Dulce sau amara ?

Topic tabu. Nimeni nu vorbeste despre asta. Sau daca da, alegem sa vorbim , preferam sa o
facem cu o intrebare decat cu o afirmatie : ‘Te-ai razbunat vreodata?’ in loc de ‘Astazi m-am
razbunat pe cineva!’. Este dificil de recunoscut daramite de dus la capat intr-un stil
‘profesional’, exact cum spune definitia.

Chestii morale, etice, spirituale, filosofice…altfel spus, scuze care mai de care menite sa
amane actul in sine pana la…pana la uitare, evident. Am fost binecuvantati cu o memorie nu
tocmai perfecta, beneficiem de actiunea vindecatoare de ‘a uita’, sa ne bucuram si sa uitam ca
am dorit fie si pentru o clipa sa ne razbunam intr-un stil ‘regal’! Alegem iertarea caci este mai
simpla, mai la ‘indemana’ sau indiferenta caci nu ne permitem sa ne aratam lezati de actiunea
celorlalti. Cat de fericiti suntem dupa alegerea uneia dintre variante : foarte fericiti, fericiti,
destul de fericiti, nemultumiti sau razbunatori?

Gandind la rece, si judecand chiar dupa definitia razbunarii si a actiunii de a se/te razbuna,
putem trage cateva concluzii complet diferite de varianta ‘social-blamabila’ a actului. Asadar,
A SE RĂZBUNÁ (intranz. 1) A-și da satisfacție; a-și face dreptate (pedepsind pe ofensator)
iar actul in sine, RĂZBUNÁRE s. răscumpărare, răsplată. Avem de a face, se pare, doar cu
descrieri pozitive : a-si face dreptate, pedepsind ‘ofensatorul’ adica ‘agresorul’ in timp ce noi,
pare, suntem victimele. Nimic rau pana aici! Ba dimpotriva, razbunarea inseamna rasplata.
Si cu totii stim inca de mici, ca trebuie sa returnam favoarea ce ne-a fost facuta : ‘eye for an
eye’ (ochi pentru ochi), ‘astazi eu, maine tu’ etc.

Si cu toate acestea, de ce este razbunarea atat de reprobabila? Cine spune ca nu este corect sa
intoarcem roata, ca nu este corect sa lovim inapoi, sa ne facem dreptate, asa cum stim noi ?
Pe de o parte, legea, ati putea spune. Desigur, actele criminale facute din razbunare sunt
condamnabile si nerecomandabile, insa aici nu vorbim decat de acele ‘nimicuri’ zilnice ce ne
fac uneori sa dorim sa putem reactiona cu aceeiasi moneda.

Calda sau rece ? Ambele. Razbunarea este un platou ce se serveste la orice temperatura insa
nu orisicum. Daca decidem sa o servim la cald, trebuie sa inchidem ochii in fata oricarui
supliciu si rugaminte de iertare. O ducem la capat sau nu. Si daca am dus-o la capat, nu
trebuie sa avem nici un fel de remuscari si mai ales, nu avem cum sa ne intoarcem asupra
raului produs victimei decat recunoscand ca am gresit. Si asta poate duce la inversarea
pozitiiilor.
Daca decidem sa o servim la rece, ‘beneficiile’ sunt multiple, fie doar si pe scurta durata (caci
pe lunga durata am uitat demult motivul razbunarii) insa trebuie sa fim atenti cu ‘digestia’ :
am putea sa ne reamintim subit ca avem un suflet si ca am putea reaprinde relatia cu persoana
pe care ne razbunam pe motiv ca ‘am uitat cum era inainte’. Deci, atentie la modul de servire,
nu este tocmai indicat sa o combinam cu alte ingrediente.

John Ford a spus : ‘Omul care are rabdare sa nu se razbune imediat, ori te iarta, ori se
razbuna cumplit’. Da, razbunarea este distractiva, amuzanta, inaltatoare, o arma perfecta
pentru a ‘lovi inapoi’. Insa, daca dorim un somn senin si o constiinta curata, e bine ca uneori
sa ne intoarcem privirea catre cealalalt sens al verbului ‘a se razbuna’ (fig. (despre vreme) A
se schimba în bine; a se însenina) si sa iertam pe deplin raul ce ne-a fost facut. Soarele iese
intotdeauna dintre nori !
Aparent, nu este nevoie de explicații științifice pentru gustul plăcut al răzbunării. Pare
firesc să strigăm de bucurie pe străzi atunci când un om detestat de o lume întreagă
moare. Și totuși, satisfacția pe care o simțim atunci când un personaj negativ își primește
pedeapsa este tributară reacțiilor chimice la nivel cerebral și perfect măsurabilă.

Aceasta este concluzia la care a ajuns o echipă de psihologi a Colegiului Universitar London,
condusă de Tania Singer, în urma derulării unui experiment având la bază Dilema
Prizonierului, un paradox al mai largei Teorii a Jocurilor.

Pe scurt, dilema sugerează o situație în care doi prizonieri ai autorităților sunt suspectați că au
comis o infracțiune, pedepsită cu maximum cinci ani de detenție. Fiecare dintre prizonieri este
interogat separat. Dacă unul dintre ei – trădătorul – mărturisește și îl incriminează pe
celălalt – în timp ce partenerul rămâne tăcut – atunci primul va fi pedepsit cu un an, iar
celălalt cu patru ani de închisoare. Dacă ambii tac și cooperează, fiecare va primi doi ani de
detenție, din lipsă de dovezi. Ultima posibilitate este ca amândoi să mărturisească, caz în care
sunt închiși trei ani.

Cercetătorii au interpretat acest scenariu în fața unor subiecți experimentali, cărora le-au
permis să își formeze opinii solide despre cei doi “prizonieri”. În multe cazuri, subiecții au
dezvoltat antipatii severe pentru prizonierul trădător, considerându-l a nu fi un partener de
încredere. Apoi, subiecții au fost monitorizați cu aparate de imagistică cerebrală prin
rezonanță magnetică (IRMN) în timp ce oamenii de știință aplicau șocuri electrice
dureroase în zona mâinilor prizonierilor.

Aici rezultatele au devenit interesante: deși fiecare subiect prezenta o activitate sporită în
zonele cerebrale relaționate cu durerea atunci când suspecții erau electrocutați – reacția
firească de a empatiza cu rănirea altei persoane – această activitate a fost ușor redusă atunci
când trădătorii primeau șocuri electrice. Cu alte cuvinte, comportamentul social negativ al
acestora din urmă a a diminuat simpatia subiecților, făcându-i mai puțin interesați de durerea
pe care o resimțeau cei în chestiune.

Cea mai interesantă descoperire, totuși, s-a făcut în cazul creierelor bărbaților – nu și al
femeilor. Atunci când aceștia priveau un trădător fiind pedepsit, prezentau activitate în
regiunile cerebrale responsabile de recompensa, așa cum sunt corpul striat ventral, sau nucleul
accumbens. Este vorba despre elemente esențiale ale traseului dopaminei, aceleași
autostrăzi nervoase care "se încing" la sex, droguri și muzica rock. Se pare, deci, că suntem
construiți astfel încât să simțim plăcere atunci când cei vinovați de ceva sunt pedepsiți.
Oamenii sunt satisfăcuți atunci când văd făcându-se dreptate, chiar dacă instrumentul
pedepsirii este în afara puterii lor de control.

49. Impotriva pornirii de razbunare

Puteti ridica mâinile spre cer, puteti misca buzele ca sa cereti iertare, iar Dumnezeu dispus
este sa va stearga pacatele, dar nu îngaduiti a se face aceasta, de vreme ce voi le tineti pe acele
ale gresitilor vostri.

Va aflati, asadar, în eroare (…)

Ati suferit multe nedreptati, ati fost jefuiti, ati fost vorbiti de rau, ati fost pagubiti în cele mai
grele prilejuri – vreti sa vedeti pe dusmanul nostru pedepsit? Iata ceea ce va va sluji, în
schimb, sa iertati.

Daca singuri va faceti dreptate si va razbunati, prin vorbe sau prin fapte sau prin blesteme
împotriva aceluia care v-a jignit, Dumnezeu nu va mai sta sa va rasplateasca, pentru ca,
însiva, ati facut aceasta. Si nu numai ca, deloc n-are sa va razbune, dar are sa va pedepseasca
fiindca l-ati suparat, în obstea omeneasca, daca lovim robul altuia, stapânul lui se supara si ia
drept o jignire adusa lui fapta noastra.

