disciplina care
fundamentată pe principiile creștine, o definesc ,,Etică creștină”.

In celelalte limbi europene, inclusiv în limba română,prin ,,etică” se

înțelege mai totdeauna etica filosofică. Etica se referă mai degrabă la
abordarea filosofică a problemelor morale. Ea urmărește să descopere
principiile etice, valorile pe care urmărește să le atingă, utilizând în mod
exclusiv mijloacele naturale. Morala creștină nu caută principiile morale în
experiența sau în înțelepciunea naturale, ci le preia din Revelația supra-
naturală, transmisă prin Sf. Scriprură și Sf. Tradiție. Pentru că este ,,morală
creștină”, disciplina pe care o studiem își extrage principiile preponderent
din Sfintele Evanghelii, operele Sfinților Apostoli și ale Sfinților Părinți ai
Bisericii. In ceea ce privește valorile pe care morala creștină le propune
omului, acestea nu sunt idealuri la care creștinul nu poate decât aspira,
niciodată de atins, ci ele sunt realități văzute împlinite o dată pentru
totdeauna în Persoana Mântuitorului Hristos. Morala creștină nu este nici o
anumită lege care ar zdrobi persoana credinciosului, nici dorință
nerealizabilă, ci o cale deja începută și împlinită de și în Hristos Domnul,
posibil de împlinit, după porunca Lui, de ocicine crede în El. Morala
creștină nu este o morală de excelență, ci una la care sunt chemați toți
oamenii, cu ajutorul căreia toți cei ce cred în Hristos perseverează în ceea
de s-a împlinit în Hristos și în care orice om a pus început. Morala creștină
propune armonizarea vieții omului în funcție de principiile morale prezente
și extrase din Evanghelie, încât omul să deprindă virtuțile prin care va
înfăptui binele moral (adică va săvârși fapte conform cu voința lui
Dumnezeu – Binele Suprem) și în acest fel va participa la Binele ontologic,
pe care Sf. Apostol Petru îl numește,,dumnezeiască fire”(I.P.1,4).

Dacă afirmăm că morala creștină își scoate principiile din Cuv\ntul

lui Dumnezeu, înseamnă că primul,izvor al moralei creștine este Revelați
supra naturală. Făcând această afirmație, nu excludem aportiul pe care
mintea omului îl poate aduce în în înțelegerea principiilor morale și în
procesul de împlinire a acestora. Morala creștină are ca al doilea izvor
revelația naturală și rațiunea omenească. De aici, înțelegem că ea utilizează
toate capacitpțile naturaleale omului în vederea realizării unei vieți cu

4
adevărat morale. In acest sens disciplina de studiu numită ,,teologie
morală/Morală creștină utilizează nu numai contribuția celorlalte
disciopline teologice, ci și tot ceea ce ne pot aduce filosofia, psihologia,
istoria, soviologia, etnologia și etnografia și toate celelalte științe. Ea nu
exclude aportul pe care-l poate aduce vreo discilplină sau vreo știință la
înțelegere fenomenului moral, a principiilor moralității și mai ales pentru
punerea în lucrare a principiilor morale care să ne conducă spre obiectivul
moalei, care este și obiectivul creștinului.

Ce este ,așadar, Teologia morală?

Teologia morală este disciplina Teologiei, care, pe baza

Revelației dumnezeiești, transmisă prin Sf. Scriptură și Sf. Tradție,
înfățișează în mod sistematic normele după care trebuie să se conducă
omul/creștinul spre a realiza scopul său ultim, asemănarea cu
Dumnezeu - Binele suprem și fericirea.

Dat fiind faptul că se fundamentează pe revalația dumnezeiască,

Morala este o disciplină normativă, ea are autoritate. Ea nu doar propune
principii și valori, cum fac moralele laice sau cum face etica filosofică, ci le
expune, ca aparținând lui Dumnezeu spre a fi împlinite. Mai precis, morala
creștină, în calitate de îndreptar al vieții, după Dumnezeu, arată tuturor:

- ce este și ce nu este în acord cu principiile morale expuse de/în Cuvântul

lui Dumnezeu;

- ce anume desăvârșește cu adevărat pe om și-l face viu, ce anume-l

deteriorează și-l ucide pe omul creat după chipul lui Dumnezeu;

- asigură statornicia omului în Bibele autentic, prin deprinderea virtuților,

expresie a eforturilor omenești și doare ale harului lui Dumnezeu;

- împlinește în om dorul cel mai profund după Bine, îi desăvârșește pe

oameni și le asigură certitudinea împărtășirii de fericirea în împărăția lui
Dumnezeu și de cea de aici, ori de câte ori, credincioșii vor percepe că
Dumnezeu ,,împărățește” în ei, datorită modului adevcat de receptare și de
punere în lucrare a Cuvântului dumnezeiesc. (Cf. Sf.Nectarie, Χριστιανικη
Ηθικη, Αtena,1992,pp.17-18)

- învăață modul în care viața omului căzut în păcat poate fi îndreptată,

conducându-l pe acesta spre a găsi și a folosi (în Biserică) mijloacele

5
necesare pentru îndreptare.

- superioară eticii filosofice datorită motivației, izvoarelor, conținutului,

metodei și mijloacelor, morala creștină este singura care care dă realmente
siguranță pentru că este singura care învață cum să ne asigurăm nu numai
binele în această lume, ci și binele în Impărăția lui Dumnezeu.Acest lucru
nu-l poate garanta decât morala creștină.

Obiectul moralei creștine sunt faptele omenești. Morala creștină are

scopul de a așeza aceste fapte (inclusiv, cuvintele și gândurile omului) sub
voința iubitoare a lui Dumnezeu, în vederea împlinirii scopului ultim al
omului- fericirea în Impărăția lui Dumnezeu.

Care fapte? Cele individuale sau cele sociale? Și pe unele și pe

celelalte.Ce înțelegemprin ,,fapte omenești” care intră în sfera interesului
moral? Simplele fapre cotidiene: igiena zilnică, mâncatul, băutul ceaiului
de dimineață, cele care, în general, țin de reflexele necondiționate? La o
rpimă vedere, nu, ci :faptele săvârșite în mod conștient,liber, motivate de
puterea de judecată a omului și care au un scop, o intenție. Adică, faptele
care se înscriuîn ceea ce numim ,,sfera moralității”(conforme sau
neconforme cu valorile morale, respectiv cu voința lui Dumnezeu.

Moralitatea acestora depinde de: conținutul propriu-zis al faptei

(bună sau rea), de intenția săvârșitorului, de circumstanțele în care a fost
săvârșită. Faptele care constituie obiectul moralei creștine au o referință
dublă: persoana omenească – subiectul agent (care le săvârșește) și voința
lui Dumnezeu.

Sfinții Părinți ai Bisericii au susținut că nu numai faptele îl întinează

pe om, ci și gândurile și cuvintele. De aceea ei recomandă o atenție
deosebită și față de acestea. Punctul de vedere al Sfinților Părinți a fost
confirmat de psihologia modernă: subconștientul nostru poate fi întinat
chiar și cu efectele gândurilor noastre, al imaginației și al cuvintelor
noastre. Spre exemplu, creerul uman consumă aceeași energie atât pentru
ceva imaginar, cât și atunci când gândește ceva foarte concret. De aceea,
dacă nu gândim morala ca ceva formal, ci ca modul de acțiune care implică
ontologia omului( felul lui de a fi), nu vom putea exclude gândurile și
cuvintele din ceea ce, în general spunem prin cuvintele ,,fapte omenești”.

Așadar, obiectul moralei creștine sunt gândurile, cuvintele și faptele

6
omenești libere și conștiente. La o primă vedere, faptele așazis inconștiente
nu ar fi obect al moralei creștine. Se știe în egală măsură că nu de puține ori
cele care par inconștiente încarcă în sens negativ sau pozitiv ființa noastră
profundă (subconștientul nostru). De aceea, privind din punct de vedere
ontologic, obiectul moralei pot să-l constituie până și cele trăite chiar
inconștient (instinctele și aspirațiile noastre, chiar nerealizate). Sunt forme
de comportament despre care, la prima vedere, nu gândim că ele trebuie
reportate la conștiință și la voința lui Dumnezeu, dar, analizate mai adânc,
ele pot afecta puritatea m orală a omului. Este ceea ce simte omul obișnuit,
cu simț moral real, prin ceea ce denumește el însuși ,, păcate fără de voie.”
Acestea sunt cele săvârșite fie din constrăngere, fie din manipulare
psihologică, fie chiar așazisele ,,fleacuri” cărora nu le dăm nici o
importanță, dar care întinează sufletul, și nu numai.

Obiectivul moralei creștine este fericirea. Aceasta nu este numai un

obiectiv eshatologic, ci șansa de a o avea de fiecare dată când împlinim
voia lui Dumnezeu, știut fiind că de fiecare dată când împlinim voința lui
Dumnezeu, ne învrednicim de o mai largă, de o mai abundentă prezență în
noi a harului lui Dumnezeu. Unde este harul lui Dumnezeu este Dumnezeu
însuși. Unde este Dumnezeu este și împărîția Lui. De aceea, când vorbim
de fericire ca obiectiv al Moralei creștine, înțelegem fericirea din viața
viitoare unde vom fi cu Dumnezeu, unde ne vom vedea cu El față-către-
față, dar și toate întâlnirile efective cu El de-a lungul vieților noastre, tot
atâtea etape în care ne obișnuim cu fericirea eternă și în care pregustăm
ceea ce ne pregătim să dobândim în mod deplin în viața viitoare.

FERICIREA – OBIECTIVUL MORALEI CREȘTINE

Morala, în general, se ocupă de evaluarea și de directionarea faptelor

omului în sensul ca acesta să trăiască în mod corespunzător în societatea
din care face parte. Morala creștină are în mod special atât acest obiectiv

7
cât și pe cel de a trăi fericiți pentru eternitate.

Nu este o morală a dezordinii sociale sau care ar fi interesată

exclusiv de finalitatea eshatologică a omului (de viața de dincolo). Am spus
mai sus că scopul moralei creștine este este fericirea. Or, nu înțelegem doar
fericirea eshatologică, ci fericirea reală, care una este, atât în existența
aceasta, cât și în cea viitoare, chiar dacă în anumite împrejurări, ne asumăm
o anumită disciplină adecvată fericirii reale. Fericirea presupune anumite
eforturi, anumite osteneși și chiar sacrificii. Spunând că morala creștină are
drept obiectiv fericirea, nu mă refeream la disciplina de studiu univsrsitar,
care poartă acest nume (,,Morala creștină”/,,Teologia morală”), ci la
mesajul moral promovat de Biserică, la modul de a fi al omului și de
comportare al creștinului/ucenic al lui Hristos. Disciplina pe care o studiem
ne ajută să înțelegem acest mod de a fi și a ne comporta, încât să fim
realmente fericiți.

Când afirmăm că scopul moralei creștine este fericirea ne

fundamentăm, desigur, pe Revelația culminantă a lui Dumnezeu, în
persoana Fiului Său făcut Om, Domnul nostru Iisus Hristos, despre Care,în
prologul Evangheliei după Ioan se spune că ,,în El era viață și viața este
lumina oamenilor ”(Ioan, 1,4), că celor care l-au primit le-a dat putere să se
facă fii ai lui Dumnezeu (deci, să trăiască în lumină, Ioan, 1, 12), încât tot
cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică (Ioan, 3,15). Iar,
despre El însuși, Mântuitorul, Păstorul cel bun, spunea:,, Eu am venit ca
oile mele să aibă viață și s-o aibe din destul.”(Ioan, 10,10). Acestea au parte
de viața abundentă atâta vreme cât recunosc glasul Lui și merg după El (il
urmează, Ioan, 10,4). Conceptele de ,,viață”, viță veșnică”, ,,viață din
belșug” se referă la ceea ce putem înțelege foarte concret prin conceptul
de ,,fericire”.In fericirea autentică este viață. Scopul disciplinei pe care o
studiem este acela de a ne ajuta să înțelegem ce înseamnă a recunoaște
vocea Stăpânului și a-L urma. De altfel, creat după chipul lui Dumnezeu
(Gen.1, 27) și într-un proces de asemănare cu Dumnezeu, Cel Sfânt și
Fericit, omul are vocația să se împărtășescă prin har din ceea ce Dumnezeu
este: Ființă Exod, 2,14), Lumină (I Ioan, 1,5), Iubire( I Ioan,4,8), Fericire( I
Tim.1,11).

Dumnezeu este Ființa absolută, Viața prin excelență, este și

Fericirea reală (I Tim..1,11). De aici, în aspirația sa fundamentală (în
procesul de asemănare cu Modelul său divin) și în demersul său moral cel

8
mai profund, omul caută fericirea, ca stare de bine, ca viață și tot ceea ce
putem înțelege prin ,,viață din destul.” Am zice noi ,,viață fericică”. Dacă
starea de bine poate fi realizată pentru un anumit timp, ea nu va putea fi
deplină dacă va fi atinsă de vreo formă de suferință și, în cele din urmă, de
moarte. Fericirea, ca obiectiv al vieții morale trebuie să fie una care exclude
singurătatea, care presupune însă comuniunea în sensul cel mai autentic al
cuvântului, lipsa suferinței, sentimentul de împlinire și nemurirea. Acestea
nu pot fi atinse decât în relație vitală cu Cel ce le deține pe toate acestea
prin și în ființa Sa, din veci și în vecii vecilor.

Omul, prin firea lui, aspiră după fericire și caută fericirirea. Procesul
de asemănare cu Dumnezeu tocmai aceasta înseamnă. El nu poate să aspire
după cineva sau ceva care să-i aducă nefericirea. Nici nu-și asumă un mod
de viață ca să nu fie fericit. Este vorba de o fericire totală: în existența
istorică (în trup) și eshatologică. Omul nu a fost creat în lumea aceasta
pentru o fericire exclusiv eshatologică. Dincolo de condițiile vieții de după
căderea Protopărinților în păcat, fericirea una a rămas ( fie că este istorică,
fie supristorică) Ea începe din momentul participării la viață. Se află în
faptul că omul are în el viață, că este o ființă vie. De aceea, fericirea omului
nu este numai una eshatologică, ci și una pământească. In Predica de pe
munte, când a expus cele nouă fericici, Mântuitorul nu a exclus de la
participarea la fericire viața pământească (Fericiți cei blânzi că aceia vor
moșteni pământul... Fericiți făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se
vor chema, Mat. 5;5, 9). Acolo Mântuitorul vorbesște și de o fericire
paradoxală, de care unii dintre ucenicii Săi vor avea parte chiar în prigoniri,
în persecuții provocate de cei care vor minți cu privire la El (Mat. 5, 10-11).
La fericirea din viața aceasta s-a referit Mântuitorul când a vorbit despre
milostenie și despre iubirea totală față de aproapele. Evangheliile nu
prezintă în vreo împrejurare pe Mântuitorul care, întălnind suferința și
nefericirea oamenilor i-a lăsat în bolile și în nefericirea lor. Dimpotrivă, în
întălnirea cu cazurile de nefericire umană, Hristos a înlăturat-o (dând de
mâncare celor flăămânzi, vindecând pe cei bolnavi, alungând demonii din
cei posedați de aceștia, înviind chiar morții), dând oamenilor sănătatea,
bucuria, fericirea; aducându-i la normalitate. Aceasta arată că a fi fericit
este stare de normalitate.

In acest sens Bertrand Vergely spune: ,,Fericirea nu este un lux, este

o necesitate. Omenirea nu este făcută să trăiască în nefericire, ci pentru a fi

9
cuprinsă de fericire[...] Fericirea nu are nimic imoral. Numai nefericirea
este imorală. Numai nenorocirea este imorală. Numai o viziune vrednică de
milă cu privire la fericire este imorală. Și aceasta, pentru că nu însemnă că
iubești natura umană refuzând să o vezi fericită, după cum nu înseamnă că
iubești viața, nedorind o viață fericită” (Bertrand Vérgély, Petite
philosophie du bonheur, Editions Milan, 2012, pp.21-22)

Dumnezeu nu a creat lumea și omul spre nefericire. Fericirea

realizată în existența istorică este pregustarea celei pe care Iisus a promis-o
tuturor celor care cred în El și-L urmează. Pe aceasta El a numit-o
,,mântuire”:,, Cel care va crede se va mântui; iar cel ce nu va crede se va
osândi.”(Mc. 16;16). Fericirea este dată de însăși victoria pe care o
repurtăm față de tot ceea ce ne împiedică să fim în comuniunea sfinților. Ea
este, desigur, și dar al lui Dumnezeu, atât aici,cât și acolo unde Mântuitorul
Hristos a promis ucenicilor că va merge să le pregătească loc, încât unde
este El să fie și ei., In acest sens îi spunea Apostolului Ioan în peștera din
insula Ptmos:,,Celui ce biruie îi voi da să șadă pe scaunul Meu, precum și
Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui. Cine are urchi, să
audă ceea ce Duhul zice Bisericilor!” (Apoc.3,21-22).

Fericirea este dată de sentimentul de împlinire sub toate aspectele

(interioare și exterioare), prezentă și viitoare. Fericirea este dată de
sentimentul foarte tonic de integrare și reintregrare în ceea ce putem gândi
cu privire la ceea ce este bine pentru noi și pentru toți ceilalți: armonia
perfectă între forma (rațiunea de a fi a tot ceea ce există), motus( măsura) și
ordo(ordinea), cum spune Fericitul Augustin (De natura boni,3). Este
sentimentul de împlinire-neegoistă în cadrul unui nunc aeternum (un acum
veșnic). Ea nu este deplină, nici nu se confundă și, cu atât mai puțin, nu se
epuizează în existența istorică ( în momentele de satisfacție și chiar de
fericire de care avem parte în existența terestră). Fericirea spre care suntem
chemați, pentru care Dumnezeu ne-a pus la dispoziție (în întreaga Sa
lucrare de creație, de re-creație și de mântuireîn Hristos și în Biserică) toate
mijloacele spre a ajunge la ea, depășește existența fenomenală și chiar a
traumei pe care o numim ,,moarte fizică”( despărțirea sufletului de structura
somatică a omului), știut că omul moare, dar nu piere, în timp ce, animalele
(care au o viață biologică similară cu a noastră), prin dispatiția fizică, pier.

Prin Învierea Sa, Mântuitorul ne-a cnfirmat aceasta. Ba, a spus

ucenicilor:,, Mă duc să vă pregătesc loc.!(Ioan; 14;2). In aceeași seară a

10
Cinei celei de taină, în rugăciunea către Dumnezeu Tatăl, Iisus avea să se
roage și pentru ucenicii Lui de atunci și din totdeauna :,, Părinte, voiesc ca
unde sunt eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat ca săvadă
slavaMea pe care Mi-ai dat-o!”(Ioan,17;24). Participarea la slava pe care
Tatăl a dat-o Fiului este fericirea eshatologică. De reținut că Mântuitorul
spunea acestea după ce precizase că nu mai era din lumea aceasta, după
cum, sub anumite aspecte, nici cei pe care Tatăl i-a dat Lui și pe care El i-a
păzit nu mai erau dintr-o anumită lume – lumea păcatului, cea care avea să-
L ucidă. Prin aceste cuvinte Mântuitorul Hristos a scos în evidență
caracterul supranatural și eshatologic al fericirii.

Lumea greco-romană a gândit fericirea ca eudemonie (stare de bine).

Nu ne vom ocupa acum și aici de ceea ce înțelegea acea lume prin ,,fericire/
stare de bine”, ci de ceea ce este mai aproape de noi, de modul în care a fost
și este înțeleasă fericirea în lumina Revelației suprnaturale.

In limba ebraică fericirea era definită prin cuvântul ,,asar”care

însemna ,,a fi norocos”, ,,a fi fericit”. In limba greacă biblică cuvântul asar
nu a fost tradus cu eudaimon termenul curent folosit de grecii antici pentru
denumirea omului fericit. Traducătorii Torei au folosit cuvântul ,,makarios”
care însemnaă ,,fericit”, norocos”, dar și ,,binecuvântat.” El provine de
la ,,makarites”, cuvânt cu care erau numiți cei care trecuseră în lumea celor
,,fericiți”, în lumea dreptilor. Așadar, el are și o conotație eshatologică. Nu
poate fi cineva fericit, dacă va pieri la un moment dat. Fericit este cel care
trăiește pentru totdeauna. De aceea și Evangheliile folosesc acest cuvânt
(makarios), care nu era frecvent folosit de greci pentru desemnarea celor
fericiți.

In gândirea ebraică, fericirea nu era starea emotivă dată de situația în

care se afla într-o anumită situație o anumită persoană. Fericirea era
considerată dispoziția pe care o avea omul, ca urmare a relației în care
acesta se găsea cu valoarea binelui (și cu tot ceea ce desemna această
noțiune). Or binele era înțeles ca un atribut al lui Dumnezeu. Prin urmare,
fericirea era consecința relației pe care omul o avea cu Dumnezeu (cu
Iahve). Poporul Israel era socotit de Moise un popor fericit, dat fiind că
fusese scos din robia egipteană tocmai datorită relație stabilită de Iahve cu
el( Deut. 33,28-29). Fericirea individuală era legată in VT de raporturile
drepte pe care omul trebuia să le aibă cu semenii și cu Iahve. Fericirea
omului decurgea din aceste raporturi drepte prin aceea că, în cadrul lor,

11
omul simțea că Iahve i-a iertat păcatele și că-i poartă de grijă. Conștiința că
era o persoană căreia Dumnezeu îi iertase păcatele trebuia să-l facă pe fiul
lui Israel să fie fericit în orice împrejurare: cel drept trebuia să fie fericit în
orice condiții, chiar și când ar fi fost vorba de grele încercări și chiar de
eșecuri (Ps. 72, 23-28). Raporturile drepte nu se limitau la raporturile
echitabile, formale pe care evreii trebuia să le aibe cu semenii lor și
eventual cu Iahve, ci aceastea trebuia să iasă dintr-o inimă curată. Numai
cel curat cu inima avea șansa să cugete continuu la Dumnezeu, avea dreptul
să aibă în gură numele lui Iahve (Ps. 117), adică , să se găsească într-o
familiaritate cu Dumnezeu. Aceasta arată că noțiunea de fericire,
fundamentată pe relația dreaptă cu Iahve depășea sensul primar al acesteia
(legat de existența pământească, de lipsa durerii sau de mulțumirea
emoțională), trimițând la raporturile personale, pe de o parte complexe, pe
de altă parte discrete, cu Iahve însuși. Fericirea va ajunge să fie înțeleasă
drept starea de binecuvântată mulțumire emoțională, de familiaritate și de
bunăstare psiho-somatică, dată de relația cu totul specială în care se găsea
credinciosul cu Iahve. Din VT nu reiese clar dacă fericirea avea și o
dimensiune eshatologică. Când o avea, aceasta era replica fericirii de aici.
Crezând că fericirea era dată de relația cu Dumnezeu, evreul era conștient
că Dumnezeu a stabilit și condițiile acesti fericiri care constau în:

- statornicirea în raporturi drepte cu Dumnezeu și cu semenii, prin utilizarea

celor pe care Iahve le-a oferit fiilor Săi (Ps. 42,1;105,3; Pildele lui
Solomon,14,21);

- cultivarea evlaviei față de Iahve(stabilită printr-o serie de forme de

comportament individual și ceremonii cultice), Care ascultă rugăciunile, dă
iertare păcatelor, oferă prosperitate, îndrumă pe cei care se încred în Numele
Lui (Ps. 64,1-14; 84,2--10;94,12)

- cunoașterea lui Iahve, din cele pe care El le-a descoperit poporului și din
legământul scris făcut de El cu poporul ales (Ps. 112,1-7;119,1-2).

