• Există o poveste despre doua femei în vârstă care l-au aşteptat pe preotul lor

după slujbă unde acesta încercase să explice ceea ce vor să spună creştinii prin
doctrina Sfintei Treimi
• „Părinte”, au spus ele „a trebuit să stăm pâna la sfârşit să vă mulţumim: am fost
întotdeauna atât de confuze în ceea ce priveşte Sfânta Treime”
• Preotul a afişat o
figură mulţumită:
„Aşadar, dragele
mele nu mai sunteţi
confuze acum?” Ele
s-au miscat în mod
ciudat de pe un
picior pe celălalt
până când cea mai în
vârstă o înghionti pe
sora sa. „Păi... nu
tocmai, Părinte”, a
spus cea mai tânără.
„Încă suntem
confuze – numai că
mult mai confuze ca
înainte!”
• Sperăm dint tot
sufletul că
această cateheză
nu vă va lăsa
mult mai confuzi!
Există o întrebare
la care omul se
poate ridica sau
poate cădea.
• Este întrebarea
despre
Dumnezeu
• Întrebarea
despre
Dumnezeu este
singura şi cea
mai importantă
întrebare care
poate fi adresata
vreodată
• Răspunsul pe care-l dăm la aceasta întrebare determină prezentul şi
viitorul nostru. El dă, sau, un adevărat înteles vieţilor noastre, şi ne
conturează identitatea.
• Nici un om, nici o societate, nici o civilizaţie nici o religie nu este mai
mare decât ideea de Dumnezeu. Individual sau colectiv, devenim în cele
din urmă ceea ce Dumnezeul în care credem ne face
• Dar există un Dumnezeu?
• În vremurile noastre multă lume eşuează în a crede în Dumnezeu şi a relaţiona cu
El. Acest eşec a fost descris adesea. Uneori omenii devin cinici în legătura cu acest
lucru şi incearcă să-şi justifice necredinţa cu argumentul că nu există semne,
dovezi evidente, ale existenţei lui Dumnezeu.
• Woody Allen (regizor) a spus odată: „Dacă Dumnezeu mi-ar da un semn clar că
există – cum ar fi să facă un depozit mare de bani pe numele meu, într-o bancă
elveţiană...”
• De fapt, există semne mult mai multe şi mai evidente decât acesta;
totuşi avem nevoie de ochi să le vedem. Dumnezeu nu-şi impune
niciodată prezenţa. El vrea - credinţa noastră să fie rezultatul libertăţii
noastre.
• O expresie a iubirii lui Dumnezeu este respectul Său pentru libertatea
noastră de a-L respinge.
• În vremurile noastre
nu avem numai
problema necredinţei,
dar şi pe cea a falsei
credinţe. Astăzi, unii
oameni cred că
Dumnezeu este
necunoscut şi că nu
poate fi descoperit.
Alții cred că El a creat
lumea dar nu intervine
în treburile ei. Aceştia
ar spune că El este ca
un fel de
supraveghetor care
pune totul în mişcare
şi apoi abandonează
lucrarea lăsând-o să
se descurce singură.
• Alţii dintre noi discută asupra faptului că diferite religii spun lucruri corecte
despre Dumnezeu, şi ceea ce noi trebuie să facem este o sinteză a acestor păreri
pentru a-L înţelege pe de-a-ntregul. Alţii pretind că Dumnezeu salăşluieşte în ei
şi că ei Il cunosc în adâncul sufletului lor în felul lor unic. Alţii au o vedere
minimalistă sau chiar negativă despre Dumnezeu. Ei Îl văd ca pe autorul unei
cărţi de reguli, ca pe unul care pedepseşte, ca pe un marcator, ca pe un
culegător de păcate.
• Sau, din nou diferit, se gândesc la El ca la o entitate impersonală care,
în cele din urmă, va absorbi şi depersonaliza tot ceea ce există.
• Dar despre creştinătate? Cine este Dumnezeul Bisericii creştine?
• Dumnezeul Bisericii creştine este Dumnezeul cel adevărat, Cel întreit în
Persoană Iubitor de oameni. El este Dumnezeul care a creat „cerul şi
pământul şi toate lucrurile văzute şi nevăzute.”
• El este un Dumnezeu care a creat omul „după chipul şi asemănarea Sa”
(Facerea 1:26) El este un Dumnezeu care nu numai crează, ci şi
hrăneşte şi susţine. El este un Dumnezeu care ne iubeşte şi care este
cu adevărat „de partea noastră”. „Pentru că El este Dumnezeu iubitor
de oameni”, după cum spunem la Sfânta Liturghie.
• Biserica Creştină mărturiseşte şi iubeşte un singur Dumnezeu.
Creştinismul respinge credinţa în mai mulţi „dumnezei” nu numai ca
fiind nebiblică şi necreştină, dar ca fiind şi contradictorie. Daca ar
exista mai mulţi „dumnezei”, perfecţiunea divină, puterea şi
autoritatea fiecărui „dumnezeu” ar fi compromisă şi limitată în mod
inevitabil de existenţa celorlalţi „dumnezei”.
