HAR

I. În Vechiul Testament

a. Vocabular

Harul implică şi alte subiecte cum sunt iertarea, mântuirea,

regenerarea (naşterea din nou), pocăinţa şi dragostea faţă de
Dumnezeu. „Există cuvinte de har care nu conţin termenul
propriu zis „har” (Moffatt) vezi Deuteronom 7:7; Deuteronom
9:4-6. „Cuvintele de har” din VT sunt următoarele:

(i) hesed, tradus de obicei „dragoste statornică”, iar uneori

„credincioşie”, „loialitate”. În traducerea VA este tradus
„îndurare” (149 de ori), „bunăvoinţă” (38), „milostenie” (30) şi
„bunătate” (12). Luther l-a tradus cu Gnade, cuvântul german
pentru „har” sau „graţie”. În ciuda acestui fapt, nu este
echivalent întru totul cu „har”. Este un cuvânt care indică o
relaţie şi poate fi folosit cu referire la Dumnezeu şi la om. Când
se referă la Dumnezeu indică har. Când se referă la om indică o
dragoste statornică faţă de un alt om sau faţă de Dumnezeu. Este
întâlnit adesea în asociere cu cuvântul „legământ” şi indică o
atitudine de credincioşie pe care trebuie să o aibă ambele părţi
ale unui legământ. Cu privire la hesed a lui Dumnezeu, hesed,
vezi Plângerile 3:22; pentru termenul hesed asociat cu omul,
vezi Osea 6:6. Snaith sugerează expresia „dragostea
legământului” („covenant love”) ca fiind termenul engl. cel mai
apropiat.

(ii) hen, „favoare”. Acesta nu este un „cuvânt de har” şi nu

indică o relaţie. Este folosit cu referire la acţiunea unui superior
- uman sau divin - faţă de un inferior. El ne comunică ideea de
favoare nemeritată; în VA este tradus „har” (38) şi „favoare
(26). Exemple de hen din partea omului găsim în Geneza 33:8,
10, 15; 39:4; Rut 2:2, 10. Hen din partea lui Dumnezeu întâlnim
în Ieremia 31:2 (VSR „credincioşie”, Av „bunăvoinţă”). Nimeni
nu poate arăta hen faţă de Dumnezeu (spre deosebire de hesed),
deoarece nimeni nu îi poate face o favoare lui Dumnezeu.

b. Legea

(i) Ioan 1:17 pune legea în contrast puternic cu harul. Vezi Tit
2:11 care afirmă de asemenea că harul a venit în lume prin
Cristos. Aceasta nu înseamnă că harul a fost inexistent în VT, ci
înseamnă doar că nu se situează în prim plan şi că este ceva ce
priveşte în principal Israelul. Biblia foloseşte adesea antiteza
acolo unde noi am folosi comparaţia.

(ii) Ideea de promisiune este dezvoltată în NT în Galateni (3:16-

22) şi în Evrei. Aceasta arată că harul precede legea. Dumnezeu
i-a tratat pe Patriarhi pe baza promisiunii, pe poporul întreg l-a
tratat pe baza legii. Această lege nu a fost primordială, dar ea a
clarificat şi a accentuat felul de hesed pe care îl aştepta
Dumnezeu de la poporul legământului Său.

(iii) Totuşi, harul este întâlnit chiar în lege. Alegerea Israelului

ca popor al lui Dumnezeu este atribuită în lege alegerii libere a
lui Dumnezeu şi nu neprihănirii Israelului (Deuteronom 7:7-8;
cf. 8:18). Iniţiativa în legământul de la Sinai vine de la
Dumnezeu, la fel ca şi în legământul harului cu Avraam. În
Psalmul 19 există o afirmaţie despre convertirea sau restaurarea
puterii legii.

c. Profeţii

Ideea principală a scrierilor profetice este chemarea la pocăinţă.