Mântuitorul Hristos a dat și o orientare eshatologică noțiunii și stării

de fericire. In toate Sfintele Evanghelii vedem această orientare, exprimată
prin învățătură, prin pilde și prin minunile săvârșite, fără să nege ucenicului
Său, cum am spus mai sus, participarea foarte concretă la fericire, încă din
această lume. In Predica de pe Munte, Mântuitorul arată că fericirea este
deodată produsul activităților omenești și al lucrării lui Dumnezeu, de relația

12
cu El depinzând, atât calitatea fericirii de aici, cât și fericirea eshatologică
(Matei, 5, 1-12). Cu toate acestea, Mântuitorul nu a dat o definiție fericii.
Despre cea de aici, putem avea o idee din vindecările făcute și din cele spuse
ucenicilor lui Ioan:,, Mergeți și spuneți lui Ioan cele ce ați văzut și cele ce ați
auzit: orbii văd, șchiopii umblă, leproșii se curățesc,surzii aud, morții
înviază și săracilor li se binevestește” (Ioan,7,22).

Cât privește împărăția eshatologică, El ne-a lăsat să o înțelegem, pe

de o parte, prin comparație cu experiențele nefericite de care avem parte în
existența istorică (sărăcia, foamea, setea, lacrimile, nedreptatea, persecuțiile
și suferințele de orice fel).

Fericirea va fi într-un timp și într-un spațiu unde vor lua sfârșit suferințele,
de orice fel vor fi fost ele, de-a lungul existenței istorice. Pentru a lăsa
oarecum să înțelegem ceva despre inefabilul fericirii eshatologice,
Mântuitorul a folosit metafore, cum ar fi: cina împărătească, nunta fiului de
împărat, odihna (Veniți la Mine cei împovărați și veți afla odihnă sufletelor
voastre! Mat. 11,28), apa săltătoare către Împărăția lui Dumnezeu (Ioan, 8, 1
și urm.), viața (Ioan, 10,10). Viața este cea mai prețioasă realitate care poate
exista (Mat.6,21). Cine va gusta din viața pe care El i-o va da va schimba
propria-i viață (Cine-și va pierde viața pentru Mine și pentru Evanghelie, o
va câștiga.Mat. 16,25).

Având drept obiectiv al operei Sale mântuitoare scăparea omului de

suferință și de moarte pentru eternitate, Iisus Hristos nu doar a propovăduit
fericirea, nu numai a promis-o, ci a și realizat-o de fiecare dată când a avut
ocazia s-o facă, în întâlnirile cu oamenii suferinzi. Dar, dincolo de acest
aspect văzut, El a lucrat fericirea în însăși firea Sa umană preluată din Sf.
Fecioară Maria, de așa manieră, încât, ea a fost trecută prin moarte, a fost
înviată, îndumnezeită și așezată/proslăvită de-a dreapta Tatălui. Această fire
ne este oferită euharistic, încât, prin intermediul ei, creștinul, omul înfiat în
Hristos, membru al Trupului Său mistic (Biserica), având o viață
corespunzătoare cu calitatea declarată de membru a acestui Trup și de fiu al
lui Dumnezeu prin har, să participe la dumnezeiasca fire (II Petru, 1,4).
Participarea la dumnezeiasca fire este finalitatea întregii vieți creștine.

Cum Dumnezeu este Fericirea prin natură, participarea la firea Sa este și

obiectivul moralei creștine. Ea presupune efortul unei vieți virtuase. Dar,
fericirea nu este prețul oferit de Dumnezeu celor cu viața virtuasă. Fericirea

13
este totdeauna un DAR. Viața virtuasă însăși nu este rodul exclusiv al
ostenelilor naturale ale omului, ci și efectul înfuziei de har pe care omul îl
primește de fiecare dată când, săvârșind binele moral, se întălnește cu
Dumnezeu. In felul acesta, prin modul în care-și activează viața în Trupul lui
Hristos, omul lasă să pe Dumnezeu să împărățească în el, să-și extindă slava
Lui în el. Obiectivul vieții morale creștine – fericirea – îl va stimula pe
creștin să traverseze viața istorică marcat de virtuțile teologale (credința,
nădejdea și dragostea), de cele cardinale (înțelepciunea, dreptatea,
cumptarea și bărbăția/abnegația), de cele intelectuale și de cele morale (prin
care nivelul vieții inconștiente, activitatea instinctuală, pasiunile și
aspirațiile) devin vectori spre viața spirituală și de toate celelalte virtuți care
derivă cin acestea, între care excelează bunătatea (sub toate aspectele ei) și
evlavia autentică.

In acest sens, ucenicul lui Hristos, aspirant la fericirea eternă, va

evalua din perspectiva acesteia valorile și moravurile unei societăți exclusiv
omenești, va prelua valorile pe care le consideră eficiente pentru ceea ce el
crede și nădăjduiește, dar se va și distanța și va respinge tot ceea ce nu ține
de demnitatea umană și, mai mult, de demnitatea fiilor lui Dumnezeu. Așa
se explică de ce creștinii cu viață autentic creștină nu investesc toate
resursele personale în ceea ce înseamnă ,,fericire” în lumea de aici. Creștinul
va evita și chiar va fugi de orice formă de dependență de ceea ce oferă lumea
de aici, unde totul și toate sunt marcate de fragilitatea celor trecătoare, în
calitate de călător el însuși prin lumea celor nestatornice (Evrei, 11, 13), dar
și ca persoană care trăiește deja ,,printre cele de sus”(Gal.3,1-4).

In epoca modernă și post-modernă, numeroși gânditori disociază de

valorile fundamentate pe Revelația supranaturală a lui Dumnezeu și, de
multe ori, viețuirea responsabilă din punct de vedere moral a omului. De aici
și neglijarea lui Hristos în calitate de exemplu, de etalon, de călăuză, de
putere și de punct terminus al orcărei preocupări de ordin moral. Ba, mai
mult, de cele mai multe ori omul post-modern nu-și mai pune probleme de
ordin moral, ci este interedat mai ales de satisfcție și de utilitate imediate.
Aceasta opturează pur și simplu perspectiva morală a faptelor și a existenței
sale în lume.

Pentru asemenea gânditori, omul este considerat gestionarul propriei sale

fericiri sau nefericiri, în funcție de opțiunile și alegerile sale conștiente.
Fericirea, ca satisfacție, de regulă imediată, este afirmată pe baza

14
preferințelor individuale sau pe baza acordului sonsensual al persoanelor
adulte. Este exclusă fericirea, în calitate de consecință firească a relației cu
valori superioare și, în calitate de efect firesc al stării de comuniune reală și
de perspectivă cu semenii și cu Dumnezeu. Reducerea realizării personale la
factorul subiectiv/ la centrarea pe eul propriu, sau, de cele mai multe ori, pe
ceea ce psihologia modernă numește sinele individual (nivelul cel mai de jos
al psihismului uman, cel mai dezorganizat, care are două forme dominante
de manifestare: dominarea cu orice preț și satisfacerea libidoului) și
libertatea acestuia, ,,împlinirea” unei anumite persoane se va opune
fundamental împlinirii celorlalte persoane. In felul acesta, obiectul fericirii
este redus la experiența subiectivă, la satisfacția de moment sau pentru un
timp determinat (oricum, limitat), excluzând orice considerație față de ceea
ce morala creștină învață cu privire la finalitatea ultimă a omului, și, mai
ales, la învățăturile Mântuitorului Hristos, propovăduite de Biserică cu
privire la trecutul, prezentul și viitorul omului. Or, o atare viziune cu privire
la fericire cultivă, de fapt, egoismul extrem și exploatarea până la epuizare a
resurselor personale ale adepților unui asemenea tip de ,,morală.”

Morala creștină se opune categoric unor sisteme ,,morale” care

cultivă, de fapt, degradarea ființei umane. Pentru a corecta riscul
justificărilor morale a unor forme de comportament completament imorale,
morala creștină, fundamentată pe autoritatea Revelației și pe rațiunea
sănătoasă, așa cum spuneam la începutul acestui curs, pune în valoare
pedagogia ei specifică, prin: disciplinarea a tot ceea ce este apt de educare și
de disciplinare în om; întărirea voinței subiectului de educat prin tot ceea ce
presupun credința, nădejdea și dragostea și celelalte virtuți (din perspetiva
Evangheliilor și a disciplinei tradiționale a Bisericii) și libertatea neiluzorie,
pe care o presupune voința maturizată și întărită de noul legământ încheiat
de Dumnezeu cu oamenii în Persoana Mântuitorului Hristos.

Aceasta asigură omului fericirea exprimată în bucuria de a nu fi singur

nicăieri, în bucuria de a rămâne în Viață. Bucurie solidă. Potrivit moralei
creștine fericirea și bucuria sunt de neseparat una de alta. In egală măsură,
ele nu vor fi depline dacă nu vor fi legate de bunătate, de adevăr, de
generozitate, de frumusețea autentică, de comuniunea reală ( care depășește
temporalitatea) și, mai ales, de eternitate.

Sf. Pavel socotește că nivelul cel mai înalt al fericirii creștine constă în
vederea față către față a lui Dumnezeu. Preluând ideea Sfântului Pavel Sf.

15
Grigore de Nyssa precizează că nu este vorba de o vedere exterioară, ci de
vederea lui Dumnezeu în puritatea inimilor noastre curățate de păcat,
precum curățăm oglinda în care, numai curățată, face să strălucească în ea
Dumnezeu însuși. Acest proces de ,,curățare a oglinzii sufletelor noastre”
începe și se împlinește prin luarea în considerare a tuturor epitetelor cu care
este însoțit în Evanghelii numele Fiului Fiului lui Dumnezeu făcut Om,
Domnul nostru Iisus Hristos, care sunt tot atâtea virtuți care trebuie să
împodobească viața creștinului. Procesul de curățare a inimii este însoțit de
realizarea efectivă și reală a omului în istorie, în viața concretă de aici. Este
totodată pregustare a fericirii depline și eshatologice. Este fericirea reală al
cărui Criteriu, Etalon și Dătător de putere este Hristos. Ea nu exclude
firicirea de aici, în detrimentul celei viitoare/ eshatologice, dar nici nu o
ignoră pe cea viitotoare/ eshatologică, în detrimentul celei prezente. Luarea
în considerare a acestei fericiri îl va apăra pe om de riscul de a socoti cele
trecătoare ca fiind eterne și pe cele eterne ca și cum ar fi iexistente, după
cum spunea Sf. Vasile cel Mare).

Obiectivul moralei creștine este participarea parțială la fericirea pregătită

oamenilor de la începutul luimii, fericire care presupune esențialmente
relația cu Dumnezeu cel fericit prin natura Sa și, totodată, participarea totală
de a fi pentru eternitate cu Cel pe care l-am iubit, Hristos Domnul și cu
Sfinții lui, după trecerea fiecăruia dintre noi din existența istorică și, mai
ales, după venirea lui Hristos întru slavă, într-un cer nou și un pământ nou,
la sfârșitul veacurilor.

16
 CARACTERISTICILE MORALEI CREȘTINE

1. Morala creștină este o morală religioasă. Aceasta înseamnă că ea

urmărește să exprime relația omului cu Dumnezeu pe care o stabilește religia și să
folosească toate posibilitățile pe care religia i le oferă pentru a-l ajuta pe om să-și
depășească ceea ce ține de natura sa actuală prin credința și prin toate cele care
urmează actului de a crede. Ea este o morală pentru fiii lui Dumnezeu și nu poate fi
concepută ca existând în afara harului lui Dumnezeu.
Morala creștină este o morală teocentrică, dat fiind că orice activitate morală
a omului trebuie orientată spre Dumnezeu.Majoritatea sistemelor morale mai vechi
și mai noi sunt antropocentrice. Scopul lor este acela de a procura oamenilor
echilibru, stăpânirea de sine, starea de bine individuală și socială. Uneori, aceste
sisteme de morală fac referire și la Dumnezeu, pe care-L înțeleg doar ca pe o ființă
transcendentă, supranaturală, uneoei ca obiect de cult, dar Care nu se implică
efectiv în viața oamenilor, nu determină calitatea morală a faptelor omului. Dacă
acesta din urmă se interesează de un asemenea Dumnezeu transcendent și vrea să
ajungă la El, va trebui să realizeze acest lucru de unul singur, prin puterile sale
exclusiv omenești. In acest caz și în cadrul unor asemenea morale oamenii vor
proceda diverse ,,căi”, cum ar fi asceza dusă până la absurd, căderea în transă,
cotempația orgolioasă, chiar prin consumul de substanțe halucinogene. Alteori cred
că se vor împăca cu divinitatea prin practici magice, sacrificii suspecte, etc. Dar
care nu cunosc efortul moral propriuzis, dimpotrivă, dau frâu liber patimilor.
Morala creștină se fundamentează pe revelația lui Dumnezeu pe care-l vede
manifestându-se ca un Părinte iubitor și purtător de grijă. Iubirea lui Dumnezeu pe
care omul o percepe transformă radical sentimentele și faptele celui care, în calitate
de creștin, nu se va mai concentra pe tendința de a se perfecționa prin faptele sale,
ci împlinește fapte care să-l fac din ce în ce mai apt, mai vrednic de primirea
harului lui Dumnezeu, ducând în felul aceasta, de pe pământ, o viață cerească.

3.Morala creștină este hristocentrică. Dacă obiectivul moralei creștine este

înfăptuitrea binelui moral (adică înfăptuirea binelui, acționând în acord cu voința
lui Dumnezeu) și împărtășirea pentru eternitate de Binele eshatologic, adică
Impărăția lui Dumnezeu, aceasta nu se poate realiza fără Hristos, lucrarea sa
mântuitoare și fără ca noi să nu avem parte de această lucrare și fără urmarea lui
Hristos :,, Dacă cineva vrea să vină după mine, să se lepede de sine ...(Mat.16,24)
Hristos este Calea, Adevărul și Viața (In.14,6), El este Alfa și Omega(Apoc. 1,8).
Nu putem avea viață în noi fără să ne hrănim cu Trupul și cu Sângele său :, Cine
mănâncă Trupul meu și bea Sângele meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în
ziua cea de apoi,Căci Trupul meu este adevărată mâncare și Sângele meu,
adevărată băutură. Cel ce mânâncă Trupul meu și bea Sângele meu rămâne întru
mine și Eu în e.”(Ioan, 6,54-56). Iisus ne vorbește ca un legiuitor (ca un alt

17
Moise), dar ne oferă motivele să fie iubit și ne îndeamnă să rămânem în dragostea
lui(In.15,9). Or, iubirea pentru Hristos este motivația oricărei fapte morale
conforme cu voința lui :,,Oricâte ați făcut unuia dintre acești frați mai mici, mie
mi-ați făcut.”(Mat. 25,40).
Iisus este izvorul vieții morale. Aceasta va fi posibilă numai prin participarea la
Dumnezeu și prin împărtășirea de harul care ne vine prin Duhul Sfânt de la El.
Prin Botez, Duhul Sfânt ne introduce în Trupul mistic al lui Hristos, in interiorul
căruia activăm va organe vii : ,,fără de mine nu puteți face nimic.”(In.15, 1-8) ;
,,Trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos”(I Cor. VI,15)
Hristos este Mijlocitorul la Tatăl : ,,Nimeni nu vine la Tatăl decât prin
mine”(In. 14,6). Noi suntem un singur trup cu Hristos (Rom.12,5), în sensul că
viața Bisericii este posibilă prin împărtășirea de viața lui Hristos. Fără Hristos și
relația cu El, ucenicii lui Hristos nu ar fi devenit membri ai Bisericii, ci ar fi rămas
un un simplu grup de simpatizanți ai Nazarineanului, iar noi nu am forma altceva
decât club de simpatizanți, de ,,fani” ai lui Hristos.
Hristos este odelul nostru în iubire, în smerenie, în răbdare, în puritate. Toți
întemeietorii de religii au prezentat un anumit ideal de urmat. Hristos se prezintă
pe El însuși blând și smerit cu inima, Cale, Adevăr, Viață vrednice de urmat, Ușă
prin care intrăm în Impărăția lui Dumnezeu. Cereștinul trebuie să se identifice, din
punct de vedere moral, cu acest Model și Indreptar Duhovnicesc – Hristos,
deodată istoric și supra istoric.
1. Morala creștină are un profund caracter dialogal.

Omul este ființă socială sau sociabilă. In această calitate el este o ființă capabilă
să răspundă, să intre în dialog cu Dumnezeu. Există un dialog cu Dumnezeu
stimulat de apelurile pe care Dumnezeu i le face omului (exemplu în acest sens
este modul în care Dumnezeu a comunicat cu Profeții). Există un dialog cu
Dumnezeu prin intermediul naturii. Există un dialog cu Dumnezeu, foarte eficient,
în răspunsul corespunzător dat solicitărilor divine, prin acte de cult, prin
rugăciunea particulară și publică.

4.Morala creștină are un profund caracter ontologic. Prin

Botez, omul este introdus într-o nouă ontologie,în Trupul mistic al lui
Hristos. In calitate de membru al acestui Trup, modul lui de comportare
este determinat, nu de frica pedepselor, ci de calitatea lui de ființă care are
un nou statut, acla de membru al Trupului lui Hristos. In această calitate, și
in interiorul acestui Trup el va trebui să acționeze în acord și în sensul în
care Trupul însuși al lui Hristos acționează. In interiorul acestui Trup,omul
nu va împlini poruncile din frică sau pentru răsplată, ci în calitatea nouă pe
care a primit-o: organ al organismuliui Bisericii, Trupul lui Hristos.

18
 5.Are un profund character ecclesial. Creștinul are conștiința că
face parte din Trupul mistic al lui Hristos, Biserica, în calitate de organ viu
într-un trup viu. Porunca iubirii, care cuprinde în ea până și iubirea față de
dușman sporește caracterul eclezial al conștiinței creștinului, de unde și
calitatea moralei creștine. Aceasta arată că morala creștină are și un
character universal: ea nu exclude nici un om de la dragostea creștină.

6 Morala creștină este strâns legată de cultul divin și de Sfânta

Liturghie.
7. Morala creștină este marcată profund de etosul monahal.

8. Morala crfeștină are un profund caracter social.

Porunca de a iubi pe aproapele care presupune până și iubirea dușmanului, arată
caracterul social al moralei creștine. Ea nu recomandă anumite tipuri de societate,
însă, ci învață șă cultivăm raporturi drepte cu semenii și cu societatea în care trăim.
O societate marcată de valorile creștine nu va fi niciodată o societate nedreaptă. Ea
nu propune un tip nou de societate, ci un on nou, un om ănnoit, după modelul lui
Hristos. Sigur că orice societate se va schimba în structurile ei cele mai intime dacă
va avea cetățeni marcați de Duhul lui Hristos și animați de principiile morale pe
care le prezintă Evanghelia.

9. Morala creștină utilizează mijloacele harice. Ea este o morală care

nu se poate împlini doar prin ascultarea și executarea unor porunci, motivați îngtr-
un fel sau în altul (de frică, de dorința de răsplată, sau chiar din dragoste față de
anumite principii sau de vreo anumită persoanaă). Se împlinește în atmosera
creată de harul lui Dumnezeu și cu ajutorul acestuia, har și ajutor care ni se
dăruiește în și prin Sfintele taine și Ierurgii ale Bisericii, prin toate formele de cult
(rugăciune) particular și public. De aceea ea nu este o simplă etică, ci un mod de
viață moral,adică realizat în funcție de anumite principii cu autoritate divină și în
ambianța prezenței tainice a lui Dumnezeu.