• Acest singur
Dumnezeu, în care
crede Biserica
Creştină, este întreit
în persoană,
Dumnezeu Tatăl,
Dumnezeu Fiul şi
Dumnezeu Duhul
Sfânt. Dumnezeu nu
este impersonal. El nu
este un abis
impersonal care în
cele din urma ne va
absorbi distrugându-
ne personalitatea şi
legăturile cu cei dragi
ai noştri. Dumnezeul
nostru nu este nici
măcar o singură
persoană, mărginit în
singurătatea Sa şi
lipsit de relaţionare.
Dumnezeul nostru
este Sfânta Treime,
trei persoane: Tatăl,
Fiul şi Duhul Sfânt.
• Fiecare dintre cele trei
persoane ale Sfintei
Treimi nu este parte din
Dumnezeu, ci Dumnezeu
Însuşi. Mai mult, cele trei
persoane sunt distincte
dar niciodată despărtite
una de cealaltă. Toate
trei împreună sunt un
singur Dumnezeu. De
aceea, de la început, de
la începutul începuturilor,
Dumnezeu este personal
şi se relaţionează în
iubire. El este un
Dumnezeu al iubirii și
comuniunii. Această
dragoste este cea care se
coboară la noi, şi pe care
suntem chemaţi s-o
împărtăşim.
• Părinţii Bisericii şi
Sinoadele Ecumenice
au folosit adesea
termenii „natură” sau
„esenţă” pentru a se
referi la unicitatea lui
Dumnezeu, şi termenii
„persoană” şi „ipostas”
pentru Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt. În
Dumnezeu avem trei
persoane sau
ipostasuri şi o singură
natură sau esenţă.
Puse într-o altă ordine,
Dumnezeu este Unul
văzut din punctul de
vedere al naturii sau
esenţei Sale. Acest
Unul Dumnezeu, are
trei persoane sau
ipostasuri, Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt.
• Natura sau esenţa semnifică ceea ce este cineva, în timp ce persoană
sau ipostas semnifică cine este cineva. Când întrebăm ce este
Dumnezeul nostru, putem spune că El este bun, drept, milostiv şi aşa
mai departe.
• Toate acestea sunt caracteristici sau atribute ale naturii sau esenţei Sale
şi sunt comune tuturor celor trei persoane.
• Dar când întrebăm cine este
Dumnezeul nostru, atunci vom
spune că El este Dumnezeu
Tatăl, Dumnezeu Fiul şi
Dumnezeu Duhul Sfânt. Faptul
că Dumnezeul creştin este
întreit în persoană nu este mai
puţin important decât faptul
ca El este un singur
Dumnezeu.
• Credinţa creştină într-un
singur Dumnezeu distinge
creştinătatea de religiile care
cred în mai mult de un
dumnezeu.
• Şi credinţa creştină că
Dumnezeu este Sfânta
Treime, distinge creştinătatea
de celelalte religii care cred
într-un singur Dumnezeu, cum
ar fi Iudaismul sau Islamismul
 Dar cum îl cunoaştem pe Dumnezeu?
• Dumnezeu s-a descoperit omului din dragoste. El nu doreşte să Se ascundă de
om. Dimpotrivă, El doreşte ca omul să-L cunoască şi să se bucure de prezenţa Sa
iubitoare. De aceea El se descoperă omului în multe feluri. O vagă licărire a
existenţei şi măreţiei lui Dumnezeu poate fi înţeleasă din observarea creaţiei.
Aşa cum Psalmistul spune: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor
Lui o vesteşte tăria.” (Psalmul 18:1)
• Sfântul Pavel spune: „cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii,
înţelegându-se din făpturi...” (Romani 1:20) În secolul al 7 lea Sfântul Maxim
Mărturisitorul spunea că prin contemplarea corectă a creaţiei ajungem la însuşi
Creatorul.
• În ultimii ani, ştiinţa modernă ne-a ajutat să vedem mai clar minunile
universului cu miliardele sale de galaxii la fel ca şi pe cele ale unei singure
celule, şi astfel să apreciem mai pe de-a-ntregul înţelepciunea şi măreţia lui
Dumnezeu.
• Oricum, pentru unii oameni existenţa lui Dumnezeu nu este ceva clar. Acesta
este un lucru de înţeles, pentru că omul nu se mai bucură de relaţia faţă către
faţă cu Dumnezeu care este decrisă în primele capitole din Biblie.
• Datorită căderii şi înstrăinării sale de Dumnezeu omul a devenit treptat incapabil
să-L cunoască pe Dumnezeu. Înstrăinarea sa de Dumnezeu i-a întunecat ochii şi
viziunea spirituală. Capacitatea sa de a-L vedea pe Dumnezeu a fost sever
deteriorată.
• Uneori îi vine greu sau
chiar imposibil să creadă
chiar şi că Dumnezeu
există. De aceea
Dumnezeu s-a descoperit
pe Sine nu numai prin
natură, raţiune umană,
sau conştiinţa noastră,
care-L arată pe El, ci şi
prin diverse alte căi mult
mai directe.
