Predica Duminica a XXXIII-a Vamesul si fariseul (crucea ***)

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh Amin !

„Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.”

Iubiți credincioși !

Ne aflăm la începutul unei noi perioade liturgice a anului bisericesc,

numită perioada Triodului, care ne pregătește duhovnicește pentru Sfintele Paști,
vreme în care suntem chemaţi la adevărata pocăinţă. Fiecare duminică din această
perioadă ne va transmite un mesaj necesar pregătirii pentru „călătoria noastră cu
Hristos”, spre Postul Mare și prin Postul Mare. În această călătorie duhovnicească
învăţăm de la Hristos cum să călătorim până la încununarea acestei călătorii,
la Praznicul Învierii Domnului.

Pilda biblică rostită de Mântuitorul, rânduită în această Duminică, ne

prezintă două personaje diferite, Vameşul și Fariseul, care se înfăţișează prin
rugăciunea lor înaintea lui Dumnezeu, oferind astfel două modalităţi de a se ruga,
aflate la poluri diametral opuse.

Mântuitorul a rostit ucenicilor și celor care Îl ascultau această pildă
care „coboară” spre noi înţelesul unei lucrări tainice, de „dincolo” de noi. Pildele
au avut un rol deosebit în predica Mântuitorului, pentru că ele erau luate din viaţa
cunoscută a ascultătorilor Săi și erau puse în legătură cu tainele cerești. De aceea,
atunci când rostea o pildă Mântuitorul Iisus Hristos spunea: „Împărăţia cerurilor
se va asemăna cu…”

Primul care s-a urcat la templu ca să se roage a fost Fariseul, cel care, din
punct de vedere formal, îndeplinea toate preceptele impuse de Legea Veche. Dar,
de formalismul acesta și de orgoliul său, crezându-se îndreptăţit înaintea lui
Dumnezeu, era marcată și rugăciunea Fariseului. De aceea, rugăciunea acestuia se
numește și rugăciunea fariseică.

Fariseul a intrat în Templu „ca să se roage” (Lc. 18, 10) și cu multă mândrie
și îndrăzneala s-a așezat în faţa altora, lăudându-se pe sine și zicând: „Dumnezeule,
Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, ne-drepţi, adulteri, sau ca şi
acest vameş” (Lc. 18, 11), ca și cum Dumnezeu ar fi dator să-i asculte și să-i
primească rugăciunea sa. Deși a vrut să fie o mulţumire adusă lui Dumnezeu,
rugăciunea fariseului s-a transformat într-o laudă personală și o osândire a
celorlalţi oameni, pe care îi privea peste umăr cu dispreţ, și mai ales pe acel vameș.

Fariseului i se părea că, împlinind toate prescripţiile exterioare cerute de

Legea Veche, ar avea dreptul de a se lăuda cu faptele sale bune în faţa lui
Dumnezeu, spunând: „Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate
câte câştig” (Lc. 18, 12). Prin orgoliul său și prin egoismul dovedit, fariseul
considera că tot ce reușise să împlinească prin păzirea formală a poruncilor se
datora numai vredniciei și puterilor sale personale, nu ajutorului lui Dumnezeu, de
aceea a ajuns să judece și să dispreţuiască pe toţi ceilalţi.

Vameşul nu a avut îndrăzneală să intre în templu, ci a rămas doar la intrare –
„departe stând” (Lc. 18, 13), recunoscându-și starea sa de păcătoșenie în care se
afla. Vameșii îndeplineau cea mai ingrată meserie; luau bani la vamă, atât cât
doreau și cât puteau ei, după propria lor socoteală și lăcomie. Acest vameș se ruga
cu multă smerenie și „nu voia nici ochii să-şi ridice către cer”, ci bătându-și pieptul
cu pumnii, striga: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” (Lc. 18, 13). Şi iată
cum, în faţa lui Dumnezeu a fost mai primită rugăciunea vameșului păcătos, care s-
a pocăit, decât a fariseului care se lăuda cu împlinirea Legii.

