1.

Harul lui Dumnezeu în învățătura Sfintelor Scripturi-Studiul Noului

Testament Terinte

B. Harul lui Dumnezeu (3.21-8.39)

În întunericul universal al vinovăţiei şi păcatului omului a strălucit lumina Evangheliei. apostolul

Pavel o numeşte „neprihănirea lui Dumnezeu” ca şi în 1.17, adică dreapta Lui îndreptăţire a celui
nedrept. Lucrul acesta este posibil numai prin cruce, în care Dumnezeu şi-a demonstrat dreptatea
Sa (3.25 şi urm.), cât şi dragostea Sa (5.8) şi ea este disponibilă pentru „toţi cei ce cred” (3.22),
dintre iudei sau dintre neamuri. Explicând crucea, apostolul Pavel recurge la cuvinte cheie ca
ispăşire, răscumpărare şi îndreptăţire. După aceea, răspunzând obiecţiilor iudeilor (3.27-31), el
arată că deoarece îndreptăţirea vine numai prin credinţă, nimeni nu se poate lăuda înaintea lui
Dumnezeu şi nici nu este diferenţă între iudei şi neamuri, chiar dacă Legea nu este
desconsiderată.

Romani 4 este un eseu genial în care Apostolul Pavel demonstrează că Avraam, părintele lui
Israel, a fost el însuşi îndreptăţit nu prin faptele sale (v. 4-8), nici prin circumcizie (v. 9-12), nici
prin Lege (v. 13-15), ci prin credinţă.

Criticii lui Pavel erau deranjaţi şi de învăţătura sa despre Lege. Aşa că o clarifică în Rom. 7. El
enunţă trei adevăruri majore.

(1) Creştinii au „murit în ce priveşte Legea” în Hristos, exact la fel cum au murit faţă de
păcat (v. 1-6). În consecinţă sunt „izbăviţi” de Lege, adică de osânda adusă de ea, şi sunt
liberi acum nu să păcătuiască, ci să-i slujească lui Dumnezeu înnoiţi fiind de Duhul.
(2) În al doilea rând, descriindu-şi propriul trecut (v. 7-13), Apostolul Pavel spune că deşi
Legea revelează, stârneşte şi osândeşte păcatul, nu este responsabilă de păcat sau moarte.

(3) În al treilea rând (v. 14-25), Apostolul Pavel descrie în termeni foarte plastici o zbatere
morală interioară dureroasă şi permanentă. Indiferent dacă „nenorocitul” care strigă să fie
izbăvit este un creştin născut din nou sau un om nenăscut din nou, scopul său în acest
paragraf este să demonstreze insuficienţa Legii pentru a birui puterea păcatului. Înfrângerea
sa nu se datorează Legii, nici lui însuşi, ci „păcatului care locuieşte” în el (17, 20), iar asupra
 acestuia Legea nu are nici o putere pentru a-l ţine sub control. Dar acum (8:1-4), Dumnezeu a
făcut prin Fiul Său şi prin Duhul ceea ce Legea nu a fost în stare să facă.

Pe cât de plin de Lege este cap. 7, pe atât de plin de Duhul este cap. 8. Pe tot parcursul
secţiunii 6.1-8.40 din Epistola către Romani, Apostolul Pavel le dovedeşte cititorilor săi că
speranţa moştenirii slavei lui Dumnezeu trebuie întemeiată acum pe lucrarea Sfântului Duh
în credincioşi, şi nu pe împlinirea Legii. În cap. 8 el îndeamnă la o trăire în acord cu dorinţele
firii lor omeneşti înnoite. Puterea lucrării lui Hristos în credincios se datorează nu împlinirii
Legii, ci faptului că El a venit „întru asemănarea trupului păcatului şi pentru păcat” (v. 3)3,
iar în felul acesta „a osândit păcatul în trup”. Scopul acestei acţiuni este „ca îndreptarea din
Lege să se împlinească în noi, care nu umblăm după trup, ci după duh” (v. 4). Sfântul Duh
este înfăţişat în acest capitol ca Persoana din Sfânta Treime care aplică în viaţa creştinilor
rezultatele lucrării mântuitoare a lui Hristos, prin aceea că îi sfinţeşte. În v. 5-8 Apostolul
Pavel prezintă două categorii de creştini, care aleg să trăiască diferit: „cei ce sunt după trup
cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului”. Rezultatele acestor
alegeri sunt, de asemenea, total opuse: „dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este
viaţă şi pace”. Credinciosul este duhovnicesc numai dacă are dovada sălăşluirii Duhului
Sfânt în el (v. 9), în care caz Hristos însuşi locuieşte în el (v. 10). Trupul se îndreaptă către
moartea fizică, din cauza păcatului, însă prezenţa Duhului lui Hristos face ca cel drept să aibă
parte de înviere, asemenea lui Hristos (v. 11). Scopul urmărit de Apostolul în prima parte a
cap. 8 din Romani (v. 1-13) reiese cel mai clar din v. 13, anume că prin puterea Duhului
Sfânt din ei, credincioşii pot birui faptele firii păcătoase: „Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi
muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii”. Creştinii romani trebuiau să-şi
întemeieze speranţa vieţii veşnice nu pe împlinirea Legii, ci pe puterea Duhului Sfânt din ei,
prin care, zice Sfântul Pavel, „veţi fi vii”.