Pasaje tipice sunt în Amos 5:14; Osea 2:7; 6:1; 14:1; Isaia 1:16-
18; Ieremia 3:1, 7, 12-14. Profeţii sunt acuzaţi adesea că ar
promova o doctrină a pocăinţei care pune accentul pe voinţa
umană, ca şi erezia Pelagiană. Dar profeţii au privit pocăinţa ca
un fapt lăuntric (Ioel 2:13). Ezechiel care a cerut oamenilor să-şi
facă o inimă nouă (18:31), a recunoscut de asemenea că o inima
nouă poate fi doar un dar al harului lui Dumnezeu (36:26). În
privinţa aceasta el este în armonie cu pasajul „noului legământ”
din Ieremia 31:31-34.

d. Psalmii

Cuvântul hen este aproape absent în Psalmi, dar apar unele

cuvinte înrudite. Termenul hesed este întâlnit foarte frecvent, de
ex. Psalmul 5:7;Psalmul 57:3 („bunătate şi credincioşie”); 89:33
(„bunătate”). În Psalmi întâlnim de asemenea cu o frecvenţă
crescută cuvântul înrudit hasid, care este găsit, de ex. în Psalmul
12: l; 86:2 („care se încred în Tine”); 79:2 („credincioşi”).
Pluralul acestui cuvânt (hasidim) apare ca „Hasideeni” în 1
Macabei 2:42; 7:13; 2 Macabei 14:6; cuvântul se referea la cei
care erau loiali legământului, gruparea din Iudaism care punea
accent pe respectarea riguroasă şi devotată a legii şi din
rândurile acestei grupări au provenit fariseii.

II. În Noul Testament

a. Vocabular

Cuvântul gr. charis a fost cuvântul obişnuit folosit pentru a

traduce ebr. hen. Cel mai apropiat verb
corespunzător, charizesthai, a fost folosit pentru a indica
iertarea, umană şi divină (Coloseni 2:13; Coloseni 3:13; Efeseni
4:32). Cuvântul eleos reprezintă termenul ebr. hesed şi are
sensul de „îndurare”. Nu este folosit prea frecvent şi apare mai
ales în pasaje bazate pe VT, cum sunt Romani 9:15-18,
23; Romani 11:30-32. Termenul „har” este preferat în loc de
„îndurare”, deoarece include ideea de putere divină care îl
înzestrează pe om pentru a trăi o viaţă morală.
b. Evangheliile sinoptice

Deşi cuvântul charis nu este pus niciodată pe buzele lui Isus,

ideea de har este foarte proeminentă. Isus spune că a venit să
caute şi să mântuiască pe cei pierduţi. Multe dintre pildele Sale
ne învaţă doctrina harului. Pilda lucrătorilor viei (Matei 20:1-16)
ne învaţă că Dumnezeu nu dă socoteală nimănui pentru darurile
harului Său. Pilda celor invitaţi la cină (Luca 14:16-24) arată că
privilegiul spiritual nu garantează binecuvântarea finală şi că
invitaţia Evangheliei este adresată tuturor. Fiul risipitor a fost
primit de tatăl său într-un mod pe care nu-l merita (Luca 15:20-
24). Se pune accent pe pocăinţă ca şi o condiţie a mântuirii
(Marcu 1:15; Marcu 6:12; Luca 24:47). Credinţa îşi are locul ei
(de ex. Marcu 1:15; Luca 7:50), deşi nu se face o afirmaţie
teologică asemănătoare cu cele ale lui Pavel.

c. Scrierile lui Luca

Trebuie să acordăm o atenţie specială Evangheliei după Luca şi

Faptelor Apostolilor. Luca dă dovadă de flexibilitate în
abordarea acestui subiect. Întâlnim chiar şi sensul nereligios al
substantivului, ca o favoare făcută de un om altcuiva (Faptele
Apostolilor 24:27; Faptele Apostolilor 25:3,9). Sensul de
„favoare” ca şi în VT este găsit în Luca 1:30; Luca 2:52; Faptele
Apostolilor 2:47; Faptele Apostolilor 7:10, 46. Sensul dinamic
al harului are ca rezultat un curaj neînfricat şi o mărturie eficace,
aşa cum se vede în Faptele Apostolilor 4:33; Faptele Apostolilor
11:23; Faptele Apostolilor 13:43, şi este folosit în contextul
apelului universal al Evangheliei. Luca aduce împreună termenii
„Evanghelie” („Cuvântul”) şi „har” (Luca 4:22;Faptele
Apostolilor 14:3; Faptele Apostolilor 20:24) într-un mod în care
nu i-a pus nici chiar Pavel.

