CATEHEZĂ

RUGĂCIUNEA «TATĂL NOSTRU» SAU «RUGĂCIUNEA DOMNEASCĂ». TREZVIA

ȘI RESPONSABILITATEA RUGĂCIUNII.
Pr. Dr. Costescu Dorin, Parohia Brad I

I. PREGATIREA APERCEPTIVĂ
Rugăciunea este vorbirea sufletului cu Dumnezeu, este calea prin care noi luăm legătura
cu El, este metoda prin care ne menținem relația cu El. Rugăciunea trebuie să fie curată și
sinceră înaintea lui Dumnezeu, pentru a-și atinge scopul. Prin rugăciune, fie în cult, fie în
particular, îl lăudăm pe Dumnezeu, Îi mulțumim pentru toate darurile Sale și Îi cerem cele de
trebuință vieții și mântuirii noastre. Dar cum trebuie să fie rugăciunea pentru a fi auzită: de
lungă sau de scurtă durată? Mântuitorul S-a rugat în ambele moduri. El a privegheat, adică s-a
rugat îndelung cu cuvinte proprii, din inima Sa, în pustia Carantaniei, în diferite locuri
retrase, mai ales pe munți, a privegheat în Gradina Ghetsimani și a cerut Apostolilor celor mai
înduhovniciți să privegheze și ei împreună cu El, adică să se roage îndelung și cu trezvie. Dar
pentru început, pentru treptele prime ale duhovniciei, Hristos a cerut rugăciunea simplă, dar
sinceră și curată: „Iar voi când vă rugați, nu spuneți multe ca neamurile, că ele cred că în
multa lor vorbărie vor fi ascultate” (Matei 6, 7). Astfel, Mântuitorul i-a învățat pe Apostoli un
model de rugăciune simplă (cel puțin, la prima vedere): rugăciunea Tatăl nostru.

II. ANUNȚAREA TEMEI

Despre această rugăciune vom vorbi astăzi, adică despre rugăciunea Tatăl nostru sau
Rugăciunea Domnească. Textul ei îl găsim la Matei, 6, 9-13 și Luca 11, 2-4:
Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, fie voia Ta,
precum în cer așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi și ne
iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în
ispită, ci ne izbăvește de cel rău.

III. TRATAREA
Rugăciunea Tatăl nostru se mai numește Rugăciunea Domnească pentru că atunci când
rostim această rugăciune „grăim înseși cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos” 1, ne rugăm
împreună cu Hristos Tatălui din ceruri. Chiar dacă tot repetând această rugăciune în cult sau
în viața noastră, considerăm că este destul de clară, rugăciunea are unele lucruri de
profunzime care, considerăm noi, trebuie explicate. Vom lua și vom explica rugăciunea frază
cu frază.
Tatăl nostru ... În rugăciune nu spunem Tatăl meu, ci Tatăl nostru. Rugăciunea nu este semn
al individualismului, al viețuirii egocentrice, al filavtiei, ci semn al iubirii debordante, al
unității oamenilor, ca fii ai lui Dumnezeu. El ne este tuturor Tată pentru că El a creat

1
Învățătura de credință creștin ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., București, 2015, p. 263.