• Mai întâi Dumnezeu s-a
descoperit pe Sine
oamenilor aleși, poporul
lui Israel. Dumnezeu s-a
făcut cunoscut pe Sine
marilor figuri ale
Vechiului Testament: lui
Avraam, Isaac, Iacob,
Moise şi Profeţilor, şi
poporului lui Israel, doar
în mod parţial.
• Revelaţia finală şi
completă a lui Dumnezeu
s-a împlinit atunci când
Dumnezeu Tatăl L-a trimis
pe Fiul în Duhul Sfânt
pentru a deveni om. Îl
cunoaştem pe Dumnezeu
în Iisus Hristos. Nimeni
nu are acces la Dumnezeu
Tatăl decât prin
Dumnezeu Fiul (cf. Ioan
14:6).
• Au fost făcute mari
eforturi de către religii şi
filosofi să-L priceapă pe
Dumnezeu şi să
relationeze cu El. Aceştia
nu greşesc întotdeauna,
dar sunt cei mai
neconvingători,
incompleţi şi înşelători.
• Ei reprezintă mai ales efortul omului de a ajunge în ceruri. Dar nici
măcar cea mai îndemânatică şi mai bine antrenată fiinţă nu poate sări
atât de sus.
• S-ar putea să fi auzit povestea omului orb şi a elefantului. Această
poveste este folosită de unii pentru a sugera relaţia diferitelor religii cu
Dumnezeu.
• Un grup de orbi s-a
apropiat de un elefant
şi încercau să
înţeleagă ce este acela
un elefant. Unii i-au
atins urechea şi au
spus că elefantul este
o ureche. Alții i-au
atins piciorul şi au
spus că un elefant este
un picior. Alţii i-au
atins coada şi au spus
că elefantul este o
coadă, şi aşa mai
departe.
• Cu toţii, este evident,
au parţial dreptate.
Pune-i pe toţi laolaltă
şi vei avea întregul
adevăr.
• Dar exista ceva cu adevărat greşit legat de această noţiune de a încerca
să-L înţelegi pe Dumnezeu.
• Povestea presupune că orbii care au atins elefantul înţeleg pe de-a-
ntregul ce ating ei. Dar nu aceasta este neapărat problema.
• Pentru a da un sens la ceea ce ating ar putea la fel de bine să înceapă
să-şi imagineze lucruri care nu sunt adevărate.
• Atinge coada, de exemplu, şi ai putea crede ca Dumnezeu este un mic
şarpe. Mai mult, Dumnezeu nu este un elefant. Noi nu avem niciun fel de
acces direct la El prin eforturile noastre proprii. El nu este în nici un fel
la dispozitia noastră. Nimeni „nu-L cunoaşte pe Tatăl decât numai Fiul şi
cel căruia va dori Fiul să-i descopere”(Matei 11:27).
• Fiul, Iisus Hristos,
trăieşte şi lucrează în
Biserică, pe care Sf. Pavel
o numeşte trupul Său
(1Cor. 12:12-27). Prin
Duhul Sfânt El
îndepărtează orbirea
noastră spirituală, pentru
ca noi să putem vedea
clar realitatea aşa cum
este.
• Daţi-mi voie să repet.
Tocmai pentru că omul
nu a putut ajunge la
Dumnezeu, Dumnezeu a
coborât pe pământ şi s-a
unit cu omul. Nu am
putea şti cine este El şi
tocmai de aceea El s-a
descoperit nouă în
Hristos.
• Dar are acesta vreo importanţă? Contează să avem o cunoaştere şi o înţelegere
sigură a lui Dumnezeu?
• De fapt este de o importanţă covârşitoare. Fără o cunoaştere temeinică a lui
Dumnezeu noi întâmpinăm două probleme.
• În primul rând, relaţia noastră cu Dumnezeu va fi subminată. Nu va fi fondată pe
adevăr, ci pe falsitate.
• În al doilea rând, o credinţă într-un „dumnezeu” greşit ne va contura identitatea
şi viaţa.
• Pentru a exemplifica:
dacă Dumnezeul în care
cred eu este un tiran, eu
nu pot fi cu nimic mai
bun! O problemă a
celorlalte religii este că
îl înlocuiesc pe
adevăratul Dumnezeu
cu „dumnezeii” proprii,
în care ei cred, pe care îi
venerează, pe ale căror
porunci le urmează, şi
ale căror cereri s-ar
putea să nu fie cele ale
Dumnezeului adevărat.
• Dar, cu toate acestea, sunt religiile atât de diferite?
• Nu poţi sluji la doi domni, spune Evanghelia (Matei 6:24), mulţi oameni
consideră că este posibil.
• Ei spun, de exemplu, că Islamismul şi Creştinismul nu se exlud reciproc.
Susţin că sunt mult asemănătoare. Dar nu este corect. Cele două religii
au mărturisiri de adevăr diferite şi incompatibile.
• Creştinismul, de exemplu, crede că Dumnezeu este Sfânta Treime.
