Cateheze liturgice pentru Anul Sfintei Liturghii

4. Liturgia Cuvântului: hrana vieţii, a credinţei şi a rugăciunii

După ce l-am ascultat pe Dumnezeu la prima parte a mesei Cuvântului

(lecturile din Sfânta Scriptură şi cântările dintre acestea), suntem invitaţi
să-i răspundem prin a doua parte: omilia, mărturisirea de credinţă şi
rugăciunea credincioşilor. Răspunzându-i lui Dumnezeu, permitem inimii şi
minţii să asimileze Cuvântul divin, care va deveni astfel hrană pentru viaţă
(omilia), pentru credinţă (crezul) şi pentru rugăciune (rugăciunea
credincioşilor). 

Omilia lui Isus Cristos de la Nazaret 

O singură dată Isus ne este prezentat de Evanghelii în postura aceluia care

proclamă Scriptura şi o comentează într-o adunare liturgică: în sinagoga satului
său natal, Nazaret, în mijlocul celor adunaţi pentru rugăciunea de sâmbătă
(Lc 4,16-21). Isus îşi deschide misiunea publică deschizând cartea
profetului Isaia şi proclamând într-un singur verset (Is 61,1) sinteza vieţii
sale: "Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns, să duc
săracilor vestea cea bună...". Atunci a avut loc instituirea liturgiei creştine a
Cuvântului, la fel cum în cenacol, la Cina de pe urmă, a avut loc instituirea
liturgiei euharistice. În acelaşi mod în care Cristos a citit şi interpretat fragmentul
din profetul Isaia, adică descoperind legătura dintre acele cuvinte şi propria sa
persoană, tot la fel şi noi creştinii citim, înţelegem şi interpretăm Scriptura în
adunările noastră găsind în ea toate cele scrise cu privire la El (Lc 24,27). 

După ce Isus a citit versetul profetic despre Mesia şi s-a aşezat, ochii tuturor au
rămas aţintiţi asupra lui, aşteptându-i comentariul şi interpretarea. Luând atunci
cuvântul, Cristos a orânduit modelul oricărei omilii creştine: "Astăzi s-a
împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o cu urechile
voastre!" (Lc 4,21). În aceste puţine cuvinte sunt cuprinse elementele esenţiale
ale oricărui comentariu omiletic al Scripturii: "astăzi" şi nu ieri, mâine sau altă
dată; "Scriptura aceasta" şi nu vreun alt text, sau vreun alt verset; "s-a împlinit"
şi nu doar s-a povestit, ori s-a citit; "urechile voastre", adică pentru cei care au
fost atinşi de glasul lui Cristos şi nu pentru alţii. Cristos a actualizat Cuvântul
care a fost ascultat de către toţi şi le-a propus ascultătorilor să îl primească
drept Mesia şi Mântuitor. Acesta e rostul omiliei: să arate cum vestea cea
bună a Evangheliei se împlineşte "astăzi" pentru noi, comunitatea concretă
care am ascultat glasul Domnului din Scriptură. Cuvântul devine eveniment în
viaţa noastră, devine hrană pentru viaţa noastră. 

Omilia de la Sfânta Liturghie: frângerea pâinii Cuvântului 

Aşa cum după prefacere sau consacrare, preotul frânge pâinea euharistică
pentru a ne-o putea dărui la Împărtăşanie, tot la fel după proclamarea
Evangheliei, preotul "frânge pâinea Cuvântului" pentru ca să devină hrană
pentru viaţa noastră. Cuvântul omilia vine din limba greacă (homilia) şi
înseamnă "conversaţie familiară într-o reuniune". Este un adevărat act liturgic şi
nu doar o paranteză între Evanghelie şi Crez şi de aceea este de datoria
slujitorilor hirotoniţi (episcop, preot, diacon) să o propună credincioşilor.
Întrucât unicul său scop este de a ne hrăni credinţa, omilia poate fi ţinută
de către cei care, prin impunerea mâinilor şi harul Duhului Sfânt, au fost
rânduiţi în Biserică să propovăduiască credinţa apostolică. Misiunea
predicatorului nu este uşoară: el trebuie să asculte cu atenţie glasul lui
Dumnezeu prin textele proclamate şi apoi să ne propună modalităţi concrete
prin care să-i răspundem Domnului în viaţa noastră. De aceea trebuie să ne
rugăm Duhului Sfânt atât pentru el, pentru ca glasul lui să fie un ecou al predicii
lui Cristos şi a apostolilor, dar şi pentru noi, pentru ca să avem inima deschisă
la mesajul pe care îl primim şi bunăvoinţă pentru a-l adapta vieţii noastre. 