19
 Linii directoare și morale în Noul Testament

Morala creștină își scoate principiile din revelația supranaturală a lui Dumnezeu transmisă
prin Sf. Scriptură și Sf. Tradiție. Ea nu ignoră toate principiile și normele care fac dovada că ele
sunt extrase din morala naturală. Există două tipuri de moralitate: una fundamentată pe
principiile generale (pe care le găsim în fiecare om, indiferent de cultură, dacă omul e creștin sau
necreștin, credincios sau necredincios), și alta fundamentată pe revelația supranaturală.
De la Hristos cel înviat avem o învățătură concretizată în Evangheliile și scrierile Sf.
Apostoli continuată cu relatările Sf. Părinți. Revelația supranaturală ni s-a transmis prin Sf.
Scriptură și Sf. Tradiție. De aceea, pe lângă Sf. Scriptură, operele Sf. Părinți sunt normative
pentru morala creștină. Acestea sunt normative atâta vreme cât ele fac dovada că se sprijină pe
Sf. Scriptură.
Învățătura transmisă de Sf Scriptură, mai ales cea transmisă prin Noul Testament este
izvorul moralei creștine. Revelația culminantă prin persoana lui Iisus Hristos ne oferă baza și
direcțiile comportamentului moral creștin. Este vorba de învățătura celui ce este Fiul lui
Dumnezeu, dar care a dovedit această calitate prin faptul că trecând prin moarte a rămas viu, a
fost proslăvit și de prezența Căruia ne împărtășim prin lucrarea Duhului Sfânt.
Multe dintre cele propovăduite și învățate de Hristos își au originea în Vechiul Testament.
Noul Testament aprofundează învățăturile Vechiul Testament, conferindu-le o nouă perspectivă
potrivit noutății pe care Hristos a aratat-o în lume, adică potrivit ontologiei divino-umane pe care
Fiul lui Dumnezeu făcut om a inaugurat-o în istorie. Putem spune că de la crearea lumii până la
Hristos nu a existat nimic nou. Cu intrarea în istorie ca om a Fiului lui Dumnezeu, avem de a face
cu o nouă realitate, teo-ontologia. Modul în care firea umană este unită cu cea dumnezeiasca în
persoana Mântuitorului Hristos, nu va mai fi repetat niciodata în istorie. Hristos a dat
posibilitatea să dobândim această nouă ontologie prin înfierea în Fiul, prin Botez.
Sf. Apostoli în Biserica Primară au fost preocupati să transmită cât mai fidel posibil
învățătură lui Hristos și să o urmeze pe aceasta. Spre a urma aceasta învățătură, apostolii au scris
evangheliile. Evangheliile nu au fost scrise doar ca sa ni se dea o serie de informații, ci tocmai
pentru că ucenicii Lui voiau să Îl urmeze pe Cel ce îi învățase și pentru a lăsa scris oamenilor,
pentru a le arăta cum pot deveni ucenici ai lui Hristos.
Învățătura Mântuitorului Hristos este cuprinsă în tot ceea ce s-a consemnat cu privire la
El, nu numai în textele din Sf Evanghelii, pe care le numim ,,cuvântări”, ci și în celelalte forme
prin care Hristos ne-a învățat (parabole, minuni/gr. simia-semne). În cuvântări avem de-a face cu
învățături foarte precise care stimuleaza obligațiile morale ale ucenicilor lui Hristos. Aceste

20
datorii legale și exigențe morale se înscriu pe linia spiritualității creștine, pe linia pregătirii celui
ce crede în Hristos spre a realiza fericirea în viața sa, aici și dincolo. Creștinul nu se cuvine să
deznădăjduiască pentru faptul că Dumnezeu îl lasă să aiba parte și de greutăți. Faptul că realizezi
că aparții cuiva este unul dintre motivele datorită cărora trebuie să fim fericiți, să știm că
participăm la fericirea pe care Hristos ne-a promis-o și spre care ne-a invitat.
Interesați să ofere comunităților creștine și învățături morale foarte precise, Sf Apostoli au
grupat în Sf Evanghelii învățătura lui Hristos în cuvântări, iar în cuprinsul acestora și nu numai
(parabole+minuni) au grupat sfaturile morale, în partea parenetică a respectivelor lucrări. Ceea ce
avem în Noul Testament nu este așezat în ordinea cronologică. Unele evanghelii au fost scrise
după epistolele Sf. Ap. Pavel (ep. către Corinteni). În toate aceste cărți ale Noului Testament
există acea zonă în care avem sfaturile morale, care sunt în același timp și principii care
constituie direcțiile în care creștinul trebuie să acționeze.
Centrală între cuvântările lui Hristos este Predica de pe munte (Matei 5-7). Din
cuvântările lui Hristos vedem că El propune o morală ca răspuns la ceea ce Dumnezeu a înfăptuit
pentru om și totodată ca răspuns corespunzator la problema fericirii și a mântuirii. În acest sens,
exigențele morale propuse în ,,Predica de pe munte” sunt tot atâtea căi care conduc spre
desăvârșire, mântuire, sfintire și fericire. Morala creștină nu recomandă o sfințire fără fericire. Nu
există sfânt care să fi existat fără să fi avut sentimentul că este fericit (toți sfinții aveau
sentimentul fericirii).
Predica de pe munte raspunde întru totul acestei perspective a moralei lui Hristos în
general. Adică morala care asigura viața de veci, desăvarșirea nefiind posibilă fără sfințenie și
fericire. În Lev. 11; 44, se spune evreilor: ,,Fiți sfinti precum eu Dumnezeul vostru sunt sfânt”.
Nu se găsește nicio afirmație până în sec. XIII-XIV î. Hr. despre Dumnezeu că este sfânt.
În mitologiile antice există zeitati care actioneaza prin fapte mărețe și destrăbălări.
Nicăieri nu se spune că aceste zeitați erau sfinte sau că se numeau sfinte, acest lucru îl găsim
pentru prima dată consemnat în istoria umanității în perioada amintita, în perioada lui Moise.
Nu este vorba de o sfințenie pe care Iahve și-o etalează. El arată și căile: ,,păziți legile
mele și le împliniți”. Dumnezeu este cel care îi sfințește pe oameni. Sfințenia oamenilor nu se
realizează printr-o împlinire a unor exigențe care presupun conștiința contactului personal cu
Dumnezeu.
Există ispita că împlinind un cuantum de exigențe morale este suficient pentru a atinge
sfințenia. Aceasta este credința la care au ajuns evreii, care aveau 613 porunci. Cel ce le împlinea
avea asigurată viața de veci. Tânărul bogat din Noul Testament, care a împlinit legea a plecat
întristat pentru că trebuia să își vândă averea. Deci îndreptarea, sfințirea și fericirea la care

21
suntem invitați încă din Vechiul Testament nu este o problemă strict etică, ci presupune
constiința că accesul la Cel Sfânt presupune și implicarea Celui Sfânt în viața ta.
În actele de cult Dumnezeu se implică în viața noastră, nu ne invită doar să respectăm
niște porunci. De aceea Predica de pe munte începe cu proclamarea fericirilor si apoi continuă cu
ideile morale descrise în Decalog, pe care Mântuitorului Hristos le aprofundează și le include
într-o viziune mult mai profundă, continuând până ajunge la porunca: „Fiți desăvârșiți precum
Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârșit este”. În Matei.5:48, Hristos rostește finalitatea întregii sale
cuvântări. Finalitatea învățăturii lui morale este sfințenia. Sfințenia din Vechiul Testament este
sinonimă cu desăvârșirea din Noul Testament. Un om este împlinit în măsura în care este sfânt.
Acesta este mesajul moralei Noului Testament.
Predica de pe munte a fost alcătuită de Sf. Matei ca un rezumat al învățăturii
Mântuitorului cu privire la fericire, dreptate și la celelalte aspecte ale vieții morale. În ea însă,
Hristos nu e pus în situația de a expedia ideea de desăvârșire în zone abstracte, ci desăvârșirea și
fericirea au un caracter foarte practic. Acestea sunt foarte aproape de noi. În Matei 4:14, Hristos
spune: ,,Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor”. Adică ,,convertiți-vă” și ,,întoarceți-vă”.
Învățătura morala a lui Hristos nu ne expediază într-o lume abisală, o lume a conceptelor,
ci are caracter practic, fără să excludă zona intelectuală a preocupărilor noastre. Spiritualitatea și
moralitatea Noului Testament nu sunt spiritualități și moralități aniconice, din care chipul să fie
exclus. Spiritualitatea ortodoxă accentuează chipul. Nu putem gândi prin formă decât dând chip
ideilor noastre. Aceasta tendință o găsim atunci când intrăm într-o Biserica Ortodoxă, când toți
sfinții pictați ne privesc. Biserica ne îmbie spre a cultiva transfigurarea chipului.
Prin pocaință (gr. metanoia) se înțelege ,,schimbați-vă mintea”, nu fiți ființe aniconice.
Biserica ne invită la transfigurare prin cult, nu prin transă. Predica de pe munte a fost numită de
Sf. Ioan Gura de Aur ,,marea cartă a vieții creștine”. El spunea că dacă s-ar fi pierdut Noul
Testament și ar fi rămas Predica de pe munte, creștinismul ar fi avut aceleași calități. În Predica
de pe munte, Hristos își arată adevărata autoritate absolută în materie de învățături morale
exprimate în formulări de tipul: ,,daca dreptatea voastra nu o va întrece pe cea a fariseilor și a
cărturarilor, nu veți intra în împărăția cerurilor” sau ,,ați auzit că s-a zis celor de demult... Eu însă
vă zic...”.
Sensul predicii de pe munte este compus din formulări scurte grupate pt a forma un
corpus de doctrină morală inspirată din înțelepciunea divină. Ea nu este o înlănțuire de formulări
abstracte, ci prin învățăturile și exigențele morale pe care ea le cuprinde, se conformeaza mai
degrabă înțelegerii și așteptărilor profunde ale fiecărui om. Învățăturile expuse de Hristos aici
corespund celor mai concrete aspecte și situații în care ucenicul lui Hristos s-a găsit. Totodată,

22
ele arata și specificitatea noii morale, cea creștină, față de morala iudaică și de cea păgână. Ea
prezintă modelul perfect al vieții creștine și de-a lungul istoriei, Predica de pe munte și-a arătat
actualitatea ei incontestabilă. Nu sunt texte în Sf. Scriptură să atingă sufletul omului așa cum sunt
cele din Predica de pe munte, care să producă o emoție deosebita și un interes deosebit și
necredinciosilor.
Mântuitorul a început discursul Său cu un răspuns la problema fericirii. Fericirea pe care
Hristos o propune există atât aici, cât și în eshaton. Întâlnirea ei dincolo va fi posibilă doar cu
Hristos. Cei ce vor suferi pentru Hristos vor avea parte de fericirea eshatologică. Niciun gânditor
elin nu a vorbit de fericirea dincolo de moarte. Eudemonia, conceptul care desemna starea de
fericire individuală și colectivă din Grecia antică nu se gândea și la ceea care putea fi dincolo.
Hristos a atras atenția ucenicilor Săi că sunt lumina lumii și sarea pământului apoi a
precizat ce înțelege El prin dreptate și legea morală. În acest sens el a precizat că învățătura Sa
este și cu privire la poruncile Decalogului. Toate acestea sunt poruncile care se refera la modul
de comportare a omului față de aproapele. Omul nu poate fi o ființă realmente morala daca își
desconsideră aproapele, concentrându-se exclusiv asupra propriei sale îmbunătățiri, izolata de
aspectul social a ceea ce întelegem prin desavarsire.
Dreptatea nu se situeaza la nivel formal așa cum ajunsese în mentalitatea evreilor,
ci ea se referă la dreptatea inimii omului, acolo unde se naste iubirea față de Dumnezeu și
aproapele, iubire care atinge desăvârșirea în iertarea aproapelui și a dusmanului și în
comportamentul care înseamnă imitarea milostivirii lui Dumnezeu. În continuare, Hristos îsi
arată punctul de vedere referitor la milostenie, rugăciune și post. Milostenia este modul concret
de comportare a creștinului față de semenul său. Rugăciunea este modul concret de raportare
dialogală a ucenicului lui Hristos la Dumnezeu. Postul este expresia principală a ceea ce
întelegem prin cuvantul asceza. Toate acestea trebuie împlinite cu toata sinceritatea față de noi
înșine, de semeni și față de Tatal ceresc, în dragoste autentica, nu formal.
Întreaga Rugăciune Domnească vrea sa ne faca sa simtim ca lucrarea lui
Dumnezeu vine cu tot ceea ce inseamna ea. El ne integrează în lucrarea Sa. Prin ,,vie împărăția
Ta”, întelegem ,,să vină la noi împărăția Ta”. Dacă avem constiinta ca ii apartinem lui Dumnezeu
si ca suntem incluși in lucrarea Sa, avem totul.
În încheierea Predicii de pe munte, Mantuitorul stimuleaza pe ucenicii sai sa aiba
incredere in purtarea de grija a lui Dumnezeu: ,,cereti si vi se va da/cautati si vei afla/bateti si vi
se va deschide” sau ,,feriti-va de prooroci mincinosi” sau ,,nu tot ce spune Doamne Doamne va
intra in imparatia lui Dumnezeu, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri”.

23
 Invataturile morale din predica de pe munte a ridicat mari probleme omului
modern. Acesta a vazut si vede o practica imposibila cel putin pt un om obisnuit. Merita remarcat
faptul ca aceasta continte toate perceptele capabile să conducă viața omului spre imparatia lui
Dumnezeu. Ucenicul lui Hristos este un om convertit, intors dinspre lume, spre Dumnezeu.
Acesta e o persoana care urmeaza o persoana spre cel ce s-a intors, iar urmarea acestuia
presupune angajamentul total spre cel care il urmam. Aceasta este calea stramtă, dar sigură, pe
deoparte este cale pe care ucenicul si-a asumat jugul lui Hristos, care este bland si ușor. Ucenicul
nu e niciodata singur in purtarea acestora. Nu putem trimite invataturile morale ale predicii de pe
munte la o morala sentimentală și doar una intentională. Morala acesteia se refera la modul de
viata cat se poate de concret, care trebuie sa evite formalismul. Ea proclama o morala exigenta
care cere eroism.
Morala creștină este o morală a firescului, sau a celei mai firesti abordări a vieții.
În predica de pe munte Hristos ne-a descris caile spre Imparatia Cerurilor, în noi, unde Duhul
Sfant vrea sa ii conduca pe ucenicii lui Hristos facandu-i sa isi activeze propriile vieti prin
dragoste si o raportare foarte atenta la Dumnezeu Insusi(rugaciune, post). Daca cei care se incred
exclusiv in faptele lor, exigentele predicii de pe munte sunt insuportabile, acestea sunt insa
posibile celor ce primesc harul lui Dumnezeu si se comporta in asa fel incat sa lase harul sa
actioneze in ei, sa faca ceea ce cerem in Rugaciunea Domneasca, să imparateasca Dumnezeu în
ei. Predica de pe munte si intregul mesaj moral dat lumii prezent in Evanghelii sunt continuate de
sfintii apostoli. Cateva aspecte ale invataturii Sf. Pavel, referitor la acest mesaj al NT, el spune
corintenilor si galatenilor ca are invatatura de la Hristos, desi nu l-a cunoscut istoric, in trup.
Ceilalti apostoli la sinodul din anul 50 îi dau mana în semn că el predică învățătura lui Hristos.
În Epistola către Romani 1-2, Pavel stabileste relatia dintre cunoasterea tainelor lui Dumnezeu,
actul credintei, raportarea corectă la Dumnezeu prin cult si viața morală. Le arata romanilor
legatur gandirii corecte despre Dumnezeu.
Romani 12 si 15, propune romanilor o schita exigentelor morale revelate in
evanghelii si prin viu grai: viata crestina este adevartul cult adus lui Dumnezeu, adevarata
inchinare adusa lui Dumnezeu. In aceasta crestinul se prezinta lui Dumnezeu ca o jertfa vie.
I Corinteni 6, 15: trupurile sunt temple ale Duhului Sfant.
Morala creștină are o dimensiune sacrificial-liturgică, nu este o morala de
abastractizări. Omul trebuie sa se aduca ca ofranda lui Dumnezeu cu tot ceea ce presupune
realitatea fiecarui om, avand un caracter pronuntat liturgic, în sensul de omagiere continuă a lui
Dumnezeu. Morala creștină, modelata de credinta si har, dupa Pavel, il prezinta pe crestin ca
madular al aceluiasi trup mistic al lui Hristos, ca organ viu intr-un organism viu, organism care

24
este Biserica. Calitatea de membru viu, dau un anumit chip creștinului. In aceasta, crestinul poate
binecuvanta pana si pe persecutor, se poate smeri, poate invinge raul prin bine, ceea ce inseamna
punerea in lucrare a iubirii evanghelice. În felul acesta, raportandu-se la conditiile din acea
vreme, crestinul trebuia sa dea dovada de ascultare sincera si activa care decurgea din supunerea
fata de Dumnezeu si fata de aproapele. În viziunea Sf Pavel, morala crestina are menirea sa il
faca pe ucenicul lui Hristos să se îmbrace cu Hristos, înarmându-se cu toate cele necesare spre a
putea lupta impotriva faptelor intunericului (cf. Romani 13, 11-14).
Sf. Pavel stabileste raportul dintre cei știutori si cei nestiutori din Biserica, dintre
cei tari si cei slabi. Criteriul care stabileste acest raport este iubirea. În acest fel toate mădularele
au certitudinea că ele contribuie la dăinuirea armonioasă a intregului, a întregului organism
eclesial. Hristos este si ramane modelul prin excelență sub toate aspectele moralei creștine. În
acest fel ucenicii lui Hristos se vor considera frati in credinta, din mila lui Dumnezeu și prin
lucrarea Sf. Duh.
Alte aspecte ale moralei lui Iisus Hristos se gasesc si in celelalte epistole ale Sf. Pavel si
ale celorlalti apostoli: I Corinteni- cercetând câteva cazuri referitoare la incest, după ce și-a
exprimat punctul de vedere cu privire la apelarea la instantele pagane atunci cand exista cazuri de
neintelegere intre crestini, în cap. 12-13, Pavel prezintă ierarhia darurilor Duhului Sfânt și
ierarhia virtuților deasupra cărora avea să pună iubirea. Apoi scoate in evidenta importanta
relatiei dintre Hristos si Biserica, care este Trupul Sau de unde si calitatea fiecarui crestin de
templu al Duhului Sfânt, precum si faptul ca in relatia cu Hristos si cu membrii Bisericii se afla
izvorul celorlalte virtuti, slujiri și harisme in Biserica.
În Epistola catre Galateni, cap. 5, Sf. Pavel desrie lupta duhovniceasca comparand faptele
trupului si roadele Duhului. În cap. 6 analizeaza comportamentul fata de cei slabi, scotând in
evidenta necisitatea examenului de conștiință pe care fiecare e dator sa si-l faca mai ales inainte
de a se prezenta la Euharistie. Acest lucru va fi scos in evidenta in mod deosebit in Didahia celor
12 apostoli, care este o carte scrisă in aceeasi epoca cu scrierea Evangheliilor, scrisă probabil în
sobor intre anii 50-70, în care se vorbeste precis de necesitatea marturisirii pacatelor.
În Epistola către Efeseni, cap. 4-5, Pavel scoate in evidenta pacea adusă de Hristos care
dărâmă zidul din mijloc al vrajbei și necesitatea unitatii aceluiasi trup si duh, stabilind noile
raporturi care trebui să reglementeze viata de familie. Acel zid al vrajbei dărâmat de Pavel are
legătură cu acel zid care separa curtea neamurilor de curtea femeilor evreice, astfel încât în
Biserică nu mai este elin, nici păgân, nici slobod, nici bărbat, nici femeie, ci toți suntem mădulare
vii ale aceluiași trup mistic.

25
 În Epistola către Filipeni, cap. 2-3, vedem că Sf. Pavel indeamna la smerenie si ascultare
dupa modelul lui Hristos, virtuti care sunt fundamentale moralei creștine. Aceasta pentru că
numai in felul acesta putem participa la slava lui Hristos, putem fi următori ai Lui.
În Epistola către Coloseni, cap. 3-4, îi îndeamnă pe creștini să trăiască în Hristos pentru a
se imbraca in omul cel nou. Si spune precis: ,,daca ati înviat împreună cu Hristos, îmbrăcați-vă și
în cele de sus”( 4; 1). V. 17 reglementează relatiile dintre membrii familii si apoi dintr stăpâni și
sclavi. Relațiile dintre cei din afara Bisericii trebuie să fie întodeauna plăcute. Sf. Pavel dă curs
ideii că morala predicii de pe munte este o morală deschisă ( așa cum afirmă un filosof francez).
Creștinul trebuie să aibă și un comportament plăcut față de cei care nu sunt ca el.
În Epistola I către Tesaloniceni, cap. 4-5, Pavel îndeamnă la așteptarea Parusiei, ducând p
viata sfanta ca fii ai luminii, urmând lui Hristos. Acest tip de viata se concretizează în iubirea față
de cei apropiați.
Sf. Iacov scoate in evidenta rolul credintei si al faptelor bune. Sf. Petru afirmă că
finalitatea vietii crestine este participarea la dumnezeiasca fire. Sf. Ap. Ioan vorbeste despre
lumina Cuvantului și întunericul păcatului, despre iubire si credinta. El este cel care dă definiția
lui Dumnezeu, singura găsită în NT: ,,Dumnezeu este iubire”.
Învățătura morala a Sf. Pavel și a celorlalți sfinți apostoli a avut două axe principale: una
care se referea la morala iudaică, morală care căuta dreptatea, și morala greceasca, cea care
cauta înțelepciunea. Sf. Pavel construieste o morala fundamentata pe Hristos, cel care transmite
ucenicilor sai indreptarea, datorita modului drept in care Dumnezeu lucrează, cel care prezinta
dreptatea nu numai in calitate de conformare sau de potrivire formala la anumite principii, ci și ca
îndreptare individuală. Sf. Pavel folosește pt dreptate termenii dikeosis, dikeoseos, care este un
substantiv dinamic, care inseamna si procesul de indreptare individuala. Dreptatea nu e doar ce se
intelega in etica ebraica si greco-romano, ci și indreptarea interioara a celor care cred in Hristos.
Comportamentul crestin este viata în Hristos și viață în Duhul Sfânt. Sf. Pavel arată că
importanța credinței, nadejdii si iubirii este fundamentala, comparativ cu oricare dintre celelalte
virtuti, si niciuna dintre celelalte virtuti nu este autentică daca nu este marcată de credință. Sf.
Pavel clarifică punctul de vedere creștin cu privire la moralitatea de care trebuiau să dea dovadă
paganii datorita capacitatii lor rationale de a vedea cele nevazute ale lui Dumnezeu.
Pavel îndeamnă crestinii sa asimileze tot ceea ce este adevărat, vrednic de cinste si drept,
și orice fapta buna si orice lauda, pe care le văd la ceilalți fie ei chiar păgâni( cf Filipeni 4; 8).
Crestinul nu poate disprețui valorile celorlalți. Toate principiile pe care morala creștină le scoate
din cărțile sfinte ale Scripturii, fără a le pune în practică, nu sunt suficiente. Nu e suficient doar să
le stim, ci să le punem în lucrare. Credinta este conditia experientei interioare și criteriu al

26
adevărului și al realității în care creștinul trăiește efectiv, traieste in noua ontologie deschisă lumii
prin înomenirea Fiului lui Dumnezeu.
În principiile morale scoase in evidenta de cartile NT, nu avem de a face doar cu idei
frumoase, superioare, ci cu un mod foarte concret in care crestinul este invitat sa isi duca viata in
organul viu care este Biserica lui Hristos. Avand constiinta ca crestinul va avea necazuri dar va
gasi si raspunsul dat de Hristos la aceste necazuri. Pr. Arsenie Papacioc atragea atentia că morala
creștină nu este o morală făcută pentru nătăfleți, ci pt eroi. Noi nu putem sa subestimam
principiile care tin de revelatia revelatia naturala gasite in celelalte culturi, insa nici să ne lasam
biruiti in fata acestora.

