Degeaba Cant Cucuveaua PDF

Lucian Cristescu
Drumul meu spre

Hristos
Ediţia a II-a
Corectură: Flori Gheciulescu
Tehnoredactare: George Toncu
Coperta: Valentin Catrinţa
Copyright ® 2008 Editura Viaţă şi Sănătate, Bucureşti
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
CRISTESCU LUCIAN
Drumul meu spre Hristos / Lucian Cristescu.
– Bucureşti: Casa de Editură Viaţă şi Sănătate, 2008
ISBN
CUPRINS
În cãutarea lui Hristos ........................................................ 5
Comoara din Cuvânt......................................................... 23
Stã scris despre Mine! ....................................................... 36
Doar o uşã! ........................................................................ 51
Rugãciunea, între minciunã şi adevãr ............................. 64
Împreunã! .......................................................................... 79
Funie împletitã în trei ....................................................... 95
Proba focului ................................................................... 113
Epilog ............................................................................... 128

ÎN CÃUTAREA LUI HRISTOS
La data când prinsesem gustul cititului, pe la 10 – 11 ani, am fost fas-

cinat de o carte de aventuri, Comoara din insulă de R. L. Stephenson.
Era vorba de o comoară ascunsă undeva, pe o insulă necunoscută…
Nu exista decât o jumătate de hartă, şi aceea cu ştersături şi lipsuri,
iar nişte temerari au plecat să găsească comoara. Vă închipuiţi câte
peripeţii, câte aventuri. Au găsit multe lucruri pe care nu le căutau,
dar comoara râvnită a rămas pe veci ascunsă.
Frustrarea pe care am simţit-o atunci, după citirea cărţii, n-am
uitat-o până astăzi, iar pe parcursul anilor, în cărţile ce i-au urmat
şi apoi în evenimente reale, am regăsit consecvent acest laitmotiv al
vieţii multora: o comoară ascunsă, o determinare nebună de a o găsi,
dar accesul – necunoscut!
Şi pentru mine a existat „comoara ascunsă”… Mai întâi, sub chipul
a nenumărate dorinţe copilăreşti, apoi sub înfăţişarea unei persoane
sau a unui destin strălucit… Pe la vârsta primei tinereţi, „comoara
ascunsă” ajunsese să se identifice cu Chipul suprem al lui Isus Hris-
tos. Aceeaşi flacără a căutării ei mă mistuia.
Dacă, într-adevăr, Mântuitorul este comoara pentru omul veacu-
lui nostru şi nu doar pentru cel de acum 2000 de ani, atunci intrarea
în legătură cu această sursă a toată binecuvântarea ar fi cel mai mare
câştig, pentru care merită să trăieşti sau fără de care viaţa n-are preţ!
Prins de febra căutării Lui, m-am găsit împotmolit din lipsa unui
drum de acces.
Ce să fac ca să intru în legătură cu Hristos? Care era drumul spre
Hristos? Nu mă mulţumea un drum teoretic, ci căutam un drum
practic, pe care să pot ajunge într-un contact real cu El.
6 DRUMUL MEU SPRE HRISTOS
Nişte greci veniseră odată la Templul din Ierusalim. Din fericire,

Hristos nu fusese încă răstignit. S-au oprit în curtea neamurilor, au
căutat pe unul din ucenicii Mântuitorului, pe Filip, şi l-au rugat:
„Domnule, am vrea să-L vedem pe Isus!” (Ioan 12,21)
Ce fericiţi puteau fi acei greci, având toate şansele reale să-L
întâlnească pe Isus în mod personal şi nemijlocit, în carne şi oase…
Într-unul din turneele mele muzicale de peste hotare, unul din
profesorii mei universitari, care trecuse printr-o experienţă de viaţă
foarte dramatică, îmi mărturisea în secret că, dacă Dumnezeu îl va
ajuta să rămână în Germania, va face la anu’ un pelerinaj la Ierusa-
lim. Era un gest pios, de recunoştinţă. Dar de ce tocmai la Ierusalim,
când cu banii aceia ar fi putut face alte acte de caritate, mai comode
şi mai folositoare? Nu mi-a spus niciodată, dar din câte îmi dau sea-
ma, spera ca acolo, în Palestina, să aibă o întâlnire cu divinitatea, o
revelaţie a lui Isus. Dumnezeu l-a ajutat, iar el, desigur, n-a fost la
Ierusalim. Şi-a dat seama, probabil, că, oricum, Hristos nu era acolo.
Citise şi el Cuvântul care spunea clar că Hristos a înviat şi S-a înălţat
la Tronul lui Dumnezeu pentru noi.
Această veste bună este însă o pricină de frustrare pentru mulţi
care încă se întreabă nedumeriţi: „Dacă Hristos este sus, în ceruri,
cum pot să ajung la El? Cum ai putea să intri în legătură tu, om legat
de timp şi spaţiu, cu El, ajuns la celălalt capăt al Universului?”
Soluþia lui Isus

Această problemă foarte practică nu I-a fost străină Domnului
Isus. Ca o primă asigurare, să ne amintim că Mântuitorul, înainte de
a pleca la Tatăl, a strâns pe ucenici lângă El şi le-a spus:
„Nu vă voi lăsa orfani…” (Ioan 14,18) El avea în vedere o soluţie:
„Mă voi întoarce la voi”. Dar până la acest eveniment a toate împlini-
tor, Isus pregătise o rezolvare compensatoare: „Voi ruga pe Tatăl şi
El vă va da un alt Mângâietor, pe Duhul Sfânt…” (Ioan 14,16.17.26)
Limbajul acesta sună întortocheat pentru un novice… Eu, om în
carne şi oase, iată-mă deodată într-un subiect imaterial, în care simt
că-mi pierd reperele raţionale.
ÎN CÃUTAREA LUI HRISTOS 7
Dacă îţi iei însă timp şi cercetezi Scriptura, găseşti repere care te
fac să înţelegi cu claritate conţinutul temei în cauză. Găseşti, de exem-
plu, că Duhul Sfânt este a treia Persoană divină. El cunoaşte (1 Cor.
2,11), vrea (1 Cor. 12,11), iubeşte (Romani 15,30), instruieşte (Ioan
14,26), intervine (Fapte 16,6), ia loc în om (1 Cor. 3,16) şi transformă
omul (1 Sam. 10,6). Duhul Sfânt este deci o personalitate. El nu-i doar
o forţă. Nu-i doar un curent, ci este o Persoană care are o capacitate
dumnezeiască de a fi con-comitent peste tot. Este o calitate pe care
noi oamenii, creaturile, n-o avem. Dar Duhul Sfânt, a treia Persoană
a divinităţii, o are. Şi El este acela care mediază contactul între inima
noastră şi Hristos. În clipa în care Îl caut, când cred în Hristos (Gal.
3,14), El reproduce chipul Său şi persoana Sa în inima mea.
E limpede pentru minte! Dar pentru mine, omul de rând, este
atât de anevoios. Se spunea mai sus că „în clipa în care cred...”, El va
fi prezent şi va produce contactul. Ori tocmai aici este cea mai mare
dificultate, mai ales pentru omul contemporan, pentru care problema
credinţei nu mai este ceva de actualitate.
Criza „credinþei”
Mulţi spun: „Ah! Eu n-am credinţă. Am încercat... Uite, m-am
dus şi eu la mai multe biserici şi adunări. E frumos... dar nu pot să
cred! Nu găsesc credinţă în mine.”
Cineva zicea nu demult: „Vreau să cred, dar nu pot să cred! Ce să
fac dacă Dumnezeu nu mi-a dat darul să cred? Că doar credinţa nu
ţine de om... Ci ea este un dar pe care Dumnezeu îl dă. Deci, ce pot
să fac dacă n-am darul de a crede?... Vreau să cred, dar nu pot!”
Mulţumesc lui Dumnezeu că am fost şi eu vecin cu această
frământare. M-a încercat şi pe mine. Şi, din experienţa personală
şi din studiu, am descoperit că felul în care judecă omul obişnuit cu
privire la credinţă e greşit.
Ca să mă fac înţeles, aş vrea să ilustrez gândul acesta prin noţiunea
de „spaţiu”. Ce este spaţiul? Este o dimensiune, un volum, în care
bag lucruri ca într-un cazan. Aşa crede orice copil! În spaţiul acesta
există planete, praf cosmic, e şi Pământul, suntem şi noi etc. Deci
obiectele intră în acest spaţiu ca într-un cazan.
Destul de târziu, am aflat un răspuns corect cu privire la spaţiu.

Am înţeles cât de greşită este această concepţie, căci spaţiul nu există
în afara obiectelor! Spaţiul nu este ca un cazan în care arunc diverse
obiecte materiale, ci spaţiul există numai acolo unde-i obiectul. Pur
şi simplu, spaţiul este doar dimensiunea unui obiect, a unei forme
materiale de existenţă. Unde nu există obiect, nu-i nici spaţiu.
Ei, cam la fel este şi cu credinţa. Nu există o credinţă unilaterală,
ca şi cum cineva ar spune:
– Eu cred!
– De ce crezi?
– Uite aşa! Am darul de a crede… Şi acum, caut în cine să
cred!...
Adică, este ca şi cum aş spune: am spaţiul şi acum caut să pun ceva
în acest spaţiu!
Credinţa nu este un eveniment care se petrece de unul singur ca
să pot spune: „Eu cred şi abia apoi Îl găsesc pe Hristos!”
Nu, ci credinţa este un element care apare numai în urma unui
contact între două persoane.
Cineva povestea odată cum s-a căsătorit. Spunea cum, într-o
anumită împrejurare, în cercul său de prieteni, a apărut o tânără. Ar
fi râs atunci, dacă cineva i-ar fi zis: „Ea este viitoarea ta soţie!”
E cât se poate de normal ca omul să facă investigaţii în dreptul
tuturor celor pe care îi vede. De la bun început, omul nostru a con-
statat că această tânără n-avea nimic comun cu visurile lui. Era cu
totul altfel decât îşi închipuia el viitoarea soţie. Aşa că a rămas foarte
rece faţă de ea.
Dar nu mică i-a fost surpriza când, mutându-se la o altă instituţie,
reîntâlni această tânără pe care o mai zărise în treacăt. După un an
şi jumătate de stat împreună, după un an şi jumătate de cunoaştere,
a ajuns să fie din ce în ce mai convins că ea era singura persoană
potrivită pentru el. Şi spunea: „Nu ştiu cum am ajuns să mă încred
în ea atât de mult, încât să-mi doresc să fie soţia mea. Dar ştiu că,
în urma cunoaşterii, a descoperirii în ea a unor valori de nepreţuit,
mi-am dat seama cu surpriză că ea este aceea. Aşa s-a născut convin-
gerea mea, aşa s-a născut familia mea. Şi Dumnezeu a fost cu noi şi a
rămas în continuare cu noi.”
Aşa este şi cu credinţa religioasă. Ea nu este ceva care există din-

totdeauna în inima omului, ci ea vine în urma unui contact cu acea
Persoană pe care inima o recunoaşte ca fiind vrednică de încredere.
Semnificaþia cuvântului „credinþã”

Noi judecăm deseori problema credinţei la nivelul accepţiunii cu
mintea: „Da, sunt de acord cu doctrina cutare...”
Cel care citeşte Biblia în româneşte nu ştie că termenul „credinţă”
în limba ebraică, ca şi sensurile aceluiaşi cuvânt în limba greacă,
exprimă o confiere, o încredere. Cu alte cuvinte, eu nu „cred în ceva”,
nici nu „cred ceva”, ci cred în Cineva. De aici s-a născut în româneşte
cuvântul încredere, adică mă bazez pe Cineva.
Credinţa noastră, încrederea în Dumnezeu, vine doar în urma
unui contact cu El, doar în urma cunoaşterii Lui.
Celor ce simt că nu pot să creadă, le amintesc că, în Evanghelia
după Marcu există un text semnificativ care oferă mult curaj. E vorba
de textul din Marcu 15,39… Eroul acestui verset este un păgân, un
sutaş roman. El era obişnuit să taie în carne, să vadă sânge curgând.
Nimeni nu ajungea sutaş decât după ce se distingea mai presus de cei
mai duri şi mai viteji ostaşi. El fusese chemat să vegheze la ordinea şi
menţinerea păcii în provincia aceea răzvrătită, Iudeea. Acestui sutaş
roman îi revenise sarcina să ia pe osânditul Isus din Nazaret, să preia
comanda plutonului şi să conducă lucrările de răstignire a condam-
natului. El nu avea treabă, ci doar supraveghea plutonul.
Omul acesta a ajuns să fie martor al răstignirii şi, în clipa în care ostaşii
Îl răstigneau pe Isus, sutaşul urmărea felul în care osânditul îndura cea
mai cruntă suferinţă a crucii. Nu uitaţi că sutaşul acesta, prin structură şi
prin formaţie, nu „credea” nimic din bazaconiile evreieşti. Însăşi funcţia
sa nu-i permitea să creadă într-un învăţător al unui popor urât de el.
Acum citiţi versetul 39: „Sutaşul care sta în faţa lui Isus”, deci a
avut loc contactul, „...când a văzut că şi-a dat Duhul, a zis: ’Cu adevărat
omul acesta era Fiul lui Dumnezeu’.”
Este aceasta credinţă? O, da! Şi încă ce credinţă!... Credinţa
aceasta a fost exprimată în vremea când nici chiar ucenicii nu mai
credeau că Isus cel muribund este Fiul lui Dumnezeu.
Şi cum a crezut el? Era el credincios din fire, înclinat spre credinţă?
Nici vorbă! Dar credinţa lui a apărut din nimic, în momentul când a
avut un contact cu Isus şi când a văzut felul în care El S-a manifestat
în cele mai grele momente prin care ar pute trece un om.
Acum, spuneţi-mi: Pe ce se bazează credinţa? Cumva pe virtuţile
mele, pe credinţa pe care o am eu în prealabil? Sau, dimpotrivă, pe
atributele Lui? O să vină momente când diavolul o să vă împresoare
şi o să simţiţi că vă clătinaţi, că n-aveţi credinţă... Amintiţi-vă atunci
de acest prim punct: credinţa nu se întemeiază pe vreo capacitate
personală, ci pe calităţile lui Dumnezeu! Priviţi spre El, spre Hristos,
şi… veţi ajunge să credeţi automat, ca acel sutaş brutal.
Cel care zice: „Eu nu cred, sunt necredincios!”, spune cu alte
cuvinte că nu-L cunoaşte pe Isus dar, pe lângă aceasta, el mai exprimă
şi împotrivirea de a accepta să meargă pe un drum al cunoaşterii
Mântuitorului.
Credinţa aceasta este cu totul altfel decât credinţele confecţionate
de filosofi şi cărturari. Emanuel Kant, renumitul filosof german, spu-
nea aşa: „Mai întâi a trebuit să-mi izgonesc cunoştinţa ca să-mi fac
loc pentru credinţă”.
Într-un sens, Kant avea dreptate. Omul acesta n-a fost uşuratic în
felul său de a gândi, iar remarca făcută se poate aplica, într-un sens
general, în viaţa de toate zilele. De exemplu: „Eu cred că mâine îmi
vine butelia...”
Adică, n-am cunoştinţă dacă va fi sau nu aşa, dar cred! Şi asta e
un fel de „credinţă”.
Însă această declaraţie nu se potriveşte deloc în ceea ce priveşte
credinţa religioasă. Credinţa nu poate exista decât atunci când are
loc mai întâi cunoştinţa. Şi eu l-aş corecta pe Kant, spunând că, în
materie de religie, mai întâi vine cunoştinţa şi abia după aceea, pe
această dovadă bogată îmi zidesc eu credinţa.
Credinþa ºi simþãmintele
Există şi o a doua problemă, care-şi are rădăcina în mine însumi.
Îi înţeleg pe aceia care vin la Hristos cu durere sau dezechilibru în su-
flet, fiindcă şi eu am fost implicat în multe crize ale îndoielii. Venisem
la Hristos, Îl cunoscusem, mă îndrăgostisem de El, dar uneori se
abăteau perioade grele, căci experienţa creştină este cu valuri – când

sus, când jos – şi-mi amintesc că mă plecam pe genunchi şi mă rugam
spunând „Tatăl nostru”. Rugăciunea este, prin excelenţă, comuni-
carea cu Dumnezeu. Dar simţeam că în suflet îmi lipseşte credinţa, şi
sufletul îmi era pustiu şi gol. E un simţământ chinuitor! Voiam să-L
găsesc pe Dumnezeu, dar în mine nu găseam decât vid...
Şi atunci apărea simţământul deznădejdii împreună cu gândul
acesta: „Mai bine te-ai ridica decât să mai stărui în van, când cerul
este de aramă...”
Pe temeiul celor de mai sus, vă întreb: Este credinţa un sentiment?
Află, prietene, că metoda aceasta de a ne prezenta credinţa ca fiind
ceva ce trebuie urmărit, cultivat, păstrat şi verificat din când în când
(aşa cum face gospodina când găteşte, ridicând capacul de pe oală să
vadă: mai are mult? Este acolo ori s-a stri-cat?) este de fapt metoda
diavolului.
Este metoda lui clasică de a te face ca, atunci când te apropii de
Hristos, să cauţi mai întâi după „bastonul” de reazim al simţămintelor,
sau „balustrada” simţămintelor de care, sprijinindu-te în noapte
(pentru că credinţa merge în întuneric), să porneşti înainte. Când
reuşeşte să te împingă pe drumul simţămintelor, te trezeşti la un mo-
ment dat fără nimic... Fără simţăminte, fără credinţă.
Vă rog reţineţi şi un alt aspect: credinţa nu e ceva la care noi să
lucrăm sau spre care să privim. În loc de a privi la noi, în loc de a ne
cerceta sentimentele, trebuie să privim la Hristos, fiindcă numai El
naşte credinţa. În clipa în care nu mai privesc spre Hristos, ci privesc
spre mine, în clipa aceea dispare izvorul credinţei şi credinţa mea
devine o problemă, un fel de fantomă:
– Mai e, nu mai e? Acum era şi… uite că nu mai e!
Hristos este unicul izvor al credinţei noastre şi atâta timp cât vom
privi spre El, credinţa va exista. Dar, de îndată ce privim spre ea ca
s-o cercetăm, chiar în clipa aceea (nemaiţinând ochii ţintă la Hristos)
credinţa dispare.
Credinþa – pe meritele Lui

Aş vrea să amintesc un alt text din Evanghelia lui Marcu capi-
tolul 9,24. Este vorba de un caz nenorocit. Un tată îşi aduce copi-
lul în nesimţire la Hristos. Era un copilandru de vreo nouă-zece ani,

atârnând moale în braţele lui. Tatăl acela îl arată lui Hristos, şi-I
spune aşa: „ Dacă poţi face ceva, fie-ţi milă de noi şi ajută-ne...”
Faptul că a venit până acolo dovedeşte că avusese în inimă un
sâmbure de credinţă, de încredere în Hristos, bazându-se pe puterea
Lui miraculoasă. Negăsindu-L pe Isus şi dând de ucenici, credinţa
puţină pe care o avea, i s-a spulberat. Mai târziu, când omul a venit în
contact direct cu Învăţătorul, s-a aruncat la picioarele Sale şi I-a spus:
„Dacă poţi face ceva, fă! Salvează-ne!”
Cuvântul „dacă” transpiră de multă îndoială şi necredinţă. Iar
Mântuitorul i-a răspuns: „Tu zici: ’Dacă poţi’. Toate lucrurile sunt cu
putinţă celui ce crede.”
Se pare că aceste cuvinte ale Mântuitorului îl pun în şi mai mare
dificultate, în mai mare criză pe bietul om, care şi-aşa avea o credinţă
tremurătoare. Şi Mântuitorul spune: „Dacă tu crezi...”
El tocmai şi-a dat seama că nu crede. Îndată tatăl copilului a
strigat sincer, cu lacrimi: „Cred, Doamne!”
Dar şi-a dat seama că nu spusese întregul adevăr. Şi a adăugat
cuvintele: „Ajută necredinţei mele!”
Îşi dădea seama că nu credea. A zis „cred”, dar în faţa Mântuitoru-
lui cuvintele lui au sunat sec, a tablă, şi n-au avut profunzime. Atunci,
înecându-şi glasul în disperare, a zis: „Ajută necredinţei mele!”
Ce a urmat? Mântuitorul a mustrat duhul rău, iar copilul s-a vin-
decat. Dar stai puţin: mai înainte Mântuitorul zisese: „Toate lucru-
rile sunt cu putinţă...”
Cui erau cu putinţă? Numai celui ce credea! Iar Mântuitorul l-a
vindecat pe băiat, ca răspuns al credinţei celui ce L-a rugat! Spune-mi
acum: credea sau nu credea omul?
Aici este paradoxul. Cunoşti această experienţă când, pe genunchi
fiind, cerul îţi pare de aramă. Cercetându-ţi sentimentele ca să aduni
dovezi interioare, nişte fapte care să te conducă la credinţă, descoperi
cum te cuprinde disperarea. Ştii de ce ţi se întâmplă aceasta? Pentru
că uiţi că trebuie să crezi fără fapte, ci doar pe temeiul calităţilor Lui.
Mi-amintesc cum, odată, am rămas pe genunchi, în cămăruţă,
zicând: „Doamne, îmi dau seama că eu nu cred acum. Sunt mort.
Dar ştiu că, în ciuda faptului că nu cred, Tu totuşi ai grijă de mine,

mă iubeşti şi-mi vei răspunde.”
Cu alte cuvinte, recunosc că nu cred; şi, totuşi, chiar şi în condiţia
asta, eu nu mă las de Tine! Eu cred. Aceasta înseamnă că, mărturisind
că nu cred în El, dar bazându-mă pe faptul că El nu mă va lăsa, eu
îmi exprim de fapt acea credinţă pe care Hristos o recunoaşte şi o
onorează. Credinţa aceasta se bazează pe meritele şi bunătatea Lui
şi nu pe puterile mele!
Aş vrea să înveţi, prietene, că atunci când eşti în criză, n-ai nevoie
să priveşti la tine, ci doar să-ţi aminteşti că Hristos are acele calităţi
desăvârşite şi că, în ciuda necredinţei tale, în ciuda a ceea ce eşti (căci
n-ai nimic care să te recomande lui Hristos), El tot va interveni.
Aici e paradoxul credinţei: ştiu că nu cred şi, totuşi, în ciuda acestei
necredinţe, eu rămân agăţat de El, continuând să cred în El în ciuda
nestatorniciei mele! Numai atunci mă încred în El cu adevărat. Nu
mă încred în faptul că eu pot să iau legătura cu El, ci mă încred cu
adevărat în El.
Noi discutăm acum despre credinţă, pentru că ea este o primă
modalitate prin care intrăm în contact cu Hristos, Cel ce este rezolva-
rea crizei şi a nefericirii noastre. Şi cum se intră în contact cu Hris-
tos? Pe o singură cale. Nu prin pelerinaje, nici prin fapte, ci con-
tactul se realizează prin credinţă. Iar acest contact, făcând o scurtă
recapitulare, se realizează şi se naşte doar atunci când privirea mea
Îl descoperă pe Isus în Scriptură. Citind, descopăr atributele care-L
recomandă ca fiind demn de încrederea mea. Aşa ajung să mă încred
în El.
Credinþa ºi rãspunsul aºteptat

Uneori m-am rugat şi eu pentru anumite obiective şi-am zis: „Doamne,
fă, Te rog, să se întâmple aşa şi aşa...”
Şi-n inima mea se învârtea îndoiala: „Nu cumva nu te gândeşti
pozitiv? Nu cumva nu te angajezi suficient în credinţă, încât Îl vei
împiedica pe Hristos să-ţi răspundă?”
Şi atunci dublam timpul de rugăciune. „Mă voi ruga dublu! Fac
orice ca să mă angajez şi mai mult în credinţă, căci, dacă voi crede
cu adevărat, El îmi va răspunde la cererile mele. Dacă voi reuşi să

gândesc destul de pozitiv, voi căpăta sigur ce doresc. Iar dacă n-am
căpătat, înseamnă că a lipsit ceva credinţei mele.” Aceasta este gân-
direa clasică despre rugăciune: „Nu mi-a răspuns Dumnezeu pentru
că mi-a lipsit credinţa...”
Odată, un bolnav m-a chemat la patul lui şi mi-a spus:
– Roagă-te, şi Dumnezeu să te asculte! Cere să fiu vindecat...
Şi ne-am rugat. Eram mai mulţi şi ne rugam: „Doamne,
vindecă-l!”
Nu mi-era uşor, căci eu eram „pastorul” şi toată lumea privea spre
mine.... Şi continuam să mă rog: „Tată, te rog să-l vindeci!”
Dar el a murit peste două zile. Probabil că martorii se gândeau:
„N-o fi avut pastorul credinţă destulă. Probabil că a fost ceva lipsă în
credinţa lui... Asta-i!”
Nu v-aţi gândit şi voi aşa, de multe ori? Eu da! Şi unde este
greşeala? Nu zice şi Hristos că El ne dă dacă nu ne îndoim deloc în
inima noastră? De aici, reversul: dacă nu ne-a dat, înseamnă că ne-am
îndoit! Corect?
Aş vrea să medităm asupra acestei capcane. Aici se ascunde un
viciu de gândire. Unde-i greşeala?
Mai întâi e greşită în ceea ce priveşte obiectul credinţei. Unii
„cred în ceva”, adică în „răspunsul” la cererea lor. Credinţa lor
ţinteşte spre… vindecarea bolnavului. Ei cred într-un eveniment
care se va produce, în ceva care trebuie să aibă loc, pentru că noi
L-am rugat. Aţi prins greşeala? Amintiţi-vă: credinţa, aşa cum am
prezentat-o până acum, nu este a crede „în ceva”, ci a crede în Cineva.
Aşadar, nu răspunsul trebuie să fie obiectul credinţei, ci Dumnezeu!
Iar răspunsul trebuie să fie doar un rezultat posibil, şi nu unul obliga-
toriu.
Se povesteşte că, prin 1735, John Wesley, cel care urma să înte-
meieze metodismul – o mişcare reformatoare a Bisericii Anglicane,
se afla pe un vas în drum spre Georgia, unde voia să lucreze pentru
câtva timp printre coloniştii de acolo.
John Wesley înfiinţase în 1729 „Clubul Sfânt”, aşa cum îi ziceau în
derâdere colegii, un cerc de studenţi care se întâlneau des pentru a se
ruga. Ajunseseră să se întâlnească în fiecare seară pentru rugăciune.

De asemenea, aveau obiceiul ca, cel puţin o dată pe săptămână, să
ţină post. Făceau vizite la penitenciar, făceau binefaceri şi doreau să
trăiască o viaţă sfântă.
Ei bine, pe când se afla pe vapor, s-a iscat furtuna. Dar furtuna n-a
durat o zi sau două, ci mai multe, aşa cum sunt furtunile pe Oceanul
Atlantic. Şi, întrucât situaţia evolua în gravitate, iar dificultăţile se
înmulţeau, John Wesley şi-a înteţit rugăciunile. Se ruga cu nodul în
gât, cu tâmplele şi venele zvâcnind, cuprins de panică şi de grozăvia
nesiguranţei: „Oare rugăciunea mea de salvare va fi primită? Îmi va
răspunde Dumnezeu sau nu?”
În timp ce se afla în acel chin al rugăciunii, Wesley observă cum
douăzeci şi şase de fraţi moravi, pietişti germani, (aceştia reprezentau
o altă mişcare de reînviorare) se rugau şi ei în timpul acelei cumplite
furtuni. Dar ei nu se rugau cu groază, nici cu chin. Ei se rugau paşnic,
în timp ce valurile se prăvăleau cumplit pe punte. Singura lor luptă
era cu vuietul asurzitor, străduindu-se ca în cuida lui, cântările lor de
mulţumire şi laudă să se facă auzite…
Privind la ei, Wesley a fost uimit. Cum pot oamenii ăştia să fie
atât de liniştiţi, când noi pierim? Pe ce se bazează liniştea lor atât de
nefirească? El, predicatorul reformator, stătea faţă-n faţă cu aceşti
fraţi moravi simpli, fără atâtea cunoştinţe teologice. Se simţea ruşinat
că ei trăiau cu atâta seninătate acele ceasuri groaznice!
La un moment dat, n-a mai putut răbda şi a intrat în legătură cu
unul din fraţii moravi, pe nume Schpangenberg.
– Ce e cu voi? Cine sunteţi? Vă daţi seama că trăim poate ultimele
ceasuri din viaţă? De ce nu agonizaţi?
Şi Schpangenberg l-a întrebat:
– Tu crezi în Isus Hristos? Îl cunoşti tu pe Hristos?
– Cred că este Mântuitorul lumii..., a zis Wesley.
– E foarte bine, dar nu asta te-am întrebat. Cunoşti tu pe Hristos
ca Mântuitor al tău personal?
Şi în clipa aceea, înţelese Wesley falsitatea credinţei lui, slăbiciunea
credinţei lui.
El înţelese că ceea ce-l interesase până atunci în rugăciune

fusese răspunsul la cereri, nu adorarea Persoanei. Că îl interesau – în
mod egoist – mai degrabă darurile lui Dumnezeu (ce putea căpăta de
la El) şi nu Persoana lui Dumnezeu. Atunci înţelese El deosebirea
dintre a crede din interes, pentru ce-ţi putea face El, şi a crede din
iubire, pentru ce era El pentru tine. Şi de aici începu acea izbucnire
de lumină care avea să-l facă pe John Wesley un adevărat reforma-
tor. La scurt timp, într-o seară din 1738, el scria următoarele cuvinte:
„În jurul orei nouă a serii, în timp ce citeam ce a scris Luther despre
schimbarea pe care Dumnezeu o săvârşeşte în inimă, prin credinţa
în Isus Hristos, am simţit inima mea încălzită. Am simţit că am în-
credere în Hristos, doar în Hristos. Şi am primit asigurarea că El
mi-a îndepărtat păcatele, chiar păcatele mele, şi m-a scăpat de legea
păcatului şi a morţii.”
De atunci încolo nu l-a mai interesat dacă va muri sau va trăi.
Ceea ce îl încălzea acum era siguranţa că Hristos l-a iertat de păcat
şi-i este Mântuitor personal. Acum ştia cât de mult merită să te în-
crezi într-un Dumnezeu atât de bun, într-un Dumnezeu al iubirii,
care a murit ca să te scape din păcat.
Asta a făcut El pentru tine. Deci merită să zici: „Doamne, mă
abandonez Ţie! Atârn de Tine! Sub picioarele mele nu mai am ne-
voie de pământ, e destul că Te am pe Tine, şi nu-mi mai pasă!” Cu-
vântul „aman” din limba ebraică, tradus prin credinţă, înseamnă o
abandonare sau predare totală, o atârnare.
Credinþã pentru cei buni

Vorbeam de prima capcană – aceea de a înţelege credinţa în ra-
port cu răspunsul dorit. Dar mai este şi un al doilea viciu de înţelegere.
Această concepţie se bazează pe faptul că noi credem că Dumnezeu
dă celor buni, celor vrednici, iar celor răi nu le dă.
În cazul acesta, care este cheia pentru a primi răspuns? Simplu:
să fii vrednic! Dacă eşti vrednic, primeşti. Dacă nu eşti vrednic, nu
primeşti. Vedeţi, unde-i cheia? E la mine. Eu sunt cheia! Vrednicia
mea este cheia.
Amintiţi-vă însă de adevărul pe care l-am descoperit mai înainte:
cheia credinţei se află în calităţile lui Hristos.
Vă amintiţi că, odată, zece leproşi au venit la Mântuitorul să-I

ceară vindecare (Luca 17,12). Dintre toţi, numai unul singur s-a con-
vertit. Câţi a vindecat Isus? Unul singur sau pe toţi cei zece? Pe toţi!
Şi aceştia erau iudei, cu excepţia unuia singur, care era samaritean,
cu totul lipsit de merite. Dar, ca să fie de mirare, doar acest din urmă
samaritean se pocăieşte. Concluzia: deşi ceilalţi nouă nu-l primiseră
pe Hristos (deci nu erau vrednici!), totuşi i-a vindecat.
La fel l-a vindecat Domnul Hristos şi pe Simon leprosul. Nici el nu-L
primise pe Hristos ca Mântuitor. Şi totuşi l-a vindecat „pe gratis”.
Să nu credeţi că toţi cei care au venit la El ca să fie vindecaţi au
devenit ulterior ucenicii Lui. Gândiţi-vă cât de mulţi au fost aceştia,
dacă socoteşti că, în cea mai mare parte a şederii Sale pe pământ,
Mântuitorul s-a ocupat de vindecare! Unii au fost fericiţi că au scăpat
de năpastă şi s-au dus în treaba lor.
Vezi? Mântuitorul face să răsară soarele nu numai peste cei buni,
ci El îi binecuvântă şi pe cei răi deopotrivă. Aşadar, răspunsul la
rugăciune nu depinde de meritul sau nevrednicia ta, căci „cheia” este
Hristos. În El se află tot.
Mi-amintesc de un erou biblic, de cel mai mare teolog al Noului
Testament – apostolul Pavel. El povesteşte în 2 Corinteni 12,7 că
avea o problemă, o boală sâcâitoare la ochi. El îl numeşte un ţepuş…
un sol al Satanei. Şi el zice: „De trei ori m-am rugat: ’Doamne, ia
ţepuşul acesta din trupul meu’.”
Şi i-a răspuns Dumnezeu? Nu. Pentru că n-avea Pavel credinţă?
Tocmai Pavel? Cel care a făcut minuni pentru alţii?
Nu pentru că n-ai credinţă nu-ţi răspunde Dumnezeu. Concluzia
celor scrise de apostolul Pavel se găseşte în acelaşi capitol la versetul
zece: „Mă bucur în această stare. Şi sunt fericit, chiar cu slăbiciunea,
cu ţepuşul acesta în trup…”. Cu alte cuvinte, el spune:
„Nu mă mai interesează răspunsurile egoiste. Îmi este destul că
am descoperit ce este credinţa, şi anume o relaţie de încredere în
El, bazată nu pe virtuţile mele, ci pe calităţile lui Hristos. Şi în ciuda
răspunsului negativ, eu rămân tot credincios.”
Ca un ecou al atitudinii perfecte a credinţei în Dumnezeu, în ciu-
da oricărui răspuns, îmi răsare în minte atitudinea a trei tineri evrei
în faţa cuptorului încins (Daniel 3,16-18). Era un moment unic. Nu

ştiu câţi au mai trecut pe aici. Ştiţi ce au spus ei?
„Noi n-avem ce să-ţi răspundem, împărate! Dar Dumnezeul
nostru, în care ne încredem şi Căruia Îi slujim zi şi noapte, poate
să ne scape din mâna ta, din focul cuptorului… Împărate, noi atât
de mult Îl iubim şi atât de mult credem în El, încât nici măcar nu-L
condiţionăm să ne scape. Chiar dacă nu ne va răspunde, noi tot ai Lui
suntem şi nu ne vom închina ţie, împărate!”
Dumnezeu e acelaºi
În Oceanul Indian, la aproximativ 1.600 km depărtare de Africa
de Sud, se află insula Mauriciu. Acolo, prin 1982, locuia familia Vitry,
o familie respectabilă. Era o familie cu 12 copii, într-adevăr o familie
binecuvântată. Tatăl avea destulă povară pentru familia lui. Lucra la
o fabrică de zahăr pe respectiva insulă. Era cunoscut ca om cinstit şi
câştiga suficient ca în fiecare seară copiii săi să aibă mâncare, ba încă
să mai şi rămână puţin pentru cine ar fi solicitat ajutor.
Viaţa lor mergea tihnită înainte. Copiii creşteau, fetele mai mari
aveau 17-18 ani, iar cei mai mici aveau 3-4 anişori. Totul a mers bine
până când pe insulă a apărut un necunoscut. Insula nu este peste
măsură de mare, aşa încât orice nou venit este uşor recunoscut, mai
ales că acesta umbla pe o bicicletă amenajată pentru două persoane.
Acest individ era orb şi-l chema Noel. Personajul acesta s-a făcut
cunoscut în zonă pentru că umbla cu o valiză de cărţi pe care o mon-
tase pe portbagajul bicicletei. Pe locul din faţă al bicicletei duble
mergea un tinerel care-l ducea din casă în casă. Se spunea că orbul
are un dar minunat de a vorbi.
Într-o zi a sunat şi la uşa familiei Vitry. Curiozitatea de a şti ce
vinde i-a făcut să cumpere şi ei ceva. Au căutat repede ceva bani, din
puţinul surplus, şi au spus:
– Să cumpărăm şi noi o revistă din cele pe care le vinde Noel.
Au cumpărat-o şi tatăl a deschis-o. Copiii s-au adunat ciorchine în
jurul lui şi se uitau la pozele frumos colorate. Seara, părinţii au citit-o atenţi,
iar dimineaţa au luat-o fetele. Ceea ce au găsit acolo le-a plăcut, dar
i-a şi intrigat. Se întrebau: „Cum? Adică nu stăm bine cu credinţa?”
Ei erau creştini tradiţionali… Nu puteau crede aşa ceva.

