Natura pacatului

R.C. Sproul

Cand am privit la doctrina creatiei divine am observat ca atunci cand Dumnezeu a facut
lumea si tot ce cuprinde ea, la sfarsitul fiecarei etape din lucrarea de creatie, la fel ca un
pictor care face un pas inapoi ca sa-si admire opera, Dumnezeu a privit la lucrarea
mainilor Sale si a binecuvantat-o, spunand: "Iata un lucru bun." Dar, daca privim la
natura astazi, din perspectiva noastra, nu vedem aceeasi bunatate raspandita in univers,
asa cum a vazut-o Dumnezeu imediat dupa creatie, pentru ca lumea pe care o vedem noi
astazi este o lume cazuta. Intr-adevar, noi o privim prin ochii unor oameni cazuti. Stim ca
exista lucruri disperat de gresite in lumea in care traim. Imi amintesc cum cu multi, multi
ani in urma, cand Billy Graham era in punctul culminant al lucrarii sale publice, el
obisnuia sa se refere frecvent la pacat si spunea din nou si din nou in predicile sale:
"Problema cu care ne confruntam in viata este pacatul, PACATUL." Apoi, aratand catre
inima, spunea: "Iar acesta vine de aici." Imi amintesc cum, auzind aceste cuvinte ca un
tanar ce eram, cat de multa dreptate ii dadeam.
Atat de multe din problemele de care ne lovim in aceasta lume sunt rezultatul direct al
caderii omului. De fapt, cred ca rareori ne oprim sa contemplam masura, adevarata
masura a impactului pe care pacatul il are asupra lumii. Pentru ca, daca privim la
Scriptura, aceasta ne va spune ca pacatul nu e doar o problema a omului, o problema
izolata sau o problema ce se rezuma la relatiile noastre personale; dimpotriva, pacatul a
avut ca rezultat o dezordine cosmica. In cuvintele Scripturii, lumea, sau universul,
suspina si sufera durerile nasterii, asteptand rascumpararea fiilor lui Dumnezeu. Motivul
pentru aceasta, daca ne amintim din nou studiul despre creatie, este ca atunci cand
Dumnezeu i-a creat pe Adam si Eva, El i-a asezat intr-un rol de stapanitori ai restului
pamantului. Prin urmare, atunci cand ei au devenit corupti, stricaciunea lor a afectat toate
lucrurile peste care stapaneau. Observam ca atunci cand Dumnezeu a rostit blestemul
asupra lui Adam si Eva dupa caderea lor, acel blestem a afectat si pamantul, a afectat
cresterea plantelor din agricultura, pentru ca de-acum lumea a devenit rezistenta la
mainile creaturii cazute pe care noi o numim om.