Sfântul Evanghelist Luca ne spune că Mântuitorul Iisus Hristos a exclamat:

„Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa” (Lc. 18, 14), adică
vameșul păcătos, care s-a rugat cu smerenie și cu multă pocăinţă, s-a împărtășit de
mila iertătoare a lui Dumnezeu, mai mult decât fariseul, care, deși îndeplinise cele
ale Legii, s-a mândrit și nu s-a smerit pe sine. Odată, Fericitul Augustin a fost
întrebat: - Care este virtutea cea dintâi şi cea mai mare? -Smerenia! a răspuns
Fericitul Augustin. -Iar după smerenie, care vine în rândul al doilea? -Smerenia! a
răspuns iarăşi Fericitul Augustin. -Iar în rândul al treilea? întrebă omul mirat. -
Smerenia! răspunse şi a treia oară Fericitul Augustin.

De multe ori, poate, nici noi nu înţelegem îndeajuns semnificaţia cuvântului

dumnezeiesc, cu care se încheie Sfânta Evanghelie: „Fiindcă oricine se înalţă pe
sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Lc. 18, 14). Se poate
însă constata: cu cât cunoaștem și încercăm să pătrundem mai mult în tainele lăsate
de Dumnezeu, cu atât ne dăm seama cât de puţin cunoaștem din tot ceea ce există.

Smerenia nu este o stare excepţională a omului, ci una firească, de

recunoaștere a dependenţei noastre faţă de Creatorul, Proniatorul și Mântuitorul
nostru, este începutul adevăratei pocăinţe. De aceea, în orice rugăciune adresată lui
Dumnezeu noi ne recunoaștem starea noastră de dependenţă și preţuire, ca „robi ai
lui Dumnezeu”, slujitori ai Lui, dar și cea de „nevrednici şi păcătoşi”. Iar, în
rugăciunea dinaintea Sfintei Împărtășanii, recunosc că dintre păcătoși „cel dintâi
sunt eu”.

Ne întrebăm uneori de ce trebuie întotdeauna ca noi să ne recunoaștem în

faţa lui Dumnezeu greșelile făcute și să nu ne lăudăm cu faptele bune săvârșite?
Recunoașterea greșelilor ne ajută să ne cunoaştem pe noi înşine și să ne îndreptăm,
fiind mulţumitori pentru darurile primite, înaintând pe calea mântuirii. Prin
puţinele noastre fapte bune, realizate prin ajutorul harului lui Dumnezeu, Îi
întoarcem Lui darul făcut nouă și Îi facem bucurie, folosindu-ne și noi de darul
Său. Chiar și atunci când reușim să facem un bine, îndemnul Mântuitorului ne
obligă să recunoaștem că: „Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce
eram datori să facem” (Lc. 17, 10). Nu este un merit al nostru, fapta bună, ci este
împlinirea voii lui Dumnezeu pentru tot binele prevăzut în Planul Său cel veșnic.

Înţelegând această pildă, să ne întrebăm: Care este rugăciunea adevărată?

Adevărata rugăciune, cea primită și plăcută lui Dumnezeu, este rugăciunea smerită,
făcută cu recunoștinţă și mulţumire pentru toate darurile dumnezeiești revărsate
asupra noastră.

De cele mai multe ori, pentru noi rugăciunea are o singură semnificaţie, cea de
rugăminte, de solicitare, de cerere, acest sens fiind cel mai apropiat trebuinţelor
noastre. A ruga pe cineva înseamnă a-l determina pe acela să-ţi dea ceva. De aceea,
noi punem mai mult accent pe rugăciunea de cerere. Rugăciunea este, într-adevăr,
în esenţa ei, o implorare a lui Dumnezeu, care are și alte forme, cu mai multă
prioritate. Astfel, Sfânta Biserică, școala rugăciunii, ne învaţă că prima formă a
rugăciunii este rugăciunea de laudă şi preamărire adusă lui Dumnezeu. Dumnezeu
trebuie preamărit și lăudat pentru toate atributele Sale absolute, începând cu
sfinţenia Sa, pentru dragostea nemărginită și pentru milostivirea pe care o revarsă
asupra noastră. De aceea, toate rugăciunile din cadrul slujbelor Bisericii încep prin
doxologii (formule doxologice). Şi rugăciunea personală pe care o facem noi
începe tot cu o doxologie: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.
Continuând rugăciunea, la sfârșit încheiem tot printr-o formulă doxologică, zicând:
„Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin”.