Curând, problemele lor zilnice au aşternut uitarea peste cele citite.
După o lună însă, Noel a apărut din nou. L-au văzut de departe că
vine cu bicicleta. Doamna Vitry, speriindu-se, a spus fetelor:
– Repede, închideţi uşa! Spuneţi că nu sunt acasă!
Flăcăul care mâna bicicleta, probabil obişnuit cu astfel de terti-
puri, a sesizat fusta mamei dispărând după uşă. Când au ajuns în faţa
casei, ieşi o fată în prag, spunându-le:
– Mama nu-i acasă!
Dar Noel nu voia să plece.
– Spune-i totuşi că sunt aici…
– Păi, nu v-am spus că nu-i acasă? a zis fata roşindu-se.
– Vreau totuşi să vorbesc cu ea. Am o misiune şi trebuie să vă dau
ceva care vă va bucura. Este pentru binele vostru!
Şi pentru că el tot nu pleca, mama a împins în mâna fetei câteva
parale, şoptindu-i:
– Cumpără încă o revistă din alea şi spune-i să plece.
Noua revistă însă a reuşit să le producă o nouă tulburare. În cele
din urmă, soţul a spus:
– Ascultă soţie: sau… sau!
Aşa că au luat Biblia, au cercetat, şi… uite, măi, aşa era! Această
stăruinţă a bietului Noel, orbul de la uşa lor, i-a determi-nat ca, timp
de o lună de zile, familia Vitry să-şi revizuiască crezul, să descopere
că sunt greşiţi, să recunoască Sabatul zilei a şaptea ca fiind adevăr,
să recunoască starea morţilor ca fiind inconştienţă şi să admită că
sfârşitul este aproape.
Apoi, la scurtă vreme, familia se hotărî să meargă la Biserica
Adventistă din apropiere. Din ziua când începură să meargă la
biserică, una din fetele mai mici, Denisa, căzu bolnavă de o boală
ciudată. Boala era atât de cumplită, încât medicii i-au spus:
– Stimate domn, nu ştim ce e! Luaţi-o acasă, ca să n-aveţi surprize...
În această boală, părinţii au recunoscut împotrivirea celui rău.
„Nu renunţăm! şi-au zis ei. Ne vom ruga. Avem încredere în
Dumnezeu. În El ne-am încrezut şi până acum, iar acum, când ştim
şi adevărul, suntem cu atât mai siguri că El ne ascultă, chiar de-ar fi
să moară Denisa!”
În mijlocul necazurilor, ei se hotărăsc pentru botez. Şi, în clipa în

care ei încheie legământul cu Dumnezeu, Denisa se vindecă total.
Asta le-a oferit o primă bucurie, o pace care venea din descoperi-
rea faptului că Hristos ascultă şi răspunde rugăciunii lor. Însă botezul
familiei Vitry stârni gelozia şi împotrivirea vechilor lor coreligionari,
care se temeau că pilda lor ar putea fi urmată de alţii. Aşa că şi-au
spus: „Să le dăm o lecţie severă, cea mai drastică! Să facem totul ca
să stingem exemplul lor.”
Au dat acatiste, au făcut slujbe de anatemizare, dar… fără efect.
Familiei Vitry îi mergea la fel de bine. Atunci, unul dintre prelaţii
acelei confesiuni se duse la directorul fabricii de zahăr unde lucra
domnul Vitry şi interveni cu suficient aplomb ca directorul să zică:
– Da, îl vom concedia pe domnul Vitry!
Şi imaginaţi-vă şocul soţului când, mergând la fabrică, i s-a
spus:
– Poftiţi cartea de muncă. Sunteţi concediat… Căutaţi-vă de lucru
în altă parte…
Când sosi acasă, tatăl căzu pe scaun şi zise:
– Dragii mei, de astăzi atârnăm de Dumnezeu... Nu mai avem
leafă…
Imaginaţi-vă o familie cu doisprezece copii, cu tot ceea ce implică
grija lor. Au încercat să găsească alt serviciu, dar …când un director
te dă afară pe motive deocheate, se creează imediat un ecou. Şi-apoi,
cine ar vrea să intre în conflict cu o biserică puternică şi oficială?
Astfel trecură o săptămână, două, trei... Raţiile se făcură tot mai
mici şi, în cele din urmă, a venit momentul când fetele, care o ajutau
pe mama, i-au zis:
– Mamă, nu mai avem mâncare…
– Căutaţi în cămară!
– Am căutat, mamă, dar nu mai e nimic acolo…
– Căutaţi în beci!
– Eu vin de acolo, zise cealaltă, şi nu-i nimic…
Fetele priviră spre mamă, încercând să întrevadă cum se va rezol-
va criza pruncilor. Şi mama spuse:
– Nu-i nimic, pregătiţi masa! Credem că Dumnezeu ne va răspunde!
Şi minunea face ca, exact atunci când au aşternut masa, când au

pus ultimele tacâmuri, să sune clopotul de la poartă. Ieşiră afară şi
iată că un frate de la biserică intră cu un coş plin cu alimente! Ah!
Toţi au recunoscut că acesta a fost un moment creat de Dumnezeu,
un moment providenţial. Şi aşa, iar au avut mâncare o vreme.
Dar soţul tot n-a găsit serviciu... A urmat un al doilea moment
când au pus masa, fără să aibă ce pune în farfurii.
– Masa e aranjată… Veniţi la rugăciune! a spus din nou mama.
Chiar înainte de a se pleca pe genunchi, cineva sună la poartă. Afară,
poştaşul stătea cu un plic de la un credincios dintr-o biserică apropiată.
Când fetele au desfăcut plicul, ce să vezi? Bani! Fetele au dat fuga la
alimentară, au cumpărat ce trebuia şi din nou au avut de mâncare.
Dar a urmat a treia ocazie. Fetele, de-acum încrezătoare (şi aici e
punctul dramatic!), aşezară masa, întrebând:
– Mamă, ce mâncăm azi?
Şi mama spune:
– Să ne rugăm lui Dumnezeu.
Se plecară pe genunchi şi mama se rugă. Apoi, greoi, familia se
ridică, privind unii la alţii. Fetiţa mică dădu fuga afară şi veni cu
vestea:
– Nu-i nimeni în faţa porţii... Ce facem acum?
Copiii priveau spre mamă, iar mama, încercând din nou metoda,
le spune:
– Să ne mai rugăm o dată! Dar rugaţi-vă şi voi. Fiecare să se
roage...
Toţi se rugară, pe rând. Apoi aşteptară semnul... Dar nu se întâmplă
nimic! Şi pentru că copiii se uitau topiţi la mama lor, de unde sperau
ajutorul, mama nu mai putu rezista şi izbucni în plâns....
Atunci Haidi, fetiţa de şapte ani, inspirată de Duhul Sfânt, începu
să cânte cu voce tremurândă: „Crede frate-n orice zi, crede nu te
îndoi”...
Cântecul avu putere magnetică! Strânşi în jurul mamei, ceata
îngână strofa întâi, apoi pe a doua… Cu lacrimile zvântate şi din nou
stăpână pe situaţie, mama le spuse:
– Copii, în seara asta n-o să mâncăm... Acum este momentul să ne

arătăm încrederea în Dumnezeu. Nu în răspunsul Său, ci în Dumne-
zeul care ne-a iubit şi ne-a dat atâtea dovezi că e cu noi. Sunteţi gata
să muriţi pentru El?
– Da! au răspuns fetele într-un glas. Nu mai aşteptau pe nimeni în
seara aceea. Decizia fusese luată.
Într-un târziu, sosi şi tatăl. Pe faţa lui se citea voia bună:
– Ia veniţi toţi încoace! Ascultaţi ultima ştire: de astăzi voi fi anga-
jat într-un nou post, cu o leafă ceva mai mare...
Închipuiţi-vă uralele copiilor, amestecate cu plânsul de fericire al
mamei şi cu laude faţă de Dumnezeu.
– Domnul ne-a răspuns la rugăciune! A făcut El asta pentru noi,
pentru că e atât de bun...
Experienţa familiei Vitry i-a condus pe mulţi de pe insulă la
recunoaşterea că există un Dumnezeu viu, cu care intri în contact
prin credinţă, în ciuda necredinţei tale.
Da, avem nevoie de credinţă. De acea credinţă care vine în urma
unui contact! Credinţa este consecinţa unei întâlniri dintre două per-
soane.
Isus e viu. El a lăsat la îndemâna oricui Scriptura, ca să-L poată
cunoaşte şi să poată crede în El. Căci stă scris (Romani 10,17):
„Credinţa vine în urma auzirii Cuvântului lui Dumnezeu.”
Şi, pentru că aşa stau lucrurile, haideţi să luăm Scriptura şi să citim
despre Isus Hristos. Pagină cu pagină, vom ajunge să-L cunoaştem.
Şi, pe măsură ce vom citi, Hristos va veni tot mai aproape de inima
noastră. Faţa Lui Se va contura tot mai mult şi expresia păcii aduse
de prezenţa Lui va inunda vieţile voastre. Prin credinţă, Domnul
Hristos va deveni împlinirea vieţii noastre, fericirea aceea pe care
nimic altceva n-o poate egala.
COMOARA DIN CUVÂNT
„Când mi se vorbeşte despre Hristos”, îmi spunea un vizitator al

bisericii, „mă simt foarte bine. Simt o oxigenare a inimii, o răcorire
a oaselor mele... Dar, după o vreme, mă apucă din nou întristarea şi
sunt iarăşi învăluit în ceaţa îndoielii, a scepticismului… Ah, cum aş
putea să fiu cu El mereu, şi nu doar ocazional? Mi s-a spus: ’Crede
în Hristos’ şi…am crezut. Dar găsesc în mine doar vase fisurate, prin
care preţioasa comoară se scurge şi dispare… Şi tremur tot! Care să
fie secretul pentru a rămâne cu Hristos?”
Nu se caută un drum teoretic, care să ne vorbească de evenimente
petrecute acum două mii de ani sau evenimente cereşti pe care ochiul
nostru nu le vede şi mintea nu le poate înţelege, ci un drum practic,
pe care cel mai nepregătit dintre oameni să se poată angaja şi să se
poată bucura de prezenţa lui Hristos.
Din nefericire, astăzi creştinismul este împovărat de sloganul
Hristos a murit pentru noi! O spun cu durere că miezul Evanghe-
liei a ajuns un slogan. Această veste – „Hristos răstignit” – a devenit
ruşinea creştinismului, a acelui creştinism care vorbeşte despre sânge
(sângele lui Hristos), dar care se zvârcoleşte în păcat. Iată de ce se
caută o experienţă viabilă, care să dovedească faptul că Hristos este
direct interesat în viaţa noastră.
În capitolul precedent, am aflat că n-avem altă relaţie cu Hristos
decât prin credinţă. El e sus, în cer, pe când noi suntem pe pământ.
Orice altă formulă, care poate să pară valabilă, în realitate este doar un
truc al diavolului. Credinţa nu este un „dat”, cu care omul demarează
în viaţă, pe care unii îl au, iar alţii nu-l au. Degeaba zic unii:
– Ce să fac dacă nu pot să cred? Eu n-am credinţa. Tu ai harul
ăsta, eu nu-l am...
Lucrurile stau însă cu totul altfel. Credinţa nu este o capacitate

pe care doar unele fiinţe fericite ar avea-o, ci este rodul unei relaţii,
al unui contact. În măsura în care există legătura cu o Persoană, în
aceeaşi măsură se dezvoltă credinţa şi comuniunea.
De aici se naşte o altă întrebare, asupra căreia ne vom apleca
acum: Cum pot să am contact cu această Persoană?
Imaginaþie sau credinþã

Mi-amintesc de vremea când citeam Evanghelia după Matei pentru
prima dată şi eram copleşit de solia pe care o conţinea. Atunci am spus:
„Trebuie să mă cuprindă şi pe mine! Simt că trebuie să mă cuprindă!”
Şi-mi amintesc cum mergeam pe lângă Palatul Telefoanelor şi încer-
cam, printr-un proces mintal, să mi-L imaginez pe Hristos lângă mine.
După un oarecare timp, radiam de fericire că reuşisem acest exerciţiu al
minţii şi spuneam în mintea mea: „Sunt fericit! Hristos e cu mine!”
Dar totul n-a durat decât o oră...
Evident, nici nu se putea întâmpla altfel, căci Hristos nu este pro-
dusul imaginaţiei unui om. Iar protezele în materie de credinţă n-au
durată. Atunci am simţit că metoda aceasta este o păcăleală. Nimeni
nu poate să intre în relaţie cu Hristos propu-nându-şi aceasta printr-un
exerciţiu mintal.
Mai întâi, credinţa nu este un act, ci o atitudine. Credinţa adevărată
este doar simpla deschidere a inimii. Eu nu trebuie să fac altceva,
decât să cred.
Numai diavolul este cel ce spune: „Încordează-te! Aşa... Acum,
mai tare. Şi mai tare! Credeee!!!”
Aceasta însă este „Evanghelia diavolului”. În schimb, în relaţia
mântuitoare, Hristos este Cel ce vine în inima noastră. Iar ca să aibă
loc contactul, avem nevoie de ceva. Cu siguranţă că te vei întreba: De
ce anume?
Am să-ţi răspund. Dar mai întâi, aminteşte-ţi că interlocutorul tău
este o Persoană şi nu un obiect. Cu un obiect, pot intra în contact printr-un
act al braţului, dar cu o persoană nu pot să intru în contact decât prin
căile de comunicare pe care mi le oferă acea persoană. Dacă interlocu-
torul se află departe, în spaţiu, şi nu-mi indică frecvenţa radio la care
este conectat, nu poate avea loc nici o comunicare la distanţă cu el.
COMOARA DIN CUVÂNT 25
În acest caz, nu pot cunoaşte nimic, nici din simţămintele lui, nici din
identitatea sa, nici din gândurile sale. Este ca un sloi de gheaţă... Dar
Dumnezeu, venind în întâmpinarea noastră, nu ne-a lăsat să-L căutăm
bâjbâind. El ne-a oferit cu generozitate calea pe care Îl găsim oricând.
Trei mijloace de comunicare cu Dumnezeu

Aş vrea să privim la un text biblic: Rom. 1,16. Aici apostolul Pavel
mărturiseşte crezul său: „Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui
Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia
care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului”.
Evanghelia nu este o teorie, un sistem, o filozofie, ci este o putere.
Cuvântul folosit în greacă este DYNAMIS, adică putere. Ea este
condiţionată de continuarea: „…pentru fiecare care crede.”
Apoi, în versetul 17, citim: „în ea este descoperită o neprihănire, pe
care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă…”.
Aşadar, Evanghelia are ceva care duce la credinţă!
Principala sursă prin care Dumnezeu comunică cu omul este
Sfânta Scriptură. Primul mijloc prin care interceptăm comunicarea
Sa este studiul Cuvântului lui Dumnezeu.
Dar Dumnezeu nu e mulţumit doar cu o comunicare prin „poştă”,
prin scrisoarea Sa, Scriptura. El doreşte un contact direct cu noi. Aşa
cum tatăl tânjeşte după părtăşia cu copilul, la fel şi El doreşte să
vorbească inimii noastre. Acesta este al doilea mijloc de comunicare
cu Dumnezeu şi se numeşte rugăciune.
Dar mai este şi un al treilea mod de cunoaştere a lui Dumnezeu,
poate cel mai variat şi fertil: este experienţa personală.
În cercetarea noastră, vom avea în atenţie aceste trei elemente:
studiul Cuvântului lui Dumnezeu, rugăciunea şi experienţa practică
cu Dumnezeu.
Odată, un grup de studenţi la medicină au venit la pastorul Morris
Venden cu următoarea întrebare:
– Pastore, noi nu suntem teologi... Nu vrem o explicaţie într-un
limbaj prea savant. Vrem ceva concret. Vrem să ne spui cum să du-
cem practic o viaţă de părtăşie cu Hristos. Vrem să ne dai un răspuns
practic. Dar vrem să ne spui altceva decât: „studiu, rugăciune şi
experienţă”… Vrem ceva practic!
Felul în care era formulată întrebarea ascundea în ea un grav viciu

de premiză. În consecinţă, pastorul le-a răspuns:
– Măi băieţi, voi sunteţi doctori, doctorii de mâine... Înainte să
vă răspund, vreau să mă ajutaţi pe mine cu o lămurire: Cum să duc
o viaţă sănătoasă? Dar nu-mi vorbiţi despre mâncare, despre apă,
despre aer, despre mişcare… Eu vreau altceva! Vreau ceva practic!
Studenţii au rămas un timp perplecşi, s-au uitat unul la altul şi
au râs. Şi-au dat seama că a vorbi despre sănătate implică obligato-
riu dezbaterea problemelor legate de o alimentaţie raţională, despre
aer, oxigenare, odihnă, muncă, exerciţiu fizic şi binefacerea mişcării,
într-un cuvânt despre stilul de viaţă. În aceasta constă dezbaterea
despre sănătate.
În acelaşi fel, nu putem vorbi despre o părtăşie cu Dumnezeu,
decât în lumina acestor trei mari căi de comunicare pe care ni le-a
lăsat Dumnezeu: studiul, care este asemănat cu asimilarea adevărului
lui Dumnezeu; rugăciunea, care este respiraţia, şi experienţa, care
este exerciţiul fizic.
Dacă vom analiza puţin platforma pe care ne zidim credinţa, vom
înţelege şi rolul acestor trei căi de comunicare.
Douã concepþii opuse

În lumea religioasă există două concepţii fundamentale cu privire
la credinţă: una catolică şi una protestantă.
În concepţia catolică, credinciosul este un secund. Poate mai mult,
e doar un terţ sau un anonim. El este ancorat într-un sistem de remor-
care, fiind lipsit de contactul direct cu Dumnezeu. Dacă eu, creştinul
acestei viziuni, vreau să intru în contact cu Dumnezeu, atunci am
nevoie de intermediari. Mai întâi trebuie să apelez la preot, care îmi
intermediază intrarea la diferite niveluri de sfinţişori, sfinţi etc. Şi
lanţul este atât de lung încât eu, cetăţeanul de rând, nu trebuie să ştiu
prea multe despre Persoana de la capătul lanţului, despre Dumne-
zeu, fiindcă oricum sunt alţii care-mi corectează eventualele devieri.
Aşadar, eu nu trebuie să cunosc Biblia. De altfel, în vremurile domi-
nate de această concepţie catolică, citirea Bibliei era interzisă şi se
afla sub condamnarea arderii pe rug. Nu arderea Bibliei, ci arderea
celui ce îndrăznea s-o citească.
Pentru credinciosul acestei viziuni este destul să asculte o „missa”

într-o limbă necunoscută, în speţă latina, chiar dacă „Aggionamento”-
ul declanşat de Conciliul Vatican II a introdus limbile naţionale în
slujbele Bisericii Catolice. Oricum, mireanul rămâne doar un „creştin
remorcă”. În această ipostază, totdeauna vor fi nesiguranţe în ceea ce
priveşte adevărul lui Dumnezeu. De aceea trebuie să mă mulţumesc
cu convingerile pe care mi le transmit mentorii duhovniceşti...
Dar iată că, între timp, are loc Reformaţiunea, care scoate la
iveală o altă concepţie a credinţei, concepţia protestantă.
În această viziune, credinţa nu poate fi decât un act personal. Ni-
meni nu-ţi poate substitui actul credinţei personale, căci mântuirea
este individuală. Şi o credinţă personală implică în mod necesar studiul
personal, fiindcă eu trebuie să mă conving personal, trebuie să mă
rog personal. Nu este suficient să plătesc o slujbă religioasă, ci sunt
invitat să fac din mine un templu, un loc de întâlnire a Dumnezeului
Cel Viu cu omul. Sunt chemat să nasc o slujbă religioasă, prin aceea
că vorbesc direct cu El. Şi această întâlnire ne înnobilează, ne face fii
ai lui Dumnezeu, ne aduce aproape de acea viziune sănătoasă în care
se cere să avem Scriptura în mână, s-o cercetăm, s-o „mâncăm”.
Credinþã prin „auzire”

În acest fel, noi stăm în faţa Bibliei în atitudine protestantă.
În Rom. 10,17, apostolul Pavel enunţă un adevăr, şi anume: „Căci
credinţa (de unde vine?) vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cu-
vântul lui Hristos”.
În timpurile lui Pavel, puţini ştiau carte. Pe atunci, auzirea era la
ordinea zilei. Auzirea era maniera comună de a transmite cunoştinţa
despre Hristos. Pe atunci cartea încă nu apăruse. Tiparniţa a apărut
cu un pas înaintea Reformei, în Germania anilor 1455. Odată cu
evenimentul „Guttenberg”, din momentul apariţiei „cărţii”, începe
istoria modernă a omenirii. Cuvântul tipărit este elementul care a
transformat întreaga lume.
Să vorbim puţin despre forţa cărţii. Nu mă refer direct la Bi-
blie, ci mă refer la ceea ce a însemnat cartea în istoria civilizaţiei.
De la vremea când un papirus era o raritate, când costa o comoară,
cartea ajunge principala sursă de legătură cu masa. De aici vine şi

termenul „mass-media” (’mediere cu masele’). Cartea deschide epoca
informaţională, când informaţia încetează să mai fie apanajul unui
grup restrâns de enciclopedişti, de savanţi care ştiu de toate, în-
cepând cu muzică şi ajungând până la filozofie. De acum, informaţia
se vehiculează la nivelul masei.
Biblia – sursã de informaþii

Biblia este şi ea o carte care conţine nenumărate informaţii. Dar aş
vrea să avertizez asupra capcanei de a considera Biblia doar o carte de
informaţii. Da, este adevărat că există cărţi ce conţin doar informaţii.
De exemplu, într-o vreme am fost silit să învăţ Decretul Circulaţiei
Rutiere. Era o carte mare, care conţinea informaţii esenţiale pentru
un conducător auto. De câte ori credeţi că am citit cartea aceea?
Normal, o dată nu ajungea. Poate nici de două ori, nici de trei ori,
nici de patru ori… A trebuit să o sin-tetizez, să o pun pe puncte, să
elaborez o nouă carte, născută din concepţia mea, cu anumite relaţii,
care să mă ajute să reţin infor-maţiile şi să le folosesc într-un mod
corect. La un moment dat, înaintea examenului, am frunzărit din nou
cartea, şi-am simţit că ajunsese fără utilitate pentru mine. Intrase to-
tal în mine. Informaţia a fost depusă în cămările memoriei, nu-mi
mai lipsea nimic, aşa că am dat cartea altora...
Într-adevăr, într-un anumit sens, şi Biblia este o carte de informaţie.
Ea ne informează cu privire la Dumnezeu, la dragostea Lui, la planul
de mântuire. Biblia nu este o carte tocmai îngustă. În ediţia curentă
„Cornilescu”, ea are 1223 de pagini. Vă daţi seama deci că, pentru a
o epuiza informaţional, îţi trebuie câţiva ani buni.
Criza începãtorului
După ce creştinul a trecut o dată prin Carte, cu setea dragostei
dintâi, după ce a subliniat-o, i-a făcut „trimiteri”, când o reciteşte
a cincea sau a zecea oară, ajunge la simţământul că gata, o ştie, a
ajuns la capăt. Citind, el regăseşte propriile sale însemnări pe pagina
Bi-bliei şi se simte „tare” cu cunoştinţa pe care o are, iar în sufletul
său se furişează o criză, conturată printr-o întrebare neastâmpărată:
„De ce s-o mai citesc? Ştiu cam tot ce scrie în ea. Esenţialul a intrat
în mine… De ce s-o mai citesc?”
În acelaşi timp, un alt glas îi spune: „Trebuie s-o citeşti ! E Cartea
prin care…”
„Dar de ce s-o mai citesc?…”
Biblia – mijloc de formare

Dacă n-am citit Biblia altfel decât ca pe o carte cu o valoare
informaţională, atunci, de îndată ce se epuizează noutatea informaţiei,
vom ajunge să cunoaştem şi noi convulsiile acestei crize şi vom desco-
peri (mai bine mai târziu decât niciodată!) că există şi o a doua funcţie
a oricărei cărţi şi în mod special a Bibliei. Să nu vi se pară că este o
profanare faptul că pun Biblia – din punct de vedere didactic – pe
acelaşi plan cu oricare altă carte. Dacă vom înţelege care este funcţia
unei cărţi în general, cu atât mai mult vom avea idee despre pericolul
pe care-l prezintă oricare carte. Vom fi astfel mai pregătiţi împotriva
avalanşei de titluri de cărţi, aflând că oricare carte are o putere nu nu-
mai de informare, ci şi o putere de formare. Să mă explic.
Viaţa pe care o trăieşte omul are un caracter aleatoriu, întâmplător.
Este ca şi cum te-ai afla în staţie, dar autobuzul nu vine. Ţi-ai făcut un
plan detaliat, dar degeaba. Lucrurile nu merg ordonat. Ca urmare,
o serie întreagă de socoteli sunt compromise. Rareori poţi spune
că, în urma unei zile, ai dibuit nişte principii, nişte reguli esenţiale
care reglementează acest haos de situaţii. Trebuie să treacă ani, ba
chiar să îmbătrâneşti, ca să poţi spune că ai scos principiile-cheie din
experienţa haotică a vieţii.
Cartea, în schimb, prezintă lucrurile în mod ordonat. Omului îi
place să aşeze lucrurile în ordine şi, chiar acolo unde nu e ordine,
el vrea să vadă o ordine. Aşa că, atunci când scrie o carte, omul
selectează elementele vieţii şi le prezintă în ordine logică.
Cel care citeşte ajunge, prin intermediul cărţii, să cunoască lumea
sistematic. Ca să trăieşti cu folos viaţa, te întreb: Ce crezi că contează
mai mult? Să ai ani de vechime, experienţă de viaţă, sau să ai carte?
Nu eu zic, ci arbitrii lumii: „Cine are carte, are parte”. Cu alte cuvinte,
cel cu carte este un om pregătit pentru viaţă.
Cartea ... eºti tu!

Ca să înţelegem acum care este rolul cărţii, gândeşte-te puţin: Ce
este omul, în ultimă instanţă? Dincolo de carne şi sânge..., omul este
suma gândurilor, a simţămintelor şi a deciziilor, pe care le manifestă
în acţiuni, cuvinte şi atitudini. Simplu, nu? Iar cartea este chiar o sumă
de gânduri, de sentimente şi de modele de decizii, care intră în tine
pe calea liberă a cititului şi care ajunge să se sedimenteze în tine. Şi...
ce să vezi? Treptat, omul care citeşte o carte, devine chiar… cartea.
Tu devii cartea! Deci cartea te formează, te determină pe tine!
Am văzut oameni care, în urma unei lecturi, au devenit alţi oame-
ni, indiferent că era vorba de Biblie sau altă carte. Atenţie, părinţi!
Ce citeşte copilul tău? Te miri că l-ai lăsat cuminte, jucându-se cu
îngeri de carton şi… când faci ochii mari, a doua oară, ce vezi? Îl
găseşti cu totul schimbat şi te miri: Cum de s-a întâmplat aşa ceva cu
copilul meu?
Cu înfăţişare nevinovată, vrăjmaşul se ascunde în raft. Nu vreau
să spun că orice carte este un vrăjmaş. Spun doar că această „carte”
poate fi şi un vrăjmaş cumplit. Din nefericire, procesul formării nu
este un proces sesizabil, care să poată fi controlat şi evaluat cu ochiul
liber.
Vreau să mă refer aici la psihologia citirii cărţii. Omul judecă
doar în funcţie de reperele pe care le-a acumulat în memorie. Ca
prunc, memoria omului este ca o pagină albă, nescrisă. Pe măsură
ce-şi adună primele informaţii, copilul începe să judece prin prisma
acestora. Reţine: judecata se derulează doar în funcţie de memorie,
de reperele adunate în ea. Acum, prin lectură, în mintea şi sufletul
omului pătrund stimuli care devin mici centre de influenţă. Şi, fără
să-mi dau seama, ceea ce citesc rămâne gravat în mine, se coace şi
ajunge să „magnetizeze” însăşi gândirea mea, îndreptând-o către o
anumită direcţie.
Îmi amintesc de vremea când citeam un anumit roman, pe vremea
când nu-L cunoşteam pe Hristos. Mergeam pe străzi şi mi se părea
că sunt însuşi personajul principal… Capul îmi vâjâia de scenele pe
care le citisem şi care nu-mi mai ieşeau din minte. Aceşti centri de
influenţă devin focare de influenţă prin rederularea lor. Încetul cu
încetul, te obişnuieşti cu aceste focare, începi să depinzi de ele, ca de

un drog. Le iubeşti, le aperi şi ajungi să le consideri chiar comoara
ta. Ajungi astfel să te identifici cu ele şi astfel cartea – bună sau rea
– devine… tu!
Cartea magneticã
Revenind la Sfânta Scriptură, procesul este acelaşi. În Scriptură,
atât informaţiile, cât şi sistemul sunt verificate şi ordonate într-un
mod divin, deşi acest lucru nu se vede. Te uimeşte doar faptul că
toate informaţiile ei se corelează în mod ordonat, că toate se adună
într-un sistem, în care nimic nu se contrazice. Citind astfel Biblia,
ajungi să-ţi „magnetizezi” simţurile, gândirea, ajungi să gândeşti în
felul în care gândeşte Dumnezeu. Uite-aşa, fără să-ţi programezi, de-
vii o oglindă a ceea ce scrie în Scriptură.
De ce credeţi că s-a luptat diavolul atât de mult împotriva Bibliei?
De ce a proscris-o şi a urmărit-o, ca să evite cu orice chip ca ea să
ajungă în mâna oamenilor? Ştia diavolul că Biblia, spre deosebire
de orice carte, pe lângă puterea psihologică a oricărei lecturi, are şi
puterea divină a Duhului Sfânt, forţa de a produce naştere din nou,
după chipul lui Dumnezeu.
Aţi auzit de helioterapie? Este terapia prin razele soarelui. Unele
afecţiuni, destul de grele, se tratează exclusiv prin raze de soare. Bol-
navul întreabă:
– Ce trebuie să fac?
Iar medicul îi spune:
– Nimic, decât să te pui în bătaia razelor soarelui, în aşa fel încât
razele să lucreze singure asupra ta. Şi, după un anumit număr de
şedinţe, zece sau douăzeci, după caz, te vei uita la oasele tale şi vei
constata cu uimire că – nefăcând absolut nimic, decât să stai în bătaia
soarelui – te-ai vindecat!
La fel este şi cu studierea Bibliei. Citind-o, în mintea omului se
produc nişte mutaţii, chiar şi fără vrerea lui. Pe nesimţite, viaţa omu-
lui, principiile lui, punctele lui de vedere etc… se orientează după
liniile de forţă ale caracterului lui Dumnezeu.
Cazul Jacques Breton

Mi-amintesc de un articol pe care-l citeam odată în tren. Eroul
era domnul Jacques, poreclit „Breton”, un om între două vârste, un
tip de mare şmecher. Era un mare pungaş care, din cauza multelor şi
iscusitelor tâlhării, fusese condamnat la ocnă pe viaţă. Trebuia să taie
sare în sudul Franţei, lângă Marsilia.
Au venit acolo nişte copii ai lui Dumnezeu cu evanghelizarea. Au
lăsat Biblii şi diferite cărţi. Prin anii 1943, viaţa în puşcărie era foarte
insipidă, fără evenimente. Nici munci nu prea aveau. Ce să facă? Era
în vreme de război... Şi în plictisul temniţei, nea Breton a început să
citească Biblia. Nu şi-a propus niciodată să devină un om cinstit, dar
când a ajuns s-o termine, nu mai era hoţ!
S-a mirat el însuşi de sine când s-a trezit vorbindu-le tâlharilor
de lângă el din Biblie şi evanghelizându-i. Mai mult chiar, a suportat
cu resemnare şi câteva bătăi din partea celor care se consideraseră
trădaţi de Jacques în crezul lor de hoţi...
Cuvântul Domnului spune, în 1 Petru 1,23, că noi suntem născuţi
„din Cuvântul lui Dumnezeu”. E momentul să fac o distincţie clară în-
tre „cărţi” şi „Cartea” lui Dumnezeu, Biblia. Cuvântul lui Dumnezeu
nu este o carte! Nu este nici cea mai bună carte! Spun asta pentru că,
dacă am pune-o la acelaşi nivel cu toate celelalte, am desacraliza-o.
Biblia este unicul mesaj de la Dumnezeu, care se distinge nu numai
prin valoare literară, ci şi prin puterea de a naşte din nou chiar şi pe
acela care n-ar vrea.
Citesc un pasaj din volumul „Hristos, Lumina lumii” (de E. G.
White): „Cuvântul lui Dumnezeu primit în suflet dă formă gândurilor
şi pătrunde în dezvoltarea caracterului”.
Cazul Tha Doo

Am citit într-o publicaţie un articol al lui Erik B. Hall, un misionar
în Asia de Sud-Est, Birmania. Prin anii ’60, Misiunea Adventistă din
munţii Khinn a deschis o nouă şcoală. În regiunile acelea nu existau
şcoli decât foarte departe şi copiii erau proscrişi la aceleaşi condiţii
de viaţă ca şi părinţii lor analfabeţii. Vă daţi seama ce eveniment a
fost deschiderea unei şcoli în viaţa acelui sat de oameni limitaţi...
S-a ridicat un cort – „şcoala” – iar cei doi sau trei învăţători i-au
aranjat pe copii după vârste şi capacităţi. Au început programul de
educare cu literele, dar şi cu Biblia. Era o şcoală de iniţiere nu numai
în litere, ci şi în cunoaşterea Domnului Hristos.
După primul val de entuziasm, băştinaşii au observat ceva: copiii
lor vorbeau cam mult despre Hristos. Nu era o noutate, pentru că,
în mod formal, Birmania era deja evanghelizată, dar copiii vorbeau
foarte mult despre dragostea lui Dumnezeu într-o manieră ieşită din
comun. Faptul acesta i-a cam şocat. Bătrânii au simţit că trebuie să
se teamă de această şcoală, fiindcă aici copiii erau nu numai învăţaţi,
ci şi conduşi spre o credinţă foarte vie, care contrasta cu pasivitatea
credinţei lor strămoşeşti.
Şi au zis:
– Copiii noştri să n-ajungă de „şapte zile”! (Aşa ziceau ei, pentru
că nu cunoşteau bine numele denominaţional al şcolii).
Astfel s-a creat o coaliţie a bătrânilor. După câteva zile de sfătuire,
bătrânii au decretat o restricţie generală:
– Nici un copil nu mai merge la şcoală!
A doua zi după restricţie, şcoala era plină. Lipseau doar vreo cinci-şase
care, până la urmă, tot au venit: au sărit gardul, au ieşit pe fereastră
şi tot au venit. Atunci, coaliţia a hotărât măsuri drastice: legarea
inculpaţilor şi bătaie cât încape!
Spre uimirea bătrânilor, chiar şi după seria de maltratări, mai mult
de jumătate dintre copii, cu urme de vătămări corporale, continuau
să participe la şcoala cunoaşterii lui Hristos. Unchiul Tha Doo, unul
dintre şefii satului, a căzut pe gânduri.
„Măi, măi... Ce-o fi în şcoala asta, încât şi copiii care, vorba aia,
sunt copiii noştri şi ne iubesc, au un aşa zel pentru şcoală, încât
înfruntă orice ameninţare?”
Şi s-a hotărât moş Tha Doo să dezlege enigma. Cu tact şi răbdare,
s-a apucat el să întrebe şi să descoasă în taină pe câte un copil. Tăcea;
doar asculta. A cumpărat şi două Biblii, una pentru el şi una pen-
tru nevastă-sa. Şi a început moşu’ s-o citească. După două luni de
cercetare tăcută, avea deja o listă mare de întrebări. S-a hotărât să-l
confrunte pe învăţător, dar învăţătorul – măcar că era doar un ti-
nerel – avea răspuns la toate. După câteva întrevederi, la invitaţia
învăţătorului, unchiul Tha Doo se înscrie la studiile biblice şi, la

capătul a patru luni, se botează!
Lucrul acesta a şocat însă satul şi familia. Nevastă-sa porni o
avalanşă de represalii împotriva moşului – ce nu făcuse bătrâna în
viaţa ei! A început să-l batjocorească, să-l înjure, să-i scoată porecle,
apoi să-i aplice un tratament foarte aspru. Nu-i mai pregătea nimic
decât... alimente necurate.
Bătrânul, om în vârstă, n-a ripostat. În loc s-o „domesticească”,
aşa cum era obiceiul şi cum o făcuse în tinereţe, moşu’ a început s-o
uimească prin gentileţe şi răbdare fără limite. La încăpăţânarea ei
de a nu-i pregăti bucate curate, Tha Doo a făcut ce nu făcuse toată
viaţa: şi-a fiert singur orezul gol. Iar atunci când ocările nevestei nu
mai conteneau, moşu’ îi spunea doar:
– Ia, fă bine, scoate Biblia pe care ţi-am cumpărat-o şi citeşte acolo…
După o vreme, veni rândul nevestei să cadă pe gânduri:
„Ce-o fi cu el? Uite că nu mai reacţionează cum îl ştiam. Înainte…
era omul pumnilor! Acuma?… ciudat! Ce taină l-o fi ‘legat’? Ia să
cercetez eu cartea ’ceea…”
Şi fu rândul mătuşii să se strecoare, noaptea, afară din grădină, să
aprindă felinarul şi să citească pe furiş… După câteva luni, istoria se
repetă. Tuşa Doo este şi ea botezată.
Acuma, satul întreg, cu mâna la creştet a nedumerire, se întreba:
„Oare ce-o fi păţit baba şi moşu’, de-au devenit amândoi ‘de şapte
zile’?”
Şi aşa se porni o reacţie în lanţ, declanşată doar de un singur fapt,
acela că Biblia nu este doar o carte cu valoare informativă, ci este primor-
dial o carte cu valoare formativă. Biblia nu conţine doctrine în mod sec,
doctrine pe care le citeşti o dată, ca pe „Decretul Circulaţiei Rutiere” şi
gata. În Biblie există raportul lucrării unui Dumnezeu, al dragostei Sale
pentru oameni. Aici sunt un număr uriaş de situaţii care descoperă mo-
dul în care Dumnezeu intră în relaţie cu oamenii, în condiţii foarte asemă-
nătoare sau uneori chiar identice cu cele cu care ne confruntăm şi noi.
Cartea cu modele
S-a subliniat destul caracterul actual al Bibliei. Atunci când citeşti
istoria lui Cain şi Abel, simţi că este vorba despre o concurenţă, o
luptă între adevăraţii închinători şi falşii închinători, şi că, de la bun

început, omul firesc prigoneşte pe omul spiritual. Atunci când citeşti
discursul de apărare al lui Pavel în faţa lui Agripa, simţi că te afli în
faţa scepticului modern care te priveşte zâmbind, cu o uşoară undă
de sarcasm la cele spuse de tine (deşi vezi în ochii lui că se deschide
o prăpastie în care se amestecă spaima cu dorinţa de a cunoaşte). Şi
atunci când Agripa spune: „Curând mai vrei tu să mă faci creştin”,
simţi că este exact cadrul în care se discută astăzi.
Tot ce există în Biblie este actual. Biblia oferă modele. Şi, cu toate
că nu-i timpul acum să vorbim despre valoarea unui model, amintesc
în trecere că modelul reprezintă metoda de formare a oricărui om.
Alexis Carrel, medic francez, laureat al premiului Nobel, a sesizat
că nu există nimic mai util în modelarea unui caracter decât exem-
plul, „modelul”; că singura cale de a învăţa este prin imitare. El spu-
nea că a luat căţeluşii aceleiaşi mame şi i-a pus în două condiţii diferite: pe
unul l-a pus lângă un dulău-sadea, iar pe celălalt l-a pus între căţeluşi
de teapa lui. La numai câteva săptămâni, primul lătra şi imita com-
portamentul unui dulău, în timp ce al doilea se comporta lipsit de
personalitate, ca un maidanez.
Un psihiatru, om al lui Dumnezeu, scria: „Oferiţi Biblia copiilor,
oferiţi Biblia adolescenţilor care sunt în criză de personalitate, oferiţi
Scriptura celor care sunt dezaxaţi, dezorientaţi! Vor găsi aici modele
concrete, trăite, experimentate, care le vor putea transmite un sistem
terapeutic de valori.”
Prietene, în acest capitol am abordat doar prima sursă de făurire a
credinţei, şi anume Biblia. Dar esenţialul îţi stă înainte şi aşteaptă să
fie experimentat. Înainte de a trece la capitolul următor, fă următorul
lucru: ia Evanghelia, care conţine descoperirea deplină a caracterului
lui Isus Hristos, şi citeşte. Dar nu de dragul informării. Deschide-ţi
inima, cu dorinţa ca modelul să se întipărească în sufletul tău. La fel
cum te întinzi pe nisipul plajei, în bătaia razelor de soare şi simţi că
se petrece o lucrare vindecătoare mai presus de înţelegerea şi vrerea
ta, dăruieşte-te influenţei divine şi spune:
„Doamne, prin Duhul Tău cel bun şi sfânt, începe terapia sufletu-
lui meu păcătos. Ajută-mă să primesc descoperirea Ta. Modelează-mă
şi vindecă-mă spre Slava Numelui Tău…”
STÃ SCRIS DESPRE MINE!
În anul 325 d.Hr., la primul sinod al bisericilor creştine din