27
 OPERE PATRISTICE CU CONȚINUT MORAL

Spuneam că primul izvor al Teologiei morale este Revelația supranaturală a

lui Dumnezeu, transmisă prin cele două căi, SF. Scriptură și SF. Trafdție, respectiv,
V.și N.testament și operele Sfinților Părinți ai Bisericii. Dintre aceste opere,
menționăm câteva, pe care le luăm în evidență ca surse de inspirație a Moralei
creștine.
I. Dogmele, Simbolurile de credință,canoanele sinoadelor ecumenice,locale
și cărțile de cult.
II. 1. ,,Didahia celor 12 Apostoli”,
2. ,, Păstorul lui Hermas”
3. ,,Epistola lui Barnabas”
4. Operele aplogeților creștini de limbă greacă și de limbă latină
5. Clement Alexandrinul: ,,Pedagodul„, ,,Stromates„, ,,Care bogat se va
mântui? „
6. Origen, ,,Despre Principii”(Aici Origen abordează problema libertății
morale și stabilește liniile directoare ale moralei creștine); Omiliile;
,,Despre rugăciune”; ,, Cuvânt încurajator pentru martiri”;
7. Metodiu de Olimp, Simpozionul celor 10 fecioaresau Despre
nevinovăție” și ,,Despre libertatea voinței”;
8. Sf. Macarie Alexandrinul, Omiliile ;
9. Sf. Grigore de Nazinanz, ,, Poeme morale” și ,,Omilii”;Sf. Grigore de
Nyssa, ,, Despre viața lui Moise”, ,,marele Cuvânt catehetic”, ,,Despre
scopuil vieții, potrivit cu voința lui Dumnezeu”, ,,Despre ce înseamnă
numele de creștin”, ,,Despre desăvârșire”, ,,Despre rugăciune”,
,,Comentariu la Fericiri”, Comentar la ,,Cântarea cântărilor”,
,,Comentariu la titlurile psalmilor”; ,,Despre feciorie”; ,,Impotriva
desfrânării”;
10. Sf. Vasile cel Mare, ,,Cuvinte ascetice” și Omiliile;
11. Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, ,,Despre slava deșartă și despre
educația copiilor”, ,, Despre pocăință”, ,,Despre rugăciune”, Despre
iubire”, Comentariile la Cărțile Sfintei Scripruri, ,,Scrisori către
Olimpiada”;
12. Evagrie Ponticul, ,,Despre cele opt gânduri ale răutății”;
13. Sf. Isidor Pelusiotul, ,,Scrisori”
14. Sf. Maxim Mărturisitorul, ,,Capete despre dragoste”, ,,Despre
rugăciune”;, Răspunsuri către Talasie.
15. Filocalia, 12 volume, traduse din lb. Greacă de Pr. Prof. Dr. D.
Stăniloae. In această colecție se găsesc opere cu caracter ascetic ale
multor Sfinți Părinți ai Bisericii și scriitoei bisericești.

28
 16. Sf. Simeon Noul-Teolog, Catehezele; 17.Sf. Grigore Palama, Omiliile
și ,,Tomul aghioritic”;
18. Patericul Egiptean, Patericul Sinait, Patericul Armean;
19. Sf. Vasile de la Poiana M ărului, ,,Despre rugăciune”.

Dintre operele Părinților și scriitorilor latini, am putea mentiona:

1. Lactanțius, ,,Divinae institutiones! Este prima lucrare în care găsim
expunerea liniilor generale ale moralei creștine, în variantă latină.
2. Tertulian, ,, Către martiri”, ,,Către soție”, ,,Către fecioare, ,,Despre
Trupul lui Hristos”, ,,Despre Invierea ctupului”, ,,Despre suflet”.
3. Sf. Ciprian al cartaginei, ,, Despre unitatea Bisericii”, ,,Despre
rugăciunea Domnească”, ,,Despre feciorie”; ,,Despre chipul
fecioarelor”;
4. Sf. Ambrozie episcopul Mediolanului, ,, De officiis ministrorul”. In
această carte se referă la clerici și la laici. Poate fi socotită primul
manual de morală creștină din zona creștinismului occodental, de limbă
latină.
5. Fer. Auguftin, ,,Despre liberul arbitru, ,, De morala Bisericii Universale
și despre morala maniheilor”, Despre binele căsătoriei”, ,,Despre sfânta
feciorie” , Despre lupta creștină” , Despte pocăință”;,, Despre
minciună”, ,,Despre căsătorie și pofta păcătoasă.
6. Fer. Ieronim, Scrisorile și Viața Sfântului Ilarion de Gaza”
7. Sf. Grigore cel Mare, ,,Despre minunile Părinților italieni”, Dialoguri
despre moarte” Omilii.
8. Boetious, Despre mângâierile filosofiei”

29
 MORALA CREȘTINĂ, DISCIPLINĂ TEOLOGICĂ

În Antichitate nu exista legătura între morală și religie. Religia antică nu

cerea decât aducerea jertfelor față de zei.Fie că aveai credință în ei, fie, nu, aceasta
era obligația ,,omului religios.” Condiția esra totuși ca zei ,,să nu fie jigniți”.
Jignrea acestora (chiar dacă, de fapt nu existau) însemna sacrilegiu, deci
presupunea sancțiunea. Religiile greco-romane nu puneau problema moralității
adepților lor.
Prima religie în care moralitatea adepților ei era foarte importantă a fost religia
mozaică. In cadrul acesteia putem vorbi de Revelația supra naturală a unui
Dumnezeu atotputernic, bun, a toate creator și purtător de grijă omulu și lumii
create de El. In această religie moralitatea era chiar mai importantă decât jertfele.
De aceea, nu de puține ori ,în VT, găsim cum Dumnezeu spune poporului evreu
prin intermediul Profeților, atunci când acest popor se întrecea în imoralități, .. Imi
este scârbă de jertfele voastre”
Iahve, Dumnezeu, era, așadar,foarte interesat de moralitatea celor care
semnează pactul cu El. Profeții au continuat cu tărie această tradiție. Dumnezeu îi
va pedepsi pe cei răi încă din această viață, la fel și celor buni le va răsplăti.
In Hristos, ca persoană, și în opera lui mântuitoare vedem, în modul cel mai
înalt ce înseamnă dreptatea, adică modul corect de comportare, viața virtuoasă,
pentru existența omului atât în această lume, cât și în cea viitoare.
Hristos a fost fără de păcat. Afirmația tot ce îmi este omenesc îmi este
cunoscut i se aplică doar Lui pentru că toate neputințele omului le-a luat, a

30
cunoscut toate, dar nu a săvârșit păcatul. Prin urmare, ucenicii lui, trebuie să-i
urmeze.
Teologia morală îi descoperă omului ceva nou, că nu este singur în univers,
că este iubit; omul intră în noua ontologie pe care o începe Hristos.
Teologia morală nu exclude morala naturală, nici unele dintre celelalte
sisteme morale mai vechi sau mai noi. Le folosește, desigur, selectiv, în măsura în
care ele, ca sisteme morale naturale, fundamentate pe capacitatea natuală a omului
de a gândi, expresie a revelației naturale a lui Dumnezeu. Morala creștină,
fundamentată pe principiile morale ale Evangheliei lui Hristos, se intereează nu
numai de viața pământească, ci și de vocația eternității pe care o are omjul. Se
interesează ca omul să ajungă în Impărăția lui Dumnezeu.

MÂNTUITORUL HRISTOS ȘI MORALA CREȘTINĂ

Există o mulțime de tratate de morală dar nu îl menționează pe Hristos.

Persoana lui Hristos trebuie înțeleasă în mod global, nu numai la un timp și spațiu
dat ci la modul tainic în care el lucrează tainic în noi, în Biserică.
Înainte de toate, Mântuitorul are un loc bine definit comparativ cu alți
întemeietori de religi/credințe.
Există o carte intitulată ,, 100 de personalități ale istoriei”. Aici, Iisus este
pus primul, spre a ni se arăta că este prima personalitate importantă din istorie.
Parțial este adevărat, dar El nu a fost un simplu om. A fost, după cum știm mult
mai mult. Afost Dumnezeu făcut om pentru a noastră mântuire.
Au fost și alți întemeietori de religii. Niciunul nu poate fi pus alături de
Hristos pentru că niciunul nu stă alături de om în demersurile sale morale. Hristos
este alături de noi, este chiar în noi, prin Harul său, prin iubirea sa. Nu același lucru

31
se poate spune despre alții. Spre exemplu, Budismul nu te leagă de vreo relitate.
Dealtfel, budismul este o religie atee. Este un sistem care se temină într-un
pesimism deplorabil.
Allah – dumnezeu solipsist = un dumnezeu singur, care cere supunere totală
și milă față de adepții musulmani, dar ură și violență până la exterminare față de
nemusulmani. In islam se ajunge până într-acolo, încât dar violența este un act de
jertfă, de faptă plăcută lui Allah.
Iisus Hristos este în centrul moralei creștine; nu este un maestru care
propune o doctrină, ci este mijlocitor între noi și Tatăl; El este Puterea noastră:
„Fără de mine nu puteți face niimic.. El este Mântuitorul nostru, puterea noastră,
călăuza noastră Cel care se implică serios și constant în viețile noastre.
În sistemele de morală necreștine și nereligioase pot funcționa separat de cei
care le-au întemeiat. Aceste sisteme au valoare au valoare prin ele însele; pot fi
separate de autorii lor și să funcționeze ca atare. Sistemele de morală devin
funcționale prin argumentele, nu prin întemeietorii lor. Morala aristotelică poate fi
luată în considerare chiar dacă Aristotel nu ar fi existat, indiferent de viața pe care
el a dus-o.
In etica lui Aristotel ca și în cazul altor sisteme de morală, nu contează viața
privată a autorului. Morală acestora poate fi interesantă, dar calitatea vieții
respectivului autor de sistem moral nu aduce nicio schimbare sistemului propus,
contează sistemul nu autorul (în aceste cazuri.
A fi adeptul unui sistem de morală necreștin nu presupune a avea ca model și
pe întemeietorul sistemului/religiei (exemplu: Socrate nu avea grijă de familie ci
soția ținea familia. J.J. Rousseau avea 13 copii cu diferite femei => nu poate fi ales
ca model. Mohamed, la fel (a luat soția prietenului susținându-i aceluia că
Dumnezeu i-a zis să o ia de femeie).
Nu la fel putem spune și despre Iisus Hristos, ci pentru a fi creștin nu este
suficient să aparții creștinismului, ci să îl iubești pe Hristos, să trăiești cu El, să te

32
hrănești cu El. Prin cele susținute până aici deducem că Hristos este centrul
moralei pe care a promovat-o.
De ce să îl urmăm pe Hristos?
Evreii nu spuneau „rabi” unui neînvățat/neșcolit
A-L urma pe Hristos înseamnă mai mult decât a-L urma pur și simplu, sau
cum urmăm un maestru/model, ci în sensul în care urmăm o personalitate făcând ce
face Ea, și ce face Ea să împlinim. (exemplu: Sf. Macarie avea un ucenic. Timp de
trei ani nu i-a spus nimic acestuia. La un moment dat, ucenicul l-a întrebat: Ava,
dar nu mi-aispus niciodaă nimic. Cine m-a pus pe mine să-ți fiu învățător? Dacă
vezi ceva bun la mine, fă și tu).
Noi nu trăim creștinește pentru că urmăm un sistem de idei/credințe, ci să
urmăm pe Cuiva care este veșnic viu. Rugăciunea, postul, împlinire poruncilor
(deci, a voii lui Dumnezeu) ne ajută să nu călcăm pe lângă. Nu te supui doar
sfaturilor Lui ci împlinești și simți că ești iubit, nu ca ucenicul care își cunoaște
maestrul doar din cărți, ci primind sfaturile Lui și Puterea Lui.
Apostolii s-au prezentat lumii nu în calitate de colportori de idee, ci în
calitate de mărturisitori și purtători a unei credințe fundamentată pe evidența vieții
și mai ales a Invierii lui Hristos, ca vestitori ai lui Hristos înviat, nu Hristos, doar
un om excepțional, care a murit pe Cruce, ci Hristos înviat. Hristos este
Dumnezeu, dar pe care îl atingem și cu care ne hrănim. Hristos este sfânt și
sfințitor.
Hristos nu este sfânt pentru ca este pus sau că stă departe de eventuala
atingere a oamenilor, cum erau concepuți zeii antici, și sacrul, în general (Cf.
Rudolf Otto, Sacrul). Hristos este sfânt dar își comunică sfințenia, se comunică și
se unește cu omul. Se lasă mâncat euharistic, după ce s-a jertfit, lăsându-se omorât
de oameni.
Întreaga problemă a moralei creștine trimite unirea cu Dumnezeu prin har,
deci la necesitatea prezenței lui Dumnezeu în om.

33
 Morala creștină este mai mult decât un sistem de morală, este modul în care
învățăm să-i urmăm efectiv lui Hristos.
Sfântul Grigorie de Nyssa socotește denumirile lui Hristos ca desemnând tot
atâtea virtuți pe care fiecare creștin, ucenic al lui Hristos trebuie să și le însușească.
Îl urmăm pe Hristos urmând învățătura Lui; ne transpunem într-o nouă
ontologie în comuniune cu Hristos.
A fi creștin înseamnă:
- Să fii pătruns de învățătura Sa;
- Să fii pătruns de exemplul său;
- Să fii pătruns de efectul vieții sacramentale în interiorul noii ontologii,
încât să avem sentimentul că Dumnezeu împărățește în noi.
Iisus Hristos compară omul cu mlădițele viei; El este butucul. Iisus Hristos
este în centrul moralei creștine = nu numai vestea împăcării omului cu Dumnezeu
ci vestea că omul îi poate spune lui Dumnezeu Tată.
Hristos ne-a dăruit libertatea, nu o lege. Alte religii încearcă să propună
exigențe și constrângeri. Hristos propune libertatea (adusă de El) și eliberarea
fiecărui om de ceea ce-l împiedecă să fie prin har, un alt hristos între oameni.
Hristos arată iubirea dumnezeiască prin purtarea Sa, iubirea Lui totală prin
sacrificiul Său. El ne dă putere „îndrăzniți; Eu am biruit lumea”= o biruință care
exprimă iubirea lui Dumnezeu – oferă toate ingredientele ca omul să fie o ființă
puternică.

Puritatea inimii este esențială pentru rolul pe care Hristos îl are în interiorul
religiei creștine; mai ales față de tot ce nu este Dumnezeu. Iisus promite inimilor
curate că îl vor vedea pe Dumnezeu: „Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea
pe Dumnezeu”9Mat. 5,8).
Prezența lui Hristos în centru presupune credință, pocăință (schimbare a
minții și a modului de a acționa având o minte întoarsă spre Cel care ne așteaptă

34
mereu și mereu ne chiamă, ca mirele din Cântarea Cântărilor), împărăția lui
Dumnezeu.
Prezența lui Hristos în centrul moralei creștine solicită din partea celor ce
cred în El fidelitate cu tot ceea ce El reprezintă, mai ales Etalon al iubirii de
semeni, vestea cea bună pentru toți oamenii.
Hristos este puterea, ca un alt Moise, dar mai mult condiționează calitățile de
creștin în relația cu El, astfel încât seva din „butuc” să ajungă în fiecare mlădiță.

MORALA CRESTINĂ, O MORALĂ DIALOGALĂ

Morala crestina e una teologala și hristologică. Când spunem ,,hristologică”

nu ne gandim doar la persoana istorica la lui Hristos, ci la persoana istorica ce a
trecut prin moarte si a inviat. Pe Acesta il propovaduieste Biserica, Cel ce are toata
puterea in cer si pe pamant îsi exercita calitatea de Fiu al lui Dumnezeu continuu, e
în stare de jertfa pana la sfarsitul veacului. Era in stare de daruire de la intemeierea
lumii.
Sf Vasile - pt fiecare pacat la nostru pica din Hristos o picatura de sange - ia
seama, deci, creștine, sa nu iei si tu parte la agonia lui Hristos.
Hristos Cel Înviat este în centrul credinței, în consecință este și în centrul
moralei creștine, expresie concretă a celor crezute..
Normele morale creștine trebuie văzute într-o relație cu totul specială cu cel
de la Care vin. Morala creștină are această particularitate. Asa cum gasim alte

35
norme - diverse sisteme etice / politice - in cadrul moralei crestine ne intereseaza
cine spune (in celelalte avem normele / codul, nu ne intereseaza cine zice) =>
deosebit de celelalte morale are particularitatea de a nu desparți autorul
exigențelor de exigențele în ele însele, dimpotriva - prin intermediul acestora,
crestinul simte că se afla in dialog cu El. Acest lucru este esențial.
Virtuțile teologale sunt trăirea în relația cu Dumnezeu. Toate religiile au la
baza sistemelor lor morale fundamentele religioase ale respectivelor zone în care
religiile se găsesc. Nu sunt întotdeauna legate. Morala începe cu imperativul
conștiinței în relația cu binele moral. Uneori îl identifică cu Dumnezeu, alteori nu:
(ex morala greaca: moralitatea propusa de filosofi nu prea avea legatura cu
imoralitatea zeilor, nici zeii nu se interesau prea mult de comportarea morala) =>
exista morale ce nu sunt neaparat legate de credinta religioasa.
Punctul de vedere metafizic nu este întotdeauna foarte pătrunzător. Platon
venera zeii cetății dar a fost acuzat de ateism. Vorbea de binele absolut, dar nu lega
ideea de bine de zeii în care credea. Faptul că Platon a intuit adevărul și binele ca
existând în mod absolut nu îl făcea să identifice acest bine cu Zeus. ,,Dumnezeu”,
la Aristotel nu trimitea la vreun creator sau proniator. Morala nu era întemeiată
decât pe binele moral absolut. Nu vorbea de păcat. Așadar, dacă morala nu
vorbește de Dumnezeul religiei => nu îl va atinge pe Dumnezeul moralei.
Asadar, nu intotdeauna morala il intalneste pe Dumnezeu, asa cum in
antichitate / budism / alte, uneori religia nu il va atinge pe dumnezeul moralei. O
religie statica (cum au fost religiile primitive) va sustine o morala inchisa prin
intermediul unor interdictii si tabuuri. O asemenea intelegere a moralei si a religiei
nu va putea oferi un criteriu obiectiv si absolut. Ba mai mult, atunci cand
sentimentul religios pierde din vitalitate, conduita pe care el o inspra alta data poate
pretinde ca ii supravietuieste pentru ca persoana respectiva (adepta) mosteneste
elemente care tin de timpul si din situatia in care religia era intr-o anumita forma
legata de morala (ex: morala europeana - exista carti ce arata radaciniile crestine

36
ale Europei, dar europeanul ateu le vede ca pe niste piese de muzeu de care s-ar
dispensa fără greutate sau remușcare.
Exista morale nereligioase, dar in care este imposibil sa nu se constante cel
putin rudimentele unei morale religioase ce odata le-a stat la baza.
Sunt și morale antireligioase – își găsesc rațiunea de a fi în anumite
ideologii ale omului. ( ATENȚIE: își găsesc motivația la oameni, nu în om, în
omul ca om, pentru că omul este mult mai adânc; strâmbă modul de judecată al
omului. Omul e mult mai adanc decat ideologia ce il domina, dar omul e capabil sa
scoata idei care convin lumii în care traieste. Ideologia unui ins depinde de
societatea in care el traieste - societatea e supraeul, care nu ne permite sa facem
ce vrem).
Uneori avem de-a face cu morale antropocentrice (isi trag seva exclusiv
din judecata omului si aspiratia lui spre desavarsire, dar o autodesavarsire ce nu are
reper obiectiv, ci repere ideologice, extrase exclusiv din modeul de existenta al
unor persoane ce se vor a fi fara Dumenzeu, nu va avea nici o perspectivă).
Există morale ce se revendică a fi religioase care fac recurs la Dumnezeu
atunci când vor să își valideze regulile ( = morale fideiste, fides, fidei=credință),
adresate unor persoane care uneori cred în Dumnezeu, un dumnezeu exterior însă,
la care fac referire când vor să își valideze regulile. Acst tip de morale nu pot fi
socotite ,, morală creștină”, chiar dacă uneori fac referijnță la Dumnezeu. Este
vorba de un dumnezeu al lor, nu de Dumnezeul Revelației, Dumnezeul nostru.
Morala creștină nu doar apreciază sau sancționează faptele omenești. Ea este
expresia relațiaei existente între un Dumnezeu care se descoperă și iubește și omul
care-L percepe pe Dumnezeu și simte nevoia să fie, să rămână în relație cu
Dumnezeu în mod statornic
De aceea, Morala creștină are un profund caracter dialogal. Ea nu poate
exista fara dialogul intre Dumnezeu si om. Omul e și el fiinta sociala ce nu poate
exista fara dialog, deschisa spre comuniune cu altii, comuniune ce il
responsabilizeaza pe om. Omul isi cultiva responsabilitatea in dialogul continuu

37
Dumnezeu. Religia e insasi relatia intre Dumnezeu si om, bazata nu pe
adevaruri ,,expuse” de Dumnezeu, ci pe interventia lui Dumnezeu in lume si in
viata omului. Revelatia lui Dumnezeu nu e un film desfasurat candva in instorie,
iar noi citim despre ea si atat, ci e un fenomen in desfasurare în care toți și toate
sunt integrate.
Morala crestina se constituie in acest dialog special pe care Dumnezeu l-a
inceput si pe raspunsul pe care omul il dă lui Dumnezeu. Face posibila religia
pentru că face posibil dialogul. Solicitandu-l, Dumnezeu ii ofera si harul.
Răspunsul dat de om lui Dumnezeu îmbracă cel puțin doua forme:
- raspuns direct, dupa ce omul vede slava lui Dumnezeu. Toate actiunile
prompte pe care le vedem in revelatie sunt raspunsuri spontane la
constatarea evindentei lui Dumnezeu si angajare la respectarea poruncilor
lui Dumnezeu.
- integrarea in cultul individual si public, ce inseamna starea de dialog
reverențios pe care îl avem cu Dumnezeu. Prin cult, cultivam relatia cu
Dumnezeu cel viu. Ne plasam in ambianta harului pe care Dumnezeu il
cutiva celor care se gasesc in dialog sincer cu el (pe aceeasi lungime de
unda cu Dumnezeu)
(Cult vine din verbul latin collo, ere, colui, cultum, a cultiva. In cult ul divin
noi cultivăm relația cu Dumnezeu Cel viu)
Dumnezeu se descoperă în poruncă = își manifestă slava și devine reper
obiectiv pentru comportamentul omului. Poruncile lui Dumnezeu au un logos, o
rațiune de a fi. Intr-una dintre rugăciunile Bisericii se spune: „ căci lumină sunt
poruncile tale...” Aici se vede rostul poruncilor: ele luminează, în sensul că fac
lunină în viața omului, îi dau acesteia orientare. Sunt cuvinte –logoi- rațiuni pe care
Dumnezeul-iubire le adresează omului în calitate de individualitate.
Morala bunei intentii exclusiv umanistă va falsifica morala reala constituită
in dialogul cu Dumnezeu. (ex: nominalismul - aparut prin William Ockham din
Irlanda, la sf sec XIV a impus în Teologia occidentală raționalismul exagerat. Pe

38
nominalisti nu ii interesa prezenta vie a lui Dumnezeu în viața omului , ci doar
existența unei legi fata de care trebuia sa asculti fara cracnire .
Legea lui Dumnezeu este expresia ființei și voinței preasfinte a lui
Dumnezeu. E inscrisa in inima omului ce repezinta chemarea adresata lui
Dumnezeu tuturor. Ea, din punct de vedere ortodox, nu exclude prezența lui
Dumnezeu.
Sfântul Ioan Damaschin: Dumnezeu este bunătate absolută, tot ce este viu de
la Dumnezeu poartă marca binelui absolut. Este înscrisă de Dumnezeu în fiecare
inimă.
Fericitul Augustin spune că legea, ca voință a lui Dumnezeu cel viu ( nu ca
deducție logică) este criteriul obiectiv al faptelor noastre omenești.
Cand realizezi ca porunca e expresia fiintei unui Dumnezeu cel viu, nu poti
fi ipocrit, dar fata de o lege formală iti poti permite anumite libertati (ex: adevarul
real vs adevarul legal - in morala crestina nu se poate asa ceva) => pregatit
mentalul pt o viata cu principii dar nu fără Dumnezeu (in spatele principiilor și a
legilor cu caracter moral este tot timpul Cineva – Dumnezeu).

