UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

TEOLOGIE PASTORALĂ ORTODOXĂ

PĂCATUL STRĂMOȘESC ȘI URMĂRILE LUI

PR. CONF. DR. TEODORESCU MIHAIL

Student: Stănescu Ciprian
Anul I 2021-2022
Semestrul I

Cuprins:
1
 Capitolul I. Introducere
Capitolul II. Menirea omului și starea primordială a acestuia înainte de cădere
Capitolul III. Căderea omului în păcat
Capitolul IV. Urmările păcatului strămoșesc
Capitolul V. Existența reală a păcatului strămoșesc
Capitolul VI. Concluzii

Capitolul I. INTRODUCERE

Primul păcat săvârșit de om în rai are importanță dogmatică fiindcă săvârșitorul lui
este părintele întregului neam omenesc și acesta transmite, prin naștere, tuturor urmașilor
naturali, o dată cu ființa proprie, și păcatul lui prim, cu toate urmările și pedepsele lui,
mai puțin alungarea din rai.
Dogma despre păcatul strămoșesc are o importanță deosebită întrucât acest păcat
constituie premisa fundamentală a mântuirii omului și a creației lui Hristos, în

2
conformitate cu planul veșnic al lui Dumnezeu. Pentru nimicirea acestui păcat și a
urmărilor lui s-a întrupat însuși Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, săvârșitorul mântuirii.
In sens strict, păcatul strămoșesc este păcatul pe care l-a săvârşit primul om în
grădina Edenului, unde îl aşezase Creatorul. Omul – care mai înainte nu avea simţirea
păcatului, era simplu şi lipsit de răutate – trebuia să fie încercat, ca unul ce era fiinţă
raţională şi liberă, ca să hotărască conştient dacă vrea să se afle în comuniune cu
Dumnezeu sau nu. Şi ca să arate acest lucru, trebuia să asculte de porunca de a nu mânca
din rodul pomului cunoaşterii binelui şi răului. Însă omul a încălcat porunca şi nu s-a mai
încredinţat voii lui Dumnezeu.
Însă, păcatul protopărinților nu este numai călcare a Legii, ci și producător al unei
stări de păcătoșenie reală. Păcatul strămoşesc este starea reală de păcătoşenie, cu originea
în căderea protopărintelui și care se transmite tuturor descendenților naturali ai lui Adam.
El se mai numește și păcat originar sau ereditar, având în toți oamenii caracterul unei
stricăciuni a naturii umane.
Pentru a putea înfățișa și a întelege căderea omului în păcat, ființa păcatului și
urmările acestuia trebuie sa cunoaștem înainte de toate starea originară sau primordială a
omului, iar pentru a putea explica această stare primordială se impune a cunoaște menirea
omului. Starea omului căzut, înregistrată ca o realitate tragică în Vechiul Testament (Gen.
3, 17-19), ne ajută să înțelegem conceptul neotestamentar de “făptură nouă în Hristos”.
Fără a cunoaște trecutul omului nu putem ajunge la o cunoaștere deplină a prezentului său,
a stării de făptură renăscută în Hristos. Trecutul aruncă totdeauna o lumină asupra
prezentului. Antropologia Vechiului Testament explică și face accesibilă antropologia
Noului Testament1.

Capitolul II. MENIREA OMULUI ȘI STAREA PRIMORDIALĂ A ACESTUIA

ÎNAINTE DE CĂDERE

Prin trupul și prin sufletul său, în care se oglindește chipul lui Dumnezeu, omul este
atât microcosmos, cât și micro-theos, menit să ridice creația la comuniunea de viață
veșnică a Sfintei Treimi, prin puterea harului necreat. Prin constituția sa dihotomică, omul
are rolul unui inel de legătură între lume și Dumnezeu, chemat să înainteze împreună cu
creația spre cerul și pământul nou și transfigurat ale Împărăției lui Dumnezeu 2.