Evenimentul pe care până şi Creaţia impersonală – personificată de Pavel – îl aşteaptă este

„descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8.19-23). Statutul creştinilor de fii ai lui Dumnezeu
este, deocamdată, o realitate ascunsă, interioară, mărturisită de Duhul Sfânt în duhul omului.
Creaţia este şi ea în aşteptarea zilei în care se va vedea desluşit care sunt adevăraţii fii ai lui
Dumnezeu. Aceasta se va întâmpla numai la învierea credincioşilor, când ei se vor împărtăşi
trupeşte de preamărirea Hristosului înviat. Slăvirea fiilor lui Dumnezeu va atrage după sine şi
slăvirea Creaţiei, după cum la căderea lor şi ea devenise roabă stricăciunii (Gen 3.17-19). La
înnoirea tuturor lucrurilor, însă, ea „va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de
slobozenia slavei fiilor lui Dumnezeu” (v. 21). Antiteza stricăciune-slavă şi asocierea stricăciunii
cu mortalitatea umană (1Cor 15.42, 50) ne sugerează faptul că prin slavă, Apostolul Pavel
înţelege aici nemurirea.

Compediu de teologie Paulina-TNT II

Dragostea şi harul lui Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu al dragostei este o
altă declaraţie pe care Pavel o face, deşi nu o face în mod delicat, scriind (Romani 5:8) că
dragostea lui Dumnezeu este dovedită credincioşilor prin moartea Fiului Lui. Concluzia este că
ceea ce se cere este o demonstraţie a ceva ce nu ne-am fi imaginat că ar fi posibil sau de
conceput fără revelaţia prioritară a lui Dumnezeu, anume că Dumnezeu iubeşte pe păcătoşii care
nu merită şi vinovaţi. Are o bază fermă în VT şi literatura iudaică, dar care devine mai
accentuată şi având un rol mai dominant în NT în general.

De acum încolo apostolul Pavel urmăreşte această linie de gândire. In epistolă care cel
mai mult subliniază dreptatea lui Dumnezeu, el poate vorbi cu o certitudine egală despre
dragostea lui Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile credincioşilor prin
Duhul (Romani 5 :5), un mod vioi de a vorbi de comunicarea dragostei lui Dumnezeu către
omenire. Acea dragoste este cel mai mult văzută în lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu pentru
păcătoşi (Romani 5 :8). Consecinţa pentru credincioşi este că ei nu vor fi niciodată separaţi de
acea dragoste (Romani 8 :39). Dragostea îi face mai mult decât biruitori (Romani 8 :37). Intr-
adevăr dragostea lui Dumnezeu este o parte familiară a unor asemenea benedicţii ca 2 Corinteni
13 :13 (14) (de asemenea 2 Corinteni 13 :11) şi Efeseni 6 :23. Vine în rugăciunile lui Pavel
pentru tesaloniceni (2 Tesaloniceni 2 :16 ; 3 :5). In ultima rugăciune dragostea lui Dumnezeu
este privită ca ţelul spre care ar trebui îndreptate gândurile creştinilor (« fie ca Domnul să vă
îndrepte inimile către dragostea lui Dumnezeu »).

Există încă două aspecte ale lui Dumnezeu care sunt atât de strâns legate de dragoste
încât ele ar trebui considerate cel mai bine în legătură cu ea. In primul rând este înţelegerea că
Dumnezeu este un Dumnezeu al harului. Intregul concept de har se află în inima soteriologiei lui
Pavel şi în legătura cu aceasta observăm că « harul lui Dumnezeu » denotă o trăsătură esenţială a
dragostei lui Dumnezeu. Când se aplică la Dumnezeu, cuvântul har denotă favoarea lui
Dumnezeu către aceia care nu merită favoarea Lui, şi astfel ajunge să fie folosită în special
pentru lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu în Cristos. A devenit o presupunere de bază, atât de
mult încât apare în mod frecvent în saluturile de deschidere şi în concluzia benedicţiilor
epistolelor pauline. Dumnezeu este văzut ca unul care acordă favoare nemeritată subiecţilor
dragostei Lui. Harul lui Dumnezeu este mai mult decât faptele lui de har, deşi le include pe
acestea. Implică natura Lui. Dragostea Lui este de o asemenea calitate încât dă fără zgârcenie.
Harul este un alt nume pentru caracterul permanent al dragostei Lui, mai ales pentru păcătoşi şi
pentru poporul Său ales. Câteodată harul lui Dumnezeu devine aproape imparţial în rezultatele pe
care le atinge, ca atunci când Pavel poate spune că răspunsul macedonenilor la provocarea
dărniciei creştine este un semn al harului lui Dumnezeu în vieţile umane (2 Corinteni 8 :1 ; 2
Corinteni 8 :7 ca o convocare către corinteni de a continua şi în acest « har » de generozitate).