• Pentru Islam acesta nu este considerat un adevăr. În opinia lor Hristos a fost un
simplu profet şi de mai mică importanţă decât Mohamed!
• Sunt diferenţe şi în problemele practice.
• Pentru Islam dragostea în căsătorie nu înseamnă să ai o singură soţie.
Musulmanii pot avea două sau mai multe soţii.
• Pentru creştinism, adevărata dragoste în căsătorie poate fi întâlnită numai în
monogamie, într-o relație unu la unu.
• De fapt, legătura noastră cu Dumnezeu trebuie să fie monogamă de
asemenea. Cei care „flirtează” cu mai mult de un Dumnezeu ar trebui să
se răzgândească şi să-L aleagă pe Hristos!
• În biserică omul este iluminat şi acumulează o cunoaştere solidă a lui
Dumnezeu ceea ce-l duce pe drumul spre mântuire.
• Pentru Biserica Ortodoxă cunoaşterea lui Dumnezeu nu este numai
teoretică, nu se limitează numai la a afla informaţii cum ar fi cine este
Dumnezeu. Cunoaşterea lui Dumnezeu este rezultatul comuniunii şi a
relaţionării noastre cu El.
• Ştim că ajungem să cunoaştem alţi oameni nu numai în urma faptului
că citim cărţi, ci mai ales prin relaţiile pe care le avem cu ei.
• Acelaşi lucru este adevărat
şi despre legătura noastră
cu Dumnezeu. Cunoaşterea
pe care o avem despre
Dumnezeu este bazată pe
dragostea Sa pentru noi şi
răspunsul nostru la ea.
• Oricum, trebuie să ne fie
clar că nu este posibil ca
omul să-L cunoască pe
Dumnezeu într-o manieră
completă şi exhaustivă.
Abisul divinităţii nu poate
fi înţeles pe de-a-ntregul
sau conţinut de
capacitatea limitată a
omului. Nici nu poate fi
exprimată pe de-a-ntregul
prin cuvinte.
 Aceasta însă nu
subminează
validitatea posibilităţii
de a-L cunoaşte pe
Dumnezeu şi ne
protejează de a-L
reduce pe Dumnezeu
la un idol pe care să-l
putem înţelege
complet.
• Există o poveste a
unui om sfânt care
încerca odată să
măsoare adâncimile
divinităţii. În acel
moment a avut o
viziune interesantă.
• A văzut un copil pe malul mării care făcuse o groapă în pământ şi se
străduia din răsputeri să o umple cu apă. Când omul l-a întrebat pe
copil ce încerca să facă copilul i-a răspuns că încearcă să pună întregul
ocean în groapa sa.
• Omul i-a spus copilului că acest lucru este imposibil. Atunci copilul i-a
răspuns că este cu atât mai imposibil pentru mintea umană să măsoare
şi să conţină pe de-a-ntregul pe Dumnezeu.
• Dar să continuăm şi
să explicăm
înţelegerea creştină a
lui Dumnezeu în mod
mai detaliat.
• Pentru început, Biblia
este plină de
manifestări atât a
unicităţii lui
Dumnezeu, cât şi a
trinităţii persoanelor
divine.
• În Vechiul Testament,
la crearea omului,
Dumnezeu se referă
la Sine la plural
spunând „să facem
om după chipul şi
asemănarea noastră”
(Facere 1:26).
• Mai târziu „Domnul” i se
arată lui Avraam sub forma
a trei „bărbaţi” sau „îngeri”,
cărora Avraam li se
adresează cu apelativul
„Domnul”; aceasta este
considerată ca fiind o
manifestare a singurului
Dumnezeu Întreit în
Persoană (Facerea 18).
• În Noul Testament, la
Botezul lui Iisus, Duhul
Sfânt apare sub forma unui
porumbel şi auzim vocea
Tatălui: „Acesta este Fiul
Meu cel iubit întru Care am
binevoit” (Matei 3:17) O
manifestare similară are loc
la Schimbarea la Faţă a lui
Iisus.
• Mai mult, după Învierea sa, Iisus le cere Apostolilor să meargă să-şi facă discipoli
din toate naţiile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh
(Matei 28:19).
• Unicitatea lui Dumnezeu este mărturisită în mod egal, în întreaga Scriptură.
• Putem menţiona aici începutul celor Zece Porunci: „Eu sunt Domnul Dumnezeul
tău, nu vei avea alţi dumnezei afară de Mine” (Ieşiere 20: 2-3).
• Să vizionăm acum o
icoană a „Ospăţului lui
Avraam”, unde cei trei
îngeri care îl vizitează
sunt adesea priviţi ca şi
manifestarea celor trei
persoane ale Treimii.
• Icoana Ospăţului lui
Avraam (Muzeul Benaki,
Atena)
• Să ne întrebăm pentru o
clipă care este
importanţa semnificaţiei
Treimii în vieţile noastre.
• Este ceva ce trebuie să
acceptăm ca pe o
învăţătură teoretică
despre Dumnezeu, sau
are de asemenea şi
implicaţii practice pentru
felul în care trăim şi
relaţionăm cu alţi
oameni?