1
universul pentru noi și ne-a creat pe fiecare dintre noi după chipul și asemănarea Lui. Toți
oamnenii suntem fii aceluiași Dumnezeu, și frați întreolaltă: „Voi toți sunteți frați” (Matei 23,
8). În vechime Dumnezeu era numit Iahve (Cel ce este), Elohim (Domnul puterilor), Adonai
(Domnul Dumnezeu) etc. În Vechiul Testament (Maleahi 2, 10), Dumnezeu chiar este numit
Părintele oamenilor: „Nu avem toți un singur Părinte? Nu ne-a făcut un singur Dumnezeu?”.
Însă filiația naturală universală este diferită de înfierea harică personală primită prin Iisus
Hristos (restabilirea completă în postura de fii): „Dumnezeu mai înainte rânduindu-ne, în a Sa
iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după buna socotință a voii Sale” (Efeseni 1, 5)
sau „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul său ... ca să dobândim
înfierea ... Astfel dar, nu mai ești rob, ci fiu; iar de ești fiu, ești și moștenitor al lui Dumnezeu,
prin Iisus Hristos” (Galateni 4, 4-7). Astfel, prin Iisus Hristos, suntem din nou fii ai lui
Dumnezeu și, de aceea, trebuie să ne rugăm întreolaltă Tatălui nostru care este în ceruri:
„Pentru ca toți laolaltă și cu o singură gură să slăviți pe Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru
Iisus Hristos” (Romani 15, 6). Când rostești cuvântul Dumnezeu sau Domnul sau Creatorul
intervine distanța, reverența, temerea, dar când rostești cuvântul Tată atunci „dragostea ia
locul fricii ... acum, mulțumită Fiului Tău Unuia-Născut și Celui mai bun dintre fiii Tăi, am
învățat numele Tău cel adevărat. Drept aceea și eu îndrăznesc să te chem împreună cu Hristos:
Tată”2. Iisus a spus: „Arătat-am numele Tău oamenilor” (Ioan 17, 6). Care nume L-a arătat
Iisus? Dumnezeu era chemat cu multe nume în Vechiul Testament, dar niciodată cu numele
arătat de Iisus Hristos în Noul Testament, acela de Tată ... al oamenilor: „Niciun muritor n-ar
îndrăzni să dea acestă numire Celui Atotputernic, dacă nu ne-ar fi îngăduit Fiul Său cel Unul-
Născut”3.
... Care ești în ceruri ... Cuvintele exprimă spiritualitatea lui Dumnezeu. Cerurile simbolizând
lumea spirituală. Dumnezeul creștin este Spirit, așa cum afirmă Mântuitorul: „Duh este
Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 24). El nu
se identifică cu materia ca în brahmanism, ci este Creatorul materiei, El transcende materia,
cuvântul cerurile trebuind înțeles în sens spiritual, nu material, astronomic, ca o dimensiune
superioară a acestui univers: „Cerul este scaunul Meu și pământul așternut picioarelor Mele!
Ce fel de casă Îmi veți zidi Mie și ce fel de odihnă pentru mine?” (Isaia 66, 1). Statutând
spiritualitatea absolută a lui Dumnezeu, excludem panteismul (Dumnezeu este universul) și
susținem pan-en-teismul: Dumnezeu transcende universul, nu se identifică cu el, dar în
același timp îl asumă întru Sine, astfel încât putem spune că nu Dumnezeu este în lume, ci
lumea este în Dumnezeu: „Pentru că de la El și prin El și întru El sunt toate” (Romani 11, 36);
„Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem” (Faptele Apostolilor 17, 28).
... sfințească-Se numele Tău ... Dumnezeu este Sfânt, așa cum ne spune Scriptura: „Sfinţiţi-
vă pe voi înşivă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt Sfânt” (Leviticul 20,
7); „Să-Mi fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt şi v-am deosebit de toate
popoarele, ca să fiţi ai Mei” (Leviticul 20, 26); „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru
Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Ființa lui Dumnezeu este sfântă, iar numele este
expresia, sau sinteza Ființei. Deci, și numele lui Dumnezeu este sfânt prin definiție: „Sfânt
este numele Lui” (Luca 1, 49). Deci, noi oamenii, nu putem sfinți ceea ce este aprioric sfânt în
mod absolut. Ci prin sfintenia vieții noastre, noi declarăm ca sfânt Numele lui Dumnezeu, Îi
2
Nicolae Velimirovici, Sfântul, Tâlcuire la Tatăl nostru,
https://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/talcuire-tatal-nostru-sfantul-nicolae-velimirovici-
88522.html, accesat la 22.02.20022.
3
Învățătura de credință ..., p. 265.

