Ioan Brie ♦ Ciprian-Flavius Terinte

MANUALUL CATEHETIC
al Cultului Creştin Penticostal
Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România

Tipărit cu aprobarea Consiliului Bisericesc al Cultului Creştin Penticostal -

Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România
2
 Cuprins

Partea I ................................................................................................................................. 5
Lecţia 1: Învăţătura despre Dumnezeu ......................................................................... 5
Lecţia 2: Învăţătura despre Sfintele Scripturi............................................................ 11
Lecţia 3: Învăţătura despre creaţie ............................................................................... 17
Lecţia 4: Învăţătura despre mântuire ........................................................................... 20
Lecţia 5: Învăţătura despre botezul cu Duhul Sfânt ................................................ 26
Lecţia 6: Învăţătura despre darurile Duhului Sfânt ................................................. 31
Lecţia 7: Învăţătura despre Biserică ............................................................................. 36
Lecţia 8: Învăţătura despre revenirea Domnului Isus şi sfârşitul veacului ........ 40
Lecţia 9: Învăţătura despre înviere, judecata de apoi şi starea finală .................. 44

Partea a Il-a: Actele de cult ale Bisericii Penticostale .............................................. 51

Lecţia 10: Învăţătura despre botezul în apă ............................................................... 52
Lecţia 11: Cina Domnului .............................................................................................. 57
Lecţia 12: Alte acte de cult ale Bisericii Penticostale ............................................... 59

Partea a IlI-a: Practici spirituale ale Bisericii Penticostale ..................................... 61

Lecţia 13: Citirea Scripturii, rugăciunea şi postul .................................................... 62
Lecţia 14: Învăţătura despre dărnicia creştină ........................................................... 67
Lecţia 15: Aspecte particulare de morală creştină ..................................................... 71

3
4
 Partea I
Lecţia 1
Învăţătura despre Dumnezeu
A. Sfânta Treime

Învăţătura despre Sfânta Treime este adevărul fundamental, propriu şi specific al credinţei
creştine. Sfintele Scripturi şi scriitorii creştini antici învaţă că Dumnezeu este unic, unul singur ca
fire divină, dar totodată întreit ca persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Întrucât firea (natura)
dumnezeiască este unică şi indivizibilă, fiecare Persoană a Sfintei Treimi este Dumnezeu, iar Cei
Trei sunt uniţi fără a fi despărţiţi şi fără a fi contopiţi.
− Cele Trei Persoane sunt:
• Consubstanţiale (au toate trei aceeaşi natură)
• Coeterne (sunt toate trei din veşnicie)
• Coegale (sunt toate trei în egală măsură dumnezeieşti)
a. Sfânta Treime în învăţătura Vechiului Testament
Deşi învăţătura despre Sfânta Treime nu apare explicit menţionată în VT, ea este totuşi
prezentată implicit sub aspecte precum:
• Numele lui Dumnezeu, care apare cu formă de plural - Elohim
• Pronume folosite pentru Dumnezeu, cu forme de plural - Gen. 1:26; 11:7; Is. 6:8.
• Apariţii ale Fiului în VT - Gen. 16:7-14; cap. 18; 22:11-19; Ex. 3:2; Ios. 5:13-14;
Jud. 6:11-23; cap. 13.
• Lucrări ale Duhului Sfânt în VT - Gen. 1:2; Num. 11:25, 29; 24:2-3; Jud. 6:34; 1
Sam. 11:6; Mica 3:8.
b. Sfânta Treime în învăţătura Noului Testament
− Doctrina Sfintei Treimi are suport biblic explicit în scrierile NT. Trebuie precizat, însă,
că NT, la fel ca şi VT, vorbeşte şi despre unitatea celor trei Persoane dumnezeieşti.
Chiar dacă există în trei Persoane distincte, Dumnezeu este Unul (Ioan 17:3; 1 Cor. 8:4).
− Dovezile clare ale existenţei treimice a lui Dumnezeu apar explicit în texte biblice
precum:
• Botezul Mântuitorului - Mat. 3:16-17. Tatăl vorbeşte din ceruri, Fiul este botezat în
Iordan, iar Duhul Sfânt se coboară în chip de porumbel;
• Formula baptismală nou-testamentară: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate
neamurile, botezându-i în Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh" (Mat.
28:19);
• Binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului Isus Hristos, şi dragostea lui
Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! Amin." (2 Cor.
13:14);
• Anunţarea venirii Mângâietorului: Fiul îl roagă pe Tatăl să-L trimită pe Duhul - „Şi
Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în
veac." (Ioan 14:16).
• Învăţătura nou-testamentară despre persoanele Sfintei Treimi:
- Tatăl este Dumnezeu - Rom. 1:7;
- Fiul este Dumnezeu - Ev. 1:8
- Duhul Sfânt este Dumnezeu - Fapte 5:3, 4.

5
B. Atributele lui Dumnezeu
Atributele lui Dumnezeu sunt acele însuşiri reale şi obiective ale fiinţei lui Dumnezeu prin
care El se manifestă şi poate fi cunoscut de fiinţa umană. Deşi prin ştiinţa teologică sunt enumerate
şi descrise atributele divine, trebuie ştiut totuşi că întotdeauna vor fi atribute necunoscute nouă,
întrucât Dumnezeu este necuprins pentru mintea şi limbajul omeneşti. Pentru că Dumnezeu este o
unitate perfectă, atributele divine nu pot fi separate unele de altele.
a. Atributele naturale ale lui Dumnezeu
i. Atotştiinţa lui Dumnezeu
− Se referă la cunoaşterea completă şi desăvârşită a tot ceea ce există, cunoaştere pe care
o deţine Dumnezeu.
− Sfintele Scripturi vorbesc despre atotştiinţa lui Dumnezeu: Is. 40:28; Iov 37:16; Ps.
147:5; 1 Ioan 3:20.
• Cunoaşterea lui Dumnezeu este completă (cuprinde tot ce există) - Prov. 15:3; 5:21;
• Cunoaşterea lui Dumnezeu este desăvârşită (El ştie tot des pre cele ce există) - Ps. 147:4;
Mat. 10:29;
• Cunoaşterea lui Dumnezeu cuprinde orice experienţă umană - Ps. 139:2-4; Ex. 3:7,19;
• Cunoaşterea lui Dumnezeu cuprinde întreaga istorie a umanităţii - Dan. cap. 2 şi 8;
Fapte 15:18;
• Cunoaşterea lui Dumnezeu este din veşnicie până în veşnicie - Is. 48:5-8; 46:9-10.
ii. Atotputernicia lui Dumnezeu
− Se referă la nemărginirea puterii pe care o are Dumnezeu şi la absoluta Sa independenţă
în toate lucrările Lui.
− Sfintele Scripturi declară atotputernicia lui Dumnezeu: Iov 42:2; Gen. 18:14.
− Dumnezeu este atotputernic în relaţia Sa cu:
• Natura - Gen. 1:1-3; Ps. 107:25-29; Naum 1:5, 6.
• Experienţa umană - Dan. 4 (Nebucadneţar); Fapte 9 (convertirea lui Saul); Ex. 4:11
(trimiterea lui Moise).
• Lumea cerească - Dan. 4:35; Ev. 1:14.
• Lumea demonică - Iov 1:12; 2:6; Luca 22:31, 32; Ap. 20:2.
iii. Omniprezenţa lui Dumnezeu
− Se referă la prezenţa şi domnia lui Dumnezeu peste toată creaţia şi independenţa Lui în
raport cu spaţiul.
− Sfintele Scripturi declară omniprezenţa lui Dumnezeu: Ier. 23:23, 24; Ps. 139; Fapte
17:24-28; Mat. 28:20
iv. Veşnicia lui Dumnezeu
− Se referă la faptul că Dumnezeu umple timpul, dar este, totodată,supratemporal. El este
independent în raport cu timpul.
− Sfintele Scripturi îl descriu pe Dumnezeu ca fiind etern: Hab. 1:12; Ps. 90:2; 102:24-
27; Apocalipsa 1:8.
v. Imuabilitatea lui Dumnezeu
− Se referă la consecvenţa lui Dumnezeu sau la armonia perfectă dintre fiinţa şi voinţa
(hotărârea) lui Dumnezeu.
− Scripturile vorbesc despre imuabilitatea lui Dumnezeu: Mal. 3:6; Iac. 1:17; 1 Sam.
15:29.
− Există în Sfintele Scripturi şi episoade în care Dumnezeu pare a fi schimbător, revenind
asupra unor hotărâri exprimate anterior (Gen. 6:6; 1 împ. 21:29; Ier. 26:19; Iona 3:10 şi
altele). Cu privire la acestea, trebuie luate în considerare următoarele adevăruri:

6
 • Exprimarea scriitorilor biblici cu privire la Dumnezeu este, uneori, antropomorfică.
Antropomorfismele sunt acele figuri de stil prin care Dumnezeu este descris asemenea
unui om, pentru ca cititorului să-i fie înlesnită înţelegerea anumitor trăsături ale lui
Dumnezeu. Se spune, de pildă, că pământul este „aşternutul picioarelor" lui Dumnezeu (Is.
66:1), de unde nu trebuie înţeles că Dumnezeu are trup (picioare) asemenea omului, ci că
Dumnezeu domină întreg pământul. În mod similar, scriitorii biblici spun uneori că
Dumnezeu se căieşte, pentru a descrie amărăciunea pe care o simte la vederea răutăţii
omului.
• Există situaţii în care Dumnezeu anulează o sentinţă pe care a dat-o cu privire la om (individ
sau grup), însă nu pentru că El este schimbător, ci pentru că omul s-a schimbat fie în bine,
fie în rău, iar Dumnezeu acţionează mereu conform dreptăţii Sale. El îl iartă pe cel care se
îndreaptă şi îl pedepseşte pe cel care păcătuieşte, rămânând astfel neschimbat în dreptatea
Sa (Ezra 18:21-22, 24, 26-28).
b. Atributele morale ale lui Dumnezeu
i. Sfinţenia lui Dumnezeu
− Se referă la natura desăvârşită a lui Dumnezeu, cu totul despărţită de rău. Sfinţenia lui
Dumnezeu nu este una morală, ci fiinţială. Sfinţirea credinciosului devine posibilă prin
comuniune cu Dumnezeu, în Hristos, şi prin participare la sfinţenia Sa.
− Mărturii biblice privind sfinţenia lui Dumnezeu: Iov 34.10; Is. 57:15; Ps. 99:9; Hab.
1:13; 1 Pet. 1:15,16; Ioan 17:11.
− Tatăl este sfânt - Is. 41:14. Fiul este sfânt - Fapte 3:14. Duhul este sfânt - Ef. 4:30.

ii. Dreptatea lui Dumnezeu

− Se referă la armonia perfectă dintre sfinţenia lui Dumnezeu şi hotărârile Sale, acord în
virtutea căruia Dumnezeu răsplăteşte fiecăruia cum se cuvine.
− Mărturii biblice privind dreptatea lui Dumnezeu: Ps. 116:5; 145:17; Ier. 12:1; Ezra 9:15.
− Dreptatea lui Dumnezeu se manifestă prin:
• Pedepsirea celui rău -Ex. 9:23-27; Ps. 11:4-7; Dan. 9:12-14; Ap. 16:5, 6.
• Iertarea păcătosului care se căieşte -1 Ioan 1:9.
• Respectarea făgăduinţelor faţă de poporul Său (credincioşia) - Neem. 9:7, 8
• Răzbunarea poporului Său - Ps. 129:1-4
• Răsplătirea celor drepţi - Ev. 6:10; 2 Tim. 4:8.

iii. Dragostea lui Dumnezeu

− Este acea însuşire prin care Dumnezeu împărtăşeşte făpturilor feluritele Sale bunătăţi.
Datorită iubirii divine, omenirea poate beneficia de îndurarea, blândeţea şi harul lui
Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu se vede şi în faptul că omul, ca fiinţă creată după
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este capabil de iubire şi tânjeşte după aceasta,
intrând astfel în comuniune cu semenii.
− Mărturii biblice ale iubirii lui Dumnezeu: Ps. 86:15; 103:8; Luca 15:11-32; Ioan 3:16; 1
Ioan 3:16; 4:8-16.
− Dragostea lui Dumnezeu se manifestă prin:
• Mântuirea oferită omenirii - 1 Ioan 4:9,10;
• Iertarea celui păcătos - Prov. 28:13; Is. 38:17; 55:7; Mat. 5: 45; Luca 6:36; Ef. 2:4,
5; 2 Pet. 3:9;
• Bunăvoinţa arătată drepţilor - Ps. 32:10; Is. 49:15, 16; 63:9; Fii. 2:27.

7
C. Persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos

a. Persoana Domnului Isus Hristos

− Domnul Isus Hristos este Dumnezeu întrupat, de aceea El este Dumnezeu adevărat şi om
adevărat. Cele două naturi ale Sale - divină şi umană - sunt unite în chip neamestecat,
neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit. Unirea celor două naturi în persoana
Mântuitorului rămâne o mare taină, deoarece raţiunea umană nu poate pătrunde modul în
care ea s-a realizat.
i. Omenitatea Domnului Isus Hristos
− Domnul Isus Hristos s-a născut din fecioara Maria, prin Duhul Sfânt: Mat. 1:18; 2:11;
12:47; 13:55; Ioan 1:14; 2:1; Rom. 1:3; Gal. 4:4.
− Domnul Isus s-a dezvoltat ca orice fiinţă umană: Luca 2:40, 52, 46.
− Domnul Isus a avut înfăţişarea unui om: Luca 24:13; Ioan 4:9; 20:15; 1 Tim. 2:5.
− Domnul Isus a împărtăşit nevoile şi trăirile firii umane, dar nu şi păcătoşenia acesteia:
Mat. 4:2; 8:24; 26:36, 40; Ioan 4: 6; 19:28; 11:35; Ev. 4:15.
ii. Dumnezeirea Domnului Isus Hristos
− Domnului Isus îi sunt atribuite nume divine:
• Dumnezeu - Ioan 1:1; 20:28; Rom. 9:5; Tit 2:13; Ev. 1:8;
• Fiul lui Dumnezeu - Mat. 8:29; 14:33; 16:16, 17; 27:40, 43; Marcu 1:1; 14:61, 62;
Luca 1:35; 4:41; 22:70;
• Domnul - Mat. 22:43-45; Luca 2:11; Fapte 4:33; 9:17; 16:31.
− Domnul Isus primeşte închinare: Mat. 14:33; Luca 5:8; 24:52; Ioan 20:28.
− Domnul Isus deţine atribute dumnezeieşti:
• Atotputernicia - Mat. 28:18; Ioan 17:2; Ef. 1:20-22; Ap. 1:8;
• Atotştiinţa - Ioan 2:24, 25; 16:30; Col. 2:3;
• Omniprezenţa - Mat. 18:20; Ef. 1:23.
− Domnul Isus săvârşeşte lucrări dumnezeieşti:
• El este creator - Ioan 1:3; Col. 1:16;
• El este susţinătorul întregii Creaţii - Col. 1:17; Ev. 1:3;
• El iartă păcate - Marcu 2:5-10. Luca 7:48;
• El îi va învia pe cei drepţi în împărăţia Sa - Ioan 6:39, 40, 54; 11:25;
• El îi va judeca pe toţi oamenii - Ioan 5:22; Fapte 17:31; 2 Tim 4:1.
b. Lucrarea Domnului Isus Hristos
i. Moartea Domnului Isus Hristos
− Semnificaţii biblice ale morţii Domnului Isus Hristos:
• Este răscumpărătoare - Mat. 20:28; 1 Tim. 2:6; 1 Pet. 1:18;
• Este ispăşitoare - Rom. 3:25; Ev. 2:17; 1 Ioan 2:2;
• Este reconciliatoare - Rom. 5:10; 2 Cor. 5:18,19; Ef. 2:16; Col. 1:20;
• Este înlocuitoare - Is. 53:6; 1 Pet. 2:24; 3:18; 2 Cor. 5:21.
− Urmările morţii Domnului Isus Hristos:
• Împăcarea omenirii cu Dumnezeu - Rom. 5:10; Col. 1:20-22;
• Anularea condamnărilor şi a blestemului vechii Legi - Col. 2:14; Gal. 3:13;
• Învingerea Diavolului - Ioan 12:31, 32; Col. 2:15;
• Intrarea liberă a credinciosului la Dumnezeu şi moştenirea împărăţiei Sale - Rom.
5:9; Gal. 4:3-5; Ev. 10:10,19-20; 9:15; 2:14-15.

8
ii. Învierea Domnului Isus Hristos
− Natura învierii Domnului Isus Hristos
• Mântuitorul a înviat în trup - Luca 24:36-43; Ioan 20:20; 24-29;
• Trupul Mântuitorului a fost unul glorificat:
− Avea proprietăţi supranaturale: a intrat prin uşile încuiate (Ioan 20:19); uneori
nu a putut fi recunoscut (Ioan 20:14,15; 21:4,12; Luca 24:13-16);
− Era nemuritor - Rom. 6:9,10; Ap. 1:18.
− Urmările învierii Domnului Isus Hristos
• Certitudinea acceptării, de către Dumnezeu, a jertfei Domnului Hristos - Rom. 4:25;
• Certitudinea intrării credinciosului în trupul mistic al lui Hristos - Rom. 6:3-4; 2 Cor.
5:15-17; Ef. 2:6;
• Certitudinea învierii tuturor credincioşilor - Ioan 14:19; Rom. 8:11; 1 Cor. 6:14;
15:22; 2 Cor. 4:14; 1 Tes. 4:14;
• Certitudinea judecăţii viitoare - Fapte 17:31.

iii. Înălţarea Domnului Isus Hristos

− Domnul Isus Hristos S-a înălţat în mod fizic la cer - Fapte 1:9-11; Luca 24:51.
− Domnul Hristos stă la dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, domnind împreună cu El - Fapte 3:20,
21; 5:31; Ef. 1:20; Col. 3:1; Ev. 10:12, 13.
− Domnul Isus Hristos pregăteşte un loc în împărăţia lui Dumnezeu pentru fiecare credincios
- Ioan 14:2.
− Domnul Isus Hristos mijloceşte la Tatăl pentru poporul Său - Rom. 8:34; Ev. 9:24.
− Domnul Isus Hristos este permanent şi pretutindeni cu poporul Său - Mat. 28:20.

D. Persoana şi lucrarea Duhului Sfânt

a. Persoana Duhului Sfânt
− Duhul Sfânt este prezentat în Noul Testament ca având însuşirile unei persoane:
• Duhul Sfânt are voinţă (1 Cor. 12:11), raţiune (Rom. 8:27) şi sentimente (Ef. 4:30);
• Duhul Sfânt le dă daruri credincioşilor -1 Cor. 12;
• Duhul Sfânt vorbeşte - Ap. 2:7;
• Duhul Sfânt mijloceşte - Rom. 8:26;
• Duhul Sfânt călăuzeşte - Fapte 13:2; 16:6, 7;
• Duhul Sfânt desemnează slujitori - Fapte 20:28;
• Duhul Sfânt poate fi minţit (Fapte 5:3), batjocorit (Ev. 10:29) şi hulit (Mat. 12:31, 32).
b. Dumnezeirea Duhului Sfânt
− Duhul Sfânt are nume divine - Fapte 5:3-4; 2 Cor. 3:17-18;
− Duhul Sfânt are atribute divine: eternitatea (Ev. 9.14), omniprezenţa (Ps. 139:7-10);
atotputernicia (Luca 1:35); atotştiinţa (Ioan 14:26; 16:12-13; 1 Cor. 2:10-11);
− Duhul Sfânt săvârşeşte lucrări divine: creaţia (Gen. 1:2; Ps. 104:30; Iov 33:4);
regenerarea (Ioan 3:5-8); învierea (Rom. 8:11); inspirarea Scripturilor (2 Pet. 1:21).
c. Lucrarea Duhului Sfânt în credincios
− Duhul Sfânt îl înnoieşte pe credincios - Ioan 3:3-5; Tit 3:5;
− Duhul Sfânt locuieşte în credincios -1 Cor. 6:19; Rom. 8:9;
− Duhul Sfânt îl sigilează pe credincios pentru împărăţia lui Dumnezeu - Ef. 1:13-14; 4:30;

9
 − Dumnezeu îl botează pe credincios în Duhul Sfânt. Verbul grecesc baptizo înseamnă „a
scufunda",„ceea ce denotă comuniunea deplină pe care o trăieşte fiinţa umană cu
Duhul lui Dumnezeu, după care trebuie să se manifeste practic bunătăţile duhovniceşti
ale acestei experienţe - Fapte 1:8; 2:1-13; 8:14-17; 10:44-48; 19:1-7;
− Duhul Sfânt îl umple pe credincios - Fapte 2:4; 4:31; 6:3, 5; 9:17; 11:24; Ef. 5:18;
− Duhul Sfânt îl împuterniceşte pe credincios pentru trăire şi slujire - Fapte 1:8; Rom. 8:12-
13; Gal. 5:22-23;
− Duhul Sfânt îl călăuzeşte pe credincios - Fapte 8:27-29; 13:2-4; 16:6, 7; Rom. 8:14; Gal.
5:16, 25.

E. APLICAŢIE

a. Verset de memorat: 2 Cor. 13:14.

b. Întrebări de aplicaţie personală şi discuţie în grup:

i. Dumnezeu este unul în ..... , dar întreit în ...........................

ii. Care sunt dovezile (manifestările) iubirii lui Dumnezeu faţă de omenire?

c. Teme de casă:
i.Memoraţi 2 Cor. 13:14;
ii.Menţionaţi trei argumente biblice pentru dumnezeirea Domnului Isus Hristos.

10
 Lecţia 2
Învăţătura despre Sfintele Scripturi
În problemele de credinţă şi de învăţătură creştină există o singură autoritate supremă:
Biblia. Cuvântul Biblia vine din grecescul biblion, care înseamnă carte (la plural - biblia, „cărţi").
Termenul Biblie şi expresia Sfânta Scriptură sunt sinonime, ele referindu-se la aceeaşi carte.
A. Definiţia, componenţa şi limba Sfintelor Scripturi
a. Definiţia Bibliei
Biblia reprezintă consemnarea în scris a descoperirii lui Dumnezeu făcute oamenilor prin
Duhul Sfânt, cu scopul mântuirii şi desăvârşirii lor prin credinţa în Domnul Isus Hristos. Biblia
este Cuvântul lui Dumnezeu, mesajul lui Dumnezeu transmis omului. Biblia este cartea în care ne
este descoperit adevărul divin de neschimbat, adevăr care stabileşte definitiv revelaţia lui
Dumnezeu cu privire la credinţă, păcat, neprihănire şi morală.
b. Componenţa Sfintelor Scripturi
Biblia este formată din două părţi principale: Vechiul Testament şi Noul Testament.
i. Vechiul Testament este prima parte a Bibliei şi conţine 39 de cărţi. Cele 39 de cărţi au fost
scrise între anii 1445 - 430 î.Hr. La început, cărţile VT au circulat separat, pe suluri diferite,
ulterior formându-se colecţi de cărţii. VT a fost Biblia Domnului Isus şi a apostolilor şi ne
prezintă istoria planului de mântuire făcut de Dumnezeu încă din Eden şi desfăşurat în
istoria poporului Israel. Cele 39 de cărţi ale VT se împart în patru categorii:
• Legea: Geneza, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom;
• Cărţile istorice: Iosua, Judecători, Rut, 1 Samuel, 2 Samuel, 1 Împăraţi, 2
Împăraţi, 1 Cronici, 2 Cronici, Ezra, Neemia şi Estera;
• Cărţile poetice: Iov, Psalmi, Proverbe, Eclesiastul şi Cântarea Cântărilor;
• Cărţile profetice:
− Profeţii mari: Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Ezechiel şi Daniel;
− Profeţii mici: Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc,
Ţefania, Hagai, Zaharia şi Maleahi.
ii. Noul Testament este partea a doua a Bibliei şi conţine 27 de cărţi, care au fost scrise între
anii 45-95 d.Hr. Noul Testament ne prezintă viaţa şi activitatea Domnului Isus, istoria
primelor decade ale bisericii creştine, precum şi învăţăturile descoperite de Dumnezeu prin
apostoli. Noul Testament este format din trei categorii de scrieri:
• Cărţi istorice: Matei, Marcu, Luca, Ioan şi Faptele Apostolilor;
• Epistolele:
− Epistolele lui Pavel: Romani, 1 Corinteni, 2 Corinteni, Galateni, Efeseni,
Filipeni, Coloseni, 1 Tesalo niceni, 2 Tesaloniceni, 1 Timotei, 2 Timotei, Tit şi
Filimon;
− Epistolele generale: Evrei, Iacov, 1 Petru, 2 Petru, 1 Ioan, 2 Ioan, 3 Ioan şi Iuda.
• Apocalipsa.

c. Limba Sfintelor Scripturi

Biblia a fost scrisă în trei limbi: în limba ebraică şi cea aramaică (VT) şi în limba
greacă (NT). Dumnezeu este autorul divin al Bibliei, El folosind peste 40 de autori umani
de origini şi îndeletniciri diferite: regi, cărturari, demnitari de stat, preoţi, agricultori,
pescari, rabini etc.

11
B. Autorul şi inspiraţia Sfintelor Scripturi
a. Autorul Sfintelor Scripturi
Biblia este o carte la a cărei scriere au participat două categorii de autori:
Autorul Divin si autorul uman.
− Autorul Divin este Dumnezeu. Biblia este o carte scrisă din iniţiativa lui Dumnezeu.
Mesajul ei constituie o descoperire făcută de Duhul Sfânt. Biblia nu este o carte care a
fost scrisă din iniţiativa oamenilor, ci din iniţiativa lui Dumnezeu (2 Tim. 3:16; 2 Pet.
1:21).
− Autorii umani. Biblia nu este o carte „căzută" din cer. Pentru scrierea ei, Dumnezeu a
folosit oameni din vechime, pe care i-a umplut cu Duhul Sfânt şi pe care i-a inspirat să
consemneze în scris descoperirile făcute de Domnul. Latura umană a autorilor Bibliei se
vede şi din felul în care sunt denumite cele mai multe cărţi ale Bibliei: cărţile lui Moise,
cărţile lui Samuel, Ezra, Isaia, Ieremia, Matei, Marcu, Luca, Ioan, epistolele apostolilor
şi cărţile care poartă numele profeţilor autori.
b. Inspiraţia Sfintelor Scripturi
Relaţia dintre Dumnezeu - Autorul Suprem - şi scriitorul uman este o relaţie de descoperire
şi inspiraţie. Dumnezeu a descoperit oamenilor Săi adevărul care trebuia spus şi apoi
a inspirat prin Duhul Sfânt consemnarea în scris a acestui adevăr. Rezultatul acestei
lucrări divine a fost scrierea Bibliei.

Definiţie: Prin inspiraţia Sfintelor Scripturi înţelegem lucrarea supranaturală unică

făcută de Duhul Sfânt, care s-a coborât peste autorii celor 66 de cărţi ale Bibliei, le-
a comunicat nemijlocit adevărul lui Dumnezeu şi, folosind propria lor personalitate
şi educaţie, i-a înzestrat cu puterea de a consemna în scris, fără adăugiri, omisiuni
sau greşeală, toate cuvintele pe care Dumnezeu a dorit să le cunoaştem.
Textele biblice arată că Scriptura este inspirată de Dumnezeu: 2 Tim. 3:16-17; 2 Pet. 1:21.