• Multi teologi moderni
subliniază faptul că dacă
Dumnezeul nostru este
unul, dar este în acelaşi
timp trei persoane, acest
lucru ne spune ceva
despre vieţile şi relaţiile
noastre.
• Ar trebui să-i iubim pe oameni şi să dezvoltăm relaţii care să promoveze
unitatea noastră cu ei în Hristos, dar fără a le elimina personalitatea, fără a le
suprima propriile identităţi şi caracteristici particulare.
• Unitatea nu ar trebui să distrugă individualitatea (aşa cum se întâmpla în
regimurile şi relaţiile opresive). Iubirea adevarată îl respectă pe aproapele şi îl
împlineşte
• Dar în mod egal, păstrarea şi cultivarea caracteristicilor noastre personale nu ar
trebui să conducă la diviziune şi izolare după cum se întâmplă adesea în
societăţile individualiste vestice.
• Contextul potrivit pentru dezvoltarea unor relaţii iubitoare şi sănătoase este
Biserica creştină, atunci când, bineînţeles, membrii ei trăiesc pentru chemarea
divină.
• Sfântul Ioan Teologul şi Evanghelistul spune că „Dumnezeu este Iubire”
(I Ioan 4:8). Dar acest lucru este adevărat nu numai în ceea ce priveşte
relaţiile dintre Persoanele Divine ci şi în ceea ce priveşte relaţia noastră
cu Dumnezeu.
• Dumnezeu este „iubitorul de oameni”
 Dar care sunt caracteristicile iubirii lui Dumnezeu?
• Pentru început,
Dragostea lui
Dumnezeu este
liberă si
creativă.
Dumnezeu a
creat lumea şi
pe noi fiinţele
umane în mod
liber, din
dragoste. El nu
trebuia sau nu
avea nevoie să
facă acest lucru.
• El a făcut acest
lucru pentru a
ne face părtaşi
iubirii, bucuriei
şi fericirii Sale.
Iubirea lui
Dumnezeu nu
este invidioasă.
Dumnezeu vrea
ca noi să
realizăm
întregul nostru
potenţial,
pentru a deveni
perfecţi şi sfinţi
• Dar iubirea lui Dumnezeu este o iubire care respectă personalitatea
noastră şi caracteristicile noastre personale şi particulare.
• Omul nu este chemat să înceteze să fie om pentru a deveni ca
Dumnezeu, ci să devină perfect şi sfânt ca Dumnezeu, rămânând în
acelasi timp cu adevarat şi autentic om.
• Iubirea lui Dumnezeu vrea ca noi să fim plini de viaţă, pace şi iubire.
Iisus Hristos a venit în lume pentru ca fiinţele umane „viaţă să aibă şi
din belşug să aibă” (Ioan 10:10). Roadele pe care Sfântul Duh ni le dă
sunt: „dragoste, bucurie, pace, îndelung-răbdare, bunătate, facere de
bine, credinţă, blândeţe, înfrânare” (Galateni 5:22).
• Iubirea lui Dumnezeu
pentru om este
nemăsurabilă şi
necondiţionată.
Oricine am fi şi orice
am face, Dumnezeu ne
iubeşte.
• Dumnezeu iubeşte în
mod egal toate fiinţele
umane, deşi El este
foarte mulţumit de
sfinţii săi. Dumnezeu
ne iubeşte chiar şi
când noi îl urâm. El
este cu noi chiar şi
atunci când noi Îl
abandonăm. El ne vrea
întotdeauna şi
aşteaptă ca noi să ne
întoarcem la El şi să
răspundem dragostei
Lui.
• Dragostea lui Dumnezeu este una altruistă. Dumnezeu tânjeşte
după comuniunea noastră cu El spre binele nostru.
• Când intrăm în comuniune cu Dumnezeu noi nu Îi facem nici o
favoare. Ne facem o favoare nouă înşine, deşi Dumnezeu Însuşi
se bucură de întoarcerea nostră la El.
• Iubirea lui Dumnezeu este iertare.
• Putem vedea aceasta în una din cele mai frumoase şi mişcătoare
parabole ale lui Hristos, aceea a Fiului Risipitor (Luca 15:11-32).
Aceasta este povestea unui tată (care îl reprezintă pe Dumnezeu) care
avea doi fii. Într-o zi unul dintre ei i-a cerut tatălui partea sa de avere,
care este simbolul darurilor lui Dumnezeu. Apoi a mers într-o ţară
îndepărtată, simbolul alienării existențiale de Dumnezeu, şi a cheltuit
totul trăind în desfăt şi desfrâu.
• Apoi a început să înfometeze şi a fost trimis să hrăneasca porcii pentru a-şi
câştiga existenţa, un alt simbol al consecinţelor umane datorate îndepărtării de
Dumnezeu. Dar la un moment dat „şi-a venit în fire”, realizând ce a făcut,
părându-i rău şi decizând să se întoarcă la tatăl său şi să mărturisească faptul că
a pacătuit şi că nu mai este vrednic să fie numit fiul tatălui său.