2
lăudăm Numele, ca expresie a Ființei sale: se zice „sfințească-se numele Tău, în loc de
preamărească-se numele Tău de către toți oamenii și de către toată făptura” 4, spune Sfântul
Ioan Hrisostom. Este bine de știut că numele de Dumnezeu, provenit din latinescul Dominus
Deus (grecescul Theos) este un nume de relație, indică relația între Dumnezeu Creator și
Proniator al Universului și creația Sa. Sfântul Atanasie cel Mare ne arată că dintre toate
numele adresate lui Dumnezeu, cel mai potrivit este de Cel ce este (Ego sum qui sum – Exod
3, 14) pentru că acesta indică aseitatea (existența prin Sine) a lui Dumnezeu. În cazul lui
Dumnezeu numele se identifică cu Ființa, adică Ființa este sfântă, numele este sfânt:
„Binecuvântat ești Tu, Dumnezeul părinților noștri, și binecuvântat este numele Tău cel sfânt
și slăvit întru toți vecii” (Tobit 8, 5); „Să se laude numele Tău cel mare, că înfricoșător și sfânt
este” (Psalmul 93, 3); „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot
pământul” (Psalmul 8, 1). În cazul omului, numele nu exprimă întotdeauna personalitatea sa.
Poți să ai un nume de absolut frumos, dar personalitatea să nu fie pe măsură (exemplu biblic
Zaheu, vine din ebr, Zakkai = cel pur, cel curat).
... vie împărăția Ta ... Împărăția lui Dumnezeu este una spirituală: „Duh este Dumnezeu”
(Ioan 4, 24); „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea
aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu
este de aici” (Matei 18, 36). Formula fie împărăția Ta este absolut greșită, ca și vie împărăția
Ta în care vie este adjectiv; formula corectă a cuvântului vie este aceea de verb, cu sensul să
vină împărăția Ta. Scriptura ne spune: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi
împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34). Împărăția lui Dumnezeu
există de la facerea lumii. Ea s-ar fi oferit de la bun început omului adamic dacă nu ar fi
existat în istorie al accidens al căderii paradisiace. Ea există odată cu istoria, cu timpul.
Existența ei nu este determintă de acțiunile omului, ci de decretul veșnic al lui Dumnezeu.
Deci împărăția divină este spirituală, se adresează spiritelor, nu este una teritorială, care
trebuie să vină la un moment dat: „Și fiind întrebat de farisei când va veni împărăția lui
Dumnezeu, Iisus le-a răspuns lor și a zis: împărăția lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Și
nici nu vor zice: iat-o aici sau acolo. Căci, iată, împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul
vostru” (Luca 17, 20-21). Adresându-se spiritului, împărăția divină nu se extinde geografic și
geopolitic, ca și împărățiile lumii, ci se extinde cu fiecare suflet care se desăvârșește după
poruncile lui Dumnezeu, ca decrete veșnice ale voinței divine. „Fiii împărăției” (Matei 13,
38), oamenii, cer ca împărăția lui Dumnezeu să vină în ființa lor. Cât ține lumea și timpul ne
rugăm veșnic ca să vină împărăția lui Dumnezeu înlăuntrul nostru. Sfântul Nicolae
Velimirovici spunea: „Fie ca acest pământ, care de mii de ani este câmp de luptă, să ajungă
casa în care Tu să fii gazda, iar noi - oaspeții Tăi. Vino, Împărate, tronul gol Te așteaptă!
Odată cu Tine va veni armonia, iar odată cu armonia - frumusețea. Ne-am săturat de alte
împărății, de aceea Te și așteptăm acum, Mare Împărat, pe Tine și împărăția Ta” 5. Astfel,
toposul împărăției divine este intrinsec, pentru că „împărăția lui Dumnezeu nu este un loc, ci
un mod de existență”6.
... fie voia Ta, precum în cer și pe pământ ... Voia lui Dumnezeu este sinonimă cu Binele
universal și este sintetizată în poruncile divine apriorice (veșnice). Precum Ființa și numele
lui Dumnezeu sunt sfinte, și voința divină este absolut sfântă pentru că este veșnică, imuabilă.

4
Idem, p. 267.
5
Nicolae Velimirovici, Sfântul, art. cit.
6
Georgios Mantzaridis, Globalizare și universalitate. Himeră și adevăr, Editura Bizantină, București, 2002, p. 165.

