Legea cea nouă

- Fericirile -
N-am venit să stric Legea sau proorocii,
…ci să împlinesc“
Matei 5,17
 Ce sunt Fericirile?
• Sunt cele nouă căi pe care
creștinul trebuie să meargă
pentru a ajunge la fericirea
veșnică. Cele nouă virtuți
prin care putem dobândi
fericirea.
• Sfinţii Părinţi socotesc cele
nouă Fericiri ca pe o scară a
desăvârşirii.
• Pe de altă parte, cele nouă Fericiri
sunt atât de potrivite cu
năzuinţele sufletului creştinului,
încât, numai auzindu-le, suntem
îndemnaţi singuri să le
îndeplinim. în acest înţeles
Sfântul Apostol Iacov numeşte
legea Noului Testament „Legea
cea desăvârşită a libertăţii"
(Iacov 1, 25).
Fericirilor
(Matei 5,3-
11)
Este numită Predica de pe munte după locul
unde a fost rostită, pe un munte, în Galileea, numit
azi Muntele Fericirilor
1.“Fericiţi cei săraci cu duhul, că
a lor este împărăţia cerurilor.”
• Cei săraci cu duhul mândriei,
care nu sunt plini de sine,
mândri;
• - Nu e vorba despre cei care
sunt proști sau nebuni ci despre
oamenii smeriți.
• Prin aceste cuvinte,
Mântuitorul ne învaţă ca prima
virtute pe care trebuie să ne-o
însuşim pentru a intra în
împărăţia cerurilor, adică
pentru a dobândi fericirea, este
sărăcia cu duhul.
• - Virtutea smereniei
Pilda vameșului și a fariseului
 Dar ce înseamnă „sărăcia cu duhul"?

• După cum tălmăceşte Sfântul Ioan Gură de Aur, cuvintele

«săraci cu duhul» înseamnă «smeriţi de bună voie», adică
lipsiţi de trufia minţii şi de nemăsurata iubire de sine,
păcate prin care au căzut îngerii cei răi îi primii oameni. Ele
nu arată deci pe cei neîntelepţi, neştiutori sau simpli, ci pe
cei ce se socotesc pe sine astfel.
• Răsplata făgăduită celor smeriţi este împărăţia cerurilor,
adică fericirea veşnică, pe care, prin credinţă şi nădejde, ei
o gusta lăuntric încă pe pământ, dar deplin o vor avea
numai în viaţa viitoare, prin părtăşia la fericirea veşnică
 2.“Fericiţi cei ce plâng, că
aceia se vor mângâia.”
• Sunt fericiți cei ce iși
plâng păcatele săvârșite.
Pentru a ți le vedea ai
nevoie neapărat de
smerenie.
• - Virtutea pocăinței
• - Mângâierea-
lucrarea harului
Sfântului Duh în inima
omului.
• Din această fericire nu trebuie să înţelegem că toţi cei ce plâng ar putea
dobândi mângâierea. Aici este vorba numai de cei ce plâng din pricină că
se întristează şi le pare rău pentru păcatele săvârşite, cu care au mâhnit
pe Dumnezeu şi pe aproapele lor, ca fiul pierdut, Zaheu vameşul, sau
tâlharul cel răstignit de-a dreapta Mântuitorului.
• Aceasta este întristarea despre care Sfântul Apostol Pavel scrie:
„întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăintă spre mântuire, fără
părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte" (II Cor. 7, 10).
• Despre această întristare vorbeşte şi Sfântul Apostol Petru, arătând că ea
este pricinuită de felurite ispite la care este supus cel credincios, spre
lămurirea credinţei lui şi din care iese biruitor numai cel ce rabdă până la
sfârşit (I Petru l, 6-7).
 3.“Fericiţi cei blânzi , că
aceia vor moşteni
• -
pământul.”