d. Epistolele pauline
Cuvântul „har” ocupă un loc deosebit în salutările de început şi
în benedicţiile finale ale Epistolelor, fiind adăugat la salutul
evreiesc convenţional de „pace”. Temeiul doctrinei lui Pavel
este găsit în Romani 1:16; Romani 3:20. Se arată că omul este
păcătos, dar este îndreptăţit prin har (Romani 3:21; Romani
4:25), adică, Dumnezeu, în harul Lui, îl tratează pe om ca şi cum
n-ar fi păcătuit niciodată, deşi este vinovat.

*Credinţa este răspunsul omului la harul divin (Romani

5:2; Romani 10:9; Efeseni 2:8). Credinţa este darul lui
Dumnezeu (Efeseni 2:8); cuvintele „nu vine de la voi” s-ar putea
referi la sesosmenoi („mântuiţi”), dar Pavel caută să scoată în
relief faptul că termenul „credinţă” nu trebuie conceput ca o
acţiune independentă din partea credinciosului. Vezi de
asemenea 2 Corinteni 4:13; Filipeni 1:29. Această credinţă nu
este ne-etică, deşi dă de înţeles că nu există mântuire prin lege.
Credinţa este vitală, din punct de vedere moral, prin sine. Ea
lucrează „prin dragoste” (Galateni 5:6). C. A. Anderson Scott
(Christianity according to St. Paul, 1927, p. 111) afirmă că din
momentul în care credinţa a fost activă, a avut loc o
transformare a perspectivei etice.

Poziţia credinciosului în har nu este explicată prin sine, ci prin

voia lui Dumnezeu. Doctrina *alegerii are două funcţii:
limitează independenţa umană şi auto-îndreptăţirea, şi arată că
Dumnezeu este complet liber atunci când acordă o favoare
(Efeseni 1:1-6; 2 Timotei 1:9; Tit 3:5). Fiecare pas din procesul
vieţii creştine este datorat harului - Galateni 1:15 (chemarea); 2
Timotei 2:25 (pocăinţa); Efeseni 2:8-9 (credinţa).

În Romani 8:28-30 Pavel trece în revistă lucrarea divină de la

chemare până la gloria finală a celor răscumpăraţi. Cu toate
acestea, el nu trece cu vederea responsabilitatea omului.
Ascultarea (Romani 1:5; Romani 6:17) este o atitudine morală şi
nu poate fi nimic altceva. Omul se întoarce singur la Domnul (2
Corinteni 3:16). A. Stewart sugerează în HDB ca 1 Tesaloniceni
3:5 ne învaţă că până şi perseverenţa este pusă la îndoială. Cele
două laturi sunt aduse împreună în Romani 9-10. Cap. 9 conţine
cele mai puternice afirmaţii posibile cu privire la dubla
predestinaţie, în timp ce cap. 10 afirmă că respingerea de către
Dumnezeu este datorată necredinţei şi neascultării. Totuşi,
trebuie să ne amintim că subiectul principal al acestor capitole
nu este mântuirea personală, ci funcţiile colective ale celor aleşi
de Dumnezeu ca să împlinească scopul Lui.