Niceea, când s-au întâlnit creştinii din Asia, Africa şi Europa, care
încă purtau pe trup cicatricile prigonirilor, au hotărât să numească
o persoană pentru scaunul din capul mesei. Dar nu s-au certat cine
să fie cel mai mare. Au luat o Scriptură mare – suluri vechi strânse
într-un codex – şi au pus-o pe scaunul din capul mesei, zicând: „Aici
şade Hristos!”
Cu acelaşi simţământ aş dori să continuăm studiul pe care l-am
început şi care nu şi-a propus să fie un subiect de dezbatere teologică,
ci o prezentare practică a modului prin care putem veni în contact cu
Hristos.
Studiul de faţă l-am intitulat: „Drumul meu spre Hristos”. Da,
este vorba de un drum, dar nu un drum de penitenţe sau fapte meri-
torii. Nu noi suntem aceia care restabilim comunicarea cu cerul, ci
El. Noi nu facem decât să deschidem staţia de recepţie, pentru ca
„emisiunea” iubirii lui Hristos să inunde fiinţa noastră.
Vorbind despre experimentarea zilnică a relaţiei cu Hristos, îţi
mărturisesc că, la început, am întâmpinat şi eu cele mai mari dificultăţi.
Dacă am fi în cer sau într-o „rezervaţie” creştină, ne-ar fi mult mai
uşor să îngenunchem ori de câte ori avem nevoie, să mai repetăm câte
un verset sau să cântăm o strofă inspirată. Dar, pentru că trăim într-o
lume ostilă lui Dumnezeu, îmi este greu să-mi păstrez gândurile lângă
Hristos şi-mi este şi mai dificil să-mi exteriorizez trăirile...
Şi totuşi, dacă tu crezi cu adevărat că Dumnezeu e viu şi interesat
să modeleze caracterele copiilor Săi, atunci viaţa ta poate deveni un
christofor, adică un purtător al lui Hristos într-un mod atât de real,
STÃ SCRIS DESPRE MINE! 37
încât Duhul Sfânt Îl va prezenta lumii, prin tine, pe Hristos şi ca-

racterul Său. Prin tine, el are ocazia să Se manifeste nu teoretic, ci în
viaţa practică, pentru ca oamenii să vadă nu numai că El există, dar şi
că El este un Dumnezeu minunat, al dragostei.
În capitolul precedent, ne-am aplecat asupra Sfintei Scripturi şi
am îndreptat meditaţia asupra a două dintre funcţiile Sfintei Scrip-
turi. Ţi le mai aminteşti?
Douã obiective ale Cuvântului

Prima a fost aceea de informare.
La vremea când rătăceam sau căutam bâjbâind un drum spre
Hristos, am găsit un text: Ioan 6,37. Şi, când l-am citit, mi-au dat
lacrimile, pentru că mă durea: „Pe cel ce vine la Mine – scria acolo
– nu-l voi da afară”. Era o informaţie esenţială, din care ţâşnea viaţa
şi speranţa. Câţi nu cunosc această informaţie! Eşti rău? El zice: „Nu
te dau afară!” Eşti murdar? „Nu-i nimic. Vino! Nu te dau afară.” Ai
căzut din nou? „Vino! Tot nu te dau afară...”
Ori de câte ori găseşti un verset, un element fundamental al caracte-
rului lui Dumnezeu, merită să iei un carneţel şi să-l notezi pe loc. Numai
aşa devine eficientă funcţia de informare pe care o are Sfânta Scriptură.
Mai mult decât rolul de informare, este cel de formare, de
plămădire lăuntrică… Dacă te limitezi doar la informaţii, pierzi ceva
ce e mult mai important decât iluminarea minţii. Pierzi acea ocazie
de a-ţi expune sufletul razelor vindecătoare ale Soarelui neprihănirii,
când, fără să faci ceva anume, te vindeci! Vă amintiţi? E ca şi cu
helioterapia. Pur şi simplu, te pui în bătaia soarelui, iar trupul tău
se vindecă şi se întăreşte. După paisprezece zile de soare, eşti bun
pentru un an de zile de muncă.
Cam aceasta e minunea pe care o poate face Biblia atunci când te
expui sub razele ei. Simţi că mintea ta judecă altfel, după principii şi
criterii biblice.
A treia funcþie a Cuvântului

Dar pe lângă rolul de informare şi de formare, Biblia mai are un
al treilea rol deosebit. Am să încerc să ţi-l sugerez printr-o pildă.
Gândeşte-te ce este mai important pentru destinul unei familii: să te

căsătoreşti sau să rămâi căsătorit? Sau, pentru gloria unui sportiv, ce
este mai important: să câştigi centura de campion sau să reuşeşti să
păstrezi centura?
Aplicând întrebarea pe planul spiritual, al mântuirii: ce este mai
important? Să dobândeşti credinţa sau să o întreţii? Ah! Am văzut
oameni care străluceau de bucuria părtăşiei cu Hristos! Iar după doi
sau trei ani, i-am văzut smochiniţi, ca un fruct uitat în pom. Când
bate un vânt ceva mai tare, fructele de acest soi cad. Am văzut
creştini căzând de la credinţă... Nu că n-ar fi avut niciodată o viaţă de
credinţă autentică, dar această plantă atât de fragilă, credinţa, trebuie
îngrijită, trebuie cultivată. Nu doar ocazional, ci zi de zi, poate chiar
şi de mai multe ori în cursul unei singure zile De ce? Fiindcă noi sun-
tem ca nişte vase fisurate, care nu sunt în stare să păstreze conţinutul.
Iar, pe deasupra, agonizăm într-o lume adversă cu un vrăjmaş care
urăşte această fire nouă, dezvoltată prin umblarea cu Hristos. Deci
singura noastră şansă, deci, este să cultivăm credinţa necurmat, căci
altfel, necultivând-o, ajungem în cele din urmă să capotăm.
Aşadar, pe lângă informare şi formare, al treilea rol vital al Bi-
bliei este acela de a întreţine credinţa, de a înnoi viziunea credinţei.
Gândeşte-te numai, câţi oameni n-au pornit în expediţie pe traseul
cel mai bun, dar pe parcurs, datorită unor situaţii neprevăzute, au
apărut devieri de traseu? Şi aşa, în loc să ajungă la destinaţie, au
pierit între gheţuri sau în pustie, ori au căzut în mâini duşmane.
Cunosc mulţi creştini care au luat hotărâri bune, hotărâri noi. Dar
ce folos, dacă purtătorii lor n-au vegheat să-şi întreţină bunele deci-
zii şi să le aducă la îndeplinire! Scriitorul Feodor Dostoevski, care
a executat cinci ani de muncă silnică în Siberia, povesteşte în cartea
Amintiri din casa morţii despre reacţia unui criminal împietrit care,
atunci când un copilaş l-a mângâiat pe obraz, a izbucnit în plâns.
Neaşteptată reacţie din partea unuia care ucisese copii cu sânge
rece… Şi scriitorul medita: „Vezi, avea şi el părţi bune. Dar ce folos,
dacă ele au rămas uitate şi în paragină?”
Numai dacã stãrui...

Isaia 32,8 spune: „Omul ales la suflet face planuri alese…”. Întoc-
mirea de planuri bune este o trăsătură importantă a omului ales la
suflet. Şi dacă textul s-ar fi oprit aici, am fi putut concluziona că toţi
cei ce fac planuri bune sunt oameni cu suflet ales. Dar câţi oameni fără
caracter nu fac şi ei planuri alese şi zic: „Vom face… Vom drege...
Ne vom pocăi…”. Textul însă continuă cu o caracteristică decisivă
pentru cei aleşi la suflet: „…şi stăruie în planurile lor alese”. Vezi, deci,
că nu planurile alese determină ca un om să fie ales, ci stăruinţa în a
le împlini.
Scriptura este o carte în care, doar stăruind, ne întărim optica
credinţei, ne întărim părtăşia cu Hristos şi ne ancorăm tot mai mult
în credinţă. Aminteşte-ţi doar că noi suntem permanent asaltaţi
de lume, de ispite, de un mod păcătos de a privi lucrurile, care ne
contaminează necurmat. Ea apelează şi izbeşte permanent simţurile
noastre şi, în fiecare moment, suntem invadaţi de informaţii care lasă
în noi „tic”-uri deformante. Faţă de acest torent de stimuli păcătoşi,
nu crezi că e nevoie să întărim permanent „pomişorul” acesta fraged,
care se numeşte credinţă? Fiindcă pomişorul acesta plăpând se
ancorează şi îşi scoate seva din lucruri care nu se văd!
Aşadar, dacă stai o zi întreagă înconjurat doar de lucrurile care se
văd, încetul cu încetul acest pomişor, care nu-i foarte vizibil, începe
să-şi usuce rădăcinile. Când se vor îngălbeni şi frunzele, va fi deja
târziu, căci pomişorul va fi mort!
Ca un prunc vulnerabil
În fiecare om există două firi, mai ales în acela care L-a cunos-
cut pe Dumnezeu, care a avut un prim contact cu El prin citirea
informativă a Bibliei. Iar acum, dacă e ceva de făcut, este să hrănim
omul cel nou, care-i un prunc în urma naşterii din nou. Nimeni nu se
naşte om mare, ci doar prunc! Un prunc e o fiinţă fragilă: el trebuie
întărit, trebuie hrănit.
Orice om care a pornit înspre o ţintă, devine (într-un anumit
sens) un călător. Ţinta nu se vede. În schimb, în jurul său mişună tot
felul de lucruri, mai bune sau mai rele. Toate acestea au tendinţa
să-l abată din drum: unele îl frânează, iar altele, prin ademenirile
promiţătoare, vor să-l fixeze pe loc, să-l facă să uite că este călător şi
că are o ţintă.
În timpul celui de-al doilea război mondial, Anglia pregătea spioni
britanici care urmau să se strecoare în rândurile duşmane. Cei instruiţi
trebuiau să fie atât de „germanizaţi”, atât de mult transformaţi din
englezi în germani, încât nici o clipă n-aveau voie să se trădeze că, de
fapt, sunt de sânge englezesc. Erau instruiţi în cantonamente speci-
ale, aveau cursuri speciale, vorbeau numai în limba germană, făceau
exerciţii de comportament german, se informau din ziarele germane,
din cultura germană, învăţau şlagărele nemţeşti, salutau perfect na-
zist. Şi totuşi încă nu erau confirmaţi. Toţi aceştia urmau să fie supuşi
unui test final, în care urmau să fie purtaţi prin munţi, prin mlaştini,
în condiţii extrem de grele, cu masca de gaze pe figură... Apoi, în
crucea nopţii, erau brusc treziţi din somn, sub lovituri de pumni, li se
aşeza un reflector în faţă şi erau întrebaţi pe englezeşte:
– Cine eşti? De unde vii?
Dacă cel buimăcit răspundea:
– Sunt Jim Smith, vin din aplicaţie şi mă duc spre unitate..., acela era
trimis imediat acasă, fiindcă nu era bun decât să păzească grădiniţele
din Anglia. Ca să fie promovat, trebuia să răspundă prompt, într-o
germană impecabilă:
– Sunt Fritz Sachs, vin din Stuttgart şi merg spre…
Ce vreau să spun? Chiar în momentele când eşti surprins şi
buimăcit de ispită, când eşti şocat, natura cea nouă trebuie să fie atât
de prezentă, încât ea să răspundă. Din păcate, noi suntem fireşti,
dar Duhul lui Dumnezeu plantează în noi un nou fel de a fi, care
trebuie întreţinut în mod permanent. Şi chiar şi atunci când vom
fi surprinşi de împrejurări dezechilibrante, va răspunde natura cea
nouă, credinţa. Acest lucru nu se va putea întâmpla decât printr-un
studiu zilnic al Sfintei Scripturi, cu rugăciune şi cu trăirea a tot ce am
aflat din Cuvânt. Dacă nu vom face aceasta, vor veni momentele de
criză şi... vom fi repetenţi.
Redau un citat din Calea către Hristos: „Cuvântul lui Dumnezeu
distruge natura firească, pământească, şi dă o viaţă nouă în Isus Hris-
tos.” Ea nu ne dotează doar cu unele elemente noi, ci ne dă o viaţă

nouă integrală, ne dă un mod nou de a trăi. Acesta este cel de-al
treilea punct fundamental de maximă valoare, pe care îl reprezintă
Biblia pentru noi.
Aşadar: (1) informare; (2) formare; şi (3) întreţinere. Şi încă n-am
spus tot! Mai este un element despre care aş putea spune că-i secre-
tul cel mai profund, pe care doresc să-l dezvălui printr-o ilustraţie
biblică:
Descoperirea de sine
Mântuitorul nostru, Fiul lui Dumnezeu, S-a întrupat şi a luat un
trup de copil. S-a născut ca toţi oamenii şi a trăit o viaţă smerită. S-a
jucat şi a muncit în rând cu toţi ceilalţi copii. Mama Lui L-a învăţat
din Scripturi, atât cât putea pricepe un copil. Apoi, la vârsta de dois-
prezece ani, după ce părinţii Lui L-au căutat şi L-au găsit stând în
Templul din Ierusalim, El le-a spus: „’Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu
în casa Tatălui Meu?’ (Luca 2, 49). Nu ştiaţi că Tatăl Meu e Dumne-
zeu şi că Eu sunt Fiul Său?”
Părinţii Lui au rămas înmărmuriţi, uimiţi. Şi noi, citind aceste rân-
duri, ne mirăm şi ne întrebăm: „Cum a putut oare Isus, la numai
doisprezece ani, în optica lui de copil ca toţi copiii, să capete deodată
conştienţa mesianităţii, conştienţa chemării Sale de ’Mesia’, de ’Uns
al Domnului’?”
Să nu spuneţi: „Păi, El era Fiul lui Dumnezeu, nu era ca noi…”.
Căci, dacă ar fi cunoscut asta pur şi simplu printr-o revelaţie subită,
totală şi fără legătură cu viaţa pe care a dus-o înainte de acest mo-
ment, atunci asemănarea Sa cu noi ar fi suferit grav, iar El n-ar mai
putea fi Modelul nostru întru totul.
Şi-atunci, care-i explicaţia? Iată, Îl văd pe micuţul Isus citind su-
lurile şi adâncindu-şi mintea Lui de copil de opt, nouă, zece ani… Şi
Duhul lui Dumnezeu Îl călăuzea. Citind Scriptura, în rândurile ei, El,
de fapt, Se descoperea pe Sine, aşa cum scrie în Ps. 40,8 – „În sulul
Cărţii stă scris despre Mine”... Identificarea Sa treptată cu modelul
biblic L-a pregătit în aşa măsură încât, atunci când a păşit în Templu
şi a văzut jertfa, a înţeles că, de fapt, El era Mielul lui Dumnezeu care
urma să Se dea pe Sine pentru salvarea şi ispăşirea păcatelor lumii.

Mintea Lui fusese pregătită, pas cu pas, pentru revelaţia supremă.
Mântuitorul spunea: „Cercetaţi Scripturile, dar tocmai ele mărturisesc
despre Mine”. Iudeii cercetau Scripturile. Erau mari cărturari, aşi în
teologie. Probabil că erau unii care puteau să se laude cu memorarea
Scripturilor... Şi totuşi nu L-au găsit pe Hristos! De ce nu L-au găsit?
O, aici e vorba de un alt secret preţios: pentru că nu s-au găsit mai
întâi pe ei înşişi în Carte! Nu aflaseră că „în sulul Cărţii stătea scris
despre ei!”
Ce taină mare! Mântuitorul nu mi Se descoperă decât atunci când
mă regăsesc pe mine în Carte şi înţeleg că, de fapt, mie îmi vorbeşte
Cuvântul acesta, că destinatarul cărţii sunt eu, iar ceea ce spune
Dumnezeu în Carte, îmi spune direct mie. Marea lipsă a iudeilor a
fost că, tot citind şi recitind Scripturile, nu s-au regăsit în ele, în pos-
tura păcătosului pierdut. De aceea, nici n-au avut nevoie de un Salva-
tor şi nici n-au putut recunoaşte pe Mântuitorul, atunci când a venit.
Aceasta a şi fost pierzarea poporului Israel.
Înţelegi, prietene? Este vorba de secretul pe care-l căutam, al
patrulea element oferit de un studiu biblic autentic: descoperirea de
sine.
Douã moduri de studiu biblic

Există două maniere de abordare a Scripturii. Prin asta nu vreau
să spun că una e rea şi alta e bună. Doar că una conduce mintea şi
cunoaşterea până la un punct. Aceasta se cheamă studiul intelectual.
Desigur, modul acesta de studiu este util. El îţi clarifică multe lucruri
şi te ajută să împărtăşeşti informaţiile biblice şi altora.
Dar mai există şi o altă manieră de abordare, care construieşte pe
un alt teren şi care o completează şi o încununează pe prima. Aceasta
este meditaţia sau studiul devoţional. El se deosebeşte de studiul in-
telectual ca lectura de meditaţie. Cu o ocazie, un profesor de teologie,
întrebat de studenţii lui, a mărturisit: „Vă daţi seama că studiez mult
Scriptura, dar mărturisesc că nu mă pricep s-o studiez devoţional.
Aici este punctul meu slab…” Cutremurătoare constatare.
Studiul intelectual abordează Scriptura atent, dar la rece. El

punctează noţiunile şi le explică. Apoi leagă noţiunile în idei logice,
ideile în judecăţi… iar judecăţile într-un sistem, pe care-l numeşte:
Adevăr biblic.
În meditaţie, lucrurile stau altfel. Mai întâi, să reţinem că, la actul
meditaţiei, nu participă o singură persoană, ca într-un monolog. În
meditaţie, omul comunică, prin intermediul Cuvântului, cu Dumne-
zeu. El a promis că ne va da Duhul Sfânt, prin Care să ne conducă în
tot adevărul. Atunci când studiez spiritual Biblia, eu nu sunt singur, ci
împreună cu Domnul. Prin Duhul Sfânt, El comentează Biblia pentru
mine. În meditaţie, eu nu stabilesc noţiuni şi legături logice, nici nu
compar cunoştinţele acumulate cu cele noi, ca să stabilesc adevăruri.
În meditaţie, eu mă raportez pe mine însumi la adevăr. Când studiez
spiritual Cartea, mă văd pus în faţa adevărului. Aici este noutatea: nu
cercetez adevărul, ci mă pun pe mine în faţa adevărului!
Raportarea aceasta de sine, faţă în faţă cu adevărul, este chiar meditaţia
sau studiul spiritual. Este ocazia când pun înaintea adevărului căile
mele şi le cercetăm împreună, eu şi Domnul. Pun înaintea adevărului
viaţa mea, dorinţele mele, gândurile mele, şi-mi dau seama că sunt
goluri, sunt lipsuri etc. Dacă, în lectură, sfera activă e mintea, în
studiul spiritual (în meditaţie) sfera activă este conştiinţa, caracterul
care se manifestă în viaţă.
Dacă elementul care se manipulează în studiul intelectual este
informaţia, cu care zideşti şi înalţi turnuri, elementul care se rulează
în meditaţie este (reţine!) nu informaţia, ci solia personală.
Să facem o recapitulare. În lectură, găsesc idei logice şi sistematizez
un adevăr. Pentru aceasta acţionează mintea, iar obiectul de vehicu-
lare este informaţia. În meditaţie, nu găsesc un adevăr, ci mă găsesc pe
mine în faţa adevărului. Sfera activă este conştiinţa, iar elementul care
mi se adresează este solia personală. Când citesc spiritual Biblia, eu
găsesc o solie pentru mine şi zic: „Doamne, iar mi-ai vorbit...”
Noutatea mesajului
Cineva ar putea spune: „Bine, bine, dar Biblia este şi ea un volum
limitat… Cum poate Biblia să fie permanent nouă?”
Gândeşte-te la cineva drag: părinţii, soţia sau soţul, copiii sau

vreun prieten. Ori de câte ori revezi acea persoană, ce simte inima
ta? Parcă se luminează!… De ani şi ani de zile fac experienţa aceasta:
ori de câte ori îi spun soţiei: „Te iubesc!...”, ea zâmbeşte din nou şi e
fericită. De atâtea ori repet acelaşi lucru… Cum de nu s-a plictisit de
stasul acestei declaraţii? De ce se bucură iarăşi şi iarăşi? Iată dezle-
garea enigmei: atunci când este vorba de o comunicare între două
persoane care se iubesc, orice atingere, cât de obişnuită, este nouă
pentru că izvorăşte dintr-o nouă trăire de iubire. Nu contează atât
de mult ce primesc. Chiar faptul în sine, că am o nouă atingere, mă
mângâie.
Un alt exemplu: pâinea. De când o tot mănâncă omenirea? N-a
fost adusă din America, căci o cunoşteau şi dacii. De când o mâncăm?
De şase mii de ani... Chiar şi rugăciunea zice: „Pâinea noastră cea de
toate zilele…”. Te-ai săturat până acum de pâine? Când e proaspătă,
când abureşte, nu-i aşa că n-ai dori nimic altceva decât pâine, aceeaşi
veche pâine?
Există o nevoie fundamentală după pâine. Tot aşa, nevoia
fundamentală de a fi iubit şi de a iubi e permanent înnoită pentru
fiecare. La fel, Biblia e tot timpul nouă pentru cei care comunică cu
Dumnezeu.
Noutatea situaþiilor
Dar Biblia mai e nouă şi prin altceva: prin permanenta noutate a
situaţiilor! Dacă ai în mână un şurub de şase milimetri, te uiţi la el
şi… e foarte clar – este doar un şurub de şase milimetri. Ei bine, acest
şurub îl găsesc în fiecare zi într-un nou angrenaj şi de fiecare dată
şurubul acesta de şase milimetri îţi spune ceva nou: acum îl găsesc la
o trotinetă, mâine la o maşină de spălat, poimâine la un avion… La
fel este cu noutatea situaţiilor în viaţă. Acelaşi Cuvânt al lui Dum-
nezeu este nou într-o situaţie nouă. În felul acesta, reuşeşte să-mi
comunice ceva nou.
Biblia este extraordinar de nouă şi cunosc oameni care nu s-ar
sătura de ea. Nu pentru că doresc să se informeze, sau pentru că
trebuie să stea la cură paisprezece zile (ca la soare), ci pentru că aici,
în Biblie, Dumnezeu vorbeşte cu sufletul lor. Dar El nu face acest
lucru decât în cazul că mă regăsesc în persoana leprosului, a demoni-

zatului, în ipostaza nenorocitului care caută pe Dumnezeu. În toate
trebuie să mă regăsesc. De aceea, ferice de cel ce are capacitatea să
se recunoască în Carte!…
Îţi aminteşti citatul anterior, care spunea că Biblia nimiceşte firea
veche şi ne dă, prin citirea ei, o viaţă nouă? Acest minunat adevăr
este însă condiţionat de felul în care abordăm Biblia.
O carte greoaie
Odată participam la o înmormântare. La sfârşit, după ce s-a
anunţat încheierea serviciului divin, m-am simţit îndemnat să adresez
un cuvânt către două doamne necunoscute. După felul cum erau
îmbrăcate, se vedea clar că erau pentru prima dată în contact cu Cu-
vântul lui Dumnezeu. M-am apropiat de ele şi, odată cu salutul meu,
le-am urat să-L cunoască pe Dumnezeu din Biblie. Apoi, am între-
bat-o pe cea mai tânără:
– Aveţi Biblia?
Mi-a răspuns:
– N-am...
– Mi-am dat seama că prietena dvs. e destul de „versată” în Biblie.
Cred că poate să vă ajute în acest sens.
Prietena ei, care până atunci a tăcut, a intervenit întrebându-mă:
– Vorbiţi de Noul Testament, nu-i aşa?
– De Noul, dar şi de Vechiul Testament, fiindcă amândouă
formează Biblia.
– Oh, Vechiul… E greoi... E o carte atât de grea... Este lungă şi
foarte grea!
Este grea Biblia? Este indigestă, plicticoasă şi mare ca un Ierihon
care nu poate fi cucerit? Vreau să dărâm Ierihonul acesta, printr-o
scurtă ilustrare a modului cum trebuie cucerită această redută.
Statistici
Dacă citeşti un verset pe zi (operaţie care durează zece secunde),
vei reuşi să citeşti Biblia în 85 de ani. Dacă citeşti un capitol pe zi, care
ar dura cam patru minute, vei citi Biblia în trei ani. Dacă citeşti trei
pagini şi jumătate pe zi, care durează 15 minute, citeşti toată Biblia

într-un an. Eh… Se pare că Biblia n-ar fi chiar atât de necuprinsă!
Mai departe: dacă citeşti şapte pagini pe zi, deci treizeci de minute,
parcurgi Biblia în şase luni. Dacă ritmul este de douăzeci şi una de
pagini pe zi – cam o oră şi jumătate – oricine poate s-o termine în
două luni. Dacă citeşti patruzeci şi două de pagini pe zi, adică trei
ore, poţi citi toată Biblia într-o lună. Iar dacă ai citi-o „non stop”, ştii
în cât timp ai termina-o? În optzeci şi patru de ore, adică trei zile şi
jumătate! Cunosc câţiva oameni care au sorbit-o într-o săptămână!
E chiar atât de greu abordabilă această Carte? Poate, dacă nu
avem exerciţiul de a citi, fiindcă ne este mai comod să ne fixăm privi-
rea pe ecranul televizorului…
Biblia poate fi citită şi poate fi parcursă uşor. Însă trebuie să
îndeplineşti condiţiile „cuceririi Ierihonului”.
Ca roþile maºinii
Cu puţin timp în urmă, am văzut o carte de psihologie creştină.
Mi-a atras privirea o schiţă foarte simplă. Schiţa înfăţişa un automo-
bil şi un om. Prin ea, autorul dorea să ilustreze caracterul omului,
cu compartimentele sale. Astfel, în dreptul fiecărui element activ al
maşinii era notată câte o analogie. De exemplu, benzina (combus-
tibilul) ilustra iubirea lui Dumnezeu. Motorul, care face ca iubirea
să devină activă, ilustra gândurile. Volanul şi frâna ilustrau decizia
(stânga, dreapta, stai sau înainte), şi încă multe asemenea elemente.
Un lucru însă m-a frapat de prima dată. Dacă maşina ar avea toate
piesele, dar i-ar lipsi un singur lucru, roţile, ar mai putea merge? Tare
am fost curios să ştiu ce reprezintă roţile. Am urmărit nişte săgeţi
care indicau un cuvânt: obiceiuri.
Caracterul se formează prin obiceiuri. Realizezi ceva numai dacă
îţi însuşeşti un plan ales şi apoi stărui în el, până când acesta devine
un obicei. Aşa se dezvoltă, „înaintează” caracterul, pe „roţile” obi-
ceiurilor!
Dacă vrei să cunoşti Scriptura şi vrei să se realizeze toate cele pa-
tru funcţii ale ei asupra ta, dacă vrei să poţi comunica cu Dumnezeu
când citeşti Biblia, atunci ai nevoie în primul şi în primul rând de
timp. Şi aici este marele Goliat de care se lasă biruită toată armata
celor care au „planuri alese”, dar nu stăruie în ele. Ia-ţi timp! Dacă
nu-ţi iei timp, nu vei putea depăşi primul pas.
Cheia e timpul
Îmi amintesc de ce spunea Emilio Knechtle, la o întâlnire de con-
siliere pentru un grup de directori de trusturi americane. Aceştia îl
chemaseră deoparte şi se hotărâseră să-i spună povara lor.
– Ce să facem, căci avem o viaţă spirituală extrem de şubredă... Simţim
că ceva nu merge! Ce să facem ca să trăim o viaţă spirituală, ca cea de-
spre care ne-aţi vorbit dvs.? Spuneaţi că orice om poate să o aibă...
Şi el le-a spus direct:
– Spuneţi-mi, vă rog, cât timp vă luaţi zilnic pentru studiu?
Şocaţi de întrebare, s-au uitat unul la altul, au înghiţit în sec, iar
unul dintre ei a luat cuvântul:
– Cam cinci minute.
– Aici e problema! Dacă vreţi ca viaţa voastră să se schimbe,
luaţi-vă timp!
– Imposibil. Noi suntem directori, avem cinci mii de dolari pe
lună. Nu putem renunţa!
– Dacă vreţi să pieriţi, păstraţi-vă şi mai departe tot numai cinci
minute. Iar dacă vreţi să supravieţuiţi, atunci daţi orice pentru salva-
rea sufletului vostru.
Unul dintre ei a zis:
– Hmm… Să vedem ce putem face...
După câtva timp, acest evanghelist s-a întâlnit cu doi dintre ei.
Radiau de fericire şi lumină, de viaţă trăită în Hristos. Ei au explicat
schimbarea pe care au experimentat-o:
– Ne-am hotărât să renunţăm la răspunderea de directori. Este
adevărat că era răsplătită din belşug, dar ne secătuia! Acum avem
lefuri mult mai mici, dar suntem fericiţi.
– Dar colegul vostru, ce e cu el?
– A rămas director… şi s-a retras din cercul nostru de studiu şi rugă-
ciune.
Timpul de aur
Când vorbim despre momentul cel mai prielnic pentru studiul
Scripturii, găsim multe preferinţe. Oare toate sunt la fel de bune?
Sau există un moment de aur? Întrebarea îşi are tâlcul ei, ştiind că,
în bătălia fiecărei zile, există momente strategice. Te întreb: când e
potrivit să te înarmezi spiritual? Când e potrivit să-L cauţi pe Dum-
nezeu? La sfârşitul luptei sau la începutul ei? Desigur, la început. Da,
atunci e timpul să te blindezi şi să-ţi încarci bateriile.
O altă întrebare cheie: Care este momentul de maxima deconectare
psihică? Când te simţi cel mai odihnit psihic? Când eşti cel mai lipsit de
stres? La începutul zilei sau la sfârşitul ei? Desigur, la început.
Unii însă zic: „Seara mă simt mai liber, fiindcă am terminat cu
povara...”
Din punct de vedere al poverii zilei, da, ai terminat. Dar dacă
faci acelaşi lucru, transferând ora din miezul nopţii către zorii zilei,
câştigul este dublu.
Ca să te lămureşti, îţi mai pun încă o întrebare: când te afli în cea
mai mare disponibilitate fizică? Seara? Când vii seara acasă, îţi cade
Biblia pe piept, căci eşti obosit. Iar momentul optim – când e? E clar
că în zori, când eşti odihnit!
Ştiţi cum este sufletul flămând? Parcă fiecare trezire din somn
este o foame de a-L găsi pe Hristos. O foame tot atât de mare ca
şi prima dată, în dragostea dintâi. Dacă porneşti la muncă flămând,
în timpul zilei îţi saturi foamea cu izvoare care nu satură, şi doar te
amăgeşti, iar seara constaţi că a fost o zi pierdută! Regret că şi eu am
avut asemenea ocazii…
Prietene, trebuie să te hotărăşti chiar acum ce vei face cu cele două
piedici în calea studiului Scripturii. Prima se numeşte „nu pot”. Aceasta e
o piedică psihică. Iar a doua, o piedică născută din lipsă de motivaţie, din
lipsă de iubire pentru Dumnezeu, ba chiar pentru propria mea mântuire,
se cheamă „n-am timp”. Ceva trebuie să rupă o dată acest cerc vicios!
Amãrâtul de cal
Se spune că un om sărac avea un cal. Şi, de sărac ce era, s-a gândit
să facă economii pe seama... calului. Şi-a zis: „Am să-i reduc zilnic
porţia de grăunţe şi, uite-aşa, am să fac economii pentru la anu’ ”.

Zis şi făcut! Treaba mergea de minune, până acolo că, după un timp,
calul se dezvăţase şi să mai mănânce...
„Minunat! Fac economii!…”
Şi într-adevăr, după o lună a constatat că economisise bani
frumoşi… Dar tot atunci, ca din senin, i-a murit şi calul.
S-ar putea ca uneori să spui: „N-am timp chiar acum... N-am
cum să studiez acum... Ce să fac, n-am timp! Am probleme mai ur-
gente…”
Mergând aşa, constaţi că… ai făcut ceva în timpul acela! Chiar fo-
arte mult. Doar într-o oră! Extraordinar!! Ba încă şi diavolul te ajută.
Te ajută să rezolvi cât mai multe lucruri urgente, în dauna lucruri-
lor importante! Este adevărat că pe cel credincios Domnul îl ajută,
dar, în cazul acesta, când îl neglijezi pe El, nu Domnul e cel care
ajută! Domnul te ajută să stai la studiu, nu-ţi dă brânci să pleci de
lângă studiu. Apoi, când constaţi că ai făcut economii frumuşele de
timp şi de investiţii, vei constata, de fapt, că pomişorul acela numit
„credinţă” este mort de mult, este doar o amintire, o mumie dintr-un
muzeu...
Ce zici? Vrei să pui la punct un plan, ca să-ţi pui pneuri noi la
maşina caracterului? Vei preţui valoarea jertfei Domnului Isus Hris-
tos? Prietene, El a murit ca să ne pună totul la dispoziţie...
Pui tu preţ pe propriul tău suflet? Căci, în Scriptură, se spune:
„Ce-ar da un om în schimb pentru sufletul lui?” (Matei 16,26). Chiar
aşa, ce-ai da?! În clipa morţii, regina Victoria striga: „Dau un regat
pentru fiecare minut în plus de viaţă!” Dar nu se mai putea. Şi era
vorba numai de viaţa asta tristă şi dureroasă. Cu cât mai mult pentru
viaţa veşnică?!
Biblia este izvorul adevărului. Aici este cunoaşterea de Dumne-
zeu, aici este formarea caracterului, aici este întreţinerea credinţei.
Aici, în această Carte, găseşti cea mai sigură manieră în care Dum-
nezeu îţi vorbeşte! Dacă doreşti să-L cunoşti pe Hristos, dacă doreşti
să fii al Lui, dacă însetezi şi flămânzeşti după neprihănire, spune-I
atunci, ia-ţi ora zilnică. Doar o oră pe zi – ce lucru mic…!
Câteva moduri de studiu al Bibliei

Pentru că doreşti să comunici cu Dumnezeu, îţi voi prezenta pe
scurt doar patru modalităţi de studiu:
1. Biblia la rând. Ca să-L cunoşti pe Dumnezeu, personal şi pro-
fund, pentru a dobândi o viziune de ansamblu asupra Scripturii, Bi-
blia la rând este o metodă excelentă. Şi aceasta nu numai o dată, de
două ori, ci non-stop, concomitent cu celelalte modalităţi de abor-
dare a Cuvântului viu.
2. Studiul devoţional. Acum te interesează mai puţin informaţia de-
spre... Cu inima în rugăciune, citeşti dorind să afli ce-ţi spune Domnul
pentru ziua aceea. Printr-un verset, printr-o situaţie prezentată, El îţi
dă răspuns chiar la problema ta ascunsă. „Doamne, vorbeşte-mi!”
– este atitudinea caracteristică acestui mod de studiu.
3. Studiul analitic. Aceasta o fac atunci când iau o carte din Biblie
şi-mi stabilesc o oră de studiu. Apoi pornesc încet, milimetric, şi
mă opresc la fiecare verset. Îmi deschid mintea şi zic: „Doamne,
descoperă-mi izvoarele de adevăr din versetul acesta...”. Astfel,
stăruind asupra fiecărui cuvânt semnificativ din text, îl trec prin
întrebările: „Ce? Pentru cine? Ce? Din ce cauză? Cu ce scop? În ce
fel? Cu ce condiţii? Cu ce efecte? Ce paralelă mai există? Ce situaţie
contrară?... etc”. Pas cu pas, vei găsi fluvii de gânduri, de idei şi de
noi conexiuni. Din această frământare a textului izvorăsc revelaţiile
personale, cât şi temele pentru predicare.
4. Studiul tematic sau doctrinal – când cercetez o temă sau un
subiect anumit, trecând din carte în carte, până leg un tablou com-
plet asupra temei dorite. De exemplu, mă hotărăsc să studiez tema
„Dreptatea lui Dumnezeu”, în toate cărţile din Scriptură. Culeg ver-
setele. Apoi le clasez pe teme, subteme, pe capitole, etc... Desigur,
pot cerceta două sau chiar trei teme în acelaşi timp. Acest studiu se
poate realiza perfect cu ocazia studiului „Biblia la rând”.
DOAR O UªÃ!
Cu câtva timp în urmă, mă aflam în faţa porţii castelului din Wit-

tenberg. În locul porţii vechi de lemn (care a ars într-un incendiu), o uşă
grea, de aramă, poartă gravate pe ea cele 95 de teze ale călugăraşului
Martin Luther, ca mărturie pentru puţinii turişti sau creştini care se mai
interesează de povestea aceea cu Reformaţiunea... Dar pentru cei care-şi
mai păstrează identitatea creştină, acea poartă consemnează monumen-
tul smulgerii din Evul Întunecat, când creştinul poate privi drept spre cer,
în simpla şi puternica nădejde că oricine poate fi mântuit prin credinţa în
Isus Hristos şi nu prin indulgenţe omeneşti. Axioma aceasta biblică este
marea poartă a Reformaţiunii, prin care intrăm şi noi, cei de azi.
Da, frumos gând! Dar pentru generaţia mileniului trei, pentru
mulţi dintre noi, axioma asta pare o bizarerie! Pentru că generaţiile
crescute în materialismul ateist n-au avut parte de iniţiere în materie
de credinţă, de un „ABC” al modului cum să ajungă la Hristos, este
nevoie să redescoperim acele căi prin care omul poate căpăta acea
credinţă care duce la mântuire.
Credinţa nu e o pasăre rară, care acum, uite-o că e, iar mâine…
nu mai e. Credinţa ia fiinţă, ca orice convingere sau simţământ, în
urma unui act de cunoaştere. În măsura în care cunosc pe cineva
demn de încredere, în inima mea se naşte un simţământ al bizuirii
pe el. Ori, ca să apară credinţa, e nevoie ca mai întâi să aibă loc un
contact nemijlocit al meu cu Domnul Hristos.
O cale feratã în spaþiu