Exigențele stabilite de rațiune

O morala ce se multumeste cu o lege generala si abstracta duce necesar la o
saracire a moralitatii, la o minimalizare inconstienta, in itmp ce legea
Dumnezeiasca fixeaza un miminimum de exigente crestine, dar esentiale.
Morala autonoma, oricat de frumos ar fi formulata, exigentele ei nu-l pun pe
om in situatia de a depasi propria lui natura si nici in situatia de a se mentine in
limitele naturii lui autentice. Sub influenta lui Kant constiinta morala va fi singurul
criteriu ce il pune pe om in situatia de masura a tuturor lucrurilor. Ori nu poti fi
printr-o morala exclusiv umanista propriul tau criteriu de comportament, mai ales
ca nu esti o fiinta absoluta.

39
 Morala crestina - o morala personalista religioasa (ce tine cont că omul e o
persoana in comuniune) nu il va pune pe om in fata unei legi generale, ci de fiecre
data in fata chemarii lui Dumnezeu, ce nu poate fi conceputa decat prin intermdiul
situatiilor concrete in care omul e pus din mila lui Dumnezeu. Imperativul
categoric al lui Kant – „trebuie” – se interpune ca o forta impersonala intre
Dumnezeu si om (constiinta morala omeneasca). Dumnezeul personal va fi o
realitate departe iar omul - sclav al unei legi moarte, iar omul pacatos, cazut in
pacat, face din aceasta lege propria lui lege, o lege care nu mai emana decat de la
om.
De aceea morala religioasa crestina, este dialogală prin excelență, vede in
lege expresia vointei sfinte a lui Dumnezeu, iar esentialul nu e conformarea, ci
comuniunea prin intermediul normelor exigentelor ce ne vin de la Dumnezeu
creator si atortupernic si atotviu. Astfel, legea lui Dumnezeu,va deveni criteiu
obiectiv in care se cultiva relatia prompta cu Dumnezeu.

CULTUL DIVIN ȘI MORALA

CULTUL , EXPRESIE A DIALOGULUI CU DUMNEZEU

40
 Spuneam mai sus că una dintre formele dialogului cu Dumnezeu este cultul
Cultul se dezvoltă dintr-o atitudine față de Dumnezeu și marchează marchează
tipul de relație a omului cu Dumnezeu. Omul se găsește într-un dialog cu
Dumnezeu, dar acest dialog nu este un simplu ,,stat față-n față” și o discuție de la
egal la egal sau marcată de raportul do ut des (îți dau ca să-mi dai). Dialogul
omului cu Dumnezeu se fundamentează pe faptul că omul a fost creat după chipul
lui Dumnezeu și într-un proces de asemănare cu El, pe faptul că Dumnezeu îl
solicită pe om la dialog, din iubire, dialog, de care omul este capabil, docmai
datorită calității lui de ființă socială/sociabilă și intenționalitate deschisă
comuniunii. Din această cauză dialogul omului cu Dumnezeu este marcat de
respectul total pe care omul i-l acordă lui Dumnezeu. Dialogul profund reverențios
în care omul intră cu Dumnezeu se numește act de cult.Sunt multe forme în care se
realizează acest dialog, de unde și multe forme de acte de cult.
Cultul devine forma de dialog in care omul simte că îl adoră pe Dumnezeu,
că are parte de bucuria de a i se închina. De aceea, pentru a putea fi în dialog cu
Dumnezeu este nevoie de o anumita tinuta morală, de o anumită poziție, până și de
o anumită ținută vestimentară. In fața lui Dumnezeu nu ne putem prezenta oricum,
nici din punct de vvedere sufletesc, nici trupesc.
Cultul este modul in care, intr-o anumită forma și intr-un anumit timp
(kairos- timp prielnic,oportun și hronos- timp ca durată) omul intra in dialog cu
Dumnezeu raspunzand solicitarilor Acestuia.
Sfântul Grigorie de Nyssa – referitor la implicarea psihosomatică în
rugăciune – „ voi îngenunchia cu trupul, dar voi îngenunchia și cu sufletul;voi
îngenunchia cu sufletul dar voi îngenunchia și cu trupul”.
Una e sa te rogi in picioare, alta in gennunchi, alta in fotoliu. Tinuta
reverentioasa solicita atat duhul cat si trupul.
In cult omul isi manifesta cel mai autentic relatia sa cu Dumnezeu, sau
constiința de creatură limitată ce are privilegiu de a sta de vorba cu Dumnezeu
creatorul, atotputernic și proniator. Toate expresiile cultice sunt legate de stari de

41
spirit, de evenimente, de gesturi, de ritualuri, care presupun anumiti timpi prielnici
si locuri sacre. De vreme ce cultul si religia sunt intim legate si religia constituie
dimensiunea esentială a fiintei umane, cultul se realizeaza in diferite forme: privat
și public. Aceste doua forme de cult fac parte din cultul total, din comportamentul
reverentios total fata de Dumnezeu, din dispozitia individuală și eclesială a omului
si din dorința de a fi in dialog total cu Dumnezeu.
Cultul individual = toate formele individuale, intime ale omului, prin care
omul intra in dialogul la Dumnezeu care ne solicită sau pe care simțim nevoia să le
exprimăm. Omul ce are constiința ca el există datorita si prin Dumnezeu, intră in
dialog cu El prin rugaciune (singurul tip de dialog cu Dumnezeu e rugaciunea).
Rugăciunea nu e obligatie, ci o șansă, un privilegiu - șansa de a te pune în dialog cu
Dumnezeu.
Ca să ajungi la un dialog real, e neovie de maturitate duhovniceasca si de
experiență. Lipsa lor fac pe unii să creadă că rugaciunea e o forma de a te umili. Se
poate ajunge să il consideri pe Dumnezeu un bun ce te poate ajuta cand ai nevoie,
si doar atat, fara să ai relatie personală statornică cu El în acest tip special de dialog
cu El.
Dumenzeu nu are nevoie de rugaciunile noastre, dar acestea confirmă faptul
că omul a acceptat relația dialogala cu Dumnezeu-Cuvântul. Lui Dumnezeu Ii
spunem Tu, Tata, nu cu dumneavoastră - vrea să-L percepem viu, direct si cat se
poate de dialogal.
Sf Grigorie de Nyssa: Rugăciunea dă omului chip divin, dat fiind că, spune
același Sfânt Părinte, ne schimbăm în funcție de ceea ce privim, de ceea ce iubim.”
Am zice nou, în funcție de persoana cu care stăm de vorbă. De aceea dialogul cu
Dumnezeu are profund caracter moral.
Cultul poate îmbrăca formă eclesială - intreaga comunitate euharistică
orientată spre a primi chip divin. (nu, cum spun unii:,, imi place sa vin la biserica,
dar sa nu fie nimeni”). Daca nu ții cont de faptul ca esti o entitate deschisă spre
comuniune, devii imdividualist. ( în acest caz,dragostea devine asistență socială, nu

42
mai este iubire; toate se institutionealizeaza, omul isi pierde finețea, delicatețea
specifice persoanei).
In cultul public al Bisericii intreaga comunitatea cauta sa primească chipul
divin. In Liturghie omul însusi, multumind lui Dumnezeu pt toate, e chemat să
devină jertfă vie si bine placută lui Dumnezeu - să primeasca chipul Lui - jertfa si
multumire, de laudă.
A doua parte a dialogului (prima are aceste 2 forme) = raspunsul pe care
omul il dă revelatiei lui Dumnezeu ca ființă in lume. Stiind ca lumea nu s-a
autocreat, nici nu a apărut întamplator, ci a fost creata pt om (Facerea, 2,15 -
Dumnezeu l-a pus pe om in paradis ca sa-l pazeasca si cultive. Omului i s-a atribuit
metafora de regele creatiei, ținându-se cont de responsabilitățile omului pentru
Creație, nu pentru că el ar avea dreptul sa faca din natura ce vrea : s-o o exploateze
până a-i secătui resursele, s-o polueze,s-o distrugă să o transforme în deșert.
Ca rege al Creației, omul trebuie să ajungă la recunoasterea valorilor create
si descoperite de Dumnezeu in lume si prin lume si să-și implinească
responsabilitatile pe care Dumnezeu i le-a dat. Raspunsul acesta solicitat de
Dumnezeu prin intermediul lumii se cere de la toti oamenii. Doar in funcție de
acest raspuns creator si responsabil omul isi va afirma adevărata identitate in lume.
In măsura în care fiecare creștin va realiza că a fost ales să continue ceea ce
Dumnezeu a început de la crearea lumii și de la întemeierea bisericii. Dumnezeu
este împlinitor al lucrării, iar omul este util lui Dumnezeu în lucrare.
Luarea in serios a dialogului cu Dumnezeu il face pe om responsabil de
modul in care isi va duce viata pe pamant. Mesajul VT si NT arata foarte clar că
etosul promovat de Sf Biserica s-a fundamentat pe dialogul dintre Dumnezeu si
om: Avraam, Isaac , Noe, Moise, profetii, Hristos.
Prin Hristos, Dumnezeu ne vorbeste tuturor, iar omul e chemat să raspundă.
Cine crede Cuvantul si il primeste, intra prin mijlocirea Sa in viata teologala a
Fiului lui Dumnezeu, cine Il respinge ramâne in intunericul lumii si va fi judecat
(Ioan 3, 17. cel ce crede se va mântui, cine nu, se va osandi, Mc.15,16). Aceasta e

43
perspectiva raspunsului sau lipsei de răpsuns sau consecinta dialogului pe care l-am
acceptat si in care ne-am integrat, sau consecința refuzului integrarii in dialog cu
Dumnezeu.
Dacă forma in care Dumnezeu comunică cu noi este prin persoana lui
Hristos, asa se explica de ce Hristos e in centrul dialoglui si de ce morala crestina e
hristocentica, nu antropocentrica. Hristos ca Dumnezeu si om ni se face accesibil
prin tot ce ne comunică, prin cuvant prin Harul Duhului prin care ni-l oferă și prin
care se oferă pe El însuși . Prin Hristos dialogul cu Dumnezeu capată consistenta
aparte (euharistie) + „fara de Mine nu puteti face nimic”. In acest dialog suntem
,,hrăniți” cu ceva ce nu tine de firea naturala, ci de sus.
Hristos e modelul, invațatorul, dar e si initiatorul si fundametul vietii celei
noi la care VT se referea, dar pe care nu a putut sa o ofere. Hristos - viata nouă ce il
integreaza pe tot cel ce crede (relație de fidelitate cu El), rămane in relația de
fidelitate. Unirea cu El este atat de puternica, incat o consideram moarte si inviere
cu Hristos, la botez. Prin Botez, Biserica afirma că, la botez inviem impreuna cu
Hristos la o noua ontologie. Hristos propune o noua ontologie in care se integreaza
tot cel ce crede si vrea sa traiasca dupa indreptarul acesta. Aceasta ontologie, sau
mod nou de a fi, ce se fundamenteza pe Hristos, se fundamenteaza pe un etos, mod
de a fi, teandric. Sa se facă vazute in lume intentiile lui Dumnezeu. Dumnezeu ne
vrea fiinte active, dinamice, sa realizam in lume intentiile lui Dumnezeu.
Cand esti constient ca Dumnezeu te-a ales ca să lucreze prin tine in lume,
comprtamentul tău se schimba, ai un alt etos.
In pespectiva noii ontologii, etosul omului capătă o orietntare dumnezeiasca.
Prin noul etos nu se va căuta numai evitarea pacatului, ci pe de o parte scoaterea
pacatului din el datorita reintegrarii omului din Hristos și scoaterea răului din lume.
Constiinta acestei nevoi de reintegrare interiorizeaza etosul uman si il invita pe om
sa se concentreze pe ce are mai profund in el: constiinta, inima, sufletul. Astfel,
intorcandu-se prea adâncul din sine (nu egoism) si evaluandu-se in constiinta
relatiei cu Dumnezeu si concret in comuniune cu Hristos, noul Adam, el va

44
intelege propria sa identitate, va descoperi si neputinta sa, dar si superioritatea pe
care o are, nu fata de de fiintele impreuna cu care trăieste, ci in modul lui de a fi si
în vocatia pe care o are. Desavarsirea omului despre care se va vorbi in noua
ontologie are o directie.(Cf. G. Mantzarides)
Nu e o desăvârsire care ia in serios numai limite,limitări și opreliști - produs
ale mintii omenesti – ci, pe Dumnezeu cel viu. Deci caracterul ontologic al moralei
crestine fundamentat pe Fiul lui Dumnezeu facut om, ce accepta sa moara si invie,
il pune pe crestin intr-o situatie de optimism determinat de trăirea anticipata a
bunatatilor promise. Etosul său vine ca o consecinta a calitatii noi pe care a capatat-
o prin moartea si invierea cu Hristos, fără aceasta calitate, etosul crestin va fi
imposibil. Credinta si marturisirea acesteia constituie conditiile de intrare si
ramânere in noua ontologie + conditionata de calitatea dialogului pe care il are si in
care omul ramane cu Dumnezueu. Nu dialog individual, ci totodata si eclesial. Nu e
posibil in intreaga lui dimensiune fara ca impreuna cu tine sa nu fie si cel ce e
mădular al aceluiasi trup cu tine - nu o performanta egoista, ci te modelezi si
integrezi in comunitate.
Altfel, impresia ca suntem individualități ce nu putem ieși din noi si mersul
exclusiv inainte fără să știm ce e in dreapta si stanga e esential. Morala crestina
marcata de spiritul monahal, caracter individual si comunitar, poate si isi doreste ca
efortul de desăvârsire al fiecarei persoane să fie efortul de desavarsire al
comunitatii.

ORDINEA MORALĂ

45
 Religia pune în ordine omul apelând la Dumnezeu. Morala se folosește de
om, nu se raportează la altceva. În ce măsură poate morala constitui o ordine în
lume atât timp cât nu există constante care să îl îndrepte pe om în moralite?
De aceea, în morală avem nevoie de repere, de puncte fixe,statornice, cu
autoritate. Pe acestea noi le găsim în Revelația supranaturală, de aceea, morala
autentică nu este independentă de religie.
Nu putem vorbi de un comportament uman fără referințe la repere cu
autoritate.
Observăm cu atenție fenomene care se produc în noi și în afara noastră și
înțelegem că există o anumită ordine. Rațiunea umană vede o anumită ordine a
firii; în funcție de această ordine știința a stabilit Legi care demonstrează că
Universul funcționează după anumite rânduieli. Există legi ale naturii, ordine, care
domnește atât în universul mic cât și în univercul mare.
Se vorbește despre o întreită ordine:
1. ordine fizică
2. ordine logică
3. morală

1. Ordinea fizica = raporturile constatate ce exista intre fenomenele

fizice din lume - include si ordinea biologică. In functie de aceasta, marcata de o
serie de constante, toate functioneaza in funcție de o ordine a cărei rationalitate
primeste pe toata lumea. Ordinea din lumea fizica nu poate exista fără anumite
constante (constanta lui Plank, viteza luminii, constanta alfa – posibil mai mare pe
pământ decât în univers).
2. Ordinea din lumea fizica se reflectă și in găndirea omului -ordine
logica.
Prin ordine logică înțelegem acea odrine a minți,ce respectă anumite principii în
funcție de care gandim sanatos, sau neglijandu-le, gandim aiurea. Omul stapaneste
universul numai in masura in care are grija de el si il cultivă – FACEREA 2,15 – să

46
păzească paradisul => omul rege al Creației; îl stăpânește numai dacă are grijă de
el. Dacă il vede doar ca un bun de exploatat, iese din ordinea lucrurilor. Cea mai
evidentă dovadă că există o ordine în mentalul fiecărui om este atunci când omul
comunică, folosind limbajul comun al logicii, atunci când gândește abstract. Dacă
s-ar produce doar o mică schimbare în constantele Universului, am avea de-a face
cu cataclisme. La fel, dacă s-ar produce doar o mică dereglare a sistemului nervos
ar produce o perturbare în gândirea omului.
3. Pe langa ordinea fizica si logica exista si ordinea morala. Toate
popoarele, in orice treapta a istoriei sau sociale iși reglementeaza viata sociala prin
norme, prescriptii si legi ce urmaresc infaptuirea binelui individual sau public si
evitarea raului. La nivel subiectiv, existenta constiintei morale; ea este cea care
garanteaza existenta ordineii morale la nivel individual sau colectiv. Dar, pe langa
constiinta morala care și factorul subiectiv, exista si alte repere cu autoritate care
reglementeaza ordinea morala, cu ar fi societatea (ideea de bine, diversele norme
ce le presupune existenta normala, diversele legi), cum ar fi Dumnezeu însuși.
a. Elemente de ordin subiectiv - constiinta morala
b. Elemente de ordin obiectiv - asigura ordinea morala.
Factorii in functie de care e garantata ordinea morala sunt elaborati de
fiecare persoana in parte, de comunitate, de o autoritate, ce au puterea să impuna
acesti factori. Normele morale, dacă raman la nivel individual iti dau impresia ca
poti sa te comporti cum vrei (iubeste si fa ce vrei - deci declar ca iubesc si fac
orice, NU, ci faci orice, iubind).
Iubirea = sa ii propui celui iubit sa fii cu el in rai (Pascal), sa intre impreuna
cu tine in iubirea lui Hristos (aduna toate povestirile de acte de iubire facute de
Hristos si fa si tu asemenea).
Constantele de ordin moral sunt normele morale ce califica faptele in bune /
rele. Noi susținem existența existenta ordinii morale in lume și necesitatea
existenței acestei ordini și a impunerii unei ordin morale fondată pe repere cu

47
autoritate. N u putem gândi repere cu autoritate mai mare decât cele pe care
Dumnezeu ni le oferă în Revelația sa.
Ordinea fizica este legată în mod necesar de fenomenele naturii pe care le
garanteaza, dar prin care se si exprima.
Ordinea logică este legata de activitatiile gandirii, dar se si exprima prin
activitatile acesteia (fac de asa maniera incat gandirea sa se poata exprima).
Ordinea morală este legata de viata morala a oamenilor, dar la randul ei si
genereaza viata morala. Această ordine morala garanteaza viata morala a familiilor
atata vreme cat aceasta se comporta in conformitate cu ordinea morala.
Ordinea morală se vede la nivelul cel mai elementar în simțul moral al
fiecărui om. Raportarea moralității( a simțului moral natural) la norma moralității
( conștiința morală, ca normă subiectivă și Legea morală, sau voința lui Dumnezeu,
ca normă oboectivă) asigură ordinea morală.
Moralitatea este o stare de fapt care în mod concret se constituie în procesul
de raportarea a faptelor noastre libere și conștiente la legea morală/pincipiul cu
autoritate între care se numără și legea morală.
Dacă din perspectiva unei judecate sănătoase, o faptă corespunde cu legea
morală și eu o săvârșesc în concordanță cu Legea morală, înseamnă că fapta este
morală.
Dacă, din perspectiva unei judecate sanatoase și a raportării faptei la legea
morală, aceasta este contrară legii morale, atunci fapta este imorală.
Simpla raportare a faptelor la norma obiectivă a moralității confirmă
moralitatea faptei iar rezultatul acestei raportări dă calificativul faptei drept bună
sau rea.
Rezultatul acestei raportari da calificativul faptei drept moralmente buna/rea.
Raportarea faptelor la norma obiectiva a moralitatii constituie fiinta moralitatii
individuale si colective (Revelatia lui Dumnezeu). Dumnezeu e bunatatea,
perfectiunea prin excelelnță, in masura in care participam la ea ne integrem in
universul moral al lucrurilor.