Ca suntem jigniti, fie de robi, fie de oameni liberi, datori suntem a astepta judecata stapânilor
sau a judecatorilor.

Asadar, daca între oameni e cu totul nechibzuit ca cineva sa-si faca dreptate singur, lucrurile
stau altfel când Dumnezeu este acela care-i judecator…

Voua, El v-a poruncit atât: sa va rugati pentru cel ce v-a jignit. Ce trebuie facut cu aceasta,
iata, El a poruncit sa fie lasat pe seama Sa, a Domnului!

8. Dorinţa de răzbunare aduce nefericire

Crezi că te răzbuni asupra aproapelui dar te chinuieşti pe tine însuţi. Te dai în braţele pornirii
ca unui călău lăuntric care te împresură din toate părţile; şi-ţi sfâşii liniştea. Ce poate fi mai
nefericit decât un om mereu stăpânit de mânie?

Ca şi nebunul furios care nu se bucură niciodată de linişte; care e fără încetare în fierbere, zi
de zi furtuna gândurilor lui se înteţeşte şi îşi aduce aminte vorbele şi faptele celui care l-a
jignit, îi aude numele? Se umple de grea mânie, ca fiara – şi se frământă în sine fără încetare,
îl zăreşte numai? Iată-l căzut pradă groazei, tremurului, ca şi cum ar suferi cele mai mari rele.
Îi vede vecinii, un veşmânt, casa, strada? Toate aceste privelişti sunt un chin pentru el.

Când iubim pe cineva, vederea veşmintelor lui, a casei, a străzii pe care stă, ne face de îndată
să tresăltăm de bucurie. Asemenea, de vom vedea pe prietenul celor pe care-i urâm şi-i
detestăm, casa sau strada lor, sau orice ar fi în legătură cu ei, totul ne sâcâie -şi fiecare din
aceste lucruri este pentru noi cauză de răniri repetate şi usturătoare. Pentru ce, aşadar,
asemenea împresurări, atâta chin, atâta asuprire? Chiar dacă răzbunătorii n-ar fi ameninţaţi cu
chinurile iadului şi doar tortura care ne-o prilejuieşte dorul de răzbunare ar trebui să ne
îndemne să iertăm greşelile celor care ne-au jignit.
Comments are closed.

 Continuare de la: Maica Siluana Vlad: LA CAPATUL DURERII E DUMNEZEU

Preot Sabin Vodă

“Pentru om, pentru omul căzut, întâlnirea cu Dumnezeu se realizează în anumite condiţi

i, după ce omul parcurge un anumit drum.

Un drum deloc uşor, deoarece este un drum prin propriile sale neputinţe, prin iadul
sufletului său. Este o coborâre în iadul său. La capătul lui aşteaptă însă Hristos, învierea şi
înălţarea.

Talanţii mei sunt toate aceste defecte, toată această moştenire, această drojdie a paharului
vieţii care a ajuns la mine; paharul drojdiei păcatelor, a păcatului dinăuntru dobândit ca
neputinţă a firii de la părinţi, şi păcatul provenit din afară prin învăţarea deprinderilor
păcătoase. Drojdia aceasta trebuie dată lui Dumnezeu să o transforme în vin curat.
Presiunea aceasta, şi dinăuntru, şi din afară, a făcut ca sângele meu, ca viaţa mea să fie
încărcată de mizerie şi în clipa în care zic „Doamne eu nu pot să fac nimic”, trăirea acestei
convingeri este rugăciunea, începutul rugăciunii. Aceasta este coborârea în iadul din mine,
conştientizarea totalei neputinţe şi a suferinţei pe care ne-o produce iluzia că aş putea să
fac ceva fără Dumnezeu. Sau să fac ceva eu, de genul „Doamne, stai aşa că mai întâi mă las
de fumat şi apoi vin la biserică”. Aici este iluzia egoului, în care ne duce egoul, care nu se
îndură să renunţe la plăcerile acelea cu care înlocuieşte setea mea de bucurie.

- Maică Siluana, aţi spus să coborâm cu mintea în iadul nostru, dar ce facem după ce
ajungem să ne recunoaştem şi să ne vedem iadul nostru, ce este de făcut mai departe?

- Nu mai trebuie să facem nimic…, deci toată „facerea” noastră este să pătrundem acolo,
că mai departe face Dumnezeu. El acolo ne aşteaptă. Şi uitaţi-vă la oameni când spun sau
uitaţi-vă la noi când spunem, când vedem la un moment dat ceva uluitor sau a apărut ceva
straniu în faţa noastră şi rămânem muţi în faţa acestei vederi şi zicem: „Doamne“. Deci
această muţenie în faţa unei realităţi scandaloase sau minunate este începutul
rugăciunii. Nu trebuie să fac nimic după ce am ajuns în iad, pentru că aceasta ar însemna că
încă mai trăiesc cu iluzia că eu aş putea să ies de acolo doar cu puterile mele, că îi dau eu ceva
dracului să-mi deschidă poarta. Nu există aşa ceva, din iadul meu nu mă poate scoate decât
Hristos.

- Lucrul acesta trebuie să-l ştim şi trebuie să fim convinşi că Hristos este în iad!

- Şi iadul este în mine.

 Omul Hazna

- Lucrarea aceasta a Mântuitorului a fost

începută încă de pe cruce, atunci când a fost coborât şi viaţa Lui a coborât…

- Aceasta este calea, dacă vrem să-L urmăm pe Domnul, noi trebuie să coborâm la iad.
Aceasta este mişcarea duhovnicească: coborârea. Dumnezeu ne urcă. Noi coborâm,
Dumnezeu ne urcă. Libertatea noastră stă în coborâre. De ce? Nu ca să mă pedepsească
Dumnezeu. Eu sunt cel din beci, cel cu gunoaiele, cu haznaua. Adâncul meu este o hazna.
Cineva mi-a pus titlul unei conferinţe „Noi suntem o hazna”.

- „Ţinerea de minte a răului sau omul hazna”.

- Exact. Atunci eu ce să fac? Trebuie să intru acolo în haznaua mea şi să ofer lui
Dumnezeu să o cureţe, să mă schimbe. Eu am citit undeva la un sfânt, nu mai ţin minte
unde, că în rai, înainte de cădere, fructele şi florile care mureau, care se veştejeau se
transformau în mirosuri şi atunci m-am gândit că omul mânca şi sigur elimina resturile, că
avea nevoie să mănânce din nou şi acelea erau mirosuri de bună mireasmă, pur şi simplu; dar
acum am devenit o maşină de stricăciune. (…) Acuma gândul că Dumnezeu mă va transforma
din nou într-un făcător de miresme, aşa cum este Sfântul meu Siluan care, atunci când îi sărut
bucăţica de moaşte, miroase miros de bună mireasmă. Chiar dacă eu nu ajung cum au
ajuns sfinţii, dar mă lipesc şi eu de Sf. Siluan, ne lipim acolo de Măicuţa Domnului şi de
cei care anume miros a Dumnezeu. Eu merit să fiu în adâncul iadului. De ce merit să fiu
în adâncul iadului? Pentru că-L refuz pe Dumnezeu, pentru că încă ne împotrivim Lui.
Cuvântul de care mă ţin acum şi vreau să tac cu el este acesta: noi nu vom intra în iad
pentru păcatele noastre, ci datorită nesimţirii noastre de a nu-L aduce pe Dumnezeu în
iadul nostru, în haznaua noastră, de a nu-L întâlni acolo ca să ne scape, ca să ne vindece,
ca să ne lumineze, să ne sfinţească.

- Maică Siluana, nu aş vrea să vă las să tăceţi chiar acum, vă mai provoc doar cu câteva
întrebări şi dacă tot am vorbit de lucrarea aceasta a minţii şi a noastră cu mintea noastră, ce
poate să facă omul care şi-a conştientizat realitatea (iadul) ca să-şi păzească pe mai departe
mintea să nu se înrăiască mai tare, să nu facă experienţa răului şi a răutăţii mai departe?