Observaţie: Nu trebuie să credem că Biblia este o carte care s-a născut din sclipirea geniului
uman; Biblia este o carte inspirată în întregime de Dumnezeu. Pe de altă parte, nu
trebuie să credem că scrierea ei s-a făcut prin dictare supranaturală făcută de
Dumnezeu. Diferenţele de stil, limbă şi vocabular între cărţile Bibliei arată că
Dumnezeu a folosit educaţia şi personalitatea fiecărui autor biblic şi că nu a dictat,
pur şi simplu, ca unor scribi, consemnarea adevărului descoperit.
− Felul în care a fost inspirată Biblia este unic şi irepetabil; nicio altă carte nu a fost
scrisă şi nici nu va mai fi scrisă în acest fel.
− Biblia este o carte fără greşeală, demnă de crezare, inspirată deplin de Duhul Sfânt la
nivelul ideilor şi al cuvintelor ei şi completă. Nimeni nu are dreptul să scoată sau să
adauge ceva din ce este scris în Biblie (Deut. 4:2; Ap. 22:18).
C. Autoritatea şi puterea Sfintelor Scripturi
a. Autoritatea Sfintelor Scripturi
Adevărul cu privire la inspiraţia divină a Scripturii atrage după sine adevărul
privitor la autoritatea Bibliei. Sfânta Scriptură este o carte inspirată în întregime de
Dumnezeu. Prin urmare, cuvintele Bibliei sunt cuvintele lui Dumnezeu. Afirmăm cu
certitudine că Dumnezeu ne vorbeşte prin Biblie.

12
 Având în vedere că Scriptura este în întregime Cuvântul lui Dumnezeu, înseamnă că
ea are autoritatea lui Dumnezeu în problemele de credinţă, de morală, de doctrină şi în orice
altă problemă pe care o abordează. Autoritatea Scripturii implică faptul că ea vorbeşte cu
autoritatea lui Dumnezeu.
− În unele biserici creştine, autoritatea Scripturii a slăbit prin afirmarea autorităţii
tradiţiei şi a ridicării acesteia din urmă la nivelul Bibliei.
− Noi credem principiul Sola Scriptura („numai Scriptura"). Conceptul Sola Scriptura
înseamnă nu numai că Dumnezeu s-a descoperit pe sine în Biblie, nu numai că Biblia
este deplin inspirată de Duhul Sfânt, nu numai că în ea avem cuvintele pline de
autoritate a lui Dumnezeu, ci şi că Biblia este singura autoritate în materie de
credinţă, singura instanţă care va decide ce este adevărat sau fals în învăţăturile şi
practicile de credinţă ale bisericii.
− Biblia are autoritate deplină peste orice învăţătură şi tradiţie omenească. Noi
respingem toate acele învăţături şi tradiţii omeneşti care contestă sau adaugă ceva la
revelaţia biblică.
b. Dovezile autorităţii Sfintei Scripturi
Autoritatea Bibliei se bazează pe următoarele argumente:
i. Autorul Bibliei este Dumnezeu
Autoritatea Bibliei rezidă în faptul că Dumnezeu este autorul ei. Inspiraţia divină a
Scripturilor reprezintă un argument în favoarea autorităţii ei. Autoritatea VT este declarată
prin sintagma „Aşa vorbeşte Domnul", iar în Noul Testament - prin cuvintele pline de putere
ale Domnului Isus şi ale apostolilor (Ex. 14:1; Deut. 33:2; Ex. 17:14; Is. 1:2; Ier. 11:1; Ioel
1:1; 2 Tim. 3:16; 2 Pet. 1:21; 1 Cor. 14:37; Ev. 1:1-4; Mat. 11:27; Ioan 12:49-50 etc.).
ii. Biblia declară despre sine că este Cuvântul lui Dumnezeu.
Scriptura Sfântă pretinde despre sine că este Cuvântul plin de putere al lui Dumnezeu.
Avem în Biblie sute de pasaje care fac această declaraţie. Câteva dintre aceste texte le găsim
în Deut. 6:6-9; Ios.l:8; Ps. 19:7-9; Is. 55:10-11; Mat. 5:17-19; Fapte 17:11; 1 Pet. 1:23.
iii. Domnul Isus Hristos mărturiseşte că Biblia are autoritate.
Domnul Isus a recunoscut autoritatea Scripturii şi a acţionat în lumina ei (Mat. 23:23;
5:17; 26:52-56; Ioan 5:45-47). În lupta Sa împotriva păcatului şi a Diavolului, Domnul Isus
a apelat la autoritatea Scripturii (Luca 4:1-13).
iv. Superioritatea doctrinară şi etică a Bibliei faţă de toate cărţile din lume
Niciuna dintre cărţile lumii nu a avut o asemenea influenţă asupra omenirii cum a avut
Biblia. Cărţile marilor religii ale lumii au avut influenţa lor, dar în materie de morală, de
relaţii sociale, de dezvoltare a domeniilor ştiinţei şi artei, de reforme sociale şi politice nicio
carte nu a avut influenţa pe care o are Biblia. Impactul major asupra omenirii reflectă
autoritatea de care se bucură Scriptura.
v. Unitatea doctrinară a Sfintei Scripturi
Scrisă într-un interval de 1500 de ani, de peste 40 de autori diferiţi, care provin din
culturi diferite, cu educaţie diferită şi statut social diferit, care au trăit în perioade de timp
diferite şi s-au confruntat cu provocări şi probleme diferite, Sfânta Scriptură dovedeşte o
unitate de învăţătură fascinantă. În Biblie nimic nu se contrazice cu nimic. Unitatea
extraordinară de care Biblia dă dovadă în probleme de istorie, doctrină, morală şi profeţie
confirmă că în spatele celor 40 de autori umani se găseşte un Autor comun, care a transmis
adevărul perfect al Cuvântului lui Dumnezeu.

13
 vi. Caracterul indestructibil al Bibliei
Niciuna dintre cărţile scrise vreodată nu a fost atât de duşmănită şi nu a stârnit o
împotrivire aşa de mare ca Biblia. Împăraţi şi imperii, sisteme politice şi filozofice, oameni
de ştiinţă au încercat să distrugă Biblia. Au existat în istorie sisteme politice care au încercat
să suprime existenţa Scripturilor, cum ar fi Imperiul Roman sau regimul comunist. În ciuda
tuturor acestor opoziţii, Biblia este mai răspândită astăzi decât a fost vreodată în istoria
omenirii, în timp ce duşmanii ei au pierit.
vii. Împlinirea cu exactitate a profeţiilor Scripturii Scriptura este o carte a profeţiilor.
În Vechiul Testament (VT) avem sute de profeţii privitoare la istoria Israelului şi a
naţiunilor păgâne învecinate cu Israelul sau la Mesia, a căror împlinire s-a realizat cu
exactitate. Profeţiile mesianice făcute prin prorocii vechi-testamentari sunt împlinite cu
exactitate în viaţa Domnului Isus, iar împlinirea lor este consemnată cu detalii în Noul
Testament (NT). Rostirea şi împlinirea acestor profeţii confirmă existenţa unui Dumnezeu
suveran care face istoria omenirii şi al cărui plan şi Cuvânt este consemnat în Sfânta
Scriptură.
viii. Influenţa exercitată de Sfânta Scriptură asupra oamenilor
Capacitatea Scripturii de a transforma chiar şi viaţa celui mai înrăit om demonstrează
autoritatea ei. Schimbarea vieţii unui om păcătos care citeşte Biblia confirmă originea
divină a Scripturii (Ps. 19:7-8).
ix. Corectitudinea afirmaţiilor Bibliei în raport cu istoria şi ştiinţele moderne
Deşi Biblia nu este o carte de ştiinţă în sensul propriu al cuvântului, ea face câteva
declaraţii cu privire la adevăruri ştiinţifice pe care omenirea le-a descoperit multe secole
mai târziu. Acurateţea cu care Scriptura a declarat adevărurile ştiinţifice verificate prin
cercetările ulterioare confirmă autoritatea Sfintelor Scripturi.
Astfel, Biblia declară:
− Existenţa spaţiului cosmic (Iov 26:7);
− Plutirea Pământului în spaţiul cosmic (Iov 26:7);
− Forma rotundă a Pământului (Is. 40:22; Prov. 8:31);
− Existenţa fusului orar (Luca 17:34-36); greutatea aerului (Iov 28:25).

D. Cum a ajuns Sfânta Scriptură până la noi?

Prin „canonul Scripturii" înţelegem lista tuturor cărţilor care fac parte din Biblie. Canonul
VT se referă la lista celor 39 de cărţi care formează VT, iar prin canonul Noul Testament înţelegem
lista celor 27 de cărţi care formează NT.

a. Formarea canonului Vechiului Testament

− VT a fost scris între anii 1445 - 430 î.Hr. Scrierea lui a început cu cele cinci cărţi ale lui
Moise, a continuat cu scrierile istorice, poetice şi profetice.
− Scrierea VT s-a încheiat în anul 430 î.Hr., odată cu scrierea profeţiei lui Maleahi.
− În ceea ce priveşte recunoaşterea autorităţii celor 39 de cărţi ale VT se poate spune că,
începând cu secolul I î.Hr., cele 39 de cărţi ale VT sunt recunoscute ca fiind canonice.
− În jurul anului 90 d.H., la Iamnia, o localitate situată pe coasta Mării Mediterane, la vest
de Ierusalim, a fost luată decizia fixării definitive a listei cărţilor canonice ale VT.
− Domnul Isus şi apostolii au recunoscut autoritatea canonului VT, iar pentru biserica
primară Scriptura Sfântă era VT.

14
b. Formarea canonului Noului Testament
− NT a fost scris între anii 45-95 d.Hr.
− Dintre toate cărţile şi epistolele creştine scrise în primele două secole, cele 27 de cărţi ale
Noul Testament au fost recunoscute de biserică drept canon al NT.
− Cele mai importante criterii după care s-a decis acceptarea în canon a cărţilor Noul
Testament au fost:
• Caracterul apostolic al scrierii - autorul trebuia să fi fost un apostol sau un
apropiat al grupului de apostoli;
• Conţinutul cărţii trebuia să fie apostolic;
• Cartea trebuia să fie folosită în mod universal de către biserici;caracterul divin
inspirat al scrierii.
− Conturarea listei canonului Noul Testament s-a făcut în mod progresiv, iar în anul 397
d.Hr., în cadrul Conciliului ecumenic ţinut la Cartagina (în nordul Africii), s-a stabilit
definitiv ca în lista canonului Noul Testament să fie cuprinse cele 27 de cărţi.
− Până la descoperirea tiparului şi prima tipărire a Bibliei (1455), cărţile VT şi ale Noul
Testament au fost transmise prin copiere cu mâna.
c. Biblia în limba română
− Prima traducere în limba română a Noului Testament a fost publicată în 1648 la Alba
Iulia, ediţie cunoscută sub numele de Noul Testament de la Bălgrad.
− Prima Biblie completă tipărită în limba română a apărut în anul 1688, fiind cunoscută
sub numele de Biblia de la Bucureşti.
− În anul 1921 a fost publicată prima versiune a Bibliei în traducerea lui Dumitru
Cornilescu. Ediţia revizuită, publicată în 1924, a fost adoptată de toate bisericile
neoprotestante române.
d. Problema cărţilor deuterocanonice (apocrife) ale VT
− În toate ediţiile tipărite de Biserica Ortodoxă, VT conţine, pe lângă cele 39 de cărţi din
canonul protestant, alte 14 cărţi cunoscute sub numele de cărţi deuterocanonice sau
apocrife, care au fost scrise în perioada secolelor III-I î.H.
− Cele 14 cărţi deuterocanonice sunt: Cartea lui Tobit, Cartea Iuditei, Cartea lui Baruh,
Epistola lui Ieremia, Cântarea celor trei tineri, 3 Ezra, Cartea înţelepciunii lui Solomon,
Ecclesiasticul, Istoria Susanei, Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmării lui Bel,
1 Macabei, 2 Macabei, 3 Macabei şi Rugăciunea regelui Manase.
− Cele 14 cărţi sunt socotite cărţi canonice în Biserica Catolică, iar în Biserica Ortodoxă
sunt socotite bune de citit, dar nu au valoare canonică.
− Bisericile protestante nu consideră că aceste cărţi au valoare canonică, motiv pentru care
ele nu apar în traducerile protestante ale Bibliei.
− Motivele pentru care aceste cărţi nu sunt cuprinse în canonul Bibliei sunt următoarele:
• Aceste cărţi nu au fost recunoscute de iudaism ca parte a VT;
• Nici Domnul Isus Hristos, nici apostolii nu le folosesc niciodată;
• Aceste cărţi conţin afirmaţii şi doctrine care contrazic învăţăturile din textele cărţilor
VT şi NT. Spre exemplu, în Tobit se afirmă că milostenia curăţă păcatele: „Căci
milostenia izbăveşte de la moarte şi curăţă orice păcat. Cei ce fac milostenie şi
dreptate vor trăi mult." (Tobit 12:9).

15
Observaţie! Diferenţe privind modul în care este împărţită Cartea Psalmilor în Biblia Dumitru
Cornilescu, respectiv Biblia sinodală a Bisericii Ortodoxe:
− Ps. 9:1-21 şi Ps. 10:1-18 (Cornilescu) = Ps. 9:1-32 (Biblia sinodală);
− Până la Ps. 145, numerotarea din Biblia Cornilescu o devansează pe cea din Biblia
sinodală, în sensul că Ps. 144 (Cornilescu) corespunde Ps. 143 (Biblia sinodală);
− Ps. 147:1-11 (Cornilescu) = Ps. 146:1-11 (Biblia sinodală);
− Ps. 147:12-20 (Cornilescu) = Ps. 147:1-9 (Biblia sinodală);
− De la Ps. 148 numerotarea Psalmilor este identică;
− Biblia sinodală conţine şi Psalmul necanonic 151, pe care ediţia Cornilescu nu îl are.
E. Atitudinea noastră faţă de Biblie

Un creştin trebuie să aibă faţă de Biblie următoarea atitudine:

a. Trebuie să creadă că toată Scriptura este Cuvântul viu al lui Dumnezeu;
b. Trebuie să se supună adevărurilor proclamate de Scriptură şi să îşi alinieze
modul de gândire şi credinţele la valorile şi standardele propovăduite de Biblie;
c. Trebuie să citească zilnic Biblia şi să o studieze, meditând într- un spirit de
rugăciune la mesajul ei;
d. Trebuie să fie ascultător de Cuvântul lui Dumnezeu, împlinind cu fapta poruncile
Domnului date în Scriptură.

F. APLICAŢIE

a) Versete de memorat: 2 Tim. 3:16-17.

b) Întrebări de aplicaţie personală şi discuţie în grup:

• De ce este important pentru viaţa ta de creştin să ştii care cărţi sunt Cuvântul lui
Dumnezeu şi care nu?
• Dacă ai dori să convingi pe cineva că Biblia este inspirată de Dumnezeu şi că
este demnă de crezare, care ar fi argumentele pe care le-ai invoca?
c) Teme de casă:
i. Memoraţi pasajul din 2 Tim. 3:16-17.
ii. Examinaţi cu atenţie pasajul din 2 Tim. 3:16-17 şi explicaţi învăţătura
acestui text despre inspiraţia Scripturilor. Faceţi o listă cât mai cuprinzătoare
a scopurilor pentru care a fost scrisă Biblia, pe baza versetului de memorat

16
 Lecţia 3
Învăţătura despre creaţie
A. Generalităţi
− Având în vedere faptul că numai Dumnezeu există prin Sine, tot ceea ce există în
afară de El este creat de El din nimic, prin voinţa Sa atotputernică.
− De asemenea, pentru că Dumnezeu nu este supus necesităţii, El nu a creat nimic din
necesitate, ci din iubirea nemărginită, care se revarsă permanent din El.
− Întrucât tot ce există a fost creat de Dumnezeu, creaţia este bună: „Dumnezeu S-a uitat la
tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune" (Gen. 1:31). Aşadar, răul fizic şi cel moral nu
provin de la Dumnezeu, ci au apărut prin exercitarea libertăţii cu care Dumnezeu a creat
fiinţele raţionale, libertate care poate genera atât bine, cât şi rău.
B. Îngerii
a. Natura îngerilor
− Îngerii sunt fiinţe create - Neem. 9:6; Col. 1:16.
− Îngerii sunt fiinţe spirituale - Ev. 1:14.
− Îngerii sunt fiinţe înzestrate de Dumnezeu cu o putere deosebită - 2 Pet. 2:11; Ps. 103:20.
− Îngerii sunt cu neputinţă de numărat - Iov 25:3; Ev. 12:22.
b. Căderea îngerilor
− Iniţial, toţi îngerii au fost buni, însă la un moment dat unii dintre ei s-au revoltat împotriva
lui Dumnezeu, de aceea au fost izgoniţi de la faţa Domnului şi sunt păstraţi pentru ziua
judecăţii (2 Pet. 2:4; luda 6).
− Căpetenia îngerilor căzuţi este numită în Noul Testament Diavolul (Mat. 4:1-11),
Satan (Iov 1:6-12), Beelzebul (Mat. 12:24), Cel rău (Mat. 5:37) etc.
− Printre lucrările Diavolului şi ale îngerilor lui (demonii) se numără:
• Împotrivirea faţă de planul lui Dumnezeu - Dan. 10:10-14;
• Împotrivirea faţă de cei care împlinesc planul lui Dumnezeu - Ef. 6:12;
• Apăsarea oamenilor - Luca 13:16; Mat. 17:15-18;
• Înşelarea oamenilor - Ap. 20:1-3.
c. Lucrarea îngerilor buni
− Lucrarea lor cerească este închinarea şi lauda aduse lui Dumnezeu - Is. 6:1-6; Ap. 5:11-
12; 8:3-4;
− Lucrarea lor pământească este ajutarea sfinţilor, la porunca lui Dumnezeu - Gen. 19:1-
22; Jud. 6:11-23; Luca 1:5-38; 2:8-20; Fapte 12:1-12; 27:23-24; Ev. 1:14.
C. Omul
a. Crearea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu
− Omul a fost creat printr-un act direct şi personal al lui Dumnezeu, din preaplinul
iubirii lui Dumnezeu, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Gen. 1:26).
− Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om:
• Chipul lui Dumnezeu în om se referă la:
− Natura spirituală a omului (voinţă, raţiune şi sentimente);
− Libertate; Conştiinţă morală; Sete de absolut.
• Asemănarea cu Dumnezeu se referă la starea de sfinţenie în care omul înaintează
prin harul lui Dumnezeu, dobândind prin Duhul Sfânt virtuţile care îl fac
asemănător Domnului Isus Hristos. Se poate spune, deci, că asemănarea este
actualizarea treptată a chipului.

17
− Scopurile creării omului sunt:
• Cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu de către om (Mat. 5:16, 45, 48);
• Guvernarea creaţiei văzute, ca trimis al lui Dumnezeu (Gen. 1:26-28; 2:19-20).
− Omul este alcătuit din trei elemente deosebite (1 Tes. 5:23; Ev. 4:12):
• Trupul material, care, fiind luat din ţărână (Gen. 2:7), este compus din materie, este
muritor, supus devenirii şi limitării;
• Sufletul, care, fiind imaterial, este nemuritor, creat de Dumnezeu din nimic - „ ...i-a
suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut un suflet viu" (Gen. 2:7);
• Duhul, care reprezintă suflarea de viaţă de la Dumnezeu (Iov 32:8).
− Sufletul este nedespărţit de duh şi duhul este nedespărţit de suflet; ele sunt indiscernabile
şi indivizibile, fuzionează împreună, se întrepătrund, supravieţuiesc morţii fizice şi
rămân nedespărţite dincolo de moarte.
b. Căderea omului în păcat
i. Istoricitatea şi natura căderii omului în păcat
− Tragedia căderii în păcat a primei perechi de oameni - Adam şi Eva - este relatată în
Sfintele Scripturi în Genesa 3.
− Referiri la Cădere mai găsim în texte biblice precum: Rom. 5:12- 19; 1 Tim. 2:14; Gen.
6:5; 8:21; Ps. 14; Rom. 3:10-23.
− Din textele biblice referitoare la Cădere reies următoarele:
• Iniţial, Adam şi Eva erau fiinţe lipsite de păcat;
• Păcatul lui Adam şi al Evei a fost un act al alegerii lor de a-şi folosi greşit libertatea
cu care i-a înzestrat Dumnezeu prin creaţie.
• Răul care a cauzat păcatul adamic nu se găsea nici în Dumnezeu, nici în om, ci la
Diavolul, din cauza absenţei lui Dumnezeu din existenţa acestuia.
• Esenţa păcatului constă în rebeliunea voinţei umane faţă de voinţa divină, ca efect
al neîncrederii omului în porunca binevoitoare a lui Dumnezeu.
ii. Consecinţele căderii omului în păcat
− Ca urmare a Căderii omului, mortalitatea (putrezirea) s-a insinuat în întreaga Creaţie
(Gen. 3:17; Rom. 8:19-23), realitate ce se reflectă în:
• Durerea femeii la naştere;
• Osteneala necesară supravieţuirii;
• Moartea spirituală şi fizică.
− Printre consecinţele Căderii asupra relaţiei omului cu Dumnezeu, se numără:
• Natura păcătoasă s-a transmis asupra întregii omeniri, de aceea toţi oamenii sunt
păcătoşi înaintea lui Dumnezeu - Rom. 3:9-10, 22-23; 5:12; Ps. 14; Is. 53:6.
• Întreaga omenire stă sub ameninţarea mâniei divine - Rom. 3:19; Gal. 3:10; Ef. 2:3.
• Întreaga omenire este captivă păcatului şi, prin el, Diavolului şi îngerilor lui -
Ioan 8:31-36; Ef. 2:3.
• Făptura umană este afectată în întregime de puterea păcatului, sub aspecte
precum:
− Relaţia cu Dumnezeu - Rom. 3:23;
− Natura umană - Gen. 2:17; Rom. 5:12;
− Discernământul - Ef. 4:18; 1 Cor. 2:14;
− Trupul omenesc - Gen. 3:19; 1 Cor. 15:22.

18
D. APLICAŢIE

a. Verset de memorat: Gen. 1:27.

b. Întrebări de aplicaţie personală şi discuţie în grup:
i. Care este motivul principal pentru care Dumnezeu l-a creat pe om?
ii. în ce constă chipul lui Dumnezeu din fiinţa umană? -

c. Teme de casă:
i. Memoraţi Gen. 1:27;
ii. Examinaţi cu atenţie pasajele din Gen. 1:27-28; 2:15-17 şi descrieţi menirea
omului în raport cu restul creaţiei, conform planului lui Dumnezeu revelat
în aceste versete.

19
Lecţia 4
Învăţătura despre mântuire
A. Păcatul
− Păcatul este eşecul omului de a trăi pentru gloria lui Dumnezeu, ascultând întru totul de El.
− Răul este o rupere a legăturii de iubire şi credinţă cu Dumnezeu, prin rebeliune faţă de El.
De aceea, răul nu are existenţă proprie (nu este nici fiinţă, nici lucru), ci este o absenţă a
binelui.
− Dumnezeu, care este sfânt, nu poate ignora încălcarea legii divine, de aceea El priveşte cu
mânie şi judecată către omenirea păcătoasă - Rom. 1:18; Ev. 10:31; 12:29; 2 Pet. 2:9; 3:7.
− Sfintele Scripturi fac o diferenţă între:
• Păcatul neintenţionat (Lev. 4:1-5:13) - săvârşit în mod accidental, fără voia
omului. Acest păcat trebuie mărturisit lui Dumnezeu şi evitat pe viitor, pentru
obţinerea iertării lui Dumnezeu prin Hristos (1 Ioan 2:1).
• Păcatul intenţionat (Num. 15:30-31) - săvârşit în mod deliberat şi continuu de
către om. Dumnezeu va judeca aspru stăruinţa omului în păcat, mai cu seamă după
ce acesta a cunoscut adevărul mântuitor (Ev. 10:26-29).
− Cea mai gravă urmare a păcatului este moartea eternă sau despărţirea de Dumnezeu pentru
veşnicie, numită în Sfintele Scripturi şi:
• Moartea a doua (Ap. 20:14; 21:8);
• Iazul de foc (Ap. 19:20; 20:10,14-15; 21:8);
• Gheena (Mat. 18:9; Ioan 3:6);
• Plânsul şi scrâşnirea dinţilor (Mat. 8:12; Luca 13:28).
B. Ispăşirea
− În planul etern al lui Dumnezeu a fost prevăzută mântuirea omenirii înainte chiar de creaţie.
Lucrarea răscumpărătoare a Domnului Hristos nu a fost o soluţie de urgenţă, ci una
preexistentă căderii omului (Ef. 1:4).
− În Legea veche, dată evreilor prin Moise, Dumnezeu rânduise un sistem sacrificial prin
care oamenii să devină conştienţi de păcatele lor, să realizeze necesitatea ispăşirii lor şi să
primească iertarea lui Dumnezeu. Vărsarea sângelui arăta că „plata păcatului este moartea".
Tot sistemul sacrificial vechi-testamentar era menit să prevestească marea şi unica jertfă
mântuitoare a Domnului Hristos (Ev. 9:11-14).
− Ispăşirea este actul prin care Dumnezeu acoperă păcatele omenirii cu preţul sângelui
Fiului Său, Isus Hristos, pentru a ne face parte de îndurarea Sa mântuitoare. În jertfa
ispăşitoare a lui Hristos se întâlnesc sfinţenia şi dragostea lui Dumnezeu.
− Jertfa Domnului Hristos este:
• Substitutivă; prin aceasta se înţelege că Hristos nu a murit pentru păcatul Său, ci
pentru păcatele altora, ale întregii omeniri (Is. 53:5; 1 Cor. 15:3; Rom. 5:8).
• Satisfăcătoare; prin aceasta se înţelege că a satisfăcut dreptatea lui Dumnezeu,
oferindu-ne astfel starea de dreptate înaintea lui Dumnezeu (Rom. 3:22-26).
• Suficientă; prin aceasta se înţelege că nu mai este nevoie de nicio altă jertfă pentru
ca păcatul omului să fie ispăşit înaintea lui Dumnezeu, pe lângă jertfa lui Hristos
(Ev. 7:25- 26).