Deci, ceea ce se intampla in aceasta dezordine cosmica este, intr-un cuvant, instrainarea.
Sau, daca putem alege un alt cuvant cu aceeasi semnificatie, acela ar fi indepartarea.
Aceste doua cuvinte sunt foarte importante pentru intelegerea biblica a mantuirii, pentru
ca mantuirea este prezentata in Biblie sub forma impacarii. Ca sa fie nevoie de o
impacare, trebuie sa existe mai intai o instrainare sau o indepartare, care sa faca necesara
impacarea. Multe din capitolele de la inceputul Vechiului Testament sunt dedicate
prezentarii radacinilor istorice ale acestei probleme a instrainarii si indepartarii. Vedem
cum caderea omului are ca rezultat, mai intai de toate, o instrainare si o indepartare intre
om si natura. Si, asa cum am mentionat ceva mai devreme, intreaga ordine din creatie a
fost afectata de pacat.
In al doilea rand, exista o instrainare intre om si Dumnezeu. Chiar ieri dadeam un interviu
unui post de radio din Boston cand directorul din studioul de acolo m-a rugat sa prezint
intr-o propozitie definitia mantuirii. I-am amintit de un mesaj pe care l-am rostit in urma
cu mai multi ani la Asociatia Distribuitorilor de Carte Crestina, mesaj care i-a surprins pe
unii atunci cand am spus ca in definitiv Dumnezeu este Cel de care noi suntem mantuiti.
Pentru ca problema imediata pe care mantuirea o adreseaza este instrainarea si
indepartarea noastra de Dumnezeu, care este neprihanit, care este sfant, si care a decretat
ca va judeca lumea si Isi va turna mania peste cei ce nu se pocaiesc pana la sfarsit. Deci,
descoperim ca suntem, prin firea noastra, asa cum spune si Scriptura, dusmani ai lui
Dumnezeu. Aceasta cadere care a avut loc a provocat o instrainare intre fiintele umane si
Creatorul lor. Lucrul acesta e adesea trecut cu vederea in societatea noastra care are o
perspectiva mai optimista in ce priveste relatia naturala dintre Dumnezeu si lume. Ii
auzim pe unii spunand ca Dumnezeu ii iubeste pe toti neconditionat. Iar atunci cand
oamenii aud aceste cuvinte, ei spun: "Ei bine, atunci nu am de ce sa ma tem de un Creator
care ma iubeste neconditionat." Astfel exista tendinta sa se ignore pericolul clar si
iminent al realitatii acestei instrainari. De fapt, o mare parte a Scripturii este dedicata
prezentarii pasilor pe care Dumnezeu i-a facut, la initiativa Sa, pentru a vindeca aceasta
problema. La aceasta se rezuma rascumpararea. La aceasta se rezuma mantuirea. Sa
aduca impacarea intre partile instrainate. Dar daca aceste parti nu se impaca, ele raman
instrainate. Si, din nou, prin natura noastra noi ne-am nascut intr-o stare de instrainare si
indepartare de Dumnezeu.

Apoi vedem instrainarea dintre om si om. Folosesc intentionat aici cuvantul "om" la
modul generic. Nu ma refer pur si simplu la oameni, pentru ca exista o instrainare si o
indepartare chiar si intre sexe. Avem lupta dintre sexe, razboiul dintre sexe cu care toti
suntem familiari. Dar mai vedem si ura si violenta care au loc intre fiintele umane, nu
numai la nivelul personal si individual al relatiilor destramate, dar si la o scara mult mai
mare, unde vedem natiuni ridicandu-se unele impotriva altora, si asa mai departe.

Inainte de a trece mai departe, dati-mi voie sa spun doar ca vedem deja impactul radical
pe care pacatul il are asupra lumii. El afecteaza natura. Afecteaza relatia noastra cu
Dumnezeu si afecteaza relatiile dintre noi. Atunci cand pacatuim, nu numai ca nu Il
ascultam si Il dezonoram pe Dumnezeu, dar ne ranim si unii pe altii. La acest nivel
vedem numarul enorm de pacate prin care fiintele umane sunt ranite de alte fiinte umane.
Exista pacatele evidente, cum ar fi crima, furtul, adulterul si altele din aceeasi categorie,
dar mai sunt si cazurile in care ne vorbim de rau unii pe altii, ne uram unii pe altii, ne
invidiem unii pe altii pentru averile noastre, si asa mai departe. Intreaga gama a pacatului
descrie modul in care ranim alte fiinte umane si suntem raniti la randul nostru de alte
fiinte umane.

In final, vedem in aceasta instrainare si indepartare o instrainare a omului de el insusi.