- Din nou spun că dacă ajungem până acolo, greu vom mai cădea. De căzut cădem mai rău
doar dacă ne-am opri undeva pe cale în drumul spre iadul nostru. Trecem de o vamă, de două,
de trei şi pe urmă, văzând că suntem „vrăjitori”, ne ridicăm îngroziţi şi zicem: „trebuie să
găsesc pe cineva mai rău ca mine“, sau „trebuie să distrug această omenire care este atât de
violentă”. Ajuns acolo, în adâncul răutăţii mele, se întâmplă ceva, eu devin una cu toţi
oamenii răi, este ceva atât de cumplit, nu poate fi vorbit, nu poate fi explicat.
- Aţi făcut experienţa aceasta atunci când aţi mers prin canale, pe la puşcării…?

- Cu mult, mult înainte. Cum să vă spun, o trăiam; fără să vorbească în mine, fără să pun
concepte, o trăiam. Şi a ţâşnit la un film, era un film sovietic crud despre intrarea nemţilor în
Ucraina, un film extrem de violent, în care oamenii erau arşi de vii în biserică…, o femeie
tânără, bolnavă psihic, violată cu demenţialitate…, la un moment dat se trăgea cu mitralierele
într-o pădure, erau nişte partizani, şi erau împuşcaţi nişte mesteceni tineri, şi vedeai cum intră
glonţul într-un mesteacăn şi simţeai cum intră în tine, în viaţă, în om, în ce a făcut Dumnezeu.
Şi atunci am simţit că eu sunt şi fata violată şi violatorul, şi mesteacănul împuşcat şi cel
care îl împuşcă, nu mai era în mine eu şi ei, eu şi el, eu şi răutatea, eram şi victimă şi
călău, într-o secvenţă ce nu poate fi povestită; şi atunci am înţeles că am nevoie de o soluţie
pentru tot omul, că eu am nevoie (nu eram atunci credincioasă), că aştept pe cineva care să mă
mângâie pe mine în toate aceste ipostaze. Acolo mi-am dat seama că sunt în stare de orice,
că singurul lucru pe care nu-l pot face este că nu pot să schimb această mentalitate şi am
nevoie de cineva care să mă vindece de această răutate. Când eşti acolo este ca şi când ai fi
murit şi trăieşti într-un vis.

Apoi, când l-am întâlnit pe Dumnezeu şi am

văzut ce face, citind Sfinţii Părinţi, citind Filocalia şi rugându-mă şi întrebându-l pe părintele
meu duhovnic care zicea „rugăciunea să te înveţe“, am început să-mi dau seama câte avem
de făcut şi de înţeles. Aşa am înţeles că Dumnezeu îţi dă înţelesul înăuntrul tău, când tu Îl
strigi cu disperare. Şi atunci când vezi un om care te scuipă sau care e beat sau alcoolic, nu
mai vezi răul din el, nu vezi doar că el îţi face rău, că-ţi fură bani… Sigur că te supără pentru
că niciodată nu-ţi dispare aceasta capacitate a psihicului tău de a se întrista sau bucura pentru
cele pământeşti. Este binecuvântat de Dumnezeu să păstorim şi acest lucru şi să avem grijă şi
de portmoneul nostru, şi de copiii noştri, şi de casa noastră. Insă dispar aceste diferenţe,
pentru că nu poţi să mai uiţi că tu eşti una cu el. Când ai gustat iadul acesta în tine şi nu-i
mai proiectezi pe ceilalţi, nu mai poţi să uiţi şi nu mai poţi decât să-L cauţi pe
Dumnezeu. Şi cum uiţi să zici „Doamne, miluieşte-mă“, „Doamne, ajută-mă“, cum
năpădeşte groaza aceea pe tine. Din nou o vezi în tine pentru că te uiţi la celălalt care
face ceva rău şi simţi înăuntrul tău că noi suntem una cu acea persoană. E ceva fizic,
trupesc, carnal, nu ceva metafizic. Metafizic este nevoia de a iubi. E cumplit, în mine nu
există această nevoie, înţelegeţi, nevoia de a iubi vine din afara mea. De unde această nevoie
străină de mine de a iubi, de a respecta, de a preţui şi de a fi bun? Pentru că înăuntrul meu nu
simţeam să fiu bună…

- De ce ne-a poruncit Dumnezeu să iubim?

- Tocmai pentru că iubirea mea vine din afara mea, vine ca o putere din afara mea şi se
cere să devină a mea şi să mi-o însuşesc, vine de la El…
- … Care este Iubire?

- Şi Dumnezeu lucrează din afară cu nevoia de iubire, cu aşteptarea iubirii din afară. (…) Ei şi
când vine de la Dumnezeu atunci înţeleg. Dinăuntru vine durerea că nimic din ce este nu îmi
ajunge, durerea că nu sunt orice aş fi şi orice aş face, durerea că nu pot să fac ceva care
să mă umple de bucurie şi de sens şi din afară, aştept soluţia. Acest afară o să
descoperim că tot înăuntru este, căci Dumnezeu este înăuntru. Sunt vorbe, dar nu avem
altceva cum să mărturisim despre aceasta. Este cum spuneţi, că mai am şi bucuria aceasta care
nu se bazează pe nimic, sunt plină de defecte, adică de “talanţi”

- Dumnezeu ne dă, cum spune părintele Rafail „cu vârf şi îndesat”, numai noi să-I cerem şi
să-L lăsăm să intre în viaţa noastră. (…)”

Cand omul vrea razbunare

12:09 pm, mai 16, 2011 în Concentrate duhovnicesti, Cuvinte de folos, Greșeli, Pilde de
admin

Un calugar, pe care il jignise un frate, se duse la staretul manastirii si-i zise:-

Fratele m-a ofensat si vreau sa ma razbun.

Staretul ii raspunse:

- Nu face aceasta, fiule, ci lasa razbunarea in seama lui Dumnezeu.

Calugarul replica:

- Nu ma voi linisti pana ce nu ma voi razbuna asupra lui.

Atunci staretul zise impreuna cu el o rugaciune, la sfarsitul careia a adaugat

urmatoarele:

- Doamne, nu mai este nevoie sa Te gandesti la noi, caci ne vom razbuna singuri.

Calugarul, auzind aceste cuvinte, cazu in genunchi si exclama:

- Cearta cu fratele meu s-a sfarsit; eu il iert si Te rog si pe Tine, Doamne, iarta-ma
pentru intentia pacatoasa de a ma razbuna.
  ACASĂ
 ACATIST
 CĂRŢI
 SFINTE MOAŞTE
 VIAŢA

Cuvânt la Duminica a IV-a după Pogorârea Sfântului Duh

din “Predici la duminici şi sărbători”

Cuvânt la Duminica a IV-a după Pogorârea Sfântului Duh

“Nu vă răzbunaţi voi singuri, iubiţilor. Căci scris este: „A mea este răzbunarea, Eu voi
răsplăti, zice Domnul”. Drept aceea de flămânzeşte vrăjmaşul tău, dă-i lui pâine, de
însetează, adapă-l; căci aceasta făcând, cărbuni de foc grămădeşti pe capul lui” . (Rom. 12,
19- 20).

Despre împăcare şi despre iubirea vrăjmaşilor

Dacă Dumnezeu ar voi să pedepsească, după cum se cade, toate atacurile, ce noi săvârşim
împotriva Lui, în adevăr noi n-am mai trăi nici o zi. Încă Palmistul a zis: „De te vei uita la
fărădelegi, Doamne, cine va putea suferi”? (Ps. 129, 3). Fără a gândi la toate păcatele cele
ascunse, pe care numai conştiinţa păcătosului le cunoaşte, şi care numai Dumnezeu le vede,
fără a pomeni toate acelea, dacă noi am trebui să dăm socoteală numai de păcatele noastre
cele văzute, cum am putea noi dobândi iertarea lor?

Ce iertare am putea noi dobândi, dacă Dumnezeu ar voi să cerceteze lenevirea şi nerespectul
nostru la rugăciune? Când noi prin rugăciunea ne apropiem de Dânsul şi Îl chemăm, adeseori
nu-I arătăm nici atâta cinste şi stimă, câtă obişnuiesc a arăta robii stăpânului, soldaţii ofiţerilor
săi şi prietenii prietenilor.