După ce am dobândit
virtuțile smereniei și
pocăinței, se naște în suflet
virtutea blândeții;
• - Blândețea ne pune în
relații bune cu semenii;
• - “Fiţi înţelepţi ca şerpii
şi blânzi ca porumbeii”
(Matei 10, 16)
• Blândeţea este cel dintâi rod al bunătăţii şi iubirii aproapelui. Ea este o
stare cumpănită şi liniştită a sufletului, însoţită cu silinţa de a nu supăra
pe nimeni şi a nu se supăra de nimic.
• Cel blând nu murmura niciodată împotriva lui Dumnezeu, nici a
oamenilor, urmând îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Vorba „ voastră să
fie totdeauna plăcută, cu sare dreasă, ca să ştiţi cum trebuie să
răspundeţi fiecăruia" (Col. 4, 6).
• Cea mai înaltă treaptă a blândeţii este iubirea faţă de cei ce ne prilejuiesc
necazuri şi supărări şi care se arată prin iertare şi împăcare (Matei 5, 23-
24).
• Culmea blândeţii stă deci în purtarea pe care ne-o porunceşte
Mântuitorul, prin cuvintele: „Binecuvântaţi
„ pe cei ce va blesteamă, faceţi
bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc"
(Matei 5, 44).
• Fiind împăcat cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine, omul blând se bucură
de o stare de linişte şi siguranţă deplină. Astfel trebuie înţelese cuvintele
Mântuitorului: „învăţaţi-vă
„ de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi
veţi găsi odihna sufletelor voastre" (Matei 11, 29).
 4.“Fericiţi cei ce flămânzesc şi
însetează de dreptate , că aceia
se Testament
• în Vechiul vor sătura.”
prin dreptate se
înțelegea virtute. Prin urmare omul drept era
un om virtuos. Sensul firesc nu este de
corectitudine, ci de virtute.
• Omul smerit, blând, care s-a pocăit de
păcatele sale, va căuta permanent sa trăiască
după legile divine și să pună în practică
virtuțile.
• Săturarea = bucuria lăuntrică pe care o simți
când săvârșești binele.
• Cei flămânzi şi însetaţi de dreptate sunt deci toţi cei ce doresc cu ardoare să
înfăptuiască şi să se înfăptuiască binele. Această dorinţă este tot atât de
firească şi continuă că şi foamea şi setea trupească.
• Săturarea făgăduită trebuie înţeleasă ca o împlinire a năzuinţelor prin
cucerirea desăvârşirii, prin realizarea sfinţeniei în viaţa aceasta, în parte, iar
în cea viitoare pe deplin. Aceasta va fi potrivit făgăduinţei Mântuitorului,
Care zice: „ Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori sau tată, sau mamă
sau femeie, sau copii, sau ţarine pentru numele Meu înmulţit va lua înapoi şi
va moşteni viaţa veşnică" (Matei 19, 29).
• Simţul dreptăţii este atât de înrădăcinat în fiinţa omului, încât cu drept,
cuvânt este asemănat cu nevoia trupească de hrană şi apă, fără de care
omul nu poate trăi.
• În Vechiul Testament, au fost flămânzi şi însetaţi de dreptate dreptul Iov,
regii David şi Solomon şi, îndeosebi, proorocii.
5.“Fericiţi cei milostivi , că
aceia se vor milui.”
• Un om virtuos este plin
de iubire față de
semenii săi. De aceea,
îi va milui/ajuta
oricând ar avea nevoie.
• “Fiţi milostivi, precum
şi Tatăl vostru milostiv
este” (Luca 6, 36).
• Cel ce miluiește pe
alții, va fi miluit de
Dumnezeu.
• Milostenia sau îndurarea creştină izvorăşte din
iubirea de Dumnezeu şi de aproapele şi se arată
prin ajutorarea materială şi morală a semenilor
noştri aflaţi în nevoie.