20
− Principalele rezultate ale ispăşirii sunt:
• Răscumpărarea. Răscumpărarea este plătirea unui preţ pentru eliberarea unui sclav.
Astfel, răscumpărarea spirituală este lucrarea dumnezeiască prin care omul este eliberat
din robia Diavolului, care îl subjugase prin păcat (1 Ioan 5:19). Preţul răscumpărării a
fost plătit de Hristos, prin jertfa Sa (Ev. 2:15). Acest preţ nu i-a fost plătit Diavolului,
deoarece omul nu era proprietatea lui, ci a fost plătit pentru a se împlini dreptatea lui
Dumnezeu (Marcu 10:45). Ca fiinţe răscumpărate, credincioşii creştini au devenit
slujitori ai altei împărăţii - împărăţia Fiului dragostei lui Dumnezeu (Col. 1:13).
• Reconcilierea. Dacă păcatul l-a separat pe om de Dumnezeu, expunându-1 astfel mâniei
lui Dumnezeu, ispăşirea săvârşită de Hristos l-a împăcat pe om cu Dumnezeu,
aducându-1 în comuniune cu Tatăl său (2 Cor 5:18-19).
C. Chemarea la mântuire
− Chemarea este lucrarea prin care Dumnezeu le oferă mântuirea tuturor oamenilor,
chiar dacă aceştia nu o merită.
− Alegerea îndurătoare a lui Dumnezeu de a oferi darul mântuirii fără ca omul să aibă
vreun merit este numită în Sfintele Scripturi harul lui Dumnezeu.
− Mântuiţi pot fi doar acei oameni care răspund pozitiv chemării lui Dumnezeu, răspuns
care constă în:
• Credinţă (Marcu 1:15; Ioan 6:29; Fapte 16:31; Rom. 10:9);
• Pocăinţă (Mat. 3:2; 4:17; Fapte 2:38; 17:30; 2 Pet. 3:9);
• Botezul în apă (Marcu 16:16; Fapte 2:38).
− Chemarea la mântuire le este adresată tuturor oamenilor, nu doar unui grup predestinat
(1 Tim. 2:3-4), chiar dacă Dumnezeu, în atotcunoaşterea Sa, îi ştie din eternitate pe cei
care vor primi mântuirea (Rom. 8:29-30).
− Dumnezeu îi cheamă pe oameni la mântuire pe diverse căi:
• Cuvântul lui Dumnezeu (Rom. 10:16-17);
• Duhul lui Dumnezeu (Ioan 16:8);
• Slujitorii lui Dumnezeu (2 Cron. 36:15; Ier. 25:4; Mat. 22:2-9; 2 Cor. 5:18-20);
• Expresii ale bunătăţii lui Dumnezeu (Is. 26:9; Rom. 2:4).
D. Întoarcerea la Dumnezeu

− Răspunsul pe care Dumnezeu îl aşteaptă atunci când cheamă omenirea la mântuire este
întoarcerea oamenilor la Sine (Mat. 11:28-30). întoarcerea fiinţei umane la Dumnezeu are
două părţi componente ce se manifestă simultan, dar pe care, pentru a putea fi studiate, le
vom trata separat: credinţa şi pocăinţa.
a. Credinţa
− Credinţa este încrederea omului în harul iertării lui Dumnezeu prin Hristos. Aceasta
mai este numită şi credinţa mântuitoare, pentru a putea fi deosebită de alte aspecte ale
credinţei creştine, care se manifestă în vieţuirea cu Dumnezeu. Fără ea, mântuirea nu este
posibilă (Fapte 16:31; Rom. 5:1; 9:30-32; Ef. 2:8; Ev. 11:6).
− În virtutea credinţei mântuitoare, omul îi dă crezare Duhului Sfânt atunci când acesta îi
dovedeşte păcătoşenia personală şi îşi pune toată încrederea în Isus Hristos pentru
mântuirea sa şi dobândirea vieţii eterne.

21
 − Fiind o trăire foarte complexă, se pot distinge trei componente ale credinţei:
• Componenta intelectuală a credinţei. Raţiunea omului este atinsă de Duhul lui
Dumnezeu atunci când Acesta îl conştientizează de păcatul său şi de nevoia de
mântuire. Omul atins de adevărul mântuitor ajunge să-şi cunoască propria stare aşa
cum o vede Dumnezeu şi să realizeze că are nevoie de un Mântuitor. De aceea,
Biblia spune că „credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui
Dumnezeu." (Rom. 10:17);
• Componenta emoţională a credinţei. Elementul emoţional ţine tot de constituţia
sufletească pe care omul a primit-o prin creaţie. El poate fi descris ca trezirea
sufletului la realitatea spirituală în care se găseşte. Aceasta poate fi urmată de regret
în ce priveşte păcatul personal (Iona 3:5-10) şi de bucuria mântuirii găsite în Hristos
(1 Tes. 1:6);
• Componenta volitivă a credinţei. Voinţa, la fel ca raţiunea şi sentimentele, este un
element al chipului lui Dumnezeu din om. Componenta volitivă a credinţei este
evidentă atunci când omul este convins de adevărul a ceea ce Duhul Sfânt îi spune
cu privire la păcatul său şi decide personal să-şi pună toată încrederea în Hristos
pentru mântuirea sa (Ioan 1:12; Ap. 3:20).
b. Pocăinţa
− Pocăinţa este regretul profund pentru păcat şi decizia depărtării de el, pentru a trăi
după voia lui Dumnezeu.
− Pocăinţa poate fi descrisă ca partea negativă a întoarcerii la Dumnezeu, deoarece
evidenţiază lucrurile de la care se întoarce cineva. Cuvântul grecesc din NT, care a fost
tradus în limba română prin „pocăinţă", este metanoia şi se referă la schimbarea
mentalităţii. Este vorba, aşadar, despre schimbarea concepţiilor omului, care duce şi la
schimbarea vieţii.
− Pocăinţa este absolut necesară pentru mântuire (Luca 13:2-5), de aceea chemarea la
pocăinţă este omniprezentă în dialogul lui Dumnezeu cu omenirea din toate timpurile.
Dumnezeu a chemat omenirea la pocăinţă prin:
• Profeţi, în vechiul Legământ (Is. 31:6; Ier. 3:14; Ez. 14:6; 18:30; Osea 14:2; Ioel
2:12; Zah. 1:3-4; Mal. 3:7);
• Ioan Botezătorul (Mat. 3:2);
• Domnul Isus Hristos (Mat. 4:17);
• Cei doisprezece apostoli (Marcu 6:12);
• Apostolul Petru (Fapte 2:38; 3:19);
• Apostolul Pavel (Fapte 20:21; 26:20).
E. Îndreptăţirea
− Îndreptăţirea este actul prin care Dumnezeu, datorită lucrării ispăşitoare a lui Hristos, îl
declară drept înaintea Sa pe omul care odinioară fusese vinovat.
− Expresia nou-testamentară „a fi socotit neprihănit" mai poate fi tradusă din textul
original al Noului Testament şi prin „a îndreptăţi", iar termenul „neprihănit" este totuna
cu „drept". De aceea, pentru o mai clară înţelegere a subiectului, se vor folosi termenii
„a îndrepta" şi „îndreptăţire" pentru lucrarea prin care Dumnezeu îl socoteşte neprihănit
pe om.

22
 − Îndreptăţirea este, deci, o lucrare declarativă a lui Dumnezeu săvârşită faţă de om. Ea este
posibilă:
• În urma jertfei lui Hristos, prin care păcatul omenirii a fost ispăşit (Rom. 5:9). Conform
Ev. 9:22, „fără vărsare de sânge nu este iertare", de aceea a fost nevoie ca Hristos să se
aducă pe Sine jertfă pentru împlinirea dreptăţii lui Dumnezeu (Rom. 4:25).
• Datorită harului lui Dumnezeu. Faptele omului, oricât de bune i s-ar părea acestuia şi
oricât de morală i-ar fi conduita, nu pot ispăşi vina păcatului. Este nevoie de miracolul
îndurării nemărginite a lui Dumnezeu pentru ca omul să fie iertat, îndreptat şi făcut
moştenitor al vieţii veşnice (Rom. 3:24; Ef. 2:4-5, 8; Tit 3:5-7).
• Prin credinţă. Pentru a fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu, omul trebuie să-şi pună toată
încrederea în Hristos, nu în bunătatea proprie (Rom. 5:1; 10:10). Aceasta pentru că Hristos
este singurul care I-a putut fi credincios lui Dumnezeu în chip desăvârşit, de aceea omul
este socotit drept de către Dumnezeu nu prin strădaniile sale de a se îndrepta, ci prin
Singurul care i-a fost cu desăvârşire credincios lui Dumnezeu (Ev. 5:7-10). Faptele bune
ale omului trebuie să apară ca urmare a îndreptăţirii lui de către Dumnezeu, prin Domnul
Hristos (Ef. 5:1-2; Tit 2:14; 1 Pet. 1:17-19).
− Conform învăţăturii Noului Testament, două dintre urmările majore ale îndreptăţirii omului
de către Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos, sunt:
• Absolvirea de pedeapsă. Pedeapsa pentru păcat este moartea: spirituală, fizică şi veşnică
(Gen. 2:17; Rom. 5:12-14; 6:23). Datorită morţii ispăşitoare a lui Hristos, care a plătit preţul
răscumpărării (1 Pet. 1:18-19), Dumnezeu le acordă iertarea Sa tuturor celor care cred în
Fiul Său (Fapte 13:38) şi îi consideră drepţi prin Hristos (Rom. 3:21-22). Drept urmare,
pedeapsa morţii eterne este înlăturată, iar în schimb credincioşii primesc darul vieţii
veşnice (Ioan 6:47; Rom. 5:21; 1 Ioan 2:25).
• Restaurarea comuniunii cu Dumnezeu. Odată iertat de vina sa, credinciosul se bucură de
o relaţie armonioasă cu Dumnezeu. Noul Testament descrie această relaţie ca pe o înfiere
(Ef. 1:5). Faptul că am devenit fii ai lui Dumnezeu ne permite să avem părtăşie tainică cu
Tatăl nostru, Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, care şi confirmă în vieţile noastre privilegiul
înfierii (Rom. 8:15-16; Gal. 4:6-7).
F. Unirea cu Hristos şi naşterea din nou (înnoirea)
− Faptul că omul a fost iertat de vină nu rezolvă problema păcatului din viaţa sa, dacă nu are şi
puterea de a nu-1 mai săvârşi. Altfel, el ar comite în mod repetat aceleaşi fărădelegi, care l-ar
separa pentru totdeauna de Dumnezeu. Problema păcatului omenesc nu este doar una
practică (a faptelor), ci şi una fiinţială. Păcatul este un dat cu care omul se naşte şi care îl
predispune la a face răul (Ps. 51:5; Ier. 13:23; Rom. 3:10-18).
− De aceea era nevoie ca Dumnezeu să înnoiască în mod miraculos viaţa omului, stârpind astfel
păcatul şi dându-i, prin Duhul Sfânt, puterea de a înfăptui voia lui Dumnezeu (Rom. 6:10-13).
− Deşi în Sfintele Scripturi nu se precizează niciodată cum anume se produce această alipire
spirituală - ea fiind mai presus de putinţa înţelegerii umane -, Noul Testament conţine câteva
descrieri ale unirii credinciosului cu Hristos:
• Alegerea credincioşilor de către Dumnezeu, din eternitate (Ef. 1:4);
• Moartea şi învierea odată cu Hristos, prin botez, pentru o viaţă nouă (Rom. 6:4; 2:5);
• Îmbrăcarea cu Hristos, prin botez (Gal. 3:27);
• Răstignirea odată cu Hristos faţă de lume (Gal. 2:20; 5:24-25; 6:14);

23
 • Identificarea cu Hristos în suferinţă (Fii. 3:10-11);
• Alipirea ca mădular în trupul lui Hristos, Biserica (1 Cor. 12:12).
− În epistolele Apostolului Pavel, expresia „în Hristos/Domnul/ El" apare de aproximativ
100 de ori.
− Rezultatul fundamental al unirii credinciosului cu Hristos este înnoirea vieţii sale în urma
naşterii din nou, prin prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în el (Ioan 3:1-13). Dumnezeu
afirmă în Cuvântul Său că cel care s-a unit cu Hristos este „o făptură nouă" (2 Cor. 5:17),
deoarece s-a „dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui" şi s-a „îmbrăcat cu omul cel
nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul celui ce l-a făcut" (Col. 3:9-10; vezi şi
Ef. 4:22-24).
− În calitatea ei de trup al lui Hristos, Biserica este, în întregimea ei, „un singur om nou"
(Ef. 2:15), datorită curăţirii săvârşite de Hristos (Ef. 5:5,25-27) şi prezenţei înnoitoare a
Duhului Sfânt (Tit 3:5)
G. Sfinţirea
− Dacă înnoirea priveşte natura credinciosului, iar îndreptăţirea - starea credinciosului,
sfinţirea vizează caracterul şi conduita credinciosului. Prin îndreptăţire suntem declaraţi
drepţi pentru a putea, prin sfinţire, să devenim drepţi. Îndreptăţirea este ceea ce face
Dumnezeu pentru noi, pe când sfinţirea este ceea ce face Dumnezeu în noi. îndreptăţirea
ne aduce într-o relaţie armonioasă cu Dumnezeu, iar sfinţirea manifestă roadele acestei
relaţii - o viaţă despărţită de păcat şi consacrată lui Dumnezeu.
a. Semnificaţii ale sfinţirii
− Despărţirea de păcat. Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, prea iubiţilor, să ne
curăţăm de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt,
în frica de Dumnezeu (2 Cor. 7:1)
− Consacrarea pentru Dumnezeu. Planul lui Dumnezeu este acela ca omul să-şi trăiască
menirea pentru care a fost creat - existenţa pentru gloria lui Dumnezeu. O asemenea
trăire este posibilă numai în urma despărţirii omului de păcat şi a hotărârii - ratificate
prin legământ - de a-L sluji pe Dumnezeu toată viaţa (Tit 2:14; 1 Pet. 2:9).
− Slujirea lui Dumnezeu. Din cele mai vechi timpuri, Dumnezeu l-a ales pe Israel, l-a
sfinţit separându-1 de celelalte naţiuni, pentru ca acesta să-L slujească pe El în mijlocul
neamurilor (Ex. 19:5- 6). Având această mărturie, naţiunile trebuiau să-L cunoască pe
Dumnezeu (Is. 2:2-3). În virtutea noului Legământ, încheiat prin sângele Domnului
Hristos, Biserica este acest popor ales şi sfinţit de Dumnezeu pentru a fi agentul
împărăţiei Sale pentru toate naţiunile (1 Pet. 2:9,12).
b. Dimensiunile sfinţirii
− Sfinţirea instantanee. Aceasta este viaţa nouă, pe care credinciosul o primeşte în
momentul înnoirii lui de către Dumnezeu. Din acest punct de vedere el este deja sfânt
înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă se aşteaptă de la el să aplice această sfinţenie în toată
viaţa sa. Datorită sfinţirii instantanee, creştinii sunt numiţi „sfinţi" în Noul Testament
(Fapte 9:41; Rom. 8:27; 1 Cor. 6:1).
− Sfinţirea progresivă. Sfinţirea progresivă este lucrarea Duhului Sfânt, în colaborare cu
voinţa credinciosului, pentru lepădarea păcatului şi dobândirea de către acesta din urmă
a virtuţilor care îl fac asemănător Mântuitorului (2 Cor. 3:18).

24
 • Procesul sfinţirii credinciosului are, aşadar, o coordonată negativă - lepădarea
faptelor firii (Gal. 5:16-21, 24) - şi o coordonată pozitivă - dobândirea virtuţilor (Gal.
5:22-23, 25). Sfinţirea progresivă, desfăşurată pe ambele coordonate, este posibilă
numai prin lucrarea supranaturală şi continuă a Duhului Sfânt în viaţa credinciosului
(Rom. 8:1-2; 5-6; 12-13).
• În Sfintele Scripturi se găsesc avertismente potrivit cărora, prin trăirea continuă în
păcat, procesul sfinţirii prin Duhul este compromis, părtăşia cu Hristos este astfel
întreruptă, iar cei găsiţi în această stare la revenirea Domnului sau în momentul morţii
îşi pierd mântuirea (Ez. 18:24; 2 Pet. 2:1, 20; 1 Ioan 2:18-19).
− Sfinţirea deplină. Sfinţirea progresivă nu este un proces fără finalitate. Realizarea deplină a
sfinţirii va fi însă posibilă numai odată cu revenirea Mântuitorului, când Dumnezeu îşi va
instaura împărăţia şi toată Creaţia va fi înnoită (Mat. 19:28; Rom. 8:19-23).
• Sfinţirea deplină va cuprinde fiinţa umană în totalitatea ei: Dumnezeul păcii să vă
sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite
întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos (1 Tes. 5:23).
• Starea de sfinţenie deplină mai este numită şi glorificare. Descriind această stare,
scriitorii inspiraţi ai Noului Testament afirmă că cei glorificaţi vor fi „ca El" (1 Ioan
3:2), în sensul că vor fi caracterizaţi de neputrezire şi nemurire (1 Cor. 15:50-54),
deoarece vor fi primit trupuri de slavă ca cel al Hristosului înviat (Fii. 3:21).
c. Realizarea sfinţirii
i. Lucrarea Sfintei Treimi
− Dumnezeu-Tatăl sfinţeşte (Ioan 17:17; 1 Tes. 5:23-24);
− Dumnezeu-Fiul sfinţeşte (Ev. 10:10; Ef. 5:25, 27);
− Dumnezeu-Duhul Sfânt sfinţeşte (1 Pet. 1:2; 2 Tes. 2:13).

ii. Lucrarea voinţei umane

− Credinţa în lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos (Fapte 26:18; 1 Cor. 1:30);
− Studiul Scripturii şi supunerea faţă de adevărul divin (Ioan 15:3; 17:17; Ef. 5:26);
− Silinţa şi disciplinele spirituale (Luca 22:46; 2 Cor. 8:7; Iac. 5:16; 2 Pet. 1:5; Iuda 20-21).
Pentru o prezentare mai detaliată a disciplinelor spirituale, a se vedea partea a IlI-a.

H. APLICAŢIE

a. Versete de memorat: Col. 1:13-14;

b. întrebări de aplicaţie personală şi discuţie în grup:
i. Ce este ispăşirea şi care sunt rezultatele ei principale?
ii. Care sunt cele trei dimensiuni ale sfinţirii?

c. Teme de casă:
i. Memoraţi pasajul din Col. 1:13-14;
ii. Examinaţi cu atenţie pasajul din Ev. 9:13-14 şi explicaţi lucrarea mântuitoare a
Sfintei Treimi, din perspectiva acestor versete.

25
 Lecţia 5
Învăţătura despre botezul cu Duhul Sfânt
Noi mărturisim că Duhul Sfânt este o Persoană Divină, care alături de Dumnezeu-Tatăl şi
Dumnezeu-Fiul formează Sfânta Treime. Lucrarea Duhului este foarte complexă şi vastă: Duhul
convinge cu privire la păcat, aduce pe cel păcătos la pocăinţă, realizează miracolul naşterii din nou
şi modelează caracterul în vederea sfinţirii. Una dintre lucrările esenţiale ale Duhului este botezul
cu Duhul Sfânt.
A. Ziua Cincizecimii şi botezul cu Duhul Sfânt (Fapte 2:1-4)
După învierea Sa din morţi şi înainte de înălţarea la cer, Domnul Isus a promis ucenicilor
Săi că vor primi o putere când se va pogorî Duhul Sfânt peste ei (Fapte 1:8). Promisiunea s-a
împlinit în ziua Cincizecimii, la zece zile după înălţarea Domnului. Fapte 2:1-4 relatează
evenimentele petrecute cu ocazia pogorârii Duhului. Luca ne spune că s-au întâmplat patru
lucruri:
a. A venit un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic.
b. Limbi de foc s-au aşezat peste fiecare dintre ucenici.
c. Toţi ucenicii s-au umplut de Duhul Sfânt.
d. Toţi ucenicii au început să vorbească în alte limbi.
Evenimentul petrecut în ziua Cincizecimii reprezintă pogorârea Duhului şi realizarea
primelor 120 de botezuri cu Duhul Sfânt din istoria Bisericii Creştine. De atunci şi până în
prezent, Domnul Isus revarsă Duhul Sfânt peste toţi cei care îl caută cu credinţă.
B. Botezul cu Duhul Sfânt era aşteptarea legitimă a primilor creştini
În biserica primară, botezul cu Duhul Sfânt era experimentat de credincioşi în primele
zile după convertire. Nu se concepea ca cineva să fie convertit la credinţa creştină şi să nu fie
preocupat pentru umplerea sa cu Duhul. Botezul cu Duhul era înţeles ca făcând parte din
experienţele de început pe care un proaspăt convertit trebuie să le aibă cu Domnul în primele
sale zile de credinţă. Textele din Faptele Apostolilor reflectă preocuparea primilor creştini
pentru a experimenta botezul cu Duhul imediat după convertire.
a. Fapte 8:14-17
Apostolii din Ierusalim arată o preocupare responsabilă pentru ca cei convertiţi în
Samaria să fie conduşi în experienţa primirii botezului cu Duhul Sfânt. Apostolii
Petru şi Ioan au mers în Samaria pentru a face - în terminologia penticostală -
stăruinţă pentru primirea botezului în Duhul.
b. Fapte 9:15-17
Profetul Anania este trimis de Duhul să-l conducă pe Saul, cel proaspăt convertit,
spre botezul în apă şi botezul cu Duhul Sfânt.
c. Fapte 19:1-7
Pavel arată o grijă deosebită ca cei botezaţi de el în Efes să experimenteze imediat
după botezul în apă şi botezul cu Duhul Sfânt.
C. Ce nu este botezul cu Duhul Sfânt:

a. Botezul cu Duhul Sfânt nu este rezervat doar creştinilor din generaţia apostolilor
Botezul cu Duhul Sfânt este pentru toţi copiii lui Dumnezeu din toate generaţiile, până la
venirea Domnului.

26
 Nu avem niciun text biblic care să înveţe că experienţa botezului cu Duhul Sfânt a încetat
odată cu moartea ultimului apostol. Textele biblice arată că botezul de sus este pentru toţi copiii
lui Dumnezeu din toate veacurile, în orice număr îi va chema Domnul: Ioel 2:28-29; Ioan 7:37-
39; Luca 11:13; Fapte 2:38-39.
b. Botezul cu Duhul Sfânt nu se realizează la convertirea credinciosului
Convertirea presupune întoarcerea la Dumnezeu a celui necredincios. Noi credem că între
convertire şi botezul cu Duhul există o diferenţă de timp. Cele două experienţe spirituale nu se
suprapun ca timp. Prin convertire, cel necredincios devine credincios, iar botezul cu Duhul este
experienţa cu Dumnezeu a celui care a devenit credincios. Convertirea este primul pas, iar botezul
cu Duhul Sfânt este al doilea pas. Întotdeauna convertirea precedă botezul cu Duhul Sfânt.
Această distincţie o susţinem cu argumentele Scripturii.
i. Experienţa celor 120 în ziua Cincizecimii (Fapte 2:1-4)
În ziua Cincizecimii, cei 120 de ucenici au fost botezaţi cu Duhul Sfânt. Este evident
că cei 120 nu s-au convertit în ziua Cincizecimii, ci înainte.
ii. Prioritatea convertirii faţă de botezul cu Duhul Sfânt (Fapte 2:38)
Petru afirmă că botezul cu Duhul Sfânt este precedat şi condiţionat de pocăinţă;
nimeni nu poate primi botezul cu Duhul Sfânt înainte de a se pocăi.
iii. Experienţa credincioşilor din Samaria (Fapte 8:5-25)
Scriptura arată că în Samaria, la predicarea lui Filip, mulţi au crezut şi au fost
botezaţi în apă, iar cu ocazia vizitei lui Petru şi a lui Ioan ei au primit Duhul Sfânt. Dacă
botezul cu Duhul Sfânt se primeşte în momentul convertirii, atunci şi credincioşii din
Samaria ar fi trebuit să fi fost botezaţi cu Duhul încă de la convertire. Dacă ar fi fost aşa,
atunci Petru şi Ioan, care ar fi ştiut că botezul cu Duhul se primeşte la convertire, nu ar
mai fi avut motiv pentru vizita din Samaria. Textul biblic afirmă că ucenicii din Samaria
nu au primit botezul cu Duhul la convertire, ci atunci când apostolii Petru şi Ioan s-au
rugat pentru ei cu punerea mâinilor.
iv. Experienţa apostolului Pavel (Fapte 9:1-22)
Convertirea lui Pavel a avut loc pe drumul către Damasc. După trei zile de la
convertire, ca urmare a rugăciunii făcute de Anania, Pavel a fost vindecat şi botezat cu
Duhul Sfânt (9:17). Şi în acest caz se evidenţiază că între convertire şi botezul cu Duhul
există o diferenţă de timp, ordinea desfăşurării celor două experienţe fiind: convertirea şi
apoi botezul cu Duhul Sfânt.
c. Botezul cu Duhul Sfânt nu este naşterea din nou a credinciosului
Noi credem că între naşterea din nou şi botezul cu Duhul Sfânt există o diferenţă de timp.
Cele două experienţe spirituale nu se suprapun ca timp. Întotdeauna naşterea din nou precedă
botezul cu Duhul Sfânt. Afirmăm că nicio persoană care nu a fost născută din nou nu poate fi
botezată cu Duhul Sfânt (Ioan 14:17).
Argumente că naşterea din nou este diferită de botezul cu Duhul Sfânt:
i. Definirea naşterii din nou (Ioan 3:3-8)
Naşterea din nou este lucrarea suverană a lui Dumnezeu prin care un suflet mort
în păcatele sale este adus la viaţă spirituală în Hristos (Ef. 2:1-5).
Naşterea din nou este regenerarea omului, care presupune schimbarea minţii,
primirea unei inimi noi şi transformarea lăuntrică.

27
 ii. Definirea botezului cu Duhul Sfânt (Fapte 1:8)
Botezul cu Duhul Sfânt este darul lui Dumnezeu pentru cei care au fost născuţi
din nou şi aduşi în poporul lui Dumnezeu. Botezul cu Duhul marchează echiparea cu
putere spirituală în vederea îndeplinirii mandatului Marii Trimiteri (Fapte 1:8).
iii. Lumea nu poate primi botezul cu Duhul Sfânt (Ioan 14:16-17)
Acest pasaj menţionează trei categorii de oameni:
− „Lumea" - care nu poate primi botezul cu Duhul.
− „Ucenicii Domnului" - pentru ei este făcută promisiunea botezului cu Duhul.
− „Ucenicii după botezul cu Duhul" - aici sunt avuţi în vedere ucenicii de după
Cincizecime.
Ioan 14:16-17 arată că cei care vor fi botezaţi de sus trebuie, mai întâi, să iasă
din lume, adică să fie născuţi din nou. Botezul cu Duhul nu este pentru cei din lume, ci
este pentru cei care au părăsit lumea şi s-au întors la credinţa în Domnul Isus, adică au
fost născuţi din Dumnezeu.
iv. Botezul cu Duhul Sfânt este pentru fiii lui Dumnezeu (Gal. 4:4-6)
Pasajul afirmă că darul Duhului este numai pentru fiii lui Dumnezeu. Prin
expresia „şi pentru că sunteţi fii", apostolul arată că apartenenţa la familia lui Dumnezeu
este o condiţie esenţială pentru primirea botezului cu Duhul Sfânt.
v. Naşterea din nou precedă botezul cu Duhul Sfânt (Fapte 15:7-9)
În acest pasaj, Petru vorbeşte despre cele petrecute în casa lui Cor neliu.
Apostolul stabileşte ordinea cronologică a două evenimente spirituale majore:
− Curăţirea inimilor prin credinţă - adică naşterea din nou;
− Confirmarea curăţirii prin oferirea botezului cu Duhul Sfânt.
Aşadar, botezul cu Duhul Sfânt şi naşterea din nou sunt două experienţe spirituale care
nu se confundă una cu cealaltă şi care se succed în ordinea următoare: naşterea din nou
(înfierea) şi botezul cu Duhul Sfânt (echiparea cu putere).