Căci când vorbeşti cu prietenul tău, faci aceasta cu băgare de seamă: iar când ceri de la
Dumnezeu iertare şi lăsare păcatelor tale, adeseori eşti uşor la minte şi împrăştiat, şi când
îngenunchez! şi buzele tale limbuţesc, gândurile tale sboară în deşert pretutindeni, prin casa
ta, prin târg, pe uliţi. Şi aceasta aşa de adeseori se întâmplă cu noi! Deci dacă Dumnezeu de
toate acestea ar cere de la noi socoteală, cum am putrea noi dobândi iertare?

Dacă mai departe Dumnezeu ar judeca defăimările, care noi în toate zilele aruncăm unul
asupra altuia şi criticile noastre cele aspre şi nedrepte asupra celor deaproape ai noştri, cu ce
ne-am dezvinovăţi, ce am putea zice? Dacă peste acestea El ar voi să pedepsească după cum
se cade toate privirile noastre cele prihănite şi necurate, poftele cele păcătoase ale inimii
noastre, toate vorbele noastre cele necuviincioase, ce mare pedeapsă am trebui noi să suferim?

Dacă El ar cere socoteală de la noi pentru toate vorbele cele de ocară, cum am cuteza noi să
zicem măcar cel mai mic cuvânt spre dezvinovăţirea noastră, când şi acela este vinovat
focului gheenei, care zice fratelui său: nebune? (Mat.5, 22). Şi dacă se va cerceta încă şi slava
cea deşartă, cu care noi ne mândrim pentru postul şi milostenia noastră, dacă s-ar cerceta, nu
de către Dumnezeu, ci de către noi păcătoşii, cum am putea noi atunci să mai căutăm la cer?

Dacă pe lângă aceasta se va judeca şi necinstea, cu care noi urmărim unii pe alţii, lăudăm pe
oameni în faţă dar pe din dos îi clevetim, cum am putea noi suferi pedeapsa pentru aceasta?
Ce trebuie să zic eu despre jurămintele cele mincinoase, despre mânia cea nedreaptă şi despre
pisma, cu care noi adeseori nu numai pe vrăjmaşi, dar şi pe prieteni îi prigonim? Ce trebuie să
zic eu despre aceea, că noi ne bucurăm, când altora le merge rău şi ne desfătăm întru
nenorocirea aproapelui?

Acestea toate sunt păcate vădite, care tuturor sunt cunoscute şi mai toţi le săvârşesc. Sunt încă
şi altele, care sunt cunoscute numai conştiinţei păcătosului.

Ce ruşine pentru noi, când ele în ziua judeăcăţii se vor vădi înaintea a toată lumea!

Însă de acea ruşine împreună şi de însuşi păcatele cele mari, precum şi de pedeapsa cea mare,
noi putem scăpa, dacă vom ierta aproapelui nostru atacurile sau vătămările, ce el ne-a făcut.
Căci Însuşi Domnul Dumnezeu zice: “De veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel
ceresc va ierta vouă greşelile voastre; iar dacă nu veţi ierta altor oameni, nici Tatăl vostru nu
vă va ierta greşelile” (Mat. 6, 14-15). Iar Apostolul Pavel zice: „dragostea acoperă mulţime de
păcate” (I Petru 4, 8).

Dar noi nu trebuie numai să iertăm ci să şi uităm; că aşa întreaga rană a sufletului nostru
trebuie vindecată. Precum turbatul niciodată nu simte odihnă, aşa şi acela, care nu uită
vătămarea suferită, ci totdeauna o aminteşte, niciodată nu va putea avea pacea cea adevărată,
pe cât el adeseori pomeneşte cuvintele sau faptele vătămătorului său.

Iar dacă tu tot gândeşti la răzbunare, te chinuieşti mai întâi pe tine însuţi. Mânia ta este pentru
tine însuţi o unealtă de schingiuire, şi îţi sfâşii măruntaiele tale. Şi cine poate fi mai nenorocit
decât un om, care de-a pururea este mânios? Îndată ce el îl vede pe vrăjmaşul lui, ba încă dacă
vede numai haina sau casa lui, această vedere îl chinuieşte şi îi adaugă o adâncă rană peste
rană. Dar pentru ce ne necăjim şi ne chinuim? Chiar dacă n-ar ameninţa iadul pe cei
neîmpăcaţi, singure muncile lăuntrice, ce se pricinuiesc prin răzbunare, ar trebui să ne
îndemne a ierta pe cei ce ne-au vătămat, dar fiindcă afară de această muncă, încă şi pedepsele
cele veşnice aşteaptă pe cei neîmpăcaţi, apoi ce este mai fără de judecată decât a-şi găti cineva
chinul şi aici şi în cealaltă viaţă, a se nenoroci şi aici şi dincolo, numai să se răzbune asupra
vrăjmaşului său?

Nu zice: vătămarea suferită este prea mare. Nu este acesta temeiul, pentru care tu eşti atât de
neîmpăcat, şi aşa îndelungat ţii mânia, ci temeiul cel adevărat stă întru aceea, că tu nu gândeşti
la propriile tale păcate, nici la iad, nici la frica lui Dumnezeu.

Sau crezi tu, că este ceva ruşinos, ca tu mai întâi să fii gata la împăcare? Socoteşti tu în
adevăr, că este ruşine, a câştiga folosul acestei preveniri. Dimpotrivă, este ruşine pentru tine,
când tu aşa îndelung rămâi încătuşat de patimă şi aştepţi, până ce vătămătorul va cere iertare.
Acesta este pentru tine ruşine şi vătămare totodată. Căci cel ce vine înaintea altuia la iertare,
apoi el, iar nu tu, ai folosul din aceasta, căci tu ai iertat nu pentru ascultarea către Dumnezeu,
ci numai din plăcerea către alţii.
Dacă tu dimpotrivă, înainte, şi fără ca vătămătorul să-ţi vorbească de aceasta, fără a te ruşina,
te apropii de dânsul şi laşi la o parte mânia ta, atunci fapta cea bună rămâne întreagă pe seama
ta, şi vei avea câştig deplin, răsplată de la Dumnezeu.

Dar poate tu zici: ai fost foarte rău vătămat şi clevetit. Totuşi păzeşte-te, de-aţi răzbuna singur
necazul ci lasă lui Dumnezeu răzbunarea, El va apăra afacerea ta, mai bine decât poţi tu dori.
Tu eşti dator numai a te ruga pentru duşmani, iar ceea ce are să se întâmple cu acesta,
Dumnezeu a rezervat sie. Incă nici să doreşti rău duşmanului tău, ci îndeobşte să-l laşi în
judecata Domnului.

Iar dacă noi ne rugăm pentru duşmanii nosşri şi ne împăcăm cu ei, Dumnezeu nu-I va ierta,
până ce ei înşişi nu se vor face mai buni. El nu-I iarta pentru propriul lor folos.

Pe tine El te laudă pentru împăcarea ta cea înţeleaptă, iar pe dânşii îi pedepseşte, pentru ca ei
să nu se facă mai răi.

Netemeinică şi deşartă este aşadar pricinuirea acelora, care zic, că numai pentru acea ei nu
iartă pe duşmanul lor, pentru ca să nu-l facă încă mai rău şi pentru a nu-l lovi în mândria lui.

Ei adaugă: se socoteşte slab cel ce face întâiul pas spre împăcare şi voieşte a se pune la cale cu
vrăjmaşul. Toate acestea sunt vorbe deşarte. Ochiul lui Dumnezeu, care totdeauna
priveghează, cunoaşte gândurile, şi tu nu trebuie să bagi seamă de vorbele celui împreună cu
tine rob, numai dacă judecătorul, care are să te judece în cealaltă lume, este mulţumit cu tine.
Socoteşti tu însă în adevăr, că potrivnicul tău, prin mlădioşia ta s-ar face încă mai rău, atunci
să ştii, că el nu se va face mai rău prin acesta, ci mai rău s-ar face mai vârtos atunci când tu nu
te împaci cu dânsul.

Şi chiar de ar fi el cel mai rău, totuşi el, deşi nu o spune şi o tăinuieşte, va proslăvi întru inima
sa bunătatea, blândeţea şi înţelepciunea ta.