În capitolele precedente, am văzut că acest contact personal se
realizează prin studiul Scripturii, accesibilă până şi celui din urmă din-
tre oameni. Apostolul Pavel, în Romani 10,17, spune cum Cuvântul

lui Dumnezeu naşte credinţa în inima noastră. În Biblie, Domnul
vorbeşte inimilor noastre, transmiţându-ne semnale de dragoste.
Dar poate un suflet să fie mulţumit doar să primească semnale,
fără să răspundă? Poate fi el fericit cu declaraţiile unui megafon sau
ale unui difuzor delicat care se introduce în ureche? Cam aşa ar fi
omul care aşteaptă ca Dumnezeu să-i vorbească, iar el să asculte
ca un mut, fără să-I răspundă! Evident, Dumnezeu a rânduit o mo-
dalitate prin care cel care a auzit glasul Lui, să-I poată răspunde,
revărsându-şi dorul după reciprocitate. Aceasta este rugăciunea.
Cele două modalităţi, studiul şi rugăciunea, ar putea fi reprezen-
tate prin următoarea analogie: dacă, în faţa nepriceperii mele,
Cuvântul lui Dumnezeu îmi deschide un orizont larg, în schimb,
rugăciunea se aseamănă cu două şine de tren, care înaintează până
departe, până la intersectarea acestui orizont. Această cale ferată îmi
deschide posibilitatea să navighez şi să-mi însuşesc noutatea orizon-
tului Scripturii.
Studiul mijloceşte cunoaşterea lui de Dumnezeu. Dar, într-o
oarecare măsură, aceasta este încă învăluită în „impersonal”. Dar
atunci când omul se pleacă pe genunchi şi întinde braţele inimii
spre Dumnezeu, atunci se realizează acea trecere de la persoana a
III-a, „EL – Dumnezeu”, la persoana a II-a, „TU – Doamne”. Din
impersonală, relaţia devine personală. Acesta este momentul în care
experienţa creştină devine o experienţă personală cu Dumnezeu.
Suntem eu şi Tu. Între noi doi are loc acum bucuria comuniunii.
„ªcoala” mizerabilã a rugãciunii

Recunosc că, atunci când vorbim despre rugăciune, găsim în noi
două handicapuri, pentru care nu suntem direct răspunzători. Ele
sunt o moştenire pe care n-am ales-o noi, ci am găsit-o în noi. Ele
sunt moştenirea unui trecut care ne-a format strâmb cu privire la
rugăciune.
Încearcă să-ţi aminteşti când ai rostit prima rugăciune. Dacă cer-
cetezi corect, vei descoperi că prima ta rugă n-ai adresat-o lui Dum-
nezeu, ci unui om. E adevărat? Îmi amintesc că, pe când eram puşti,
DOAR O UŞÃ! 53
un găligan a pus mâna pe mine, m-a luat de gât şi mă strângea. Iar eu

îl imploram: „Te rog, te rog, dă-mi drumul...”
Aceea cred că a fost prima mea rugăciune conştientă. Desigur, încă
de copil cunoşteam „Tatăl nostru” şi-l mai rosteam uneori. Făceam
acest lucru doar la cererea celor mari şi, mai târziu, din obişnuinţă.
Rugăciunea era o formulă de înlăturare a relelor. Te rogi şi gata, te
lasă relele în pace!
Prima rugăciune autentică, pornită din inimă, a oricăruia dintre
noi, a fost adresată unui om, şi încă unui om rău sau cel puţin pericu-
los... Aceasta e „şcoala” rugăciunii pentru miliardele de oameni. În
ea, rugăciunea face apel nu la drepturi, ci la bunăvoinţa cuiva greu de
înduplecat. Şi atunci, glasul devine plângător, implorator. Din neferici-
re, toţi am trăit situaţii când, deşi i-am implorat cu toată puterea
noastră, oamenii au rămas reci şi nu ne-au răspuns. Reculegându-ne,
am realizat că rugăciunea noastră a fost umilitoare, degradantă, fapt
pentru care n-am mai apelat la rugăciune decât în situaţii extreme,
atunci când n-am mai avut încotro şi când demnitatea noastră nu mai
conta.
Acesta este primul handicap, conform căruia rugăciunea devine
asociată cu ruşinea. Mulţi mărturisesc că, atunci când vin înaintea
lui Dumnezeu să se roage sau când, pentru prima dată sunt invitaţi
să se plece pe genunchi, simt o stânjeneală. Omul, cât timp nu simte
o mână care să-l prindă de ceafă, are simţământul acut al mândriei.
Se luptă pentru penele lui, pentru slava şi faima lui. E gata să dea
tot ce are pentru numele lui. Tocmai datorită experienţei umilitoare
avute cu semenii, omul se află mai întâi în dificultatea de a accepta să
se plece înaintea unui Dumnezeu şi să admită pentru sine că... e un
handicapat. Despre aceasta însă vom vorbi mai pe urmă.
Guru ºi învãþãcelul
Mai este şi un al doilea handicap, care însă nu priveşte atitudi-
nea faţă de rugăciune în sine, ci chiar actul rugăciunii. Să mă explic.
Să admitem că am depăşit primul handicap introductiv, adică „anti-
camera”, şi că am intrat în „sala cea mare a rugăciunii”, în care îmi
imaginez că Dumnezeu, ca un suveran, stă pe tron şi e gata să mă
asculte: „Hai! Vorbeşte!” În acest context, cu ce-ai putea asemăna

rugăciunea?
În mintea mea, păstrez imaginea diferitelor persoane care se ru-
gau: stăteau în încordare, în crispare, cu fruntea toată numai riduri.
Îi vedeam cum se chinuie, se străduiesc la hotarul limitei omeneşti...
În mintea omului, rugăciunea se asociază întotdeauna cu un efort
mare, cu o concentrare imensă. Îmi amintesc de o ilustraţie pe care
un misionar venit de departe a povestit-o.
Odată, la un Guru (învăţător hindus), a venit un tânăr, unul dintre
cei care-şi luau timp să se gândească şi la sufletul lor. După ce a stat în
faţa lui câteva ore, în poziţie smerită de învăţăcel, s-a adresat maestru-
lui în clipa când acesta a binevoit să-i răspundă printr-o privire:
– Maestre, Îl caut pe Dumnezeu. Ce să fac ca să-L găsesc?
Şi maestrul, în cuvinte scurte, i-a spus:
– Vino după mine la Gange.
Drumul l-au parcurs în tăcere. Când au ajuns la fluviu, maestrul
şi-a dezbrăcat mantaua galbenă, a salutat râul, a salutat soarele şi,
urmat de aproape de ucenic, a intrat încet în apele râului.
Pe când tânărul, recules, contempla sclipirea razelor soarelui în
unda apei, în aşteptarea revelaţiei divine, maestrul l-a apucat subit de
ceafă şi l-a aruncat cu capul în apă. Vă daţi seama ce efect de şoc…
Uluit, tânărul a încercat timid să scape, dar nu a reuşit. A început
atunci să dea sălbatic din braţe, până când a simţit că nu mai poate,
că îşi pierde răsuflarea. Şi pe când se pregătea flăcăul de moarte,
maestrul l-a ridicat din apă.
Primul său gest a fost să inspire puternic aer, în timp ce-şi curăţa
ochii de şiroaiele de apă.
– Eu… eu te-am rugat să mi-L arăţi pe Dumnezeu! a spus învăţăcelul.
Stând tot în apă, maestrul l-a întrebat implacabil:
– La ce te-ai gândit când erai în apă?
– La nimic.
– Dar care a fost singura ta dorinţă?
– Aer!
– Ei bine, când Îl vei dori pe Dumnezeu aşa cum ai dorit ae-
rul şi când te vei zbate după El cum te-ai luptat în apă după aer,
atunci Îl vei găsi pe Dumnezeu!
DOAR O UŞÃ! 55
Aha! – vei zice – cam aşa trebuie să fie rugăciunea! E drept că pe

Dumnezeu trebuie să-L cauţi cu toată inima. Orice creştin îţi poate
mărturisi că lucrurile stau întocmai aşa. Nimeni nu mi-a spus cum
să mă rog, cum să stau la rugăciune (nu ca poziţie, ci ca atitudine a
sufletului) şi cum să-L privesc pe Dumnezeu. Eu însumi a trebuit să
dau cu mâna în gol şi… tot NU am ajuns la aer!
Boierul cel rãu ºi sãracul înþelept

Această ilustraţie, cu Guru-ul şi învăţăcelul, este însă de esenţă
păgână! Ea învaţă că, în rugăciune, noi suntem cei care trebuie să ne
apropiem, care trebuie să săvârşim apropierea de Dumnezeu. El stă
undeva pe tron, iar eu încep să caut să mă apropii de El. Atunci, prin
paşii rugăciunii, încep să mă apropii de Dumnezeu. Iar El…?
Pe tron, stă un Dumnezeu ofensat de păcat, care nu poate suporta
păcatul. Acesta L-a jignit în aşa hal, încât Şi-a întors faţa, iar eu, pi-
pernicitul, nevrednicul, trebuie să ajung, cumva, să-L înduplec prin
atitudinea mea. Mă plec, mă tângui, mai îmi ridic ochii şi iarăşi dau
cu fruntea de ţărână...
Ai prins unde e hiba? Prin această stăruinţă, eu apar într-o postură
mai privilegiată decât Dumnezeul cel supărat! Pentru noi, omul care
stă în rugăciune are întotdeauna o aură de bunătate, în timp ce Dum-
nezeu joacă rolul boierului arţăgos.
Şi de aici, pentru că dificultatea de a-L îmbuna e atât de mare,
omul are nevoie de mijlocitori: de Maria, de Sfântul Anton, de toţi
sfinţii… Fiecare dintre aceşti oameni buni este câte o cheie prin care
enorma distanţă a jignirii lui Dumnezeu este micşorată tot mai mult.
Fiecare contribuie cu ceva şi, uite-aşa, distanţa care mă separă de El
se face tot mai mică.
În strădania de a reface legătura ruptă, cine este eroul? Cine este cel
ce aduce ofranda pentru îmbunare? Desigur, omul! El este elementul
activ. El aduce jertfa ca să-L îmbuneze pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu, în
cel mai bun caz, este un Dumnezeu care Se lasă, în fine, înduplecat.
Vezi, performerul care reuşeşte să escaladeze distanţele este
omul! De aceea, omul care se roagă eficient, este întotdeauna învă-
luit într-o lumină de superman. Sfinţii sunt o categorie aparte. Ei nu
sunt oameni de rând, ci sunt nişte oameni dotaţi excepţional. Atunci

când încep să se roage, vă daţi seama ce concentrare depun ei în
rugăciune? Pur şi simplu, ei reuşesc ceea ce oamenii de rând nici nu
visează...
Chiar aceasta este imaginea pe care am moştenit-o şi care a cre-
at un mare handicap în mine atunci când am îngenuncheat pentru
prima dată la rugăciune: am eu oare atâta putere încât să ajungă
rugăciunea mea până la tronul cel mare?
Cine cautã pe cine?

Faţă de povestea omului aruncat cu capul în apă şi zbătându-se
după aer, creştinismul biblic aruncă o lumină cu totul opusă despre
rugăciune şi despre relaţia cu Dumnezeu.
Biblia ne dezvăluie mai întâi că nu omul Îl caută pe Dumnezeu,
ci Dumnezeu îl caută pe om! Nu omul găseşte şi apoi cară cu sine, în
sufletul lui, pe Dumnezeu, ci invers! Să citim Isaia 46,1-4, unde este
arătat contrastul dintre cele două imagini: un „dumnezeu” cărat în
spate şi pierdut din neatenţie şi un Dumnezeu care îi poartă pe oa-
meni:
„Bel se prăbuşeşte, Nebo cade; idolii lor sunt puşi pe vite şi dobi-
toace; idolii pe care-i purtaţi voi au ajuns o sarcină, o povară pentru vita
obosită! Au căzut, s-au prăbuşit împreună, nu pot să scape povara; ei
înşişi se duc în robie.
Ascultaţi-mă, casa lui Iacov, şi toată rămăşiţa casei lui Israel, voi,
pe care v-am luat în spinare de la obârşia voastră, pe care v-am purtat
pe umăr de la naşterea voastră: până la bătrâneţea voastră Eu voi fi
acelaşi, până la cărunteţele voastre vă voi sprijini. V-am purtat, şi tot
vreau să vă mai port, să vă sprijinesc şi să vă mântuiesc.”
Nu omul Îl poartă pe Dumnezeu cu riscul de a-L pierde, ci Dum-
nezeu, în nespusa Sa îndurare şi răbdare, ne poartă pe noi! Chiar viaţa
pe care o avem acum în vine este semnul dragostei Lui. Creştinismul
nu are un Dumnezeu care Se ascunde!
Ia uită-te la Adam. El se ascunde în tufiş de faţa lui Dumnezeu.
Dar tocmai Dumnezeu este Cel care vine să-l caute (Geneza 3,9).
Aminteşte-ţi şi de Iona care, fugind de Dumnezeu, ajunge să fie
DOAR O UŞÃ! 57
aruncat de pe corabie în valuri, să fie înghiţit de un peşte mare şi,

pe când era el în pântecele chitului, Dumnezeu Se apropie de el,
acolo în fundul mării, şi-i răspunde (Iona 2,2). În Ieremia 31,3 scrie:
„Domnul mi Se arată de departe: te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea
îţi păstrez bunătatea Mea!”
Acesta este Dumnezeul Bibliei, acesta este Dumnezeul creştinilor,
un Dumnezeu care El Însuşi iese în întâmpinarea omului. Ieremia
29,14 declară: „Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice Domnul…”. E uimi-
tor! Cu alte cuvinte, Domnul zice: „Voi face în aşa fel, încât atunci
când veţi orbecăi sau când nu vă veţi gândi la Mine, Eu vă voi ieşi
înainte şi vă voi tăia calea (Isaia 52,12), pentru ca voi să mă găsiţi.”
Aşa e Dumnezeul nostru. Nu e nevoie să urci, să escaladezi munţi
până la El, pentru că El Însuşi vine în întâmpinarea ta.
Dumnezeu ascultã chiar ºi pe ultimul om

În revista lunară World Mission Report (din 1974), am citit o întâm-
plare, un caz real, petrecut în India de Nord. Acolo, lucrarea adventă
înaintează în special prin misiunea medicală. Se trimit mici spitale
ambulante, conduse de un medic, se mai cooptează dintre băştinaşi
persoane doritoare să slujească şi se formează astfel un nucleu de
lucru prin care Dumnezeul creştin este descoperit nu ca un „dum-
nezeu” morocănos, ci ca un Dumnezeu care Se apropie de om şi-l
iubeşte.
Unul din aceste spitale, cu un singur medic, stătea închis de câte-
va luni din cauza lipsei de fonduri. În incita lui nu se găsea decât
doctoriţa Blanko şi o fată băştinaşă, singurul ei ajutor de nădejde,
care Îl primise pe Hristos în nevinovăţia inimii ei şi care dorea să
slujească şi medical.
Era o după-amiază fierbinte. Pe când cele două femei stăteau în
grădina micului dispensar, la umbra pomilor de mango, în croncănitul
corbilor, din direcţia porţii se auzi un glas:
– Poşta!
Poştaşul ţinea în mână un plic, iar în plic era... un cec. Bucurie
mare! Puteau să se apuce din nou de lucru. Înviorată, doctoriţa îşi
aminti că săriseră peste masa de prânz…
– Ce mai avem de mâncare?

Fata îi răspunse, ezitând:
– A mai rămas puţin pesmet şi margarină, iar pentru seara aceasta
cred că mai este o cutie cu mazăre... Am să merg în grădină să rup
nişte verdeţuri, să pregătesc ceva.
– Grozav! Du-te şi adu repede ceva.
Fata pregăti hrana. Răsturnă pe un platou mazărea, iar în jur
puse ceva verdeaţă. Adună câteva felioare de pesmet şi, când totul fu
pregătit, o chemă pe doctoriţă pentru rugăciune.
– Tatăl nostru, Îţi mulţumim că ne-ai trimis banii. Acum Te
rugăm, în Numele lui Isus, să binecuvântezi această hrană. Fă să fie
suficientă şi dă-ne putere prin ea. Amin.
Abia a spus „Amin” când, deodată, un fulger negru se năpusti
asupra mesei, prinse între ghearele sale tava şi se înalţă din două lo-
vituri de aripă. Ah, era unul din corbii de Himalaya, care se îndepărta
cu ultimele lor rezerve.
– Mâncarea mea, mâncarea mea…! strigă biata fată.
Degeaba! Corbul s-a tot dus. Şi, în loc să se oprească în vârful
mangoului, zbură până se făcu cât un punct.
Doctoriţa rămase cu ochii fixaţi spre cer...
– Ciudat! Cred că în viaţa lui n-a mai făcut aşa ceva: să apuce o
tavă... Şi încă, să o poarte fără să-i cadă un fir de verdeaţă... Extra-
ordinar!
– Şi ce facem acum? scânci fata. Doar ne-am rugat Domnului…
– Linişteşte-te! Cu atât mai sigur că Domnul are un plan cu
mazărea ta.
– Şi ce-o să mâncăm acum?
– Păi, mai avem pesmeţii şi margarina.
Cu ce nod în gât a mâncat biata indiancă! Încă nu ştia prea multe
despre Dumnezeu şi se simţea abandonată de paza Lui bună...
A doua zi, spitalul s-a deschis, au început să vină pacienţii amânaţi
şi, cu animaţia din curte, fata noastră a uitat de incidentul cu corbul.
Pe la ora unsprezece, doctoriţa auzi un strigăt:
– Doamnă doctor! Ia priviţi spre poartă!
Pe poartă tocmai intra, abia ţinându-se pe picioare, o femeie. În
mâna stângă purta un prunc, iar în dreapta un copilaş ceva mai mare,
DOAR O UŞÃ! 59
dar foarte slab. Alţi doi copii se târau, ţinându-se de fusta ei. Femeia
abia mai înainta, clătinându-se.
Abia au reuşit să-i ia pruncii din braţe, că femeia a şi căzut la
pământ. Au dus-o repede pe un pat improvizat, au stropit-o cu apă,
apoi au luat copilaşii aproape morţi de foame şi le-au pregătit lapte.
Când, în sfârşit, femeia a fost în stare să vorbească, chemă pe doc-
tor. Avea să-i povestească ceva cu totul neobişnuit.
– Sunt mahomedană. Soţul meu a murit acum şase luni. Niciuna
din rudele lui n-a mai vrut să ştie de noi... Să merg la câmp nu puteam,
căci n-aveam cu cine să las copiii. În câteva zile, am consumat tot ce
am avut în casă. Apoi, am cerut de la vecini, care abia mi-au dat câte
ceva. M-am gândit să plec înapoi, în satul meu, aşa că mi-am luat prun-
cii, am strâns totul într-o boccea şi am pornit acum trei zile. Când mi
s-a terminat mâncarea, m-am aruncat la pământ, cu faţa spre Mecka
şi am început să mă rog: „Alah, dă mâncare copiilor mei!”
M-am rugat mult, dar Alah n-a auzit. Atunci mi-am amintit că
părinţii mei se rugau la zeii hinduşi. Am strigat pe rând pe fiecare:
„Dă mâncare copiilor mei!”
Dar zeii hinduşi sunt foarte ocupaţi cu probleme mult mai însem-
nate decât copiii mei. Atunci am căzut cu capul pe pământ... şi mi-a
venit în minte un gând: mai există un Dumnezeu – Dumnezeul omu-
lui alb...
Atunci, împreunându-mi mâinile în deznădejde şi închizând ochii,
am strigat: „Dumnezeul omului alb, mă rog şi Ţie! Poate că Tu mă
auzi... Trimite mâncare! Copiii mei mor de foame!”
În acest moment al povestirii, femeia strânse mâna doctoriţei, se
uită fix în ochii ei şi-i zise:
– Eram cu faţa la pământ şi cu ochii închişi. Şi am auzit un vânt
puternic... Când mi-am deschis ochii, acolo, în faţa mea era… o far-
furie mare plină cu mazăre şi verdeaţă! Da! Au mâncat copiii, am
mâncat şi eu, şi uite… Am venit să căutăm pe Dumnezeul omului
alb...
Te bucuri că avem un aşa Dumnezeu? El îţi vine în ajutor, El îţi
vine în întâmpinare!
Jertfa de la Dumnezeu
Să ne întoarcem acum la gândul de la început, gândul omului de
pe stradă, care-L vede pe Dumnezeu supărat, cu faţa întoarsă…,
iar el, prin rugăciune, trebuie să înainteze şi să urce… O, ce greu
e urcuşul! E amonte, e numai colţ de stâncă ce răneşte picioarele.
Drumul e lung, dar, din fericire, îi mai ies în cale mijlocitori: o sfânta
Miercuri, o sfânta Vineri sau o sfânta Duminică etc.
Cât e de greşit! Dumnezeul Scripturii, care S-a manifestat pe de-
plin în Fiul Său, în Domnul Isus Hristos, El este Acela care-mi vine
în întâmpinare. El îl caută pe om şi nu invers. Iar omul? Face pe
supăratul şi fuge de Faţa Lui! Ba, Îl mai şi suduie: „Ce ’Dumnezeu’!
Dacă există, de ce se întâmplă asta şi asta…” Sau: „Dacă există, atun-
ci de ce nu face asta şi asta?”
Omul e cel supărat. Şi nu se lasă chiar aşa uşor. Dar Dumnezeu
înaintează şi insistă...
Cât despre jertfă, cine o aduce? Pe dealul Golgotei, pe cruce, Dum-
nezeu a dat pe Isus Hristos, ca Miel de jertfă, ca preţ de răscumpărare.
Uite cum scrie aici, în 2 Corinteni 5,19: „…Dumnezeu era în Hristos,
împăcând lumea cu Sine …”
Cât priveşte „factorul activ”, cel care caută să recupereze şi să refacă
legătura ruptă, e tot Dumnezeu! Mijlocirea pe care o face Domnul Hris-
tos la inima păcătosului este încercarea cea mai stăruitoare. Prin imaginea
crucii, prin suferinţele Mielului care Se lasă pironit, fără să-Şi deschidă
gura, El stăruie pentru ca omul să accepte numai. Dumnezeu a făcut
totul. Omului nu-i mai rămâne decât acceptarea. Aceasta este religia
creştină sau religia acceptării prin credinţă, în care păcătosului nu îi mai
rămâne nimic de făcut decât să zică: „Dumnezeule, primesc…”
De aceea Domnul Hristos zice (Matei 18,2): „Dacă voi nu veţi
fi ca nişte copilaşi” – copilul nu are nimic, el nu poate să escaladeze
nici un gard măcar – nu veţi fi mântuiţi! Sau (Matei 21,31) dacă nu
vă veţi vedea ca nişte oameni răi şi de nimic, ca vameşi şi desfrânate,
care, neavând nimic, nici o recomandare în faţa oamenilor, nu pot
decât să întindă mâna şi să accepte mila lui Dumnezeu, atunci veţi fi
pierduţi. Dacă tu nu vei fi atât de conştient de nimicnicia ta, nu vei
putea primi mântuirea.
DOAR O UŞÃ! 61
Rugãciune liniºtitã
În volumul Gânduri albe (Editura „Cartea Românească”, 1986,
pag. 450), poetul creştin Vasile Voiculescu compară credinţa şi
rugăciunea cu înotul. Cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai
gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, mai aproape
de înec! Neştiutorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase şi gran-
dilocvente gesturi cu braţele şi picioarele. Însă înotul perfect se face
fără opintiri. Pluteşti aproape scufundat întreg în apă, mulându-te cu
apa, abia mişcând. Astfel e înotul serios, adevărat.
Credinţa şi rugăciunea cea adevărată sunt asemenea acestui act de
tăcută şi lină plutire. E la fel cu această predare în puterea apelor...
Cât de simplu e să te rogi! Acela care e înotător adevărat descoperă
o taină: că nu e nevoie să scapi de apă! Căci tocmai ea te susţine. Ea
însăşi te aruncă în sus. Dacă ai aer în tine, apa singură te scoate. Nu
trebuie să te temi de ea. E destul să te laşi în voia ei.
Frumoasă ilustrare a abandonării în dragostea lui Dumnezeu. Ea
te susţine şi e suficient să crezi, să admiţi şi să înaintezi.
Trei repere
De aici, câteva puncte fixe de reper:
1) Ca să te poţi ruga cu adevărat, trebuie să crezi în realitatea prezenţei
lui Dumnezeu. Eşti conştient chiar acum de această Prezenţă? Nu
trebuie să faci ceva deosebit, să-I câştigi atenţia ca să privească, în
fine, spre tine. El demult te tot priveşte. N-ai unde să te ascunzi de
privirea Lui de Tată. Şi nici nu trebuie să te caţeri până pe Olim-
pul tronului Său. Căci El a coborât deja lângă tine! Omniprezenţa
(a fi oriunde prezent) este unul din atributele Sale divine.
2) Apoi, ca să fie o rugăciune autentică, trebuie să crezi că El are
dorinţa şi putinţa să intre în inima ta. Nu trebuie să te forţezi ca să-L
faci să te ia în stăpânire. Înaintea Lui, orice om este o casă fără
uşă, o carte deschisă. El demult doreşte să Îl inviţi. Ochiul Lui,
care vede tot, nu va vedea oare cea mai slabă şi ezitantă încercare
de a-L găsi?
3) Împreună cu aceste două realităţi, trebuie să crezi ceva şi mai în-
curajator, anume realitatea dorinţei lui Dumnezeu, ba chiar aş zice,
realitatea nevoii Sale de a comunica cu noi, fiii Săi. Gândeşte-te la

nevoia pe care o ai de a comunica cu cei dragi. Dar gândeşte-te acum
că nu numai tu eşti croit după tiparul dragostei. Despre Dumne-
zeu stă scris în 1 Ioan 4,8 că Dumnezeu este dragoste, că Dumne-
zeu este iubire. El tânjeşte necurmat după o comunicare cu copiii
Săi.
Cu rugăciunea, e ca şi cum cineva ţi-ar zice: „Dragă, uşile stau larg
deschise. Intră! Totul e pregătit...”. Iar tu n-ai nimic altceva de făcut
decât să intri!
Orice dorinţă, chiar tainică, El o cunoaşte şi-i vine în întâmpinare.
E ca şi cu Adam în grădina Edenului. Văzând cum treceau animalele,
două câte două, prin faţa lui, Adam a simţit un gol în suflet. Ce era?
Greu de zis. Totul era perfect, totul era bine alcătuit şi, totuşi, în el se
născuse un dor pe care nici el nu-l putea încă exprima. Şi ar fi rămas
omul mult şi bine în încurcătură, dacă Dumnezeu n-ar fi spus: „Nu
este bine ca omul să fie singur... Am să fac un ajutor potrivit pentru el
(Geneza 2,18).”
Mai înainte de a fi rugat, Dumnezeu inventează familia. Omu-
lui nu-i mai rămâne decât să descopere că Dumnezeu i-a şi oferit
răspunsul!
Rugãciunea – lucrarea lui Dumnezeu

Înţelegi deci cum e cu rugăciunea? Ea nu este nici pe departe
intervenţia noastră la inima lui Dumnezeu, ci rugăciunea este
intervenţia lui Dumnezeu la inima omului.
Romani 8,26-27 ne-o spune direct: „Şi tot astfel şi Duhul ne ajută
în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi
Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. Şi Cel ce cercetează
inimile ştie care este năzuinţa Duhului; pentru că El mijloceşte pentru
sfinţi după voia lui Dumnezeu.”
Ce este rugăciunea? Aş răspunde: este lucrarea Lui în inima mea!
„Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum
trebuie să ne rugăm”. Ai auzit? Nici măcar nu ştim să ne rugăm... Nu
avem nici măcar atâta dibăcie ca să înşirăm, acolo, o modalitate de
a face apel la El. „Nici măcar nu ştim să ne rugăm. Dar însuşi Duhul
DOAR O UŞÃ! 63
Sfânt mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. Şi cel ce cercetează

inimile ştie care este năzuinţa Duhului Sfânt, pentru că El, Duhul,
mijloceşte pentru sfinţi, după voia lui Dumnezeu”.
Acum, când te vei pleca în cămăruţă înaintea lui Dumnezeu pen-
tru rugăciune, când vei încerca timid să faci experienţa vorbirii cu El,
aminteşte-ţi că El a pregătit deja totul. El este deja acolo, e chiar lângă
tine. El vrea să-ţi deschidă inima şi să-ţi descleşteze limba rugăciunii
ca, în sfârşit, să se producă comuniunea.
Doar o uºã
Una din cele mai sublime imagini din Evanghelie este aceea din
Apocalipsa 3,20. Aici Domnul spune: „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă
aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el
cu Mine.” Da, aceasta este rugăciunea!
Sunt mişcat de o definiţie, care simplifică concepţia despre
rugăciune. Ea se găseşte în inspirata carte Calea către Hristos:
„Rugăciunea este deschiderea inimii înaintea lui Dumnezeu ca
înaintea unui prieten.”
Ce este rugăciunea? Este oare un efort de a urca, de a te căţăra
permanent, cu riscul de a cădea oricând? Nicidecum! Îl auzi? El e
aici şi stă la uşa ta. Bate! Dacă vrei, Îi vei deschide inima, iar El va
intra. Aceasta e rugăciunea.
E greu? E greu să intri în contact cu El? El a străbătut deja distanţa
imensă până la tine. A pus piciorul pe pământul acesta, pătându-L cu
sângele Lui, ca să-ţi aminteşti că El a recuperat toată distanţa aceas-
ta.
Cât de uşor e să crezi! Cât de uşor e să te rogi! Dumnezeu a făcut
totul, iar omului nu-i rămâne altceva de făcut decât să primească
totul, pe gratis.
Te invit să probezi acest experiment: să intri în cămăruţa ta, să
închizi uşa după tine şi să spui aceste cuvinte simple: „Îţi mulţumesc,
Doamne, că Tu eşti chiar aici. Te cred pe Cuvânt, căci aşa ai făgăduit.
Acum, Te rog, intră în inima mea şi fii de acum Stăpânul meu şi nu
mă lăsa să mă ridic fără să-mi vorbeşti...”
RUGÃCIUNEA, ÎNTRE
MINCIUNÃ ªI ADEVÃR
„Cum mângâie pe cineva mamă-sa, aşa vă voi mângâia Eu; da, veţi
fi mângâiaţi în Ierusalim!” (Isaia 66,13)
Ori de câte ori întâlnesc pasaje ca acesta, inima mea se relaxează
în faţa descoperirii divine. Şi, stăruind asupra Cuvântului, sunt uimit
de felul în care Dumnezeu ştie să găsească comparaţii mişcătoare cu
care să convingă pe omul îndoielnic de consistenţa relaţiei pe care o
doreşte cu noi.
Practic, singurele modele pe care noi, oamenii, le putem înţelege,
sunt cele pe care le construim în dimensiunea interumană. De aceea,
Dumnezeu Se descoperă... aici ca o mamă, dincolo ca un tată, mai
departe ca un soţ sau ca un frate... Iar lecţia este prin analogie.
Totuşi, vorbind de legătura om-Dumnezeu, relaţia aceasta este
deosebită de relaţia om-om. Pe un om îl vedem. Şi chiar dacă nu-l
vedem, îl sunăm la telefon şi îi auzim vocea sau îi putem scrie, iar
poşta face ca mesajele să ajungă de la unul la altul. Mântuitorul, însă,
o dată cu înălţarea Sa, S-a aşezat pe tronul măririi în ceruri. Eu, care
am rămas pe pământ, mă întreb cum pot să intru în legătură cu El?
Ei bine, relaţia noastră cu Făcătorul nostru este o relaţie diferită.
Ea nu se întemeiază pe contactul simţurilor, ci este o relaţie a credinţei,
care se naşte prin cunoaştere şi creşte pe măsura exercitării credinţei
în actul studiului Cuvântului Său sau în actul rugăciunii personale.
Am văzut, în capitolul precedent, că Scriptura prezintă total
diferit rugăciunea, în comparaţie cu ce ştiam noi. Rugăciunea nu
RUGÃCIUNEA, ÎNTRE MINCIUNÃ ŞI ADEVÃR 65
este strădania omului de a escalada necuprinsul, printr-un efort

mental, ca să ajungă până la tronul lui Dumnezeu. Căci, prin întru-
parea Domnului Hristos, Dumnezeu coboară în ţărâna pământului,
ia chip asemenea mie şi apoi garantează, prin moartea şi învierea Sa,
că omul nu mai trebuie să încerce să ajungă sus! Prin coborârea Sa la
noi, omul se află deja pe platforma contactului cu Mântuitorul.
CUM sã te rogi?
La întrebarea „Cum?”, aşteptăm un răspuns complicat, greu şi
confuz. Dar totul este atât de simplu! Ce ai de făcut este să te pleci pe
genunchi şi să spui: „Mântuitorul meu, eşti aici, la uşă şi vrei să intri...
Iată, Te chem: intră!”
Te gândeşti, poate, că aceste cuvinte sunt doar o metodă de auto-
sugestie. „Ce?! Ai vreo dovadă că lucrurile stau aşa?” Din păcate, în
timp ce omul cere dovezi, el nu realizează că a ajuns destul de com-
plicat să nu mai surprindă răspunsul simplu al Scripturii: „Cel ce a
sădit urechea, s-ar putea să n-audă? Cel ce a întocmit ochiul, s-ar putea
să nu vadă?” (Psalmul 94,9)
Este aici o logică simplă. E cu putinţă ca Cel care a făcut urechea,
să nu audă şoaptele şi gândul nostru? Cel ce a întocmit ochiul, s-ar
putea să nu vadă când întind mâna spre El? Logica aceasta apelează
la bunul simţ al omului, la dispoziţia de a crede în mod simplu că e
destul să-I spui povara ta Domnului şi El, care a întocmit gândul şi
inima, va auzi cu siguranţă.
Racheta
Majoritatea oamenilor pornesc de la premisele modelelor umane.
Unii au conceput rugăciunea ca pe o rachetă pe care o lansează în
spaţiu. De aceea şi eu credeam că cel ce se roagă trebuie să se încor-
deze, să se concentreze. Îi trebuie mai întâi o rampă de lansare, apoi,
printr-o aşteptare oarecare, trebuie să creeze „fereastra de lansare”
când să-şi expedieze rugăciunea drept în sus. Când toate acestea sunt
uneori realizate – şi e tare greu! – racheta rugăciunii reuşeşte totuşi
să învingă gravitaţia şi să se îndrepte spre tronul lui Dumnezeu...
Ai sesizat că acest mod de a concepe rugăciunea nu cere credinţă,

ci putere?! Trebuie, mai întâi, să fii puternic, ca să poţi spune: „Eu,
când mă concentrez, pot să proiectez gândul meu până la Dumne-
zeu...”
De câte ori n-am fost eu zdrobit în încercările mele de a-mi proiecta
rugăciunea până la Dumnezeu! Uneori trecea şi o jumătate de oră!
Iar atunci când, zdrobit de neputinţa mea de a comunica pe această
cale, mă lăsam înfrânt pe genunchi, descopeream cu nespusă bucu-
rie, că Mântuitorul era chiar acolo, lângă mine. Şi simţeam că, prin
chiar renunţarea la strădania mea, prin simpla acceptare a prezenţei
Lui prin credinţă, s-a şi deschis oblonul rugăciunii care părea atât de
greu de dat la o parte.
Podul
Alţii au comparat rugăciunea cu un pod. Un picior de pod este im-
plantat pe pământ, în fiinţa omenească, iar celălalt se sprijină pe tronul
lui Dumnezeu. Aceasta este tot o „figură de stil”, ca şi „racheta”, dar
şi ea ridică multe dificultăţi pentru cel ce se roagă. Eu pun uşor primul
picior aici, dar… cum ajung acolo sus, ca să-l pun pe-al doilea?
Citeşte Genesa 28 şi vei găsi istoria unui fugar. Iacov, urmărit de
propriile sale fărădelegi, ajunge într-un loc pustiu. Trântit la pământ
de descurajare şi apăsat de simţământul lepădării, adoarme cu capul
rezemat de o piatră. Şi iată că Dumnezeu i Se arată în vis. Se făcea că
o scară, un pod cosmic, lega cerul de pământ. Şi pe acest pod coborau
şi urcau îngerii.
Spre zori, când se mijea de ziuă, Iacov se deşteaptă cu imaginea
acestei descoperiri a lui Dumnezeu, pe care unii o omologhează cu
rugăciunea însăşi, şi exclamă: „Cu adevărat, Domnul este în locul aces-
ta şi eu n-am ştiut”.
El n-a spus: „Iată, îngerii îmi poartă rugăciunea în sus!”
Iacov a recunoscut că Domnul Însuşi este podul. El este Pontifex
Maximus, adică „Marele constructor al podului”. El este Calea prin
care cerul comunică cu pământul. Iacov nu a zis: „Iată, Domnul este
la capătul de sus al podului acestuia!”, ci a zis: „Domnul este chiar în
locul acesta!”
Adică tot El e şi la capătul de jos.

Şi Iacov s-a înfricoşat tare şi a numit locul acela „Casa lui Dumne-
zeu”, adică Betel.
Douã metafore inspirate

Spre deosebire de aceste două concepţii despre rugăciune,
„racheta” şi „podul”, am găsit alte două definiţii inspirate care,
împreună cu cea dintâi pe care deja am dat-o, reuşesc să contureze
adevărata relaţie dintre Dumnezeu şi om:
1. Rugăciunea este respiraţia sufletului; (Calea către Hristos, cap. 11)
Respiraţia sufletului spune foarte mult. Amintesc doar câteva gân-
duri. Mai întâi de toate, respiraţia o săvârşeşte şi un copil, fără nici
un fel de pregătire. Respiraţia este primul act al vieţii independente a
copilului. Încă pe vremea când habar n-are că există aerul sau că are
nevoie de el, copilul respiră.
La fel este rugăciunea. Chiar dacă omul e inconştient că-L caută
pe Dumnezeu (după cum reflexul respiraţiei aparţine omului fără
voia lui), chiar această căutare este o formă rudimentară a rugăciunii.
Reţine că, mai întâi, rugăciunea este un reflex natural. În al doilea
rând, vezi cum omul este năpădit de aer de jur împrejur. E destul ca
noul născut să-şi ridice coşul pieptului sau să încordeze diafragma şi
aerul, care e la nas şi la gură, năvăleşte înăuntru.
La fel, rugăciunea nu este un salt înspre Dumnezeu, ci este o
primire a Lui în templul fiinţei noastre, căci aşa spune Cuvântul lui
Dumnezeu: „Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt?...”
Aici, în mine, e locul unde vrea să locuiască Dumnezeu.
Rugăciunea este prima condiţie a vieţii, la fel cum şi respiraţia
este prima condiţie a vieţii. Nu respira cinci minute şi… eşti mort!
Apoi, ca şi respiraţia, şi rugăciunea este continuă. Tot timpul,
foalele toracelui pompează aer. Acesta este un simbol al continuităţii
rugăciunii.
Un om sănătos are o respiraţie uşoară, nu o respiraţie şuierată,
astmatică, chinuită. La fel, omul spiritual sănătos, care crede sănătos,
se va ruga simplu şi uşor, aşa cum S-a rugat Mântuitorul: „Tată, Îţi
mulţumesc că M-ai ascultat. Ştiam că totdeauna Mă asculţi...” (Ioan
11,41.42)
Am avut ocazia să văd reflexul rugăciunii la un copil de cinci ani.