D. Ce este botezul cu Duhul Sfânt:

a. Botezul cu Duhul Sfânt este făgăduinţa Tatălui (Luca 24:29).
b. Botezul cu Duhul Sfânt este un dar (Fapte 2:38; 5:32).
c. Botezul cu Duhul Sfânt este o experienţă bine determinată, cu caracter supranatural, care
vine întotdeauna după convertire şi după naşterea din nou.
d. Botezul cu Duhul Sfânt marchează umplerea credinciosului cu putere pentru lucrarea de
mărturisire a Domnului Isus, prin viaţa nouă şi cuvântul rostit (Fapte 1:8).
e. Botezul cu Duhul este însoţit întotdeauna de semnul vorbirii în alte limbi (Fapte 2:1-6;
10:44-48; 19:1-7).
E. Scopul botezului cu Duhul Sfânt
Din cercetarea pasajelor biblice se desprind cinci scopuri ale botezului cu Duhul Sfânt:
a. Primirea puterii divine pentru mărturia creştină prin viaţă şi cuvânt
Domnul Isus a spus discipolilor săi că vor primi o putere când se va pogorî Duhul Sfânt
peste ei (Luca 24:49; Fapte 1:8; 4:31).
Botezul cu Duhul are ca scop echiparea credincioşilor cu putere pentru a trăi viaţa cea
nouă şi pentru a-L mărturisi pe Domnul cu îndrăzneală.

28
 b. Echiparea cu daruri duhovniceşti
Botezul cu Duhul Sfânt are ca scop echiparea cu daruri spirituale supranaturale
în vederea propovăduirii Evangheliei, a slujirii şi zidirii bisericii Domnului.
c. Sfinţirea vieţii şi echiparea cu putere pentru a ne duce mântuirea până la capăt
Duhul Sfânt este implicat în sfinţirea noastră. Prin botezul cu Duhul, sfinţirea
este lucrată:
− Printr-o accentuare a reverenţei faţă de Dumnezeu;
− Prin sensibilizarea conştiinţei curate şi a fricii de a păcătui împotriva lui Dumnezeu;
− Prin învingerea întăriturilor firii pământeşti şi eliminarea trăirilor păcătoase;
− Prin accentuarea dragostei active faţă de Dumnezeu, faţă de biserică şi faţă de cei
nemântuiţi.
d. Confirmarea noastră ca fii ai lui Dumnezeu
Scopul botezului cu Duhul este acela de a confirma, din partea lui Dumnezeu, că
cei care au fost născuţi din nou sunt copii ai lui Dumnezeu. Funcţia de confirmare a
calităţii de fii ai lui Dumnezeu prin botezul cu Duhul Sfânt este subliniată în următoarele
texte biblice: Fapte 15:7-9; Gal. 4:6; 1 Ioan 4:13.
e. Echiparea spirituală pentru a ne ruga prin vorbirea în alte limbi
La botezul cu Duhul Sfânt, prin manifestarea vorbirii în alte limbi, credinciosul
este înzestrat să vorbească lui Dumnezeu prin Duhul, să se roage prin Duhul şi să laude
pe Dumnezeu prin Duhul (1 Cor. 14:2; 1 Cor. 14:15- 17; Rom. 8:26-27). Scopul
botezului cu Duhul este să asigure credinciosului plin de Duh un canal sigur de
comunicare cu Dumnezeu prin vorbirea în altă limbă.
Observaţie:
− Botezul cu Duhul Sfânt nu se dă oamenilor din lume, ci doar copiilor lui Dumnezeu.
− Botezul cu Duhul Sfânt se dă unui om mântuit prin spălarea naşterii din nou.
− Scopul botezului este echiparea celor mântuiţi cu putere în vederea mărturisirii Evangheliei.

F. Dovezile botezului cu Duhul Sfânt

Există trei dovezi biblice pentru botezul cu Duhul. Toate cele trei semne trebuie să
fie prezente; dacă unul dintre ele lipseşte, atunci nu avem o experienţă autentică a botezului
cu Duhul. Cele trei dovezi sunt:
a. Dovada exterioară: vorbirea în alte limbi
Dintre cele cinci texte din Fapte în care se vorbeşte despre primirea botezului cu Duhul, în
trei dintre ele manifestarea vorbirii în alte limbi este prezentată în mod explicit:
− Botezarea cu Duhul Sfânt a celor 120 de ucenici în ziua Cincizecimii (Fapte 2:1-6);
− Botezarea cu Duhul Sfânt a celor din casa lui Corneliu (Fapte 10:44-48);
− Botezarea cu Duhul Sfânt a ucenicilor lui Ioan Botezătorul (Fapte 19:1-7).
În alte două relatări biblice manifestarea vorbirii în alte limbi este subînteleasă:
− Primirea botezului cu Duhul în Samaria (Fapte 8:14-25)
În cazul creştinilor din Samaria, botezul cu Duhul a fost dat prin rugăciune cu
punerea mâinilor.
Prezenţa semnului vorbirii în altă limbă este subînţeles prin faptul că Simon
Magul a fost gata să ofere bani pentru a avea şi el puterea să facă ce a făcut Petru şi
Ioan. în mod sigur că, dacă la rugăciunea lui Petru nu s-ar fi întâmplat nimic
supranatural, Simon nu ar fi fost dispus să plătească bani pentru nimic.

29
 − Primirea botezului cu Duhul de către Saul (Fapte 9:17-18)
Deşi nu se face nicio referire la dovezile botezului cu Duhul, totuşi, ulterior, Pavel spune că
el vorbeşte în limbi „mai mult decât voi toţi".
Observaţie: Vorbirea în alte limbi este normativă la botezul cu Duhul Sfânt. În cazul în care
un credincios spune că a primit botezul cu Duhul, dar nu a vorbit în alte limbi, trebuie
să afirmăm că experienţa sa cu Domnul poate fi o experienţă spirituală autentică, dar că
ea nu poate fi considerată botezul cu Duhul Sfânt.
b. Dovada interioară: putere, bucurie şi pace
Această dovadă este dată de complexul de trăiri spirituale lăuntrice pe care cel botezat
cu Duhul le experimentează în Domnul. Dovada interioară este reprezentată de:
− Umplerea interioară cu prezenţa lui Dumnezeu (cu Duhul Sfânt);
− Primirea puterii de la Domnul (Fapte 1:8);
− Prezenţa păcii şi a unei bucurii intense în inima celui botezat cu Duhul (Ioan 14:16).
c. Dovada esenţială: mărturia pentru Domnul prin propovăduire şi prin trăire curată
Trăirea în sfinţire şi mărturisirea Domnului Isus prin faptele credinţei şi prin
propovăduire reprezintă dovezile esenţiale şi de durată ale primirii botezului cu Duhul Sfânt.
G. Cum se primeşte botezul cu Duhul Sfânt?
− Biblia ne arată că, pentru a primi Duhul, este necesar să ne rugăm lui Dumnezeu în
acest scop. Textele biblice care susţin acest enunţ sunt următoarele: Luca 3:21;
4:4,14; 11:1-13; 24:49, 53 şi Fapte 1:4,12-14; 4:31; 8:14-25; 9:17-22; 19:1-7.
− Toate aceste pasaje ne învaţă că primirea botezului cu Duhul se face prin
rugăciune şi în timpul rugăciunii.
În mod concret, în vederea primirii botezului cu Duhul Sfânt trebuie parcurşi următorii paşi:
1. Trebuie să crezi că botezul cu Duhul este pentru tine;
2. Trebuie să ai o dorinţă intensă pentru a fi botezat cu Duhul;
3. Trebuie să te rogi pentru a fi botezat cu Duhul Sfânt;
4. Trebuie să fii convins că botezul cu Duhul nu este un merit, ci este darul lui Dumnezeu;
5. Lasă suveranitatea lui Dumnezeu să lucreze în viaţa ta;
6. Lasă-ţi mintea şi inima la dispoziţia Duhului Sfânt;
7. Fii perseverent în rugăciune;
8. Mărturiseşte orice păcat făcut de care îţi aminteşti şi care te apasă;
9. Părăseşte orice păcat şi consacră-te deplin pentru Domnul;
10. Acceptă să începi să vorbeşti în altă limbă (Fapte 2:4)
11. Cultivă o atmosferă de rugăciune şi de laudă la adresa lui Dumnezeu;
12. Participă la întâlnirile de rugăciune stăruitoare din Biserică.
H. APLICAŢIE
a. Versete de memorat: Fapte 2:1-4.
b. Întrebări de aplicaţie personală şi discuţie în grup:
i. Discutaţi despre experienţele personale referitoare la primirea botezului cu Duhul.
ii. De ce crezi că este important să fii botezat cu Duhul Sfânt?
iii. Ce crezi că ar trebui să faci pentru a fi botezat cu Duhul Sfânt?
c. Teme de casă:
i. Memoraţi pasajul din Fapte 2:1-4;
ii. Analizaţi fenomenele petrecute cu ocazia revărsării Duhului Sfânt în ziua
Cincizecimii şi efectele pe care botezul le-a avut asupra ucenicilor (Fapte 2:1-47).

30
 Lecţia 6
Învăţătura despre darurile Duhului Sfânt
În Biblie, Biserica este comparată cu un trup. După cum într-un trup avem mădulare
multiple şi după cum fiecare mădular are un rol specific, tot aşa în biserică fiecare credincios este
un mădular viu şi este chemat să aibă un rol specific. Duhul Sfânt a dat în biserică daruri
duhovniceşti pentru zidirea comună a Bisericii Domnului.
A. Ce sunt darurile spirituale?
Definiţie: Darurile duhovniceşti sunt lucrările sau puterile cu care este înzestrat un
credincios pe cale spirituală, supranaturală, de către Duhul Sfânt, prin harul lui
Dumnezeu, pentru a sluji spre folosul altora în vederea zidirii Bisericii lui Dumnezeu.
a. Darurile spirituale sunt înzestrări împărţite de Duhul Sfânt în conformitate cu planul
şi harul lui Dumnezeu (1 Cor. 12:11).
Darurile spirituale sunt înzestrări divine. Fiecare credincios are cel puţin un dar
duhovnicesc cu care este chemat la slujire în trupul lui Hristos. Dumnezeu a selectat cu
grijă darul spiritual şi locul de slujire pentru fiecare credincios (1 Cor. 12:7; 1 Pet. 4:10).
b. Darurile spirituale sunt date pentru binele comun al Bisericii lui Hristos (1 Cor. 12:7)
Darurile spirituale sunt date pentru slujirea altora. Ele nu sunt date pentru folosul
personal. Darurile spirituale nu sunt semne ale nivelului spiritual la care a ajuns un
credincios, ci revelarea lui Dumnezeu în Biserică.
c. Darurile spirituale pot avea caracter supranatural (daruri independente de abilităţile
naturale) sau caracter natural (daruri înrudite cu abilităţile naturale).
Atât darurile spirituale naturale, cât şi cele supranaturale pot fi primite doar de
către cei credincioşi, în care locuieşte Duhul Sfânt.

B. Clasificarea şi identificarea darurilor spirituale descoperite în Biblie

În 1 Cor. 12:4-6, Pavel scrie despre trei categorii de daruri lăsate de Dumnezeu în
Biserică: „Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt slujbe, dar este acelaşi Domn;
sunt lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi."
Cele trei categorii de înzestrări duhovniceşti sunt:
a. Felurite daruri - cele nouă daruri de manifestare supranaturală (1 Cor. 12:8-10)
− Daruri de descoperire:
i. Darul unui cuvânt de înţelepciune
ii. Darul cuvântului cunoştinţei
iii. Darul deosebirii duhurilor
− Daruri de putere:
iv. Darul credinţei
v. Darurile tămăduirilor
vi. Darurile minunilor
− Daruri de inspiraţie:
vii. Darul prorociei
viii. Darul vorbirii în limbi
ix. Darul tălmăcirii limbilor

31
b. Felurite slujbe - cele cinci slujbe menţionate în Ef. 4:11
i. Slujba de apostol
ii. Slujba de proroc
iii. Slujba de evanghelist
iv. Slujba de păstor
v. Slujba de învăţător
c. Felurite lucrări - darurile de manifestare naturală
Am numit aceste lucrări „daruri de manifestare naturală" pentru că ele sunt date de
Duhul în domeniul abilităţilor noastre naturale. O anumită capacitate înnăscută sau
dobândită este preluată sub controlul Duhului Sfânt, binecuvântată şi ridicată prin ungerea
Duhului la nivelul de dar duhovnicesc.

Diferenţa dintre abilitatea naturală şi darul duhovnicesc constă în următoarele aspecte:

− Abilităţile naturale sunt înnăscute, darurile Duhului sunt spontane;
− Abilităţile naturale sunt înzestrări permanente, pe când darurile Duhului sunt
manifestări temporare repetabile;
− Abilităţile naturale devin daruri ale Duhului atunci când ele sunt aduse sub ungerea şi
călăuzirea Duhului, iar manifestarea lor este inspirată şi binecuvântată de Duhul Sfânt;
− Abilităţi naturale au şi oamenii necredincioşi, în timp ce abilităţi naturale transformate
în daruri ale Duhului pot avea doar cei în care locuieşte Duhul Sfânt.

Scriptura se referă la darurile din această categorie în următoarele texte: Rom. 12:6-
8; 1 Cor. 12:28; 1 Pet. 4:9-10; Ex. 31:3; Ps. 150:3-5. Potrivit acestor texte biblice, avem
următoarele daruri de manifestare naturală:
i. Darul ajutorărilor;
ii. Darul administrării;
iii. Darul îmbărbătării (încurajarea);
iv. Darul dărniciei;
v. Darul conducerii;
vi. Darul milosteniei;
vii. Darul ospitalităţii;
viii. Darul îndemânării;
ix. Darul comunicării artistice (muzică, poezie).

Observaţie: Lista darurilor spirituale de manifestare naturală nu este completă. Este posibil să
mai existe şi alte daruri ale Duhului Sfânt; Biblia nu restricţionează posibilitatea ca Duhul
Sfânt să-i înzestreze pe credincioşi şi cu alte daruri nemenţionate în textele biblice.
C. Darurile Duhului de manifestare supranaturală
a. Caracteristici ale darurilor de manifestare supranaturală (harisme):
− Harismele Duhului nu sunt talente naturale sau dobândite;
− Harismele Duhului au un profund caracter supranatural;
− Harismele Duhului sunt manifestări spontane ale Duhului Sfânt;
− Primirea harismelor Duhului este condiţionată de primirea botezului cu Duhul Sfânt.

32
 b. Sensul şi lucrarea harismelor Duhului Sfânt

DARURI DE DESCOPERIRE
i. Darul unui cuvânt de înţelepciune
Ce nu este darul unui cuvânt de înţelepciune:
− Nu este înţelepciune în problemele vieţii sau iscusinţă administrativă;
− Nu are ca sursă inteligenţa sau educaţia, ci inspiraţia divină;
− Nu este înţelepciunea naturală dezvoltată prin acumularea experienţei de viaţă;

Definiţie: Darul unui cuvânt de înţelepciune este o rostire supranaturală a unui mesaj dat
de Duhul, care exprimă înţelepciunea lui Dumnezeu într-o situaţie specifică.

Credincioşii cu acest dar sunt inspiraţi spontan şi supranatural de Duhul cum să acţioneze
în momente de criză şi cum să ia decizii importante, aducând astfel soluţii divine
în mijlocul conflictului şi confuziei.

Exemple biblice de manifestare a darului cuvântului de înţelepciune:

− Înţelepciunea dată apostolilor de a aşeza în slujbă diaconi (Fapte 6:1-6);
− Înţelepciunea dată lui Iacov la Conciliul din Ierusalim (Fapte 15:23-29).

ii. Darul cuvântului cunoştinţei

Ce nu este darul unui cuvânt de cunoştinţă:
− Nu e cunoaşterea umană naturală dobândită prin studiu sau cercetare;
− Nu e cunoaşterea ca urmare a primirii unor informaţii din surse umane;
− Nu e darul de a predica în mod deosebit din Scriptură.

Definiţie: Darul unui cuvânt de cunoştinţă este o vorbire inspirată de Duhul Sfânt, prin
care se descoperă ceva ascuns din trecutul sau prezentul cuiva.

Credincioşii cu acest dar:

− Primesc descoperire prin Duhul cu privire la o anumită situaţie petrecută în trecut
sau în prezent, o boală, o nevoie sau anumite fapte care nu sunt în regulă;
− Ştiu prin Duhul ce se ascunde într-o inimă sau ce gândeşte un om;
− Primesc informaţia cunoştinţei prin revelaţie interioară, prin vise sau prin viziuni.

Exemple biblice de manifestare a darului cuvântului de cunoştinţă:

− Cunoştinţa primită de Petru despre păcatul comis de Anania şi Safira (Fapte 5:1-11);
− Cunoştinţa primită de Anania despre convertirea lui Saul (Fapte 9:10-16).

iii. Darul deosebirii duhurilor

Ce nu este darul deosebirii duhurilor:

− Nu este discernere personală între fals şi veritabil sau deosebirea binelui de rău;
− Nu este cunoaştere psihologică sau citirea gândurilor cuiva;
− Nu este scepticismul sau necredinţa cuiva în ceea ce priveşte darurile Duhului.

Definiţie: Darul deosebirii duhurilor este puterea prin care cineva discerne sursa spirituală
(duhul) din care vine un mesaj, o descoperire, o învăţătură sau o activitate oarecare.

33
 Credincioşii cu acest dar:
− Pot vedea şi auzi în lumea spirituală şi cunosc prin Duhul sursa spirituală din care vine
un mesaj sau o descoperire;
− Experimentează o nelinişte spirituală interioară în prezenţa activităţii spirituale false;
− Primesc de la Duhul Sfânt autoritatea de a denunţa şi elimina duhul rău din spatele
unei lucrări.
Exemple biblice de manifestare a darului deosebirii duhurilor:
− Descoperirea inimii întunecate a lui Simon Magul prin Petru (Fapte 8:18-23);
− Identificarea şi denunţarea, prin Pavel, a duhului de ghicire (Fapte 16:16-18).

DARURI DE PUTERE

iv. Darul credinţei

Ce nu este darul credinţei:
− Darul credinţei nu este credinţa care duce la mântuire;
− Darul credinţei nu este optimismul natural;
− Darul credinţei nu este credinţa ca învăţătură sănătoasă (Iuda 3).
Definiţie: Darul credinţei este înzestrarea divină supranaturală a credinciosului cu
convingerea că Dumnezeu va interveni şi va lucra în ciuda tuturor circumstanţelor
nefavorabile.
Credincioşii cu acest dar:
− Primesc de la Duhul Sfânt viziunea a ceea ce Dumnezeu intenţionează să facă;
− Se încred deplin în intervenţia suverană şi imediată a lui Dumnezeu;
− Se roagă lui Dumnezeu în acord cu inspiraţia credinţei şi proclamă cu convingere
înfăptuirea lucrului cerut;
− Inspiră celor din jur încredere în Dumnezeu în mijlocul circumstanţelor potrivnice;
Exemple biblice de manifestare a darului credinţei:
− Credinţa lui Pavel că vor fi salvaţi în mijlocul furtunii (Fapte 27:20-26);
− Credinţa lui Pavel şi a lui Sila în mijlocul persecuţiei din Filipi (Fapte 16:23-34).

v. Darurile tămăduirilor
Ce nu este darul tămăduirilor:
− Darul tămăduirilor nu este îndemânarea ştiinţei medicale;
− Darul tămăduirilor nu este „vindecare" prin autosugestie sau gândire pozitivă.
Definiţie: Darurile de vindecare sunt capacităţile supranaturale date de Duhul Sfânt de a
vindeca pe cei bolnavi de diferite suferinţe fizice, psihice, emoţionale sau sufleteşti.
Credincioşii cu aceste daruri:
− Sunt inspiraţi şi împuterniciţi de Duhul Sfânt să aducă vindecare supranaturală celor
bolnavi şi neputincioşi;
− Se roagă, îşi pun mâinile peste bolnavi, sau rostesc cuvinte ale credinţei care aduc în
mod miraculos vindecare celor bolnavi.
Exemple biblice de manifestare a darului tămăduirilor:
− Vindecarea, prin Petru, a ologului de la poarta templului (Fapte 3:1-11);
− Vindecarea, prin Pavel, a tatălui lui Publius (Fapte 28:7-10).

34
vi. Darurile minunilor

Definiţie: Darul minunilor este puterea supranaturală dată de Duhul unui credincios, prin
care sunt făcute miracole în Numele Domnului Isus.
Credincioşii cu acest dar:
− Realizează efectiv miracolul în Numele Domnului Isus (puterea să facă minuni);
− Săvârşesc prin Duhul Sfânt învieri din morţi, eliberări de demoni, miracole legate de
ordinea naturii, împlinirea miraculoasă a unor nevoi, eliberări din robia păcatului,
corectarea unor malformaţii etc.;
− Afirmă că Dumnezeu este sursa minunilor şi îl slăvesc pe EI, zidind Biserica
Domnului.
− Instrument prin care Dumnezeu transmite mesaje bisericii (1 Cor. 14:12-13).
Credincioşii cu acest dar:
− Au primit puterea de a se ruga în alte limbi la botezul cu Duhul Sfânt;
− Prin Duhul Sfânt, vorbesc spontan într-o limbă pe care nu au învăţat-o niciodată;
− Aduc un mesaj de la Dumnezeu prin vorbirea în limbi străine, mesaj care este înţeles
de biserică prin intermediul darului tălmăcirii limbilor.
Exemple biblice de manifestare a darului vorbirii în limbi:
− Vorbirea în limbi manifestată în ziua Cincizecimii (Fapte 2:1-12);
− Vorbirea în alte limbi în biserica din Corint (1 Cor. 14:26-28).

ix. Darul tălmăcirii limbilor

Definiţie: Darul tălmăcirii limbilor este o manifestare supranaturală a Duhului prin care un
mesaj comunicat prin darul vorbirii în alte limbi este exprimat în limba maternă a
ascultătorilor.
Credincioşii cu acest dar:
− Înţeleg în mod supranatural şi spontan un mesaj rostit într-o limbă străină
necunoscută;
− Zidesc biserica prin tălmăcirea unui mesaj venit din partea lui Dumnezeu prin darul
vorbirii în alte limbi şi exprimat prin propria persoană sau prin alt credincios;
Exemple biblice de manifestare a darului tălmăcirii limbilor:
− Exprimarea acestui dar în biserica din Corint (1 Cor. 14:12-28);

D. APLICAŢIE

a. Versete de memorat: 1 Cor. 12:8-11;

b. Întrebări de aplicaţie personală şi discuţie în grup:

i. Discutaţi despre importanţa manifestării darurilor Duhului Sfânt în Biserică;
ii. Discutaţi despre atitudinea pe care trebuie să o avem faţă de manifestarea
darurilor duhovniceşti (cum să analizăm şi să primim lucrarea darurilor).

c. Teme de casă:
i. Memoraţi pasajul din 1 Cor. 12:8-11;
ii. Citiţi cu atenţie 1 Cor. 12:1-14:40 şi identificaţi câteva învăţături despre felul în
care trebuie să se manifeste darurile Duhului în Biserică.

35
Lecţia 7
Învăţătura despre Biserică
Biserica este începutul pământesc al împărăţiei lui Dumnezeu şi forma exterioară, văzută,
a acestei împărăţii pe pământ. Desăvârşirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ se va produce la
revenirea Domnului Isus. Aşadar, Biserica reprezintă faza pământească a împărăţiei, iar împărăţia
este desăvârşirea Bisericii.

A. Sensurile conceptului de Biserică

a. Biserica universală este comunitatea tuturor celor răscumpăraţi de Dumnezeu prin Hristos
şi înnoiţi de Duhul Sfânt de pretutindeni şi din toate timpurile.
− Domnul Hristos a vorbit despre o singură Biserică (Mat. 16:18);
− El iubeşte Biserica şi S-a jertfit pentru ea (Ef. 5:25);
− El este capul Bisericii (Ef. 1:22; 5:23; Col. 1:18);
− Apostolul Pavel, înainte de întoarcerea sa la Hristos, prigonise Biserica (1 Cor. 15:9);
− În NT, Biserica universală este descrisă cu ajutorul mai multor metafore:
• Trupul lui Hristos (Ef. 1:22; 3:6; 4:4, 12, 16; 5:23, 30; Col. 1:18,24; 2:19; 3:15);
• Mireasa lui Hristos (2 Cor. 11:2-3; Ef. 5:24-32; Ap. 19:7);
• Turma lui Dumnezeu (Ioan 10:1 şi urm.; Ev. 13:20; 1 Pet. 2:25);
• Preoţie sfântă (1 Pet. 2:5, 9; Ap. 1:6);
• Un singur om nou (Ef. 2:15);
• Poporul lui Dumnezeu (1 Pet. 2:9-10);
• Cetăţeni împreună cu sfinţii (Ef. 2:19);
• Templu/locaş al lui Dumnezeu (Ef. 2:21-22);
• Casa lui Dumnezeu (1 Tim. 3:15; Ev. 10:21-22);
• Stâlpul şi temelia adevărului (1 Tim. 3:15).
b. Biserica locală este un grup de credincioşi răscumpăraţi de Dumnezeu prin Hristos
şi înnoiţi de Duhul Sfânt, care se adună în acelaşi loc pentru a se închina lui Dumnezeu.
− Scriitorii inspiraţi ai Noului Testament vorbesc despre biserici locale din: Ierusalim
(Fapte 8:1; 11:22), Efes (Fapte 20:17), Chencrea (Rom. 16:1), Corint (1 Cor. 1:2; 2 Cor.
1:1), Laodicea (Col. 4:16) etc.
− Atunci când găsim în Noul Testament forma de plural, „bisericile", este vorba cu
siguranţă de comunităţi locale din Galatia (Gal. 1:2), Iudeea (1 Tes. 2:14) şi Asia
(Ap. 1:4).
− Biserica locală nu este doar o parte a Bisericii universale, ci este chiar expresia
(manifestarea) Bisericii universale într- un anumit loc.

B. Înfiinţarea Bisericii

− Rădăcinile Bisericii se găsesc în Vechiul Testament, când Dumnezeu l-a ales pe Israel
să-I fie popor. Pe această temelie, Dumnezeu promite încheierea unui Legământ nou
(Ier. 31:31-34), prin care poporul lui Dumnezeu va fi înnoit spiritual (Ez. 36:25-27), dar
şi etnic (Is. 56:3).
− Pentru înfăptuirea acestei înnoiri, era nevoie de un Legământ nou şi, deci, de un alt fel de
jertfă care să îl ratifice.