• A plănuit să-i ceară tatălui să-l primească înapoi pur şi simplu ca pe un servitor.
• Dar când s-a întors a fost întâmpinat cu dragostea iertătoare a tatalui. Tatăl său
iubitor îl aşteptase în tot acest timp. L-a îmbrăţişat şi l-a sărutat dându-i înapoi
toate însemnele de fiu al său, a omorât viţelul cel gras şi a pregătit un mare ospăţ
pentru fiul său „care mort a fost şi a înviat, care pierdut era şi s-a aflat” (Luca
15:24).
• Această parabolă ne învaţă printre alte lucruri că Dumnezeu ne iubeşte, ne
respectă şi ne tratează întotdeauna ca pe copii ai Săi.
• Aşa cum Mitropolitul Anthony Bloom explică: în umilinţa sa fiul risipitor este
pregătit să recunoască că nu mai este vrednic să fie numit fiu; dar în dorinţa sa
de a fi acceptat din nou în casa tatălui pe care el o părăsise este pregătit să fie
acceptat acolo ca şi servitor.
• Dar, atunci când vine să
mărturisească acesta,
tatăl îi dă voie să zică
numai „nu mai sunt
vrednic să fiu numit fiul
tău” şi îl opreşte acolo,
fără a-i da voie să
adauge „tratează-mă ca
pe unul din servitorii tăi
angajaţi”, lucru pe care
el planuise să-l spună.
• Aceasta se întâmplă
datorită faptului că,
pentru un tată, fiul său
poate fi nevrednic să fie
numit fiu, dar el nu
poate înceta să fie fiu şi
să devină un servitor.
Calitatea de fiu este un
dar care nu poate fi
pierdut, deşi poate fi
„profanat”
 Iubirea lui Dumnezeu este o iubire personală

• Dumnezeu nu iubeşte
omenirea ca pe o
mulţime generalizată.
El ne iubeşte pe
fiecare dintre noi, tu şi
cu mine. Încă înainte
de a lua fiinţă, chiar de
la început Dumnezeu
ne-a cunoscut şi ne-a
iubit. El ne cheamă pe
numele nostru şi în
viaţa de apoi El ne va
da un nume nou „pe
care nimeni nu-l ştie,
decât primitorul”
(Apoc 2:17).
• Iubirea lui Dumnezeu este o dragoste compătimitoare şi providenţială.
Chiar şi atunci când suntem singuri, şi ne simţim aruncaţi într-o lume
absurdă şi ostilă, Dumnezeu este cu noi. Suntem întotdeauna protejaţi
de dragostea şi grija Lui. Fără providenţa şi dragostea Lui viaţa ar fi cu
totul de neândurat. Dragostea şi providenţa lui Dumnezeu este cea care
menţine puterea celui rău înfrânată, până la distrugerea finală şi
completă a acestuia.
• Dragostea lui Dumnezeu
este cea care ne permite
să fim cu El şi astfel să
dobândim viaţa veşnică.
• Dar dragostea lui
Dumnezeu de asemenea
ne respectă libertatea.
Dumnezeu nu îşi impune
dragostea asupra
noastră. Întruparea
Fiului lui Dumnezeu a
avut loc datorită
consimţământului liber
şi plin de dragoste al
Fecioarei Maria, Maica
lui Dumnezeu.
• Acceptarea liberă şi cu dragoste a lui Dumnezeu de către noi este o pre-
condiție absolut necesară a relaţiei noastre cu El.
• Dumnezeu, în iubirea Sa, ne respectă libertatea până acolo încât „se
ascunde” uneori de noi. Şi atunci când noi îl câutăm cu umilinţă şi de
bună voie, Cel iubit, apare şi ne răspunde la răspunsul nostru pentru
dragostea Lui.
• Iubirea lui Dumnezeu este de asemenea o dragoste care ne învaţă şi
care ne corectează; El este un Dumnezeu care vrea ca noi să învăţăm şi
să ne dezvoltăm.
• El ne lasă uneori să experimentăm rezultatele alegerilor noastre
păcătoase şi să ne confuntăm cu forţele distructive care converg ca şi
rezultat al învoirii noastre cu răul.
• Şi, de fapt, aceasta
este singura cale
prin care El ne poate
ajuta sa ne
întoarcem, pentru
că fără El nu poate
exista fericire, rost,
împlinire, mântuire
pentru noi.
• Iubirea lui
Dumnezeu nu este
lipsită de dreptate.
Iubirea grijulie a lui
Dumnezeu este
alături de victimele
nedreptăţii.
Dumnezeu nu se
bucură de
nedreptate.
• Universul lui Dumnezeu este unul drept în care în cele din urmă nedreptatea va fi
înfrântă. În viaţa de apoi, dreptatea iubitoare a lui Dumnezeu îi va recompensa pe toţi
aceia care au ales să fie cu El chiar şi de o sută de ori mai mult decât aceştia merită.