Părinţii se întorc acasă de unde au fost plecaţi şi fetiţa fuge repede
la uşă să le deschidă. Dintr-o nebăgare de seamă, fetiţa probabil
ţinea uşa, iar tatăl dorea s-o deschidă, împinge clanţa mai mult decât
poziţia normală şi, ah!, uşa se blochează.
Părinţii încearcă să deschidă, dar nu merge. Clanţa se mişcă, dar
limba e blocată.
– Hei, uite ce-ai făcut!
Şi părintele îl dojeneşte pe copil. Iar fetiţa? În groaza realizării
că părinţii nu pot intra şi că va fi izolată de ei, fetiţa dispare. Când
părinţii în sfârşit intră, fetiţa nu e...
– Unde eşti?...
Fugise dincolo, în cealaltă cameră. Nu ca să plângă, ci s-a dus să
se roage... Nu s-a gândit, nu era conştientă, dar a simţit că trebuie să
meargă să ceară ajutor.
Iată însă şi a doua metaforă, la fel de semnificativă:
2. Rugăciunea este braţul cu care omul apucă puterea iubirii divine.
(Calea către Hristos, cap.11)
Vezi? În cazul acesta, rugăciunea este doar întinderea mâinii,
doar actul acceptării, o decizie voluntară de a primi ceea ce-ţi dă
Dumnezeu.
Motivul rugãciunii
În toate aceste imagini pe care le-am folosit, apare un numitor
comun care se degajă chiar din termenul de rugăciune. Ce este o
rugăciune? Este o implorare sub o nevoie grea, care nu are ieşire
omenească. În toate rugăciunile fierbinţi, bune sau rele, răzbate acest
numitor comun: nevoia.
În cartea Psalmilor din Biblie există un psalm întreg – Psalmul
107 – în care, în patru situaţii cu totul diferite, oamenii ajung să
strige către Dumnezeu. Toate cele patru situaţii redau stări de criză
culminantă. Nevoia e cea care constrânge!
Sunt multe nevoi în viaţa omului. Când s-a declanşat cutremurul
din 1977, în Bucureşti, oameni care în viaţa lor n-ar fi crezut că-L vor
chema pe Dumnezeu, strigau (şi nu şopteau!):
„Doamne! Doamne! Dumnezeule! Isuseee!…” nume pe care nu

le rostiseră decât în batjocură sau la nervi!
Nevoia te face să strigi. Poate că se îmbolnăveşte copilul... Şi cu
toate că până atunci nu m-am gândit c-aş putea să mă rog, acum
cad pe genunchi, însă strig bolborosind ca unul care nu ştie cum
să se roage şi nici cui să se roage. Iată de ce este important să avem
experienţa rugăciunii înaintea ceasului marilor crize.
Nevoi ... ºi nevoi

Dacă am face o statistică cinstită, am descoperi că aproape toate
rugăciunile noastre se referă la nevoile materiale, fizice, de sănătate,
de viaţă… Da, şi acestea sunt nevoi, iar Dumnezeu nu le dispreţuieşte,
ci intervine.
Dar nu uita că noi avem o nevoie mai adâncă şi permanentă, care
nu este legată de ocazii, de un cutremur, de o boală care s-a pripăşit
în trupul nostru… Noi suntem permanent în mijlocul arenei unei
lupte. La dreapta e Dumnezeu, la stânga e diavolul. Suntem perma-
nent ameninţaţi de atacul celui rău şi trebuie să scăpăm. Dumnezeu a
făcut un plan de mântuire şi trebuie să ne folosim de el. Aceasta este
nevoia noastră cea mai profundă.
Păcatul, cu toate urmările lui, ne îngrămădeşte dinăuntru şi
dinafară. Mântuitorul nostru poartă Numele de Isus cu o intenţie
anumită: în limba ebraică, numele este JOSUAH şi înseamnă Mân-
tuitor sau Cel ce mântuieşte.
În Luca 18,9 -14, Mântuitorul Se referă la doi oameni care se rugau:
un fariseu şcolit şi un vameş incult. Fariseul era expert în rugăciuni,
de aceea se ruga cu glas tare. Ca şi fariseul acesta, cei mai mulţi oa-
meni care se roagă ignoră elementul fundamental al rugăciunii. Aici
e de fapt şi elementul cheie al ilustraţiei Sale. Deşi se roagă, ei sunt
străini de nevoia primordială a lor, care nu-i nici ocrotirea de rele, nici
binecuvântarea pentru ziua respectivă, nici succes în întreprinderi...
ci nevoia de a fi eliberaţi, scăpaţi de păcatul care este chiar în ei! Cine
se roagă astfel, n-a înţeles încă nici rugăciunea, şi nici pe Dumnezeu.
Mântuitorul nostru, Domnul Isus, este Salvatorul. Ştii când are El
cea mai mare plăcere de a comunica cu noi? Când crezi tu?
Momentul de aur al rugãciunii

Sunt momente fericite, când lucrurile merg bine… Dar sunt şi
momente de dezechilibru al credinţei, când te simţi cotropit de îndoieli
sau te afli sub povara vreunui păcat comis. L-ai făcut şi, în minte, se
întoarce valul: „Ce ai făcut? Ce-ai făcut?” Şi, oricum ai da-o, nu poţi
scăpa de acest flux!
Sau, să zicem, te afli în groapa unei împotriviri repetate faţă de
Dumnezeu şi, uşor de înţeles, n-ai nici un chef de rugăciune… În
astfel de ocazii, diavolul este în ofensivă şi câştigă teren.
Ori tocmai momentele acestea, când rugăciunea este cel mai străin
lucru de noi sau lucrul pe care nu-ţi vine să-l faci, chiar ele sunt mo-
mentele de aur pentru Isus ca Salvator. Rugăciunea este mijlocul spe-
cial prin care noi putem să intrăm în posesia ajutorului pe care Cerul
ni-l oferă. „Când simţim că am păcătuit”, spune un paragraf inspirat, „şi
nu ne putem ruga, atunci este timpul să ne rugăm! Poate că ne este ruşine
şi suntem foarte umiliţi, dar atunci trebuie să ne rugăm!” (Ibidem)
Care este momentul de aur al rugăciunii? Copilului îi place mult
să meargă la doctor când e sănătos. Vrea să vadă uneltele, să vadă
un tratament, să urmărească mimica gravă a medicului etc. Îi place
să guste această experienţă... Când însă e bolnav, cea mai mare
ameninţare pentru el e doctorul! Omului mare, dimpotrivă, nu-i
place să meargă la doctor fără rost, doar ca să caşte gura. Dar atunci
când e bolnav, când simte boala, atunci merge hotărât.
Vezi? Aici este deosebirea dintre copil şi omul mare. Tocmai
aceste dezechilibre, când îndoiala pare să cuprindă firava plantă a
credinţei din suflet, atunci e momentul să avem experienţa regenera-
toare a punerii noastre la dispoziţia Marelui Medic, Domnul Isus.
Diavolul foloseşte un „joc de lentile”. Atunci când suntem
împovăraţi de vreun păcat, de urmările faptelor noastre rele, atunci
el aşază între mine şi Dumnezeu un complicat „sistem de lentile”
nevăzute care mă fac să-L văd strivitor de aproape, ameninţător, ca
şi cum s-ar prăvăli peste mine, ca să mă strivească... Iar atunci când
mi-e bine, vicleanul întoarce acest „sistem de lentile”, ca să mă facă
să cred că Dumnezeu e atât de departe şi neimplicat, încât nici nu
prea am nevoie de El...
Lepra
Acum, dacă mă rog fără să am nici o nevoie, fără să am vreo
problemă care să mă apese, dacă mă rog doar pentru că, în calitatea
mea de creştin, aşa trebuie să mă rog (ca o datorie!), înseamnă că în
mine s-a petrecut ceva grav. Înseamnă că sunt paralizat de păcatul
ascuns, care mă lipseşte de argumentul cel mai mare: nevoia.
Tocmai de aceea a şi fost comparată boala păcatului cu lepra: nu
doare, nici n-o simţi, dar te mănâncă de viu!
Însăşi situaţia că nu simt nici o nevoie, că sunt într-o stare de
anestezie spirituală, este semnalul celei mai mari nevoi. Paradoxal,
această stare este argumentul forte care ne recomandă urgent în faţa
lui Dumnezeu. Argumentul care pledează cel mai elocvent în favoarea
noastră este chiar marea noastră nevoie de ajutor.
Argumentul capital
Să-ţi ilustrez aceasta. Într-o dimineaţă, cu noaptea-n cap, m-am
dus la spital pentru o consultaţie. M-am aşezat la rând şi am reuşit
să iau chiar bonul nr. 1. Apoi am aşteptat… până la ora începerii
consultaţiei. Eram nerăbdător, dar şi plin de mulţumirea de a fi fost
chiar primul. E meritoriu, nu-i aşa? A sosit asistenta, apoi a sosit
şi medicul. Pe când aşteptam să fiu invitat înăuntru, nişte brancar-
dieri au apărut împingând grăbiţi o targă pe rotile ce purta un om
însângerat. Unul deschise uşa…
– Stai, dom’le! Ce te bagi! am protestat eu vehement.
Dar el parcă nici nu m-a auzit. Indignat, mi-am băgat capul pe uşă
şi am stăruit:
– Vă rog, dom’ doctor! Să se respecte rândul!
Şi uşa mi s-a închis în nas! În timp ce, amărât, m-am aşezat pe
locul meu, am auzit şi istoria dinapoia cazului respectiv. Individul de
pe targă era un… zăpăcit de motociclist care, fiind grăbit, a trecut pe
roşu şi… gata accidentul!
„Auzi tu! gândeam în sinea mea. Pe când eu stăteam în frigul
nopţii, el dormea bine-mersi sub plapumă. Eu stăteam la coadă pen-
tru un bon, iar lui … nici prin gând nu-i trecea de bon… Apoi, mai
şi trece pe roşu, deci e vinovat! Iar acum: el să intre primul, iar eu să

rămân ca un câine lângă uşă! Unde-i dreptatea?!
Raţionamentul e perfect, iar concluzia e corectă. Tocmai în această
mentalitate a „meritelor” se poticneau şi fariseii din timpul Mântu-
itorului. Aceasta e şi pricina pentru care foarte mulţi nu înţeleg felul
în care lucrează Dumnezeu, considerând căile Lui ca fiind sucite.
Cu puţin bun simţ, oricine pricepe însă că, în faţa unui acci-
dent grav, cu rană deschisă, prioritate au mărimea nevoii şi urgenţa
intervenţiei! Nu mai contează nici „bonul”, nici dacă cel accidentat
a fost sau nu de vină. Medicul nu cercetează întâi cazul, ca apoi să
zică:
– E de vină! Deci, să aştepte! Cei fără vină, care au venit frumuşel
şi au bon, să intre primii. Iar vinovatul, la urmă!
În gândirea lui Dumnezeu, nu există o dreptate mai mare decât
mila, harul… Marea nevoie a omului este cel mai greu argument
care-L determină pe Dumnezeu să intervină. Ori de câte ori această
nevoie a fost stringentă, Dumnezeu n-a spus niciodată: „Mai stai…”,
ci El a intervenit întotdeauna.
Adevărata şi cea mai mare nevoie a omului este nevoia lui
spirituală, nevoia de a fi eliberat de legăturile păcatului. Clarificarea
aceasta ne conduce acum la întrebarea consecutivă:
Þinte false ºi þinte adevãrate pentru rugãciune

Să nu uităm că nu vorbim despre rugăciune de dragul ideii de a
explica rugăciunea, de dragul de a prezenta un fel de monografie
– Totul despre rugăciune. Noi am pornit în căutarea lui Isus şi dorim
să descoperim măsura în care rugăciunea este o cale de a ne apropia
de El. De aceea, vom apela doar la acele adevăruri despre rugăciune
care ne fac să înţelegem în ce mod, prin rugăciune, putem dezvolta o
legătură cu Domnul Isus, ca între doi prieteni.
În teologia populară, rugăciunea este asociată cu mijlocul de a
scăpa din dificultăţile vieţii. Viaţa este ca un joc, ca o partidă, şi în
orice joc există reguli. Uneori, din cauza greşelilor tale, îţi dai seama
că te afli la strâmtorare. Eşti pierdut! Şi atunci, nu-ţi mai rămâne
decât să încerci să fentezi regulile jocului şi să scapi în mod neregu-
lamentar din strâmtoare. Cum? Apelând la un mijloc supranatural

(supranaturalul e în afara legilor jocului), apelând la Dumnezeu, ca
să te scape El din dificultate.
Un medic misionar negru îmi povestea că în Nigeria, în Africa,
există o anumită „biserică” care numără membri cu milioanele. De
multe ori a fost chiar el îmbiat:
– Nu vii şi tu în „Biserica” Spiritistă? E rost de bani! E destul să
devii membru şi, în câteva săptămâni, eşti plin de bani. Toţi care au
venit s-au îmbogăţit!
Oare asta e rugăciunea? O cale de a câştiga neregulamentar? De
a sări peste rânduială? Să fie un fel de „baghetă magică” pe care o
mişti şi… de îndată se şi împlinesc dorinţele? Te invit să intrăm în
profunzime şi să corectăm falsa imagine pe care teologia populară a
strecurat-o în gândirea noastră.
„Cereþi orice...”?!
Am găsit într-o revistă Signes des temps un articol în care autorul
povestea cum, în timpul serviciului divin, în biserică a intrat o femeie
îmbrăcată în doliu. Se vedea că trecea printr-o criză deosebită. Deşi
erau destule locuri mai în faţă, a refuzat invitaţiile diaconului de sală
şi a ales ultimul rând. La terminare, când trecea prin dreptul pastoru-
lui postat la uşă ca să salute pe vizitatori, femeia se opri şi strigă cu
voce tare:
– Am venit pentru ultima dată în biserică! Vreau să mă lepăd public
de acel Dumnezeu în care am crezut! L-am crezut pe cuvânt şi m-a
minţit!
Îţi dai seama? Era o provocare aspră. Mulţi erau de faţă. Va să
zică Dumnezeu minte? Se aştepta o explicaţie. Răbdător, pastorul o
conduse la banca de lângă intrare şi, ca să dea ocazia celor prinşi de
nedumerire să audă şi replica, o invită:
– Luaţi loc, doamnă. Văd că aveţi o mare durere. În numele acelui
Dumnezeu care nu minte, cred că v-aş putea fi de folos.
– O, să nu mai spuneţi nimic!
– Dar ce s-a întâmplat?
Şi femeia începu să plângă. Plângea tare. Se vedea că o apăsa o
durere greu de suportat. În cele din urmă, frântă, începu:
– Împreună cu soţul meu am frecventat această Casă de Rugăciune

timp de şase luni. De când am aflat că are cancer, amândoi ne-am
prins de un text din Biblie. Ioan 14,14: „Dacă veţi cere ceva în Numele
Meu, voi face”. Am luat cuvântul acesta şi l-am strâns în suflet, l-am
scris pe un carton mare, l-am pus în faţa patului... Am fost amândoi
atât de convinşi că, dacă cerem vindecarea în Numele lui Isus Hristos
de care ne-am agăţat, El o va face. Şi am stat încrezătoare până la
sfârşit. Medicii îmi spuneau:
– Doamnă, şanse multe nu mai sunt.
– Vă înşelaţi, eu şi soţul meu ne-am rugat în Numele lui Isus Hris-
tos şi avem făgăduinţa că, dacă cerem ceva în Numele Lui, El va face.
Noi Îl credem, pentru că El nu minte.
Însă acum patru zile soţul meu a murit şi de atunci… mi-am
pierdut credinţa. Sunt ateistă! Vreau să sfâşii în mintea oamenilor
imaginea acestui Dumnezeu mincinos!
Clipa era dramaticã

– Aţi vrea să mai citim o dată textul? spuse pastorul… „Dacă voi
veţi cere ceva în Numele Meu, Eu voi face aceasta”. În text e vorba de
două persoane: Eu, adică Mântuitorul, şi voi. Acum, dumneavoastră
sunteţi sigură că faceţi parte din categoria „voi”?
– Nu înţeleg...
– Vedeţi, aici Domnul n-a vorbit oricui, ci a vorbit unei anumite
categorii de oameni. Sunteţi sigură că vă aflaţi în categoria căreia îi
vorbea Domnul Isus Hristos?
Femeia privi întrebătoare, de parcă se trezea dintr-un somn
adânc:
– Dacă e ceva ce nu ştiu, vă rog să-mi spuneţi…
– Haideţi să citim şi versetele 7 şi 16 din capitolul 15: „Dacă
rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi
vrea, şi vi se va da... V-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă, şi roada
voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu,
să vă dea”. Observaţi? Isus pune trei condiţii clare în acest text:
1. Rămâneţi în Mine – un contact direct cu El. Isus ar fi un Mân-
tuitor de doi bani, dacă ar ploua cu răspunsuri la cererile oricui s-ar
afla la vreo ananghie şi ar striga după soluţii. Atunci credinţa în El ar
fi ca un fagure de miere la care se adună şi viespi, şi fluturi, şi muşte,

şi tot felul de gângănii. În cuvintele Mântuitorului există o succesiune:
„…dacă rămâneţi în Mine…”. Aţi crezut dumneavoastră în El doar
pentru vindecarea soţului? Sau L-aţi descoperit ca pe un Dumnezeu
al dragostei care a dorit să rămână în dumneavoastră şi dumnavoastră
în El?
2. Apoi, a doua condiţie: „Dacă rămân în voi cuvintele Mele”. Aici se
vorbeşte de trăirea adevărului. Permiteţi-mi să vă amintesc că, în tot tim-
pul cât aţi venit, dumneavoastră aţi păstrat o rezervă oarecare faţă
de cererile lui Dumnezeu… Din câte îmi amintesc, încă înainte de a muri
soţul dumneavoastră, nu eraţi dispusă să renunţaţi la tutun, cafea şi alte
droguri blânde...
3. Şi a treia condiţie: „V-am rânduit să aduceţi roadă care să rămână,
pentru ca ce veţi cere, să primiţi”. Aici e vorba de o experienţă plină de
rodnicie… În această privinţă, ce roade a adus lucrarea Mântuitoru-
lui prin dumneavoastră?
Femeia începu din nou să plângă. Dar nu era plânsul cuiva înşelat,
ci al celui care, cu amărăciune, se descoperă vinovat înaintea lui
Dumnezeu şi care, zdrobit, cere îndurare…
Ascultã întotdeauna, rãspunde uneori!

Pe marginea acestei întâmplări, trebuie să fac o remarcă. Chiar
dacă cineva împlineşte aceste trei condiţii, nu înseamnă şi că va scăpa
cu siguranţă de cancer. Dumnezeu are planuri precise. El este în stare
să înlăture orice fel de nenorocire, dar, în înţelepciunea Sa şi din iu-
bire pentru noi, uneori, El alege să nu intervină, chiar dacă Îi e greu,
ca Tată. Întotdeauna, însă, El alege cea mai bună cale pentru binele
nostru. Iar dacă noi am cunoaşte deznodământul situaţiei în care ne
aflăm, cât şi corelaţia acestuia cu celelalte evenimente, noi înşine am
alege calea pe care ne conduce.
Cred că mai putem învăţa ceva din întâmplarea relatată. Să re-
citim textul: „Dacă rămâneţi în Mine… cereţi orice veţi vrea”. Ce ai
sesizat în acest text?
Mai întâi, observi că cererile vin la sfârşit, iar înainte de cereri,
există ceva care precede cererea. Sesizezi despre ce este vorba? E
evident în textul de mai sus: „...rămâneţi în Mine”. Acest „ceva” se

numeşte părtăşia cu El. Înţelegi acum care este răspunsul corect la
întrebarea: „Pentru ce ne rugăm? Care este motivaţia rugăciunii? Ce
să-I cerem lui Dumnezeu?”
Dacă suntem cu adevărat copii ai lui Dumnezeu, rugăciunea nu va
constitui un mijloc de obţinere a unor obiective, a unor recompense,
a unor daruri sau binecuvântări – ca un şnur cu ciucure, de care, dacă
tragi, pui în mişcare sistemul de binecuvântări. Nu. Rugăciunea nu
este o pârghie, o clapetă care să deschidă toboganul de daruri, ci
rugăciunea va fi, în primul rând, o cale de a intra în părtăşie cu Dum-
nezeu.
Trei vârste
Cineva spunea că omul are vârste spirituale. Cu alte cuvinte, el nu
este de la început matur din punct de vedere spiritual. Mai întâi, el
trăieşte faza de copilărie, când elementul primordial este eul. Totul
este pentru acest eu, pentru sine. Uite cum se roagă un copil: ...lui să-i
fie bine, lui să nu-i fie rău etc. Totul cere pentru sine. Dumnezeu este
ca un necunoscut, pe undeva, departe… Eul, în schimb, este chiar
acolo, în sufletul lui. Pe temeiul faptului că Cel Atotputernic aude
(chiar şi fără să ştie omul unde e), mă rog pentru a-mi fi mai bine. Şi
El, pentru că e bun, îmi va da...
Aceasta e vârsta copilăriei.
A doua fază a vârstei spirituale este tinereţea. De-acum omul vede
mai mult, a descoperit viaţa, îşi dă seama că realitatea îl înconjoară
cu tot felul de reguli care condiţionează binele şi existenţa lui. Mai
responsabil, omul află că, pe lângă reguli, mai apar şi călcări ale aces-
tor reguli, ceea ce cauzează o serie de probleme. Terorizat de
problemele în care intră, omul descoperă că are disperată nevoie de
o a treia personală, mai puternică, care să îl ajute în rezolvarea
problemelor. Eul a rămas în continuare centrul preocupărilor sale,
doar că nu mai este unicul centru. El este doar un sufleţel mărunt în
marea încurcătura de suflete din care trebuie să iasă. Aşa descoperă
el că are nevoie de Dumnezeu, de un EL, la persoana a treia. El tre-
buie să intervină ca să mă scape de problemele mele. De la diverse
lucruri bune, omul se reorientează spre lucrurile şi situaţiile rele.

Cererile lui devin mai obiective. De exemplu, „Doamne, ajută-mă să
nu mai fac gafe... Ajută-mă să nu mai comit păcatul acesta.”
În sfârşit, există şi a treia vârstă, maturitatea spirituală. În faza aceas-
ta există de asemenea un centru, dar acest centru nu mai este eul, nici
problemele sau celelalte persoane, ci este Dumnezeu! Ce deosebire
uriaşă! Dumnezeu apare ca cel mai scump obiectiv al rugăciunii. Este
la persoana a II-a, TU. Şi începe acea comunicare de dragul Lui. Nu
ca să ceară ceva, ci de bucuria că exişti şi Te apropii de mine... El, Dum-
nezeu, este unicul „obiect” al rugăciunii mele. Nu mai există alţi fac-
tori care să-i condiţioneze omului ruga sau să-I solicite lui Dumnezeu
intervenţia. Acum omul este matur. A câştigat acea viziune de sus, în
care toate problemele stau în mâna Unuia singur, care dirijează toate,
chiar şi pe acelea care, aparent, îi ameninţă omului existenţa.
Ce cere omul în această maturitate spirituală? Doresc să înţelegem
că abia aceasta este adevărata rugăciune. Abia acum rugăciunea
devine o cale de a-L cunoaşte pe El, când omul nu mai cere decât un
singur lucru, şi anume ca El să devină stăpânul sufletului, stăpânul
vieţii. Tot ce mai doreşte omul e ca El să conducă toate evenimentele
vieţii sale, aşa cum vrea El, cum ştie El, pentru că, atunci când con-
duce El, toate vor fi cele mai bune! Cea mai înaltă rugăciune este ca,
atunci când ai probleme, să nu mai zici: „Doamne, necazul e în faţa
mea! Vino repede şi apără-mă!”, ci să zici:
„Doamne, ştiu că Tu eşti aici. Sunt pe deplin convins că Tu con-
duci viaţa mea...”
Tuºa Wentzel
Îmi amintesc de o întâmplare petrecută în Sighişoara. Într-o seară,
venind de la adunare, o soră în vârstă, cu părul alb (am cunoscut-o
personal şi din gura ei am cules preţioasa experienţă) a fost întâlnită
de-o rudă de-a ei, un bărbat. Omul era miliţian şi purta armă. În
seara aceea, omul se hotărâse s-o împuşte pe mătuşa. Motivul? Ne-
vasta miliţianului, care era nepoata sorei Wentzel, se hotărâse să
primească credinţa în Dumnezeu.
– N-am s-o iert! şi-a jurat el, în timp ce-şi încărca arma. Şi a plecat
să-i iasă în întâmpinare.
„Tocmai veneam de la adunare şi urcam dealul”, povestea mătuşa,

„când lângă un felinar apare el, cu părul vâlvoi! Se vedea că nu mai
era stăpân pe sine. Încă de departe îmi striga:
– Te omor! Te omor!
Şi venea spre mine. Atunci am zis:
– Doamne, ştiu că Tu eşti aici, sunt bucuroasă că sunt a Ta...
Dar el se apropia răcnind şi spumegând de furie. Atunci am spus:
– Doamne, Stăpânul meu, dacă mai vrei să trăiesc pentru Tine,
atunci Te rog, alungă-l pe diavol din omul acesta.
Şi am înaintat liniştită către el. M-am oprit la un pas de el şi i-am
spus:
– Ascultă, Ioji, eu n-am nimic cu tine.
După câteva clipe, el mi-a răspuns buimac:
– Nici eu!
– No, atunci servus!
– Servus! mi-a răspuns el zăpăcit.
Ne-am dat mâna şi am plecat, fără să mai scoatem o vorbă. Peste
o jumătate de oră, când a ajuns acasă, Ioji se tot întreba, uitându-se
la revolver:
– Ce-am făcut? Ce-am făcut? De ce n-am omorât-o?...”
E dramatic, nu-i aşa? Ce mare minune e să trăieşti cu Dumnezeu
de dragul Lui! Să ajungi până acolo încât, atunci când te rogi, să nu
vii cu cereri anumite, ci să poţi spune: „Doamne, singura cerere pe
care o am e să Te cunosc pe Tine şi să fiu ascuns în Tine. Dacă vrei să
mor, sunt bucuros. Iar dacă vrei să trăiesc şi să fac ceva pentru Tine,
sunt la dispoziţia Ta. Nu-ţi cer nimic altceva decât ca Tu să fii bucuria
vieţii mele...”
Descoperim în rugăciune marea ocazie de a sta cu El, de a-L privi
şi de a sta împreună fericiţi, aşa cum stau cei care se iubesc...
„Eu stau la uşă şi bat”, a spus Domnul. „Cine aude glasul Meu şi
deschide uşa voi intra la el”... (Apoc. 3,20)
Cât de mult doresc ca şi tu să ai această experienţă; ca, în linişte,
în cămăruţa ta, după ce vei încuia uşa după tine şi îţi vei pleca ge-
nunchii, să spui: „Doamne, Îţi mulţumesc că eşti aici. Nu vreau să-Ţi
cer acum nimic. Vreau doar să Te văd şi să mă bucur că eşti aici, că
mă iubeşti şi continui să mă iubeşti...”
ÎMPREUNÃ!
Printre scriitorii de senzaţie care s-au remarcat în anii de după

revoluţie se află şi medicul Cristian Negureanu. Scriitor prodigios, Ne-
gureanu a dat publicaţiei o serie de cărţi sub genericul „Lumi paralele”.
Ce susţine el e mai puţin interesant pentru noi. Meritul lui, dacă-l putem
numi „merit”, este că a adus în atenţia publicului faptul că planeta noastră
este gazda a două lumi diferite: una – văzută, iar alta – ascunsă ochiu-
lui. Cei mai mulţi ignoră dubla natură a lumii noastre. Biblia o spune
însă din vremuri străvechi. Dacă n-ar fi această realitate, n-ar mai avea
nici o noimă să vorbim despre credinţă, despre studiu şi rugăciune.
Există un diavol, un duşman al omului care, dacă n-a putut îm-
piedica jertfa Domnului Isus Hristos pe Golgota, dacă n-a împiedicat
pe Fiul lui Dumnezeu să Se dea pe Sine Însuşi pentru noi, caută, în
schimb, cu tot dinadinsul, să ne izoleze acum pe noi de jertfa Mân-
tuitorului. Şi încearcă să ne înfăţişeze tot felul de închipuiri, tot felul
de reprezentări deformate despre Dumnezeu, doar-doar reuşeşte să
ne înstrăineze de Isus. Din fericire, Dumnezeu nu este baricadat în
necuprins şi în tăcere! Gândeşte-te că El Însuşi S-a pogorât până aici.
El Însuşi a inspirat această scrisoare, Biblia, şi a purtat de grijă ca
Scriptura să ajungă la îndemâna oricărui om, iar, prin credinţa care
izvorăşte din Cuvânt, Dumnezeu ne face în stare să începem acea
fericită umblare cu El, în care păcatul este biruit.
După cum am văzut în capitolul doi, Dumnezeu a rânduit trei căi
pentru a obţine comuniunea cu El: (1) studiul, cercetarea Scripturi-
lor – aici Îl găsim pe Mântuitorul; (2) rugăciunea – prin care stabilim
un contact personal; şi (3) experienţa – când experimentăm practic şi
în mod personal puterea Lui în favoarea noastră.
Iarãºi despre rugãciune

În capitolul trecut am stăruit asupra rugăciunii. După părerea
mea, cred că rugăciunea este pasul decisiv de la necredinţă la credinţă.
Studiul poate fi parcurs şi fără credinţă, ca şi când ai citi un roman.
Iar în ce priveşte experienţa, ea este o consecinţă a relaţiei dezvoltate
prin rugăciune. Iată de ce cred că este nevoie să mai stăruim încă
puţin asupra rugăciunii.
Sunt convins că toţi am avut momente când am spus: „Doamne,
ajută-mă! Doamne, scapă-mă! Doamne, iartă-mă!”
Nu ştiu cât de siguri am fost când am zis aceste cuvinte că El,
într-adevăr, ne-ar auzi, ne-ar ierta şi ne-ar da putere. Am aflat însă
că rugăciunea nu este un drum lung pe care omul trebuie să suie, să
ostenească, să se târască până la Dumnezeu, ci este simpla deschidere
a inimii faţă de Mântuitorul care stă la uşă, bate şi vrea să intre.
Am mai aflat că elementul activ în rugăciune nu este omul, deşi
unii, când se pleacă pe genunchi, cred că ei sunt aceia care trebuie să
străpungă plafonul de nori şi să ajungă până la Dumnezeu. Adevărul
este altul! Elementul activ în rugăciune este Dumnezeu. El este acela
care spune inimii mele: „Caută-Mă!”
Aşa se spune în Psalmul 27,8: „Inima îmi zice din partea Ta: ’Caută
faţa Mea!’ Şi faţa Ta, Doamne, o caut”. Chiar şi atunci când Îl cauţi pe
Dumnezeu în rugăciune, este doar răspunsul pe care tu-l dai îndem-
nului Său de a-L căuta.
În acest capitol, vom aborda câteva puncte în care este nevoie ca
Duhul lui Dumnezeu să corecteze un model vechi şi greşit, de care
poate chiar noi depindem.
Ce cuprinde o rugãciune?
Îmi amintesc de experienţa de început, când, timid, mă plecam pe
genunchi şi mă gândeam: „Cum să încep? Probabil cu o formulă de
respect, ca de exemplu: ’Doamne, Dumnezeule mare, Tu, care conduci
galaxiile... etc...’ Apoi, trebuie să fiu foarte atent să nu-L obosesc. Am să
caut să-I expun exact problemele mele, pe puncte. Şi după aceea? Tre-
buie să adaug: ’Doamne, acestea sunt problemele mele... Rezolvă-le, Te
rog!’, după care voi încheia cu laude, mulţumiri, în vecii vecilor Amin”.
ÎMPREUNÃ! 81
Din acest mod de a aborda rugăciunea, de care cred că toţi ne-am

săturat, întrezărim două funcţii pe care le acordăm noi rugăciunii.
Prima este funcţia de informare. Îl informăm pe Dumnezeu:
„Doamne, uite, băieţelul meu e bolnav, are febră!” sau:
„Doamne, sunt prins într-o problemă grea!...”
Aşa începem petiţia noastră, cam cum am face-o în faţa unui
monarh...
Buun! Şi după ce L-am informat, vine a doua funcţie a rugăciunii:
cererea.
„Doamne, băieţelul meu are febră! Vindecă-l!!” sau:
„Doamne, sunt prins într-o problemă... Scapă-mă!”
În rugăciunile noastre, noi cerem ceea ce nădăjduim să primim...
Pe lângă aceste două funcţii (informarea şi cererea), noi mai
adăugăm – ca la supă – o sumedenie de ingrediente anexe: mulţumiri,
laudă, mărturisiri, cereri de iertare etc. Toate acestea, credem noi,
sunt condiţii ale rugăciunii, care fac posibilă primirea şi acceptarea ei
înaintea lui Dumnezeu. Aceasta e experienţa noastră în general.
Rezultatul: îndoialã!
Şi ce se întâmplă, când cineva se roagă: „Doamne, intervino în
cutare problemă!”? Ce se întâmplă când se ridică de pe genunchi?
Trebuie să recunoaştem că, după ce ne-am ridicat de pe genunchi,
am simţit întotdeauna că inima noastră pâlpâie: „Oare ne va
răspunde?”
Nu că ne îndoim că El e Atotputernic. Ştim şi că El poate să ne
răspundă. Dar ne gândim: „Dar dacă nu e voia Lui?”
Şi rămânem într-un fel de cumpănă, într-un fel de pendulare între
„ne-o da sau nu ne-o da?...”
De câte ori copilul era bolnav şi strigam la Dumnezeu, mă ri-
dicam de pe genunchi, după zece minute sau după o jumătate de
oră, tot neliniştit, tot frângându-mi mâinile. Şi, mergând lângă copil,
simţeam că febra e încă în trupul lui. Deşi continuam să mă rog, mă
învăluia nesiguranţa… Mă întreb: „Oare aşa trebuie să fie experienţa
rugăciunii? Pe aici duce ea?”
Modelul e fals!
Ce-ţi spun eu nu e o surpriză. Toţi am trecut pe aici. Dar, în ciuda
unui suport atât de majoritar, îţi spun că aceasta e o aberaţie. Poate
te miră aceste cuvinte, dar, referitor la funcţia de „informare”, Dom-
nul spunea: „Voi, când vă rugaţi, să nu bolborosiţi multe… Tatăl vostru
care este în ceruri ştie ce aveţi nevoie…” (Matei 6,7.8)
De ce să-L informezi pe El când El ştie mai dinainte ce ai vrea să-I
spui? Uite, Psalmul 139 vorbeşte despre Atotştiinţa lui Dumnezeu:
„Înainte să ajungă cuvântul pe buze, Tu îl ştii în totul… Unde m-aş
ascunde dinaintea Ta?”
Pe bună dreptate putem să ne întrebăm: „E ceva care să nu ştie
El? Sunt multe pe care eu nu le ştiu, dar El le ştie... Mă păzeşte şi
mă salvează clipă de clipă. Iar eu nici nu-I mulţumesc, căci habar
n-am de minunea salvării Sale. Oare poate exista ceva care să-I fie
ascuns?”
Şi atunci, ce rost mai are să vin eu în momentul rugăciunii, când
El doreşte să Se întâlnească cu mine, şi să încep să-I torn lista de
informaţii? Să-I spun toate câte mi s-au mai întâmplat!? Şi după
aceea, să continui cu altă eroare, cu cererile mele (cea de-a doua
funcţie a rugăciunii).
Pare ciudat, nu-i aşa? Domnul, într-adevăr, ne zice: „Cereţi”. Dar
noi nu ştim ce şi cum să cerem, din moment ce Îl rugăm pe Dumne-
zeu: „Doamne, dă-mi aia, dă-mi cealaltă, răspunde-mi…”
Adică, e oare nevoie să-L manipulezi pe Dumnezeu să iasă în ca-
lea rezolvării problemei tale? E cumva nevoie să-L dirijezi, ca pe unul
care nu ştie ce să facă? Sau să-L manipulezi ca pe unul care nu vrea
să-ţi răspundă de bunăvoie, decât dacă stărui şi te ploconeşti înaintea
lui? (În treacăt, vreau totuşi să te liniştesc cu privire la legitimitatea
faptului de a-I spune lui Dumnezeu atât grija ta, cât şi cererea ta. E
voia Lui aceasta. Nu faptul în sine este luat aici în discuţie, ci mentali-
tatea dinapoia faptului!)
Mântuitorul a dat o pildă şi a spus: „Priviţi la vrăbiile de pe câmp…”
Oare păsările se roagă? Cum o să se roage! Şi, cu toate acestea, Tatăl
nostru ceresc le dă hrană din belşug. Nici una nu moare de foame.
Chiar şi iarna găsesc de mâncare. Deci, dacă ele nu se roagă şi El
ÎMPREUNÃ! 83
tot le dă, fiindcă El este iubire, noi de ce să ne frământăm pentru

probleme de acest gen?
Mai mult, Domnul spune: „Comparaţi-vă cu vrăbiile pe care Tatăl
meu le hrăneşte nu pentru că ele cer, ci pentru că Tatăl meu este
iubire… „Cu cât sunteţi voi mai de preţ decât multe vrăbii…” (Matei
10,31).
Adevãratul scop al rugãciunii