36
 − Acest nou Legământ, aducător de viaţă nouă, este încheiat prin sângele Mântuitorului
(Mat. 26:27-28), care S-a adus pe Sine jertfă „o dată pentru totdeauna" (Ev. 7:27).
− Pe lângă jertfă, pentru înnoirea poporului lui Dumnezeu a fost nevoie şi de învierea
Domnului Hristos (1 Pet. 1:3), dar şi de împuternicirea Duhului Sfânt (Fapte 1:8; 2:1-13).
− Aşadar, înfiinţarea Bisericii ca popor înnoit al lui Dumnezeu este un proces compus din
naşterea, jertfa, învierea Domnului Hristos şi coborârea Duhului Sfânt la Cincizecime.
Acesta din urmă este evenimentul cu care Dumnezeu definitivează înfiinţarea Bisericii
Sale.
C. Scopurile Bisericii

a. Închinarea. Prin închinare, poporul lui Dumnezeu recunoaşte domnia lui Dumnezeu
asupra sa (Ps. 97:1), sărbătoreşte lucrările Sale (Ps. 105:1-7) şi îi mulţumeşte prin laudă
(Col. 3:16).
b. Evanghelizarea. După învierea Sa, Mântuitorul le-a făgăduit apostolilor împuternicirea
Duhului Sfânt, pentru ca aceştia să-L mărturisească pretutindeni (Fapte 1:8), ceea ce au
şi făcut (Marcu 16:20).
c. Ucenicizarea. Porunca Mântuitorului cu privire la cei care se întorc la Dumnezeu în urma
evanghelizării este ca ei să fie ucenicizaţi prin învăţătură (Mat. 28:19-20; vezi şi Fapte
11:19- 30). Scopul ucenicizării este maturizarea duhovnicească a celor convertiţi, pentru
ca aceştia să-i ucenicizeze, la rândul lor, şi pe alţii.
d. Slujirea. Aşadar, pentru ca ucenicii să crească împreună, este nevoie ca ei să slujească în
funcţie de darurile şi slujba încredinţate de Dumnezeu. în felul acesta, Biserica, în
calitatea ei de trup al lui Hristos, creşte în sfinţenie şi unitate către deplinătatea asemănării
cu Hristos (Ef. 4:11-16).
e. Părtăşia. Pentru a trăi viaţa nouă a împărăţiei lui Dumnezeu împreună, credincioşii
creştini trebuie să aibă comuniune unii cu alţii, creându-se astfel, prin Duhul Sfânt, un
climat al iubirii, înţelegerii, ajutorării şi slujirii (Fapte 2:44-47; Fii. 2:1-2; 1 Ioan 1:7).

a. Slujirea în biserica penticostală

− Teologia evanghelică, în general, şi deci şi cea penticostală, găseşte că în Legământul cel

nou preoţia este universală. Spre deosebire de rânduielile vechiului Legământ, descrise în
scripturile VT, odată cu întruparea Sa, Mântuitorul devine şi rămâne singurul Mare Preot
înaintea lui Dumnezeu (Ev. 3:1; 4:14-15). Slujba Sa de Mare Preot este eternă şi
netransferabilă (Ev. 7:17, 24).
− Datorită harului Său, Dumnezeu îi face preoţi pe toţi credincioşii creştini, fără deosebire.
În Noul Testament nu găsim distincţia dintre cler şi laici, ci toţi cei care sunt în Hristos sunt
preoţi ai lui Dumnezeu, deoarece aduc jertfe duhovniceşti, mijlocesc pentru lume şi îl
vestesc acesteia pe Dumnezeu (1 Pet. 2:5, 9; Ap. 1:6).
− Fiecare credincios este înzestrat de Dumnezeu cu daruri, pentru a face slujbe duhovniceşti
(Rom. 12:4-8; 1 Cor. 12:1-11, 28), iar unii dintre aceştia primesc daruri prin care
Dumnezeu îi abilitează pentru slujirea conducătoare în Biserica Sa (Ef. 4:11-12).

− Slujbele ecleziastice exercitate în bisericile penticostale din România, în acord cu Statutul

slujitorului Bisericii Penticostale, art. 3, sunt următoarele:

37
 • PASTORII - slujitorii ordinaţi care răspund de toate problemele spirituale şi
administrative ale bisericii şi oficiază toate actele de cult.
• PREZBITERII - slujitorii ordinaţi care oficiază toate actele de cult în biserică, sub
îndrumarea pastorului, în limitele delegării primite.
• DIACONII - slujitorii ordinaţi care oficiază numai Cina Domnului, binecuvântările
de copii şi înmormântările, sub îndrumarea pastorului sau a prezbiterului şi în
limitele delegării primite.
• MISIONARII - slujitorii recunoscuţi trimişi de biserică în ţară sau în străinătate
pentru a înfiinţa şi consolida biserici noi.
• PROOROCII - slujitorii recunoscuţi care comunică mesaje din partea lui Dumnezeu,
prin manifestarea slujbei profetice.
• EVANGHELIŞTII - slujitorii recunoscuţi şi trimişi de biserică pentru a propovădui
Evanghelia.
• ÎNVĂŢĂTORII - slujitorii recunoscuţi care se ocupă de educaţia biblică a credincioşilor.

b. Disciplina în biserica penticostală

− Conform Dogmaticii Cultului Creştin Penticostal (întocmite de Trandafir Şandru), prin

disciplină se înţelege respectarea rânduielilor stabilite în sânul unei comunităţi. „Dar dacă
voi zăbovi, să ştii cum trebuie să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica
Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului" (1 Tim. 3:15); „căci Dumnezeu nu
este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate Bisericile sfinţilor" (1 Cor.
14:33). Credincioşii creştini trebuie să respecte autoritatea spirituală a slujitorilor
Bisericii (Ev. 13:17).
− Atunci când un creştin se abate de la Cuvântul lui Dumnezeu şi de la rânduielile stabilite
în acord cu acesta, el trebuie disciplinat, parcurgându-se următoarele etape biblice:
• Sfătuirea (Tit. 2:15);
• Mustrarea (Mat. 18:15; 1 Tim. 5:20; Tit 2:15);
• Restricţionarea accesului la actele de cult (1 Cor. 11:26);
• Excluderea (Mat. 18:17; 1 Cor. 5:5,13).
− Biserica, prin slujitorii ei, nu se poate substitui dreptului Judecător, dar ea este chemată
să vegheze ca în sânul ei credincioşii să-L slujească pe Dumnezeu.
− Prin orice act de disciplinare, Biserica urmăreşte întotdeauna îndreptarea vieţii
credincioşilor, în vederea moştenirii de către aceştia a făgăduinţei vieţii eterne (1 Cor.
5:5).
− Mai concret, conform Statutului de organizare şi funcţionare al Cultului Creştin
Penticostal din România (art. 27), disciplina bisericească se exercită de către conducerea
bisericii sub îndrumarea pastorului, cu următoarele scopuri:
• Pentru a păstra sănătatea morală şi spirituală a bisericii;
• Pentru a păstra unitatea şi armonia în cadrul bisericii;
• Pentru a îndemna la pocăinţă şi pentru a-1 recupera pe cel căzut;
• Pentru a păstra neştirbită mărturia bisericii în faţa lumii.

38
 − Formele de disciplinare care se aplică în biserică sunt:
• Mustrare personală, de către pastor sau conducătorul bisericii;
• Mustrare în faţa comitetului bisericii;
• Retragerea unor drepturi (dreptul de a sluji în biserică, dreptul de a participa
la Cina Domnului) pe o perioadă determinată;
• Retragerea tuturor drepturilor de membru, pe o perioadă nedeterminată;
• Excluderea. Aceasta poate fi însoţită, după caz, de interdicţia accesului
persoanei excluse în locaşul de cult al bisericii care a decis excluderea.
− Repunerea în drepturi, respectiv reprimirea celui pus sub disciplină se face de către
pastor împreună cu Comitetul bisericii, atunci când acesta:
• Se căieşte din toată inima de abaterile sale;
• Face dovada că viaţa lui s-a îndreptat şi că a fost iertat de Domnul pentru
faptele sale;
• Se supune rânduielilor bisericii;
• Cere în scris să fie reprimit.

E. APLICAŢIE
a. Verset de memorat: 1 Pet. 2:9.
b. Întrebări de aplicaţie personală şi discuţie în grup:
i. Care sunt cele două semnificaţii majore ale termenului?
ii. Care sunt evenimentele constitutive ale procesului de întemeiere a Bisericii?

c. Teme de casă:
i. Memoraţi pasajul din 1 Pet. 2:9;
ii. Examinaţi cu atenţie pasajul din Ef. 4:11-16 şi enumeraţi cât mai multe scopuri
ale slujirii creştine, care reies din acest text.

39
Lecţia 8

Învăţătura despre revenirea Domnului Isus

şi Sfârşitul veacului
În prezenta lecţiune vom aprofunda învăţătura despre evenimentele viitoare, aşa cum sunt
ele reflectate în profeţiile biblice.
A. Ce sunt revenirea Domnului Isus şi sfârşitul veacului?
a. Definiţia revenirii Domnului
Prin revenirea Domnului Isus înţelegem întoarcerea literală a Domnului Isus pe
pământ, întoarcere care se va face cu scopul luării la cer a celor credincioşi şi a răsplătirii
lor, dar şi cu scopul judecării şi pedepsirii celor necredincioşi.
b. Definiţia sfârşitului veacului
Prin sfârşitul veacului înţelegem ultima fază a existenţei lumii acesteia, când se
vor întâmpla evenimentele cu caracter apocaliptic profeţite în Sfânta Scriptură.

B. Timpul revenirii Domnului Isus

Ce ne spune Biblia despre data revenirii Domnului Isus? Trebuie să observăm că această
întrebare nu este lăsată fără răspuns. Domnul Isus a dat următoarele răspunsuri:
a. „Nimeni nu ştie nici ziua şi nici ceasul" venirii Domnului
(Mat. 24:36; 42-44; Fapte 1:7)
Ziua venirii Domnului nu este dată pentru a fi revelată. Ea reprezintă una dintre tainele
lui Dumnezeu.
b. „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva" (Luca 21:7-8)
Isus avertizează cu privire la prorocii mincinoşi care vor încerca să înşele pe cei
credincioşi. Deşi Isus spune că nimeni nu poate cunoaşte ziua revenirii Sale, unii au
încercat să fixeze această dată şi, astfel, au înşelat pe mulţi.
c. „Stăpânul zăboveşte să vină" - venirea comportă o amânare - (Luca 1:11-28; Mat.
25:19; 2 Pet. 3:3-9)
d. „Iată eu vin curând" - venirea Domnului este iminentă (Ap. 22:12)
Deşi venirea Domnului comportă o amânare motivată de răbdarea lui Dumnezeu,
totuşi ea se poate realiza în orice moment.
e. Venirea Domnului va fi anunţată de semne prevestitoare (Mat. 24:32-33)
Potrivit Scripturii, venirea Domnului va fi precedată de următoarele semne: profeţi
mincinoşi şi minuni înşelătoare (Mat. 24:4-5); războaie (Mat. 24:6); foamete (Mat.
24:7); epidemii devastatoare (Mat. 24:7; Luca 21:11); cutremure de pământ (Mat.
24:7); persecuţie (Mat. 24:9); apostazie şi înmulţirea fărădelegii (Mat. 24:10-12);
formalism religios (Mat. 24:12); creşterea cunoştinţei (Dan. 12:4).

Observaţie: Niciodată nu trebuie să ne lăsăm impresionaţi de declaraţiile îndrăzneţe ale

unora care pretind că ar fi avut vreo „revelaţie" sau că au descoperit din cercetarea
Bibliei data când va veni Domnul. Orice fixare a vreunei date este în dezacord cu
cuvintele Domnului Isus şi, prin urmare, falsă.

40
C. Evenimentele profeţite în Biblie pentru sfârşitul veacului
În conformitate cu profeţiile biblice, la sfârşitul veacului se vor desfăşura
următoarele evenimente:
a. Răpirea Bisericii (1 Tes. 4:15-16)
Răpirea Bisericii la cer este primul eveniment eshatologic care urmează să aibă
loc. Cum va fi răpirea Bisericii şi ce se va întâmpla în ziua aceea?
i. La răpire va fi dat un semnal prin sunetul unei trâmbiţe (1 Tes. 4:16; 1 Cor. 15:52);
ii. Isus va veni în văzduh ca să ia cu Sine pe ai Săi (1 Tes. 4:17; Ioan 14:2-3);
iii. Cei morţi în Hristos vor învia (1 Tes. 4:16);
iv. Credincioşii care vor fi în viaţă în ziua răpirii vor fi transformaţi în trupuri de slavă
(1 Cor. 15:51-54). Creştinii care vor fi murit până în ceasul răpirii vor fi înviaţi din
morţi şi vor primi trupuri de slavă asemănătoare trupului înviat al Domnului Isus
(Fii. 3:21). Creştinii care vor fi prinşi în viaţă în ceasul răpirii vor fi schimbaţi „într-o
clipă" în felul celor înviaţi din morţi (1 Cor. 15:51-52).
v. Cei înviaţi şi cei transformaţi, uniţi într-un singur grup, vor fi apoi răpiţi în nori şi se
vor întâlni cu Domnul Isus în văzduh (1 Tes. 4:17).
vi. Cu toţii vor fi duşi în locul din Cer pregătit de Domnul Isus pentru Biserica Sa, unde
fiecare credincios va fi răsplătit după ostenelile sale (Ioan 14:2-3; 1 Cor. 3:13-15; 2
Cor. 5:10).
b. Necazul cel Mare
După răpirea Bisericii la cer, pe pământ va urma o perioadă de mare încercare, perioadă
cunoscută sub numele de „necazul cel mare".
− Cele mai importante texte biblice în care se învaţă despre vremea „necazului cel
mare" sunt: Dan. 9:24-27; 12:1; Ier. 30:4-7; Is. 24:17- 21; 26:20; Mat. 24:21-35;
Ap. 3:10; 7:14.
− Evenimentele care se vor desfăşura în vremea necazului cel mare sunt descrise în
detaliu în Ap. 6:1-19:1.
− Perioada necazului celui mare va dura aproximativ şapte ani (Dan. 9:24-27; Ap.
12:14; 11:2; 12:6) şi se va încheia odată cu a doua venire a Domnului Isus pe norii
cerului (Mat. 24:29-30).
Ce se va întâmpla în perioada necazului celui mare?
i. În vremea necazului celui mare se va arăta Antihristul, care va instaura un regim
politic satanic (Dan. 9:26-27; Ap. 13:1-10).
ii. Antihristul va fi ajutat de „prorocul mincinos" - liderul religiei satanice (Ap. 13:11-
18; 16:13; 19:20). Prorocul mincinos va face semne mari, cu scopul de a înşela întreaga
omenire prin a o face să se închine Antihristului.
iii. Omenirea va fi controlată economic prin impunerea semnului 666, fără de care nimeni
nu va putea cumpăra sau vinde (Ap. 13:16-18).
iv. Peste pământul apostat va veni mânia lui Dumnezeu, care va fi exprimată prin
judecăţile succesive asociate cu cele şapte peceţi, cele şapte trâmbiţe şi cele şapte
potire (Ap. 6:1; 8:1-2; 15:1; 16:1).
v. Cei care vor refuza să primească semnul fiarei vor fi persecutaţi şi martirizaţi (Ap.
13:7; 6:9-11; 7:13-17).
vi. Poporul Israel se va împotrivi regimului politic antihristic şi se va întoarce la Domnul
Isus (Zah. 12:1-10; Ap. 7:1-8; 11:1-13; 12:1- 17).

41
 vii. Războiul de la Armaghedon (Ap. 16:12-16). Din cauza împotrivirii faţă de regimul
său, Antihristul va porni războiul de exterminare a poporului Israel (Zah. 14:2-21) şi
va avea o biruinţă parţială asupra poporului ales (Ap. 12:13-17; Zah. 13:8-9; 14:1- 2).
Războiul de la Armaghedon se va sfârşi cu revenirea salvatoare a Domnului Isus, care
va veni cu slava mare şi va nimici naţiunile adunate împotriva poporului Domnului
(Zah. 14:3- 15; Ap. 19:11-20).
c. A doua venire a Domnului Isus Hristos pe pământ
Ce se va întâmpla la a doua venire a Domnului Isus?
i. Domnul Isus va veni în mod vizibil, cu mare slavă, pe norii cerului (Mat. 24:30).
ii. Vor avea loc fenomene cosmice catastrofice (Mat. 24:29; Luca 21:25-26).
iii. Domnul Isus va interveni şi va pune capăt războiului de la Arma- ghedon (Zah. 14:3-
13; Ap. 19:11-21). Fiara (Antihristul) şi prorocul mincinos vor fi prinşi şi aruncaţi de
vii în iazul de foc, iar armatele lor vor fi nimicite (Ap. 19:20-21).
iv. Naţiunile vor fi judecate (Mat. 25:31-46). Cei care vor fi primit semnul fiarei vor fi
pedepsiţi şi aruncaţi în iazul de foc (Ap. 14:9-11; Mat. 25:41), iar biruitorii fiarei vor
moşteni împărăţia lui Dumnezeu (Mat. 25:34).
v. Diavolul va fi legat pentru o mie de ani (Ap. 20:1-3).
vi. Martirii din timpul necazului celui mare vor fi înviaţi (Ap. 20:4-6).
vii. Va avea loc ospăţul nunţii Mielului (Ap. 19:6-9).
viii. Domnul va aşeza împărăţia de o mie de ani (Is. 11:1-11; 35:1-10; Ap. 20:4-6).
d. Mileniul (împărăţia de o mie de ani)
Domnul Isus va aşeza pe pământ împărăţia Sa. Va fi o vreme de pace deplină,
sfinţire şi dreptate. Natura se va regenera, fiarele pământului vor trăi în armonie, oamenii
vor fi binecuvântaţi cu viaţă lungă, iar Biserica slăvită va guverna împreună cu Hristos (Is.
11:6-9; 65:20-25; Ap. 20:6).
e. Dezlegarea lui Satan pentru puţină vreme
La sfârşitul celor o mie de ani, Diavolul va fi dezlegat pentru puţină vreme. El va
înşela naţiunile care vor popula mileniul şi va provoca un război de răzvrătire împotriva
conducerii teocratice instituite de Domnul. Aceste armate vor înconjura „tabăra sfinţilor şi
cetatea preaiubită". Dumnezeu va trimite un foc din cer care va nimici acele armate, iar
Diavolul va fi aruncat în iazul de foc şi de pucioasă (Ap. 20:7-10).
f. Învierea şi judecata de apoi
Sfârşitul mileniului va fi urmat de învierea a doua şi de judecata de la tronul cel mare
şi alb. Toţi cei care nu au avut parte de învierea bună (Ev. 11:35; Fii. 3:10-11) vor învia la
sfârşitul mileniului şi vor fi judecaţi după faptele lor. Cei al căror nume nu a fost găsit în
cartea vieţii vor fi aruncaţi în iazul de foc (Ap. 20:11-15).
g. Starea finală (rai sau iad)
Ordinea prezentă a creaţiei va fi distrusă; cerul şi pământul actual vor pieri
(2 Pet. 3:10-14; Ap. 20:11). În locul ordinii prezente, Dumnezeu va aduce un cer
nou şi un pământ nou (Ap. 21:1). Domnul Isus va preda împărăţia în mâinile lui
Dumnezeu-Tatăl „pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi" (1 Cor. 15:24-28).
Starea finală va fi aşezată prin trimiterea definitivă a celor nemântuiţi în pedeapsa
focului Gheenei (Ap. 20:15; Mat. 25:41) şi prin răsplătirea celor mântuiţi în Noul
Ierusalim, unde vor fi pentru totdeauna cu Domnul (Ap. 21:3-4; 22:1-5).

42
D. APLICAŢIE

a. Versete de memorat: 1 Tes. 4:15-17.

b. întrebări de aplicaţie personală şi discuţie în grup:

i. Identificaţi evenimentele din vremea sfârşitului şi discutaţi ordinea în care se
vor petrece aceste evenimente.

c. Teme de casă:
i. Memoraţi pasajul din 1 Tes. 4:15-17;
ii. Meditaţi la răpirea bisericii şi la revenirea Domnului Isus. Ce credeţi că ar
putea să vă împiedice să fiţi răpiţi împreună cu Biserica Domnului?

43
Lecţia 9
Învăţătura despre înviere,
Judecata de apoi şi Starea finală
Pe lângă planul lui Dumnezeu cu privire la evenimentele din vremea de pe urmă, există
un plan divin pentru om ca individ. Acest plan cuprinde etapele rânduite de Dumnezeu pentru om,
şi anume: (1) naşterea; (2) viaţa de pe pământ; (3) moartea; (4) starea intermediară; (5) învierea
viitoare; (6) judecata de apoi; (7) starea veşnică: raiul lui Dumnezeu pentru cei credincioşi şi iazul
de foc pentru cei necredincioşi. În această lecţiune vom aprofunda învăţătura biblică despre
învierea morţilor, judecata viitoare şi starea finală.
A. Învierea morţilor
a. Ce este învierea morţilor?
Definiţie: învierea este repunerea trupului, a duhului şi a sufletului împreună prin
readucerea la viaţă a trupului fizic.
Observaţie: După moartea fizică, sufletul omului continuă să existe într-o stare de deplină
conştienţă de sine. Indiferent dacă omul a fost credincios lui Dumnezeu sau nu, sufletul
omului decedat trăieşte şi după moartea trupului fizic. Cei care au fost credincioşi în viaţa
de pe pământ, după moarte vor fi pentru totdeauna cu Domnul, iar cei necredincioşi vor
fi pedepsiţi în Gheenă pentru veşnicie (Mat. 10:28; 22:32; Luca 16:19-31; 2 Cor. 5:1-10;
Fii. 1:21-23; Ap. 6:9-11; 7:9-17; 20:12; Ev. 12:23).
b. Învierea viitoare va fi o înviere a trupului fizic
Biblia învaţă că trupul muritor va fi adus la viaţă. Învierea nu va avea loc într-o
formă necorporală imaterială. După învăţătura NT, la învierea de apoi cei morţi vor primi
trupuri fizice constituite din carne şi oase. Acest adevăr este susţinut de următoarele
referinţe biblice: Rom. 8:11; Fii. 3:21; 1 Cor. 15:42-44.
Învierea presupune aşezarea sufletului într-un trup material asemănător trupului
înviat al Domnului Isus (Fii. 3:21). După cum trupul înviat al Domnului Isus nu a fost un
spirit (duh) în formă trupească, ci a fost un trup fizic real, capabil să consume alimente
(Luca 24:36-43), la fel vor fi şi trupurile învierii viitoare. Trupul înviat al Domnului Isus
reprezintă prototipul trupurilor înviate ale celor mântuiţi.
c. Cu ce trup vor învia morţii?
În 1 Cor. 15:35-58, Apostolul Pavel arată că învierea morţilor nu va fi o simplă
resuscitare a trupului care a murit (cum a fost învierea lui Lazăr sau a fiului văduvei din
Nain). Trupul învierii din ziua de apoi, cu toate că va fi tot trup, va fi diferit de trupul
muritor pe care îl avem în prezent. Pavel anticipă două întrebări legate de natura trupului
înviat:
i. Cum va arăta trupul învierii?
Trupurile învierii celor credincioşi vor fi după modelul trupului înviat al lui Isus, care
este prototipul trupurilor învierii noastre.
− În Filipeni 3:21, apostolul afirmă că Isus „va schimba trupul stării noastre smerite şi-
l va face asemenea trupului slavei Sale";
− În 1 Cor. 15:49, în contextul dezbaterii despre natura trupului învierii, după ce este
făcută paralela dintre Adam şi Isus, Pavel conclude cu afirmaţia: „după cum am
purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc";

44
 − Despre natura trupurilor înviate ale morţilor necredincioşi, Biblia nu spune nimic. În
baza principiului mai larg conform căruia Dumnezeu dă fiecărei făpturi un trup potrivit
pentru mediul în care trebuie să trăiască (vezi 1 Cor. 15:38-40), putem afirma că cei
nemântuiţi la înviere vor avea un trup potrivit cu locul de groază din iad, în care îşi vor
petrece veşnicia.
Observaţie: Trupul înviat al lui Isus nu a fost o apariţie de tip hologramă, nici un duh în
formă trupească, ci a fost un trup fizic real. Evangheliştii afirmă că trupul lui Isus a
fost un trup material format din carne şi oase (Luca 24:39), care a putut fi atins de
apostoli (Luca 24:36-40; Ioan 20:20, 24-29).
ii. Care este relaţia dintre trupul actual şi trupul învierii?
Pavel compară învierea cu raportul dintre sămânţa semănată în pământ şi planta
care răsare (1 Cor. 15:36-58). Analogia lui Pavel scoate în evidenţă două adevăruri
fundamentale:
− După cum între sămânţa semănată şi planta care răsare există continuitate, tot aşa
între trupul muritor şi trupul înviat există continuitate. Natura seminţei semănate dă
natura plantei care răsare; tot aşa natura fizică a trupului mort va da natura fizică a
trupului înviat.
− După cum între sămânţa semănată şi planta care răsare există schimbare şi
transformare, tot aşa între trupul muritor şi trupul înviat există schimbare şi
transformare.
− Schimbarea este subliniată de Pavel prin accentuarea a cinci contraste între trupul
muritor şi trupul înviat:
• Trupul muritor este semănat în putrezire
trupul înviat în vie în neputrezire (1 Cor. 15:42);
• Trupul muritor este semănat în ocară
trupul înviat învie în slavă (1 Cor. 15:43);
• Trupul muritor este semănat în neputinţă
trupul înviat în vie în putere (1 Cor. 15:43);
• Trupul muritor este semănat ca trup firesc
trupul înviat va fi un trup duhovnicesc (1 Cor. 15:44);
• Trupul prezent este semănat trup muritor
trupul înviat va fi un trup nemuritor (1 Cor. 15:53-55).
Aşadar, între trupul muritor şi trupul înviat există o relaţie de continuitate şi o relaţie
de schimbare. Continuitatea constă în păstrarea esenţei de trup fizic, iar schimbarea este
comparată cu schimbarea dintre sămânţa semănată şi planta care răsare. La înviere nu vom
învia în actualele trupuri muritoare; în trupul învierii nu vom purta neputinţele şi infirmităţile
trupului prezent.
d. Cetele învierii
Pavel afirmă că, „după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos, dar fiecare la
rândul cetei lui" (1 Cor. 15:22-23). Biblia ne spune că vor fi două învieri:
i. Învierea celor credincioşi (întâia înviere). Această înviere are două dimensiuni:
− Învierea celor morţi în Hristos, care va avea loc la răpirea Bisericii (1 Tes. 4:16);
− Învierea sfinţilor din VT şi a celor care vor fi martirizaţi în timpul Necazului celui
mare, care va avea loc la a doua venire a Domnului (Ap. 20:1-6).