3
Împlinirea voii divine înseamnă virtute, iar ceea ce se opune voii divine este păcatul. Deși
porunca divină nu este un îndemn, ci un imperativ („Poruncă nouă vă dau vouă” – Ioan 13,
34), ea nu este determinare, ci libertate. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu omul are
totală libertate de alegere, chiar dacă conștiința tutelară cere doar săvârșirea binelui: „Etica
Bisericii este aceea a alterității și libertății personale ... Până și la ultima-i decădere și alienare
existențială, omul rămâne o persoană, încarnând înspăimântătoarea posibilitate de a se măsura
cu Dumnezeu”7. Voia sfântă, nedeterminantă, a lui Dumnezeu se împlinește nedeterminat,
adică liber, în universul spiritual (al îngerilor), tot așa trebuie îndeplinită din toată inima și în
universul omului: „Iar voia lui Dumnezeu acesta este: sfințirea voastră” (I Tesaloniceni 4, 3).
Împlinirea voii lui Dumnezeu pe pământ, „este strigătul aprins de dragoste pentru împărăția
lui Dumnezeu și un cântec de biruință întru cinstirea nemărginitei Sale puteri”8.
... Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi ... Primul sens al pâinii este,
evident de pâine fizică, necesară existenței trupului. Repetăm, în rugăciune nu suntem egoiști;
nu cerem pâinea mea, ci pâinea noastră. Cerem ca Dumnezeu să aibă grijă de toți fii Săi, cu
tot ce este necesar subzistenței umane. Cerând pâine pentru toată lumea ieșim din
egocentrismul viețuirii noastre și îmbrățișăm „credința lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6):
„Nu mă rog Ție pentru pâinea mea, ci pentru pâinea noastră. Ce folos dacă am pâine numai
eu, când frații mei flămânzesc împrejurul meu?”9, spunea Sfântul Nicolae Velimirovici. Dar
prin cuvântul pâine poate fi vorba și de pâinea spirituală, pâinea sufletului, adică cuvintele,
poruncile lui Dumnezeu: „Hrana trupească singură nu poate îndestula pe om, pentru că el are
și un suflet în care este întipărit chipul lui Dumnezeu” 10. Iisus afirmă, când este ispitit după
postirea cea de 40 de zile „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din
gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Cuvântul Domnului hrănește sufletul, mai mult decât pâinea
trupul: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o știți ... Mâncarea Mea este să fac voia
Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui” (Ioan 4, 32-34). Un alt treilea sens al
al pâinii este Pâinea Euharistică: „Și Iisus le-a zis: Eu sunt pâinea vieții; cel ce vine la Mine
nu va flămânzi” (Ioan 6, 35); „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a coborât din cer. Cine mănâncă
din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este
trupul Meu ... Adevărat, adevărat zic vouă dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți
bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are
viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărată mâncare și
sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mânăncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru
Mine și Eu întru El. Precum m-a trimis pe Mine Tatăl cel viu și Eu viez pentru Tatăl, și cel ce
mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine” (Ioan 6, 51-57). Pâinea ce de toate zilele este pâinea
existențială, iar pâinea euharistică este pâinea ființială. Pâinea cea ce toate zilele o frângem
noi pentru conservarea eului biologic, în Pâinea euharistică Hristos Se frânge pentru noi ca
să fim moștenitorii vieții veșnice.
... și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri ... Oamenii
greșesc zilnic înaintea lui Dumnezeu cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul. Scriptura ne spune:
„Nu este om drept pe pământ care să facă binele și să nu păcătuiască” (Ecclesistul 7, 20);
„Păcatul meu înaintea mea este pururea” (Ps. 50, 4); „Cel fără de păcat să arunce cel dintâi cu
piatra” (Ioan 8, 7); „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu
7
Christos Yannaras, Libertatea moralei, Editura Anstasia, București, 2004, p. 41.
8
Învățătura de credință ..., p. 272.
9
Nicolae Velimirovici, Sfântul, art. cit.
10
Învățătura de credință ..., p. 274.