Te întreb: Nu cumva transformăm rugăciunea într-o negociere cu
Dumnezeu pentru rezolvarea problemelor noastre egoiste? Notează
faptul că 90% din rugăciuni sunt legate de frământările acestei vieţi,
cu solicitarea ca El să intervină în probleme materiale şi vremelnice
mărunte. Dar aminteşte-ţi că în paralela pe care o face Isus, între
vrăbii şi om, El Se referă tocmai la cele pămân-teşti.
Concluzia: dacă El dă vrăbiilor, fără ca ele să se roage – atunci ne
dă şi nouă... Iar dacă ne dă, o face nu pentru că cerem noi, ci pentru
că El e bun! Gândeşte-te numai: dacă El ne-ar fi dat pâine doar când
I-am cerut noi, de mult eram morţi de foame!
Dar, dincolo de asemănarea dintre vrăbii (care nu se roagă) şi
noi (care putem să ne rugăm), există şi o mare deosebire! Iată: noi
suntem înzestraţi cu o dimensiune unică prin care ne asemănăm cu
Dumnezeu. Această dimensiune este spiritualitatea. Ea exprimă ne-
voia sufletului de a comunica, de a fi în comuniune cu Dumnezeu.
Poate termenul „comuniune” este greu de înţeles. El nu înseamnă
altceva decât „a fi în părtăşie cu...”. De fapt, „comuniune” este si-
nonim cu „părtăşie”. Acesta este chiar scopul profund al rugăciunii.
Ca să-i descifrăm înţelesul, să-l cercetăm în lumina Planului de
Mântuire. Să ne întoarcem cu gândul la lumea dinainte de păcat,
când Adam şi Eva se întâlneau cu Mântuitorul lor, cu Creatorul lor
şi trăiau împreună ca o familie. Adam se numea „fiul lui Dumnezeu”
şi se bucura de această calitate princiară.
Reversul „despãrþirii”
Dar a intervenit păcatul. Şi esenţa păcatului este despărţirea. Adam
şi Eva s-au despărţit de Creatorul lor mai întâi în inimă şi gând (prin
îndoială şi necredinţă), mai apoi I-au întors spatele Tatălui lor care-i
căuta. Despărţire! Aceasta exprimă toată istoria nenorocită a omenirii.
Pentru că păcatul este, în esenţă, despărţirea de Dumnezeu,
tocmai aceasta a provocat noaptea de agonie a Domnului Hristos.
Luând păcatul lumii asupra lui, în Ghetsemani, El a trebuit să bea
până la drojdii paharul cumplit al despărţirii Sale de Dumnezeu; toc-
mai El, care nici o clipă n-a fost despărţit de Tatăl!
Îţi aminteşti de strigătul Lui de pe cruce: „Dumnezeul Meu, ... pen-
tru ce M-ai părăsit?” Prin Hristos răstignit pe cruce, Dumnezeu împlinea
planul Său de mântuire a păcătoşilor. Păcatul însemna despărţire de
Dumnezeu, iar planul de mântuire urmărea refacerea legăturii. Adică,
el urmărea să-l pună din nou pe om în părtaşie cu Dumnezeu.
Dacă aşa stau lucrurile, putem defini părtăşia sau comuniunea
ca fiind însuşi scopul Planului de Mântuire. Omul a fost creat pen-
tru părtăşie. În urma Planului de Mântuire, omul este adus din nou
în părtăşie cu Creatorul său. Este unica ţintă pe care Dumnezeu o
doreşte: să ne aibă cu El. Este unica motivaţie a dragostei Lui, de a
fi la El acasă.
Acum Te întreb: în acest caz, ce trebuie să fie rugăciunea? Vezi?
Este chiar metoda prin care exersăm intrarea în părtăşie. Extraordinar!
Într-un fel, rugăciunea este chiar mijlocul eficient al Planului de Mân-
tuire. Domnul Hristos, jertfa, plăteşte preţul cel mare şi Îşi câştigă
dreptul să intre în legătură cu noi. Pe ce cale? Pe calea credinţei şi a
rugăciunii personale. Rugăciunea este o metodă, un mijloc prin care
noi putem veni în atingere cu El.
Prietenul sau buzunarul lui?
Şi tu ai prieteni. Oare prin ce se disting prietenii de vecini, de
colegi, chiar şi de rude? Cu siguranţă că nu prin faptul că de la ei
îndrăznim să cerem şi să împrumutăm, iar de la vecini nu! Dimpotrivă.
Eu cred că o bună vecinătate înseamnă un spirit de ajutor reci-
proc, de întrajutorare, de împrumutare, uneori chiar fără gând de
primire înapoi. Aceasta înseamnă a fi oameni de ispravă. Dar pri-
etenia NU se referă la foloase materiale, nu se referă la câştigul care
iese de aici! Prietenia se bazează pe o legătură a sufletului, care este
comuniunea.
ÎMPREUNÃ! 85
Să presupunem că nu te-ai mai văzut cu prietenul tău de luni de

zile şi te întâlneşti cu el din întâmplare. Spune-mi acum: în cele câte-
va minute pe care le ai la dispoziţie, ai încerca să ajungi la sufletul sau
la buzunarul lui? Spre exemplu: „O, ce bine că te văd... Am urgentă
nevoie de bani! N-ai vrea, te rog, să mă ajuţi cu 100 de dolari? Iartă-mă
că nu te-am mai sunat. Dar ştii... am fost foarte ocupat.”
Oare ai putea rezista în faţa unui prieten bun fără să-i ceri nimic
timp de zece minute? Poate zâmbeşti. Ce? Ţi-e prieten doar ca să-i
ceri?… Fără îndoială că motivul pentru care cauţi tovărăşia unui pri-
eten este nevoia de a fi în părtăşie cu el şi nu banii lui.
Rugãciune egocentricã sau Hristocentricã

Spuneam că de cele mai multe ori, rugăciunea noastră este un şir
de cereri: „Dă-mi cutare, fă cutare, scapă-mă de cutare, Doamne!”
Când facem aşa, noi deteriorăm relaţia cu Dumnezeu mai întâi
prin aţintirea atenţiei noastre asupra bunurilor Sale şi nu asupra Per-
soanei Lui, iar apoi prin schimbarea raportului dintre Dumnezeu şi
om. Eu Îi cer: „Fă cutare!” Astfel, eu devin stăpânul, iar Dumnezeu,
sluga. Eu dau porunci, iar El (dacă e bun...) trebuie să le execute.
Pe vremea lui Copernic, erau mari discuţii în lumea astronomilor.
Toţi credeau că Pământul este centrul întregului Univers şi stă pe
loc, iar toate constelaţiile se învârt în jurul Pământului. Copernic şi
alţii au îndrăznit însă să spună: „Şi totuşi! Chiar dacă Pământul ni se
pare mare şi important (pentru că suntem noi pe el), totuşi, soarele
stă pe loc iar noi ne învârtim! Noi suntem doar o ’planetă’, în timp ce
’soarele’ e o stea. Ea e foc, iar noi suntem pământ rece.”
În această ilustraţie găseşti cele două atitudini vizavi de rugăciune.
În prima atitudine, eu sunt centrul şi Dumnezeu trebuie să Se învârtă în
jurul meu, să facă tot ce-I cer. În acest caz, rugăciunea mea e axată pe
cerut, după cum mă duce capul, şi tot eu sunt beneficiarul. În cea de-a
doua atitudine, Îl recunosc pe Dumnezeu ca fiind ţinta spre care tind.
Ce mare deosebire! Acum rugăciunea nu mai e făcută pentru
mine, ci pentru onoarea Lui. Şi nu mai e făcută din punctul meu de
vedere (cum mă taie capul), ci în funcţie de punctul Lui de vedere:
„Facă-Se voia Ta!”
Vulgarizarea rugãciunii
Lumea a vulgarizat creştinismul. Când spun „vulgarizat”, mă gân-
desc că a făcut din creştinism ceva de rând. Nu prin inventarea de
înjurături la adresa lui Dumnezeu, nici prin glume, căci acestea sunt
profanări. Vulgarizarea, însă, este altceva. De exemplu, a luat toate
elementele pozitive din Scriptură, pe Domnul Hristos, harul, binecu-
vântarea (şi vom insista asupra binecuvântării) etc... şi a început să le
folosească într-o aplicaţie lumească.
Să iau un exemplu. Un timp am locuit într-un cartier unde
mişunau copiii cerşetori. Nu era zi să nu fiu înghesuit de insistenţa
lor: „Dă-mi un ban... Dă-mi un covrig...”
Dacă erai bun, trebuia să-i dai! Copilul nu cerea nimic rău, ci nu-
mai lucruri bune...
Sau o altă ilustrare. De câtva ori, în cutia poştală am găsit bi-
lete sau scrisori de genul: „Dacă îndeplineşti cutare lucru (urmează
nişte condiţii), Sfântul Anton te va face să câştigi... Ţi se va împlini
dorinţa… un Mercedes, o călătorie în Patagonia... etc.”. Deci, vei
primi o binecuvântare!
Este un fel de trafic. Tu îi dai ceea ce se cheamă condiţia, iar El
îţi dă binecuvântarea. Exact cum sunt acele automate de răcoritoare
sau de dulcuri, unde bagi un ban şi de partea cealaltă îţi curge „bine-
cuvântarea”.
Pe El sau nimic
Cuvântul lui Dumnezeu (Ps.16,11) spune că „înaintea Feţei Tale
sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice în dreapta Ta”. Doar prezenţa
Domnului aduce binecuvântare. Ele nu vin singure, ci vin doar o dată
cu Domnul. O dată ce El e în inima noastră, ne umplem de binecu-
vântare.
Să citim acum Matei 7,11 ca să înţelegem corect şi acest cuvânt:
„Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri,
cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri…”. Ce zice în continu-
are? „…va da lucruri bune celor ce I le cer.”
Cineva ar putea să spună: „Hopa! Textul acesta te contrazice!
Dacă Îi ceri lucruri, El îţi dă lucruri! Adică binecuvântări.”
ÎMPREUNÃ! 87
Aşa s-ar înţelege dacă am ignora acel principiu de interpretare

care stabileşte că Biblia nu poate fi interpretată pe baza unui singur
text! Dar să facem o corelaţie între texte. Să citim deci textul paralel
din Luca 11,13. O să vezi că este aproape identic cu celălalt. Un sin-
gur lucru e schimbat: „Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri
bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da…”
Ai detectat care este elementul nou? Observă ce anume! Nu scrie
„lucruri bune”, ci „…va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!”
Dacă nu primim mai întâi Duhul Său cel Sfânt şi prezenţa Sa
divină, n-o să primim nici un lucru bun! Fiindcă tot ce primim, ni se
dă doar prin Duhul Sfânt. El este desemnat să fie Reprezentantul
Dumnezeirii pe pământ, în condiţiile păcatului.
În consecinţă, textul nu ne încurajează să credem că, dacă-I cerem
lucruri bune, Dumnezeu ni le va da, simplu, ca o pomană. Nu, ci doar
prezenţa Lui aduce lucrurile bune!
Adevãratul conþinut al rugãciunii

Şi atunci ce scop urmăreşte rugăciunea? Cumva să informeze şi
să ceară? Evident că nu! Aici operăm încă o corecţie majoră privind
sensul rugăciunii: funcţia fundamentală a rugăciunii este părtăşia.
Aceasta ne descoperă şi pana inspirată, în Calea către Hristos (cap.
11, paragr. 2):
„Rugăciunea este deschiderea inimii noastre lui Dumnezeu, ca
unui prieten. Aceasta nu pentru că este necesar să informăm pe
Dumnezeu cu privire la persoana noastră şi cine suntem noi. Ci pen-
tru ca noi să putem fi capabili să-L primim pe El.”
Cu ani în urmă, mă aflam într-un cerc de prieteni, adunaţi ca să ne
rugăm. Îmi aduc aminte de cuvintele pe care colegul meu, Nelu, le-a
spus atunci, care au fost pentru mine ca o lumină în noapte. Tocmai
vorbeam despre cum să ne rugăm şi ce să-I cerem lui Dumnezeu.
Concepţia populară zice că, dacă vrei ceva, stăruie necurmat, zi şi
noapte, şi vei căpăta. Nelu însă a spus:
– La rugăciune, mă interesează mai puţin convorbirea în sine
sau ce să-I spun... Ceea ce caut este apelul: să aud de dincolo, de la
celălalt capăt al firului: „Alo, da! Eu sunt, Dumnezeu...”. Dacă ai
„apelul”, eşti fericit să rămâi pe fir, chiar fără să ceri ceva anume...
Deci, am putea spune că esenţialul în rugăciune este ca Dumne-

zeu să spună: „Sunt aici, Eu sunt”. Aceasta este satisfacţia supremă
în rugăciune! Şi, atunci când sufletul tău e bântuit de temeri şi în-
doieli, singurul lucru care aduce pace este prezenţa lui Dumnezeu.
Mai crezi că rugăciunea e o funie cu ciucure de care să tragi, ca să-ţi
pice vreo binecuvântare? Dacă ar fi aşa, atunci totul ar depinde de
cât de hotărât tragi de sfoară. Adică: energic, fără îndoială şi prelung,
stăruitor! Nu te lăsa: trage numai! „Dă, Doamne! Hai, dă, Doamne!!!”
Aceasta e eroarea clasică, acea greşit înţeleasă „stăruinţă”. Eroarea
o descoperi doar când afli că scopul adevărat al rugăciunii este să
intri în părtăşie cu El.
Din această primă funcţie (părtăşia), se nasc încă alte două funcţii,
tot atât de importante. Să le descoperim.
La rugăciune, venim atunci când avem o povară pe suflet. Nu-i
aşa? Când ne mână o situaţie de criză Îl căutăm pe Dumnezeu, iar
sufletul nostru este ca un coş greu, imposibil de purtat. Căutăm o
cale să ni se ia povara. Căutăm descărcarea, despovărarea...
Aceasta este a doua funcţie, şi nu prima, căci descărcarea pove-
rii nu poate avea loc decât după ce a avut loc contactul. Doar prin
părtăşie poţi să ajungi la descărcarea poverii.
Printre multele boli care tulbură sufletul, oamenii au identificat o
boală comună, pe care au numit-o savant anxietate. Ea nu-i altceva
decât frica, o frică soră cu spaima faţă de ceva necunoscut. Şi, cum
viaţa este plină de necunoscute, omul stă tot timpul în anxietate. Ori,
această anxietate este strigătul nostru după Cineva. Numai atunci
când Îl întâlnim pe acest „Cineva”, când are loc comuniunea, putem
să ne descărcăm povara. Fără să intrăm în contact personal cu Dum-
nezeu, nu ne putem descărca tensiunea sufletului.
Pentru că ne aflăm într-o mare luptă invizibilă, pentru că perma-
nent suntem copleşiţi de anxietate, de aceea ne îndeamnă Domnul:
„Rugaţi-vă neîncetat!” (1 Tesaloniceni 5,17). Acesta este motivul ne-
voii după o rugăciune non-stop, după o redresare continuă. Nu o
necurmată listă de cereri, ci o neîncetată căutare a Feţei Lui.
Atunci când Îi cerem lui Dumnezeu să ne ia povara, când Îi spunem
„Doamne, ce mulţi sunt vrăjmaşii mei...” (Psalm 3,1), prin aceasta ne
ÎMPREUNÃ! 89
exprimăm indirect încrederea în El. Exprimarea încrederii este deja un

pas înainte. Sunt conştient cine sunt duşmanii şi simt nevoia să mă ascund
dinaintea lor. Nu încerc să-L dirijez pe Dumnezeu, prin descărcarea
inimii mele, ci doar mă eliberez de anxietate, prin prezenţa Lui.
Şi acum vine cea de-a treia funcţie a rugăciunii: vindecarea. După
ce a intrat în comuniune cu Dumnezeu şi după ce omul îşi varsă sufle-
tul înaintea lui Dumnezeu, întotdeauna are loc minunea vindecării.
Şi aş putea spune că rugăciunea e dată pentru vindecare! Şi aceasta
vine tot în urma părtăşiei cu Dumnezeu.
Prietene, rugăciunea nu-L schimbă pe Dumnezeu faţă de noi, ci
ne schimbă chiar pe noi. Ne schimbă prin părtăşie, prin descărcare
şi prin vindecare. Rugăciunea ne lansează pe unda credinţei schim-
bându-ne atitudinea. Şi întotdeauna, după contactul cu El, vom fi
dispuşi să ne subordonăm voinţei Lui. Vom avea o atitudine bună, de
subordonare, iar El nu va mai fi împiedicat să umble alături de noi şi
să ne umple de binecuvântări.
O rugãciune fãrã cereri!

Simt nevoia să confirm tot ce am spus până aici despre rugăciune,
prin modelul de rugăciune „Tatăl nostru”. Dacă o analizăm, frază
cu frază, vom vedea că toate cele şapte cereri ale ei sunt numai în
aparenţă cereri. Că, în fond, nu găsim nici măcar o cerere de tipul:
„Doamne, dă...”! Toate cererile sunt doar elemente de părtăşie şi de
vindecare. Hai să le luăm pe rând:
„Sfinţească-se Numele Tău” – Noi, păcătoşii, avem nevoie ca El să-Şi
sfinţească Numele pe care-l purtăm. Noi suntem „creştini” şi acest
nume provine de la „Hristos”. A fi creştin înseamnă a fi purtătorul lui
Isus Hristos în inima ta. Această „cerere” este o chemare a părtăşiei.
„Vie Împărăţia Ta” – e invocarea ordinii şi a principiilor Sale în
inima noastră egoistă. Aceasta înseamnă vindecare. Când Îi cerem
întronarea Sa în inimă, nu-I cerşim nimic, ci Îi vrem doar prezenţa
vindecătoare.
„Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ” – este invocarea
Lui, ca Stăpân pe toate gândurile, dorinţele şi acţiunile noastre.
Unde-i aici cerşeala? Nu e!
„Pâinea noastră … dă-ne-o nouă astăzi” – Aceasta ar părea singu-

ra cerere. Şi vei rămâne uimit să afli că nici asta nu e o cerere a unor
lucruri... În greacă, în original, fraza aceasta sună: „Pâinea noastră
cea de mâine, dă-ne-o nouă astăzi…”
Cum vine asta? Pâine ...de rezervă? Nicidecum, căci Domnul ne-a
poruncit : „Nu vă îngrijoraţi de ziua de mâine... Ajunge zilei necazul ei”
(Matei 6,34).
Şi atunci, cum e cu „pâinea noastră de cea de mâine”? În tim-
pul acela, un muncitor nu trebuia să aştepte până la sfârşitul lunii
sau până la chenzină, ca să-şi ia leafa, căci la sfârşitul fiecărei zile
sau, în alte cazuri, la sfârşitul săptămânii, stăpânul îi dădea plata.
Rugăciunea aceasta înseamnă pur şi simplu: „Doamne, ia-mă în
stăpânire şi dă-mi astăzi putere să pot munci cinstit, ca la sfârşitul
zilei să pot câştiga bănuţii cu care să-mi iau mâine pâinea!” Vezi?
Nici asta nu e o cerşeală, ci e invocarea vindecării de lene (şi de orice
piedică), pentru a putea trudi astăzi.
Tot aşa, toate celelalte cereri din „Tatăl nostru” sunt doar
exprimări ale nevoii disperate a omului după Dumnezeu, după co-
muniune, pentru descărcare şi vindecare.
O noapte de luptã
S-a întâmplat chiar cu mine, în primii ani de experienţă cu Dum-
nezeu. Aveam douăzeci şi cinci de ani, când am descoperit în mine
focul dragostei pentru o fată. Desigur, un creştin se îndrăgosteşte
altfel decât unul care nu-l cunoaşte pe Hristos, ori eu eram prieten
cu Dumnezeu.
Deşi era vremea însurătorii, îmi dădeam seama că încă nu-mi sosise
ceasul, fiindcă mai aveam destule de pus la punct. Trebuia să termin
anii de Seminar. Şi mai trebuia să-L las pe Dumnezeu să decidă, nu
inima mea. Realizam în sufletul meu că exista o contradicţie între
focul meu şi voia lui Dumnezeu. Aşa m-am pomenit într-o stare de
confuzie, de penumbră…
Când mă aşezam pe genunchi, mă rugam nervos: „Doamne, Te
rog, dacă este voia Ta... Fă Doamne ca X să fie fata aceea după voia
Ta...”
ÎMPREUNÃ! 91
Mă rugam fervent, dar cerul nu-mi răspundea. Tensiunea creştea

şi ajungeam să mă târguiesc cu Dumnezeu: „Bine, Doamne, dar Îţi
cer un lucru bun! N-ai spus Tu că nu este bine ca omul să fie singur?
Ce, nu e fata un model de creştin? Ce are? Nu e bună? Nu e curată,
nu e cuminte, nu e…?”
Şi conflictul devenea din ce în ce mai ascuţit. Speram ca timpul să
le rezolve pe toate, dar, interesant lucru, timpul le ascuţea în loc să
le estompeze.
Mi-amintesc că era toamnă. La data aceea, predam şi nişte cursuri
şi trebuia să-mi pregătesc materialul. Din pricina acestei poveri duble
(şi învăţam, dar şi predam cursuri), se întâmpla uneori să mă prindă
ora patru sau cinci din zori la masa de lucru. În noaptea aceea de joi,
trecusem de ceaţa somnului, de neputinţa de a mă concentra. Mintea
îmi era limpede. Totuşi, datorită rezistenţei mele îndelungate faţă
de glasul conştiinţei, mă cuprinsese un simţământ de teamă de a fi
lepădat de Dumnezeu, de a fi lăsat singur... Îţi spun: este cel mai ne-
norocit simţământ. Ajunsesem la capătul de jos al căderii sufleteşti!
În ziua aceea, cu câteva ore mai înainte, mă lovise o răceală
cumplită. Ca să nu-mi rănesc nările de atâtea ştersături, îmi pregă-
tisem o stivă de şerveţele, ca să-mi ajungă toată noaptea. Pe la orele
patru, tensiunea ajunsese atât de mare, încât am simţit că nu mai pot.
Simţeam că trebuie să mă rog. Şi m-am pus pe genunchi...
Era noapte. Nici tramvaiele nu se mai auzeau. Nicio ţipenie! Şi-am
spus: „Doamne, stau aici şi aştept să-mi răspunzi...”
Îmi aşezasem vraful de şerveţele jos, pe covor, ca să-l am la
îndemână şi să nu-mi deranjez rugăciunea.
A trecut un timp... Cerul era de aramă! Şi atunci când omul e
în ofensivă şi nu reuşeşte, devine agresiv. Am început probabil să
devin agresiv în inima mea. Eram ofensat şi voiam un răspuns! A
trecut încă o jumătate de oră... Dar cerul era tot de aramă … Nimeni
nu-mi răspundea. Tensiunea a ajuns atât de mare, încât am simţit
că mă prăbuşesc... În prăvălirea mea sufletească, am recunoscut:
„Doamne, iartă-mă! Sunt un încăpăţânat şi un ambiţios. Am ajuns să
Te condiţionez eu pe Tine! Ah, Doamne, ajută-mă să scap din starea
asta! Ah, vreau să fac voia Ta!”
În clipa aceea, lumina Lui a străpuns bezna din inimă şi cerul s-a
deschis. Aşa a început una din cele mai dulci ocazii de rugăciune.
Eram aşa de fericit că, în sfârşit, Dumnezeu îmi răspundea şi că nu
mai eram singur! Eram fericit că El era aici, lângă mine! Am zis:
„Tată, dacă legătura mea cu X e voia Ta, spune-mi. Dacă nu-i voia
Ta, iarăşi spune-mi. Iar eu, uite, sunt bucuros să împlinesc ce-mi vei
spune Tu.”
Mă aflam într-un moment de răscruce, când aveam nevoie să mă
sprijin pe un cuvânt din Biblie. Cum am mai făcut uneori în aseme-
nea situaţii, am luat Biblia, am deschis-o fără să aleg. Ştiţi unde mi-au
căzut ochii? Pe textul din Iov 31,1: „Făcusem un legământ cu ochii
mei şi nu mi-aş fi oprit privirile asupra unei fecioare.”
Deşi aşteptam un cuvânt hotărât din partea Domnului, rămăsesem
uluit. Era un răspuns atât de direct la rugăciune! Era chiar ceea ce-mi
dicta de multă vreme şi conştiinţa. Acum voia lui Dumnezeu mi-era
clară, iar eu eram fericit s-o împlinesc. În timp ce bucuria şi vindecarea
mă inundau, chiar în timpul rugăciunii, s-a întâmplat o minune! Mă
aflam prins în vâltoarea gripei, acea viroză care durează şapte zile
dacă n-o tratezi, şi o săptămână dacă o tratezi. Ei bine, subit mi s-au
desfundat nările şi am putut respira uşor! Iar izvorul nărilor, pe loc, a
secat de tot. Dacă până în clipa aceea foloseam câte un şerveţel la 2-3
minute, n-a mai fost nevoie de nici o bucăţică! Eram plin de bucurie.
Eram fericit, eram eliberat!
La numai două zile, în Sabatul care a urmat, eram în adunare şi
priveam de la amvon spre cor. Acolo se afla şi fata aceea, X. Priveam
spre ea şi nu conteneam să mă mir: „Cum, Doamne? Ea e? Pentru
fata asta m-am chinuit eu joi noaptea?”
Pur şi simplu, rana din inimă era închisă şi cicatrizată. Iar eu,
eram alt om. Atunci când nu umbli după „binecuvântări”, ci când te
predai lui Dumnezeu, toate lucrurile se reglementează. Până şi legile
neînduplecate ale inimii îşi încetează tirania. Da, prietene, comuniunea
aduce descărcare şi vindecare.
ÎMPREUNÃ! 93
Condiþiile rugãciunii
Rugăciunea nu înseamnă atlceva decât a-L recunoaşte pe El ca
Dumnezeu şi a te preda Lui, necondiţionat. Dacă înţelegem că părtăşia
este scopul rugăciunii, atunci vom recunoaşte uşor şi condiţiile ei.
Vom înţelege că toate cele cinci condiţii ale unei rugăciuni adevărate
se nasc din relaţia părtăşiei.
Astfel, (1) nevoia de Dumnezeu este prima condiţie ca rugăciunea
să fie valabilă. Vezi? Nevoia are în vedere însăşi părtăşia!
Apoi, (2) ruptura cu păcatul e a doua condiţie. Ce e păcatul decât
despărţirea de Dumnezeu? Ori, căutarea de Dumnezeu este inversul
păcatului. Deci lepădarea păcatului e implicată în părtăşie.
Apoi, (3) credinţa în făgăduinţa Lui. În Cuvântul Său, El ţi-a pro-
mis. Şi El va face ce a promis, dacă ai încredere şi te bizui pe acest
cuvânt al Lui.
(4) Spiritul de iertare e a patra condiţie. Ea reiese tot din părtăşia
cu Dumnezeu. Când El este prezent în inimă, seacă orice rădăcină
de ranchiună, de răzbunare. Lumina prezenţei Sale izgoneşte bezna
firii egoiste şi lumina dragostei Sale te învăluie.
Şi, în ultimul rând, (5) stăruinţa. Aceasta e cea dea cincea condiţie
a rugăciunii şi o înţelegem tot în lumina părtăşiei. În ce anume să
stărui? Să tragi îndelung de şnurul cu ciucure, ca să primeşti daruri
de tombolă? O, nu! Stăruinţa aceasta are în vedere relaţia mea cu El,
ca s-o continui, s-o întreţin, s-o cimentez, s-o fac indisolubilă.
Criza rugãciunii
Dar să nu uităm: suntem pe pământ. După o zi senină, se întâmplă
să vină, aşa din senin, furtuna. În Scriptură, găseşti situaţii când omul
lui Dumnezeu, chiar cel mai bun dintre ei, cu toată acreditarea divină
şi cu toată experienţa spirituală de excepţie, a trecut prin ceasuri de
criză în rugăciune. Să zăbovim o clipă asupra crizei rugăciunii.
Odată am intrat în cămăruţă. Eram împovărat. Începusem să mă
rog, dar nu simţeam prezenţa Lui acolo. Aveam simţământul că sunt
singur şi că mă rog de unul singur, mă rog... mie. Ţi s-a întâmplat şi
ţie, nu-i aşa? Aceasta e un soi de criză provocată de toanele dezor-
donate ale simţămintelor. E o criză care apare numai atunci când ne
raportăm la ce simţim noi.
Şi, pe când bâjbâiam după simţăminte mai bune, pe când stăteam

chinuit pe genunchi, mi-am amintit de făgăduinţa Lui: „Eu stau la
uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la
el şi voi cina cu el şi el cu mine” (Apocalipsa 3,20). Apucându-mă de
acest text, am strigat în mintea mea: „Doamne! În ciuda faptului că
sunt orb şi nu simt nimic, cred că Tu eşti aici şi-Ţi mulţumesc că eşti
aici. Refuz să mă bazez pe simţurile mele. Aleg să mă bazez pe Cu-
vântul Tău. Cred, Doamne! Ajută, Doamne, necredinţei mele!”
Ce a urmat? Credinţa a intrat în funcţiune şi... iarăşi eram doi:
Hristos şi eu!
Un drum sigur
Iată şi un citat inspirat: „Poate că nu avem în momentul rugăciunii
dovada clară că faţa Mântuitorului este aplecată asupra noastră în
nespusă milă şi dragoste. Totuşi, lucrurile stau chiar aşa… Poate că nu
simţiţi atingerea Sa vizibilă, dar mâna dragostei Sale este asupra noastră,
plină de bunătate.” (Calea către Hristos, cap. 11, paragraful 12).
V-o amintiţi pe Maria la mormânt? Plângea. Şi, deşi Domnul
Hristos era în faţa ei, zicea:
– Unde e Domnul? Nu e Domnul!...
Nu-L simţea şi nu-L vedea. Dar Domnul era acolo.
Un alt citat inspirat spune: „Rămâi înaintea Lui până se trezeşte în
tine un dor de mântuire ce nu poate fi exprimat în cuvinte şi până ce ai
primit dovada plăcută că păcatul tău a fost iertat.”. (Ibidem)
Prietenul meu, destul cu teoria! Este privilegiul tău să treci peste
prăpastia nesiguranţei şi să experimentezi personal şi chiar acum
prezenţa lui Dumnezeu. Lasă cartea şi coboară pe genunchi.
Aşază-te pe făgăduinţa Sa că El este chiar aici, lângă tine. Deschide-
ţi acum sufletul şi acceptă-L ca Dumnezeul inimii tale. Şi vei vedea tu
însuţi cum slava Lui te umple de o bucurie mai preţioasă decât orice
pe pământ...
FUNIE ÎMPLETITÃ ÎN TREI
Când mintea iscoditoare a lui Solomon – o versiune antică a lui

Leonardo da Vinci – pronunţa cuvintele: „...funia împletită în trei nu
se rupe uşor!” (Eclesiastul 4,12), cu siguranţă că avea la activ destule
experimente cu privire la rezistenţa frânghiilor. Încântat de invenţia
cu multiple aplicaţii a „funiei răsucită din trei fire”, înţeleptul o aplică,
poetic, la relaţia tripartită din cadrul familiei credincioase: bărbatul,
femeia şi Dumnezeu.
Dar simbolul „funiei împletite în trei” nu se epuizează printr-o
aplicaţie. Dacă e adevărat că ne mişcăm într-o lume înstrăinată de Dum-
nezeu, şi dacă este adevărat că, în această lume ostilă, noi trăim prin
credinţă, atârnaţi de braţul credinţei, ca o telecabină deasupra prăpastiei,
atunci simbolul funiei se potriveşte de minune şi pentru credinţă!
De ce? Pentru că credinţa este, în acelaşi timp, cunoaştere, comu-
niune şi conlucrare. E întocmai ca o funie împletită în trei!
Am aflat deja cum prinde contur cunoaşterea mai întâi prin stu-
diul Scripturii. Iar comuniunea se înfăptuieşte în mod special prin
rugăciune. Mai rămâne de investigat ce este conlucrarea şi pe ce căi
se realizează ea.
Al treilea fir
Lângă studiu şi rugăciune, se mai adaugă un cuvânt din Iosua 1,3,
legat de luarea în stăpânire a ţării făgăduite, ţară pe care niciun iudeu
izbăvit din robia lui Faraon n-o mai călcase până-n ziua aceea:
„Domnul Dumnezeu i-a zis lui Iosua, urmaşul lui Moise: Orice loc pe
care-l va călca talpa piciorului vostru vi-l dau, cum am spus lui Moise.”
Cuvântul acesta era o reluare a unei făgăduinţe făcute de Dum-

nezeu, că pământul care se putea vedea de dincoace de Iordan va fi
dat lui Iacov şi urmaşilor lui. Făgăduinţa însă conţinea o condiţie:
„…orice loc pe care piciorul tău îl va călca…”.
Iată şi aplicaţia: „orizontul cel nou”, deschis de studiul Scripturii,
orizont pe care „şinele rugăciunii” îl străpung prin credinţă, trebuie
străbătut pas cu pas. Visul unei ţări unde curge lapte şi miere devine
realitate doar dacă este înfăptuit etapă cu etapă. Canaanul nu putea
fi al lui Israel decât dacă picioarele poporului îl călcau. Nu se cerea
bătălie, nu se cerea război, „căci Însuşi Domnul va lupta pentru voi”.
Era destul doar atât: ca piciorul lor să calce!
Iată, prietene, am ajuns la cel de-al treilea „fir” din funia credinţei,
la cel de-al treilea mijloc de conturare şi întărire a credinţei, pentru
ca această credinţă a noastră în Mântuitorul să nu fie doar o supoziţie
sau o autosugestie, ci să fie o realitate care să se manifeste în lumea
concretă, în practica vieţii, în domeniul obiectiv şi verificabil al vieţii.
Acest fir se cheamă: experienţa personală.
Pãºire în realitate
La ce-ar putea să se refere această experienţă? Alături de studiu şi
rugăciune, ea este înaintarea concretă şi personală în noul univers. Ea
este o angajare personală: nu-i suficient doar să aud experienţele pe
care mi le relatează un misionar venit din Congo sau din India. Dacă
am dobândit acea minimă încredere, prin cunoaşterea Scripturii şi
prin experienţa rugăciunii, sunt invitat să fac personal paşi înainte
pe un teren necunoscut. Este deci o înaintare, o angajare personală.
Iar rezultatul acestei experienţe va fi exact acela pe care-l trăieşte un
cercetaş: o permanentă lărgire a orizontului, deschiderea non-stop
de noi perspective, necunoscute în momentul iniţial, la plecare. Şi
uite aşa, credinţa se dezvoltă şi devine tot mai bogată şi nouă.
Experienţa, acest al treilea domeniu al cunoaşterii Domnului
Hristos, este pur şi simplu fructificarea sau realizarea primelor două
– studiul şi rugăciunea.
FUNIE ÎMPLETITÃ ÎN TREI 97
Dom’ Virgil
Ca o ilustrare a semnificaţiei acestei căi de cunoaştere a Mân-
tuitorului, am să relatez o întâmplare. Prin 1980, ca pastor al unei
biserici din Bucureşti, am cunoscut un vizitator interesant. Era un
domn „bine”, un om cu un orizont larg, un om umblat prin toată
lumea. După cum aveam să aflu mai târziu, dom’ Virgil avusese o
experienţă de viaţă deosebită de a unui om de rând: făcea parte din
elita societăţii de atunci. Îl vedeam cum vine vineri seara, cum ocupă
un loc, cum ascultă pasionat predica... Iar apoi, la despărţire, când
dădeam mâna la uşă, îi simţeam zvâcniturile mâinii care mă scutura
şi uneori, puţin stângaci, mă săruta. Era mărturia bucuriei care-l
inunda. După vreo şase luni, timp în care ne-am tot vizitat reciproc,
am sesizat o răcire sufletească...
Dacă până atunci exprima o bucurie crescândă, de-acum faţa lui
dădea de veste că se găsea într-o criză spirituală. Era întunecat şi,
chiar când zâmbea, nu putea ascunde că ceva îl muncea! M-a invitat
la el ca să discutăm. Tăcut, urmăream zig-zag-ul lui de îndoieli şi ne-
dumeriri. În cele din urmă, am intervenit:
– Frate, eşti la răscruce! Până acum ai gustat euforia adevărului,
bucuria cunoaşterii. Dar ai ajuns pe pragul unui alt stadiu. Ai depăşit
„cunoaşterea teoretică”, acum trebuie să intri în faza experimentală.
E ca şi când unui pui de rândunică îi vine vremea să lase cuibul şi să
zboare cu orice preţ. În cuib nu mai poţi rămâne! Adevărul, care te-a
încântat până acum, cere de-acum să-l trăieşti. Adevărul nu este o
teorie, ci o soluţie de viaţă. El nu te satură decât dacă îl experimentezi
practic în viaţă. Adevărul biblic cere aplicare! Asta-i criza prin care
treci!
Virgil s-a luminat mai întâi. Da! Înţelegea... Am văzut apoi o
umbră de tristeţe pe faţa lui. Îşi dădea seama că jocul urmăririi de
la distanţă a minunatului model creştin nu mai merge, că trebuia să
intre în rol. Şi, vezi tu, ajunsese chiar în dreptul porţii celei strâm-
te şi se codea. Experienţa personală începe însă cu poarta aceasta
strâmtă! Ea este strunga prin care se face selecţia dintre oaie şi orice
altă vieţuitoare.
La scurtă vreme, dom’ Virgil n-a mai venit la biserică. Alesese o

cale mai comodă. Şi, ca să-şi liniştească conştiinţa, s-a alipit de grupa
de „meditaţie transcendentală”... Când l-am revăzut, întâmplător,
după aproape 6 ani, l-am găsit ca o umbră. În urma nimicirii bru-
tale a mişcării „transcendentalilor”, Virgil îşi pierduse şi poziţia, şi
influenţa, şi serviciul... Sărmanul, se jena de mine, aşa că l-am lăsat
să plece mai repede...
Adevărata credinţă nu se mulţumeşte cu o contemplare pasivă,
o adorare de departe. „Credinţa”, spune Pavel în Galateni 5,6,
„lucrează prin dragoste”. Dacă încrederea aceasta mi-a entuziasmat
inima pentru Mântuitorul, atunci nu mai pot sta pasiv, ci, din dra-
goste, voi lucra, voi aplica şi voi împlini Cuvântul Lui. Adevărul mă
obligă la practică, iar credinţa mea mă mână să trec de gard şi să intru
în arenă, pentru Mântuitorul.
Boala secolului
Cele mai recente mărturii ale medicinei arată fără tăgadă că boala
secolului e boala cardio-vasculară, o maladie care afectează sistemul
circulator: arterele, venele, inima... şi implicit creierul. Care este cauza
bolilor vasculare?
La începutul secolului, boala aproape nici nu exista. Dar, prin mi-
nunatul aport al tehnicii, s-au inventat tot felul de aparate care să
uşureze munca omului. Dacă omul, pe vremuri, mergea cu sapa în
spinare, azi porneşte tractorul şi, în câteva ore, e gata! În timpul lu-
crului, el nu mai transpiră, ci doar conduce maşinăria.
Apoi vine acasă. Alba-Lux îi spală automat rufele. Mâncarea i
se pregăteşte foarte simplu, pentru că omul civilizat beneficiază de
semipreparate şi nu mai trebuie să gătească atâta. Doar le pregăteşte
pe cele cumpărate, le bagă la Microunde şi... masa e servită! Ce-i mai
rămâne decât să se aşeze confortabil într-un fotoliu şi să beneficieze
de tot ce-i poate oferi darnica civilizaţie?
Această capcană a civilizaţiei se numeşte inactivitate! În timp ce-i
oferă stres cu duiumul, tot atât de generos îl încântă cu… inactivita-
tea! Să stai! Şi ce se întâmplă cu cineva care mănâncă, bea şi se culcă,
apoi se trezeşte şi o ia de la capăt... şi tot aşa, la nesfârşit? În câteva
săptămâni doar, devine obez, greoi la trup şi la minte... Muşchii i se