48
 Faptele morale sunt numai acelea care sunt rezultatul vointei constiente,
libere si responsabile si savarsite cu un anumit scop, realizand binele. Daca faptele
presupun libertarea si constientisarea pe de o parte si finalitatea pe de alta =>
moralitatea legată de om in calitate de persoana, calitate care subsumeaza si omul
ca subiect, si omul ca individ. Daca consideram ca lumea e cum e si la fel suntem
toti => gandire de individ (e unul si se aseamana cu toti ceilalti). Morala nu
incurajeaza comportamentul de masa, pt ca omul nu e o prezenta anonima egalizata
la nivelul de jos al existentei => crestinismul = afirmare de sine prin cultivarea
acelor calitati care sa te integreze in Hristos.
Ordinea morala consta in totalitatea faptelor morale insele libere,
constiente si raportate la o lege morala impreuna cu toate celelalte imprejurari,
obiecte, situatii care influenteaza faptele (gandurile, cuvintele.
Faptele morale sunt faptele libere si constiente raportate la norma
moralitatii. In raport cu norma, faptele primesc calitatea de fapte bune / rele. Legea
morala permite savirsirea binelui si evitarea raului.

BINELE, DIN PUNCT DE VEDERE AL MORALEI CREȘTINE

Comportanementul omului este determinat de o serie de valori pt fiecare

acesta opteaza sau nu. De aici provine comportamentul conform aspiratiilor sau
dorintelor de moment sau de perspectivă. O fiinta care vrea să actioneze realmente
moral este o fiinta care ia in considerare ideea de bine. Binele este valoarea orală
fundamentală. Cu acest enunț sunt de acord toate sistemele morale. Acestea se
deosebesc unul de altul în modul în care fiecare concepe în mod concret binele.
Prin Bine înțelegem tot ceea ce corespunde cerințelor, dorințelor,
preferințelor și, în general, aspirațiilor omenești. Merită precizat că această
corespondență dintre dorințele, preferințele și aspirațiile noastre cu privire la ceea
ce numim ,,Bine” trebuie să fie determinate de calitățile și însușirile acestei realități

49
obiective numită Bine, și nu de preferințele și așteptările noastre subiective. Binele
este cu adevărat Bine atunci când are marca universalității( când nu este bine pe de
o parte și rău,pe de altă parte, pentru unii bine dar pentru alții, rău). Bine nu este
ceea ce este doar aparent bun, ci ceea ce rămâne Bine pentru toți oamenii, în orice
împrejurare și peste tot. Din punct de vedere moral, Binele trebuie să respecte
demnitatea persoanei umane. Din punct de vedere creștin Binele identic tot ceea ce
se referă la ideea de desăvârșire. DesăvârȘirea este identică cu sfințenia. Sfințenia
este tot una cu dreptatea. Binele este identic cu Dumnezeu. Nu cu ideea de
Dumnezeu, ci cu Dumnezeu cel unul în ființă și întreit în Persoane. Filosofia
antică, cu corifeii ei, Platon,Aristotel, a postulat ideea de bine, a postulat existența
Binelui, dar l-a expediat în transcendent, făcând din Bine o realitate neputincioasă,
la care omul tinde, dar care nu se poate implica în viața omului.

Potrivit credinței creștine, Binele nu este o idee, ci realitate dinamică

personală, mai precis tri-personală. El este prin esxelență Ființă (Exod,2,14) și prin
excelență iubire ( I Ioan,4,8). Numai în calitate de existență personală, Binele poate
fi util omului, în sensul că se poate implica în viața acestuia și i-o poate modela.
Numai în felul acesta omul poate să se modeleze în funcție de bine. creștină
crestina.
Fericitul Augustin spune că ,,Dumnezeu este Binele suprem și nimic nu-i
este superior. El este Binele imuabil/statornic, adică Cel cu adevărat veșnic și cu
adevărat nemuritor.”( De natura bonii, 1).
Pentru creștini Binele este Dumnezeu, nu numai pentru că în Dumnezeu se
afă toate ideile privind perfecțiunea, ci pentru faptul că Revelația supra-naturală il
numește pe Dumnezeu în acest sens. Or, așa cum spuneam la început, morla
creștină se fundamentează înainte de toate pe această Revelație. Din Sf. Scriptură
Vedem că Dumnezeu este bun în sens absolut din faptul că acționează cu bunătate
și totdeauna în vederea binelui. El este sursa bunătății. Pentru aceasta omul îi este
recunoscător (2 Cronici, 5,13 ; 7,3 ; Ps. 25/6, 8 ; 100/101,1 ;Iov, 33, 11, Naum,1,7 ;

50
Mc. 10,18). In VT profetul Amos l-a identificat pe Dumnezeu cu Binele Absolut,
Binele fundamental atunci când a folosit formularea preoțească prin care poporul
era chemat să se închine lui Iahve :,,Căutați pe Domnul și veți fi vii !
El a citat această formulare de trei ori. A treia oară avea să schimbe ceva în
ea, care este esențial, spunând :,, Căutați Binele, nu răul, ca să trăiți !” A înlocuit pe
,,Domnul” cu ,,Binele”. Prin urmare, cine caută pe Dumnezeu, caută Binele și
invers, cine caută Binele caută pe Dumnezeu. In N.T, Mântuitorul Hristos a
exprimat în modul cel mai clar bunătatea absolută a lui Dumnezeu. In momentul în
care un tânăr învățător de lege, l-a numit ,,Bunule Invîțător”, Mântuitorul i-a
semnalat :,, De ce mă numești bub ? Bun este numai Dumnezeu.”(Mc. 10,17-22 ;
Mat. 19,16-22)
Bunătatea lui Dumnezeu s-a văzut în faptul creerii lumii. El acreat lumea din
nimic, încât cineva să se bucure de fericirea de a-L vedea, de a trăi în apropierea
Lui. Potrivit Genezei, Dumnezeu a creat toate ,,bune foarte”. Bune, în sensul că nu
le lipsea nimic să ajungă la perfecțiune.
Bunătatea tuturor celor care există este o reflectare ființei atotbune și a
modului ființării Persoanelor Preasfintei Treimi, cu alte cuvinte, a bunătății
Creatorului. Ea provine de la Creator, nu din Creator (Fer. Augustin op.cit.1), adică
bunătatea constatată în lume nu este o emanație din bunătatea Creatorului sau o
prelungire a ființei lui Dumnezeu în cele existente, ci efectul lucrării bunătății Sale
creatoare. Bunătatea Sfintei Treimi se vede în bunătatea tuturor celor create, în
calitate de armonie totală între forma (rațiunea de a fi a oricărei existențe), motus
(măsura) și ordo ( ordinea) stării lor naturale. (Fer. Augustin, op.cit. 2, 19). In
faptul că există, orice ființă creată, chiar dacă ea nu se mai găsește în starea ei
naturală, ea este bună. Didim cel Orb spune că până și demonii sunt buni, întrucât
participă la existență. Ei nu au o natură rea, ci sunt răi în modul de a se comporta.
Dumnezeu și-a atătat bunătatea în descoperirea sfințeniei Sale, în
descoprerirea voii sale, în purtarea de grijă față de cele create (și,mai ales, față de
om) și în tot ceea ce a însemnat lucrarea mântuitoare împlinită în Fiul Său făcut

51
om, Domnul nostru Iisus Hristos și împărtășită lumii prin Duhull Sfânt. Prin
aceasta Dumnezeu se face tuturor accesibil. Una dintre caracteristicile Binelui
absolut este tocmai capacitatea lui de a se face accesibil tuturor. Nu poate face
acest lucru decât un Bine, care este Persoană, mai concret, Treime de Persoane.
Cum tot universul este creat de Dumnezeu, Binele absolut, Omul poate
cunoaște Binele, la un prim nivel, cunoscând universul, lumea însăși. Putem spune
că putem găsi binele în natură, în om și, în mod culminant, în persoana
Mântuitorului Hristos. Deși, omul a căzut în păcat, și cu această cădere, omul și în
întreaga lume au fost afectați de rău, în lume și în om poate fi constatat și cunoscut
binele. Toate formele de existență, prin faptul căe existăm confirmă în ele existența
binelui, mai ales omul, pe de o parte, prin calitățile sale personale, dar, mai ales,
atunci când, prin ceea ce gândește, ceea ce vorbește și prin ceea ce face confirmă
că activează în el vocația de a se asemăna cu Dumnezeu, că se aseamănă cu
Dumnezeu. Fiind în lume și în om, Binele nu se epuizează. El nu este în lume și în
om prin ființa sa, ci prin energiile sale. Prezența acestora face ca lumea și omul să
dovedeascăă în ele bunătatea. Nu confundăm bunătatea lui Dumnezeu cu bunătatea
lumii, dar bunătatea acesteia nu este, desigur, străină de bunătatea Celui ce a creat
lumea și omul. Noi spunem că Dumnezeu este Binele absolut, dar nu-l confundăm
cu valoarea de bine. Cum Binele sete identic cu Dumnezeu, cunoașterea lui este
identică cu cunoaștere lui Dumnezeu. La fel și căile prin care cunoaștem Binele
sunt aceleași pe care le utilizăm în cunoașterea lui Dumnezeu. Apofatismul
operează și aici, așa cum operează și în procesul cunoașterii lui Dumnezeu. Binele
este realitate Tri-personală, Ființă prin excelență, transcendentă prin ființă și
imanentă prin lucrări. Nu se confundă cu bunătatea constatată în om și în lume, este
o realitate obiectivă, dar nu poate fi obiectivată prin vreo definiție în ceea ce El este
în ființa sa. In ființa sa, Binele absolut, Binele ontologic, rămâne complet
necunoscut. Se face cunoscut în lucrările sale și se împărtășește omului prin harul
său, la rândul lui, energie divină necreată.

52
 Omul este deodată atât realitate în care binele poate fi văzut, cât și factor de
realizare a binelui și subiect de cunoaștere a Binelui. Mai concret, din lucrarea lui
Dumnezeu în lume și în viața omului, acesta, omul, cunoaște Binele în faptul că-l
recunoaște ca atare și că paricipă efectiv la Bine prin viața virtuasă.
In modul cel mai concret și cel mai înalt, Binele s-a arătat în persoana
Mântuitorului Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om, mort, înviat și înălțat la ceruri.
Binele s-a întrupat și a fost cunoscut și recunoscut în puritatea absolută, în iubirea
fără de limite și în smerenia totală a lui Hristos.
Când vorbește despre Bine, Morala creștină distinge : Binele ontologic, (care
există în sine însuşi, Dumnezeu), binele moral (cel înfăptuit de om ținând cont de
criteriul obiectiv al binelui existent în poruncile divine, expresie a voinței lui
Dumnezeu) şi binele eshatologic (adică Împărăţie lui Dumnezeu). Toate formele de
bine moral sunt premergătoare binelui eshatologic. Ideea că faptuim binele ca
răsplată este încetățenită, dar noi nu cuantificăm ceva pentru o plată ci ne
rostuim/încifrăm într-o ordine în care Dumnezeu ne-a pus, în calitate de ființe
dinamice.
Binele ontologic este Dumnezeu însuși, Sfânta Treime ;
Binele eshatologic este cel spre care năzuim. Este Impărăția lui Dumnezu.
Dar, pentru om Binele este și faptul împărățirii lui Dumnezeu în noi prin har. Este
înstăpânirea lui Dumnezeu în sufletul nostru de fiecare dată când împlinim binele
moral. E grfeu de spus în ce constă Binele eshatolgic. Mântuitorul ne-a vorbit
despre el metaforic. Constă într-o calitate cu totul aparte a vieții transfigurată și
adaptată la cerul și la pământul nou din eshaton.
 Sfantul Apostol Pavel: Imparatia lui Dumnezeu nu este nici mancare, nici
bautura ci dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfânt. (Rm 14,17). Este cea mai
directă definiție a împărăției lui Dumnezeu și a binelui eshatologic.
Binele moral constă în rezultatul modului în care acționează omul, ținând
cont de exigențele pe care le presupune voința lui Dumnezeu exprimată în
Cuvintele sale (poruncile sale). Prin înfăptuirea binelui moral, omul confirmă

53
caracterul său de ființă dinamică, aptă pentru pariciparea la dumnezeiasca fire. Prin
înfăptuirea binelui moral, omul poate deveni cetățean al Impărăției lui Dumnezeu,
împărtășindu-se încă de aici, pregustând deja bucuria și fericirea pe care le
presupune Impărăția eshatologică a lui Dumnezeu.
Este omul capabil de înfăptuirea acestui bine moral? Desigur, în ciuda
căderii sale în păcat. In calitate de chip al lui Dumnezeu, de peroană, omul are
capacitatea înfăptuirii binelui moral. Această capacitate crește după ce el moare și
învie cu Hristos prin Taina Botezului și este integrat în Trupul lui Hrisos, Biserica,
unde va avea parte de harul lui Dumnezeu care-i va da noi posibilități de împlinire
a voii lui Dumnezeu, prin urmare, a binelui moral.
Binele moral nu este ceva străin omului, dimpotrivă, el este modul de a
trai si modul de a actiona in functie de natura autentica a omului, in functie de
vointa expresa a lui Dumnezeu si in functie de ceea ce Dumnezeu ne-a oferit si ne
ofera in Biserica prin persoana Mantuitorului Iisus Hristos. Acest mod de a fi si a
ne comporta rezidă în faptele, în cuvintele, in gândurile conforme cu vointa lui
Dumnezeu si cu Imparatia Cerurilor (adica ceea ce e drept frumos, si placut lui
Dumnezeu).
În mod concret, binele moral rezida in fapta bună. Aceasta presupune
judecata dreapta, libertate, bună intentie, toate acestea raportate continuu la un
criteriu cu autoritate - vointa lui Dumnezeu, Revelatia naturala, supranaturala,
Hristos însuși.
Prin fapta, cuvantul si gandul în armonie cu vointa lui Dumnezeu exprimata
in legea morala si adecvate Imparatiei lui Dumnezeu, binele moral e sinonim cu
viata virtuoasa. Din această viată izvorasc: pacea sufletului, increderea absolută in
Dumnezeu, dragostea totală față de Dumnezeu si față de aproapele, libertatea
autentică in fata lui Dumnezeu si a oamenilor (libertate autentică –παρρησια (Sf
Ioan Teologul) - libertatea copilului in care vorbeste cu parintele, franc, deschis, nu
obraznic).

54
 Binele moral se manifesta și in necazuri, in nadejdea pentru cele promise de
Dumnezeu, in intreg procesul de asemanare cu Dumnezeu. Pentru aceasta binele
moral (viata virtuasa) este absolut necesar celui care e constient ca e produsul
unui act creator al Dumnezeului celui bun si care iși intelege existenta ca una
pregatitoare pentru binele eshatologic. Toate acestea il fac pe om fericit - îi procura
starea de bine - pt că participa activ si eficient la bunatatea lui Dumnezeu. Aceasta
participare se concretizeaza in avantajul pe care-l simti când il primesti de la
Dumnezeu in modul de a actiona prin conformarea continua si statornica la ceea ce
stim ca este Dumnezeu si la ceea ce stim că trebuie sa implinim ca sa ne
impartașim din ce in ce mai mult de bunatatea Lui și să participăm din ce in ce mai
sigur la binele eshatologic inca din aceasta viata, avand constiinta faptului ca ne
aflam in proces de asemanare cu Dumnezeu
Dumnezeu e binele abosolut si omul participa la el in asa maniera incat să
confirme că e receptacol al bunatatii lui Dumnezeu, pe de alta parte, capacitatea de
subiect creator care actionează in lume in sensul in care Dumnezeu insusi voieste.
Actionand astfel (adică, înfăptuind binele moral), omul devine agent al implinirii
binelui in lume, pe care il numim bine moral si in felul acesta nu numai că se
impărtșește de bunantatea lui Dumnezeu, ci devine el insusi creator de bunatate,
incat binele omului nu va fi niciodată independent de bunatatea lui Dumnezeu.
Deci fiinta creata de Dumnezeu, in proces de asemanare cu Dumnezeu, omul
nefiind static, ci o realitate ek-statică, există in mod autentic numai in relatie cu
Dumnezeul cel viu si bun. Ba, mai mult, când înfăptuiește binele moral, omul
devine colaborator al lui Dumnezeu în lucrarea de împărtășire a bunăvoinței sale în
lume. Prin omul virtuos, Dumnezeu prelungește în lume în făptuirea binelui
autentic.
Cunoașterea Binelui și înfătuirea Binelui moral
Spuneam mai sus că Binele poate fi cunoscutîn procesul de cunoaștere a lui
Dumnezeu, în lume, în om și în persoana divino-umană a Mântuitorului Hristos.
Dacă încercăm cunoașterea lui pe cale filosofică va fi vorba de o cunoaștere

55
abstractă. Pornind de la certitudinea că Binele suprem este Treime de Persoane,
cunoașterea acestui Bine, presupune nu numai efortul rațiunii, cât, mai ales iubirea
acestuia. Nu putem iubi un Bine abstract, numai unul personal.
Există o profundă diferență între cunoașterea efectivă a binelui și
cunoașterea abstrată a binelui. Cunoasterea abstracta a binelui si perceperea
actiunii intrinseci a lui doar la nivel teoretic nu genereaza neaparat bunatate,
infaptuirea binelui moral. Poate duce uneori la infaptuirea binelui social.
Binele trebuie iubit daca vrem sa genereze in fiecare om binele moral, sau
virtutea. Aceasta iubirea a binelui e una din modalitatile prin care cunoastem binele
si este mult mai importantă decat cunoasterea teoretică a lui . Un om simplu dar cu
iubire profundă de Dumnezeu și de semeni, poate trai in mod sfânt.
Iubirea binelui este urmarea fidea a unei optiuni concrete, corecte,
fundamentale, încât statornicia în alegerea preamaririi Lui Dumnezeu va duce la
cresterea iubirii fața de bine, la cresterea unor noi motivatii si noi posibilitati de
implinire a binelui. Cunoasterea binelui, la nivel,deodată, teoretic si afectiv,
presupune studiu, verificarea concreta in viata fiecarui om, a ceea ce inseamna
viata virtuoasa, implinita, inainte de toate n înfaptuirea binelui, implinita in
Persoana lui Iisus Hristos.In persoana Sa, teoriile etice se traduc in termeni concreți
ai unei vieti reale, iar explicarea unei vieti morale se exprima in iubirea fidela fata
de Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, facut Om, Mantuitorul nostru, prelungit spre tot cel
ce are nevoie langa el de un agent al binelui.
Avem nevoie de porunci, lege morala si de norma a moralitatii, care ne
stimuleaza in procesul de infaptuire a binelui, dar toate sunt norme/legi ale
moralitatii numai in masura in care sunt raportate la Dumnezeu si in mod foarte
concret la Chipul nevazutului Dumnezeu, vazut in Persoana Iisus. Pentru acest
motiv noi punem ca bunatatea lui Dumnezeu se vede prezenta in lume, ca lumea
este expresia bunatatii lui Dumnezeu, si ca lumea este in mare parte o manifestare
a lui Dumnezeu.

56
 In Persoana Mantuitorului avem criteriul cel mai inalt al binelui în această
lume. Prin Harul Sfântului Duh bunatatea lui Dumnezeu se manifestă in lumne.
Cuvîntul lui Dumnezeu, care s-a descop voalat in VT , care s-a unit cu firea
omeneasca, a devenit Invatatorul, dar și Etalonul văzut al Bunătății. In firea
omeneasca a Mantuitorului Iisus Hristos s-a distrus adversitatea existentă in propria
noastra ființa (peretele cel din mijloc al vrajbei - Efeseni) realizand armonia dintre
Dumnezeu și om. În Hristos se arata omul desavârșit, Noul Adam, care face din
ceea ce a asumat, din elementele cosmosului (din ce a asumat din Sfânta Fecioara)
Trupul Său, lumea înnoită. Ceea ce a fost asumat, a fost mîndumnezeit, a fost
mântuit, a fost proslăvit. Această realitate a Trupului Său ne-o oferă în Euharistie,
alături de celelalte daruri pe care în Biserică Hristos Domnul le oferă membrilor săi
ca aceștia să poată, dacă vor, să împlinească realmente Binele.
In Persoana Mantuitorului avem binele in mod palpabil. Aceasta intruchipare
a binelui este si forma de manisfestare la nivelul cel mai inalt a Sfinteniei lui
Dumnezeu. Hristos este reprezentarea suprema a binelui datorita faptului ca in el se
manifesta sfintenia lui Dumnezeu. Aceasta Sfintenie ni se ofera pe de o parte in
Biserică in Euharistie, iar pe de alta parte, tot în Biserică suntem învățați să
participăm la ea, să devenim sfinți. In calitate de suprem Invățător, Hristos este și
Invățător, devenind Reperul obiectiv, cu autoritate, in funcție de care noi putem sa
realizăm infaptuirea autentica a binelui.
Iisus Hristos este expresia cea mai înaltă a sfințeniei și a bunătății lui
Dumnezeu. Hristos este purtătorul desăvârșit al bunătății lui Dumnezeu și în care
vedem că bunătatea nu este doar o deprindere, ci realitate statornică și izvor de
Bunătate, Bunătate pe care o poate înfătui (ca bine moral autentic) oricine crede în
Hristos și participă la ceea ce El oferă Trupului său mistic – Biserica. Prin urmare,
dacă Binele ontologic s-a arătat în Hristos, la nivelul cel mai înalt în puritatea sa, în
iubirea sa și în smerenia sa, iar creștinul este următor al lui Hristos, urmează că
Binele moral (cel realizat sau sau pe care omul îl poate realiza) trebuie să fie
caracterizat de puritate, de iubirea lui Dumnezeu și a semenilor, de smerenie. Dar,

57
el nu va fi niciodată un bine ca produs etic (ca efect/produs exclusiv al împlinirii
unor porunci) și și unul liturgic, produs deodată al împlinirii Cuvântului lui
Dumnezeu și al modului reverențios ( a cultului) în care omul se referă la
Dumnezeu.