4
este întru noi” (I Ioan 1, 8). Deci, fiecare dintre noi avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu. Ea
se oferă cu o condiție. Iisus spune: „Că de veți ierta oamenilor greșelile lor, vă va ierta și vouă
Tatăl vostru cel ceresc. Iar nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta
greșelile voastre” (Matei 6, 14-15). Amintind de pilda datornicului nemilostiv, Hristos afirmă:
„Tot așa și Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veți ierta, fiecare fratelui său, din
inimile voastre” (Ioan 18, 35). De câte ori trebuie să iertăm celui ce ne greșește?! Răspuns: la
infinit. Apostolul Petru întreabă: „De câte ori va greși față de Mine fratele meu și-i voi ierta
lui? Oare până de șapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ție de șapte ori, ci de șaptezeci de ori câte
șapte” (Ioan 18 21-22). Iisus (precizăm că următoarele rânduri sunt doar o opinie teologică a
autorului acestei cateheze) a iertat chiar și celor care L-au răstignit, celor care Îl omorau, de
aceea din punctul de vedere hristic, creștinismul nu poate justifica niciodată războiul, nu poate
justifica niciodată uciderea altui om în numele apărării credinței creștine sau a vieții proprii
(oamenii sunt cei care au adăugat amendamente la legea lui Hristos a non-violenței absolute).
Însă Hristos este paroxismul iubirii și al iertării (să ierți pe cei care te ucid), și pe El l-au
urmat atâția martiri, începând cu arhidiaconul și protomartirul Ștefan. Dumnezeu nu ne cere
această jertfă, a iertării jertfelnice, ci normalitatea iertării cotidiene. Iertând din inimă celor ce
ne-au greșit și pocăindu-ne pe măsura păcatelor, Dumnezeu ne iartă și nouă: „Fericiți cărora s-
au iertat fărădelegile și cărora s-au acoperit păcatele” (Ps 31, 1); „Doamne, Tu ai iertat
nelegiuirea păcatului meu” (Ps. 31, 6); „Eu sunt Acela care șterge păcatele tale și nu își mai
aduce aminte de fărădelegile tale” (Isaia 43, 25); „Eu voi ierta fărădelegile lor și păcatele lor
nu le voi mai pomeni” (Ieremia 31, 34); „Cine este ca Tine, care ierți fărădelegea și treci cu
vederea păcatele ... Mânia lui nu ține totdeauna, căci El iubește îndurarea” (Miheia 7, 18).
Concluzia este: a rosti rugăciunea Tatăl nostru fără a ierta celor ce ne-au greșit nouă este o
(inconștientă) autocondamnare la a nu fi iertat de Dumnezeu.
... Și nu ne duce pe noi în ispită ... Actualmente se insistă tot mai mult pe înlocuirea citatului
și nu ne duce pe noi în ispită cu citatul și nu ne lasa duși în ispită sau fă să nu cădem în
ispită. Într-adevăr Scriptura spune: „Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: de la
Dumnezeu sunt ispitit ... pentru că El nu ispitește pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este
tras și momit de însăși pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naște păcat, iar păcatul odată săvârșit,
aduce moarte” (Iacov 1, 13-15). Iacov vorbește de ispita interioară („pofta trupului, pofta
ochilor” – I Ioan 2, 16) care poate fi auto-declanșată. Dar este și ispita exterioară, de natură
conștientă sau nu, dar care are ca finalitate tot stârnirea resurselor interioare. Omul se poate
împotrivi și ispitirii interioare și celei exterioare. Sfatul celor îmbunătățiți aste acela al
alungării gândului rău din primul moment, nefraternizarea cu gândul păcătos: „Fericit
bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieții, pe care a făgăduit-o
Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El” (Iacov 1, 12). Astfel, „ispitirea în sine nu este păcat.
Fraternizarea cu ispita este păcat”11. În ispită, este necesară răbdarea îndelungată. Cazul Iov
este mai mult decât grăitor. Însuși Mântuitorul a fost ispitit de atâtea ori (în pustiul
Carantaniei, de evreii simplii, de învățătorii de lege, de saduchei, de sinedriu, de Arhiereu, de
tâlharul de pe cruce, de Iuda și chiar de Petru), dar El a biruit totul: „Cine dintre voi Mă
vădește de păcat” (Ioan 8, 46). Cu puterea hristică obținută în urma ne-actualizării păcătului,
putem și noi oamenii să biruim orice ispitire: „Și prin faptul că El Însuși a fost ispitit în ceea
ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiți” (Evrei 2, 18). Astfel, Dumnezeu nu
ispitește, dar îngăduie pedagogic ispita; mai mult, dacă viețuim după poruncile Sale,
Dumnezeu poate înlătura ispita, mai ales pe cea care ar fi peste puterile noastre: „Pentru că ai
11
Idem, p. 277.