Romani 6 foloseşte imaginea botezului pentru a ne învăţa despre

învingerea păcatului prin har. Vezi de asemenea 1 Corinteni
6:11; 1 Corinteni 12:13; Efeseni 5:26; Coloseni 2:12; Tit 3:5. H.
Wheeler Robinson (The Christian Doctrine of Man, 1926, p.
124-125) susţine că botezul creştinului nu este doar un simbol
ilustrativ ci este aspectul obiectiv a ceea ce credinţa este în mod
subiectiv. Alţii argumentează că botezul copiilor mici este un
mijloc de administrare a harului, deoarece copilul este un simbol
al neputinţei şi neajutorării omenirii. Aceste păreri par să
contrazică accentul constant pe care Pavel îl pune pe credinţă.

e. Celelalte scrieri din NT

(i) 1 Petru. Apostolul pune accentul pe har în cap. 1-2 prin

intermediul variantelor obişnuite ale alegerii prin legământ şi ale
moştenirii; 3:7 conţine o expresie neobişnuită, „harul vieţii”.
Harul este întâlnit de asemenea în 5:10, cu referire la gloria
viitoare a credinciosului.

(ii) Evrei. Scriitorul foloseşte cele mai multe „cuvinte de har”.

În 2:9 harul lui Dumnezeu este corelat cu suferinţele lui Cristos.
Cuvântul charis este folosit în 12:28 pentru mulţumirea omului
faţă de Dumnezeu. Harul este privit ca o chemare la consacrare
în 12:14-15. Expresia izbitoare „tronul harului”, în 4:16, uneşte
măreţia divină şi harul. O altă expresie nouă este „Duhul
harului” (10:29).

(iii) Scrierile lui Ioan. Există surprinzător de puţine referiri

directe la har, dar se pune un accent mare pe dragostea lui
Dumnezeu. Ideea de har trebuie raportată la aceea de „viaţă
veşnică”. Credinţa este proeminenta şi Ioan foloseşte o expresie
gr., pisteuein eis (a crede în), cu referire la *credinţa reală în
persoana lui Cristos. „Harul şi adevărul” care caracterizează
gloria Cuvântului întrupat în Ioan 1:14 (cf. v. 17) sunt ca un
ecou al „îndurării şi adevărului” (hesed we’ ‘emet) din Exod
34:6.

La fel ca şi Moffatt putem trage concluzia că religia Bibliei „este

o religie a harului, sau dacă nu, nu este nimic... nici har, nici
Evanghelie” (Grace in the New Testament, p. xv).

BIBLIOGRAFIE
H. Wheeler Robinson, The Christian Doctrine of Man, 1926; N.
H. Snaith, The Distinctive Ideas of the Old Testament, 1944, p.
94-130; J. Moffatt, Grace in the New Testament, 1931; N. P.
Williams, The Grace of God, 1930; C. Ryder Smith, The Bible
Doctrine of Grace, 1956; H.-H.. Esser, NIDNTT 2, p. 115-124;
H. Conzelmann, W. Zimmerli, TDNT 9, p. 372-402; H. D.
McDonald, ZPEB, 2, p. 799-804.

J.H.Sr.

HAR (DET)