Dacă el cu toată iertarea ta, totusi rămâne întru răutatea sa, atunci trage auprasi cea mai mare
pedeapsa a lui Dumnezeu. Aşadar nu grăi cuvintele acele reci: „eu nu pot cel dintâi a întinde
mâna de împăcare, ca să nu socotească potrivnicul meu, că eu fac aceasta de frica lui, şi să se
facă încă mai semeţ către mine”. Astfel de cuvinte arată un duh copilăresc şi fără judecată,
care se lasă a se ameţi de socotinţa oamenilor.

Creadă cineva, că tu te-ai împăcat de frică, răsplătirea ta va fi cu atât mai mare, dacă tu ai
prevăzut aceasta şi totuşi ai răbdat toate prin frica de Dumnezeu. Dimpotrivă cine se împacă,
spre a fi lăudat de oameni, acela însuşi îşi răpeşte tot câştigul dintru acesta.

Numai cu un vrăjmaş nu trebuie să te împaci tu niciodată; acesta este Satana. Cu acest

vrăjmaş nu te împăca niciodinioară. Iar asupra confraţilor tăi să nu cugeţi niciodată
duşmăneşte.

Şi de s-a ivit între voi vreo ceartă, să nu dureze peste zi căci Apostolul zice: „Să nu apună
soarele întru mânia voastră” (Efes. 4, 26). Iar dacă vrăjmăşia ta durează mai mult, atunci ea nu
este urmare a pripirii, ci a răutăţii celei lăuntrice, a unui suflet păcătos.

Prin fiecare amânare împăcarea se va face tot mai grea, căci trecând o zi tu te ruşinezi mai
mult, decât la început, şi încă mai mult după ce au trecut două sau trei zile; iar dacă a trecut a
treia şi a patra, atunci va trece încă şi a cincea zi, ba şi a zecea, ba şi a douăzecea, ba şi a suta,
şi răul va fi cu totul nevindecabil.

Cu cât mai mult timp trece, cu atâta noi mai mult ne depărtăm de potrivnicii noştri, cu atâta
mai departe ajungem unii de alţii.

Acum când tu, ştii toate acestea, grăbeşte-te a ieşi înaintea aproapelui tău cu împăcare, şi ţine-
l tare, până el cu totul se va muia de tine. Aceasta este ceva greu şi aspru. Dar gândeşte, că tu
faci toate acestea pentru Dumnezeu, şi că pentru aceasta vei dobândi mângâiere şi deplină
răsplătire de la Dumnezeu.

Deşteaptă sufletul tău cel întârzietor şi trândav, care se ruşinează de aceasta şi strigă la el: Ce
întârzii şi zăboveşti? Este vorba despre fericirea ta; Dumnezeu cere de la noi împăcarea, şi
poruncile Lui trebuie preferate înainte de orice.

Potrivnicul tău poate din nou să te atace şi să-ţi sporească toate relele, noi toate trebuie să le
suferim cu răbdare; căci aceasta este de mai mare folos pentru noi, decât pentru dânsul; şi
dintre toate faptele cele bune ale noastre în ziua judecăţii mai mult se va lăuda împacarea .

Noi adeseori am atacat pe Domnul, adeseori am păcătuit , dar în împăcarea cu cei deaproape
ai noştri Dumnezeu ne-a arătat calea prin care să putem dobândi şi noi împăcare şi iertare.

Aşadar, să lepădăm păcatul neîmpăcării şi al răzbunării, ca să ne putem face părtaşi împărăţiei

cereşti, pe care fie ca să o dobândim prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru
Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh fie cinstea, slava şi închinăciunea,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pentru că am aflat că cea mai cruntă formă de răzbunare e să arăţi duşmanilor tăi că eşti liniştit şi
fericit. De fapta asta reprobabilă, cu puţin antrenament, cred că pot fi în stare.

Razbunarea - bumerangul cu efect intarziat

de Roxana Humeniuc

 4 Comentarii
 Print

 Trimite pe:

 Yahoo
  Facebook

 Twitter

Se intampla adesea sa te simti nedreptatita, nefericita, furioasa... si sa urmeze o nevoie imperioasa de

a-i plati cu aceeasi moneda sau in orice alt fel persoanei care te-a facut sa treci prin asta. Motivele
sunt intr-un numar surprinzator de mare: iubitul tau a calcat pe bec, ti s-au spus cuvinte pe care nu le
meritai sau minciuni, catelul ti-a ros pantofii nou-nouti sau cineva a trecut inaintea ta la coada la care
astepti de un sfert de ora. Cum sa nu te enervezi? Cum sa nu vrei sa simta si cealalta persoana macar
putin din ce-ai simtit tu? Cum sa nu-ti doresti o pedeapsa?

Inainte de a te avanta intr-o asemenea actiune, iata cateva detalii la care sa te gandesti. Intr-adevar, e
mai greu sa iei in calcul logica atunci cand esti furioasa sau indurerata, dar s-ar putea sa-ti para bine
ca ai facut-o...

Chiar merita?

Analizeaza putin situatia care te enerveaza. Si ce daca individia aceea aiurita te-a lovit din neatentie si
ti-ai varsat cafeaua pe haine? Ce rezolvi daca tipi la ea sau, mai rau, ii intorci "favoarea"? S-ar putea
ca, mai tarziu, dupa ce a trecut momentul de furie, sa-ti vina sa-ti dai singura palme cand iti amintesti.
Ideea unei astfel de reactii este sa te simti mai bine, nu mai rau. Daca te simti mai rau, razbunarea isi
pierde scopul, nu-i asa? La urma urmei, poate ca nu se spune degeaba ca razbunarea este arma
prostilor...

Rareori aduce satisfactie

In momentul in care esti suparata, da, vrei neaparat o compensatie! Dar de putine ori se intampla sa
obtii satisfactia asteptata. Chiar daca iti iei revansa, sunt sanse mari sa fii mai putin multumita decat
credeai, indiferent cat de justificata ti se pare o pedeapsa. De fapt, e chiar mult mai posibil sa apari
doar ca "omul rau" in aceasta situatie. Altii, care cunosc mult mai putin imprejurarea, ar putea
considera ca tu esti cea rautacioasa. Si nu ai vrea sa treci drept o persoana rea si razbunatoare, nu-i
asa?

In plus, probabil ca nici macar nu va iesi cum iti doreai tu. Cand actionezi din furie, frustrare sau
durere, nu poti fi atat de eficienta ca atunci cand esti lucida si... rezultatul poate sa fie dezastruos!
Cum ar fi ca, incercand sa ranesti pe altcineva (fizic sau psihic) sa te ranesti pe tine sau pe cineva care
nu are nicio legatura cu asta? Vei ajunge sa-ti regreti furia, deoarece consecintele ar putea fi severe. Si
chiar nu e indicat ca o simpla frustrare sa ajunga sa-ti scape de sub control.

Conceptiile difera de la persoana la persoana

Asta apropo de justificat sau nejustificat. Fiecare gandeste diferit si pentru fiecare alte lucruri sunt
importante. Chiar daca tie ti se pare ca altcineva a actionat gresit, poate ca respectivul a considerat ca
asa a fost bine. Daca o persoana sau alta iti spune tie ca procedezi gresit, cand tu esti convinsa de
contrariu... cine are dreptate? Probabil cel mai repede vei crede ca tu. De ce n-ar crede si altcineva la
fel?

Inainte de a reactiona, mai mult sau mai putin violent, intreaba-te de ce ai fost tratata astfel. Poate ca
celalalt a avut alte motive decat crezi tu sau are alt sistem de valori. In acest caz, fie te retragi, fie
lamuresti calm situatia si diferentele de opinie.