45
 ii. Învierea celor nedrepţi (a doua înviere) - va avea loc după împărăţia de o mie de ani
(Ap. 20:5-15).
Prima înviere va fi pentru mântuire şi răsplătire (1 Cor. 15:23), a doua înviere va
fi pentru pierzare şi pedeapsă.
B. Judecata de apoi
a. Judecata de apoi este inevitabilă
Nimeni nu are imunitate în faţa judecăţii de apoi. Biblia ne învaţă că nimeni nu poate
fugi de judecata lui Dumnezeu (2 Cor. 5:10; Ev. 9:27; Ecl. 11:9; 12:14).
b. Identitatea Judecătorului din ziua de apoi
Potrivit Bibliei, Judecătorul din ziua de apoi va fi Dumnezeu-Tatăl (1 Pet. 1:17;
Ev. 12:23), numit „Judecătorul tuturor", care va judeca prin Domnul Isus Hristos (Ioan
5:22; Fapte 17:31; 2 Cor. 5:10) şi care va fi asistat de cei sfinţi glorificaţi alături de Isus
(1 Cor. 6:2-3).
Observaţie: Cel care este Mântuitor acum va fi Judecător în ziua de apoi. Cel prin care s-
a realizat mântuirea va fi şi cel prin care se va face judecata.
c. Ce va judeca Dumnezeu în ziua de apoi?
Patru aspecte legate de vieţuirea de pe pământ vor fi aduse în atenţia judecăţii divine:
i. Toate faptele făcute, bune sau rele (2 Cor. 5:10; Ecl. 12:14; Ap. 20:12);
ii. Fiecare cuvânt care a fost rostit (Mat. 12:36);
iii. Gândurile ascunse ale oamenilor (1 Cor. 4:5);
iv. Comunicarea făcută prin limbajul non-verbal (Prov. 6:13).
d. Cum va fi judecata de apoi?
Punând împreună informaţiile din mai multe pasaje biblice, putem face următoarele
observaţii:
i. Judecata va fi universală (1 Cor. 5:10; Mat. 25:32; Dan. 7:10);
ii. Judecata va fi publică (Luca 12:2-3);
iii. Judecata va fi potrivit faptelor (Ap. 20:12);
iv. Judecata va fi bazată pe adevăr (Ap. 16:7; Ioan 8:16);
v. La judecată oamenii vor fi acuzaţi de cei sfinţi (Mat. 12:41-42);
vi. Judecata va fi dreaptă şi fără părtinire (Ps. 9:8; Fapte 17:31; Is. 11:3);
vii. Judecata va fi irevocabilă şi definitivă (Mat. 7:23);
viii. Judecata va fi convingătoare şi înfricoşătoare (Iuda 14-15; Dan. 7:9-10).
Finalitatea judecăţii va consta în răsplătirea fiecăruia după faptele sale. Cei mântuiţi vor
fi răsplătiţi pentru ostenelile lor în Domnul, iar cei nemântuiţi vor fi pedepsiţi după faptele lor.
Cei mântuiţi se vor duce în slavă şi viaţă veşnică, iar cei nemântuiţi în ocară şi ruşine veşnică
(Dan. 12:2).
C. Starea finală

Definiţie: Prin starea finală înţelegem condiţia pe care o vor avea oamenii în eternitate, precum
şi locul în care aceştia îşi vor petrece veşnicia. Potrivit Bibliei, există două condiţii şi două
locuri veşnice:
- Starea de mântuit, petrecută în raiul lui Dumnezeu;
- Starea de osândit, petrecută în iazul de foc şi pucioasă.

46
Focul Gheenei
a. Suferinţele iadului vor fi atât suferinţe sufleteşti, cât şi suferinţe trupeşti
Unii cred că suferinţele iadului nu vor fi suferinţe trupeşti, ci doar sufleteşti.
Această înţelegere este contrazisă de Biblie, care ne învaţă că în iad vor fi pedepse care
vor avea legătură atât cu sufletul, cât şi cu trupul celor pierduţi (Mat. 5:29-30; 10:28).
b. Chinul iadului va fi etern
Există câteva curente de gândire care contestă eternitatea iadului:
− Unii susţin teoria mântuirii universale, conform căreia toţi oamenii vor fi mântuiţi,
ba chiar şi Diavolul şi demonii lui. Potrivit acestei teorii, un Dumnezeu iubitor şi
bun nu va putea să pedepsească etern făpturi pe care le iubeşte şi pe care le-a creat.
Această învăţătură ignoră sute de texte biblice în care este afirmată judecata lui
Dumnezeu şi pierzarea celor necredincioşi.
− Alţii au îmbrăţişat teoria anihilării sau a nemuririi condiţionate, care susţine că
doar cei mântuiţi vor trăi etern. Cei nemântuiţi vor fi nimiciţi, în sensul că existenţa
lor va înceta. După această teorie, sufletele celor nemântuiţi sunt anihilate la moarte
şi nu vor avea parte de înviere.

Biblia respinge aceste învăţături arătând că omul este o fiinţă cu suflet nemuritor.
Textele biblice subliniază caracterul etern al infernului: Mat. 25:41 - „focul cel veşnic";
Marcu 9:43 - „focul care nu se stinge"; Marcu 9:48 - „unde viermele lor nu moare şi focul
nu se stinge"; Mat. 25:46 - „pedeapsă veşnică"; 2 Tes. 1:7-9 - „pierzare veşnică de la faţa
Domnului"; Ap. 14:10 - „fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor"; Ap. 20:10 - „şi
vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor". Pe baza acestor texte biblice afirmăm cu
certitudine că iadul va fi o stare veşnică.

c. Cum va fi în iad?
Cu privire la condiţiile din iad, afirmăm următoarele:

i. În iad va fi despărţire veşnică de Dumnezeu şi de fericire (Mat. 7:23; 25:41); '

ii. În iad va fi întunericul de afară (Mat. 22:13);
iii. În iad vor fi foc, pucioasă şi văpaie (Ap.20:15);
iv. În iad vor fi viermele care nu moare şi focul care nu se stinge (Is. 14:11; Marcu 9:44);
v. În iad, condamnaţii vor conştientiza deşertăciunea lucrurilor pentru care au pierdut
mântuirea (Luca 16:23);
vi. În iad va fi pierzare veşnică (Mat. 25:46);
vii. În iad vor fi ruşine şi ocară veşnică (Dan. 12:2);
viii. În iad, pedeapsa va fi gradată în funcţie de vinovăţie şi de măsura revelaţiei divine
de care a avut parte fiecare suflet (Luca 12:47-48; Mat. 11:20-24);
ix. În iad nimeni nu se va putea apăra (Mat. 22:13);
x. Iadul va fi locul suferinţei în formă maximală (Mat. 22:13; Ap. 20:10; 14:9-11);
xi. În iad nu va fi odihnă (Ap. 14:11);
xii. În iad va fi tortură veşnică (Ap. 20:10; 14,10; Luca 16:24; Mat. 18:34). Natura
iadului este foc şi tortură. în Ap. 19:10 este scris: „vor fi munciţi zi şi noapte în
vecii vecilor". în spatele expresiei „vor fi munciţi" se găseşte grecescul
basanizo, care înseamnă „a tortura", „a chinui", „a hărţui".

47
 d. Cine va merge în iad?
La această întrebare, Biblia ne răspunde următoarele:
i. În iad vor fi trimişi Diavolul şi demonii lui (Mat. 25:41);
ii. În iad vor fi aruncaţi toţi oamenii necredincioşi (1 Cor. 6:9-10; Ap. 21:8; 21:27;
22:15; Mat. 5:22);
iii. În iad vor fi pierduţi cei care refuză credinţa şi botezul (Marcu 16:16);
iv. În iad vor fi trimişi cei care păcătuiesc cu voia după ce au cunoscut pe Domnul
(Ev. 10:27; Mat. 7:21-23).
Raiul lui Dumnezeu
a. Raiul lui Dumnezeu este un loc real
Raiul lui Dumnezeu nu trebuie înţeles ca o stare în care se găsesc cei mântuiţi, ci ca
loc în care se locuieşte. Raiul lui Dumnezeu este un loc, nu o stare spirituală. Raiul este
o cetate zidită special de Dumnezeu (Ev. 11:16). Apocalipsa 21-22 ne descrie cetatea,
arătându-ne detalii care ne comunică faptul că raiul este un loc real, în care se va locui cu
adevărat. Descrierea cetăţii şi a dimensiunilor ei este fascinantă.
b. Raiul este locul răsplătirilor şi al încoronării eterne
Cerul este locul răsplătirilor divine (Ap. 22:12). Acolo, cei mântuiţi vor fi răsplătiţi
pentru ostenelile şi faptele lor. În Noul Testament avem multe texte care ne învăţă că cerul
este locul în care cei mântuiţi vor fi răsplătiţi de Domnul pentru credincioşia şi ostenelile
făcute pentru împărăţia lui Dumnezeu. Cerul este locul încoronării eterne. Biblia vorbeşte
despre mai multe cununi pe care Domnul le va da copiilor Săi:
− Cununa vieţii - va fi dată celor credincioşi până la moarte (Ap. 2:10);
− Cununa slavei - va fi înmânată celor care au slujit şi păstorit Biserica Domnului
(1 Pet. 5:2-4);
− Cununa neprihănirii - va fi primită de cei care au iubit venirea Domnului
(2 Tim. 4:8);
− Cununa neveştejită - va sta pe capul biruitorilor ispitelor (1 Cor. 9:25).
c. Raiul este un loc inimaginabil
Raiul este un loc pregătit în cer de Isus pentru Biserica Sa (Ioan 14:2-4). Cerul este un
loc pregătit în dragoste, un loc inimaginabil. Frumuseţea desăvârşită a raiului nu poate fi
anticipată de imaginaţia omenească şi nici nu poate fi comparată cu nimic din ceea ce ne este
accesibil pe pământ (1 Cor. 2:9).
Observaţie: Există învăţătura greşită că raiul va fi pe pământ, că cei mântuiţi nu vor fi luaţi la cer
şi că răpirea despre care vorbeşte Pavel nu va fi răpirea Bisericii de pe pământ la cer, ci
răpirea celor mântuiţi din moarte în nemurire, din putrezire în neputrezire.
− Textele biblice contrazic această învăţătură; ele afirmă că cei mântuiţi vor fi luaţi la
Domnul, în cer, şi că acolo vor fi pentru totdeauna cu Domnul;
− Cele mai importante pasaje biblice care ne învaţă că raiul va fi în cer şi că cei mântuiţi
vor fi cu Domnul în rai (adică în cer) pot fi găsite în Mat. 5:12; 20:6, 19-20; 7:21-23;
8:11; 19:21; Marcu 10:21; Ioan 14:1-4; 2 Cor. 5:1-2, 8, 12; 12:1-5; Ef. 1:20; Fii. 1:21-
23; 3:20; 1 Tes. 1:10; 4:16; 2 Tes. 2:1; 2 Tim. 4:18; Ev. 8:1; 11:5-6; 10:34; Ap. 2:7;
3:21; 5:3; 7:9-12.

48
d. Cum va fi în rai?
Biblia ne oferă câteva răspunsuri la această întrebare:
- În rai va fi fericirea desăvârşită (Rom. 14:17; 1 Ioan 3:2);
- În rai va fi părtăşie continuă cu Dumnezeu (Ioan 14:1-2; Ap. 21:3; 22:3-5);
- În rai vom cunoaşte în mod desăvârşit (1 Cor. 13:9-12);
- În rai va fi profundă mângâiere cerească (Ap. 7:14-17; 21:4);
- În rai nu va mai fi suferinţă, nici lipsă şi nici moarte (Ap. 21:4; 16-17);
- În rai vor fi viaţă şi sănătate în plinătate (Ap. 2:7; 7:17);
- În rai vor fi siguranţă, frumuseţe desăvârşită şi mare bogăţie (Ap. 21:12-21);
- În rai nu va fi nimic păcătos şi rău (Ap. 21:27; 22:3);
- În rai va fi închinare veşnică (Ap. 5:9-14);
- În rai vor fi slujire şi guvernare împreună cu Isus (Ap. 2:26-27; 3:21).
e. Cine va merge în rai?
La întrebarea cine va merge în raiul lui Dumnezeu, Biblia ne învaţă că:
- În rai vor ajunge cei care se întorc la Domnul cu pocăinţă (Mat. 4:17; Marcu 1:15);
- În rai vor merge cei care cred şi se botează în apă (Marcu 16:15-16);
- În rai vor merge cei care sunt născuţi din nou prin Duhul Sfânt (Ioan 3:3-5);
- În rai vor ajunge cei care se sfinţesc zi de zi (Mat. 5:20; 7:21-23; Ev. 12:14);
- În rai vor intra cei care vor rămâne credincioşi Domnului până la moarte (Ap. 2:7;
2:10; 3:5; 3:21).

D. APLICAŢIE

a. Versete de memorat: 2 Cor. 5:10; Ioan 14:1-3

b. Întrebări de aplicaţie personală şi discuţie în grup:

i. Discutaţi despre alcătuirea şi caracteristicile trupului învierii.
ii. Ce efect credeţi că ar trebui să aibă învăţătura despre înviere, judecată şi starea
finală asupra vieţii practice?

c. Teme de casă:
i. Memoraţi pasajele din 2 Cor. 5:10 şi Ioan 14:1-3;
ii. Meditaţi asupra textului din Luca 16:19-31 şi faceţi o listă cu principalele
învăţături despre lumea de dincolo.

49
50
 Partea a Il-a
Actele de cult ale Bisericii Penticostale
Prin actele de cult înţelegem ritualurile sau practicile mărturisite de Sfânta Scriptură,
aşezate de Domnul Isus sau de apostoli ca expresii simbolice vizibile ale adevărurilor şi trăirilor
spirituale ale credinţei creştine, cu scopul de a fi exercitate în mod public în biserică.
În biserica penticostală se fac următoarele acte de cult:
− Botezul în apă;
− Cina Domnului;
− Ordinarea slujitorilor;
− Cununia religioasă;
− Binecuvântarea copiilor;
− Ungerea bolnavilor cu untdelemn.

În bisericile istorice, actele de cult sunt numite sacramente (în Biserica Catolică) sau
sfinte taine (în Biserica Ortodoxă). Bisericile istorice consideră că sacramentele sau tainele sunt
mijloace ale harului, în sensul că ele, fiind administrate în biserică, transmit prin ele însele harul
lui Dumnezeu peste cei care participă la ele, fără să fie absolut necesară credinţa persoanelor care
participă la oficierea lor. Se consideră că biserica are puterea de a transmite harul mântuitor prin
intermediul sacramentelor (tainelor).

Biserica penticostală nu crede că actele de cult au valoare sacramentală.

− Noi credem că prin exercitarea actelor de cult nu se produce un har special care se
transmite în sine peste participanţii la ele.

− Noi nu credem că actele de cult au capacitatea inerentă de a schimba ceva în

participanţi sau de a transmite binecuvântarea lui Dumnezeu.

− Biserica Penticostală crede că actele de cult au valoare simbolică şi că ele au

semnificaţie spirituală reală doar în condiţia în care exercitarea lor este însoţită de
credinţa interioară în Domnul Isus Hristos şi în harul lui Dumnezeu, simbolizat prin
actele de cult.

− Fără credinţa personală, un act nu transmite har de la Dumnezeu şi nici nu aduce

binecuvântare.

− Noi credem că, dacă actele de cult sunt făcute cu credinţă din inimă, ele sunt
binecuvântate de Dumnezeu şi de folos pentru creşterea spirituală şi binecuvântarea
noastră. Totuşi, binecuvântarea nu vine prin ceremonia însăşi, ci de la Dumnezeu, şi
doar peste cel care participă cu credinţă la ceremonialul actului de cult.

51
Lecţia 10
Învăţătura despre botezul în apă
A. Ce este botezul în apă?

Definiţie: Botezul în apă este actul de cult în cadrul căruia noul convertit născut din nou,
ajuns la vârsta responsabilităţii morale, este scufundat în apă în Numele Tatălui, al
Fiului şi al Duhului Sfânt, în scopul mărturisirii cugetului curat primit ca urmare a
iertării păcatelor prin jertfa lui Isus, a credinţei din inimă în Domnul Isus ca Domn şi
Mântuitor, a identificării cu Domnul Isus în moartea şi învierea Sa şi a afirmării intrării
în legământul cu Dumnezeu şi în părtăşia Bisericii, prin angajarea solemnă de a trăi
viaţa nouă a credinţei.
B. Instituirea botezului creştin
Botezul în apă a fost instituit de către Domnul Isus şi de către apostoli. Aşezarea
botezului în apă în Biserica Creştină s-a făcut din următoarele considerente:

a. Exemplul dat de Domnul Isus prin faptul că El s-a botezat cu botezul lui Ioan (Mat.
3:17; Luca 3:21-22; Marcu 1:9-13).
b. Domnul Isus a poruncit ca cei care cred în El să fie botezaţi în apă (Mat. 28:19; Marcu
16:15-16).
c. Apostolii au învăţat despre necesitatea botezului în apă pentru cei nou convertiţi (Fapte
2:37-38; 10:47-48).
d. Apostolii au administrat botezul în apă celor convertiţi la credinţă (Fapte 2:41; 10:47-
48; 18:8; 19:5-7)

C. Semnificaţia botezului creştin

Observaţie: Botezul nu are valoare sacramentală. Fără credinţa celui care se botează,
botezul în apă nu are nicio valoare spirituală. Valoarea botezului este pusă în
evidenţă în condiţia mărturisirii credinţei celui care se botează. Potrivit învăţăturii
Sfintei Scripturi, botezul creştin are următoarele semnificaţii:
a. Botezul semnifică identificarea credinciosului cu Hristos în moartea şi învierea Lui
(Rom. 6:3-4). Domnul Isus a murit pentru păcatele noastre. Scufundarea
credinciosului în apa botezului semnifică identificarea sa cu Hristos în moarte şi
îngropare, iar ridicarea din apă este unirea cu Hristos în înviere. Botezul e unirea
cu Hristos în moartea faţă de viaţa veche trăită în necredinţă, înmormântarea faţă
de vechea viaţă şi învierea pentru viaţa nouă a credinţei.
b. Botezul semnifică primirea iertării păcatelor ca urmare a credinţei în Domnul Isus
Iertarea păcatelor nu se primeşte prin actul botezului în apă, ci se realizează
prin jertfa Domnului Isus. Botezul trebuie înţeles ca reprezentare a primirii iertării
păcatelor, ca urmare a ispăşirii păcatelor, ispăşire realizată prin sângele lui Hristos.
Legătura dintre botezul în apă şi iertarea păcatelor este subliniată în Fapte 2:37-38 şi
22:16.
c. Botezul semnifică legământul credinciosului cu Dumnezeu pentru trăirea unei vieţi
noi (Gal. 3:27; Rom. 6:4).
Botezul este ruperea totală cu felul vechi de viaţă trăită în păcat şi legământul
de a trăi viaţa nouă a credinţei ca ucenic al lui Isus.

52
 d. Botezul semnifică mărturisirea publică a primirii mântuirii prin credinţa în Isus
Mântuirea nu se realizează prin botezul în apă, ci prin harul lui Dumnezeu şi
prin lucrarea mântuitoare a Domnului Isus, şi se primeşte de cel păcătos prin
credinţa din inimă (Ef. 2:8-9). Botezul în apă este mărturisirea publică a credinţei
şi a cugetului curat căpătat prin învierea lui Isus (1 Pet. 3:21).
e. Botezul semnifică intrarea celui convertit la credinţă în părtăşia Bisericii
În biserica primară, intrarea ca membru în părtăşia bisericii s-a făcut prin primirea
botezului în apă. Botezul în apă a fost actul prin care cei convertiţi erau primiţi în
rândurile celor mântuiţi şi deveneau parte a Bisericii, urmând să se bucure de părtăşia
prin legătura frăţească, prin învăţătura apostolilor, prin participarea la Cina Domnului
şi prin comuniunea în rugăciune (Fapte 2:41-42; 10:47; 16:13-15).
D. Candidaţii la botezul în apă
Cine sunt cei care pot fi botezaţi? Răspunsul trebuie căutat în Biblie, nu în
istorie sau în tradiţie! Biblia vorbeşte despre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
o persoană care doreşte să se boteze în apă. Botezul în apă nu poate fi administrat decât
celor care îndeplinesc condiţiile cerute de Sfânta Scriptură. Aceste condiţii sunt:
a. Auzirea Cuvântului lui Dumnezeu (Rom. 10:14-17)
Nimeni nu poate fi botezat în apă dacă mai întâi nu a auzit şi primit vestea Evangheliei.
b. Credinţa în Evanghelie (Marcu 16:15-16)
Auzirea Evangheliei trebuie să fie urmată de răspunsul credinţei. Fără primirea şi
mărturisirea credinţei, nimeni nu poate fi botezat. Botezul necesită existenţa credinţei în
inima celui care doreşte să se boteze (Fapte 8:36-37).
c. Pocăinţa de păcate (Fapte 2:37-38)
Apostolul Petru a cerut ca pocăinţa de păcate să preceadă botezul în apă. Ioan
Botezătorul a refuzat botezul celor care nu se pocăiseră cu adevărat (Mat. 3:8-9).
d. Mărturisirea păcatelor (Mat. 3:5-6)
Cel care se botează trebuie să îşi mărturisească în mod personal păcatele în faţa unui
slujitor al lui Dumnezeu.
e. Dovedirea roadelor pocăinţei prin părăsirea păcatelor şi trăirea vieţii noi (Luca 3:7-8)
Scriptura ne învaţă că, înainte de a fi botezat, omul trebuie să dovedească prin
faptele sale că a părăsit păcatele şi că trăieşte o viaţă nouă în ascultare de Dumnezeu.
Botezul în apă trebuie să fie precedat de lucrarea naşterii din nou, în urma căreia primim
un cuget curat (1 Pet. 3:21).
f. Alegerea personală şi voluntară de a fi botezat (Fapte 8:36)
Botezul în apă poate fi făcut doar în condiţia în care candidatul îşi exprimă în mod liber
şi voluntar dorinţa de a fi botezat. Nimeni nu poate fi botezat peste alegerea şi decizia sa.
g. Mărturisirea lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi Domn (Fapte 8:36-38; Rom. 10:9-10)
Cel care se botează trebuie să îşi mărturisească public credinţa în Domnul Isus ca Fiul
lui Dumnezeu. Declaraţia publică a credinţei din inimă este condiţie esenţială a botezului.
Observaţie. La o analiză atentă se observă că niciuna dintre condiţiile biblice cerute celor care
se botează în apă nu pot fi împlinite de un copil în primele luni de viaţă. Condiţiile
biblice ale botezului impun ca cel care se botează să fi ajuns la vârsta responsabilităţii
morale, vârstă la care să poată decide în mod responsabil şi conştient ceea ce va face.

53
 Prin urmare, candidaţii la botez nu pot fi sub nicio formă copii mici, ci vor fi
doar bărbaţi sau femei care se găsesc la vârsta la care pot lua decizii responsabile. Deşi
Biblia nu ne spune care este vârsta potrivită după care un om poate fi botezat, în
Biserica Penticostală botezul în apă nu se administrează sub vârsta de 16 ani, decât cu
excepţii foarte bine întemeiate.
E. Problema botezării copiilor mici
Botezarea copiilor mici este o practică generală în creştinismul roma- no-
catolic şi cel ortodox. Biserica Penticostală înţelege că botezul trebuie făcut la
maturitate. Practica botezării copiilor mici nu are bază biblică, ci este un produs al
tradiţiei bisericeşti târzii. Trebuie să spunem că apostolii nu au acceptat botezarea
copiilor mici şi că, în primele patru secole de creştinism, botezul în apă era administrat
cu precădere adulţilor. Pe la începutul secolului III, botezul a fost administrat ca
excepţie şi copiilor mici. Abia începând cu secolul V pedobaptismul (botezarea
copiilor mici) a început să fie practicat pe scară largă.
Există puternice argumente în literatura creştină timpurie care confirmă că
botezarea copiilor mici a fost respinsă cu hotărâre în primele secole şi că a fost
acceptată progresiv (nu fără controverse) până în secolul V, când botezarea copiilor a
devenit practică universală în creştinismul tradiţional.
a. Argumentele potrivit cărora în primele patru secole de creştinism botezul a fost
administrat adulţilor
i. Textele din Noul Testament arată că în generaţia apostolică botezul era făcut
doar adulţilor.
ii. Învăţătura celor doisprezece apostoli (Didahia)
Didahia este un document de învăţătură creştină scris în jurul anului 100.
Acest document reflectă convingerile creştine de la începutul secolului al II-lea. Cu
privire la botezul în apă, Didahia afirmă: „înainte de botez să postească cel ce
botează şi cel botezat şi alţi câţiva, dacă pot. Porunceşte, însă, ca cel ce are să se
boteze să postească o zi sau două înainte" (Didahia 7:4). Pe lângă faptul că Didahia
nu aminteşte botezarea copiilor, cerinţa ca cel care se botează să postească arată că
botezul se făcea doar adulţilor.
iii. Tertulian (160-225)
În lucrarea De Baptismo, Tertulian scrie: „Este adevărat că Domnul spune
«lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi». Foarte bine, atunci, lăsaţi-i să vină când
sunt mai mari. Pot să vină când pot învăţa, când sunt capabili să înţeleagă de ce
trebuie să vină; pot deveni creştini atunci când sunt capabili să-L cunoască pe
Hristos [...] Lăsaţi-i mai întâi să înveţe să ceară mântuirea ca să le fie dată la cererea
lor [...] Când cineva îşi dă seama de importanţa botezului, acela se teme să ajungă
la el prea devreme decât să îl amâne. Numai credinţa completă poate da asigurare
cu privire la mântuire." (De Baptismo 18:3 ş.urm.)
iv. Grigore de Nazianz (325-390)
Părintele bisericesc respinge practica botezării sugarilor şi o acceptă doar în
cazul în care copilul ar fi în pericol de moarte (Cuvântarea 40, „La sfântul botez", 28).
b. Cum s-a ajuns la botezarea pruncilor?
Practicarea pe scară largă de către biserică a botezării pruncilor s-a făcut în mod
progresiv. Factorii care au determinat generalizarea pedobaptismului au fost:

54
 − Apariţia ideii că botezul în apă are putere de sfinţire asupra celui care se botează;
− Apariţia ideii că botezul în apă este mijlocul prin care se primeşte iertarea păcatelor;
− Apariţia credinţei că botezul în apă este mijlocul prin care se devine creştin;
− Apariţia învăţăturii despre păcatul strămoşesc, care este şters prin oficierea botezului;
− Rata mare a mortalităţii infantile, combinată cu învăţătura că botezul în apă are putere
de mântuire, a dus la practica botezării sugarilor;
− Slăbirea spiritualităţii creştine apostolice şi amestecul creştinismului cu păgânismul.
F. Aspecte practice legate de botezul în apă
a. Modalitatea de administrare a botezului
− Botezul în apă se face o singură dată;
− El se administrează în apă curgătoare sau stătătoare, rece sau caldă, în aer liber sau
în spaţii închise;
− Botezul în apă se face prin imersiunea (scufundarea) candidatului în apă;
− În circumstanţe cu totul speciale (cum ar fi lipsa apei sau cazuri de boală care ar
împiedica scufundarea în apă a candidatului), botezul se poate administra prin
turnarea sau stropirea apei peste capul celui care se botează;
− Candidatul la botez trebuie să îşi mărturisească public credinţa în Domnul Isus
Hristos.
b. Formula baptismală
− Botezul în apă se face în Numele Sfintei Treimi, după formula poruncită de Domnul
Isus apostolilor: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în
Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh." (Mat. 28:19)
− Noi respingem ca fiind nebiblică practica botezării doar în „Numele lui Isus".
Această practică are la bază învăţătura care neagă existenţa Sfintei Treimi, adică
existenţa Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt ca persoane distincte.
c. Botezătorul
− Botezul în apă poate fi oficiat de un slujitor al lui Dumnezeu ordinat ca prezbiter sau
pastor.
d. Pregătirea pentru botez
După învăţătura Sfintelor Scripturi, botezul în apă va fi oficiat doar celor care s-
au pocăit de păcate, au crezut în Evanghelie şi dovedesc semnele naşterii din nou.
Pregătirea pentru botez presupune:
− Pocăinţa de păcate şi întoarcerea la credinţa în Domnul Isus;
− Dovedirea trăirii vieţii noi ca urmare a naşterii din nou;
− Mărturisirea păcatelor în faţa unui slujitor al lui Dumnezeu;
− Parcurgerea unui curs catehetic.

e. Rebotezarea
Botezul creştin este o experienţă unică şi irepetabilă. Cu toate acestea, există
câteva situaţii în care botezul trebuie refăcut:
− Rebotezarea se practică în cazul în care botezul a fost făcut în mod nebiblic.
De exemplu: botezul copiilor mici, botezul „în Numele lui Isus".
− Rebotezarea se face în cazul în care botezul a fost făcut prin constrângere, fără
credinţă şi pocăinţă din partea candidatului.
− Nu se practică rebotezarea celor care se ridică după ce au căzut de la credinţă.