HAR. La fel ca mulți alți termeni familiari, cuvântul „har” are o

mulțime de sensuri și nuanțe care nu vor fi discutate aici. În
articolul de față, sensul atribuit cuvântului „har” este acela de
binecuvântare nemeritată acordată de Dumnezeu omului în mod
gratuit – un concept care stă la baza nu numai a teologiei
creștine, ci și a experienței creștine autentice. Când discutăm
despre har este important să facem distincție între harul comun
(general, universal) și harul special (mântuitor, regenerator),
pentru a înțelege corect relația dintre harul divin și situația
umană.
Harul comun. Harul comun este numit astfel deoarece este
comun întregii omeniri. Toată rasa umană îi experimentează
beneficiile, fără discriminare între persoane. Ordinea creației
reflectă gândirea și grija Creatorului care susține în existență
ceea ce a creat. Fiul etern, prin care a fost creat Universul, „ține
toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui” (Ioan 1:1-4; Evr. 1:2-3).
Grija providențială plină de har a lui Dumnezeu pentru creaturile
Sale este vizibilă în succesiunea anotimpurilor, cu o vreme a
semănatului și o vreme a recoltatului. Isus le amintește
ascultătorilor Săi că Dumnezeu „face să răsară soarele Său peste
cei răi și peste cei buni, și dă ploaie peste cei drepți și peste cei
nedrepți” (Matei 5:45). Când vorbim despre providența divină
ne gândim la grija cu care Creatorul își susține creația.
Un alt aspect al harului comun reiese clar din guvernarea sau
controlul divin exercitat asupra societății umane. Este adevărat
că societatea umană este într-o stare de decădere din pricina
păcatului. Dacă nu ar fi mâna lui Dumnezeu care să țină în frâu
păcatul, lumea noastră ar fi degenerat de mult într-un haos
autodestructiv al nedreptății, în care ordinea socială și viața în
comunitate ar fi fost imposibile. Faptul că majoritatea omenirii
se bucură de o oarecare măsură de armonie națională, politică și
internațională se datorează bunătății suverane a lui Dumnezeu.
De fapt Pavel ne învață că guvernarea civilă și autoritatea sa
sunt lucruri rânduite de Dumnezeu, așa că împotrivirea față de
autorități înseamnă împotrivire față de rânduiala lui Dumnezeu.
Pavel merge chiar până acolo încât să îi numească slujitori ai lui
Dumnezeu pe domnitori și magistrați, întrucât preocuparea lor
este menținerea ordinii și decenței în societate. În măsura în care
ei mânuiesc sabia pentru pedepsirea răufăcătorilor în interesul
dreptății și păcii, autoritatea lor este dată de Dumnezeu. Este
semnificativ faptul că statul la care apostolul își declara cu
mândrie apartenența ca și cetățean era statul imperial roman, un
stat păgân și uneori persecutor, statul ai cărui conducători aveau
să-l condamne pe Pavel la moarte (vezi Rom. 13:1-7).
De asemenea, datorită harului comun omul este conștient de
diferența dintre bine și rău, adevăr și neadevăr, dreptate și
nedreptate, precum și de faptul că este răspunzător nu numai în
fața semenilor săi ci, în ultimă instanță, în fața lui Dumnezeu,
Făcătorul său. Pe scurt, fiecare om este înzestrat cu o conștiință
și cu demnitatea existenței ca ființă responsabilă. El este dator
să-L asculte pe Dumnezeu în dragoste și să-i slujească pe
semenii săi. În fiecare ființă creată după chipul lui Dumnezeu
conștiința este centrul nu numai al respectului de sine și al
respectului pentru alții, ci și al respectului față de Dumnezeu.
Dumnezeu Se îngrijește în permanență de creația Sa, împlinind
nevoile făpturilor pe care le-a creat, împiedicând societatea
umană să devină complet intolerabilă și imposibil de guvernat și
îngăduind oamenilor – deși căzuți – să conviețuiască într-un
mod ordonat și cooperant, să dea dovadă de toleranță reciprocă
și să urmărească împreună țelurile științifice, culturale și
economice ale civilizației; pentru toate acestea trebuie să îi
mulțumim harului comun al lui Dumnezeu.
Harul special. Harul special este harul prin care Dumnezeu își