A doua formă de rugăciune, în ordinea priorităţii liturgice, este rugăciunea

de mulţumire. Se cuvine să fim mulţumitori lui Dumnezeu, mai întâi, pentru darul
vieţii pe care-l primim de la El, pentru pronia Sa divină, purtând de grijă omului și
întregii creaţii, pentru răscumpărarea și mântuirea lumii, prin Fiul Său preaiubit.
Suntem îndatoraţi să-I mulţumim pentru toate darurile Sale de care ne face părtași,
sănătate sufletească și trupească, pentru că ne-a creat fiinţe personale libere,
coroana creaturilor, dar în același timp și responsabile pentru toate darurile primite
de la El.

Pentru iertarea păcatelor și împăcarea cu Dumnezeu avem rugăciunea de

pocăinţă, prin care noi cerem mântuirea sufletelor noastre, adică acele bunătăţi
câștigate din lumea aceasta, care nu pier și care trec dincolo, în lumea cealaltă.
Cerem, mai întâi, acele bunătăţi nepieritoare și apoi ne rugăm și pentru „toate
celelalte” – care se vor „adăuga” nouă –, așa cum Însuși Mântuitorul ne-a spus:
„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor
adăuga vouă” (Mt. 6, 33). Pentru aceasta trebuie să înţelegem că nu orice fel de
rugăciune este bine plăcută și primită de Dumnezeu, de aceea nici rezultatele
rugăciunii nu sunt la fel.

De ce cei doi oameni care s-au urcat la Templu s-au rugat diferit și au primit
răsplata în mod diferit. Ce înseamnă a te „urca la templu”?

Templul este Biserica lui Hristos. Este un loc de închinare așezat pe un loc
mai înalt. Şi din punct de vedere practic el are niște trepte. Treptele acestea sunt
dovada că, urcând aici, ieși din lume, că ai lăsat acasă, pentru un timp foarte scurt,
toate greutăţile tale, toate nevoile tale, dar și neputinţele tale. Pentru că vii să te
apropii de Dumnezeu. Într-o cântare a slujbei Utreniei de duminica se afirmă: „În
biserica slavei tale stând, în cer ni se pare a fi, Născătoare de Dumnezeu!” Deci,
noi intrând în biserică, nu mai suntem în lume. Locașul acesta – sfinţit și sfinţitor –
este casa lui Dumnezeu cel Adevărat. Aici ne cuminecăm cu Hristos prin Taina
Sfintei Euharistii. Noi suntem în casa lui Dumnezeu prin Sfânta Liturghie.
Mântuitorul Iisus Hristos ne cunoaște pe nume, pe fiecare dintre noi, așa cum l-a
cunoscut și pe Zaheu vameșul. Orice rugăciune din inimă smerită este un apel către
Dumnezeu.

Duminica, în casa lui Dumnezeu, răspundem cu smerenie iubirii divine,

mântuitoare, mărturisind înclinarea noastră spre păcat, asemenea Sfântului Apostol
Pavel: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl
săvârşesc” (Rom. 7, 19).
 Venind în biserică, ne smerim și strigăm către Hristos: „Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Rugăciunea
acesta a fost preluată de către monahi, care au făcut din ea un exerciţiu spiritual:
„rugăciunea inimii”. Rostind cu buzele, mereu, această chemare, noi Îl
recunoaștem pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și, apoi, ne recunoaștem pe noi ca
fiind dependenţi de mila Lui. În momentul în care ne smerim pe noi înșine, mila lui
Dumnezeu copleșește neputinţa noastră. Şi astfel, ne întoarcem acasă îndreptaţi și
mai bogaţi, primind aceste daruri de care avem atâta nevoie, pentru ca să putem
vieţui cu Hristos până în duminica următoare, când Îl vom întâlni din nou. În
fiecare duminică și în fiecare sărbătoare, atunci când se săvârșește Sfânta
Liturghie, noi avem posibilitatea să-L luăm pe Hristos, să ne împărtășim cu
Hristos, prin Sfintele Taine, să devenim „hristofori”, adică purtători de Hristos.