Atat de mult se scrie astazi despre auto-apreciere, despre demnitatea umana si despre
tendinta existenta in sistemul scolar de evitare a masurilor corectionale pentru faptele
rele, si asa mai departe, pentru ca nu vrem sa ranim eul atat de fragil al copiilor si sa le
distrugem sentimentul de auto-apreciere. Cred ca lucrurile au fost impinse in acest caz
spre o extrema. Dar in spatele intregii miscari pentru auto-apreciere sta intelegerea
faptului ca fiintele umane au o problema cu auto-aprecierea. Motivul este acela ca odata
cu pacatul noi ne-am instrainat, nu doar de ceilalti oameni, dar chiar si de noi insine. Ii
auzim astfel de atatea ori pe oameni spunand: "Ma urasc" sau "Mi-e scarba de mine. Ma
dispretuiesc", pentru ca e foarte greu sa ne mintim singuri cu atata convingere incat sa
negam si sa stergem rautatea pe care o gasim, nu doar in ceilalti, ci si in noi insine.
As putea spune aici intr-o paranteza despre Carl Marx care, vorbind nu dintr-o
perspectiva crestina ci din propriul sau punct de vedere, a aratat ca una din cele mai mari
probleme ale rasei umane este instrainarea sau indepartarea existenta intre oameni si
munca lor, care implica atata durere si lupta pentru castigarea celor necesare vietii, in
industrie sau in alte domenii in care activam. Din nou, descoperim radacinile acestei
situatii in gradina Eden, unde blestemul lui Dumnezeu a fost rostit asupra omului si
muncii sale. Munca n-a fost un blestem in sine. Omul a fost trimis sa munceasca inca
inainte de cadere. Chiar si Dumnezeu lucreaza, si gaseste implinire si binecuvantare in
lucrarea pe care o face. Aceasta a fost intentia si in cazul nostru. In Eden nimeni nu a
spus "Multumesc lui Dumnezeu ca e vineri!" Pentru ca acolo exista o implinire reala pe
care oamenii o gaseau in lucrarea mainilor lor. Dar, pentru ca pacatul e prezent acum si in
piata, e prezent si la locul de munca, blestemul muncii noastre a adus cu sine o si mai
mare instrainare.

Doar am schitat aceste lucruri pe scurt ca sa le putem urmari pe fiecare in parte mai in
detaliu. Incerc doar sa va zugravesc imaginea in ansamblul ei, ca sa puteti vedea ca
pacatul e o problema foarte serioasa si are efecte devastatoare asupra noastra. Dar haideti
sa ne ocupam putin de intrebarea: "Ce este pacatul?" Ce este acest lucru pe care noi il
numim pacat? In Scriptura, in Noul Testament, cuvantul grec tradus prin "pacat" este
cuvantul harmartia. In limba originala, cuvantul era folosit la tragerea cu arcul si descria
situatia in care un arcas nu nimerea centrul tintei. De exemplu, Pavel ne spune in Romani
3, "Toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu." Aceasta expresie, "a fi lipsit",
este o metafora luata din tragerea cu arcul, atunci cand cineva isi indrepta arcul spre o
tinta indepartata dar nu o ochea cum trebuie si sageata cadea departe de punctul tintit. Nu
nimerea tinta in locul potrivit. Intr-un fel, tinta devine standardul sau norma de masurare
a acuratetei, a preciziei. Asa ca, atunci cand nu nimerim tinta, asta inseamna pentru noi in
sens biblic ca nu ne-am ridicat la nivelul standardului. Sau am incalcat o norma. Si,
desigur, norma cu care Scriptura masoara neprihanirea si opusul acesteia, pacatul, este
norma Legii lui Dumnezeu. Atunci cand nu respectam Legea lui Dumnezeu, cand nu
nimerim tinta Legii lui Dumnezeu, cand incalcam o norma sau un standard al Legii lui
Dumnezeu, acest lucru defineste pentru noi pacatul.