Maica Siluana - Trăirea atentă a durerii, a furiei, a fricii, a tristeții, străpunge inima
împietrită și, pe acolo, Intră Mângâietorul!
" Vindecarea ne vine de la înnoirea minţii prin „răsturnarea” ei (metanoia), a felului ei de a
lucra. Omul vechi „gândeşte” cu mintea sa încercând cu disperare să obţină rezultate, să
împlinească obiective şi dorinţe, toate centrate pe căutarea plăcerii şi fuga de durere. Dar
fuga de durere devine chiar fuga de viaţa noastră care, în acea clipă e durere, sau furie, sau
frică! Fugind de această durere, fugim de locul Întâlnirii cu Viaţa Care ni se oferă. A ne
dezbrăca de omul vechi înseamnă a renunţa la tiparele de fugă, de apărare, de acele
conţinuturi ale „sinelui protector”: scuzarea de sine, acuzarea celuilalt, amintirea situaţiilor
asemănătoare, imaginarea unor scenarii de răzbunare sau ameliorare, ascultarea impulsului
de atac sau fuga… Toate urmăresc ieşirea din durerea de a simţi ceea ce este în noi. Simţim
furie? Nu putem îndura asta. Avem nevoie să o manifestăm în impulsuri şi fapte agresive sau
autoagresive, sau să o amorţim cu o substanţă sau un comportament „mângâietor”…
„Răsturnând mintea”, alegem să nu mai fugim: să ne asumăm ce trăim prin atenţie la starea
respectivă şi să o trăim cu Domnul. Aşa, atenţia minţii nu se mai risipeşte în căutarea de
soluţii de evadare sau rezolvare, iar raţiunea se lipeşte de Numele Domnului în loc să se
spargă în gânduri şi fapte rele… Și toate se prefac, se transformă! Și numai aşa ne eliberăm cu
adevărat de durere. Numai prin trăirea ei cu Domnul. Și asta e posibil prin împreună-lucrarea
minţii noastre prin atenţie, cu raţiunea prin chemarea Domnului şi cu inima prin deschiderea,
prin acceptarea durerii în orice formă ar fi ea. Trăirea atentă a durerii, a furiei, a fricii, a
tristeții, străpunge inima împietrită și, pe acolo, Intră Mângâietorul!
Nu e minunat?
Nu mai e nevoie să ne prefacem prin „prefăcătorie” că nu suntem furioşi, pentru că putem
oferi Domnului furia noastră să o prefacă El în ce ne este de folos. Și aşa descoperim acea
„rânduială” lăuntrică în care nu ştim ce va urma, dar ştim că ce va urma este lucrarea
Domnului cu noi. E Darul Lui, necunoscut, neprevăzut, dar aşteptat şi dorit şi lucrat şi de noi
prin nevoinţa atenţiei, a rugăciunii şi a încrederii.
Vezi tu, Om drag, cum se scrie „filocalia” în om! Noi doar încercăm să fim oneşti cu noi înşine
şi să facem poruncile aşa cum putem. Ascultăm un sfat, lucrăm o pravilă, urmăm o învăţătură
şi Domnul vine şi face ce are El de făcut. Dar numai şi numai dacă vrem şi dacă Îl primim aşa
cum ni Se oferă El şi nu cum ne dorim noi cu mintea cea veche."

„Doamne, dă-mi seninătatea să accept ce nu pot schimba, curajul să schimb ceea ce pot şi
înţelepciunea să le deosebesc. Fie voia Ta - nu a mea!"

Maica Siluana - Cum se trăiește durerea

"...Fiecare om are felul lui de a înfrunta această frică de durere şi de a-i spune DA!
Rugăciunea, însoțită de hotărârea de a accepta și de a o trăi, te va învăța. Vei fi uimită cum
lucrează Domnul! Încerc acum să-ţi spun câte ceva din experienţa mea, din lupta mea cu
acest balaur din noi. Balaurul este împotrivirea şi nu durerea. Ea, durerea, e cale şi uşă către
viaţă şi bucurie pentru că e glasul lui Dumnezeu din noi, e glasul care ne cheamă la pocăinţă
şi ne învaţă ce este ea şi cum să o trăim.
Prima mişcare a sufletului este o ascultare a durerii! Pur şi simplu îţi îndrepţi urechea
lăuntrică spre ea şi o asculţi. Firea se va împotrivi şi va trimite impulsuri, sau chiar strategii
complexe, de fugă, de revoltă, de plângere de milă, de prelucrare raţională... şi aşa, durerea
se perverteşte înfăşurându-se, „bandajându-se” cumva, în trăiri şi atitudini pătimaşe. De aici
ştii drumul: totul devine amestecat cu plăcerea care însoţeşte păcatul, care va duce la o şi
mai mare suferinţă şi la o şi mai ascuţită durere... până când vom învăţa să acceptăm.
Ascultând durerea, vom constata că ea nu e zvârcolirea sufletului, a gândurilor legate de „de
ce?”, „până când?” etc., ci este o sfâşiere a sufletului, o străpungere a inimii, fără cuvinte!
Amuţim acolo! Atunci ne dăm seama cât suntem de neputincioşi şi cât de aproape este
Domnul de noi. Dar numai acolo vom simţi asta. Cât rămânem în atitudine de revoltă sau de
victimizare nu reuşim să vedem nimic.
Îmi dau seama, Tia mea, că nu am cum să pun mai multe în cuvinte. Îl rog pe Domnul să te
înveţe aşa cum m-a învăţat şi mă învaţă şi pe mine ori de câte ori mă „îndur” să alerg la mila
Lui! El spune, om drag: „învăţaţi de la Mine...!” Să îndrăznim să-I cerem să ne înveţe şi asta în
chiar clipele de durere respingând cu hotărâre orice „mecanism” de apărare...
Cu dragoste şi încredere "

Maica Siluana despre psalmii de poticnire

 Sărut mâna Maică,

Am o nedumerire. Cum se face că Dumnezeu ne învaţă să ne iubim unii pe

alţii, ne indemnă să ne iubim chiar şi vrăjmaşii (aceasta fiind suprema probă a
sfinţeniei, mai mult decât orice asceză sau altele de acest gen) iar, în acelaşi timp,
în cartea Psalmilor sunt atâtea îndemnuri la ură faţă de duşmani. Citesc acum
aceşti psalmi, şi uneori sunt uimit de tonul lor. Poate sunt eu prea “umanist” şi nu
percep adevărul lor mai profund, mă lovesc de o pojghiţă pe care nu pot să o
îndepărtez. Totuşi, ştiind că v-aţi ocupat cu comentarea psalmilor pe radio Logos,
vă rog să îmi explicaţi şi mie cât de cât. Iată, ce găsesc mai întâi: “Nimiceşte-i,
întru mânia Ta, nimiceşte-i ca să nu mai fie” (Ps. 58, 15) sau “Dar Dumnezeu va
sfărâma capetele vrăjmaşilor Săi, creştetul celor ce umblă întru greşelile lor. Zis-a
Domnul: “Din Vasan îi voi întoarce, întoarce-voi pe vrăjmaşii tai din adâncurile
marii, pentru ca să se afunde piciorul tău în sânge şi limba câinilor tăi în sângele
vrăjmaşilor tăi” (Ps. 67, 22-24).

Paul

___________________________________________________________________________
________

Dragul meu Paul,

Dacă vei asculta cu atenţie ce spun în acele emisiuni, poate ca vei desluşi
gândul meu pe care încerc să-l repet şi acum.

Dumnezeu ne învaţă, de-a lungul vorbirii Lui cu noi, că cel din urmă
vrăjmaş al omului este moartea, iar moartea este “plata păcatului”. Această plată
nu e făcută de Dumnezeu, ci e făcută de ucigaşul de oameni diavolul, la care
omul se străduieşte să argăţească toată viaţa.

La urechea omului a ajuns greu această “ştire”! El, după cădere, la

sugestia urâtorului de oameni diavolul, a identificat răul şi vrăjmaşul cu
persoana semenului său pe care îl acuză fără încetare pentru a-şi scuza păcatul.
Aşa, în lunga istorie căzută a omului, acesta şi-a făcut vrăjmaşi din frate şi soră,
din mamă şi tată, din rudenie şi vecin, ucigând pentru a “trăi”… Din nefericire,
chiar şi Sfânta Scriptură poate fi citită cu aceşti ochi! Dar nu aşa o citesc Sfinţii
Părinţi ai Bisericii noastre şi, cu ajutorul lor, nici eu.

Pentru mine, rugăciunea “nimiceşte-i…” şi cele asemenea, se referă la

vrăjmaşii mei, gândurile mele, păcatele mele. Şi eu de ele vreau să scap! Eu pe
ele vreau să le nimicească Domnul! În sângele lor vreau să se scalde picioarele
cailor sufletului meu! Şi dacă eu nu mai acuz pe nimeni pentru gândurile mele,
că nici o putere nu ar avea vrăjmaşul dacă eu n-aş primi gândul, nu-mi rămâne
decât să mă identific pe mine cu vrăjmaşul meu.

Şi, cum voi citi?

Nimiceşte-mă, Doamne, pe mine?!

Da, aşa, cu mila lui Dumnezeu!