Răul, patimile și viciile

Biserica mărturisește că Dumnezeu a creat toate ,,bune foarte” ( Gen.1,31 ).

Cu toate acestea, constatăm că în lume există răul și suferința. De unde vin toate
acestea de vreme ce lumea și omul au fost create bune de Dumnezeu?
In antichitatea greacă, Epicur (371-270), determinat de existența răului
și a suferinței, a formulat câteva întrebări,la care, de multă vreme s-au încercat
răspunsuri. Incercari de a explica originea răului au existat și înainte de Epicur,
chiar în afara zonei în care se exprima filosofia greacă.
Iată ce explixația dat Epicur cu privire la existența răului și a suferinței în
lume: a) or, Dumnezeu este și bun și rău;b) or, există două principii (unul bun și
unul rău) care sunt responsabile atât de binele cât și de răul din lume; c) or,
Dumnezeu,dacă este bun, nu este atotputernic spre a impune binele peste tot și la
toți.
Aceste întrebări le vom găsi mai târziu și la alți gânditori, chiar și la
gânditori creștini, cum ar fi Lactanțiu, care spune:,, sau Dumnezeu ar vrea să
înlăture nenorocirile, dar nu poate; sau nu vrea; sau nici nu poate, nici nu vrea.
Dacă vrea și nu poate e neputincios, ceea ce este contrar firii sale. Dacă poate și nu
vrea, e răutăcios, ceea ce, de asemenea, este contrar firii sale. Dacă nici n u vrea,
nici nu poate, este și răutăcios și slab și, prin urmare, nu este Dumnezeu. Dar, dacă
vrea și poate – singura variantă care este conformă cu firealui – atunci, de unde
vine răul și de ce nu-l înlătură”? ( De ira Dei, 13; la P. Deseille, Nostalgia
Ortodoxiei, Ed. Anastasia, 1995,p.97).

58
 Filosofia antică și mai nouă a dat răspunsurile ei cu privire la existența
răului, de cele mai multe ori fără referință la Dumnezeu. Religiile antice au dat și
ele răspunsurile lor, răspunsuri au dat și Sfinții Părinți, Scriitorii bisericești și
teologii mai vechi și mai noi.
Raul prin sine e un scandal în existență si oamenii si-au pus problema - de ce
răul ?, mai ales ca vorbim despre o lume creata de Dumnezeu despre care se spune
ca era buna foarte ? Daca toate erau bune foarte, atunci de unde raul. Ce rost are
răul in creatie?
In gandirea lui Platon - raul este dovada dezordinii firii. Ori
dezordinea se afla in haos, haos pe care il ordonează demiurgul si il face
cosmos(Timaios) - nu vorbeste de un creator, ci de un demiurg. Paton consideră că
toate ideile celor ce există participă la Ideea de Bine. Participarea inadecvată la
această Idee de Bine aduce rău ca absență a unui anumit bine.
Dupa Aristotel – ceea ce gandim a fi rau fizic este ceva inerent materiei,
întrucât orice fiinta e supusa schimbarii si dezintegrarii. Multe dintre schimbarile
pe care le vedem in natură, privite la nivel individual sau la un moment dat, le
considerăm ca fiind rele, dar per ansamblu ele se inscriu in modul de a fi si de a
functiona lumea. Dupa Aristotel răul face parte din modul de functionare al lumii
limitate si schimbatoare. E un element al ei, că vrem sau n u vrem, că ne place sau,
nu. Cam în aceeași direcție a încercat Leibniz mai târziu să explice și el existența
răului. Fără să-l facă responsabil pe Dumnezeu de existența răului,Leibniz
considera că, chiar cu răul din ea, lumea în care trăim este cea mai bună dintre
lumile existente.
Maniheii considerau că răul este produsul unui zeu rău, de unde dualismul
lor absolut. Dupa manihei, natura materiei implica răul.
Budistii si hindușii socotesc că răul constă în dorința omului de a exista, în
condiția în care se gaseste acum si aici in istorie.
In era noastra, Plotin, in Eneada I socoteste că raul se gaseste in natură,că
natura e rea.

59
 Pentru lumea antica problema raului nu era una religioasa, ci filosofica.
Pentru Sinții Părinți, Creștinismul vine nu ca o religie ci cu o altfel de filosofie. De
aceea, in primele secole Sfinții Părinti vorbeau de viata raligioasa ca despre o viata
filosofică - asceza crestină era văzută drept viată filosofică. In scolile filosofice nu
se facea doar teorie ci acestea erau adevarate instituții care formau anumite tipuri
de oameni. Școlile pitagoreice,chiar în perioada de aur a Bisericii erau instituțiicare
semănau cu mănăstirile : aveau programe aproape religioase - până in perioada
crestina, în scolile pitagoreice (sec. 6 a.Hr -> sec.4-5 p. Hr) in fiecare seară,
ucenicii faceau un examen de constiinta. Crestinismul apare ca un mod de viață,
fundamentat pe un tip de intelegere a acestei vieți, pornind de la Revelatia lui
Dumnezeu. Dacă pentru un Aristotel, din punct de vedere filosofic, existența răului
putea fi chiar negată, pentru creștin răul, sub toate aspectele lui este un scandal
existențial. Răul este expresia unei anormalități. El a fost și este totdeauna
combătut. Dacă ar fi ceva inerent lumi, aceasta nu ar fi sancționat, răul, nu l-ar fi
combătut cu orice ocazie. Dincolo de explicațiile filosofice, viața concretă, așadar,
arată că dintotdeauna și peste tot omul a arătat că răul nu are drept de cetate. De
aceea reacția firească a oricărui om este aceea de a respinge răul sub toate aspectele
lui.
Didim cel Orb (Tratat impotriva maniheilor) incearca sa demonstreze
existenta absurda a raului, tocmai in faptul ca orice forma rea de manifestare este
sancționabilă. Dacă ar face parte din normalul lumii, intâlnirea cu răul n-ar fi
sancțoinabilă. El porneste de la faptul ca raul a fost tot timpul gândit ca o
anormalitate, dar o anormalitate ce apartine cuiva. De aceea ea trebuie sancționată.
Leibnitz (Teodiceea) considera lumea o lume armonica - cea mai buna din
toate lumile posibile. Se opunea altor tendinte iluministe care doreau sa-l scoata pe
Dumnezeu din istorie si pe baza existentei raului să nege existenta lui Dumnezeu.
Părintele Placide Deseille afirmăcă răul nu face parte dintre realitățile
create de Dumnezeu; el este negație, absență, ceea ce-i lipsește unei realități să fie
ea însăși. Admițând însă punctul de vedere emis de Leibniz, el admite și ideea

60
potrivit cărei Dumnezeu admite esistența răului fizic într-o lume imperfecă,
alcătuită din nenumărate ființe al căror bine nu poate coincide cu binele celorlalți și
că Dumnezeu îngăduie răul moral, din respect pentru libertatea omului. O
asemenea explicare a răului ar fi justificată, spune P. Deseille, într-un univers
închis și dacă facem abstracție de ceea ce Dumnezeu ne-a revelat.
P. Deseille spune că Dumnezeu a creat lumea, dar starea actuală a lumii este
provizorie. Lumea se găsește într-un proces de împlinire: lumea actuală constituie
intervalul în care libertatea omului se poate proba sub forma unei alegeri între
Dumnezeu sau egoismul autosuficiența creaturii. Condiția prezentă a lumnii impne
două particularități: pe de o parte, lumea materială și animală este supusă
,,stricăciunii”, adică suferinței și morții, în procesul ei de transformare prin
energiile dumnezeiești. Această stare nu este numai o consecință a păcatului (căci,
nici înaintea căderii lui Adam universul nu era transfigurat), dar,prin pâcatul
îngerilor și al oamenilor a împovărat și mai mult starea de nedesăvârșire a lumii, a
univ ersului material și a lumii animale. Pe de altă parte, unele dintre creaturile
raționale (o parte a îngerilor) s-au slujit greșir de libertartea lor, au păcătuit și s-au
despărțit de bună voie de Dumnezeu, Izvorul Vieții., Ingerii căzuți,în virtutea
naturii lor, s-au fixat definitiv în ura de Dumnezeu și față de planul său de iubire și
au devenit demoni”( Op. cit. p.100).
Expresia bune foarte (λιαν καλα) nu vrea să spună că toate cele create de
Dumnezeu erau de la început desăvâeșite, ci adverbul λιαν , în limba greacă lasă să
se înțeleagă faptul că toate erau foarte bune ,în sensul că aveau toate cele necesare
ca să fie ceea ce trebuia să fie,după felul lor și să progreseze în bine. In sensul că
nici una dintre creaturi nu se putea plânge că este așa și nu altfel. Sf. Grigore de
Nyssa spune: boul nu se putea plânge că nu este cal, și invers. Toate erau bune
foarte, în sensul că toate și fiecare în parte, dețineau toate cele necesare în vederea
transfigurării lor și a universului. Cu alte cuvinte, nu era nevoie formele pe care
Sf.Părinți le numesc ,,stricăciune”(φθορα) să facă parte din creație. Stricăciunea

61
intră în creație după căderea în păcat. Considerăm că P.Deseille nu are întru totul
dreptate. Răul și suferința nu fac parte din cele create de Dumnezu.
Toată gândirea antică a rezumat contribuția ei în ceea ce poate defini
formularea că răul este absența binelui. Ideea aceaste este preluată și de Părinții
Bisericii, care-i fac o serie de corectuti foarte importanre, spunând că răul este o
absență a binelui, nu o simplă absență, ci lipsa unui bine care trebuia să fie
prezent ( Fr. Augustin) Acestă lipsire a binelui absolut necesar, a dus la ceea ce a
fost denumit drept:
rău metafizic rău fizic și rău moral. Nu este în intenția noastră să vorbim aici
despre răul metafizic. De el se ocupă filosofia. Am putea numi ,,rău metafizic” răul
produs în lumea îngerilor. Pe noi ne interesează mai degrabă răul fizic durerea) și
răul moral (încălcarea voii lui Dumnezeu,păcatul). Teologia neagă existența unui
rău metafizic. Ar însemna că există un principiu rău, ceea ce este de neconceput.
Răul poate fi numit drept ceea ce se opune binelui, dar Binele rămâne Bine fără să
se opună cuiva, cu atât mai puțin răului. N u există un principiu al răului, există
însă un rău satanic.
Sf. Vasiel cel Mare spunea:,, Dumnezeu nu este autor al existenței răului și nici să
nu-ți închipui că răul are o existență proprie. Răul nu există aparte, ca o ființă
oarecare, și nici nu-l putem să-l imaginăm ca pe o ființă independentă și de-sine-
stătătoare. Răul nu este decât lipsa binelui.”(Că Dumnezeu nu este autorul relelor,
V; în P.S.B.,vol.17, 441). După Sf. Vasile răul nu este necreat,...dar nici creat. El
este o realitate, spune același Sânt Părinte( eodm loco), pe care Dumnezeu o
îngăduie și se folosește de ea, pentru îndreptarea greșelior unor oameni și pentru a
ne feri de nenorociri mai mari (Ibidem,p.439), încât, prin pedepsele unora se
îngrijește de mântuirea tuturor (Ibidem,p. 437)
Din punct de vedere al moralei creștine răul moral este răul fundamental.
Toate celelalte forme de rău din lume și din om sunt consecințe ( în situația când nu
depinde direct de o ființă rațională și liberă, îngei și oameni rău-voitori) logice ale

62
acestui rău și urmări ale un ui comportament rău al unor ființe, care generază răul
(oamenii rău-voitori și demonii).
,, Răul fundamental este răul moral,spune filosoful Nicolae Losski. El rezidă în
nerespectarea de către persoana liberă(agent) a ierarhiei valorilor, și anume în
iubirea de sine, în negoism, mai precis, în iubirea de sine mai mare decât iubirea de
Dumnezeu și de semeni...Indiciul esențial al căii greșite a conduitei constă în
desprinderea mai mare sau mai mică de Dumnezeu și totodată, în izolarea mai mare
sau mai ică de toate celelalte ființe. Fenomenele de descompunere și ruptură,
destrămarea unității lumii, provocată de desprinderea de Dumnezeu conduc la
diferitele moduri de existență a răului derivat. In întregul comportament al ființei
ce s-a separat de Dumnezeu și a încălcat ierarhia corectă a valorilor din motive
egoiste, se observă deficiențe ale vieții sufletești, adică suferințe psihice și, de
asemenea, lipsuri și suferințe trupești.”(N.Losski, Condițiile Binelui absolut,
Ed.Humanitas, p.69)
Răul, după Sf. Grigore de Nyssa, nu există prin sine, în afara libertății voinței( In
Eccl.,7). Așadar, răul, care nu există prin sine, care nu are principiu existent, care
nu a fost creat, nu este nici necreat, se vede existent în ființele înzestrate cu voie
iberă, atunci când aceatea renunță la bine, tulburând, cum spune Berdiaev, ordinea
firească a valorilor. Ceea ce , am spune noi, Dumnezeu ca creat bune foarte/lian
kala λιακ καλα. Răul fundamental este rezultatul unei acțiuni deliberate pornită
dintr-o voință rău folosită. El există atâta vreme căt persistă apostazia și
îndepărtarea de Dumnezeu. Cel care a renunțat la bine pentru prima dată datorită
liberei sale alegeri, a fost îngerul, Satana, devenind diacol. Răul fundamental a
apărut drept consecință a căderii voite a ființei libere din ceea ce-i era firesc (sterea
de comuniune cu Dumnezeu) la ceea ce este nefiresc. Diavolul este socotit de Sf.
Grigore de Nyssa, inventatorul răului. Nu avem, așadar, un creator al răului, ci un
inventator al acestuia. Diavolul a devenit realitatea care se pune în evidență prin
însăși negativitatea și răutatea ipostaziată în el. Răutatea lui Satan întruchipează
răutatea care la rădăcina răului omenesc. Prin căderea Protopărinților Adam și Eva

63
în păcat, deci, prin căderea din comuniunea fireasccă cu Dumnezeu, datorită ispitei
Satanei și dorinței omului de a fi ca Dumnezeu pe altă cale decât cea rânduită, răul
moral, răul metafizic( răutatea enipostaziată in îngerii căzuți) a pătruns în întreaga
creație. Din acest moment răul care nu este din bine ,este în cele ce sunt și este
existent (Pseudo Dionisie, Despre numele divine, IV,19), fără să fie ceva, ci ca
lipsă a ceeea ce trebuia să fie prezent,Binele. Sf. Grigore de Nyssa îl numește
,,realitate fără rădăcini, iarbă care crește pe acoperișurile caselor”. O existență rea,
ca lipsă și absență a deplinătății bunurilor proprii”(Pseudo-
Dionisie,op.cit.,24;p.155) Același Pseudo- Dionisie socotește că existența răului
trebuie să fie considerată ca accident în creație.(Op. cit. 32;p.157).
Răul/ răutatea accidentală este constituită și ipostaziată în ființele spirituale
create libere (o parte a îngerilor). Aceste purtătoare a răului și a răutății sunt
nemuritoare. Existența lor purtătoare a răutății nu se descompune ca în cazul
omului. Eceste ființe se găsesc în cădere continuă spre neant și în răutate perpetuă.
Răutatea lor este invazivă. Dacă răutatea lor nu s-a propagat și celorlalte ființe
spirituale libere (îngerii care au rămas buni) s-a propagat protopărinților, prin care
accidentul apariției răului în lumea îngerilor,tot accidental a afectat omul și
întreaga omenire și în lumea fizică, peste care trebuia să se exercita puterea omului
(Geneza, 2,15).
Aceasta îl face pe Sf. Vasile cel Mare să spună cum poate omul să devină
autor, până și al răului în sine:,, Răul este de două feluri: răul raportat la situația
noastră și răul în sine.
Răul în sine depuîinde de noi, de pildă, nedreptatea, desfrînarea, n ebunia, frica,
invidia, uciderea, otrăvirea, viclenia și toate patimeile înrudite cu ele care întinează
sufletul făcut după chipul Creatorului și-i întunecă frumusețea.
Răul raportat la noi provoacă durere și suferință simțirii noastre , de pildă: boala
trupului, rănile trupului, lipsa celor necesare traiului,viața lipsită de slavă,paguba
de bani și pierderea celor scumpi.”(Op.cit.;p.436) Uneori acestea pot fi aduse peste
noi de Dumnezeu din morive care țin de pedagogia lui, cu totul specială.

64
 Ca lipsă a binelui necesar să fie prezent, răul se prezintă ca durere și ca
suferință sub toate aspectele. Suferința crește pe măsură ce agresivitatea lipsei
binelui se simte mai acut. Nu există suferință fără un agent, fie că prin ,,agent”
înțelegem ființele libere conștiente, purtătoare a răutății (diavolii), oamenii care,
afectați de răutate devin vectori ai răutății ( pe care uneori alții sau mediul social i-a
făcut să sufere de răutate), ființele și structurile biologce nelibere (bacteriile,
virușii, microbii) și accidentele. Suferința este percepută, este simțită în și de
structurile bune în momentul țn care au fost afectate de agentul care încearcă
destructurarea lor de vreun agent, în procesul de cădere/ de precipitare a lui spre
neant fracturând pur și simplu structurile celor existente.
Luigi Parayson -filosof contemporan italian - considera ca raul e o lipsa,
dar mai adauga - e o rana in ceea ce exista, iar energia acestei rani nu poate fi
decat intensă și violentă, creand diverse forme de suferintă. Nu e de acord cu ideea
lui Aristotel ca răul ar fi un moment trecător destinat a fi depăsit, pt simplul fapt ca
daca ar fi asa, el nu ar fi agresiv. El are, deci, la origine lipsa binelui dintr-o
anumita existentă, dar această lipsă a binelui este expresia refuzului pozitiv al
binelui. De vreme ce e vorba de un refuz , deci act voluntar, fiinta capapabilă de
acest refuz devine inventator sau nascocitor al raului, devine purtătorul rebel al
răului impietrit in rezistența si in impotrivirea fața de bine, într-un proces de cădere
perpetuă în neființă. Deci, existenta răului nu e una care ține de ontologie, de
modul de a fi, ci una de existenta si comportament etic al unor fiinte personale si
libere. Este problema ce consta in a deține sau a nu deține ceva, a apartine, sau a nu
voi să aparții cuiva. Deci, nu e problema lui a fi, nici a lui a poseda/ a lui a
deține, ci a lui a nu avea ceea ce trebuie să ai.
In masura in care nu deții binele, în masura în care în tine se manifestă
atavismele inaintașilor, sau în măsura în care se manifesta o anumita mentalitate
prezentă în lumea în care trăiesti, ai șansa să participi sau nu la ce se afirmă ca
prezenta a binelui. Ai sansa ca existenta ta sa fie ranita, sa se manifeste modul
agresiv de manifestare al uneia din realitati devenita impietrita, malefică, definitiv.

65
 Deci, absenta unui bine ce ar fi trebuit sa fie prezent face se apară răul ce se
constituie intr-o anumită realitate personală pentru ca acesteia ii lipseste ceva, pt ca
aceasta, printr-un act de vointa nu mai este con-formă cu ce ar fi trebuit sa fie ca sa
ramana ce ar trebui sa fie. Cu ce ar trebui sa fi con-formă pt a fi bună: con-formă
cu Dumnezeu – Bunătatea atotputernica, Ființa prin excelența si care ființeaza în
Treimea persoanelor in iubire (1 Ioan 3,4). Orice act prin care o realitate personală
refuză iubirea lui Dumnezeu, ea cade din realitatea in care a fost creată buna
foarte.
Deci raul si suferinta fizica nu sunt doar stari de suferinta date ca acte de
absenta a binelui, ci sunt si stari invazive produse de un anumit agent si de agenti ai
rautatii.
Răul nu este așadar un quis (un cineva) sau un quid(ceva), care s-ar găsi în
realitățile bune/naturale. Ceea ce numim rău este deficiența constatată în cele
existente datorită datorată coruprii parțiale sau totale (din cauze interne sau
externe) a armoniei dintre forma, motus și ordo naturală în care Dumnezeu a creat
toate. Această corupere a făcut și face cele bune în starea lor naturală să devină
partial sau total inadecvate prezenței binelui în ele. Incât, această lipsă (nu simplă
absență) a binelui absolut necesar ca o realitate să se mențină în starea ei naturală,
este numită rău. Pierderea armoniei naturale (forma, motus, ordo), din motive
interne sau impuse din afară de agenți răi, aduce după sine și pierderea participării,
totale sau parțiale, la Binele-Sursă, Binele Absolut, potrivit gradului de incapacitate
a celor naturale de a fi receptacule ale binelui. Pierderea participării la bine
înseamnă precipitarea spre inexistență. Aceasta induce fracurarea structurilor bune,
care este percepută ca suferință. In aceasta, în suferință, este perceput răul, nu în
filosofarea dacă el are sau nu are principiu. Nu există un principiu rău. El este ,,la
purtător.” Primul ,,purtător al răului” a fost și a rămas diavolul.
Ipostaziat în diavol, răul va capata putere malefică invazivă, percepută ca
atare in toare creaturile rationale. Diavolul este prin excelenta putătorul si agentul