55
G. APLICAŢIE

a. Versete de memorat: 1 Pet. 3:21-22.

b. Întrebări de aplicaţie personală şi discuţie în grup:

i. De ce nu trebuie botezaţi copiii mici?
ii. Analizaţi felul în care îndepliniţi condiţiile cerute pentru a putea fi botezat în apă.
Identificaţi câteva piedici care ar putea să vă oprească de la a vă boteza. Discutaţi
despre ceea ce puteţi face practic pentru a înlătura aceste piedici.

c. Teme de casă:
i. Memoraţi pasajul din 1 Pet. 3:21-22;
ii. Meditaţi la semnificaţia botezului în apă tn lumina pasajului din 1 Pet. 3:21-22.
Care este legătura dintre botezul în apă şi mântuirea unei persoane?

56
 Lecţia 11

Cina Domnului
Cina Domnului, alături de Botez, este unul dintre cele două acte de cult fundamentale
care îi sunt poruncite Bisericii în NT. În tradiţia teologică protestantă, ele mai sunt numite şi
sacramente.
Denumirea de „Cina Domnului" ne-a parvenit printr-un text al Apostolului Pavel - 1 Cor.
11:20. În NT, acest act de cult mai este numit şi „frângerea pâinii" (Fapte 2:42), „împărtăşire"
(1 Cor. 10:16), iar în istoria gândirii creştine a mai căpătat şi denumirea de „euharistie", termen
ce provine de la verbul grecesc eucharisteo, „a mulţumi" (vezi Mat. 26:27; Marcu 14:23; Luca
22:19).
A. Instituirea Cinei Domnului
− Relatări ale instituirii Cinei Domnului se găsesc în trei evanghelii, numite evanghelii
sinoptice: Matei (26:26-28), Marcu (14:22-24) şi Luca (22:17-20).
− Referindu-se la Cina Domnului, Apostolul Pavel afirmă că i-a învăţat pe corinteni ceea
ce primise de la Domnul, adică ceea ce Domnul le-a încredinţat Apostolilor, pentru ca
aceştia din urmă să transmită mai departe, „şi anume că, Domnul Isus, în noaptea în
care a fost vândut, a luat o pâine şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi a
zis: «Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul
acesta spre pomenirea Mea». Tot astfel, după cină, a luat paharul şi a zis: «Acest pahar
este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea,
ori de câte ori veţi bea din el»." (ICor. 11:23-25).

B. Semnificaţii ale Cinei Domnului

a. Cina Domnului păstrează vie amintirea jertfei lui Hristos (1 Cor. 11:24 - „Să faceţi
lucrul acesta spre pomenirea Mea").
b. Cina Domnului actualizează Legământul cel nou (Luca 22:20
− „Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele meu"; vezi şi Mat. 26:28; 1
Cor. 11:25).
c. Cina Domnului este o părtăşie tainică cu Hristos, descrisă în Noul Testament prin două
metafore principale:
− Hrănirea cu Hristos (Ioan 6:53-58);
− Împărtăşirea cu Hristos (1 Cor. 10:16).

d. Cina Domnului îi uneşte pe credincioşi în Hristos (1 Cor. 10:17)

− „Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulţi, suntem un trup, căci toţi
luăm o parte din aceeaşi pâine").
e. Cina Domnului anticipează revenirea Mântuitorului (Mat. 26:29 - „Vă spun că de acum
încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei până în ziua când îl voi bea cu voi nou în
împărăţia Tatălui Meu"; 1 Cor. 11:26 - „vestiţi moartea Domnului până va veni El").

57
C. Condiţii de participare la Cina Domnului
a. Experienţa botezului în apă
− Participanţi la Cina Domnului pot fi doar creştinii născuţi din nou, iar actul care
oficializează această realitate în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii este botezul în apă;
− Mai mult, Cina Domnului reprezintă şi o hrănire a credinciosului cu Hristos. Dar cu
Hristos nu se poate hrăni decât cel care face parte deja din Biserica Sa, iar în acest Trup
credinciosul este integrat doar prin botez (Gal. 3:27-28);
− În condiţiile în care Cina Domnului mai semnifică şi unitatea credincioşilor în Trupul lui
Hristos (1 Cor. 10:17), înţelegem şi de aici că numai cel care a devenit parte a acestui
Trup prin botez poate participa la Cina Domnului.
b. Trăirea semnificaţiilor Cinei Domnului
− Credinciosul trebuie să trăiască ceea ce semnifică actul Cinei Domnului, deoarece acesta
este un act mărturisitor: „Pentru că ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din
paharul acesta vestiţi moartea Domnului până va veni El" (s.n.) (1 Cor. 11:26).
− În cazul în care nu trăieşte zilnic acele semnificaţii ale actului Cinei Domnului,
mărturisirea sa prin Cină este mincinoasă, iar persoana respectivă este vizată de judecata
lui Dumnezeu: „De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în
chip nevrednic va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului. Fiecare să se cerceteze, dar,
pe sine însuşi şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta. Căci cine
mănâncă şi bea îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul
Domnului." (1 Cor. 11:27-32).
c. Relaţia armonioasă cu comunitatea locală
− Conform Statutului de organizare şi funcţionare al Cultului Creştin Penticostal din
România, nu pot participa la actul Cinei Domnului credincioşii creştini care fac
obiectul disciplinării de către biserica locală, prin decizia slujitorilor conducători (art.
27, al. 2).
D. Aspecte practice ale actului Cinei Domnului
− Conform textelor nou-testamentare referitoare la instituirea Cinei Domnului, elementele
folosite sunt pâinea - care reprezintă trupul Mântuitorului - şi rodul viţei - care reprezintă
sângele Mântuitorului (Mat. 26:26-28, Marcu 14:22-24, Luca 22:17-20).
− Conform Statutului de organizare şi funcţionare al Cultului Creştin Penticostal din
România, slujba de împărtăşire cu Cina Domnului poate fi săvârşită doar de slujitori
hirotoniţi ca pastori, prezbiteri sau diaconi, aceştia din urmă asistându-i pe pastori şi
prezbiteri.

E. APLICAŢIE
a. Verset de memorat: 1 Cor. 11:28.
b. Întrebări de aplicaţie personală şi discuţie în grup:
i. Care sunt cele cinci semnificaţii majore ale Cinei Domnului?
ii. De ce este absolut necesară trăirea semnificaţiilor Cinei de către credincioşi?

c. Teme de casă:
i. Memoraţi versetul din 1 Cor 11:28;
ii. Examinaţi cu atenţie pasajul din Ioan 6:48-58, apoi enunţaţi şi explicaţi
învăţătura fundamentală a acestui text cu privire la Cina Domnului.

58
 Lecţia 12

Alte acte de cult ale Bisericii Penticostale

A. Ordinarea slujitorilor
− Ordinarea slujitorilor este un aşezământ biblic (Fapte 6:1-6; 14:23; Tit 1:5).
− Virtuţile duhovniceşti prin care este cunoscută chemarea unor credincioşi la slujirea
conducătoare sunt descrise în texte nou-testamentare precum: Fapte 6:3-5; 1 Tim. 3:1-7;
Tit 1:5-9.
− Ordinarea slujitorilor penticostali se face numai de către pastori şi slujitori penticostali, în
acord cu Statutul Cultului Creştin Penticostal - Biserica lui Dumnezeu Apostolică din
România.
− Rânduiala biblică a ordinării prevede actul punerii mâinilor şi rugăciunea de consacrare în
slujire a celor ordinaţi (Fapte 6:6; 1 Tim. 4:14).
− Din textele biblice notate până acum reies două roluri majore ale actului ordinării:
• Împuternicirea oamenilor de către Dumnezeu pentru slujirea conducătoare;
• Recunoaşterea, de către Biserică, a chemării slujitorilor în lucrarea de cârmuire
duhovnicească.
B. Cununia religioasă
− Căsătoria este o instituţie divină, menită să oglindească chipul lui Dumnezeu în mijlocul
Creaţiei (Gen. 1:27-28).
− Dumnezeu este martor la legământul căsătoriei (Mal. 2:14), tot El fiind cel care îi uneşte
pe cei doi pentru a fi una înaintea Sa (Mat. 19:4-7). De aceea, Dumnezeu interzice
desfacerea căsătoriei prin divorţ, cu excepţia cazului de adulter dovedit (Mal. 2:12; Mat.
19:4-9). În situaţiile în care slujitorii bisericii locale au constatat că divorţul este justificat
din punct de vedere biblic, este permisă şi recăsătorirea soţului credincios.
− Soţul este dator să-şi iubească cu jertfire soţia şi să o îngrijească având drept pildă iubirea
lui Hristos faţă de Biserica Sa (Ef. 5:25- 30, 33; Col. 3:19).
− Soţia îi datorează soţului supunere iubitoare, după cum Biserica îi este supusă din iubire
lui Hristos (Ef. 5:22-24, 33; Col. 3:18).
− Dumnezeu dezaprobă, prin Cuvântul Scripturii, căsătoria între o persoană credincioasă şi
una necredincioasă (1 Cor. 7:39; 2 Cor. 6:14-16).
− În condiţiile în care credincioşii creştini sunt cetăţeni ai unei ţări şi parte a societăţii civile,
cununia religioasă trebuie obligatoriu precedată de cununia civilă.
C. Binecuvântarea copiilor
− Scripturile Noului Testament nu descriu un act al binecuvântării copiilor ca făcând
parte din viaţa Bisericii primare. Totuşi, Dumnezeu îi cheamă pe părinţii creştini să-
şi încredinţeze copiii în grija Sa, prin exemplele unor părinţi care au făcut acest lucru
în timpul lucrării Mântuitorului pe pământ (Mat. 19:13-15; Marcu 10:13-16).
− Invocarea binecuvântării copiilor are drept scopuri:
• Recunoaşterea suveranităţii lui Dumnezeu în familia care solicită binecuvântarea;
• Recunoaşterea dependenţei de ajutorul supranatural al lui Dumnezeu pentru
creşterea copiilor după voia lui Dumnezeu;
• Invocarea binecuvântării lui Dumnezeu peste copii, pentru ca vieţile lor să fie
protejate şi îndrumate în direcţia voii lui Dumnezeu.

59
 − Invocarea binecuvântării lui Dumnezeu nu se substituie îndatoririlor părinteşti, nici
libertăţii de alegere a copiilor, la vârsta maturităţii.
− Textele sacre notate mai sus sugerează cel puţin două practici care pot constitui actul
binecuvântării copiilor: rugăciunea şi punerea mâinilor.

D. Ungerea cu untdelemn a bolnavilor

− Practica ungerii cu ulei a bolnavilor are ca temei biblic explicit doar textul din Iac. 5:14-
16: „Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii Bisericii şi să se roage
pentru el, după ce-1 vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu
credinţă va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va însănătoşa; şi dacă a făcut păcate, îi
vor fi iertate. Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi
vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit".
− Actul ungerii cu untdelemn nu este unul magic şi nu se substituie tratamentului medical
sau intervenţiei chirurgicale. El este un mijloc de consolidare şi creştere a credinţei
bolnavului.

E. APLICAŢIE

a. Versete de memorat: Col. 3:18-19.

b. Întrebări de aplicaţie personală şi discuţie în grup:
i. De ce urăşte Dumnezeu despărţirea în căsătorie?
ii. Care sunt scopurile actului binecuvântării copiilor?

c. Teme de casă:
i. Memoraţi pasajul din Col. 3:18-19;
ii. Examinaţi cu atenţie pasajul din Ef. 5:22-33 şi enumeraţi cât mai multe
trăsături ale familiei plăcute lui Dumnezeu, potrivit cu acest text biblic.

60
 Partea a IlI-a

Practici spirituale ale Bisericii Penticostale

În această parte a cursului nostru vom analiza câteva practici

spirituale şi aspecte de morală creştină specifice bisericii penticostale,
precum şi câteva noţiuni generale de organizare a bisericii şi de disciplină
bisericească.

Spiritualitatea penticostală cunoaşte mult mai multe activităţi

spirituale pe care nu le vom aprofunda în prezentul curs catehetic. Dintre
practicile bisericeşti pe care nu le vom analiza menţionăm: părtăşia cu
biserica, predicarea Cuvântului, cântările de laudă, poezia creştină,
mărturisirea păcatelor, spălarea picioarelor, vizitarea bolnavilor şi
mărturisirea personală a Evangheliei.

61
Lecţia 13

Citirea Scripturii, rugăciunea şi postul

A. Citirea Scripturii
Biblia a fost dată cu scopul de a-L cunoaşte mai bine pe Dumnezeu şi de a ne apropia
de El mai mult (2 Tim. 3:16-17).
− Fiecare credincios trebuie să deţină o Biblie şi are responsabilitatea de a o citi zilnic.
− Citirea şi studierea zilnică a Scripturii constituie una dintre disciplinele de credinţă de
care depinde sănătatea spirituală a credinciosului.
− Mulţi credincioşi penticostali obişnuiesc să citească în întregime Biblia în fiecare an.

Studiul personal al Scripturilor presupune următorii paşi:

a. Citeşte cu atenţie pasajul biblic;
b. Meditează pe marginea textului citit;
c. Memorează pasaje-cheie din textul citit;
d. Roagă-te lui Dumnezeu să îţi descopere înţelesul textului biblic;
e. Aplică învăţătura în viaţa personală.
B. Rugăciunea
a. Ce este rugăciunea?
Rugăciunea este mijlocul prin care comunicăm cu Dumnezeu, aducând înaintea lui
Dumnezeu Tatăl, în Numele Domului Isus Hristos, prin Duhul Sfânt, mulţumirile şi laudele
noastre, cererile şi mijlocirile, frământările, nevoile şi îngrijorările noastre, cu convingerea că
Dumnezeu, în mila Lui, se va îngriji de noi.
− Rugăciunea este o nevoie a sufletului - este „respiraţia sufletului";
− Rugăciunea este o expresie a credincioşiei faţă de Domnul şi o întâlnire cu El;
− Rugăciunea este un instrument prin intermediul căruia Dumnezeu a decis să facă
schimbări în cursul evenimentelor şi al circumstanţelor vieţii.
b. Cum să ne rugăm?
Ucenicii Domnului Isus au cerut să fie învăţaţi cum să se roage (Luca 11:1). Biblia
ne învaţă că:
i. Baza rugăciunii este relaţia cu Dumnezeu a celui care se roagă (1 Ioan 3:22; Prov.
15:8);
ii. Rugăciunea trebuie făcută în Numele Domnului Isus (Ioan 14:12- 14; 15:16; 16:23);
iii. Rugăciunea trebuie făcută în acord cu voia lui Dumnezeu. Atât atitudinea noastră, cât
şi ceea ce cerem trebuie să fie după voia lui Dumnezeu (Iac. 4:3; 1 Ioan 5:14);
iv. Rugăciunea trebuie făcută cu îndrăzneală şi perseverenţă (1 Ioan 3:21-22; Luca 18:1;
11:5-10);
v. Rugăciunea trebuie făcută cu pasiune (Iac. 5:16);
vi. Rugăciunea trebuie făcută cu inimă curată şi cu sinceritate (Iac. 4:2- 3; Mat. 6:5-6);
vii. Rugăciunea trebuie făcută în mod concret şi la obiect. în spatele cererilor foarte
generale se poate ascunde necredinţa (Luca 11:5; 11-13);
viii. Rugăciunea trebuie făcută cu credinţă (Mat. 21:22; Marcu 11:22- 24; Iac. 5:15);
ix. Rugăciunea se face fără resentimente şi cu un spirit iertător (Mat. 11:25-26);
x. Rugăciunea trebuie să fie îmbinată cu postul (Mat. 6:16-18; Marcu 9:29).

62
c. Aspecte practice legate de rugăciune
i. Cui să adresăm rugăciunea?
Scriptura ne învaţă că rugăciunea trebuie adresată lui Dumnezeu (Iov 16:20;
Rom. 15:30; Fii. 4:6). Când ne referim la Dumnezeu ca „obiect" al rugăciunii, nu trebuie
să înţelegem că adresăm rugăciunea doar lui Dumnezeu-Tatăl, ci că adresăm rugăciunea
Sfintei Treimi. În rugăciune trebuie să fie implicat Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Biblia ne
învaţă să ne rugăm:
− Tatălui Ceresc (Mat. 6:6; 9-13; Ioan 17:1-26; Ef. 1:17);
− Domnului Isus Hristos (Fapte 7:59-60; Ioan 14:12-14;
− Duhului Sfânt (2 Cor. 3:17; Fapte 10:9-20; Ef. 6:18).
Observaţie: Deşi nu avem texte biblice în care să se arate explicit că rugăciunea este adresată
Duhului Sfânt, totuşi avem mai multe pasaje în care Duhul este mărturisit ca fiind de
natură divină şi că, implicit, rugăciunea a fost adusă şi către Duhul Sfânt. Având în
vedere cele de mai sus, forma corectă de adresare a rugăciunii este: „Ne rugăm Tatălui
Ceresc, în Numele Domnului Isus Hristos, prin Duhul Sfânt".
ii. Locul rugăciunii
Biblia ne învaţă să aducem rugăciuni lui Dumnezeu în orice loc ne-am afla (1 Tim.
2:8). Indiferent de spaţiul geografic în care ne găsim, noi putem aduce lui Dumnezeu
rugăciuni. Cu toate acestea, trebuie să subliniem următoarele aspecte:
− Rugăciunea în „odăiţă" (Mat. 6:6). Rugăciunea în odăiţă este rugăciunea privată în
care credinciosul aflat singur se roagă lui Dumnezeu;
− Rugăciunea în familie. Fiecare casă trebuie să fie şi un loc de rugăciune, în care
familia reunită se închină Domnului;
− Rugăciunea în adunările bisericii. Locul în care se adună Biserica este un loc de
rugăciune (Mat. 21:13). în Biserică se fac două feluri de rugăciune:
• Rugăciunea comună - în care toţi cei adunaţi se roagă simultan lui Dumnezeu;
• Rugăciunea publică în numele bisericii - în care cineva din adunare se roagă
în numele tuturor celor prezenţi.
iii. Poziţia corpului în rugăciune
Poziţia corpului în rugăciune trebuie să reflecte evlavie, seriozitate şi frică de
Dumnezeu. în Biblie sunt menţionate câteva referinţe legate de poziţia corpului în
rugăciune:
− Rugăciunea în genunchi (Luca 22:41; Dan. 6:10; Ef. 3:14);
− Rugăciunea în picioare (Marcu 11:25);
− Rugăciunea cu mâinile ridicate spre cer (1 împ. 8:22; 1 Tim. 2:8);
− Rugăciunea căzut cu faţă la pământ (2 Sam. 12:16; Mat. 26:39).

iv. Părţile principale ale rugăciunii Rugăciunea trebuie să conţină rmătoarele părţi
principale:
− Lauda şi închinarea. În această parte a rugăciunii, noi recunoaştem şi proclamăm ce este
şi ce face Domnul, ne închinăm Lui şi îi aducem laude:
• Pentru ceea ce face Domnul, adică pentru lucrarea şi faptele lui Dumnezeu;
• Pentru ceea ce este Domnul, adică pentru însuşirile şi persoana lui Dumnezeu.

63
 − Mărturisirea şi predarea - constituie partea rugăciunii în care:
• Ne mărturisim greşelile;
• Ne pocăim cerând iertare în Numele Domnului Isus (1 Ioan 1:9);
• Ne predăm Domnului, luând hotărâri noi de sfinţire şi slujire curată.
− Mijlocirea şi cererea. În această parte a rugăciunii aducem înaintea lui Dumnezeu
dorinţele noastre, atât cele legate de viaţa personală, cât şi cele legate de semenii
noştri.
− Mulţumirea şi adorarea. După ce am adus lui Dumnezeu mijlocirile şi cererile noastre,
în rugăciune trebuie să venim cu mulţumire pentru ajutorul pe care Dumnezeul îl
va da şi să continuăm prin adorarea lui Dumnezeu şi înălţarea Sa (Mat. 6:13).
− Aşteptarea şi încrederea. Acestea constituie partea finală a rugăciunii, în care:
• Afirmăm încrederea că Dumnezeu va lucra, ca urmare a rugăciunilor făcute;
• Aşteptăm meditând în linişte (câteva minute) la ceea ce Domnul ne pune
în inimă în urma rugăciunilor (Ps. 5:8);
• Luăm decizii de slujire şi sfinţire în acord cu îndemnurile date de Duhul Sfânt.
C. Postul
a. Ce este postul?
Definiţie: Postul este abţinerea voluntară de la hrană şi de la lichide (şi de la relaţiile
conjugale, pentru cei căsătoriţi) pentru o anumită perioadă de timp, cu un scop
spiritual bine definit.
− Biblia ne prezintă postul ca pe o necesitate, nu ca pe o opţiune secundară.
− Învăţătura şi practica Domnului Isus şi a apostolilor arată că postul nu este o
practică opţională, ci este una dintre disciplinele spirituale ale creştinului.
Este foarte important să ştim că atunci când postim trebuie:
− Să avem un scop spiritual bine definit;
− Să ne abţinem de la mâncare şi de la consumul de lichide;
− Cei căsătoriţi trebuie să se abţină de la relaţii intime (1 Cor. 7:5);
− Să ne pocăim de păcate, mărturisindu-le şi părăsindu-le;
− Să facem binefaceri şi milostenie;
− Să stăruim în rugăciune.
b. Postul în Biblie
i. Postul în Vechiul Testament
− În vremea VT, Dumnezeu a cerut poporului Israel să postească - Ioel 2:12-15; Is. 58:1-14.
− Oamenii lui Dumnezeu din vechime au postit:
• Israel a postit în vremea judecătorilor (Jud. 20:26) şi a prorocului Samuel (1 Sam. 7:6);
• David şi poporul L-au căutat pe Dumnezeu cu post (1 Sam. 31:13; 2 Sam. 12:21; Ps.
35:13; 69:10; 109:24);
• Regele Iosafat L-a căutat pe Dumnezeu cu post (2 Cron. 20:3);
• Regele Ahab s-a smerit cu post (1 împ. 21:27);
• Profetul Ieremia obişnuia să postească (Ier. 36:9);
• Israel a vestit un post în vremea Esterei (Est. 4:16);
• Ezra şi Neemia au postit împreună cu poporul care era cu ei (Ezr. 8:21-23; Neem.
1:3-4; 9:1);

64
 • Daniel L-a căutat pe Domnul cu post (Dan. 9:3).
− Postul în VT a fost asociat cu căutarea lui Dumnezeu, bocet şi plâns, sac şi cenuşă, durere,
mărturisirea şi părăsirea păcatelor.
ii. Postul în Noul Testament
− Postul apare ca practică spirituală în învăţătura şi viaţa Domnului Isus:
• La începutul misiunii sale, după botezul în apă, Domnul Isus a postit
patruzeci de zile (Mat. 4:2);
• Domnul Isus a trăit disciplina postului (Mat. 17:21);
• Domnul Isus a învăţat despre necesitatea postului şi despre cum să postim (Marcu
2:18; 9:29).
− Postul a fost una dintre disciplinele spirituale practicate de biserica primară şi de apostolul
Pavel (Fapte 13:2; 14:23; 1 Cor. 7:5; 2 Cor. 6:5; 11:27).
c. Ce realizează postul?
Postul este o disciplină spirituală prin intermediul căreia Dumnezeu aduce în viaţa
celor credincioşi următoarele beneficii:
i. Smerire personală (Ps. 35:13);
ii. Disciplinarea trupului (1 Cor. 9:27);
iii. Reducerea puterii firii noastre pământeşti păcătoase (Gal. 5:17);
iv. Putere de la Dumnezeu asupra demonilor (Mat. 17:21);
v. O mai mare sensibilitate spirituală (Dan. 9:1-27);
vi. Intervenţia lui Dumnezeu în problemele noastre (Ezr. 8:21).
d. Postul din punct de vedere practic
i. Cum să postim?

În Sfânta Scriptură avem menţionate două mari tipuri de post:

− Postul „negru": acest post presupune abstinenţa totală de la hrană şi de la apă
pe perioada postului. De multe ori acest post este descris în Scriptură prin
expresia „n-au mâncat şi n-au băut nimic".

− Postul „obişnuit": acest post presupune abstinenţa de la hrană, dar nu şi de la

apă, pe perioada postului. Acest tip de post este un post mai lung; el se poate
desfăşura pe o perioadă de mai multe zile. Pe perioada acestui post, cel care
posteşte va consuma apă din când în când. Avem indicii că Domnul Isus a ţinut
acest tip de post în cele 40 de zile petrecute în pustie.

Observaţie: Postul poate fi făcut în mod individual, dar poate fi făcut şi împreună cu
familia, cu un grup de credincioşi sau cu întreaga biserică.
ii. Cât să postim?
Postul poate să se desfăşoare pe o perioadă de o zi sau de mai multe zile.
Biblia vorbeşte despre posturi de o zi, 3 zile, 21 de zile sau de 40 de zile. În Biblie nu
avem o poruncă în care să se stabilească durata postului nostru. Numărul de zile
dedicate pentru post este lăsat la alegerea celui care posteşte.

65
 iii. Când să postim?
Nu găsim în Biblie porunci privitoare la zile speciale de post sau perioade mai
lungi de post asociate cu sărbători sau evenimente speciale. Cu toate acestea, postul nu
trebuie făcut doar în momente de strâmtorare şi necaz. Sugerăm că fiecare credincios
trebuie să pună deoparte pentru post cel puţin una din cele şapte zile ale săptămânii.

D. APLICAŢIE

a. Versete de memorat: Fii. 4:6-7.

b. Întrebări de aplicaţie personală şi discuţie în grup:

i. Discutaţi despre rezultatele pe care citirea Bibliei, rugăciunea şi postul le au în
viaţa de credinţă;
ii. Discutaţi despre cele mai des întâlnite piedici care se ridică în faţa vieţii de
rugăciune şi post.

c. Teme de casă:
i. Memoraţi pasajul din Fii. 4:6-7;
ii. Meditaţi asupra felului în care trăiţi disciplinele spirituale (citirea Bibliei,
rugăciunea şi postul) şi notaţi pe o listă deciziile luate în raport cu viaţa voastră
devoţională.

