Resuscitare sufletească...

Era în toamna anului 2007, prima dată când am descoperit această oază de liniște
sufletească. Cum a fost mai exact?
Aș putea începe prin a descrie neliniștea și tulburarea sufletului meu, când m-am trezit
într-un cămin (căminul 6), din Hașdeu, fiind întâmpinată cu multe sticle de vin și de bere, care
erau frumos aliniate la ușa camerei mele. Colegele de cameră erau din tot colțul țării, cu
diferite personalități și păreri diferite. Având în vedere că erau străine pentru mine și nu am
reușit să mă apropii de ele, am preferat să ies, să caut liniștea. Am început să mă plimb pe
aleea din fața căminului, vorbind cu Dumnezeu și mărturisindu-I toate neliniștile mele. Printre
strigătele sufletești, am urcat scările și am văzut o lumină în partea stângă, la un subsol. Am
simțit că ceva mă împingea să merg și să cercetez zona. Am coborât scările și spre
surprinderea mea am descoperit în acest loc icoane, candele și oameni care se rugau. La
început mi s-a părut foarte ciudată, această mică bisericuță subterană, eu fiind obișnuită din
Moldova cu biserici mari și impunătoare. Ceea ce a fost și mai straniu pentru mine a fost
momentul împărtășaniei la Sfânta Liturghie. Pentru o tânără venită din părțile Sucevei, cu o
viață plină de ispite sufletești și obișnuită cu împărtășania rară, cel mult de patru ori pe an sau
cu aghiazmă în loc de împărtășanie pentru păcate mari, am rămas șocată să văd într-o
duminică obișnuită zeci de oameni la coadă, așteptând să se împărtășească. Mare mi-a fost
mirarea când am văzut că părintele le știe la toți numele și am observat totodată, o anumită
seninătate și bucurie pe chipurile persoanelor care se împărtășeau, pe care rar îți este dat să
vezi. Timp de câteva săptămâni, am cercetat Bisericuța. Am participat la Liturghii, la
discuțiile care m-au fermecat și care m-au determinat să încep și eu o spovedanie reală.
Cred că ce m-a determinat să rămân, a fost duhul adevărat al ortodoxiei, al dreptei
credințe, pe care nu l-am descoperit până atunci. De foarte multe ori simțeam că nu există
fondul ci doar forma și așa cum spune Titu Maiorescu „forma fără fond nu numai că nu aduce
nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă”. Am fost dusă la biserică de la o vârstă
fragedă, duminica și în sărbători, dar nu întotdeauna mă satisfăceau răspunsurile la întrebările
care mă frământau. Acest duh l-am simțit în primul rând în spovedanii, în împărtășania deasă,
în explicațiile Evangheliei și discuțiile cu tinerii, în pelerinaje, în taberele de vară în
activitățile filantropice. Fiind studentă la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației,
specializarea Psihopedagogie Specială, mi-am dorit o implicare directă cu persoanele cu
dizabilități. Faptul că mergeam împreună la biserică, duminica și organizam împreună cu
membri ASCOR, activități recreative, toate acestea mă încărcau sufletește, mă împlineau de-a
lungul anilor umplând acest gol pe care l-am simțit când am ajuns în Cluj.
Slujbele vii, rugăciunea comună, părinții noștri (Părintele Ciprian care prin harul
Duhului Sfânt, îi trezește la viața adevărată aproape pe toți oamenii care trec pragul bisericuței
și Părintele Diacon Claudiu care prin smerenia sa, ne reprezintă pe noi, în cadrul sfintelor
slujbe), activitățile social-filantropice, taberele, pelerinajele, toate acestea consider că sunt
verigi semnificative care se unesc și îi țin legați pe „copiii” acestei biserici.
Ceea ce aș putea să îi doresc acestei biserici și comunități dragi sufletului meu este să
resusciteze cât mai multe suflete și apoi persoanele înviate duhovnicește să transmită duhul
adevărat al Ortodoxiei pe mai departe și să înmulțeacă talanții pentru a dobândi „Împărăția
cea pregătită pentru noi, încă de la întemeierea lumii”.