Eu, frate drag, aşa cum sunt acum, vreau să mor, ca să înviez în El! Numai
murind păcatului voi fi vie în Domnul şi în Bucuria Lui!

Mântuitorul ne-a adus puterea să luptăm cu păcatul, cu pornirea noastră

spre păcat, ca să fim liberi. El, ca om, l-a biruit pe satana nu apelând la oştirile
îngereşti sau la puterea lui de Dumnezeu, ci respingându-i ofertele ispititoare!
Libertatea nu poate fi cucerită prin uciderea celui ce te-a robit, ci prin
redobândirea demnităţii de om liber! “creştetul” care “umblă întru greşeli” nu e
altceva decât mentalitatea lumii acesteia din care eu mi-am făcut idol şi care mă
îndeamnă să fac “ce face toata lumea” ca sa nu fiu marginalizată şi să nu sufăr
ceva… Dar trezindu-mă din coşmarul acesta, eu, creştinul viu şi luptător, Îl rog
pe Domnul să nimicească, să sfărâme acest creştet! Vrăjmaşii din adâncurile
mării nu sunt decât gândurile mele de ură, de răzbunare, de judecată pe care le-
am avut împotriva fraţilor mei sau a mea ca făptură a lui Dumnezeu. Sunt
gânduri şi patimi ce zac în adâncul din mine şi mă manipulează de acolo prin
impulsuri şi porniri ucigaşe. Eu doresc şi Îl rog pe Domnul să-i scoată la
suprafaţă, să le aducă la lumina conştiinţei şi, cu harul Lui, să mă ajute să le
sfărâm ca pulpe pe piatra Care este Numele Domnului.

Aşa putem citi aceşti psalmi.

 Dar nu aşa, cum spun eu acum, luând cuvintele mele ca pe o exegeză, ci
îndrăznind să-i luăm ca vorbire cu Domnul de la inimă la inimă, cu gândul la
Domnul, la prezenţa şi lucrarea Lui în noi şi cu dorinţa de a-l lăsa sa lucreze în
viaţa noastră şi pe această cale, cum Singur ştie.

Să mă ierţi, Paul, dacă n-am reuşit să te mângâi cu răspunsul meu.

Te rog să rogi pe Domnul, Duhul Sfânt, ca să te ajute să înţelegi pe când

te vei ruga.

Fii binecuvântat!