răscumpără, sfințește și glorifică poporul. Spre deosebire de
harul comun, care este universal, harul special este acordat
numai acelora pe care Dumnezeu îi alege pentru viața veșnică
prin credința în Fiul Său, Mântuitorul nostru Isus Cristos.
Mântuirea creștină se datorează în întregime acestui har special:
„Și toate acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu
Sine prin Cristos” scrie Pavel despre nașterea din nou a
creștinului în Cristos (2 Cor. 5:18). Harul regenerator al lui
Dumnezeu este dinamic. Nu numai că mântuiește, ci și
transformă și revitalizează viețile care până atunci fuseseră
frânte și lipsite de sens. Lucrul acesta este ilustrat clar în
experiența lui Saul, prigonitorul, care a fost transformat în mod
dramatic în Pavel, apostolul, astfel încât să poată mărturisi:
„Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, și harul Lui față de
mine nu a fost zadarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toți:
totuși, nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine” (1Cor.
15:10). Totul este atribuit harului lui Dumnezeu – nu numai
convertirea creștinului, ci și întreg parcursul lucrării și călătoriei
sale. Din motive de ordin didactic tema harului special va fi
prezentată sub mai multe titluri sau aspecte teologice
tradiționale: harul prevenitor, eficace, irezistibil și suficient.
Harul prevenitor este harul inițial. Acesta precede orice decizie
și orice efort uman. Harul înseamnă întotdeauna că Dumnezeu
este Cel care ia inițiativa și implică antecedența acțiunii lui
Dumnezeu în raport cu păcătoșii în nevoie. Aceasta este însăși
esența harului: nu începe de la noi, ci pornește de la Dumnezeu;
nu este câștigat sau meritat de noi, d ne este oferit în mod gratuit
și iubitor, fără ca noi să avem resurse sau merite proprii. Ioan
spune: „Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe
Dumnezeu, d în faptul că El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul
Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre”; drept urmare
„noi îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4:10, 19). De
fapt Dumnezeu Și-a arătat dragostea față de noi oferindu-ne în
harul Lui răscumpărarea tocmai pe când noi nu-L iubeam; Pavel
spune: „Dumnezeu își arată dragostea față de noi prin faptul că,
pe când eram noi încă păcătoși, Cristos a murit pentru noi”,
astfel încât „atunci când eram vrăjmași am fost împăcați cu
Dumnezeu, prin moartea Fiului Său” (Rom 5:8, 10; vezi 2 Cor.
8:9). Ba mai mult, Dumnezeu a trecut la acțiune pe când noi
eram lipsiți de putere (Rom. 5:6), incapabili să ne ajutăm singuri
sau să contribuim cu ceva la mântuirea noastră. Starea
păcătosului este una de moarte spirituală, adică de totală
neputință, și singura lui speranță este minunea unei nașteri din
nou de sus (Ioan 3:3). Acesta este motivul pentru care apostolul
le amintește credincioșilor din Efes că mântuirea a venit la ei pe
când erau „morți” în păcate; de aid reiese o singură concluzie, și
anume că au fost mântuiți prin har. Acum și întreaga veșnicie
creștinii vor fi îndatorați față de „nemărginita bogăție a harului
Său, în bunătatea Lui față de noi în Cristos Isus”; căci,
subliniază Pavel, „prin har ați fost mântuiți, prin credință, și
aceasta nu vine de la voi, d este darul lui Dumnezeu – nu prin
fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efes. 2:5-9). Dacă harul divin
nu ar avea caracter antecedent sau prevenitor, toți ar fi pierduți.
Harul eficace este harul care împlinește scopul pentru care este
dat. Este eficace pur și simplu pentru că este harul lui
Dumnezeu. Aici este implicată doctrina despre Dumnezeu: ceea
ce Dumnezeu planifică și ceea ce face El nu poate să eșueze;
altfel nu ar fi Dumnezeu. Eficiența absolută a harului
răscumpărător se vede nu numai în întoarcerea păcătoșilor de la
întuneric la lumină, ci și în aducerea lor la împlinirea finală a