66
 Lecţia 14

Învăţătura despre dărnicia creştină

A. Ce este dărnicia creştină?
a. Definiţie:
Dărnicia este actul prin care cineva, motivat de iubire şi ascultare de Dumnezeu,
oferă bani sau alte bunuri materiale, urmărind prin aceasta slăvirea lui Dumnezeu şi
împlinirea nevoilor semenilor.
b. Dimensiunile dărniciei creştine
Dărnicia creştină comportă două dimensiuni distincte:
i. Dărnicia ca milostenie
Dărnicia ca milostenie reprezintă dăruirea de bunuri materiale sau bani
celor săraci, în numele Domnului. Dărnicia ca milostenie nu este reglementată
cantitativ, credinciosul având dreptul să decidă singur în dreptul dărniciei sale.
Dărnicia ca milostenie trebuie făcută discret (Mat. 6:1-4).
ii. Dărnicia ca zeciuială
Dărnicia ca zeciuială înseamnă să închinăm Domnului 10% din venitul
nostru. Zeciuiala are caracter normativ, fiecare credincios având datoria faţă de
Domnul să se închine Lui cu cele 10% din venitul câştigat. Zeciuiala trebuie adusă
la Casa Domnului (Mal. 3:10). Dumnezeu a stabilit Casa Lui ca loc unde trebuie
adusă zeciuiala. A da zeciuiala înseamnă a renunţa la dreptul de a decide independent
care este locul unde trebuie să o aducem şi a asculta de Domnul prin aducerea
zeciuielii la Casa Domnului.
Observaţie: Atât VT, cât şi NT ne învaţă cu privire la cele două dimensiuni ale dărniciei:
− În VT, dărnicia ca zeciuială apare în Lev. 27:30, iar dărnicia ca milostenie
apare în Is. 58:7;
− În NT, dărnicia ca zeciuială este poruncită în Mat. 23:23, iar dărnicia ca
milostenie este învăţată în Mat. 6:1-4.
c. Texte biblice care vorbesc despre dărnicia ca zeciuială
Cele mai importante texte biblice pe tema zeciuielii le avem în: Gen. 14:17- 24;
28:20-22; Deut. 14:22-27; Lev. 27:30-34; Num. 18:20-32; Mal. 3:8-12; Mat. 23:23; 1
Cor. 16:1-2; 2 Cor. 9:6-11.
B. De ce trebuie să dăm partea Domnului (zeciuiala)?
a. Zeciuiala este proprietatea Domnului (Lev. 27:30)
„Orice zeciuială din pământ, fie din roadele pământului, fie din rodul pomilor,
este a Domnului; este un lucru închinat Domnului." (Lev. 27:30). Există trei categorii de bunuri:
bunuri personale, bunuri de drept comun şi bunurile lui Dumnezeu.
Zeciuiala din câştigul nostru aparţine lui Dumnezeu într-un sens cu totul
special. Dacă în dreptul procentului de 90% din câştigul nostru avem dreptul să decidem
cum socotim de cuviinţă, în dreptul zeciuielii Dumnezeu a poruncit explicit ce trebuie să
facem: zeciuiala trebuie adusă la Casa Domnului. A nu da zeciuiala înseamnă a-L fura pe
Dumnezeu (Mal. 3:8).

67
b. Zeciuiala este o formă de închinare înaintea lui Dumnezeu (Gen. 14:18-20)
Oferirea părţii Domnului este un act de închinare. Aşa cum ne închinăm lui
Dumnezeu prin rugăciune, ne închinăm lui Dumnezeu şi prin oferirea zeciuielii. În primul
rând, zeciuiala este pentru Domnul şi abia în al doilea rând este pentru biserică. Deşi o
aducem la biserică, noi nu dăm zeciuiala bisericii, ci lui Dumnezeu.
c. Zeciuiala e moştenirea lui Dumnezeu pentru Casa Sa (Mal. 3:10)
Dintre cele douăsprezece seminţii ale poporului Israel, la împărţirea ţării
Canaanului seminţia lui Levi nu a primit niciun teritoriu ca moştenire. Moştenirea leviţilor
a fost zeciuiala datorată lui Dumnezeu (Num. 18:20- 21). Acest principiu rămâne valabil şi
în vremea legământului nou (1 Cor. 9:9-14 ). Partea Domnului este lăsată ca moştenire pentru
casa Domnului.
d. Închinarea zeciuielii este o dovadă a dragostei şi părtăşiei creştine
Dragostea frăţească i-a făcut pe primii creştini să îşi vândă casele şi ogoarele
pentru a împărţi celor săraci (Fapte 4:32-37); dragostea i-a determinat pe creştinii din
Macedonia să dăruiască peste puterile lor (2 Cor. 8:1-5) în vederea ajutorării celor lipsiţi.
e. Dumnezeu porunceşte să dăm zeciuială (Mal. 3:8-10)
Aducerea zeciuielii la Casa Domnului este o poruncă divină. A nu da partea
Domnului este neascultare de Domnul, şi prin urmare este păcat.
f. Domnul Isus a confirmat că trebuie să dăm zeciuiala (Mat. 23:23)
Prin cuvintele „pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute", Domnul Isus se referă la
îndatorirea de a aduce zeciuiala la Casa Domnului.
g. Apostolul Pavel a învăţat despre dărnicie (2 Cor. 9:1-15)
Pavel ne învaţă că dărnicia trebuie făcută cu generozitate (2 Cor. 9:5), de bună
voie, cu bucurie (2 Cor. 9:7) şi proporţional cu câştigul fiecăruia (1 Cor. 16:2).
h. Zeciuiala este o expresie a credincioşiei noastre faţă de Domnul
Dumnezeu ne porunceşte să îl cinstim prin aducerea zeciuielii la Casa Domnului.
Ascultarea de această poruncă este o dovadă a credincioşiei şi a încrederii noastre în Domnul.
Dărnicia noastră dovedeşte din punct de vedere material ceea ce suntem noi din punct de
vedere spiritual.
i. Zeciuiala este o condiţie a binecuvântării noastre materiale (Mal. 3:9-11)
Închinarea cu partea Domnului este cheia care deschide mâna lui Dumnezeu ca să
fim binecuvântaţi în vremuri de criză. Zeciuiala aparţine lui Dumnezeu; dacă refuzăm să o
închinăm Domnului, binecuvântarea lui Dumnezeu peste viaţa noastră materială va lipsi.

C. Piedicile în calea închinării cu zeciuiala

a. Lipsa de învăţătură şi de cunoaştere a Scripturii
Cea mai des întâlnită piedică în calea închinării cu zeciuiala este lipsa de
cunoaştere a Cuvântului lui Dumnezeu. Pur şi simplu oamenii nu îl onorează pe
Dumnezeu prin închinarea zeciuielii pentru că nu au fost învăţaţi că aceasta este voia lui
Dumnezeu revelată în Biblie.

b. Ideea că zeciuiala este o cerinţă a Legii mozaice şi nu o cerinţă a Noului Testament

Unii susţin că creştinii nu mai trebuie să dea zeciuială, pentru că plătirea zeciuielii
este o faptă a Legii, iar umblarea după faptele Legii nu este o cerinţă pentru creştini. Se
afirmă că:

68
 − Darea zeciuielii este o poruncă a Legii mozaice;
− Legea lui Moise a fost abrogată de Domnul Isus şi a fost înlocuită cu
Evanghelia harului;
− Aşadar, odată cu abrogarea Legii mozaice a fost abrogată şi porunca de a da
zeciuiala.
Învăţătura că zeciuiala a fost abrogată odată cu abrogarea Legii mozaice nu este
adevărată din următoarele motive:
i. Primul care a oferit Domnului zeciuiala a fost Avraam (Gen. 14:17-24). Avraam a dat
zeciuială cu peste patru sute de ani înainte de aşezarea Legii mozaice. Prin urmare,
zeciuiala nu este o inovaţie a Legii, ci un principiu revelat înainte de darea Legii;
ii. La darea Legii, Dumnezeu a rânduit ca principiul zeciuielii să fie cuprins în legământul
mozaic. La abrogarea legământului Legii, puteau fi abrogate doar acele cerinţe aduse
de Lege, nu şi cele care au existat înainte de darea Legii.
iii. În plus, nu tot ceea ce a aparţinut Legii a fost abrogat în legământul cel nou. Din Legea
VT rămân valabile pentru Noul Testament toate acele cerinţe care au fost reafirmate
de Domnul Isus sau de apostoli. în ceea ce priveşte închinarea cu zeciuiala, principiul
a fost reafirmat de Domnul Isus şi de apostoli (Mat. 23:23; Luca 11:42; 2 Cor. 9:6-7;
1 Cor. 16:2).
c. Sărăcia
După învăţătura Sfintei Scripturi, sărăcia nu este un motiv justificat pentru a nu
aduce Domnului partea Sa. Sunt oameni care vor rămâne mereu lipsiţi pentru că nu oferă
cinste Domnului prin închinarea cu zeciuiala (Mal. 3:9). Scriptura ne arată că cei evlavioşi
au adus cinste lui Dumnezeu prin dărnicie, chiar dacă ei au fost lipsiţi (Marcu 12:41-44; 2
Cor. 8:1-5).
d. Zgârcenia şi lipsa de credinţă
Piedica reală care se ridică în faţă cinstirii lui Dumnezeu prin zeciuială este lipsa
de credinţă, suprapusă cu zgârcenia.
D. Principiile închinării cu zeciuiala
a. Principiul promptitudinii (Prov. 3:9)
Potrivit acestui principiu, primul lucru pe care un credincios îl va face după
dobândirea câştigului muncii sale va fi să pună deoparte zeciuiala din venitul său. Prima
cheltuială făcută va fi oferirea zeciuielii ca ofrandă de recunoştinţă faţă de Dumnezeu.
b. Principiul proporţionalităţii (Deut. 16:17)
Zeciuiala trebuie dată în proporţie cu venitul nostru. Proporţia este
reglementată prin cele 10 procente din venitul câştigat.
c. Principiul aducerii zeciuielii la biserică (Mal. 3:10; Fapte 3:33-37)
În timp ce dărnicia ca milostenie o vom dărui cui vom socoti de cuviinţă,
dărnicia ca zeciuială trebuie să o aducem la biserică. Dumnezeu a delegat biserica pentru
a fi administratorul părţii Domnului.

d. Principiul închinării cu bucurie (2 Cor. 9:7)

Oferirea zeciuielii nu trebuie socotită o obligaţie împovărătoare, ci o formă de
închinare plăcută lui Dumnezeu, închinare făcută cu bucurie.

69
E. APLICAŢIE

a. Versete de memorat: Mal. 3:8-11.

b. Întrebări de aplicaţie personală şi discuţie în grup:
Citiţi cu atenţie Mal. 3:8-11 şi răspundeţi la următoarele întrebări:
i. în ce fel a fost înşelat Dumnezeu?
ii. Ce se întâmplă dacă nu dăm zeciuiala?
iii. Unde trebuie să aducem zeciuiala?
iv. Ce promisiuni face Dumnezeu pentru cei care dau zeciuiala?

c. Teme de casă:
i. Memoraţi pasajul din Mal. 3:8-11;
ii. Citiţi cu atenţie 2 Cor. 9:1-15 şi scoateţi în evidenţă modul în care trebuie să
dăruim.

70
 Lecţia 15

Aspecte particulare de morală creştină

A. Consumul de băuturi alcoolice
Sfânta Scriptură condamnă vehement consumul de băuturi alcoolice şi beţia.
− Texte biblice din VT în care se condamnă consumul de alcool: Lev. 10:8-11; Num.
6:2-3; Jud. 13:1-7; Prov. 20:1; 21:17; 23:20-35; 31:4-7; Is. 5:11,22; Ier. 35:1-19; Ioel
1:5; Hab. 2:15-16; Osea 4:11.
− Texte biblice din Noul Testament în care se condamnă /ronsumul de alcool: Luca 1:15;
Rom. 13:13; 1 Cor. 5:11; 6:10; Rom. 14:21; Ef. 5:18; 1 Tim. 3:8; 5:23; Tit 1:7; 2:3.
Dumnezeu condamnă consumul de băuturi alcoolice. Beţivii nu vor moşteni împărăţia
lui Dumnezeu.
Argumente pentru abstinenţa totală de la consumul de băuturi alcoolice
Biserica Penticostală învaţă că un creştin plin de Duhul Sfânt se va abţine
de la orice consum de băuturi alcoolice.
− Noi condamnăm ca fiind împotriva moralei creştine consumul de băuturi alcoolice.
− De asemenea, condamnăm producerea şi comercializarea de băuturi alcoolice.
Credem că a fi plin de Duhul Sfânt înseamnă, printre multe alte cerinţe, şi abstinenţa
de la consumul de alcool. Pavel a spus: „nu vă îmbătaţi de vin, dimpotrivă fiţi plini
de Duh".
Abstinenţa deplină de la consumul de alcool o fundamentăm pe următoarele argumente:
a. Principiul dedicării în slujba Domnului (Num. 6:2-3)
Când cineva alegea să se dedice deplin Domnului, trebuia să facă un legământ care
implica, printre multe altele, şi abstinenţa de la consumul de alcool. Acest principiu este
valabil şi pentru creştini. Noi suntem chemaţi să fim dedicaţi Domnului neîncetat.
b. Principiul sfinţeniei (Lev. 10:8-10)
Dumnezeu a cerut ca, în timpul exercitării slujbei, preoţii Vechiului Legământ să nu
consume vin sau altfel de băutură alcoolică. Interdicţia are la bază două motive: (1) „ca
să nu muriţi" şi (2) „ca să puteţi deosebi ce este sfânt de ceea ce nu e sfânt". Prin darea
legii pentru preoţi, Dumnezeu descoperă voia Sa cu privire la idealul sfinţeniei. Voia lui
Dumnezeu este ca omul să se abţină de la consumul de alcool. Consumul de alcool şi
sfinţirea nu se potrivesc; ele se exclud reciproc.
c. Principiul înţelepciunii (Prov. 20:1; 31:4)
Înţelepciunea ne învaţă să ne abţinem de la consumul de băuturi alcoolice. Patima beţiei
a început cu primul pahar. Observând mulţimea nenorocirilor determinate de consumul
de alcool, orice om înţelept se va feri să consume astfel de produse.
d. Principiul „ cauză - efect" (Prov. 23:29-35)
Consumul de alcool a adus cu sine multă suferinţă şi a distrus multe vieţi. Avem în
Biblie istoria unor oameni care au fost distruşi de alcool. Unii oameni vor ajunge în iad
din cauza alcoolului.

71
 e. Principiul mărturiei misionare
Dorinţa de a fi lumină pentru lume ar trebui să fie un motiv suficient de puternic
pentru a ne abţine deplin de la orice consum de băuturi alcoolice. Un creştin nu va
bea alcool, nu va produce şi nici nu va servi pe cineva cu alcool. Cât despre
comercializarea alcoolului, o asemenea practică este cu totul nepotrivită cu morala
creştină (Hab. 2:15).
f. Principiul plinătăţii Duhului Sfânt (Ef. 5:18)
Pavel spune că trebuie să fim plini de Duhul Sfânt. Învăţătura acestui pasaj este că
plinătatea Duhului în viaţa unui creştin implică abstinenţa deplină de la orice
consum de băuturi alcoolice.
g. Principiul preoţiei (Lev. 10:8-11; 1 Pet. 2:5-11)
Atunci când un preot era în slujbă, el trebuia să se abţină de la consumul de vin.
Prin urmare, preoţia în serviciul lui Dumnezeu şi consumul de alcool nu sunt
compatibile. Preoţia după ordinul lui Aaron a încetat şi a fost înlocuită cu preoţia
creştină universală. După NT, fiecare creştin (fie bărbat, fie femeie) este preot
pentru Dumnezeu (1 Pet. 2). Spre deosebire de preoţii VT, care slujeau după o
planificare prestabilită, preoţii Noul Testament sunt necontenit în serviciul lui
Dumnezeu. Dacă preotul aflat în serviciul divin nu trebuie să consume alcool, şi
dacă creştinul este un preot aflat necontenit în serviciul preoţiei, implicaţia este că
fiecare creştin trebuie să se abţină de la consumul de băuturi alcoolice.
Concluzie:
− Biserica Penticostală, după învăţătura Scripturii, condamnă ca imoral orice consum
de băuturi alcoolice;
− Noi credem că trebuie să ne abţinem deplin de la consumul de alcool;
− Condamnăm producerea de băuturi alcoolice şi comercializarea lor în vederea
consumului;
− Credem că un creştin plin de Duhul nu va ţine în casa lui băuturi alcoolice şi nici nu-
şi va servi musafirii necredincioşi cu vin sau alte băuturi alcoolice.
B. Consumul de tutun şi droguri
Fumatul şi consumul de droguri sunt două păcate la care Scriptura nu se referă în
mod direct. Motivul pentru care nu găsim referiri la aceste păcate constă în faptul că ele nu
erau cunoscute în vremea scrierii Bibliei sau în societatea în care s-a dezvoltat Biserica.
Principiile legate de consumul de băuturi alcoolice se aplică deplin şi în ce priveşte fumatul
şi consumul de droguri. În plus, Scriptura ne învaţă să îngrijim de sănătatea trupului, care
este templul Duhului Sfânt (1 Tes. 5:23; 1 Cor. 6:19) şi să nu cheltuim resursele noastre
materiale pe lucruri care nu satură (Is. 55:2).

C. Ziua de odihnă

Definiţie: Prin ziua de odihnă înţelegem punerea deoparte a uneia dintre zilele săptămânii
pentru închinare înaintea Domnului şi pentru odihnă, în legământul VT, ziua de odihnă
a fost ziua de Sabat, adică ziua a şaptea a săptămânii, iar în legământul Noul Testament
ziua de odihnă este duminica, adică prima zi a săptămânii.

72
a. Originea zilei de odihnă
Ziua de odihnă îşi are originea în exemplul lui Dumnezeu, care, după crearea
lumii în şase zile, s-a odihnit în a şaptea zi (Gen. 2:3). La darea Legii lui Moise, Domnul
a cuprins porunca privitoare la ziua de odihnă în rândul celor 10 porunci (Ex. 20:8-11).
Ziua de odihnă (Sabatul) a devenit un semn al legământului dintre Dumnezeu şi poporul
Israel, semn care vorbeşte despre relaţia de consacrare a poporului Israel faţă de Domnul
(Ez. 20:12).
b. Învăţătura Noului Testament despre ziua de odihnă
În vremea Domnului Isus, fariseii şi saducheii au interpretat într-o manieră
extrem de scrupuloasă porunca privitoare la ziua de odihnă. Spiritul poruncii lui
Dumnezeu a fost acoperit sub tot felul de prevederi tradiţionaliste şi legaliste, care au
făcut din ziua de odihnă o corvoadă. Domnul Isus a înlăturat legalismul tradiţionalist
fariseic şi a reafirmat spiritul iniţial al zilei de odihnă.
i. Poziţia Domnului Isus faţă de ziua de odihnă
Învăţătura Domnului Isus despre Sabat este afirmată prin două principii
fundamentale:
− Fiul Omului este Domn şi al Sabatului (Mat. 12:1-8);
− Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat (Marcu 2:23-28).
• În baza acestor două principii afirmăm că Sabatul nu este mai presus
de Dumnezeu şi nici mai presus de om.
ii. Poziţia apostolului Pavel faţă de ziua de odihnă. La Pavel avem două texte semnificative:
− „Nimeni dar să nu vă judece [...] cu privire la o zi de Sabat" (Col. 2:16);
− „Unul socoteşte o zi mai pe sus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel.
Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui." (Rom. 14:5).
Potrivit acestor texte, creştinul nu este dator să ţină o anumită zi de odihnă, el
are libertatea să se orienteze spre oricare altă zi din săptămână. Cu toate acestea, Pavel
arată o atenţie deosebită faţă de prima zi a săptămânii, adică ziua de duminică, zi în
care biserica se aduna împreună pentru frângerea pâinii, pentru primirea învăţăturii
din Cuvânt (Fapte 20:7) şi pentru a face colecte băneşti pentru cei aflaţi în nevoie (1
Cor. 16:2-3). Din aceste pasaje se înţelege că primii creştini se întâlneau pentru
închinare în ziua de duminică.
c. Motive pentru care creştinii penticostali ţin duminica drept zi de odihnă
Biserica Penticostală dedică ziua de duminică drept zi de odihnă din
următoarele motive:
i. Duminica este ziua în care a înviat Domnul Isus (Mat. 28:1-7);
ii. Duminica este ziua în care s-a născut biserica creştină (Ioan 20:19-23);
iii. Duminica este ziua în care s-a revărsat Duhul Sfânt la Rusalii (Fapte 2:1-4);
iv. Duminica era ziua în care se adunau primii creştini (Fapte 20:7; 1 Cor. 16:2-3);
v. NT nu mai pretinde sâmbăta ca zi absolută de odihnă (Rom. 14:1-6)
vi. Nu există un sabat absolut.
Datorită fusului orar, nu avem o zi de sabat universală. Faptul că nu există un
sabat universal care să aibă loc simultan la nivel planetar implică o anumită dinamică şi
flexibilitate în ce priveşte alegerea şi păzirea zilei de odihnă.

73
 d. Cum trebuie să sărbătorim ziua de odihnă?
A sărbători ziua de duminica în spiritul învăţăturii Noul Testament implică următoarele
acţiuni:
− Participarea la închinarea publică a bisericii;
− Închinarea cu dărnicia ca recunoştinţă pentru ajutorul acordat de Dumnezeu în
cursul săptămânii;
− Înălţarea de rugăciuni către Dumnezeu şi citirea Bibliei;
− Abţinerea de la muncă;
− Odihnă fizică.
Observaţie: În ziua de odihnă sunt permise următoarele activităţi:
− Lucrările de necesitate absolută (încălzirea locuinţei, aprinderea luminii,
pregătirea hranei, hrănirea animalelor, acţiunile de salvare a vieţii, mersul la
muncă - dacă locul de muncă impune acest lucru etc.);
− Acţiunile de caritate;
− Slujirea şi lucrul pentru împărăţia lui Dumnezeu (Mat. 12:5). Creştinii nu
sărbătoresc ziua de Sabat, ci odihna adusă de viaţa nouă în Hristos (Ev. 4:1-14).
Prin urmare, este în acord cu morala creştină să facem în ziua Domnului toate
acele lucrări care scot în evidenţă realitatea vieţii noi. De exemplu, a munci
duminica în propriul ogor nu este în spiritul zilei de odihnă, dar a munci duminica,
în Numele Domnului, pe ogorul unui om bolnav sau al unei văduve este în acord
cu voia lui Dumnezeu.
D. Jocurile de noroc
Practicarea jocurilor de noroc contravine principiilor biblice referitoare la
muncă, proprietate, integritate financiară şi relaţii sociale. Jocurile de noroc reprezintă o
manifestare a păcatului lăcomiei de bani şi sunt o formă de furt şi de înşelare a aproapelui.
Jocurile de noroc hrănesc imaginaţia că mai degrabă norocul decât munca reprezintă
calea spre prosperitate.
Un creştin va refuza participarea la jocurile de noroc organizate în cadru privat
(jocuri de societate cu miză financiară) sau la jocurile de noroc organizate legal (pariuri,
loterie etc. - Is. 65:11).
E. Vestimentaţia creştinului
a. Raportul dintre închinarea corectă şi vestimentaţia potrivită
− Biblia ne învaţă că există o legătură importantă între închinarea plăcută lui
Dumnezeu şi modul în care ne înveşmântăm. Deşi închinarea porneşte din inimă
şi îşi are centrul în inimă, închinarea autentică implică şi trupurile noastre. O
inimă nouă va influenţa şi vestimentaţia închinătorului.
− Notăm câteva dintre textele biblice importante legate de raportul dintre închinare,
ţinuta corporală şi vestimentaţia închinătorului: Gen. 35:1-4; Ex. 33:1-6; Ex.
28:40-43; 1 Tim. 2:9-10; Ev. 10:22; Rom. 8:11; 12:1; 1 Cor. 6:15.
− Toate aceste texte reflectă locul pe care trupul îl are în procesul închinării
adevărate. Trupurile noastre sunt implicate în închinare la fel de mult ca sufletele
noastre.

74
 b. Principii biblice generale cu privire la vestimentaţie
i. Principiul modestiei şi al simplităţii (1 Pet. 3:3-4)
Îmbrăcămintea este o modalitate importantă de exprimare a caracterului şi de
manifestare a personalităţii. Ceea ce eşti se reflectă în modul în care te îmbraci.
Vestimentaţia noastră reflectă în exterior cea ce este omul nostru lăuntric.
ii. Principiul bunului exemplu (1 Tim. 2:9-10)
Creştinul trebuie să fie un bun exemplu pentru toţi oamenii şi să-i atragă spre
Hristos, inclusiv prin vestimentaţia sa decentă.
iii. Principiul respectului faţă de semeni (Mat. 18:6-8)
Creştinul nu trebuie să fie pricină de poticnire pentru cineva. îmbrăcămintea
sumară va duce la ispitirea celor mai slabi. Isus a spus ca dacă cineva se uită la o
femeie ca să o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui. O femeie se poate face
vinovată de provocarea la păcat a cuiva prin vestimentaţia sa indecentă.
iv. Principiul respectării deosebirilor de gen (Deut. 22:5)
Hainele pe care le purtăm trebuie să respecte deosebirile lăsate de Dumnezeu
între bărbat şi femeie.
c. Îmbrăcămintea femeilor şi a bărbaţilor evlavioşi
− Femeile şi bărbaţii evlavioşi vor fi îmbrăcaţi în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială; hainele
lor vor evita orice tentă de frivolitate şi senzualitate. Principiul bunei cuviinţe presupune
evitarea fardurilor şi a machiajelor ostentative, precum şi evitarea vopsirii părului în culori
diferite de culoarea părului;
− Nu e potrivit ca o femeie evlavioasă să fie îmbrăcată cu haine decoltate, rochii sau fuste
scurte, tricouri fără mâneci, haine mulate pe corp sau transparente;
− Femeile şi bărbaţii evlavioşi vor avea coafuri decente: „nu cu împletituri de păr"(l Tim.
2:9-10); „este ruşine ca un bărbat să poarte părul lung" (1 Cor. 11:14);
− Femeia evlavioasă nu se va tunde foarte scurt: „este ruşine pentru o femeie să fie tunsă ori
rasă" (1 Tim. 2:9-10);
− Oamenii evlavioşi nu vor purta bijuterii: „nici cu aur, nici cu mărgăritare" (1 Tim. 2:9-10);
− Vestimentaţia unui om evlavios va fi caracterizată de simplitate şi modestie: „nici cu haine
scumpe" (1 Tim. 2:9-10);
− Femeile credincioase se vor ruga lui Dumnezeu având capul acoperit cu o eşarfă sau cu un
batic, iar bărbaţii se vor ruga lui Dumnezeu având capul descoperit: (1 Cor. 11:2-16).

F. APLICAŢIE

a. Versete de memorat: Flab. 2:15-16

b. Întrebări de aplicaţie personală şi discuţie în grup:
i. Discutaţi despre dependenţa de tutun şi alcool şi despre eliberarea de aceste vicii.
c. Teme de casă:
i. Memoraţi pasajul din Hab. 2:15-16
ii. Citiţi şi meditaţi următoarele texte biblice: 1 Cor. 11:2-16; Ef. 5:18; Is. 65:11; 1
Tim. 2:9-10.

75