5
păzit cuvântul răbdării Mele, și Eu te voi păzi pe tine de ceasul ispitei ce va să vină peste toată
lumea, ca să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ” (Apocalipsa 3, 10).
... Ci ne izbăvește de cel rău. ... A izbăvi înseamnă a păzi, a ocroti, a elibera, a mântui.
Domnul nu spune ne izbăvește de la rău, ci de cel rău. Adică cel rău nu este ceva impersonal,
ci o ființă conștientă de sine, conștientă de propria-i răutate și conștientă de răutatea cu care
acționează asupra altor ființe. Acesta este Satan sau diavolul, cel care a fost la început cea mai
perfectă creație a lui Dumnezeu, cel mai perfect înger, dar care s-a răzvrătit împotriva lui
Dumnezeu și a fost pedepsit cu iadul veșnic. În această ură împietrită în inima lui, și neputând
Să-l vatăme pe Dumnezeu, el vatămă celelalte creații ale Dumnezeu: „Fiți treji, privegheați.
Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5,
8); „Diavolul, de la început, a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr, pentru că nu
este adevăr întru el ... căci este mincinos și tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). Dar puterea lui este
limitată, îngrădită de pronia divină până la limita libertății noastre ființiale. Diavolul ispitește,
la început, dar este nevoie de acceptul nostru pentru ca ispita să se încarneze. De noi depinde,
dacă actualizăm sau nu ispita. Diavolul ispitește, dar numai de noi depinde dacă păcătuim sau
nu. De accea, în rugăciunea Tatăl nostru cerem nu să-l distrugă pe cel rău, pentru că
Dumnezeu nu-Și anihilează creația, chiar dacă ea a devenit rea prin proprie voință, ci cerem să
ne ocrotească de ispitele și lucrările celui rău. Până la parusie, cel rău este lăsat liber să
ispitească oamenii, „ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2, 35), dar cerând în
rugăciune Dumnezeu ne poate ocroti de ispite sau ne dă putere să răbdăm ispita, oricare ar fi
ea.

IV. RECAPITULAREA
Rugăciunea Tatăl nostru sau Rugăciunea Domnească este modelul standard de rugăciune
pe care Mântuitorul Iisus Hristos a lăsat-o creștinătății. Ea este rugăciunea rugăciunilor. Prin
ea ne rugăm Tatălui ceresc, ca fii și fiice ale Creatorului ceresc, cerându-I cele de trebuință
vieții pe acest pământ, precum și cele duhovnicești: adică pâinea vieții, iertarea păcatelor și
ocrotirea divină.

V. ASOCIEREA
Putem asocia această rugăciune simplă în cuvintele sale, dar profundă în duhovnicia sa, cu
altă rugăciune de aceeași natură, simplă în cuvinte, dar infinită în profunzimea sa. Această
rugăciune (pe care tot Mântuitorul ne-a lăsat-o) este rugăciunea din templu a vameșului:
Doamne, milostiv fii mie, păcătosului!
VI. GENERALIZAREA
Rugăciunea Tatăl nostru este modelul tuturor rugăciunilor. De la ea plecăm când ne
rugăm. Abia după ce îi înțelegem profunzimea și efectuăm ceea ce rugăciunea ne cere, abia
apoi continuăm pe drumul greu a privegherii sau al rugăciunii neîncetate.
VII. APLICAREA

6
 Să ne rugăm cât de des putem cu această rugăciune plină de putere dumnezeiască, fie în
genunchi, fie în cămara lăuntrică a ființei noastre, să ne rugăm din toată inima, cu toată
smerenia și trezvia sufletului, iertând și iubind pe toți oamenii.