• Mântuitorul, Care este modelul desăvârşit al
milosteniei ne-a arătat ea la judecata de apoi
faptele îndurării trupeşti şi sufleteşti sunt acelea
care ne vor deschide porţile fericirii veşnice (Matei
25, 34-40).
 Care sunt faptele milosteniei trupeşti?

• Faptele milosteniei trupeşti sunt în număr de şapte, şi anume:

• 1) Hrănirea celui flămând, care, din pricina sărăciei şi neputinţei, nu se poate
hrăni prin munca proprie.
• 2) Adăparea celui însetat, care, din lipsă sau slăbiciune, nu-şi poate alina setea;
• 3) îmbrăcarea celui gol, adică a celui care, din cauza lipsei, nu are haine pentru
acoperirea trupului;
• 4) Cercetarea celor în necazuri şi nevoi; pentru ajutorarea lor;
• 5) Cercetarea celor bolnavi.
• 6) Găzduirea călătorilor, mai ales a bolnavilor şi a celor lipsiţi de
mijloace materiale, făcând aceasta cu bucurie;
• 7) îngroparea săracilor şi a celor pe care nu are cine sa-i îngroape,
dăruind cele trebuitoare pentru înmormântarea lor creştinească.
 Care sunt faptele milosteniei sufleteşti?
• Faptele milosteniei sau îndurării sufleteşti sunt tot în număr de şapte, şi anume:
• 1) întoarcerea celor rătăciţi la calea adevărului şi a celor păcătoşi la calea virtuţii,
dar cu duhul blândeţii şi al înţelepciunii, spre a-i feri atât de păcatul deznădejdii,
cât şi de cel al prea marii încrederi în îndurarea lui Dumnezeu. însemnătatea
acestei fapte o arată Sfântul Apostol Iacov, când zice:
• 2) învăţarea celor neştiutori şi nepricepuţi (Fapte 8, 31; Tit 2, 4-7);
• 3) Sfătuirea celor ce au trebuinţă de sfat (I Tes. 5,11-15). Trebuinţă de sfat bun şi
dat la vreme au cei cu o viaţă păcătoasă, cei în nevoie şi strâmtorare, sau cei a
căror viaţă şi cinste sunt în primejdie.
• 4) Rugăciunea către Dumnezeu pentru aproapele nostru (Iacov 5,16; Filip. l, 19;
Col. 4, 3).
• 5) Mângâierea celor întristaţi (I Tes. 5;14), din pricina bolilor, a păcatelor sau a
nenorocirilor de tot felul;
• 6) Nerăzbunarea pentru răul făcut de alţii, ci răsplătirea răului cu binele (Matei 5,
44-­48; Rom. 12, 19-21);
• 7) Iertarea greşelilor săvârşite de alţii faţă de noi înşine, nu numai o dată, ci „de
şaptezeci de ori câte şapte", cum spune Mântuitorul (Matei 18, 22).
6.“Fericiţi cei curaţi cu inima ,
că aceia vor vedea pe
• -
Dumnezeu.”
Deja credinciosul a
ajuns la măsura sfințeniei.
Acesta își iubește
aproapele, îl iubește pe
Dumnezeu. De aceea,
Dumnezeu îi dă niște trăiri
duhovnicești aparte prin
care omul se întâlnește în
inima sa cu divinitatea.
Unii sfinți ajung chiar să
aibe vedenii dumnezeiești.
• - “Dacă cineva zice: Îl
iubesc pe Dumnezeu, dar
pe fratele său îl urăște,
mincinos este”(1 Ioan 4,
20).
• Mântuitorul aseamănă inima omului cu ochiul. Precum ochiul
sănătos şi curat poate vedea limpede (Matei 6, 22), tot aşa
numai cel cu inima curată, neacoperită de ceaţa păcatului,
poate vedea pe Dumnezeu.