Catehismul defineste pacatul astfel: "Pacatul este orice lipsa de conformare cu Legea lui
Dumnezeu sau o incalcare a acesteia." Daca vom privi la aceasta definitie, la lipsa de
conformare pe de o parte si la incalcare pe de alta parte, vedem cum cuvantul "lipsa" este
exprimat la modul negativ si "incalcare" este la modul activ sau pozitiv.
Imi amintesc ca atunci cand am plecat la scoala in Olanda, am fost cufundat intr-o cultura
straina si nu-mi venea sa cred cat de multe erau legile care defineau fiecare aspect al
vietii. Pe atunci, daca spargeai o fereastra in casa ta dintr-un sat de langa Amsterdam, nu
puteai inlocui fereastra din propria ta casa fara o permisiune scrisa din partea guvernului
central din Haga. Ca unul nascut si crescut in spiritul liberei initiative, mi se parea o
situatie sufocanta. Si, desigur, lucrurile stau aproape la fel si acum in aceasta tara. Dar in
acele zile, expresia pe care o auzeam din nou si din nou in Olanda era: "Ai incalcat
legea." Si legile erau peste tot. Oriunde mergeai te loveai de o lege pe care era destul de
greu sa nu o incalci, dat fiind numarul lor mare.
Dar aceasta e ideea aici, a incalcarii unei linii, a pasirii in afara limitei. Si limita, din nou,
e definita de lege. Acesta e sensul pozitiv al incalcarii. Dumnezeu iti spune sa nu faci
ceva. Opreste-te aici, la aceasta linie. Tu pasesti peste linie, incalci acea lege, si astfel ai
pacatuit impotriva lui Dumnezeu. E o incalcare a legii.
Nu e interesant oare faptul ca in terminologia noastra noi echivalam "pacatul" cu o
"incalcare"? Si totusi, in afara bisericii poti vedea in unele locuri semne care spun:
"Accesul interzis". Aceste semne nu spun: "Pacatul interzis". Nu exista aceasta echivalare
acolo, dar vedem legatura dintre incalcarea unei legi si pacat. Inseamna sa pasesti peste
linia de demarcatie fara sa ti se permita.
Lipsa de conformare ne atrage atentia asupra unei absente sau asupra unui esec. Uneori
noi facem distinctia dintre pacatele de comitere si pacatele de omitere. Un pacat de
comitere este atunci cand facem un lucru nepermis. Un pacat de omitere este atunci cand
nu facem un lucru pe care suntem datori sa il facem. Vedem astfel ca pacatul are atat o
dimensiune negativa cat si una pozitiva.

Acest fapt se poate lega, intr-o anumita masura, de o speculatie istorica teologica si
filozofica cu privire la insasi natura raului. Asta e, desigur, poate cea mai dificila
intrebare din punct de vedere filozofic cu care ne confruntam ca si crestini. S-a spus ca
originea raului este calcaiul lui Ahile, punctul vulnerabil al iudeo-crestinismului, pentru
ca intrebarea evidenta cu care ne confruntam este: Cum poate un Dumnezeu, care este
intru totul neprihanit si intru totul bun, sa aduca la viata o lume care este acum cazuta?
Cum poate Dumnezeu, daca este Creatorul tuturor lucrurilor, sa coexiste cu o lume in
care este prezent pacatul? El l-a cauzat? El L-a creat? Il foloseste in scopurile Sale?
Intrebarea devine, in cele din urma, aceasta: E ceva in neregula cu Insusi Dumnezeu,
pentru ca e evident faptul ca ceva nu e in regula cu lumea pe care El a creat-o.
Speculand asupra acestei intrebari, in istorie filozofii si teologii au folosit doua cuvinte
pentru a defini natura raului, cuvinte importante in aceasta discutie. Amandoua, din
fericire sau din pacate, depinde din ce unghi privesti, provin din latina. Unul este
cuvantul provatio, iar celalalt este cuvantul negatio. Cuvantul latin provatio se traduce
"privatiune", iar negatio se traduce prin "negatie". Avem deci o privatiune si o negatie.
Din nou, pacatul este definit in principal de termenii biblici prin concepte negative. O
privatiune inseamna lipsa unui lucru. Ceva lipseste acolo unde este o privatiune. Am
auzit cu totii cuvinte ca "privare" si "a fi privat" de ceva.
Lucrurile de care suntem privati in starea noastra prezenta de decadere sunt sfintenia si
neprihanirea. Lucrul de care sufletul nostru duce lipsa este neprihanirea desavarsita. Ne-
am nascut intr-o stare corupta, lipsiti de neprihanirea initiala pe care au avut-o Adam si
Eva. Vorbim deci despre pacat ca fiind o lipsa a unui anumit nivel de neprihanire sau
bunatate, pe care ar fi trebuit sa il avem dar nu il avem in prezent. Negatia inseamna ca
pacatul sau raul este definit ca un lucru diametral opus neprihanirii si bunatatii. Raul este
opusul sau negatia binelui. Observati cum Biblia vorbeste atat de des despre rau si despre
pacat. Ea foloseste cuvinte ca "lipsa de evlavie" sau "lipsa de neprihanire".

Tradus de Florin Vidu