1

A doua şansă

E ştiut că oameni, din ţările sărace, încearcă să aducă pe lume copii pe teritoriul unor ţări
dezvoltate, pentru că legislaţia unor astfel de ţări, conferă drept de rezidenţă acestor copii.
Este limpede că nici un părinte din occident nu-şi doreşte să nască un copil şi să obţină pentru
acesta drept de cetăţenie într-o ţară săracă. Totuşi , părinţii noştri au ales să ne nască aici, pe o
planetă decăzută, înrobită, datoare şi mutilată.
Sunt vinovaţi părinţii noştri pentru asta? E vina noastră pentru că lanţurile robiei au
adunat verigă cu verigă prin secole şi s-au întins până la noi?
Cine să dea socoteală pentru arestul nostru?…va recunoaşte vreodată vinovatul?
Poate că da, dar nu verdictul lui e important, ci situaţia mea.
Mă întreb : Naşterea mea în robie presupune condamnarea ca destin, fără speranţă de
schimbare?
Judecând după gravitatea alegerii noastre iniţiale, dar si după deciziile de subscriere la
convenţiile păcatului, este clar că robia rămâne meritul nostru. Dar, economia situaţiei umane
se modifică radical prin contribuţia Sacrificiului de pe Golgota. Prin sângele Său, Hristos ne-a
absolvit de condiţia noastră, de condamnare. Aşa se face că fiecare om născut pe planetă, deşi
se naşte pentru prima oară, trăieşte o a doua şansă. Ceea ce noi trăim, este o ocazie. Acest dar
are un scop precis: trăim pentru a ne pregăti în vederea veşniciei. Nu avem altă chemare decât
chemarea la viaţă.
Nu-i aşa că ar fi lipsit de înţelepciune dacă am rata această şansă? Şi totuşi, cât de
puţini aleg să facă apel la mântuire!? Cât de puţini decid să consume din rezerva de har oferită
cu infinită generozitate, ca un capital la dispoziţia tuturor.
Doar orgolioşii nu preţuiesc iertarea. Doar împietriţii refuză dragostea mântuitoare.
Doar Iuda Iscarioteanul alege mai bine sinuciderea decât lacrimile căinţei şi iertarea. Doar cei
care se cred infailibili consideră darul iertării divine ca pe ceva străin de viaţa lor. Istoria
abundă de temniţe în care au sfârşit oameni ce au refuzat graţierea. Pentru că de cele mai
multe ori graţierea a venit însoţită de condiţii; primeai iertarea dacă trădai sau renegai pe
cineva; iertarea venea doar dacă mituiai vreun tribunal sau pur şi simplu se întâmpla ca
judecătorul să fie în toane bune. Fiecare proces omenesc şi fiecare condamnare dictată de
aceste procese poartă marca subiectivităţii. De prea multe ori preţul cerut în schimbul graţierii
era compromisul moral, imposibil de acceptat pentru cei care aveau caracter.
Spre deosebire fundamentală de instanţele pământeşti, instanţa universului acordă
iertare fără condiţii. Dumnezeu declară: chiar dacă mă iubeşti sau nu Eu te iubesc; şi dacă
îmi ceri şi dacă nu, Eu voi muri pentru păcatele tale. Fără nici un fel de onorariu Eu voi fi
Avocatul tău, voi garanta pentru tine, voi avea încredere în tine, voi uita trecutul tău şi îţi voi
acorda o şansă..
Din acest moment singura determinantă este voinţa mea; accept sau refuz oferta. Caut
argumente să rezist iubirii lui Dumnezeu sau mă las copleşit de ea? Accept recunoscător şi
profit de marele har acordat sau îi întorc spatele?!…
Cine ştie ce motivaţii tainice şi sumbre ne determină să dăm cu piciorul unui dar atât
de mare cum este Salvarea prin Jertfa Mântuitorului!
Cine ştie ce izvor otrăveşte valea gândurilor noastre şi ne ţine ferecaţi în respingerea
bunătăţii divine?
De pe marginea orizontului lumii un glas adresează chemarea: Veniţi la Mine toţi cei
trudiţi şi împovăraţi, Eu vă voi da odihnă pentru sufletele voastre…
Auzi această chemare şi tu? Ascultă şi hotărăşte-te!