• Cei curaţi cu inima sunt mai întâi cei nevinovaţi şi lipsiţi de
vicleşug, ca Natanael (Ioan l, 47) şi ca pruncii (Matei 18, 3-4);
apoi cei care, prin nevoinţe şi rugăciuni neîntrerupte, izbutesc
să-şi smulgă rădăcinile păcatului, adică să-şi golească inima de
poftele şi gândurile rele, de iubirea celor pământeşti, şi să o
umple cu dorul după lumina dumnezeiască şi desăvârşire.
• Curăţenia inimii este astfel cea mai înaltă treaptă a
desăvârşirii, a sfinţeniei. De aceea ea va fi răsplătită cu cea
mai mare fericire, care este, privirea lui Dumnezeu.
 7.“Fericiţi făcătorii de pace ,
că aceia fiii lui Dumnezeu se
vor chema.”
•- Omul care a dobândit harul Duhului
Sfânt, dobândește pacea inimii.
•- “Pace vă las vouă, pacea Mea o dau
vouă, nu precum dă lumea vă dau
Eu”(Ioan 14,27).
•- Pacea lui Hristos este mult diferită de
pacea lumească. E o stare lăuntrică,
profundă, greu de exprimat în cuvinte
omenești
• Profeţii Vechiului Testament au descris împărăţia mesianică a lui Hristos ca pe o
împărăţie a păcii şi a dreptăţii, iar îngerii au cântat în noaptea Naşterii Domnului:
„Slava întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire"
(Luca 2, 14).
• Această pace între oameni şi popoare, după care năzuieşte orice societate,
izvorăşte, după învăţătura creştină, din pacea omului cu Dumnezeu şi din pacea cu
sine însuşi, de care se bucură numai cei ce săvârşesc binele. Despre această pace
deplină vorbeşte Mântuitorul când spune Ucenicilor Săi: „Pace vă las vouă, pacea
Mea o dau vouă" (Ioan 14, 27).
• Făcători de pace sunt deci, după învăţătura sfintei noastre Biserici, în primul rând
cei ce săvârşesc Domnului, zilnic, jertfa cea fără de sânge, rugăciuni şi posturi
pentru ca peste toţi oamenii să se reverse „pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte
orice minte" (Filip. 4, 7).
• Făcătoare de pace, solie a păcii şi înfrăţirii este în primul rând Biserica, deoarece
ea propovăduieşte totdeauna pacea, care izvorăşte din iubirea de Dumnezeu şi de
aproapele.
• Porunca de a face pace se adresează tuturor, precum citim în epistola către evrei:
„Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul"
(Evr. 12, 14).
 8.“Fericiţi cei prigoniţi pentru
dreptate , că acelora este
împărăţia cerurilor.”
• Dreptate în înțeles de virtute;
• Faptele bune și corectitudinea
deranjează și demonii dar și
persoanele imorale și corupte.
Acestea vor porni luptă
împotriva creștinilor
practicanți.
• “Dacă M-au prigonit pe Mine,
şi pe voi vă vor prigoni; dacă
au păzit cuvântul Meu, şi pe al
vostru îl vor păzi” (Ioan
15,20).
• Aşa cum am văzut şi la fericirea a patra, cuvântul „dreptate" are şi aici înţelesul de
dreaptă credinţă şi dreaptă purtare, viaţă neprihănită, sfinţenie, în care bineînţeles
este cuprinsă şi virtutea socială a dreptăţii.
• Vechiul Testament ne vorbeşte de mulţi drepţi care au fost prigoniţi din pricina
luptei lor împotriva păcatelor lumii în care ei trăiau şi pentru îndreptarea acesteia
spre o viaţă morală.
• Luptând pentru dreptate, au fost prigoniţi proorocii. Tot din pricina aceasta a fost
răstignit Mântuitorul Hristos. El a proorocit Ucenicilor Săi că vor fi prigoniţi, ca şi El:
„Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât.
Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume,
ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte" (Ioan 15,18-19).