• Dar dreptatea Sa iubitoare le va permite şi celor care au ales să Îl respingă să fie fără
El.
• Tragedia celor care L-au abandonat pe Dumnezeu va consta în
experimentarea absenţei lui Dumnezeu din viaţa lor. Absenţa milei lui
Dumnezeu va fi rezultatul tragic a respingerii de către aceştia a milei lui
Dumnezeu.
• În cele din urmă dragostea lui Dumnezeu este umilă şi sacrificială.
Aceia care sunt mândri nu pot iubi.
• Părintele Sofronie Saharov
ne aminteşte cum povestea
într-o zi cu Sfântul Siluan,
un sfânt al secolului
douăzeci. „Îmi amintesc o
ocazie în viaţa mea când
m-am lăsat purtat de
lucrările Sfinților Părinţi şi
i-am spus cu regret
părintelui stareţ: „Ce păcat
că nu am nici puterea şi
nici timpul pentru a studia
teologia.” La care el a
răspuns: ”Şi crezi că asta
este important?”.
• Apoi, după câteva
momente de tăcere, a
adăugat „După
părerea mea un singur
lucru este important:
umilinţa fiecăruia, căci
mândria ne opreşte de
la iubire.”
• Dragostea umilă şi
sacrificială a lui
Dumnezeu trebuie
văzută din faptul că El
a consimţit să devină
om pentru mântuirea
noastră.
• Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, s-a întrupat
şi a devenit om, totuşi
fără păcat, în timp ce a
rămas şi Dumnezeu. El a
devenit identic cu noi,
pentru a ne face pe noi
să devenim ca El.
• După cum spunea
Sfântul Atanasie: „El a
devenit om pentru ca noi
să avem posibilitatea să
devenim Dumnezeu.” El
a murit pe cruce din
dragoste chiar şi pentru
cei care L-au condamnat,
pe care I-a şi iertat.
• Totuşi El este perfect şi dragostea sacrificială s-a dovedit în cele din
urma victorioasă. A condus la viaţă. A dus la Înviere şi a deschis uşile
vieţii veşnice pentru întreaga lume.
• Dar aici din nou am putea avea o obiecţie: Unde este Dumnezeu atunci
când noi suferim? Cum poate El să îngăduie atâta suferinţă în lumea Sa?
Îi pasă cu adevărat?
• Suferinţa a apărut ca rezultat al întrebuinţării libertăţii omului în mod
greşit. Dumnezeu ne-a creat cu adevărat liberi astfel încât nici măcar El
însuşi nu ne controlează. Ne-ar fi putut face „animale de companie
bune”, supuse puterii compulsive a instinctelor bune.
• Dar atunci bunătatea noastră ar fi îndoielnică, aşa cum ar fi şi
identitatea noastră de fiinţe umane, făcute după chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu.
• Multa suferinţa nu toată! este rezultatul răutăţii omeneşti. Dar noi,
Creştinii, trebuie să ne amintim mereu că noi credem în Dumnezeul cel
răstignit. Iisus Hristos a suferit şi a murit pe cruce. Deşi El Însuşi era
fără de păcat, pur şi sfânt, El a împărtăşit suferinţa noastră la maxim.
• Pentru păcatele noastre El a plătit preţul.
• Uneori experimentăm multă suferinţă în vieţile noastre. Atunci
putem să ne simţim jucaţi sau chiar abandonaţi şi părăsiţi de
Dumnezeu din cauza durerii noastre.
• Dar în Hristos cel Răstignit noi ştim că Dumnezeu este cu noi
chiar şi când suferim, aşa cum a fost cu Hristos când a suferit.
• Suferinţa nostră nu este un semn că Dumnezeu ne-a abandonat. Dumnezeu nu
ne abandonează niciodată! El este cu noi atunci când ne purtăm crucea.
• Dar trebuie sa ne amintim că, Crucea lui Hristos are un sens numai în Învierea
Sa.
• Asemenea, numai în Împărăţia lui Dumnezeu misterul durerii şi suferinţei umane
va fi înţeles pe de-antregul şi i se va găsi un răspuns.
• Pentru moment, Hristos ne dă puterea să ne purtăm crucea, să
ne folosim suferinţa în mod pozitiv, şi astfel să deosebim binele
de rău. El ne dă puterea chiar şi de a ne sacrifica pe noi înşine
din dragoste pentru semenii noştri.
• Iubirea şi sacrificiul lui Iisus este, sau ar trebui să fie, o
caracteristică a vieţii urmaşilor Săi.
• Noi devenim asemeni lui Hristos atunci când îi împărtăşim dragostea
sacrificială pentru aproapele nostru, chiar şi pentru duşmanul nostru.
• Sunt multe evenimente care arată puterea dragostei creştine.
• Unul dintre acestea a avut loc în timpul Războiului Civil Rus, în a doua
decadă a secolului trecut.