Papa Francisc a subliniat cu insistenţă rolul evanghelizator al omiliei în

documentul cel mai important al pontificatului său, Evangelii gaudium (nr. 135-
159). Sfântul Părinte vrea să îi ajute atât pe slujitorii hirotoniţi care pregătesc
omilia, cât şi pe credincioşii care o ascultă, să trăiască acest momente liturgic
drept "o intensă şi fericită experienţă a Duhului, o confortantă întâlnire cu
cuvântul, un izvor constant de reînnoire şi de creştere" (EG 135). Papa
spune tuturor că într-o omilie ar trebui să se regăsească următoarele cinci
lucruri: un ecou al dialogului dintre Dumnezeu şi popor actualizat prin
îndemnuri şi explicaţii; forma unei conversaţii dintre o mamă şi copilul său;
căldura iubirii pe care Cristos o insuflă oricărui ucenic prin cuvintele sale; o
idee, un sentiment şi o imagine, prin care întreaga persoană să se simtă
interpelată; un limbaj pozitiv care oferă speranţă şi orientare în viaţă. Într-
adevăr pâinea Cuvântului devine hrană pentru viaţă atunci când omilia ne
deschide orizontul speranţei: viaţa noastră este preţioasă pentru Dumnezeu
şi poate deveni un dar pentru El şi cei de lângă noi! La finalul unei omilii e bine
să stăm puţin în tăcere, pentru a asimila şi sintetiza mesajul primit şi, mai
ales, pentru a lua o decizie pentru propria viaţă în lumina Cuvântului
actualizat pentru noi. 

Crezul, sau cum să îi spunem lui Dumnezeu "te iubesc!"

Atunci când, prin ascultarea Cuvântului şi omilie, întrezărim cât de mult

Dumnezeu ne iubeşte, izvorăşte în noi dorinţa de a-i răspunde şi de a-i
mărturisi, asemenea psalmistului: "Te iubesc, Doamne, tăria mea" (Ps 18,2). A
spune "Te iubesc" în adevăr unei persoane înseamnă, pe lângă multe lucruri, a-
i mărturisi bunătatea fiinţei sale, a pronunţa un mare şi categoric "da" existenţei
sale, a o preţui demnă de încredere. Este ca şi cum am spune: "Da, viaţa ta e
ceva bun şi minunat, de aceea îţi vreau binele şi mă încred în tine!" A ne
mărturisi credinţa la Sfânta Liturghie este acelaşi lucru. Crezul este formula
prin care fiecare dintre noi şi Biserica întreagă spunem propriul nostru
"da" lui Dumnezeu după ce l-am ascultat vorbindu-ne prin Scriptură. Îi
mărturisim iubirea noastră prin încrederea pe care i-o oferim drept răspuns la
iubirea sa milostivă. Asemenea sfintei Faustina Kowalska ne arătăm iubirea faţă
de Dumnezeu mărturisindu-ne, într-o formă mai dezvoltată, încrederea în El:
"Isuse, mă încred în tine!". Dumnezeu devine astfel sensul profund al vieţii,
iubirea care mişcă totul în existenţa noastră.

În duminici şi solemnităţi ne mărturisim public credinţa răspunzând astfel lui

Dumnezeu care ni s-a adresat în Scriptură şi pregătindu-ne să celebrăm
misterul credinţei. Dar de ce a fost introdusă mărturisirea de credinţă imediat
după omilie? Crezul este o sinteză a modului în care Biserica interpretează
Scriptura şi, de aceea, este o sinteză a credinţei Bisericii. Nu este un adaos
faţă de Scriptură, ci este Biblia condensată într-o singură pagină. De aceea
apare imediat după lecturile biblice şi după omilia care le-a actualizat în viaţa
noastră. Credinţa şi iubirea noastră se nasc din ascultarea Cuvântului lui
Dumnezeu (Rom 10,17). 

Mărturisirea de credinţă este numită "crez" dar şi "Simbolul credinţei".

Primul nume vine de la cel dintâi cuvânt ("cred") şi vrea să exprime actul în sine
al credinţei, ca şi un act de abandon plin de încredere în Dumnezeu şi
credinţa în adevărurile conţinute în formulă. Dar mai are şi numele de
"simbolul credinţei": în antichitate simbolul era un semn de recunoaştere format
din două bucăţi care, odată puse împreună, formau un întreg, ca şi două bucăţi
ale unui singur sigiliu. Mărturisirea de credinţă este numită "simbol" pentru
că îi ajută pe creştini să se recunoască între ei, este un fel de carte de
identitate a sufletului. 

Crezul cu cele două formule ale sale, de la Niceea şi cea apostolică, îşi are
originea în celebrarea botezului, atunci când adulţii, înainte de a fi botezaţi în
numele Sfintei Treimi, îşi mărturiseau credinţa în Sfânta Treime. Această
mărturisire era împărţită în trei declaraţii prin care, de fapt, se spunea: "Cred în
Dumnezeu Tatăl, în Isus Cristos fiul său unic şi în Duhul Sfânt". Cele trei părţi
erau numite articole şi fiecare încerca să indice într-o formă concisă trăsăturile
esenţiale ale Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. De aceea Crezul ne aminteşte că
am fost cu toţii cufundaţi la botez în viaţa dumnezeiască a Sfintei Treimi şi
am primit credinţa. Recitând Crezul ne cufundăm din nou în oceanul iubirii
Sfintei Treimi, şi ni se reînnoieşte credinţa prin care vom avea acces la misterul
transformării pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului de peste puţin timp. 