înmoaie şi curând începe să-l doară inima... Fără activitate fizică, un
organism se ruinează rapid!
Într-o seară a venit la mine un tânăr. Era de departe şi a simţit ne-
voia să mă abordeze. Mi-a mărturisit că era împovărat de o problemă
destul de mare şi căuta un răspuns. Domnul a lucrat ca să ne
apropiem repede, astfel că, după doar zece minute, a îndrăznit să
abordeze chiar problema în sine:
– Nu ştiu ce se întâmplă cu mine. Am primit botezul acum şase ani
şi simt că motoarele trag în gol. Nu mai am satisfacţia de atunci. M-am
căsătorit, am o soţie bună, am copii, muncesc, sunt inginer, dar... sunt
un „handicapat” spiritual. Poate mă înţelegeţi şi poate reuşiţi să-mi
spuneţi care e problema...
Şi mi-am amintit de un citat care zice aşa:
„Când cineva descoperă că legătura sa cu Dumnezeu a dispărut,
în 90% din cazuri e lipsa trăirii luminii, lipsa slujirii altora.”
Cu alte cuvinte, programul tău de închinare merge înainte, dar
lipseşte exact punctul de împlinire, de fructificare a ceea ce tu citeşti.
E ca o floare care nu leagă rod. Ai nevoie ca multa lumină pe care
ai dobândit-o, ca un cadou din partea lui Dumnezeu, să începi s-o
trăieşti în practică.
Principiul vieþii
În natură şi în viaţă există un principiu care se aplică în mare şi în
mic, la individ şi la colectivitate, şi acest principiu este cuplul dăruire
– primire. Să fie aerul cât de curat, cât de sănătos, dar dacă ai inspirat o
dată acest aer bun, obligatoriu trebuie să-l dai curând afară! Indiferent
cât de proaspăt a fost acel aer, după ce l-ai inspirat trebuie să-l expiri.
Un plămân umplut o dată cu aer, nu mai poate fi umplut din nou până
nu este golit mai întâi. Altfel aduce blocare respiratorie şi moarte.
Există un proces permanent de dăruire, primire şi din nou dăruire.
Şi acest principiu merge în creştere progresivă, fortificând făptura,
care se înscrie în circuitul primirii şi al dăruirii.
Un fragment din „Calea către Hristos” afirmă: „Puterea vine prin
exerciţiu. Activitatea este în esenţă condiţia vieţii. Lipsa activităţii are
întotdeauna ca rezultat degenerarea şi decăderea. Creştinul care nu va

folosi puterile pe care i le-a dat Dumnezeu, nu numai că nu va creşte în
Hristos, dar va pierde şi puterea pe care o avea.”
Creºtin de mãnãstire
Aminteam de floarea fără rod... Da, e frumoasă logodna! Sunt
momente preţioase de cunoaştere reciprocă şi de încredere reciprocă.
Dar logodna duce şi ea spre un scop. Nu este ea însăşi un scop în sine,
ci ea ţinteşte spre pregătirea celor două persoane pentru a intra în
cea mai amplă şi complexă asociere dintre oameni. Logodna trebuie
să dea naştere căsătoriei. Altfel nu se poate. Cine rămâne un logod-
nic veşnic... sau e bolnav la minte sau se va îmbolnăvi cu siguranţă.
Omul sănătos adună cunoaşterea şi îşi zideşte încrederea în partener,
pentru ca apoi, în sfârşit, să fructifice ceea ce a câştigat.
Orice retragere, orice rezervă de la rodire pentru Hristos, este
pervertire. Modelul creştin auster, de „mănăstire”, undeva în creierii
munţilor, rupt şi izolat de lume, este parodia celui rău prin care a
reuşit veacuri de-a rândul să strice idealul activităţii şi rodirii pentru
semeni, de dragul lui Hristos. Studiul în sine nu este un scop. Este
doar un mijloc de orientare. Nici rugăciunea în sine nu e un scop, ci
e doar ocazia de a-mi încărca bateriile pentru a putea porni mai de-
parte. Sunt doar nişte şine pe care sunt invitat, în Numele lui Hristos
şi al puterii pe care am primit-o, să pornesc, să rulez, să înaintez pe
acest drum.
Un cuvânt inspirat spune: „Acolo unde nu e nici un serviciu activ
pentru Dumnezeu, unde nu e nici o experienţă reală, acolo nu există
nicio legătură cu cerul.”
E uimitor! Chiar studiul teologic, ritualul, doctrina, toate acestea
sunt zero, dacă nu există activitatea, dacă nu există dăruire în slujirea
semenilor, după modelul lui Hristos. Acesta e capătul creştinismului
adevărat: experienţa personală, „lucrarea credinţei”.
E încântător să auzi pe copii vorbind despre experienţa lor cu
Dumnezeu. Gigel a venit la tatăl său şi i-a spus: „Tata, azi am făcut
o experienţă!” Radia de bucurie. Nu înţelegea el prea mult ce e o
„experienţă”, dar a descoperit personal că, atunci când s-a rugat lui
Dumnezeu, a primit putere şi a reuşit să depăşească un moment difi-

cil. Această putere, el a verificat-o. Pentru el, chiar dacă are doar un
caracter personal, această experienţă l-a clădit şi va fi în stare să facă
mai mult a doua oară. De fapt, pentru că vorbim despre a treia cale
de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, care le încoronează pe primele două,
am să redau un caz întâmplat cu puţini ani în urmă.
Acul în carul cu fân

Eram în Maramureş, la poalele muntelui Pietrosu. Copilaşii mei
erau mici, aşa că nu am putut escalada muntele, dar am urcat un
kilometru şi jumătate până am ajuns la nişte pajişti nemaipomenit
de frumoase, cu margarete de o jumătate de metru, necosite. Era cu
adevărat o gură de rai. În acea zi au sosit şi nişte prieteni cu o maşină
pretenţioasă, un Mercedes.
Am suit împreună, am cântat, am vorbit, ne-am rugat, ne-am
împărtăşit experienţele, toate au fost frumoase, până când a venit
timpul să coborâm. Mai era o jumătate de oră până când prietenii
trebuiau să plece.
Am coborât împreună la maşină şi, înainte de a ajunge la ea, pri-
etenul meu Costel, proprietarul maşinii, se căută prin buzunare, se
mai căută încă o dată şi zise îngrijorat:
– Cheile? Unde-s cheile? Ştefane, la tine trebuie să fie cheile?...
Într-adevăr, Ştefan le luase ultima dată, dar parcă le dăduse înapoi.
– Andrei, nu sunt la tine?
Caută şi al treilea băiat, dar... degeaba.
Îţi dai seama? Ziua aceea frumoasă se înveşmânta într-o mo-
horâre sufletească care îţi îngheţa sufletul. S-au scotocit poşetele,
s-au întors buzunarele pe dos … Nimic. Cheia nu mai era! Maşina
era sofisticată... Ca s-o fi pornit, trebuia mai întâi descuiată uşa şi era
nevoie de chei speciale. Altfel, însemna sacrificarea unui geam – bani
grei! Şi mai departe, ruperea firelor de contact... şi ulterior, schim-
barea întregului dispozitiv de contact. Cheltuială mare!
– Veniţi încoace să ne rugăm! a propus cineva.
Ne-am rugat şi-am căutat din nou, peste tot... Degeaba. Într-un
ultim act de disperare şi de credinţă, Ştefan şi Andrei o porniră în
sus, pe munte, cale de aproape 2 km, să găsească acul în carul cu

fân.
Gândeşte-te: nu era un drum de asfalt sau beton, ci era doar o
potecă prin iarbă mare! Apoi, când urcasem, nu ne-am oprit doar
într-un singur loc, ci – având copii mici, de 4-5 ani, ne-am oprit
mai peste tot... După legea probabilităţii, practic nu mai era nici o
nădejde să găsim cheile pe pantele Pietrosului. Şi totuşi, cu tot absur-
dul, băieţii s-au rugat şi au plecat.
După aproape o oră, am văzut pe unul dintre ei coborând fuga
dinspre munte, chiuind şi făcându-ne semne cu mâna. Vreun alt ne-
caz?! Sau doar o glumă nesărată în zi de supărare?
Când s-a mai apropiat, am zărit cum scutura ceva în mână.
– Cheile!
– Extraordinar! Nu se poate!
Toţi l-am înconjurat, iar băiatul ne-a povestit:
– Am urcat pe potecă, cercetând atent locul... până la primul po-
pas. N-am găsit nimic. Apoi am urcat până la al doilea, dar n-am găsit
nimic. Şi tot aşa... până sus, la ultimul popas. Pe măsură ce căutam,
îmi dădeam tot mai bine seama de nebunia căutării noastre. Dar nu
puteam renunţa. Ştiam că voi încă speraţi şi că vă rugaţi, în vale, pen-
tru chei. După ce am cercetat şi ultimul loc, nemaiavând nici o şansă
omenească, m-am abătut din cărare şi m-am aruncat în genunchi,
ca să mă rog. Dumnezeu ştia necazul nostru şi El ştia unde-s cheile.
M-am rugat neputincios dar liniştit: „Doamne! Intervino! Fă Tu o
minune! Dă-ne cheile...”. Şi când am terminat rugăciunea, cu asigu-
rarea că cineva m-a auzit şi că-mi răspunde, pe când stăteam încă pe
genunchi, ochii mi s-au întors la doi paşi mai încolo, fără să caute
nimic. Ceva sclipea în iarbă. Erau cheile!
Niciunul dintre noi nu-şi amintea să fi oprit şi să se fi lungit pe
iarbă acolo...
Experienþa miracol
A fost aceasta o experienţă? Da, pot spune hotărât că a fost!
Dacă o analizăm sumar, descoperim câteva trăsături specifice: (a)
întâmplarea a fost neprogramată, accidentală, ieşită din activitatea
curentă; (b) a fost o rezolvare extraordinară, rară – poate o dată în

viaţă; cine a mai auzit să găseşti cheile maşinii pierdute pe fruntea
înverzită a unui munte? (c) evenimentul a avut un caracter pur per-
sonal, chiar dacă toţi eram legaţi de aceeaşi nevoie. Fie că era vorba
de cei din vale, fie de cei de pe munte, eram cufundaţi individual în
rugăciune. Unul din băieţi povestea că, ferit de privirile celuilalt, a în-
genuncheat, şi-a plecat fruntea în iarbă şi a zis: „Doamne, auzi-mă!”
Sătenii care trecuseră eventual prin preajmă n-au putut vedea
nimic mai mult decât un grup de orăşeni mai veseli sau poate mai
îngrijoraţi, şi-atât. Atât necazul nostru, cât şi miracolul erau doar
pentru noi, în cerc închis...
Acum te întreb: Acestea trebuie să fie caracteristicile marcante pe
care să le însumeze experienţa creştină?
Eu cred că nu! Fără îndoială, a fost o experienţă rară cu Dumne-
zeu, a fost un răspuns la rugăciune. Dar experienţa zilnică creştină,
experienţa la care ne solicită atât Scriptura, cât şi modelul Mântu-
itorului, ne conduce către alte semnalmente.
Un paragraf inspirat din Mărturii spune: „Experienţa vie este
câştigată din încercările zilnice, din conflictele zilnice şi din ispitele zil-
nice.”
O, da! Umblarea cu Dumnezeu nu se rezumă la miracole, ci la un
alt tip de experienţă, diferită de situaţiile excepţionale.
Tipuri de experienþe creºtine

Eu nu am fost dintotdeauna creştin. Lucrul acesta ar putea fi va-
labil şi pentru tine. Dar, pe măsură ce descopeream Scriptura sau
ascultam predica de la serviciul divin, mi se aprindeau luminiţe în
minte. Doamne, ce clipe de iluminare!
Dar lumina nu trebuie doar privită, admirată, ci trebuie acceptată
şi trăită! Acum, din acest imperativ al aplicării personale şi practice a
luminii, apare primul tip de experienţă:
1. Trăirea luminii sau aplicarea teoriei aflate. Am putea să-i spu-
nem şi experimentarea principiilor.
Mi-amintesc cum, tot citind Biblia, am dat de rânduielile sanitare
pe care le-a poruncit Dumnezeu. Cu alte cuvinte, am găsit lumina
reformei sanitare. Dar lumina are sens numai dacă se aplică. E ca

şi cu Soarele şi Pământul: soarele e sursa de lumină. Dar dacă ra-
zele soarelui nu ajung să lumineze şi să încălzească Pământul, nu
sunt de nici un folos. Asta se cheamă „aplicaţia”. La acest hotar din-
tre cunoştinţă şi aplicaţie a început lupta în viaţa mea între teorie
şi practică, între lumina cea nouă şi obiceiurile cele vechi. Ah, cât
de anevoios e să desfiinţezi un obicei existent. Şi nu reuşeşti decât
înfiinţând un alt obicei nou în locul lui. În acest punct de criză se afla
blocat dom’ Virgil, fundătură din care n-a ieşit până în ziua de azi.
Un alt exemplu: Eu mă deprinsesem să fiu un tip glumeţ, gata să
fac haz de toate. Aşa mă formase modelul tatălui meu. Mintea mea
era formată să ricoşeze orice vorbă, orice fel de situaţie. Însă când
L-am cunoscut pe Isus, mi-am dat seama că un „creştin glumeţ” nu
merge. Când spun „glumeţ”, vreau să zic: clown, bufon, batjocoritor.
E cu totul altceva să fii bine dispus, cu un spirit destins, senin, fericit.
Dar nu „haios”, sarcastic. Cele mai multe glume se bazează pe o mică
răutate, plus o tendinţă de a te înălţa necurmat, de a te face văzut de
alţii, de a fi apreciat ca inteligent. Şi, pentru un creştin, nu merge!
În lumina pe care am primit-o, am început să duc lupta
dezrădăcinării acestui obicei, acestei ispite sau tentaţii vechi. Astfel
a început punerea în aplicare a luminii. Mărturisesc că au fost mo-
mente fericite când puteam constata că nu mai reacţionez ca înainte,
ca omul vechi din mine, ci, datorită părtăşiei pe care o întreţineam
din oră în oră, prin rugăciune, reuşeam să neutralizez vechile tendinţe
de uşurătate.
Sunt multe alte domenii, în care cunoaşterea voii lui Dumnezeu
ne conduce la schimbări de sistem, unele chiar radicale.
2. Mărturia personală
Să nu înţelegem însă că experimentarea principiilor se referă doar
la deprinderile de comportament sau la un regim de viaţă diferit, la o
dietă diferită. Lumina nu este doar un îndreptar de criterii morale sau
rituale. Ea însumează principiile Împărăţiei Cerurilor. Toate aceste
principii, mănunchiul întreg, au la bază iubirea. N-am greşi dacă, în
loc de „trăirea luminii”, am spune „trăirea iubirii”. Am înţelege doar
că experimentarea principiilor are în vedere relaţia mea cu semenii.
Iubirea – în accepţiunea creştină – nu este doar un principiu filozofic,

abstract, un principiu impersonal, fără un obiectiv precis al iubirii. Iu-
birea creştină iubeşte şi nu doar visează. Ea are în obiectiv aproapele,
fratele, duşmanul, pe toţi.
Orice lumină (chiar şi orice doctrină) are cel puţin un punct de con-
tact cu semenii. Orice fel de lumină (de doctrină) se leagă de oameni.
Şi, atunci, trăirea luminii înseamnă la urma urmei o relaţie pozitivă
cu semenii, o manifestare a principiilor iubirii faţă de oameni. De
exemplu, principiul iertării. Nu pot să-l experimentez decât în relaţia
cu semenii. Principiul bunătăţii, al facerii de bine, al blândeţii..., toate
au de-a face direct cu oamenii. Iar, cu privire la modul de procedare
cu lumina, Mântuitorul spunea: „...oamenii n-aprind lumina ca s-o
pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casă.”
(Matei 5,15) Acesta era modul de viaţă al Domnului Isus Hristos:
de a face ca lumina vieţii să lumineze. Trăirea principiilor avea un
caracter public şi nu privat, de mărturie faţă de semeni.
Cel ce trăieşte lumina, adică cel ce trăieşte după principiile ceru-
lui, dă pe faţă o lumină nouă în relaţiile cu oamenii. De ce? Pur şi
simplu pentru că principiile „Împărăţiei cerurilor” sunt total opuse
principiilor lumii acesteia. Şi simpla lor trăire te transformă automat
într-un martor vizibil al lui Dumnezeu.
La începutul credinţei, mi-amintesc că eram puternic urmărit de
ideea că, oriunde aş fi şi orice-aş face, trebuie să dau mărturie de-
spre Dumnezeul meu. Mi-amintesc că eram atât de urmărit de ideea
mărturisirii mele, încât ajungeam să provoc situaţii ostentative pen-
tru a atrage atenţia la subiectul religios. La acea dată, prin anii ’70,
a mărturisi despre Hristos era un afront adus ateismului comunist
şi însemna să te expui prigonirii şi ruşinii publice. Cu toate acestea,
fie că eram în tren, fie că eram în diferite împrejurări, mă urmărea
ideea de a mărturisi. Cu destulă stângăcie şi insistenţă, deschideam
subiectul cumva, iar unii oameni mă ascultau, poate compătimitor.
Mai întotdeauna am simţit că sunt privit ca o ciudăţenie.
Odată, mă aflam în gara Dej-Călători. Era seara târziu şi aveam
de aşteptat vreo patru ore până la trenul de legătură. Stăteam în sala
de aşteptare clasa a II-a, alături de tot felul de lume şi mă frământam
întrebându-mă ce-aş putea face, ca să mă achit de datoria de a de-
pune mărturie pentru Dumnezeu... Până la urmă, ştii ce-am făcut?

Ai să râzi: mi-am scos vioara şi, în semiîntunericul dezolant, am în-
ceput să cânt duios cântări creştine... Una, două, trei... Nimeni n-a
tresărit, nimeni n-a venit la mine să mă întrebe de Hristos... în afară
de un beţiv care, hotărât, mi-a comandat „Sârba pe loc”... Jenat, mi-am
strâns vioara şi m-am cufundat în mine însumi... Penibil, nu?
O cale mai bunã

Asemenea situaţii mi s-au tot întâmplat până când am înţeles ce
înseamnă adevărata mărturie. Ea nu înseamnă să-ţi proclami public
crezul, nici nu înseamnă o abordare verbală, o împroşcare cu doctrină
şi adevăruri teoretice. Ea nu constă în confruntarea ideologică pe
subiecte biblice sau de conştiinţă, de felul în care te „atacă” martorii
lui Iehova... Dacă mărturia creştină este o consecinţă a trăirii luminii
care nu poate să stea ascunsă, atunci mărturia trebuie să se refere la
altceva şi să se desfăşoare altcumva.
Iată: mă aflu la locul de muncă, în atelier. Colegul meu Niţă
„toarnă” un banc scârbos, urmat de o explozie de râs. Câţiva bagă
de seamă că nu le ţin hangul. Pe furiş, îmi cercetează faţa: nu e
bosumflată, jignită, ci e mai departe amabilă şi serioasă, ca şi când
n-aş fi auzit nimic. Băieţii îşi dau seama că eu aparţin unei alte lumi,
dar că, în acelaşi timp, nu-i urăsc pentru grosolănia lor. În inima lor
înmuguresc respectul şi curiozitatea pentru lumea mea, o lume pe
care ei n-o cunosc...
E clar: trăirea simplă a luminii naşte în mod automat experienţa
mărturisirii, care nu constă în primul rând în argumente verbale,
ci într-o demonstraţie practică a trăirii principiului lui Dumnezeu.
Această mărturisire despre lumină este involuntară.
Dar nu toţi sunt ca Niţă şi colegii lui de strung. Unii se simt jigniţi
dacă eşti altfel ca ei. Adică cum? Tu eşti bun, iar ei sunt răi? Dacă,
după eforturi insistente continui să refuzi să guşti şi tu din rachiul lor,
aceştia devin ofensivi şi agresivi.
E destul să dai mărturie şi se şi naşte conflictul!
3. Intervenţia lui Dumnezeu

În felul acesta se naşte al treilea tip de experienţă. Să nu uităm
că lumea şi Împărăţia Cerurilor nu se împacă. E un mare război, în
care mă găsesc paraşutat doar prin simpla trăire a principiilor Sale şi
prin mărturisirea mea involuntară! Iată-mă în mijlocul vâltorii lumii,
iată-mă înconjurat de priviri înveninate şi neîndurătoare, gata să mă
atace. Pierdut în acest coşmar, mă văd în disperata necesitate de a
mă apuca de braţul lui Dumnezeu.
Acest al treilea tip – poate încununarea experienţelor – se numeşte
intervenţia braţului Său, experimentarea intervenţiei Sale directe în
viaţa mea.
După cum experienţa trăirii luminii şi experienţa mărturisirii lu-
minii nu pot exista separat, tot aşa nici primele două nu pot exista
fără experienţa intervenţiei Sale.
Scriptura este plină de strigăte de ajutor şi invocări ale prezenţei
Sale, care sunt urmate apoi de cântări de laudă. Ia, de exemplu,
Psalmii! Citeşte, de exemplu, Psalmul 18:
„Te iubesc din inimă, Doamne, tăria mea! Doamne, Tu eşti stânca
mea, cetăţuia mea, izbăvitorul meu! Dumnezeule, Tu eşti stânca mea,
în care mă ascund, scutul meu, tăria care mă scapă şi întăritura mea!
Eu strig: „Lăudat să fie Domnul! şi sunt izbăvit de vrăjmaşii mei.
Mă înconjuraseră legăturile morţii, şi mă îngroziseră râurile pieirii;
mă înfăşuraseră legăturile mormântului, şi mă prinseseră laţurile morţii.
Dar, în strâmtorarea mea, am chemat pe Domnul, şi am strigat către
Dumnezeul meu: din locaşul Lui, El mi-a auzit glasul, şi strigătul meu a
ajuns până la El, până la urechile Lui.
El Şi-a întins mâna de sus, m-a apucat, m-a scos din apele cele mari;
m-a izbăvit de potrivnicul meu cel puternic, de vrăjmaşii mei, care erau
mai tari decât mine... dar Domnul a fost sprijinul meu.
El m-a scos la loc larg, şi m-a scăpat, pentru că mă iubeşte.
Da, Tu îmi aprinzi lumina mea. Domnul, Dumnezeul meu, îmi
luminează întunericul meu.
Cu Tine mă năpustesc asupra unei oşti înarmate, cu Dumnezeul
meu sar peste un zid întărit.
Căci cine este Dumnezeu, în afară de Domnul, şi cine este o stâncă,
în afară de Dumnezeul nostru?” (versetele 2-6.16-19.28-29.31)
Aceasta este încununarea experienţei cu Dumnezeu. Ea a fost

numită, pe bună dreptate, suprema experienţă.
Douã ilustrãri
Să urmărim istoria a trei bărbaţi tineri, aflaţi la studii în străinătate!
Obişnuiţi cu stilul de viaţă al unei familii credincioase, aleseseră să
rămână creştini buni în ciuda modernismului din metropolă. Şi, fiindcă
doreau să asculte de porunca „să nu te închini vreunui chip cioplit sau
vreunei înfăţişări...”, au început (1) să trăiască lumina, să trăiască prin-
cipiile biblice. Mai devreme sau mai târziu, opţiunea lor a devenit
vizibilă. Astfel au ajuns în nemijlocita situaţie (2) de a da o mărturie, de
a mărturisi. Ei n-au căutat ocazia. Dar când proba s-a ivit – cu ocazia
vernisajului unei capodopere imense, sub forma unei statui de aur – a
fost destul pentru cei trei să rămână tăcuţi în picioare, fără să se pro-
sterne în faţa idolului. Academicienii, guvernul, preşedintele şi patriar-
hul... toţi au rămas vexaţi de impoliteţea celor trei tineri. Şi, fără să se fi
gândit, cei trei s-au trezit în faţa unui furnal dogorâtor... Aşa au intrat în
al treilea aspect al experienţelor, în (3) experimentarea braţului Său.
– Dumnezeu, căruia Îi slujim zi şi noapte, ne poate scăpa! au zis
cei trei tineri.
Şi au fost azvârliţi în cuptorul de foc, încins de şapte ori mai tare
decât a fost nevoie pentru chipul de aur... Dar Dumnezeu a interve-
nit prin braţul Său şi i-a scăpat pe ei, aur curăţit prin foc!
La fel păţeşte şi colegul lor de doctorat, Daniel. E suficient să
trăiască principiile, şi iată-l deja în al doilea aspect al experienţei,
mărturisirea. A făcut-o public, deşi putea s-o facă mănăstireşte, cu
ferestrele închise. Dar el a înţeles că toate încercările noastre sunt
tot atâtea ocazii de a mărturisi oamenilor despre dragostea lui Dum-
nezeu, despre valoarea principiilor Cerului, despre puterea unei vieţi
creştine. Automat, aceasta l-a aruncat în a treia ipostază a experienţei,
şi anume experimentarea braţului lui Dumnezeu în groapa cu lei!
Experienþa supremã
Experimentarea puterii Lui salvatoare este suprema experienţă,
pentru că reprezintă un mod unic de cunoaştere. Dacă experimentarea
principiilor oferea o cunoaştere indirectă despre Dumnezeu, prin

bunătatea legilor lui Dumnezeu, şi dacă experimentarea mărturisirii
oferea o cunoaştere sporită, experimentarea braţului salvator oferă
o cale directă de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, o cale obiectivă pe
care a văzut-o şi Nebucadneţar, a văzut-o şi Darius, a văzut-o şi tot
poporul...
Ori de câte ori Dumnezeu intervine pentru copilul Său, oamenii
spun:
– Da, aici e mâna lui Dumnezeu!
Această supremă experienţă oferă satisfacţia supremă, atât
pentru noi, cât şi pentru martorii experienţei noastre. Toţi suntem
fiinţe materiale şi, în materialitatea noastră, tânjim după un contact
vizibil, palpabil, cu Dumnezeu. Noi credem în El, dar am vrea să-L
pipăim, să-L simţim, să-L vedem, să avem un contact care să ne ofere
şi satisfacţie materială. Acesta e dorul făpturii de carne. Ori, atunci
când omul este pe punctul culminant al pericolului – şi nu uita: mo-
mentul critic este ocazia de aur a lui Dumnezeu –, aceluia care a ales
să meargă doar prin credinţă şi nu prin vedere, Dumnezeu îi oferă
suprema satisfacţie de a şi vedea momente de manifestare materială
a braţului Său! De dragul copiilor Săi, Dumnezeu anulează nişte legi,
intervine vizibil şi îi salvează din groapă!
Cunoşti şi tu cazuri când Dumnezeu a intervenit prin braţul Său.
Şi nu-i aşa că acest tip de experienţe sunt cele mai scumpe? Dificul-
tatea omului, primejdia constituie ocazia de aur a lui Dumnezeu.
Vorba românului zice: „Prietenul la nevoie se cunoaşte”. Eu aş
parafraza şi aş spune: „Dumnezeu numai în nevoie se cunoaşte”.
În momentele de criză majoră, când se năruie munţii şi năvălesc
apele, atunci e ceasul supremei experimentări a braţului lui Dumne-
zeu care intervine pentru noi!
Un gând inspirat ne spune: „Veşnicia întreagă vom privi cu veşnică
recunoştinţă către cele mai întunecate momente ale vieţii noastre de pe
pământ.”
Mai aud pe câte un bătrân povestindu-şi viaţa tinerilor care-l
înconjoară: „Pe vremea lui Antonescu, pe când eram fecior, m-au
luat jandarmii cu puşca, pentru credinţă… Şi m-au dus din post în
post... ”
Ciudat! Bătrânul a avut destule bucurii: a avut moară, a avut şi

bani, apoi s-a însurat cu o fată bună care i-a dăruit patru fii... Dar
moşu’ nu vorbeşte decât despre ceasurile lui de cumpănă, de crizele
vieţii sale. De ce? Pentru că tezaurul cel mai de preţ al oricărui om
strânge doar clipele negre, doar încercările şi lacrimile amare, când
prezenţa lui Dumnezeu a adus lumină şi a ridicat povara în mod
vizibil, direct, văzut de mulţi!
Massaii
Ca ilustraţie a acestui al treilea fir – împletit şi el din alte trei fire,
cele trei tipuri de experienţă – am să vă povestesc istoria adevărată a
lui Ronn şi Petty Steward, misionari în Africa de Est.
Aproape de mijlocul veacului nostru (1940-1950), primii misionari
adventişti au intrat în Africa de Est, în Tanganica. După mai multe
şi grele încercări de a se apropia de diferitele triburi de băştinaşi, cei
doi au izbutit să găsească un trib paşnic, de crescători de vite, care
locuia pe coasta muntoasă. Era tribul Pare. Cu ani în urmă, acest
trib locuia în câmpiile cu păşuni bogate, până când a fost izgonit de
cumpliţii Massai, un trib războinic, care a cotropit văile.
Fără împotrivire şi deschişi faţă de Cuvânt, băştinaşii din tribul
Pare au primit Evanghelia propovăduită de soţii Steward. După
ce unii dintre ei au învăţat să citească, tribul a început să cerceteze
verset cu verset ce scria în Evanghelii. Când au ajuns la Matei 5,44:
„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”, au rămas consternaţi:
– Extraordinar! Aşa ceva nu am auzit!
Pentru că se născuseră Pare, ei moşteniseră din tată în fiu
duşmănia şi teama faţă de temuţii Massai. Şi acum, Scriptura părea
să le dărâme stâlpii judecăţii lor. Cum să-i iubească pe cei care le
ameninţau viaţa? Apreciind criza în care îi aruncase versetul ca fiind
foarte mare, bătrânii au vestit în sunet de tam-tam adunarea tribu-
lui:
– Toată lumea la post şi rugăciune! Cuvântul lui Isus ne spune:
„Iubiţi pe vrăjmaşi, faceţi bine celor ce vă prigonesc şi vă blastămă”.
Iar noi duşmănim pe Massai pentru toate relele pe care ni le-au
pricinuit! Ce vom face noi acum? Aşa nu se poate!
După câteva săptămâni de rugăciune şi post, bătrânii au hotărât

să asculte mai bine de Isus. Dar cum să-i iubească pe Massai? Alte
săptămâni au urmat, în căutarea unei soluţii. Şi, până la urmă, au
hotărât să facă un apel pentru voluntari dispuşi să-şi rişte viaţa şi să
meargă să evanghelizeze pe Massai.
Tribul acesta, Massai, are până astăzi faima de mari războinici.
Sunt foarte înalţi. Şi toţi tinerii, de la 14 până la 30 de ani, n-au altă
îndeletnicire decât instruirea de război, luptele tribale şi vânătoarea.
Timp de şapte ani, tinerii Massai sunt cantonaţi în tabere de instru-
ire unde duc o viaţă aspră, separată de restul tribului. Abia după
această perioadă au dreptul să se însoare. Massaii sunt vestiţi pentru
iscusinţa cu care ţintesc, de la distanţă, până şi ochiul unui leu. Au o
dexteritate nemaipomenită!
Printre aceşti războinici renumiţi, trăia Moran, un uriaş care-i între-
cea pe toţi. Când apărea el şi ceata lui, vrăjmaşii se risipeau.
Când bătrânii Pare au făcut chemarea, cinci tineri au ieşit în faţă,
gata să moară în dorinţa de a le duce vrăjmaşilor lor vestea cea bună
a Evangheliei iubirii şi a iertării. Poporul s-a rugat pentru ei, apoi au
plecat în necunoscut.
Au luat cu ei pături, ceva alimente, câteva unelte şi... rugăciunea!
Cea mai mică greşeală i-ar fi aruncat fără folos în moarte. Treptat, s-au
apropiat de gardul de vreascuri şi spini al unui cătun, unde locuiau
bătrânii, femeile şi copii, împreună cu vitele lor.
Pentru că Massaii din cătun aflaseră de prezenţa lor, tinerii Pare
trebuia să se ascundă din calea lor în timpul zilei, iar noaptea trebuia
să stea de veghe, păzind focul împotriva ameninţării fiarelor. Apoi,
veniră şi ploile...
Poate nu ştii cum arată sezonul ploios în Tanzania? Şase luni pe
an plouă întruna. Totul e ud. Imaginează-ţi acum, să stai sub cerul
liber, într-o pătură udă, tremurând de frig… Încetul cu încetul, cei
cinci tineri au început să fie toleraţi de Massai şi nu trebuiau să se
mai ferească de ei. La început, au întins pe ramurile copacilor su-
luri cu imagini din istoria biblică. Femeile, bătrânii, copiii şi unii din
bătrânii mai paşnici, au început să vină să le vadă.
După mai bine de un an, li s-a îngăduit în cele din urmă să popo-
sească înăuntrul cătunului ocrotit de gardul ghimpos. Din acest mo-
ment, soarta lor a început să se schimbe: scăpaţi de ameninţarea

cu moartea şi de fiarele nopţii, misionarii Pare erau trataţi mai
prieteneşte. Li se mai dădea de mâncare, li s-a permis să intre în
colibe. În schimb, li se cerea doar să povestească istoriile acelea ne-
cunoscute şi fascinante.
În acest răstimp, tribul Pare n-avea nici o ştire de soarta lor. Oare
mai trăiesc? Sau au fost răpuşi de Massai? Sau poate au fost mâncaţi
de vreo fiară? Timp de cinci ani s-au rugat între nădejde şi resemnare.
Timp de cinci ani, mamele lor continuau să-i încredinţeze în mâna lui
Dumnezeu, în timp ce alţii îndemnau pe nevestele lor socotite deja
„văduve” să se mărite după alţii... După cinci ani de dispariţie, cei
cinci tineri se întorc acasă victorioşi.
– S-au întors! N-au murit! Iată-i, sunt ei!...
Înaintea bătrânilor şi a tribului, o zi întreagă misionarii şi-au dat
raportul, care se încheia cu chemarea: „Chemaţi pe predicator, ca să
facă primul botez în rândul Massailor.”
Aşa se face că, în anul 1969, misionarul Ronn Steward a botezat
primele trei suflete dintre Massai, trei femei. Când le-a văzut la în-
ceput, pastorul a avut destule îndoieli cu privire la gradul de pregătire
a femeilor. Dar curând a constatat că aceste femei ştiau pe de rost
capitole întregi din Biblie, numai din ce auziseră de la misionarii
Pare!
În 1990, la Conferinţa Generală de la Indianapolis, am întâlnit
pentru prima dată delegaţii din tribul Massai, bărbaţi înalţi cu faţa
aspră, dar cu ochii sclipind de o lumină ştiută... Îi priveam printre
lacrimi pe fraţii mei, copii la suflet, născuţi din rugăciunea Mântu-
itorului şi din experienţa supremă a credinţei vrăjmaşilor lor Pare,
alţi copii care i-au iubit, mai mult decât propria lor viaţă.
„Funia împletită în trei” a rezistat la multe încercări! Apuc-o! E
rândul tău acum.
PROBA FOCULUI
Era prin 1975, când, într-una din adunările din Bucureşti, am întâl-
nit un oaspete cu totul deosebit. Era un negru tânăr, înalt şi voinic
din Nigeria, care studia medicina în Bucureşti. După câteva ore de
părtăşie, am ajuns să-i cunosc istoria. Deşi provenea dintr-o fami-
lie cu pretenţii, băiatul crescuse sălbatic prin mahalale. Învăţase să
arunce fix la ţintă cu cuţitul şi să nu se teamă de nimeni. Ca membru
al unei bande de cartier, purta pe corp cu oarecare mândrie o duzină
de cicatrici mari – urmele tăieturilor primite în bătăile din ganguri.
Familiarizat şi cu spiritismul, tânărul nu mai credea în nimic. Tot ce
mai dorise, era să evadeze din strâmteţea societăţii sale africane şi să
ia cu asalt lumea largă. Şi, pentru că nu avea bani să plece unde ar
fi dorit el, a acceptat să vină în România ca student la cursurile uni-
versitare. Dezamăgit de atmosfera mult prea cuminte a lumii comu-
niste, ajunsese la disperare când... a întâlnit o fată cu totul deosebită,
studentă şi ea, care i-a vorbit despre Isus Hristos.
„Poveşti!” gândea el. Dar pentru că îi plăcea anturajul fetei, a ac-
ceptat să joace rolul „interesatului”. Aşa a ajuns el „în bătaia” mea.
La ora când vorbeam noi, tânărul nu mai juca rolul, ci devenise
în mod real intrigat de creştinism. Vedea aici o putere care conferea
unei fete o demnitate cum nu mai văzuse. Şi uite-aşa, se întreba el, de
unde-i puterea asta? Oare chiar să existe un Dumnezeu adevărat? Şi
dacă da, cum să-L cunoască el – un om pragmatic – pe acest Dumne-
zeu transcendental. Necruţător, el cerea dovadă!
– Eu nu vreau teorie! îmi spunea el cu patos. Vreau să-L cunosc
practic, experimental! Vreau să ştiu că El este – şi atunci voi crede
până la moarte! Nu fac nicio concesie!
După un şir de experienţe eclatante, când Dumnezeu i-a răspuns