Apostolul Pavel era adânc convins de îndatorirea lui faţă de harul lui Dumnezeu. El şi-a
văzut chemarea ca un act al harului (Galateni 1 :15). Nu a avut nici-o îndoială că creştinii sunt
mântuiţi prin harul lui Dumnezeu (Romani 3:24; 5:15; Efeseni 2:5,7; Tit 2:11). El vede acest
lucru ca un subiect de laudă (Efeseni 1:6). El priveşte câteodată ca un dar comunicabil (1
Corinteni 1 :4 ; 3 :10 ; 15 :10 ; 2 Timotei 1 :9). Trăirea prin har este diametral opusă oricărei
pretinderi religioase de a depinde de efortul uman (Galateni 2 :21 ; Romani 11 :6). « Harul » de
asemenea îl asigură pe Pavel că Dumnezeu va lucra în viaţa lui apostolică (1 Corinteni 15 :10-
11) ; într-adevăr termenul devine aproape de nedistins de « tărie » necesară pentru a împlini
sarcina lui misionară (2 Corinteni 12 :9). In ciuda limitărilor Pavel şi-a dat seama că era capabil
să îmbrăţişeze un nou mod de a se baza mai mult pe puterea lui Dumnezeu în slăbiciune (2
Corinteni 12 :10 ; 13 :4).

Al doilea aspect al dragostei lui Dumnezeu este îndurarea lui Dumnezeu. Inţelesul
rădăcinii cuvântului « îndurare» este mila, în cele din urmă legătura strânsă de dragoste. Este
esenţial o dragoste permanentă marcată de persistenţă şi dedicare (ca în cuvântul ebraic h\esed_).
Îndurarea este de asemenea legată de har, dar este mai specific de dreptate. Este atunci când
judecăţile drepte ale lui Dumnezeu sunt luate în vedere încât îndurarea Lui devine o realitate
însufleţită. Dacă El trebuie să condamne ce este nedrept pentru că El Însuşi este drept, El extinde
îndurarea către aceia care altfel ar fi condamnaţi pentru că îndurarea este la fel de mult o parte a
naturii Lui la fel ca dreptatea. Această idee a îndurării lui Dumnezeu nu este unică pentru NT. Işi
are rădăcinile în VT.

Apostolul Pavel era pe deplin conştient de îndurarea lui Dumnezeu (Romani 9:15-16,18)
ca parte a prerogativei de har a lui Dumnezeu. El vorbeşte de mai multe ori, adesea biografic
când face referire la chemarea şi misiunea sa apostolică, de obţinerea îndurării, care înseamnă
primirea rezultatelor faptelor de milă ale lui Dumnezeu (Romani 11 :30-32 ; 1 Corinteni 7 :25 ; 2
Corinteni 4 :1 ; 1 Timotei 1 :16). Nu există nici-o sugestie în ce priveşte calitatea îndurării de a fi
străină de Dumnezeu, nici că intră în conflict cu dreptatea Lui esenţială. Este parte a înţelegerii
apostolului a naturii complete a lui Dumnezeu. Intr-adevăr, Pavel foloseşte expresia şocantă
“părintele îndurărilor” în legătură cu Dumnezeu în 2 Corinteni 1:3, care atrage atenţia asupra
naturii lui de compasiune. Repetă Exod 36 :6 ; Psalmul 86 :15 şi 145 :8, care vorbeşte despre
Dumnezeu ca fiind îndurător şi plin de har, şi este parte integrantă a liturgiei din sinagogă în
proclamarea lui Dumnezeu ca fiind bun cu Israel, mai ales în iertarea păcatelor şi restaurarea
relaţiilor (vezi Coloseni 2 :13-15, care găseşte în mod sugestiv contextul iudaic în rugăciunea NT
pentru îndurarea lui Dumnezeu pentru poporul Său).

Pavel foloseşte uneori alt cuvânt –bunătate (chreµstoteµs) –când descrie atitudinea de har
a lui Dumnezeu. El o leagă o dată de calitatea de asprime (Romani 11 :22). Se poate părea dificil
de văzut cum aceste două faţete ale caracterului lui Dumnezeu pot exista într-o singură persoană,
dar Pavel nu este aparent deranjat de această dificultate. Pentru el atât bunătatea cât şi asprimea
sunt caracteristici esenţiale. El vede bunătatea lui Dumnezeu intenţionând să conducă oamenii la
pocăinţă (Romani 2 :4), deşi el recunoaşte că contemporanii iudei au atras atenţia asupra
judecăţii drepte a lui Dumnezeu (Romani 2 :5). Cea mai apropiată legătură între harul lui
Dumnezeu şi bunătatea Lui se vede clar în Efeseni 2 :7 unde bogăţiile nemăsurate de har ale lui
Dumnezeu sunt echivalate cu bunătatea arătată nouă în Cristos. Bunătatea este astfel practic
sinonimă cu harul. La fel ca bunătatea lui Dumnezeu din Tit 3 :4, despre ambele se afirmă că au
« apărut » (în scopul mântuirii prin prezenţa încarnată a lui Cristos).