M. Siluana

SFANTUL IOAN CASIAN

DESPRE MANIE

A patra lupta o avem �mpotriva duhului m�niei. Si c�ta trebuinta este sa

taiem, cu ajutorul lui Dumnezeu veninul cel purtator de moarte al duhului acestuia, din
ad�ncul sufletului nostru! Caci mocnind acesta tainuit �n inima noastra si orbind cu
tulburari �ntunecate ochii inimii, nu putem dob�ndi puterea de-a deosebi cele ce ne
sunt de folos, nici patrunderea cunostintei duhovnicesti. De asemenea nu putem pazi
desav�rsirea sfatului bun si nu ne putem face partasi vietii adevarate, iar mintea
noastra nu va ajunge �n stare sa priveasca lumina dumnezeiasca. �Caci s-a tulburat,
zice, de m�nie ochiul meu� (Ps. 6,7). Dar nu ne vom face partasi nici de �ntelepciunea
dumnezeiasca, chiar daca am fi socotiti de toti fratii �ntelepti. Fiindca s-a scris:
�M�nia �n s�nul celor fara de minte salasluieste� (Ecl. 7,9). Dar nu putem
dob�ndi nici sfaturile m�ntuitoare ale dreptei socoteli, chiar daca ne socotesc oamenii
cuminti. Caci scris este: �M�nia si pe cei cuminti �i pierde�. Nu vom putea tine nici
cumpana dreptatii cu inima treaza, caci scris este: �M�nia barbatului nu lucreaza
dreptatea lui Dumnezeu� (Iac. 1,20). Nici podoaba si chipul cel bun nu-l putem
dob�ndi, cu toate ca ne lauda toti, caci iarasi scrie: �Barbatul m�nios nu este cu bun
chip�. Drept aceea cel ce vrea sa vie la desav�rsire si pofteste sa lupte lupta cea
duhovniceasca dupa lege, strain sa fie de toata m�nia si iutimea. Iata ce porunceste
vasul alegerii: �Toata amaraciunea si iutimea si m�nia si strigarea si hula sa se ridice
de la voi, dimpreuna cu toata rautatea� (Ef. 4,31). Iar c�nd a zis �toata�, nu ne-a
mai lasat nici o pricina pentru care m�nia sa fie trebuincioasa sau �ndreptatita. Deci
cel ce vrea sa �ndrepte pe fratele sau c�nd greseste, sau sa-l certe, sa se sileasca a se
pazi pe sine netulburat, ca nu cumva vr�nd pe altul sa tamaduiasca, sa atraga boala
asupra sa si sa auda cuv�ntul Evangheliei: �Doctore, vindeca-te pe tine �nsuti�, sau:
�Ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, iar b�rna din ochiul tau n-o cunosti?� (Lc 4,23;
Mc. 7,2).
Din orice fel de pricina ar clocoti m�nia �n noi, ea ne orbeste ochii sufletului si
nu-l lasa sa vada Soarele Dreptatii. Caci precum fie ca punem pe ochi foite de aur, fie de
plumb, la fel �mpiedecam puterea vazatoare, si scumpetea foitei de aur nu aduce nici o
deosebire orbirii, tot asa din orice pricina s-ar aprinde m�nia, fie ea, zice-se,
�ntemeiata sau ne�ntemeiata, la fel �ntuneca puterea vazatoare.
Numai atunci �ntrebuintam m�nia potrivit cu firea, c�nd o pornim
�mpotriva g�ndurilor patimase si iubitoare de placeri. Asa ne �nvata Proorocul
zic�nd: �M�niati-va si nu pacatuiti� (Ps. 4,4); adica aprindeti m�nia asupra
patimilor voastre si asupra g�ndurilor rele si nu pacatuiti sav�rsind cele puse de ele
�n minte. Acest �nteles �l arata limpede cuv�ntul urmator: �... pentru cele ce ziceti
�ntru inimile voastre, �n asternuturile voastre va pocaiti� (Ps. 4,4); adica atunci
c�nd vin �n inima voastra g�ndurile cele rele scoate-ti-le afara cu m�nie, iar dupa ce
le veti fi scos, afl�ndu-va ca pe un pat al linistii sufletului, pocaiti-va. �mpreuna cu
acesta glasuieste si fericitul Pavel, folosindu-se de cuv�ntul lui si adaug�nd: �Soarele
sa nu apuna peste m�nia voastra, nici sa dati loc diavolului� (Efes. 4,26); adica sa nu
faceti pe Hristos, Soarele Dreptatii, sa apuna pentru inimile voastre, din pricina ca-L
m�niati prin �nvoirea cu g�ndurile rele, ca apoi, prin departarea Lui, sa afle diavolul
loc de sedere �n voi. Despre Soarele acesta si Dumnezeu zice prin Proorocul: �Iata
celor ce se tem de numele Meu, va rasari Soarele Dreptatii si tamaduire va fi �n aripile
lui� (Maleahi 3,20).
Iar de vom lua cele zise dupa litera, nici p�na la apusul soarelui nu ni se
�ngaduie sa tinem m�nia. Ce vom zice deci despre aceia care, �n salbatacia si
turbarea dispozitiei lor patimase, tin m�nia nu numai p�na la apusul soarelui, ci,
�ntinz�nd-o peste multe zile, tac unii fata de altii si n-o mai scot afara cu cuv�ntul, ci
prin tacere �si sporesc veninul tinerii de minte a raului spre pierzarea lor. Ei nu stiu ca
trebuie sa fuga nu numai de m�nia cea cu fapta, ci si de cea din cuget, ca nu cumva,
�nnegrindu-li-se mintea de �ntunecimea amintirii raului, sa cada din lumina
cunostintei si din dreapta socoteala si sa se lipseasca de salasluirea Duhului Sf�nt.
Pentru aceasta si Domnul porunceste �n Evanghelii sa lasam darul �naintea altarului
si sa ne �mpacam cu fratele nostru (Mt. 5,24). Caci nu e cu putinta ca sa fie bine primit
darul p�na ce m�nia si tinerea de minte a raului se afla �nca �n noi. Asemenea si
Apostolul, zic�nd: �Rugati-va ne�ncetat� (I Tes. 5,17) si �Barbatii sa se roage �n
tot locul, ridic�nd m�ini cuvioase, fara m�nie si fara g�nduri� (I Tim. 2,8), ne
�nvata aceleasi lucruri. Ram�ne asadar ca, sau sa nu ne rugam niciodata si prin
aceasta sa ne facem vinovati �naintea poruncii apostolesti, sau, silindu-ne sa pazim ceea
ce ni s-a poruncit, sa facem aceasta fara m�nie si fara a tine minte raul. Si fiindca de
multe ori c�nd sunt �ntristati sau tulburati fratii nostri, zicem ca nu ne pasa, ca nu din
pricina noastra sunt tulburati, Doctorul sufletelor, vr�nd sa smulga din radacina, adica
din inima, pricinile m�niei, ne porunceste ca nu numai c�nd suntem noi m�hniti
asupra fratelui sa lasam darul si sa ne �mpacam, ci si daca el s-a m�hnit asupra
noastra, pe drept sau pe nedrept, sa-l tamaduim, dezvinovatindu-ne, si apoi sa aducem
darul.
Dar de ce sa zabovim prea mult la vremurile evanghelice, c�nd putem �nvata
aceasta si din legea veche? Desi s-ar parea ca aceasta e cu pogoram�nt, totusi zice si ea:
�Sa nu urasti pe fratele tau �ntru inima ta� (Levit. 19,17), si iarasi: �Caile celor ce
tin minte raul, spre moarte (duc)� (Prov. 12,28). Deci si acolo se opreste nu numai
m�nia cu fapta, ci se os�ndeste si cea din cuget. De aceea, urm�nd legilor
dumnezeiesti, sa ne luptam cu toata puterea �mpotriva duhului m�niei, a carui boala
o avem �nlauntrul nostru.
 Sa nu cautam singuratatea si pustia pentru ca ne m�niem pe oameni, ca si c�nd
acolo n-ar fi cel ce ne porneste spre m�nie, sau fiindca e mai usor sa dob�ndim
virtutea �ndelungii rabdari �n singuratate. Caci din m�ndrie si din vointa de a nu ne
�nvinui pe noi �nsine si de a nu pune pe seama tr�ndaviei noastre pricinile
tulburarii, poftim despartirea de frati. Drept aceea p�na ce aruncam pricinile
neputintei noastre �n socoteala altora, nu este cu putinta sa ajungem la desav�rsirea
�ndelungii rabdari. Capatul �ndreptarii si al pacii noastre nu se c�stiga din
�ndelunga rabdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea raului aproapelui de catre
noi. Deci de vom fugi de lupta �ndelungii rabdari, caut�nd pustia si singuratatea,
patimile netamaduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor ram�nea ascunse, dar
nu vor fi smulse. Caci pustia si retragerea celor neizbaviti de patimi nu numai ca le
pazeste patimile nevatamate, ci li le si acopera, �nc�t nu-i lasa sa se simta pe ei �nsisi
de ce patima se biruiesc, ci, dimpotriva, le pune �n minte naluciri de virtute si-i face sa
creada ca au c�stigat �ndelunga rabdare si smerenia, p�na nu este cine sa-i ispiteasca
si sa-i probeze. Dar c�nd vine vreo pricina, care �i st�rneste si-i cearca, patimile cele
ce mocnesc tainuit sar �ndata ca niste cai fara fr�u, hraniti multa vreme �n liniste si
odihna, din ocoalele lor si t�rasc cu si mai multa vijelie si salbatacie spre pierzare pe
calaretul lor. Caci si mai mult se salbatacesc patimile �n noi, c�nd e �ncetata legatura
cu oamenii, �nc�t pierdem si umbra suferirii si a �ndelungii rabdari, pe care �n
tovarasia fratilor ni se parea ca le avem; aceasta pentru lasarea deprinderii cu oamenii
si din pricina singuratatii. Caci precum fiarele veninoase ce stau linistite �n culcusurile
lor din pustie, de �ndata ce prind pe careva apropiindu-se de ele, �si arata toata
turbarea lor, asemenea si oamenii patimasi, care sunt linistiti din pricina pustiei, iar nu
din vreo dispozitie a virtutii, �si dau veninul pe fata c�nd apuca pe cineva care s-a
apropiat si-i �ntar�ta. De aceea cei ce cauta desav�rsirea bl�ndetii sunt datori sa
puna toata stradania, ca sa nu se m�nie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra
dobitoacelor si nici asupra lucrurilor ne�nsufletite. Caci �mi aduc aminte de mine
c�nd petreceam �n pustie, ca ma porneam cu m�nie asupra trestiei si o azv�rleam,
pentru ca nu-mi placea fie grosimea, fie subtirimea ei; asemenea si asupra lemnelor
c�nd voiam sa le tai si nu puteam repede, sau asupra cremenii, c�nd ma sileam sa
scapar si nu iesea foc �ndata. Asa mi se �ntinsese coarda m�niei, �nc�t o porneam
si asupra lucrurilor ne�nsufletite.
Drept aceea, de vrem sa dob�ndim fericirea fagaduita de Domnul, datori suntem
sa �nfr�nam, precum s-a zis, nu numai m�nia cea cu lucrul, ci si m�nia din cuget.
Caci nu foloseste asa de mult a-ti tine gura �n vremea m�niei, ca sa nu dai drumul la
vorbe furioase, c�t foloseste a-ti curati inima de tinerea de minte a raului si a nu
�nv�rti �n minte g�nduri viclene asupra fratelui. �nvatatura evanghelica
porunceste sa se taie mai bine radacinile patimilor dec�t roadele lor. Fiindca taindu-se
din inima radacina m�niei, nu mai are loc nici fapta de ura sau de pizma. Caci celui ce
uraste pe fratele sau, ucigas de om i s-a zis, fiindca �l ucide cu dispozitia de ura din
cugetul lui. Desigur aici nu vad oamenii vars�ndu-se s�ngele aceluia prin sabie, dar
vede Dumnezeu cum a fost omor�t cu g�ndul si cu dispozitia de ura. Dumnezeu va da
fiecaruia sau cununa, sau os�nda, nu numai pentru fapte, ci si pentru g�nduri si
hotar�ri, precum �nsusi zice prin Prorocul: �Iata vin sa adun faptele si g�ndurile
lor� (Is. 66,18). La fel zice si Apostolul: ��nsesi g�ndurile lor se vor �nvinui sau
apara �ntre ele, �n ziua �n care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor�
(Rom. 2,15). Dar �nsusi Stap�nul, �nvat�ndu-ne ca trebuie sa lepadam toata
m�nia, zice �n Evanghelie: �Cel ce se m�nie pe fratele sau vinovat va fi judecatii�
(Mt. 5,22). Asa sta �n copiile cele bune (cuv�ntul �n desert e un adaos), potrivit cu
g�ndul Scripturii despre acest lucru. Caci Domnul voieste ca noi sa taiem �n toate
chipurile radacina si sc�nteia �nsasi a m�niei si nici o pricina a ei sa nu pastram �n
noi, ca nu cumva, pornindu-ne la �nceput dintr-o pricina asa zisa �ntemeiata, mai pe
urma sa alunecam �n turbarea m�niei fara temei.
Iar leacul desav�rsit al acestei boli acesta este: sa credem ca nu ne este iertat sa
ne st�rnim m�nia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Caci duhul m�niei
�ntunec�ndu-ne mintea, nu se va mai afla �ntru noi nici lumina care ne ajuta sa
deosebim lucrurile, nici taria sfatului drept, nici c�rma dreptatii. Dar nici templu al
Duhului Sf�nt nu ni se mai poate face sufletul, c�ta vreme ne va stap�ni duhul
m�niei �ntunec�ndu-ne mintea. Iar la urma tuturor, av�nd �n fiecare zi �n fata
icoana mortii, care nu stim c�nd poate veni, sa ne pazim pe noi �nsine de m�nie si sa
stim ca n-avem nici un folos nici de neprihanire, nici de lepadarea de cele pam�ntesti,
nici de posturi si privegheri, caci de vom fi stap�niti de m�nie si ura, vinovati vom fi
judecatii.