66
răutatii. Are putere deosebita, dar rea. Dumnezeu ingaduie ca el sa existe si sa
actioneze pana cand isi va primi definitiv pedeapsa pt ca:
1. nu intervine in libertatea fiintelor create din respect fata de ele;
2. pt ca purtatorii si agentii răutatii să faca experiența absenței prin ei a
binelui pt a stârni in ei dorința de întoarcere
3. pt ca Dumnezeu știe sa folosească, printr-o pedagogie, si raul in
perspectiva binelui
Deci, raul ca realitate se constituie in lumea ingerilor despre care nu vorbeste
referatul biblic al Creatiei. Prin vrajmas raul din lumea spirituala patrunde la noi.
Diavolul e purtatorul raului, dar nu este purtator al raului fara sa fie
sanctionat sau limitat prin lucrarea lui Dumnezeu. Omul si oamenii au devenit ne-
conformi mai mult sau mai putin fata de vointa dumnezeiasca, ceea ce duce la
iesirea de sub lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu, la pierderea harului, pierdere
echivalenta cu retragrea partiala sau totală a bunatatii energetice a lui Dumnezeu
din noi. Starea de neconformitate o putem transmite si uneori chiar impune si
altora. Astfel intelegem de ce suntem pe de o parte afectati de răul transmis de la
protoparinti spre noi, dezordineea pe care raul a produs-o în lume, devenim agenti
ai răutatii sau devenim victime ale rautatii altora.
In Lumea fara Dumnezeu raul nu e vazut ca un scandal, pt ca dupa pacatul
protoparintilor oamenii nu au cunoscut si alta stare (de dinainte de pacat), dar
aceasta stare de dinainte de păcat poate fi vazuta in persoana lui Hristos care a
promis aceasta stare tuturor celor ce cred in El (atasare prin incredere si iubire =>
comportament adecvat cu iubirea totala). Pe de alt aparte Hristos, ofera celor care
au incredere in El integrarea in noua ontologie inceputa de El, in care treptat,
potrivit pregatirii lor, fiecare om primeste harul, deci si prezenta bunatatii
dumnezeiesti in el - proportionala cu gradul de fidelitate si iubire fata de Hristos.
In lume exista realitati voite si relitati infaptuite de Dumnezeu si realitati
ingaduite de Dumnezeu. Realitateile purtatoare ale raului fac parte din cele
ingaduite, porivit unei pedagogii. În spatele celor ingaduite sta nu numai firea

67
umana corupta, mostenita de la ptotoparinti, nu numiai oamenii ce actioneaza astfel
incat bunatatea energetica a lui Dumnezueu sa-i paraseasca, ci sta si vrajmasul. În
masura in care omul iese de sub lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu, deschide
posibilitatea ca forta diavolului sa patrunda in el (casa curatata in care intra
vrajmasii gasind-o potrivita pt a fi mai multi in ea decat inainte).
Astfel raul vrajmasului poate face din om obiect al răului. Deveniind obiect
al raului, fie suporta raul vrajmasului, fie devine agent al lui. Răul nu se impune
omului totdeauna fara voia acestuia. Sunt si cazuri in care vrajmasul intervine cu
forta aspura unor persoane – daor Dumnezeu stie de ce, pt a evita ruatati mai mari
decat cele in care fac parte prin aceste modalitati pedaogice. Iesirea de sub
providenta lui Dumnezeu coincide cu intrarea in zona de actiune a vrajmasului iar
pe de alta aparte intrarea in starea in care sufeinm consecintele logice marcate de
hazard ale iesirii voite din starea de har => prezenta raului in lume are diverse
grade, forme, de care suntem pe de o parte responsabili, pe de alta parte de care
putem scapa prin integrarea din ce in ce mai dinamica in intimitatea lui Dumnezeu
prin fidelitatea fata de vointa lui si iubirea manifestata, adecvat, fata de vointa Lui.
In masura in care nu exista acest raport de fidelitate si mentinere in purtatea de
grija a lui Dumezeu suntem expusi celui ce sta in spatele formelor rele de suferinta.
Pe de alta parte devenim noi insine exponentii diverselor forme de rautate
manifestate ca patima sau viciu. Toate presupun o răsutrnare a ierarhiei valorilor
tuturor celor existente create.
Deci obiectul moralei nu este studierea formelor in care se mainfesta raul, ci
aspectul, cauza profunda, care e de ordin moral, al raului.
Ce sunt patimile și viciile?
Patimile, in viziunea Sf Maxim Mărturisitorul, sunt boli ale sufletului.
Patimile sunt stari de anormalitate ale sufletului, care nu se mainefestă în mod
concret ca păcat. Patima este o miscare impotriva firii, fie spre o iubire nerationala,
fie spre o ură fără judecată, din pricina unor modalități de manisestare fără sens a
functiilor persoanei umane (ex a imaginatiei, a puterii de judecata, a facultatilor ce

68
tin de modul de percepere a lumii). Patima ne poate imbâxi de gănduri rele si
dorințe păcătoase, în care, imaginar ne hranim, dar ne e teamă să le puem în
practică.
Sf Maxim vorbeste de paimile de ocară, lanțuri ale mintii, care sunt
determinate de ceea ce ne vine prin simturi.
Sf Grigorie Sinaitul spune ca patima e ceea ce se afla cuibărit de multe
vreme in minte, facand din suflet un loc, un spatiu impătimit.
Patima nu se confunda cu viciul, ea este starea de maladie interioara ce ne
pune în situația să vedem altfel lumea decat este si decat e perceput sensul celor în
mijlocul carora ne ducem existența; este ,,îndulcirea” anticipată de pacat, sau
hrănirea imaginară cu păcatul, încat, prin ea riști să te gasesti o perioadă intreaga
intr-o stare de spirit patologică, păctoasă, chiar dacă nu ai comis pacatul cu care te
hranesti zilnic.
Patimile se gasesc in relatie unele cu altele, unelel genereaza sau le intretin
pe celelalte, facand ca astfel omul sa numai poata scapa de experianta răului.
Uneori patimile se numesc ,,ganduri”. Gânduri rele,desigur. Din pacate, pt omul
superficial, nu totdeauna găndurile patimase sunt vazute ca fiind rele, ele
descoperindu-se ca fiind rele doar in anumite imprejurari, cand apar conditiile,
numite ispite, cănd omul poate comite fapta rea.
Sunt persoane ce se simt foarte bine in starea asta de imbâxire care care nu s-
au lansat în mod material la săvârșirea faptelor. Patimile uzează capacitățile puterii
de judecat și de funcționare a acesteia. Științele minții au demonstrat că creerul
uman consumă aceeași energie vitală, atât în cazul unei gândiri foarte concrete, cât
și în cazul reveriei/imaginației fără obiect și fără perspectivă reală și bună.
Gandurile pătimașe produc in suflet neoranduieli, ca in cele din urma sa aduca in
suflet suferinta si în trup maladii fizice. Problema cea mai mare este obisnuirea cu
suferinta pe care o produc stăriile de necuratie a mintii. Sunt persoane pătimașe
care, datorită patimilor lor și gândirii lor pătimașe văr în ceilalți oameni numai

69
dușmani, și se comportă față de ei în consecință, fără ca acestea să le fi dat vreodată
ocazia să gândească așa.
Pt a vindeca pe om de patimi, acestea trebuie bine recunocute si ca omul sa
recunoască faptul că e victima. Sunt motive obiective, sau care nu țin de noi, încât
să nu uzăm de facultatile noastre la parametrii optimi sau în sensul bun.
Criteriul sigur al scăpării de patimi nu e altul decat efortul de a-l simți pe
Hristos foarte prezent în tine și integrarea cât mai adâncă în zona in care prezenta
Lui e reală. Daca ramane personaj al istoriei, o realitate exterioara - foarte greu sa il
faci criteriu al actiunii normale al personalitatii tale.
Pe langa patimi exista si vicii. Daca virtutea e activitatea statornica de
săvârsire a binelui, viciul e activitatea continuă prin care săvîrsim răul. De
forte multe ori viciul nu are o metafizica, in spatele lui nu sta o gandire imbâxită, ci
mai de grabă un comportament lipsit de dreaptă judecată/ dreaptă socotință. Este
ceea ce se numeste adictie, incat devii dependent nu numai moral, ci si organic de
o forma anormala de comportament.
In cadrul viciului persistă voința păcătoasă,slabă în fața instinctelor al căror
sens l-am pierdut sau l-am deturnat. Omul vicios va fi pasionat de degustarea unor
pacate fugind de durere, călăuzit doar de plăcere. El ignoră toate celelalte aspecte
ale realitatii, toate celelalte consecințe al vieții sale (fața de patimă, care ignoră
toate sensurile celor pe care și le imaginează). Viciul confirmă că păcatul a aservit
voința, că o domină, făcând-o să fie executnta oarbă a păcatului. Viciul e forma de
expresie a celui mai irational egoism. Va face de asa maniera încat omul sa ajunga
o realitate izolată si egocentrică, dependent de un comportament nedemn de o ființă
liberă, personală. Viciuliciul te face prizonier, te domină, te robește.
Obisnuința cea rea e efectul faptelor care se repeta mereu. Viciul si
obinnuința cea rea merg impreuna; se sprijină una pe celalta. Obisunința cea rea
poate fi nascută de voința înclinată spre rău, dar obisnuința poate duce si la viciu.
Obisnuința cea rea poate fi contractată, deprinsă, inainte ca omul să știe că ea este

70
păcat, înainte să se știe că poate fi un comportament vicios, de aceea pt a ne feri de
ea trebuie sa ne impotrivim de la inceput la orice abatere de la firesc.
Recomandare: de la început,să ne încadrăm în fidelitatea față de Hristos cel
viu, Norma moralității, Omului total si Cel care infuzeaza in noi, prin lucrarea
harului, puterea Lui viu-facatoare, forta energetica a binelui. Numai așa putem avea
garantia faptului ca iesim de sub puterea răului.

Ordinea morala și Norma moralitatii.

Obligatia morala.

Observăm fenomenele care se petrec în jurul nostru și în lume; înțelegem că

toate se petrec într-o anumită ordine. Rațiunea umană vede o anumtă ordine a firii
în funcție de care știința poate exista ca știință, universul poate exista ca armonie -
nu ca nimic.
Noi nu putem gândi decât respectând anumite structuri mentale [după
Aristotel numite “categorii”]. Atunci când ordinea logică din gândirea unui om nu
mai există apar alienări. Foarte ușor distingem omul nebun de omul sănătos.
[Grigorie de Nyssa spune că dezordinea este o stare de mortalitate].
În cadrul ordinii universului se înscrie și ordinea morală.
Toate popoarele, pe orice scară socială s-ar găsi, și-au reglementat
comportamentul și își reglementează viața socială în funcție de anumite norme,
prescripții, legi ce urmăresc înfăptuirea binelui individual și social și evitarea
răului.
Existența conștiinței morale garantează existența ordinii morale colective și
individuale, deci împărțirea faptelor în fapte bune și rele are la bază exigențele

71
ordinii morale asigurată de existența unor principii morale fundamentale - de
norme ale moralității, de legi care stabilesc concret ceea ce este moral sau imoral.
Fiecare ființă liberă și conștientă simte că are obligații față de principiile
moralității, de unde și datoria morală de a împlini exigențele principilor
fundamentale ale moralității,exprimate și stabilite prin norme morale.
Pe baza principiilor fundamentale ale moralității. Ordinea logică este legată
de activitatea gândirii, dar și exprimă această activitate, sau exprimă ordinea în
activitatea gândirii. Ordinea morală este legată necesar de moralitatea oamenilor
dar și garantează viața morală a acestora atâta vreme cât aceștia se comprtă în
conformitate cu tot ceea ce asigură ordinea morală.

Ființa ordinii morale

Ordinea morală înseamnă moralitate, iar moralitatea este starea de fapt ce se
constituie în procesul de raportare al faptelor noastre libere la legea morală sau la
normele care constituie exigențele față de care poate exista un comportament moral
/ imoral.
Dacă judecata sănătoasă ne spune că o faptă corespunde exigențelor legii
morale, iar noi ne hotărâm liber să săvârșim respectiva faptă în conformitate cu
exigențele legii morale, atunci fapta săvârșită este faptă morală. Invers, dacă
judecata ne spune că fapta este contra legii morale, dar totuși o săvârșim, atunci
fapta va fi imorală.
Deci, simpla raportare a unui gând, cuvânt, faptă la legea morală confirmă
moralitatea faptei, iar rezultatul dă calificativul de faptă moralmente bună sau rea.
Deci, raportarea faptei la legea morală este ființa moralității.
Faptele morale sunt doar cele libere, conștiente și săvârșite în vederea unui
scop.
Din practica religioasă pe care o constatăm la omul concret, omul se
consideră responsabil și de faptele rele neștiute. Deci, supunerea comportamentului
nostru exclusiv unei analize raționale nu este suficientă: sunt zone ale personalității

72
ce nu sunt controlabile rațional, dar care ne pot da o stare de întinare neconformă
cu omul moralmente sănătos. Deci, faptele însele, indiferent dacă sunt conștiente
sau inconștiente, presupun stări de spirit ce afectează mediul în care trăim - suntem
în relație cu tot ce este în jurul nostru. Uneori putem să nu săvârșim o anumită
faptă rea, dar să fim îmbâxiți de ceea ce numim “patimă” - stare de spirit patologică
- și cu acest mod de a fi să ne găsim într-un anumit mediu care nu rămâne neafectat
în urma chiar și a simplei noastre prezențe mordare, chiar dacă nu împlinim fapte.
Morala, în general, sancționează doar faptele săvârșite (nu te sancționează
nimeni că ai omorât în gând pe cineva). Morala creștină însă, nu se referă doar la
aspectul formal, ci privește motivația profundă în ceea ce privește fapta săvâtșită
sau nu.
Ordinea morală constă în totalitatea gândurilor, cuvintelor și faptelor
morale raportate la legea morală împreună cu tot ceea ce se leagă de ele, inclusiv
acțiunile ce la prima vedere le considerăm inconștiente.
Faptele morale sunt faptele libere și conștiente, dar și cele despre care la
prima vedere ni se pare că nu afectează și sunt inconștiente, ce trebuie raportate la
un criteriu obiectiv - legea morală - și ceea ce reprezintă starea firească a fiecărui
om și perspectiva fericirii în împărăția lui Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu nu
începe după ce murim, ci la botez.
În relație cu legea morală, faptele noastre primesc calificativul de bune sau rele și
aceasta pentru că, în orice sistem de morală am fi, legea morală este criteriul
obiectiv de înfăptuire al binelui. Legea morală este anunțată prin ceea ce numim
“normă a moralității’. Legea morală este și ea o normă, o exigență, dar mai
precisă.
Orice normă se impune cu autoritate, dat fiind ca ea este recunoscută ca
venind din partea unei realități superioare față de care avem obligație. Termenul
“obligație” vine din latinescul “oblego” care înseamnă “a fi legat de”. Când am
conștiința că atârn de cineva, nu pot să refuz, ca forma de relație cu acel cineva să

73
fie una inexistentă, ci mă găsesc în relație când văd dependența la nivel
fundamental cu realitatea obiectivă.
Norma este o judecată conform căreia un tip de comportament uman se
încadrează înăuntrul exigențelor ce le presupune norma, sau în afara acesteia.
Norma confirmă valoarea actelor noastre. Norma ar fi criteriul în funcție de care
ceva trebuie să fie sau nu trebuie să fie, în funcție de care ceva trebuie ales sau nu,
săvârșit sau nu. Norma asigură sensul și valoarea unui act, ea este etalonul unui act
moral, de unde și criteriul fundamental ce dă calitate nu numai comportamentului
ci și omului însuși. Concret, o normă în funcție de care trebuie să acțoină, se
prezintă fie negativ (nu trebuie) fie pozitiv (trebuie să) - prohibitiv sau stimulativ,
în funcție de valoarea ce trebuie împlinită prin respectiva faptă.
Orice normă autentică urmărește realizarea unei valori, de unde, orice
valoare tinde să fie normativă. Astfel, în virtutea adevărului curat, un sfânt va
refuza să săvârșească un păcat, ci va prefera să moară decât să știe că încalcă
exigențele unei norme. Dar nu norma ca atare e finalitatea oricărui act, ci criteriul
sau forma materială e cea de care trebuie să tinem cont în reglarea
comportamentului nostru.
În funcție de pozițiile pe care ne situăm când stabilim norma moralității,
avem și criteriile care asigură această normă: Una este poziția filosofului care
refuză raportarea la Dumnezeu personal; Alta a teologului care consideră că poți
scoate norme ale moralității exclusiv din ceea ce gândim. În concluzie, înseamnă că
este important cine elaborează norma moralității.
Pot fi emise trei puncte de vedere.
1. Finalitatea noastră ultimă - ca normă a moralității.
Dacă considerăm ordinea obiectivă, sfârșitul ultim al unei naturi este acea
realitate pentru care această natură există, această finalitate trebuie să devină normă
a moralității [dacă știm că avem o vocație și acea vocație trebuie împlinită,
acționăm în consecință]. Această normă este valabilă pentru ființele ce sunt
exclusiv logice, sau pentru mașini. O mașină merge pe linia pentru care a fost

74
făcută, dar nu se poate aplica întocmai fințelor umane. Din puncr de vedere
rațional, omul este o mașinărie perfectă [Descartes] și tot ce se implinește este
motivat și cauzat în trup, duce spre o finalitate bună, deci acea finalitate este normă
a moralității.
Dar această ultimă finalitate, aplicată omului concret, e singura motivație ce
îl face pe om să se comorte într-un anume fel? De-a lungul existenței noastre sunt
faptele noastre strict motivate de finalitatea nostră? Sau de multe ori sunt
determinate de obiective mai prozaice și scopuri mult mai apropiate și concrete.
Rezultă că există și alte obiective mai concrete și directe ce determină
comportamentul. Atâta timp cât trăim pe pământ nu avem o idee foarte clară față
de finalitatea noastră ultimă, sau, dacă avem o idee, o vedem foarte departe. Așa
că facem loc unor moduri de a acționa neconforme cu realitatea ultimă. Faptele
noastre pot fi bune sau rele fără ca ele să aibă o relație directă cu scopul ultim. Prin
urmare, îl putem privi pe om ca fiind ființa perfectă înainte de perfecțiune, astfel, a
fi conștient de realitatea ultimă nu este rău, dar omul nu este perfect.
2. Natura/firea, ca normă a moralității
Ordinea morală reprezintă nu doar ordinea fizică și sensibilă, ci și ordinea
metafizică și intelectuală, constituită de ansamblul raporturilor ontologice pe care
le au între ele și prin care natura acestora (toate cele existente), prin ierarhizarea
lor, determină un mod de a fi, de a acționa.
Acest punct de vedere este emis din antichitatea îndepărtată și nu e contestat
de morala creștină. Pentru noi se pune însă problema: ce înțelegem prin conceptul
de ordine morală naturală: natura omului, natura din afara omului, natura de
dinaintea căderii în păcat sau natura cu care suntem obișnuiți (lupta pentru
existență este o constantă a modului de a trăi în lume). [Sfântrul Grigorie de Nyssa
spune: ceea ce noi, în existența istorică, considerăm a fin natural este de fapt
nenatural, pentru că nu avem elementele care să ne arate cum era natura înainte
de cădere. Omul primordial era atât de înalt în existența lui încât se afla în horă
cu îngerii].

75
 Așadar Biserica nu neagă că natura poate fi normă a moralității (vedem stări
de altruism la animale, pe care nu le mai vedem la om) dar trebuie să precizăm care
natură - în niciun caz cea căzută în păcat - ci natura raportată la Dumnezeu,
creatorul naturii.
3. Rațiunea umană, normă a moralității
Pentru a afirma că rațiunea este normă a moralității trebuie ca rațiunea să fie
dreaptă. Dar rațiunea face dovadă a unor rătăciri din cele mai grave. Prin urmare,
cum garantăm rectitudinea rațiunii umane, ca ea să fie normă a moralității:
conștiința.
Dar știm că există și conștiințe eronate, slabe, afectate de maladii. Deci, nu
putem avea rețiune dreaptă pentru că rațiunea s-a lăsat călăuzită de conștiință, care
la rândul ei a fost eronată.
Este, deci, nevoie de o normă obiectivă a moralității.
În ceea ce ne privește nu putem nega că finalitatea, natura și rațiunea umană
pot fi norme ale moralității - cu corecturile de rigoare, din punct de vedere teologic
- totuși, pentru creștin norma este Revelația lui Dumnezeu, nu doar ca o formă
expozitivă de a ne aduce la cunoștiință o serie de adevăruri, cu Dumnezeu Însuși,
care e o persoană ce ne iubește.
Revelația ne arată voința Lui ce se constituie în legea morală pozitivă a
Vechiului și Noului Testament. Prin urmare, ca normă generală a moralității
rămâne revelația lui Dumnezeu și ca normă apropiată legea pozitivă a VT și NT,
iar întruchiparea culminantă a normei moralității: persoana lui Hristos.
Omul este chip al lui Dumnezeu, deci poate fi luat ca normă - cu corecturile
necesare - dar chip al nevăzutului Dumnezeu este Fiul Său, făcut om, Hristos. Prin
întruparea Lui și prin întreaga lui operă de răscumpărare, ne cuprinde în Botez, în
care, tot omul care crede în El devine fiu al lui Dumnezeu după har.
Fiul lui Dumnezeu este norma morală prin excelență, la nivel ontologic. El
e modelul supranatural al moralității [Cine Mă va vădi pe Mine de păcat?]. Hristos

76
ne-a dat o normă nouă - viața Lui - ca exemplu, cât și ca putere, prin harul Duhului
Sfânt [Dacă nu veți mânca trupul Meu nu veți avea viață].
Așadar, Hristos îndeamnă: [Fiți următori Mie, precum și Eu Tatălui - Ioan
13,15 Rămâneți în El ca să aveți dragoste între voi]. A urma lui Hristos înseamnă
să îi fii ucenic. A fi credincios înseamnă a rămâne fidel cuiva chiar știind că firea ta
este în continuă schimbare.
El este model prin viața Lui și ne integrează în trupul Său, mistic, prin botez,
ne dă putere prin euharistie. Atât teoretic cât și practic El însuși e norma pe care
ne-o dă. Nici un filosof nu s-a dat pe sine ca etalon [Învățați de la Mine că sunt
blând și smerit cu inima].
Cunoaștem legea, sau norma asemănării noastre cu Dumnezeu, pe măsură ce
o realizăm în noi prin comunicarea reală cu Hristos în Duhul Sfânt. Asemănarea cu
Dumnezeu și angajarea pe calea urmării lui Hristos sunt cele două principii
echivalente ce încununează orice normă a moralității omenești și de care depinde
orice teologie morală.
Mai concret, nu negăm că natura și firea umană sunt norme ale moralității și
în rațiune se manifestă norme morale, dar numai în fidelitate față de Hristos. El
însuși se implică în fiecare dintre cei care cred în El.
Norma moralității,de orice natură ar fi ea, generază obligație morală.
Obligația morală constă necesitatea interioară pe care omul o simte ca să
împlinească norma moralității (sfaturi morale, principii morale, legea morală).
Obligația morală conduce la daroria morală. Datoria morală este obligația morală
aplicată la cazuri concrete.

77