gloriei eterne. Isus a declarat: „Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la
Mine; și pe cel ce vine la Mine nu-L voi izgoni afară… și voia
Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El,
ci să-l înviez în ziua de apoi” (Ioan 6:37, 39; vezi 17:2, 6, 9, 12,
24). Nu există în univers nicio forță care să poată răsturna sau
împiedica lucrarea harului special al lui Dumnezeu: „Oile Mele
ascultă glasul Meu: Eu le cunosc și ele vin după Mine”, spune
Păstorul cel Bun; „Eu le dau viața veșnică, în veac nu vor pieri
și nimeni nu le va smulge din mâna Mea” (Ioan 10:27-28). Așa
cum am văzut, totul – de la început până la sfârșit – se datorează
harului Dumnezeului atotputernic (2 Cor. 5:18, 21). Întregul
proces al răscumpărării noastre este deja realizat și pecetluit în
Cristos: „Căci pe aceia pe care (Dumnezeu) i-a cunoscut mai
dinainte, i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului
Fiului Său;… și pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte i-a și
socotit neprihăniți; și pe aceia pe care i-a socotit neprihăniți, i-a
și proslăvit” (Rom. 8:29-30). Faptul că harul lui Dumnezeu în
Cristos Isus este eficace, că realizează acum și pentru totdeauna
răscumpărarea pe care a fost menit să o realizeze, ar trebui să fie
o sursă nemaipomenită de încredere, tărie și siguranță pentru
creștin. Faptul că „temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită,
având pecetea aceasta: «Dumnezeu cunoaște pe cei ce sunt ai
Lui»” (2Tim. 2:19) ar trebui să dea creștinilor o siguranță de
nezdruncinat. Întrucât harul răscumpărării este harul lui
Dumnezeu, putem fi cât se poate de siguri că „Acela care a
început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui
Isus Cristos” (Filip. 1:6). Harul special al lui Dumnezeu nu este
niciodată în zadar (1Cor. 15:10).
Harul irezistibil este harul pe care nu-l putem respinge. Acest
concept este strâns legat de ceea ce am spus mai sus despre
eficacitatea harului. La fel cum lucrarea lui Dumnezeu atinge
întotdeauna țelul spre care este îndreptată, tot așa ea nu poate fi
respinsă sau dată la o parte. Nu încape îndoială că la început
majoritatea oamenilor luptă orbește împotriva harului
răscumpărător al lui Dumnezeu, la fel cum Saul din Tars a luptat
împotriva țepușului conștiinței sale (Fapte 26:14); mai târziu,
insă, el a înțeles că Dumnezeu nu numai că l-a chemat prin harul
Său, ci l-a și pus deoparte mai înainte să se fi născut (Gal. 1:15),
și că de fapt aceia care sunt ai lui Cristos au fost aleși în El
înainte de întemeierea lumii (Efes. 1:4). La fel cum creația s-a
realizat în mod irezistibil prin Cuvântul și voia atotputernică a
lui Dumnezeu, noua creație în Cristos este realizată în mod
irezistibil prin același cuvânt și voință atotputernice. Dumnezeul
Creator este unul și același cu Dumnezeul Răscumpărător.
Acesta este de fapt mesajul lui Pavel când scrie: Dumnezeu care
a zis: «Să lumineze lumina din întuneric» [adică la creație; Gen.
1:3-5], ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească
lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Cristos
[adică în noua creație]” (2 Cor. 4:6). Lucrarea regeneratoare a
lui Dumnezeu în inima credinciosului nu poate fi respinsă, așa
cum nu poate fi nici zădărnicită, tocmai pentru că este lucrarea
lui Dumnezeu.
Harul suficient este harul adecvat pentru mântuirea
credinciosului aici și acum și pentru toată veșnicia. Ca și în
cazul celorlalte aspecte ale harului special, caracterul său
suficient este dat de puterea și bunătatea infinite ale lui
Dumnezeu. Cei care se apropie de El prin Cristos sunt mântuiți
de El „deplin și complet” (Evr. 7:25, Phillips). Crucea este
singurul loc al iertării și împăcării depline, căci sângele lui Isus
vărsat acolo pentru noi ne curățește de orice păcat și de orice
nelegiuire (1 Ioan 1:7, 9) și El reprezintă jertfa de ispășire nu
numai pentru păcatele noastre, ci „pentru păcatele întregii lumi”