• O mamă cu cei doi copii ai săi, în vârstă de patru şi cinci ani, a
cărui soţ lucra în serviciul armatei, a fost prinsă in timpul
războiului într-un oraş care căzuse pradă inamicului. Ea se
ascundea într-o casă părăsită când, o femeie pe nume Natalia a
vizitat-o şi i-a spus că inamicul o descoperise şi că urma să o
aresteze şi să o execute în acea seară.
• Natalia s-a oferit să moară în locul ei. Ea va spune soldaţilor că ea
este mama pe care o caută. Ea nu avea familie şi a crezut că este
mai bine să moară ea decât să moară mama a doi copii mici. Familia
a plecat şi Natalia a stat în casă până la sfârşit.
• Ea ar fi putut pleca în orice moment şi să-şi păstreze viaţa. Dar nu a
făcut-o. Când a venit noaptea, inamicul a arestat-o şi a executat-o.
• Ea şi-a sacrificat
viaţa din dragoste
pentru aproapele
său. Natalia, prin
dragostea şi
sacrificiul ei, a
devenit un prieten
iubitor al acelei
familii. Ea şi-a dat
viaţa pentru ei.
• „Mai mare
dragoste ca
aceasta nimeni nu
are, ca sufletul lui
să şi-l pună pentru
prietenii săi.”(In
15:13)
 Cu câţiva ani în urmă
exista un slogan
creştin ortodox pe
nişte postere în Grecia,
care spunea: „Nu mă
întrebaţi care este
măsura dragostei:
priviţi la Cruce.”
• Iubirea Dumnezeului
răstignit este o iubire
care ne împărtăşeşte
suferinţa şi moartea şi
care, în cele din urmă,
le învinge. Este o
dragoste care se dă
tuturor, lipsită de
egoism şi sacrificială,
inclusiv celor care sunt
nevrednici de ea, chiar
şi acelora care îi sunt
duşmani.
• Este dragostea la care suntem cu toţii invitaţi să luăm parte şi să o
preţuim
• Demetrios Bathrellos, Calea: Institutul de Studii Creştin Ortodoxe
2004, 2010
 Dumnezeu – Sfânta Treime: „Iubitorul de oameni”
Supliment la tema/prezentarea Părintelui Demetrios Bathrellos
• „Dumnezeu este dragoste”. 1 Ioan 4:8

Există un Dumnezeu?
• Unii oameni au renunţat să creadă în
Dumnezeu.
• Alţii cred în El din greşeală.
• Dar despre Dumnezeul creştinilor?
• Biserica crede:
• A. Dumnezeul lor este Dumnezeul
adevărat, care ne iubeşte
• B. El este singurul Dumnezeu
• C. El este un Dumnezeu unic în fiinţă şi
întreit în Persoane
• Fiecare persoană a Sfintei Treimi este
Dumnezeu întreg
• Persoanele sunt distincte, dar niciodată
separate
• El este Dumnezeul dragostei şi al
comuniunii
• Dumnezeu este bun, drept şi milostiv
• Unitatea lui Dumnezeu
distinge/deosebeşte creştinismul de
religiile politeiste (care cred în mai mulţi
zei)
• Credinţa în Sfânta Treime deosebeşte
creştinismul de iudaism şi de islamism.
Hristos ducându-şi Crucea, frescă, Mănăstirea
Voroneţ, România
 Cum Îl cunoaştem pe
Dumnezeu?
• A. Din creaţie
• B. Prin revelaţie:
• Pentru prima dată poporului lui
Israel
• Apoi, prin trimiterea Fiului Său
să se nască ca om (Întruparea),
astfel s-a revelat Dumnezeu în
trup uman.
Crezând
• A. Nu este suficient să ştii
despre Dumnezeu, avem nevoie
de o legătură cu Dumnezeu
• B. Nu-L putem niciodată
cunoaşte pe Dumnezeu în Fiinţa
Sa.
Cum putem înţelege
relaţionarea din perspectiva
vieţii Sfintei Treimi?
• Privim la o icoană a Sfintei
Treimi. Ea ne vorbeşte despre
propria noastră relaţie cu
ceilalţi. Ospitalitatea lui Avraam
Muzeul Bizantin, Atena (secolul al XIV-lea)
 Dragostea lui Dumnezeu
• 1 Este liberă şi creativă
• 2 Este nemăsurată şi necondiţionată
• 3 Este lipsită de egoism
• 4 Este iertătoare
• 5 Este personală
• 6 Este purtătoare de grijă şi ne oferă
tuturor ceea ce este necesar
desăvârşirii
• 7 Respectă libertatea noastră
• 8 Ne învaţă
• 9 Este dreaptă
• 10 Este smerită şi jertfelnică.
De ce permite Dumnezeu suferinţa?
• Hristos pe Cruce împărtăşeşte suferinţa
noastră
• Hristos este cu noi când suferim
• Putem folosi suferinţa noastră în feluri
pozitive.
„Bun şi iubitor de oameni Dumnezeu
eşti…” Liturghia Sfântului Ioan
Hrisostom

„Fiul lui Dumnezeu este un dar care nu

poate fi pierdut, însă El poate fi
compromis.” Mitropolitul Anthony
Bloom