• Cei prigoniţi pentru dreptate vor avea parte de împărăţia cerurilor, aşa cum a
făgăduit Mântuitorul. Căci se cuvine ca lucrătorii împreună cu El la zidirea unei lumi
noi să fie acolo unde este şi El: ,,Părinte - S-a rugat Mântuitorul - voiesc ca unde sunt
Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea" (Ioan
17, 24).
 9.“ Fericiţi veţi fi când din
pricina Mea vă vor ocărî şi vă
vor prigoni şi minţind vor zice tot
cuvântul rău împotriva voastră.”
• - Dacă înainte a fost vorba de prigonirea
pentru faptele bune săvârșite, acum este
vorba de prigonirea pentru credința în
Hristos, mărturisirea credinței.
• - “Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi
de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului
se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi
a Tatălui şi a sfinţilor îngeri” (Luca 9,26).
“Bucuraţi-vă şi vă veseliţi , că
plata voastră multă este în
ceruri.”
•- Rostul răbdării
tuturor umilințelor și
prigonirilor este
dobândirea mântuirii
•- “Şi veţi fi urâţi de
toţi pentru numele Meu;
iar cel ce va răbda până
în sfârşit, acela se va
mântui” (Matei 10,22).
• Prin aceste cuvinte, Mântuitorul fericeşte pe cei care vor avea de suferit
defăimari, prigoane şi chiar moarte, din pricina credinţei în El şi a răspândirii
Evangheliei creştine în lume.
• Pentru credinţa în Dumnezeu şi pentru nădejdea venirii lui Mesia au suferit
prigoane proorocii Vechiului Testament. De pildă, Proorocul Ilie a fost
prigonit de Ahab şi Izabela, fiindcă i-a mustrat că se închinau la idolul Baal
(III Regi 18); Proorocul Isaia a fost tăiat cu fierăstrăul, din porunca regelui
idololatru Manase; Proorocul Ieremia a fost izgonit din ţară, pentru că a
mustrat pe cei nedrepţi. Aceleaşi suferinţe au îndurat mulţi alţii pentru
credinţa lor cea dreaptă.
• Pentru aceasta, creştinii sunt îndemnaţi să se bucure de orice încercare a
credinţei, ca Sfântul Apostol Petru, care spune: „... întrucât sunteţi părtaşi la
suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă
bucuraţi cu bucurie mare. De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos,
fericiţi sunteţi, căci Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi" (I
Petru 4, 13-14).
Ce condiţii trebuie îndeplinite pentru însuşirea virtuţilor din cele
nouă Fericiri?
• Prima condiţie este ca cineva să-şi însuşească judecata oluhovnicească, ceea ce este
tot una cu înţelepciunea, pe care o aflam în cărţile Sfinţilor Părinţi, în scrierile
duhovniceşti şi în sfaturile părinţilor duhovniceşti. Creştinii sunt datori să se conducă
după înţelepciunea Evangheliei.
• A doua condiţie este nefăţărnicia. Făţarnicul, gândindu-se numai la răsplata şi
negândindu-se la dobândirea virtuţii, nu foloseşte nimic. El nu poate fi fericit
niciodată.
• A treia şi ultima condiţie este nădejdea statornică în Dumnezeu, prin care cretinul se
întăreşte în lupta împotriva grijilor pământeşti. Având nădejde nestrămutată în
Dumnezeu - Care, după învăţătura Bisericii noastre, este izvorul binelui şi al
sfinţeniei -, credinciosul păşeşte din virtute în virtute, străduindu-se să se arate
folositor atât pentru sine, cât şi pentru obştea din care face parte. El nădăjduieşte în
triumful binelui asupra răului, în triumful vieţii asupra morţii şi în triumful păcii
asupra războiului, cunoscând că Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit în
lume pentru ca lumea „viaţă să aibă şi din belug să aibă' (Ioan 10, 10).
VĂ MULȚUMESC PENTRU
RĂBDARE...
PR. VASILE