(1 Ioan 2:2). Mai mult, când ne confruntăm cu încercări și
necazuri în viața aceasta harul Domnului rămâne absolut
suficient pentru noi (2 Cor. 12:9). El a promis: „N-am să te las,
cu nici un chip nu te voi părăsi”. „Așa că”, subliniază autorul
Epistolei către Evrei, „putem zice plini de încredere: «Domnul
este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face omul?»”
(Evr. 13:5-6; Ps. 118:6).
Faptul că mulți din cei care aud chemarea Evangheliei nu
răspund cu pocăință și credință, ci rămân în necredința lor, nu
înseamnă că jertfa ispășitoare a lui Cristos pe cruce ar fi
insuficientă. Vina Ie aparține în întregime oamenilor și ei sunt
condamnați datorită propriei necredințe (Ioan 3:18). Nu este
corect să vorbim despre harul divin sub aspect cantitativ, ca și
cum ar fi suficient numai pentru cei pe care Dumnezeu îi
justifică sau ca și cum dacă suficiența ar depăși aceste limite ar
însemna o risipă de har și ca atare o invalidare a jertfei de Sine a
lui Cristos. Harul lui Dumnezeu este nemărginit. Cum ar putea fi
altfel dacă este harul Domnului nostru Isus Cristos, Dumnezeu
întrupat? De aceea este atotsuficient. Indiferent cât de mult luăm
din el, râul harului divin este întotdeauna plin de apă (Ps. 65:9).
Prin aplicarea acestor noțiuni cantitative la harul mântuitor al lui
Dumnezeu, Evanghelia își pierde calitatea de dar oferit universal
pentru cei care o resping; ceea ce ar însemna că ei resping ceva
ce nici măcar nu le-a fost oferit. Drept urmare nu există niciun
temei pentru condamnarea lor ca necredincioși (Ioan 3:18). O
distincție mai corectă din punct de vedere biblic ar fi cea dintre
suficiența și eficiența (sau eficacitatea) harului special (deși ar fi
absurd să ne închipuim că aceasta ar rezolva misterul harului
manifestat de Dumnezeu în raport cu creaturile Sale); potrivit
acestei distincții harul este suficient pentru toți, dar este eficient
(sau eficace) numai pentru cei pe care Dumnezeu îi justifică prin
credință.
Este important să ne amintim întotdeauna că modul de operare
al harului lui Dumnezeu este un mister profund ce depășește cu
mult limitele înțelegerii umane. Dumnezeu nu îi tratează pe
oameni ca pe niște marionete lipsite de gândire sau voință
proprie. Dumnezeu nu ne încalcă și nici nu ne nesocotește
niciodată demnitatea de ființe umane responsabile supuse Lui.
Cum ar putea, când această demnitate ne-a fost ea însăși dată de
Dumnezeu? Potrivit poruncii lui Cristos, Evanghelia harului
divin este propovăduită fără plată în toată lumea (Matei
28:19; Fapte 1:8). Cei care o refuză fac lucrul acesta pentru că
așa aleg ei și se condamnă singuri pentru că au iubit întunericul
și nu lumina (Ioan 3:19, 36). Cei care o primesc cu mulțumire își
asumă responsabilitatea deplină a acestei decizii (Ioan
1:12; Ioan 3:16), dar apoi dau toată lauda lui Dumnezeu pentru
că întreaga lor răscumpărare se datorează, în mod minunat,
harului lui Dumnezeu și nu eforturilor lor. Când ne confruntăm
cu această realitate atât de minunată, dar misterioasă, nu putem
decât să exclamăm împreună cu Pavel: „O, adâncul bogăției,
înțelepciunii și științei lui Dumnezeu! cât de nepătrunse sunt
judecățile Lui, și cât de neînțelese sunt căile Lui!… Din El, prin
El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci!
Amin” (Rom. 11:33, 36).
P. E. HUGHES
Vezi, de asemenea, HARUL, MIJLOACELE DE ÎMPĂRȚIRE
A -LUI.
Bibliografie. H. W. Cassirer, Grace and Law: St. Paul, Kant,
and the Hebrew Prophets; A. C. Clifford, Atonement and
Justification: English Evangelical Theology 1640-1790; H.
Conzelmann și W. Zimmerli, TDNT 9:372-415; H. H.
Esser, NIDNTT 2:115-124; E. Jauncey, Doctrine of Grace; J.
Moffatt, Grace in the New Testament; C. H. Pinnock, Grace of
God, the Will of Man: A Case for Arminianism; C. R.
Smith, Biblical Doctrine of Grace; T. F. Torrance, Doctrine of
Grace in the Apostolic Fathers; P. S. Watson, Concept of
Grace; N. P. Williams, Grace of God.