zdrobitor, tânărul s-a alipit de Dumnezeu, fără rezerve. Cu aceeaşi
îndrăzneală de gangster, a început să-L vestească pe Hristos oricui.
Şi-a câştigat mai întâi sora şi cumnatul, şi ei studenţi la medicină,
apoi pe alţii. La ora când scriu aceste rânduri, tânărul – împreună cu
fata aceea, devenită soţie – este directorul unui spital misionar din
Africa neagră, într-una din cele mai periculoase zone pentru creştini,
în nordul islamic al Nigeriei.
Paradoxul experienþei
Prietene, este dreptul tău să cunoşti, să experimentezi cu toată
puterea ta! Dumnezeu este onorat de căutările noastre. Ba, chiar
El ne provoacă la aceasta, când zice: „Puneţi-Mă la încercare şi veţi
vedea…” (Maleahi 3,10). Şi toţi aceia care au recunoscut şi au ac-
ceptat, cu inimă sinceră răspunsul lui Dumnezeu, au ajuns ei înşişi
să împărtăşească altora propria experienţă: „Gustaţi şi vedeţi ce bun
este Domnul!” (Ps. 34,8)
Am vorbit în capitolul anterior despre experienţa creştină, ca mo-
dalitate supremă de cunoaştere a lui Dumnezeu. Acest „al treilea
fir” din funia care nu se rupe uşor, anume experienţa, este domeniul
care încununează viaţa cu Dumnezeu. Despre experienţe ascultăm cu
cea mai mare plăcere, pentru că ele constituie evenimentele care rup
monotonia cenuşie a vieţii comune. N-am mai pleca de lângă vreun
veteran care povesteşte întâmplări din război sau din anii lui de prizo-
nierat. Să stai lângă un misionar care relatează o confruntare cu leul
din junglă sau cu un trib sălbatic este, de asemenea, fascinant. De ce?
Pentru că experienţele sunt tot atâtea aventuri ale spiritului omului,
care răscolesc în fiecare dintre noi destinul de a fi erou. Suntem în
stare să dăm oricât, numai să le auzim de la prima mână. Aşa-i?
Lucru de mirare însă – dacă ar fi să trecem noi înşine prin
prăpădenia de care povesteşte moşul sau misionarul, am fi în stare
să dăm oricât, numai... să n-avem de-a face personal cu experienţa!
Te miri, nu-i aşa? Este incredibil, dar este adevărul gol! Pe cât de
frumoase sunt ele de povestit, pe atât de anevoioase sunt ele de trăit
personal. Aici se află paradoxul experienţei care ne lansează în ul-
timul capitol al cărţii Drumul meu spre Hristos!
PROBA FOCULUI 115
Prilej de poticnire
Cineva a făcut un studiu interesant. Din dorinţa de a vedea bunătatea
lui Dumnezeu faţă de copiii Săi, a urmărit viaţa oamenilor credincioşi
din Scriptură şi din istorie... Se aştepta, pe bună dreptate, să regăsească
grija şi ocrotirea specială a lui Dumnezeu faţă de cei buni, în contrast
cu viaţa celor răi, expusă nenorocirii şi necazurilor. Şi ce credeţi, ce-a
descoperit? A ajuns la aceeaşi concluzie ca şi Asaf:
„Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima curată. Totuşi,
era să mi se îndoaie piciorul şi era să-mi alunece paşii... când vedeam
fericirea celor răi. Într-adevăr, nimic nu-i tulbură până la moarte, şi tru-
pul le este încărcat de grăsime. N-au parte de suferinţele omeneşti, şi nu
sunt loviţi ca ceilalţi oameni. Aşa sunt cei răi: totdeauna fericiţi, şi îşi
măresc bogăţiile. Degeaba, deci, mi-am curăţit eu inima şi mi-am spălat
mâinile în nevinovăţie: căci în fiecare zi sunt lovit şi în toate dimineţile
sunt pedepsit!...” (Psalmul 73,1-4.12-14)
De la neprinănitul Abel, care este ucis de răul Cain... şi până
la apostoli, care, unul câte unul, sunt trecuţi prin cele mai grele
încercări şi, în cele din urmă, sunt martirizaţi, se pare că peste toţi cei
drepţi domneşte o lege răsturnată. Nici pe departe cei nelegiuiţi nu
se confruntă cu şirul de încercări la care sunt supuşi tocmai... copiii
lui Dumnezeu! De ce? se întreabă creştinul, plin de nedumerire.
Moise, omul pustiei, dotat cu un puternic spirit de observaţie, în
singuraticele sale peregrinări cu turmele a urmărit – poate de mai
multe ori – o scenă ciudată, pe care mai târziu o foloseşte ca pe o
figură de stil: „Ca vulturul care îşi scutură cuibul, zboară deasupra
puilor, Îşi întinde aripile, îi ia, şi-i poartă pe penele lui: Aşa a călăuzit
Domnul singur pe poporul Său...” (Deuteronom 32, 11.12)
Te-ai gândit ce-ar putea să simtă un pui de vultur greoi şi stângaci,
când este împins din cuibul confortabil de mama lui şi cade... cade în
hăul ce se deschide jos! Ah, ce emoţii, ce şoc!
Aşa procedează şi Dumnezeu cu poporul Său, trecându-l prin
felurite încercări, prin experienţe... Tocmai de aici se naşte şi nedu-
merirea noastră, care ne-ar putea împinge până la poticnire: De ce se
poartă Dumnezeu aşa cu noi? Oare Îi face plăcere lui Dumnezeu să
ne vadă tremurând, pieriţi? Iar dacă-i adevărat că „El nu necăjeşte cu
plăcere, nici nu mâhneşte bucuros pe copiii oamenilor” (Plângeri 3,33),

atunci de ce ne trece El prin foc, nu o dată, nici de două ori, ci „tot
timpul suntem daţi la moarte”? (2 Corinteni 4,11)
De ce TREBUIE experienþa?
Într-unul din drumurile mele lungi Tulcea – Bucureşti, mi-a fost
dat să călătoresc cu un profesor de matematică. Ascultându-l, în cân-
tecul chinuit al roţilor de tren, mi-am dat seama că era împătimit de
matematică. Pasiunea lui era să rezolve probleme din orice culegere.
– Eu credeam că doar puştii mai trebuie să se ocupe de culegeri de
matematică, nu şi un profesor ca dumneavoastră, i-am mărturisit.
– Domnule pastor, mi-a replicat prompt. Cu matematica e ca şi
cu credinţa: ori de câte ori citeşti o nouă problemă, găseşti în faţa
ta o „cutie neagră”, o necunoscută. Tu n-ai cu tine decât credinţa în
formulă + credinţa în logica, în regulile matematicii. Numai cu aces-
tea două, porneşti la luptă împotriva necunoscutei. Şi când ai dezle-
gat-o, când ajungi la capăt victorios, constaţi că ai câştigat mai mult
decât doar un rezultat corect! Mai întâi, (1) constaţi că ţi-a crescut
cunoştinţa: ai aflat încă o aplicare a formulei pentru situaţii noi. Apoi
(2) câştigi şi mai multă încredere în formulă şi în logica gândirii. Şi, în
al treilea rând, (3) constaţi că propria ta gândire e mai ordonată, mai
fortificată. Vedeţi? Problemele acestea, tocmai ele ne formează!
Răspunsul profesorului m-a impresionat. Practic, tot ce spusese
se potrivea de minune pentru credinţă. De când omul a abandonat
relaţia cu Dumnezeu, (consecinţa 1) şi-a pervertit natura morală: nu
mai distinge binele de rău. Ca urmare (consecinţa 2), a ajuns să piardă
cunoştinţa de Dumnezeu; nici nu mai ştie dacă există sau nu... Şi,
pentru că nu cunoaşte pe Dumnezeu, (consecinţa 3), n-are credinţă
în El. Cum o să se încreadă în Cineva pe care nu-L cunoaşte!
Ca măsură terapeutică, deci pentru vindecarea acestor trei neno-
rociri, Dumnezeu este nevoit să treacă pe om prin „încercare” sau
„experienţa credinţei”. Şi ce este ea? E un eveniment care survine
întotdeauna într-un ceas de mare nevoie, într-un moment critic.
Toate căile omeneşti au fost epuizate, iar valul parcă vine să înece
totul! Omeneşte, nu mai e nici o speranţă. Doar un lucru: legătura
profundă cu Dumnezeu întrece pragul înalt de ameninţare. Însă
PROBA FOCULUI 117
această legătură, această încredere nu se naşte atunci, pe moment!

Ea este cultivată, consecvent, cu mult înaintea crizei. Numai la ne-
voie îşi arată ea puterea. Altfel, bruma de credinţă dispare, fără să
lase altceva în loc decât disperarea. În cele din urmă, încredinţarea
încăpăţânată în mâna nevăzută a lui Dumnezeu pune în mişcare
braţul minunilor Sale. În final, scenariul se schimbă iar izbăvirea se
aşterne pentru omul credinţei.
Creştinul se trage înapoi dinaintea încercării. Dar, după ce iese,
prin credinţă, din flăcările ei, se simte câştigat şi e fericit. Pentru ce?
Pentru că fiecare experienţă aruncă o lumină nouă despre Dumne-
zeu, îmbogăţind cunoştinţa omului cu elemente esenţiale (tratează
consecinţa 2). Apoi, fiecare încercare depăşită măreşte şi întăreşte
încrederea omului în Dumnezeul care ne iubeşte, ne aude şi intervine
într-un fel (tratează consecinţa 3). Credinţa nu se căleşte decât prin
foc, ca şi oţelul!
Dar, mai mult decât primele două, experienţa alungă haosul
moral propriu naturii noastre pervertite şi ne formează caracterul
(tratează consecinţa 1). Pas cu pas, ori de câte ori experimentăm
mâna lui Dumnezeu în micile sau marile probleme ale zilei, dezor-
dinea noastră firească şi răutatea din noi se topesc şi, în locul lor,
Dumnezeu zideşte un om după chipul Său.
Tigrul ascuns
Dacă ar fi să alcătuim un tipar general al experienţelor, o formulă
generală în care să se regăsească toate cazurile particulare, am
recunoaşte că experienţele sunt provocate de un agent nefast, de un
„vrăjmaş” din afară. Acesta poate fi: un om rău, un virus sau un mi-
crob, o pană de maşină, o fiară sălbatică, alunecări de teren, o bombă
etc... În încleştarea sa cu agentul din afară, omul lui Dumnezeu
angajează toate resursele sale. De cele mai multe ori, omul credinţei
pare îngenuncheat de năvala vrăjmaşului şi se pare că va pierde. Dar
Dumnezeu intervine şi, într-un fel sau altul, prin credinţă, copilul lui
Dumnezeu învinge!
Aşa se pare că stau lucrurile. Pe pământul blestemat, obstacolele
din afară – „tigrii” – nu se mai termină niciodată. De aceea, vezi,
omul credinţei trebuie să lupte într-una, de la început şi până la ul-

tima lui suflare. Corect?
Dacă răspunsul este corect, atunci dă-mi voie să te întreb: oare
nu este Dumnezeu stăpânul incontestabil al tuturor lucrurilor, în cer
şi chiar pe pământ? Nu este El în stare să poruncească şi vântului, şi
valului, şi furtunii, şi fiarelor, şi demonilor? N-ar putea El, la cea mai
slabă rugă, să ordone vrăjmaşului: „Taci! Fără gură!” (Marcu 4,39)?
Şi dacă, într-adevăr, este în stare, atunci DE CE N-O FACE?
Acum bagă bine de seamă! Lucrurile stau tocmai invers! Deşi,
aparent, orice experienţă ne confruntă cu dificultăţi şi vrăjmaşi din
afară, în realitate, fiecare încercare scoate la lumină un „tigru” as-
cuns în noi înşine. Tot şirul de încercări: pierderea slujbei, pericli-
tarea sănătăţii, pierderea bunurilor, închisoarea, ameninţarea vieţii
etc... scot la iveală zvâcnirile eului pervers care ar da orice, totul, chiar
şi pe Hristos, numai să supravieţuiască! Instinctul nostru de conser-
vare nu cunoaşte nici un criteriu moral, decât egoismul! Datorită
acestui „instinct”, fiecare individ se aruncă într-o crâncenă luptă cu
oricine, călcând în picioare, fără mustrări de cuget, însuşi principiul
vieţii – dragostea. Antipodul dragostei e egoismul feroce!
„Oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde
viaţa pentru Mine, o va câştiga.”(Matei 16,25)
Din sentinţa Mântuitorului, e evident că cele două mize în balanţă
sunt: Eu (viaţa mea!) şi Hristos! Şi ori de câte ori trebuie să aleg între
două alternative sau ori de câte ori mă aflu într-un moment critic,
apare aceeaşi eternă întrebare: „Eu sau Hristos?”
Egoismul este trăsătura omului. Totul se centrează în funcţie
de sine. Omul n-are alte criterii pe care să le ordoneze altfel. El
se consideră pe sine şi interesele sale ca fiind supremul bine. Iată
răul, iată duşmanul, „tigrul ascuns”, care trebuie desfiinţat! Poftele
lui, plăcerile lui, dorinţele lui, toate le socoteşte ca pe o legitate.
Inconştient, eul acţionează astfel contra principiilor lui Dumnezeu.
În această lumină, oricine vrea să-şi urmeze eul, deci să-şi câştige
viaţa, o va pierde inevitabil, întrucât el merge în sens opus căii vieţii.
Vezi? Pentru că viaţa şi lumea aceasta sunt orânduite invers decât
principiile Cerului, orice înaintare spre Dumnezeu pare un mers
de-a-ndărătelea, în amonte, în contra curentului. Nu numai că este
PROBA FOCULUI 119
o constatare din partea lumii că noi mergem în sens invers, dar şi

întâmpinăm împotrivirea celorlalţi care merg altfel de cum merge
un creştin. Aşa apare simţământul că, dacă continui să merg pe ca-
lea credinţei, experimentând braţul lui Dumnezeu şi ascultând de
Cuvântul Său, risc să-mi pierd bunurile, postul, renumele, chiar şi
viaţa...
Iată însă reversul: Toţi aceia care Îl cred pe Dumnezeu pe cuvânt şi
care experimentează adevărul cuvintelor Sale, care din iubire pentru
Hristos îşi subordonează interesele lor, urmărind binele şi adevărul,
toţi aceia vor ajunge să găsească adevărata viaţă care începe chiar aici
şi acum. Statisticile indică faptul că acei copii ai lui Dumnezeu, care-L
urmează cu orice risc, sunt cei mai sănătoşi, cei mai binecuvântaţi, cei
mai câştigaţi chiar şi în viaţa aceasta vremelnică!
Acum e limpede: cele din afară sunt doar pretextul, prilejul eului
păcătos şi răzvrătit din noi, care se zbate disperat pentru supravieţuire.
Iar scopul încercărilor nu este biruirea obstacolelor din afară, ci bi-
ruirea eului firesc şi egoist! Pentru aceasta îngăduie Cel Atotputernic
tirul de încercări. Numai prin exerciţiul repetat – ca o cură în timp
– poate omul născut păcătos să ajungă la vinde-care de eul său.
Muºcãtura de tigru
Într-o veche revistă misionară, am citit un interviu interesant cu
un misionar întors dintr-o lungă experienţă în Africa păgână. Făcuse
o lucrare de pionierat şi întoarcerea lui a stârnit curiozitatea presei.
Printre întrebările interesante, reporterul l-a întrebat:
– Şi care lucruri ţi-au pricinuit cele mai multe temeri şi necazuri?
Canibalii sau descântecele vraciului? Sau poate jungla cu primejdiile
ei ascunse?
După un moment de gândire, misionarul a mărturisit:
– Cele mai multe necazuri mi le-au pricinuit lucrurile care... nu
s-au întâmplat niciodată! Ori de câte ori treceam prin pădure, mă
gândeam: Nu cumva mă urmăreşte o fiară? Când picotam noaptea,
în jurul focului, tresăream: Nu cumva un leu va ajunge până la mine?
Când le predicam băştinaşilor, eram tot timpul urmărit de teama
vreunei săgeţi veninoase şi multe alte lucruri. Ah, teama! Dar toate
acestea nu s-au întâmplat niciodată. Adevăratul succes al lucrării
mele a început abia după ce, încredinţându-mă lui Dumnezeu, am

renunţat definitiv la instinctul meu de supravieţuire. Numai după
ce am acceptat să mor oricând pentru Hristos, a început misiunea
eficientă, împletită cu miracole...
Ori de câte ori ne aflăm în pragul unei crize, ne zbatem între
două alternative (şi acesta este chiar numitorul comun al oricărei
experienţe): „Îl voi lăsa acum pe Dumnezeu să lucreze în viaţa mea sau
voi acţiona pe cont propriu, ca să mă salvez? Voi miza eu pe garanţia
pe care Dumnezeu mi-a dat-o că va fi cu mine şi mă va izbăvi sau voi da
drumul mâinii Lui şi, în schimb, voi încerca să dau eu din mâini şi să fac
totul, chiar şi compromisuri, numai să mă salvez? Aici se află ascuns
elementul crizei credinţei: teama, „muşcătura tigrului”...
Autosalvare!
În călătoriile lor lungi în căutarea păşunilor africane, păstorii şi
vitele lor sunt nevoiţi să înnopteze adesea sub cerul liber, fără nici
un ţarc. Doar un brâu de foc ocroteşte turma de fiarele nopţii. Dar
când vitele aud răcnetul înfiorător al leilor, se smucesc înnebunite
din ţăruşi. Şi cele care reuşesc să se elibereze, dorind să se salveze,
sar înnebunite peste brâul protector de foc, chiar în gura leilor... Aşa
arată orice clişeu de autosalvare! Motivul e frica. Atitudinea e de
înstrăinare de păstor. Metoda e autosalvarea, prin propriile fapte.
Rezultatul: dezastru veşnic!
Capitolul 26 din cartea lui Ieremia mă tulbură ori de câte ori îl
citesc. Dumnezeu îi porunceşte profetului să meargă în mijlocul
cetăţii şi să lanseze o avertizare finală, în termeni drastici, împotriva
conducătorilor, prorocind că Ierusalimul va fi dat pradă nimicirii pen-
tru fărădelegile locuitorilor lui. Ofensaţi de cuvintele lui, căpeteniile
decid omorârea lui Ieremia. Iar profetul? Stă liniştit, spunând: „Cât
despre mine, iată-mă în mâinile voastre; faceţi-mi ce vi se va părea că
este bine şi drept! Numai să ştiţi că, dacă mă veţi omorî, vă veţi face
vinovaţi de sânge nevinovat, voi, cetatea aceasta şi locuitorii ei; căci
Domnul m-a trimis într-adevăr la voi să rostesc în auzul vostru toate
aceste cuvinte!” (Ieremia 26, 14.15). În faţa liniştitei lui renunţări la
viaţă, căpeteniile se dezmeticesc şi comută sentinţa în închisoare.
PROBA FOCULUI 121
În acelaşi capitol însă, se prezintă un alt caz, aproape identic:

„A mai fost însă un om care prorocea în Numele Domnului: Urie, fiul
lui Şemaia, din Chiriat-Iearim. El a proorocit împotriva cetăţii acesteia
şi împotriva ţării acesteia tocmai aceleaşi lucruri ca Ieremia. Împăratul
Ioiachim, toţi vitejii lui şi toate căpeteniile lui, au auzit cuvintele lui, şi
împăratul a căutat să-l omoare. Dar Urie, care a fost înştiinţat de lucrul
acesta, s-a temut, a fugit şi s-a dus în Egipt. Împăratul Ioiachim a trimis
nişte oameni în Egipt...
Aceştia au scos din Egipt pe Urie şi l-au adus la împăratul Ioiachim,
care l-a omorât cu sabia, şi i-a aruncat trupul mort în mormintele copi-
ilor poporului.” (Ieremia 26,20-23)
Acelaşi Dumnezeu îi trimite pe amândoi! Şi aceeaşi solie! Şi totuşi,
cât de diferite sunt cele două destine! Pentru Ieremia, El intervine şi
schimbă spectaculos cursul evenimentelor, în timp ce pentru Urie,
Dumnezeu este înlăturat din joc şi împiedicat să intervină... Şi când
te gândeşti că unica deosebire stă într-un amănunt atât de scuzabil:
încercarea lui Urie de a se autosalva. Astfel, ambele avertismente ale
Mântuitorului se confirmă dramatic: „Cine va voi să-şi scape viaţa,
o va pierde” – Urie; „şi cine-şi va pierde viaţa pentru Mine, o va
câştiga” – Ieremia !
Testul dragostei
Ori de câte ori mă las cuprins de teamă, în încercări, mărturisesc
de fapt că nu-L cunosc pe Dumnezeu. Teama nu e altceva decât lipsa
cunoaşterii dragostei şi atotputerniciei lui Dumnezeu, deci lipsa în-
crederii în El. Dacă însă Îl cunosc pe Domnul ca pe un Tată Atot-
puternic, atât de ataşat de mine încât L-a dat pe Domnul Hristos,
atunci de ce să mă mai tem?
Psalmistul David spunea: „Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în
Tine... Mă încred în Dumnezeu, şi nu mă tem de nimic: ce pot să-mi
facă nişte oameni?” (Psalmul 56,3.4) Între mă tem şi nu mă tem stă un
singur lucru: încrederea în Dumnezeu! Chiar existenţa temerii este
dovada că relaţia mea cu El este foarte subţire...
Pentru „muşcătura de tigru”, adică pentru neîncredere şi teamă,
nu există alt leac decât experienţa! Numai ea mă conduce la o
cunoaştere mai adâncă a dragostei lui Dumnezeu, care înlătură tea-

ma. Căci „în dragoste nu este frică; ci dragostea desăvîrşită izgoneşte
frica;... şi cine se teme, n-a ajuns desăvîrşit în dragoste” (1 Ioan 4,18).
În 1976, cu prilejul unor lucrări de canalizare într-un cartier din
Londra, lama excavatorului a dat de o bombă neexplodată din tim-
pul celui de-al Doilea Război Mondial. De îndată, poliţia a evacuat
zona, a întins un cordon de oameni de ordine şi a chemat specialiştii
pirotehnişti. Un tânăr ofiţer, de vreo 35 de ani, s-a apropiat de bombă
şi a început s-o dezamorseze. Un reporter neastâmpărat, cu riscul de
a sări şi el în aer, s-a apropiat cu o cameră de filmat, imortalizând
pe peliculă jocul cu moartea. După prima şi cea mai grea etapă, pe
când ofiţerul s-a depărtat pentru o mică pauză, reporterul l-a şi in-
terpelat:
– Cine sunteţi? Câţi ani aveţi? Câte bombe aţi mai dezamorsat?
– ...Bombe? Nu mai mult de douăzeci ca aceasta.
– O, dar cred că experienţa pe care aţi acumulat-o v-a eliberat de
spectrul fricii. Nu vă mai e frică, nu-i aşa?
Locotenentul se opri, îl privi în ochi pe reporter şi-i spuse
încetişor:
– Ba da, mi-e frică!
– Dumneavoastră... frică? V-am văzut cât de sigur aţi deşurubat
focosul, fără nici un tremur!
– Totuşi mi-a fost frică; şi mi-e frică de fiecare dată.
– Păi, dacă vă e frică, cum puteţi continua această muncă
ultrastresantă?
– Pot, datorită mamei mele. Ori de câte ori mi-e frică, îmi amin-
tesc de un text pe care mama mea mi-l citea când tremuram: „Nu
te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt
Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijinesc
cu dreapta Mea biruitoare.” (Isaia 41,10). Atunci inima mea se umple
de încredere, o încredere mai tare decât frica...
Relaţia noastră cu Dumnezeu schimbă radical raportul nos-
tru cu lumea. Dacă, în faţa unei ameninţări, un om fără Dumne-
zeu tremură şi-l trec năduşelile, un copil al lui Dumnezeu are acea
extraordinară superioritate a păcii. Dar nu o pace pe care şi o pastilă
PROBA FOCULUI 123
ţi-o poate da, ci pacea prezenţei lui Dumnezeu, pacea cunoaşterii

iubirii Sale care intervine şi scapă. El îşi aminteşte asigurarea
din Cuvânt: „Nu v-a ajuns nici o ispită – sau încercare, experienţă
– care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este cre-
dincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci împreună
cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.”
(1 Corinteni 10,13)
Creºtini rahitici
Ca mulţi alţii, şi eu am venit la Hristos din întuneric, fără o
educaţie creştină. Ajuns în biserică, am cunoscut destui tineri cu
multă cunoştinţă teoretică, dobândită din copilărie, în familiile
credincioase. I-am „invidiat” pentru aceasta. Cu timpul, însă, am
rămas dezamăgit de destul de mulţi dintre ei: se dovedeau ca nişte
copii cu capul enorm (ştiau multe), dar cu un trupuşor firav, plăpând,
pipernicit. Motivul acestei infirmităţi era tocmai în neînţelepciunea
părinţilor grijulii, care s-au străduit să-i ţină cât mai departe de lupta
credinţei... Şi uite-aşa, au crescut ca flori de ghiveci, înapoia ferestrei,
la căldurică, unde nu-i ajunge furtuna, unde însă nici nu ajunge un
soare real, fapt pentru care florile lor n-au parfum, iar frunzele lor
sunt albicioase... Hibrizi ai credinţei.
Cercetările au adus în lumină o concluzie extrem de interesantă:
s-a constatat că, din toate cazurile de sinucidere sau tentativă de
sinucidere, marea majoritate provin din naşteri prin cezariană. O
simplă tăietură! Şi pruncul este adus la lumina zilei, fără dureri şi fără
travaliu... Dar tocmai lipsa caznei, lipsa opintirii pruncului de a ieşi
la lumină, lipsa încleştării din primele secunde de viaţă autonomă,
produce caractere flasce, moi, inerte şi depresive.
Dumnezeu ne vrea născuţi sănătoşi şi robuşti în Împărăţia Sa. El
permite, ba chiar conduce viaţa noastră prin ocazii de dificultate, ca
să ne întărim „oasele” încrederii în El. Orice experienţă ne angajează
puterile lăuntrice, puterea voinţei. Şi omul care Îl alege pe Dumne-
zeu în mijlocul împotrivirii îşi formează o personalitate puternică.
Înţelegi acum de ce drumul vieţii duce prin foc şi furtună? Cei care-L
cunosc pe Dumnezeu sunt numai cei care experimentează Cuvântul
lui Dumnezeu. Doar aceştia descoperă că încercările lui Dumnezeu

sunt singurul remediu pentru a scăpa de egoism, că ţinta vieţii de
credinţă nu este de a scăpa de problemele exterioare şi că esenţa
experienţei credinţei este înfrângerea obstacolului dinăuntru: teama,
care vine din necredinţă, care la rândul ei vine din necunoaşterea
dragostei şi puterii lui Dumnezeu.
Geraldo Dalinda
Prin anii ’80, am cunoscut istoria lui Geraldo Dalinda. La tim-
pul respectiv, presa a făcut multă publicitate, aşa încât istoria lui
ajunsese să facă ocolul pământului. Geraldo era poliţist şi locuia
undeva, pe coasta braziliană, între Sao Paulo şi Curitiba, şi anume
în portul Iguapé. Când a fost câştigat la Hristos, prin mărturia
unor creştini adventişti sinceri, Geraldo a trecut prin momente de
cumpănă. Aflase de porunca a patra: „Adu-ţi aminte de ziua Sa-
batului, ca s-o sfinţeşti”. Dar colegii, care-l stimau, au aranjat astfel,
ca toate duminicile să fie Geraldo de serviciu, în locul sâmbetelor.
Dar el mai aflase şi de porunca a şasea: „Să nu ucizi”. Totuşi, el, ca
poliţist, purta armă şi aceasta îi frământa conştiinţa. Să renunţe la
chemarea de poliţist? Biblia nu îi cerea lucrul acesta! Oare, pentru
cauza bună, nu este nevoie să aperi ordinea socială? Şi-atunci, ce
era de făcut? Soluţia pe care Geraldo a găsit-o a fost aceea de a
renunţa la pistol.
– Domnule comandant, am încredere că Dumnezeul meu mă poate ocroti.
– Dar, omule! Nu poţi sta înaintea răufăcătorilor fără armă!
Scoţând Biblia din veston, Geraldo a spus:
– Iată „arma” mea, domnule comandant. Cu ea, sergentul Ger-
aldo e invincibil!
Comandantul l-a crezut şi curând, tot oraşul a ajuns să-l cunoască
pe Geraldo drept „poliţistul care nu poartă armă”. Autoritatea lui a
crescut considerabil şi, în consecinţă, Geraldo a înaintat în grad!
Într-o duminică, pe când era de serviciu la Grădina Zoologică,
Geraldo a deschis o discuţie despre credinţă cu câţiva angajaţi ai par-
cului. Cu Biblia deschisă, le-a vorbit despre creaţiune, despre potop,
despre Dumnezeu care ascultă şi intervine prin minuni...
PROBA FOCULUI 125
– Un Dumnezeu viu? Aş! Poveşti pentru copii... Cum poţi să mai

crezi astăzi, în era spaţială?
Argumentele lui Geraldo suscitaseră scepticismul directorului:
– Baliverne! Eu vreau să văd cu ochii mei! Altfel, nu voi crede!
– Ah, domnule! Eu îl cunosc pe Dumnezeu. Şi sunt sigur că, dacă
aş fi aruncat în groapa cu lei, ca Daniel, nu m-aş teme să-mi vâr mâna
în gura leului! Ştiu că Dumnezeu m-ar salva şi din groapă!
Câţiva au râs tare, ca de o glumă bună.
– ’Ai nu mai spune! Eu pun jos 100.000 de cruzados, că nici tu nu
crezi un cuvânt din tot ce-ai spus!
– Pun şi eu 100.000!
– Eu pun... un milion!
Iar directorul, ca să pună gaz pe foc, a replicat:
– Vorbeşti aşa, dom’ Geraldo, pentru că n-ai văzut exemplarul
meu african! E un munte de leu!
Şi, luându-l de umeri, l-a tras către groapa cu lei, în preajma
căreia se înghesuiau, de obicei, vizitatorii. Era o groapă de patru me-
tri adâncime, cu un exemplar puternic şi nervos...
Apoi, ridicându-şi vocea, aşa ca să fie auzit de mulţime, zise:
– Cică dom’ Geraldo nu se teme să intre în groapa leului. Ba chiar
o să şi intre!...
Pe loc, o rumoare cuprinse tot parcul: „Poliţistul care nu poartă
armă a zis că o să intre la leu”...
Iguapé nu este un oraş atât de mare încât zvonurile să se piardă...
În zilele care au urmat, cunoscuţii l-au interpelat personal sau la tele-
fon: „Ce faci, dom’le, cu leul?”
Joi după-amiază, când proprietăreasa restaurantului a aflat că
Geraldo venise să-şi ia prânzul, s-a dus la el şi, cu înţelegere, l-a în-
trebat:
– Vă e frică, nu-i aşa??
Era prea de tot! Nici nu-i trecuse prin cap să-L ispitească pe Dum-
nezeu cu povestea aceasta. Dar nu mai putea sta indiferent: era în
joc numele lui Dumnezeu! La urma urmei, aceasta era o provocare
pentru El. Iar dacă era nevoie de o demonstraţie de credinţă şi de
intervenţie divină, atunci Dumnezeu să lucreze!
– Nu, doamnă! Cu Dumnezeu nu mi-e frică. Luni dimineaţa, la

ora 10:00, voi fi în groapa leului!
Nici n-a fost nevoie să anunţe pe directorul Grădinii Zoologice,
căci, a doua zi, tot oraşul era deja în temă!
Pentru o aşa experienţă „pe linia morţii”, Geraldo şi-a luat trei
zile de post şi consacrare.
– Tăticule, de ce nu mănănci? întrebau copii.
– Tata are o lucrare importantă şi se roagă la Domnul. Rugaţi-vă
şi voi pentru tata!
Luni de dimineaţă, parcul zoologic gemea de lume. Veniseră
prieteni şi necunoscuţi, curioşi şi sceptici. Când a apărut Geraldo,
mulţimea s-a înfiorat... De aglomerare, pe o porţiune a trebuit să-l
ducă pe braţe.
Dar şi leul postise! De trei zile nu mâncase nimic, după cum îi era
programul. Fiara ieşise din cuşcă şi măsura nervoasă fundul gropii.
Simţea şi ea tensiunea. Sau, poate, demonii...
Geraldo scoate Biblia din veston, merge la marginea gropii,
încalecă balustrada şi... sare.
Surprins, leul zvâcneşte şi dă un răcnet cumplit! Câteva femei
leşină. Mulţimea urlă!
Geraldo înaintează până-n mijloc şi îngenunchează. Deschide
Scriptura şi citeşte cu voce tare – Isaia 41,10-11:
„Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt
Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu
dreapta Mea biruitoare. Iată, înfruntaţi şi acoperiţi de ruşine vor fi toţi cei ce
sunt mâniaţi pe tine; vor fi nimiciţi şi vor pieri, cei ce ţi se împotrivesc.”
Între timp, leul s-a apropiat încet de el. Cu Biblia deschisă în
mâna stângă, Geraldo întinde uşor pumnul strâns către gura leului.
Pumnul atinge botul său umed. Leul stă în cumpănă câteva secunde
lungi, apoi se întoarce alene, până lângă cuşcă. Acolo, în faţa intrării,
se întinde obosit, cu ochii scrutând pe noul său camarad de groapă...
Trec 5 minute, apoi încă zece. Mulţimea continuă să stea cu
ochii pironiţi pe Geraldo Dalinda până când acesta, pe genunchi, îşi
termină rugăciunea!
Între timp se aud vociferări:
– Scoateţi-l! E destul!
PROBA FOCULUI 127
Geraldo se ridică şi cere o scară. Directorul, palid, cere şi el o

scară, deşi ştie că... nu există nici o scară în Zoo. Nu-i scară!! Să
cheme pompierii? Ce pompieri! Asta ar însemna să mai aştepte o
grămadă...
Altă cale nu era decât... să iasă prin cuşca leului! Şi leul stătea
lungit drept în faţa intrării... Tu ce-ai face? Dacă Dumnezeu a fost în
groapă şi l-a apărat până acum, nu-l putea apăra şi în continuare?
Geraldo s-a hotărât. Cu Biblia în mână, se îndreaptă spre leu. Leul
prinde mişcarea şi ridică capul. Geraldo înaintează... E lângă leu. Se
pleacă peste trupul leului şi intră în cuşcă. Leul se răsuceşte şi e în
picioare. Geraldo ajunge la uşa de gratii şi dă să iasă. Leul răcneşte şi
sare! Dar e prea târziu. Geraldo e dincolo!
Ah, prada lui a scăpat. Diavolul scrâşneşte, învins! Lumea chiuie
în delir:
– Dumnezeu l-a scăpat pe Geraldo! Aţi văzut? Dumnezeu trăieşte!
Dumnezeul lui Geraldo e viu!
Zile în şir, ziarele nu contenesc să redea evenimentul, cu risipă
de poze! Vestea ajunge dincolo de hotare. Reporteri veniţi din lume
merg la faţa locului, ca să vadă personal leul, groapa şi pe poliţistul
care nu poartă armă.
Autorul articolului german intitulat „Un Daniel modern”,
mărturisea că, în momentul când a ajuns la marginea gropii, însoţit
de Geraldo, ,,ca din senin, leul a devenit furios, ca şi când ar fi ştiut
că-l are în faţă pe cel care i-a şifonat prestigiul”...
Omul credinţei nu se întreabă: „Se merită?” Omul credinţei nu
se întreabă: „Cât costă?” Omul lui Dumnezeu rămâne la declaraţia
unui alt „nebun” pentru Hristos, care, în vechea Romă cu circuri şi
lei, declara:
„Ce ne pasă? Oricum, fie de ochii lumii, fie din toată inima, Hris-
tos este propovăduit... Nădăjduiesc cu tărie că... acum, ca întotdeauna,
Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea,
fie prin moartea mea!” (Filipeni 1,18.20)
EPILOG
„Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea

în fiecare zi, şi să Mă urmeze!” (Luca 9,23)
Iată Omul!
Iată şi Calea!
Lumea e sătulă de teologii.
Oamenii vor martori vii ai lui Isus Hristos.
Până şi lumile de sus „aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea

fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8,19).
Cine iese în faţă?
Dumnezeu caută spre tine: „Vrei să fii ucenicul Meu?”

Pune piciorul în Iordan.
Lasă totul în seama Lui.
Predă tot ce ai.
Acceptă-I crucea
şi ...
umblă!

Degeaba Cant Cucuveaua PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Degeaba Cant Cucuveaua PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucian Cristescu

Drumul meu spre

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

În cãutarea lui Hristos ........................................................ 5

Comoara din Cuvânt......................................................... 23

Stã scris despre Mine! ....................................................... 36

Doar o uşã! ........................................................................ 51

Rugãciunea, între minciunã şi adevãr ............................. 64

Funie împletitã în trei ....................................................... 95

Proba focului ................................................................... 113

Epilog ............................................................................... 128

La data când prinsesem gustul cititului, pe la 10 – 11 ani, am fost fas-

Nişte greci veniseră odată la Templul din Ierusalim. Din fericire,

Soluþia lui Isus

Destul de târziu, am aflat un răspuns corect cu privire la spaţiu.

Aşa este şi cu credinţa religioasă. Ea nu este ceva care există din-

Semnificaþia cuvântului „credinþã”

abăteau perioade grele, căci experienţa creştină este cu valuri – când

Credinþa – pe meritele Lui

lul în nesimţire la Hristos. Era un copilandru de vreo nouă-zece ani,

Dar ştiu că, în ciuda faptului că nu cred, Tu totuşi ai grijă de mine,

Credinþa ºi rãspunsul aºteptat

cu adevărat, El îmi va răspunde la cererile mele. Dacă voi reuşi să

ruga. Ajunseseră să se întâlnească în fiecare seară pentru rugăciune.

El înţelese că ceea ce-l interesase până atunci în rugăciune

Credinþã pentru cei buni

Vă amintiţi că, odată, zece leproşi au venit la Mântuitorul să-I

în faţa cuptorului încins (Daniel 3,16-18). Era un moment unic. Nu

Ei erau creştini tradiţionali… Nu puteau crede aşa ceva.

În mijlocul necazurilor, ei se hotărăsc pentru botez. Şi, în clipa în

Şi minunea face ca, exact atunci când au aşternut masa, când au

– Copii, în seara asta n-o să mâncăm... Acum este momentul să ne

„Când mi se vorbeşte despre Hristos”, îmi spunea un vizitator al

Lucrurile stau însă cu totul altfel. Credinţa nu este o capacitate

Imaginaþie sau credinþã

Trei mijloace de comunicare cu Dumnezeu

Felul în care era formulată întrebarea ascundea în ea un grav viciu

Douã concepþii opuse

Pentru credinciosul acestei viziuni este destul să asculte o „missa”

Credinþã prin „auzire”

cartea ajunge principala sursă de legătură cu masa. De aici vine şi

Biblia – sursã de informaþii

Biblia – mijloc de formare

Cartea ... eºti tu!

încetul, te obişnuieşti cu aceste focare, începi să depinzi de ele, ca de

Cazul Jacques Breton

Cazul Tha Doo

învăţătorului, unchiul Tha Doo se înscrie la studiile biblice şi, la

luptă între adevăraţii închinători şi falşii închinători, şi că, de la bun

În anul 325 d.Hr., la primul sinod al bisericilor creştine din

încât Duhul Sfânt Îl va prezenta lumii, prin tine, pe Hristos şi ca-

Douã obiective ale Cuvântului

A treia funcþie a Cuvântului

Gândeşte-te ce este mai important pentru destinul unei familii: să te

Numai dacã stãrui...

tos.” Ea nu ne dotează doar cu unele elemente noi, ci ne dă o viaţă

urma să Se dea pe Sine pentru salvarea şi ispăşirea păcatelor lumii.

Douã moduri de studiu biblic

Studiul intelectual abordează Scriptura atent, dar la rece. El

Gândeşte-te la cineva drag: părinţii, soţia sau soţul, copiii sau

lucru decât în cazul că mă regăsesc în persoana leprosului, a demoni-

pagini şi jumătate pe zi, care durează 15 minute, citeşti toată Biblia

porţia de grăunţe şi, uite-aşa, am să fac economii pentru la anu’ ”.