În apropierea Postului Sfintelor Paști, în această perioadă de pregătire,

Sfânta Biserică ne îndeamnă să intensificăm și să menţinem legătura noastră cu
Dumnezeu printr-o rugăciune smerită și o mărturisire sinceră a păcatelor noastre,
spre iertarea lor și îndreptarea noastră, pentru ca pe lângă rugăciune să ne folosim
de al doilea mijloc al desăvârșirii, postul.

Pentru ca pregătirea noastră să fie încununată de succes, trebuie să ne

apropiem „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă și cu dragoste” și să primim Sfânta
Împărtășanie. Împărtășirea cu Hristos, prin Euharistie, după Sfântul Ioan Gură de
Aur, nu trebuie făcută nici des, nici rar, ci cu pregătire. A te împărtăși o dată pe
lună nu este „mult”, pentru că Împărtășania este hrană sufletească pentru viaţa
veșnică. Dacă suntem pregătiţi atunci când ne cheamă Dumnezeu, în drumul
acesta, și pentru răspunsul pe care trebuie să-l dăm la Înfricoșătoarea Judecată,
vom avea „cuvânt cu putere multă”. De aceea, nu este suficient să ne spovedim și
să ne împărtășim doar o dată, de două sau de patru ori pe an, în posturile mari, ci
să-i dăm sufletului hrană atunci când el simte „foame şi sete după Dumnezeu”.

Iată un drum frumos pe care-l facem împreună cu Hristos. Am pornit de la

„foamea şi setea” după Dumnezeu a lui Zaheu, vameșul, urmând credinţa smerită,
a femeii cananeence, ne-am rugat cu rugăciunea smerită, asemenea vameșului.
Vom continua călătoria cu Hristos, întorcându-ne din exilul păcatului, ca Fiul
risipitor, pentru a ne gândi la Înfricoşătoarea Judecată și la izgonirea lui Adam din
rai, în Duminica iertării, după care vom intra în Postul Mare. Călători cu Hristos,
pe acest drum al mântuirii, să ne bucurăm de tot ceea ce ne oferă El, în Biserica Sa
cea Sfântă, spre slava Lui și a noastră mântuire. Rugăciunea Sf. Efrem Sirul !
Amin!
 Iubiți credincioși, mă bucur nespus de mult că sunteți astăzi alaturi de mine
în casa lui Dumnezeu prezenți în rugaciune, vreau să lamuresc câteva aspect :

1. Parintele secretar la instalare a mentionat ca sunt numit Preot Paroh al

bisericii pe o perioadă de 6 luni, țin sa vă clarific că asa sunt contractele
prevazute initial la orice loc de muncă, urmand să se prelungească
ulterior. Deci nu am venit în această parohie pentru o perioadă scurtă ci
voi fi aici alaturi de dumneavoastră, Doamne ajută pana la Pensie.
2. Pentru că mulți oameni încă nu ma cunosc numarul meu de telefon este
afișat pe ușa bisericii, la poartă, de asemenea puteți să o contactați și pe
Doamna Mirela, sprijinul și ajutorul nostru, mă puteți contacta la orice
oră, în functie de nevoile dumneavoastră. Îi mulțumim Parintelui Pentru
activitatea depusă, și îl așteptăm oridecâte ori acesta va putea veni la
sfintele Slujbe din Duminici și sărbători, iar la celelalte evenimente din
viața Parohiei (înmormântări, cununii, botezuri) bineînțeles dacă
dumneavoastră ve-ți solicita acest lucru. Dar mai întâi vă rog să mă
înștiințați pe mine !
3. Programul pentru sarbători si Duminici este urmatorul : începând cu ora
8:00 slujba utreniei și Dumnezeiasca Liturghie. Sâmbăta daca avem
solicitări pentru parastase vom începe slujba parastasului la ora 9:00, iar
in postul Pastelui, în fiecare Sâmbătă vom face Utrenia și Sf. Liturghie
urmată de slujba parastasului, începând cu ora 8:00.

Doamne Ajută! Duminică Binecuvântată!