A crede în Sfânta Treime nu înseamnă a crede într-o idee despre Dumnezeu, ci

în persoanele reale ale Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, adică în viaţa
dumnezeiască ce ne-a fost dăruită prin moartea şi învierea lui Cristos.
De aceea recităm Crezul în picioare, poziţie specifică celor ce cred în
Înviere. Ne amintim astfel că Sfânta Treime ne dăruieşte viaţa, ne înalţă şi ne
învie. În timpul recitării sale facem un gest de plecăciune profundă atunci
când ne arătăm credinţa în misterul întrupării Fiului lui Dumnezeu ("S-a
întrupat de la Duhul Sfânt"). 

Rugăciunea credincioşilor, sau cum să spunem lumii "te iubesc"

Cuvântul lui Dumnezeu de la Sfânta Liturghie trezeşte în noi şi dorinţa de a-i

încredinţa în rugăciune necesităţile noastre, ale Bisericii şi ale lumii
întregi. Acest moment este un act de încredere în Dumnezeu şi un act de
iubire creştină faţă de lumea în care trăim. După ce i-am mărturisit lui
Dumnezeu încrederea şi credinţa noastră, îi încredinţăm viaţa şi nevoile
tuturor prin rugăciunea credincioşilor sau rugăciunea universală. Aceasta
reprezintă ultimul moment al liturgiei Cuvântului, un rod preţios al ascultării
Cuvântului şi al încrederii noastre în iubirea lui Dumnezeu. Isus Cristos ne-a
promis că "orice veţi cere în numele meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie
glorificat în Fiul" (In 14,13), iar sfântul Paul l-a îndemnat pe ucenicul său
Timotei "să se facă cereri, rugăciuni, mijlociri şi mulţumiri pentru toţi oamenii"
(1Tim 2,1). De aceea avem încredere că rugăciunea noastră este primită şi
ascultată de Dumnezeu.

Numele de "rugăciunea credincioşilor" ne arată că noi toţi cei botezaţi

("credincioşii") ne simţim responsabili faţă de Biserică şi de lumea în care
trăim şi de aceea le aducem în rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Ne exercităm
astfel preoţia comună sau baptismală prin care am devenit şi noi mijlocitori
înaintea Tatălui pentru întreaga umanitate. Astfel înţelegem şi cel de-al doilea
nume: "rugăciunea universală". Intenţiile de rugăciune îmbrăţişează
necesităţile întregii lumi şi nu se opresc doar la nevoile noastre personale.
Ne unim astfel la rugăciunea de mijlocire pe care Cristos din veşnicie o înalţă
către Tatăl său ceresc (Evr 7,25).

Primul moment al rugăciunii este invitaţia preotului de a lărgi rugăciunea

noastră la nevoile lumii şi a o îndrepta către Dumnezeu. Preotul este atunci
un semn viu al lui Cristos care conduce rugăciunea poporului său la Tatăl
ceresc. Prin exemplul vieţii sale Cristos ne-a învăţat de ce anume şi de cine să
ne îngrijim în viaţa noastră. Acum El se aşteaptă de la noi ca inima noastră să
se lărgească la dimensiunile Inimii sale Preasfinte pentru a cuprinde nevoia de
mântuire a lumii întregi. Un diacon, un lector sau un credincios formulează
rugăciunile de cerere în numele întregii adunări. Cu toţii intervenim după
fiecare cerere printr-un strigăt de încredere şi rugăciune: "Te rugăm,
ascultă-ne". Înainte de toate ne rugăm pentru Biserică, pentru ca ea să fie
sfântă şi să aducă la mântuire întreaga lume. Apoi ne rugăm pentru întreaga
umanitate, mai ales pentru ca toţi să poată ajunge la cunoaşterea adevărului
mântuitor. Cu alte cuvinte, ne rugăm pentru ca toate popoarele să fie adunate
în jurul altarului lui Cristos, acolo unde noi deja ne aflăm. După ce am formulat
rugăciunile noastre de cerere, preotul le adună şi le îndreaptă către Tatăl
ceresc într-o rugăciune finală care se încheie "prin Cristos, Domnul
nostru". Suntem acum pregătiţi să intrăm în cealaltă parte a Sfintei Liturghii,
liturgia euharistică, prin care se va actualiza jertfa mântuitoare a Domnului
Cristos. Această jertfă va fi oferită tocmai pentru intenţiile de rugăciune pe care
le-am încredinţat Domnului la rugăciunea universală.