1
Pr. Lector Dumitru ABDRUDAN, “Aspecte ale antropologiei vechiului testament”, Rev. “Studii teologice”, nr. 3-
4/1978, pag. 264;
2
Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU, “Iisus Hristos Pantocrator”, Ed. I.B.M.B.O.R, 2005, pag. 172;
3
 Omul, prin natura și demnitatea sa, a fost ridicat de către Creator deasupra tuturor
făpturilor pământești și a primit o menire corespunzătoare locului pe care îl ocupa. Această
menire se înfățișează sub trei aspecte după cum omul este privit în raport cu Dumnezeu, cu
sine însuși sau cu natura externă.
În raport cu Dumnezeu, menirea omului se determină prin trimitere la scopul creației
în care se cuprinde și omul: preamărirea lui Dumnezeu și fericirea creaturilor. Astfel, omul
are menirea să cunoască, să iubească și să preamărească pe Dumnezeu și prin aceasta să
ajungă la adevărata fericire, la apropierea de Dumnezeu. Această menire o indică însăși
structura spirituală a omului, deoarece mintea tinde spre adevăr, voința spre bine,
sentimentul spre frumos și fericire, iar acestea se găsesc, real și absolut, în Dumnezeu.
Pentru a ajunge la această menire omul a primit mari daruri din partea Creatorului în
fruntea cărora stau rațiunea spre adevăr, voința spre bine, sentimentul spre fumos și
fericire, conștiința morală și libertatea.
În acest sens, Sfânta Scriptură arată ca Dumnezeu pe oameni ,,cu știința înțelegerii i-
a umplut, și bune și rele le-a aratat. Pus-a ochiul Său peste inimile lor, ca să le arate
mărimea lucrurilor Sale... Pusu-le-a știință și legea vieții le-a dat moștenire. Legătura
veșnică a făcut cu ei și judecațile Sale le-a arătat" (Sir 17, 6-7, 9-10); ,,Așa să lumineze
lumina voastră înaintea oamenior încât să vadă faptele voastre cele bune și să-L
mărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri" (Mt 5, 16); ,,Preamăriți-L pe Dumnezeu în trupul
vostru și în duhul vostru" (1 Co 6, 20); ,,toate spre mărirea lui Dumnezeu să le faceți" (1
Co 10, 31).
În raport cu sine însuși, omul are menirea de a se dezvolta și perfecționa neîncetat,
astfel încât prin trăirea virtuților să tindă la asemănarea cu Dumnezeu, după al cărui chip
este creat. Aceasta nu este o altă menire a omului, deosebită de cea în raport cu Dumnezeu,
ci una se cuprinde în cealaltă, una fiind condiție a celeilalte 3. Căci prin dezvoltarea
puterilor sale personale și prin viața virtuoasă, manifestată în fapte bune, omul se apropie
de Dumnezeu, vestindu-i prin aceasta chiar perfecțiunile, adică preamărindu-L, și ajungând
astfel la o treaptă superioară de viață, la fericire4.
Viața virtuoasă este chip de preamărire a lui Dumnezeu pentru că El ne cere “Sfințiți-
vă și veți fi sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Lv 11, 44) și “Fiți
desăvârșiți, precum și Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este” (Mat. 5, 48). Însă
sfințenia și desăvârșirea se manifestă prin fapte, ele fiind semnul și încununarea cugetelor

3
Pr. Prof. I. TODORAN, “Starea paradisiacă a omului și cea de după cădere, în concepția ortodoxă, romano-catolică
și protestantă”, Rev. “Ortodoxia”, nr. 1/1955, pag. 30;
4
Arhid. Prof. Dr. I. ZĂGREAN, Pr. Prof. Dr. I. TODORAN, “Dogmatica ortodoxă”, Ed. Renașterea, 2009, pag. 143;
4
curate, și chiar “spre fapte bune” este zidit omul (Efes 2, 10), astfel că nu va putea să intre
în Împărăția Cerurilor decât cel ce face voia lui Dumnezeu (Mat. 7, 21)5.
Adevărata mărire a lui Dumnezeu este inseparabilă de viața virtuoasă (Is. 1, 11-20).
Sfântul Grigorie Teologul spune ca “Suntem creați spre fapte bune ca să se laude și să se
mărească Creatorul, și întrucâ se poate sa imităm pe Dumnezeu”, iar Sfântul Ioan
Damaschin arată “Căci nu ne-a plăsmuit ca să ne pedepsească, ci ca să participăm la
bunătatea Lui, pentru că El este bun”.
În raport cu natura externă, menirea omului este de a stăpâni lumea materială ca
reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ, aceasta reieșind din cuvintele Sfintei Scripturi:
“Să facem om după chipul și după asemănarea noastră, ca să stăpânească peștii mării,
păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ... și tot pământul” (Gen. 1, 26).
Omul reprezintă “apogeul creației”. Toate creaturile văzute se află ființial sub limita
umanului. Superioritatea omului rezultată din actul de creație este afirmată cu tărie în
cartea Psalmilor. “Ce este omul că-ți amintești de el? S-au fiul omului, că-l cercetezi pe el?
L-ai micșorat cu puțin față de Dumnezeu, cu mărire și cu cinste l-ai încununat. L-ai pus pe
dânsul peste lucrul mâinilor Tale. Toate le-ai pus sub picioarele lui” (Ps. 8, 4-6).
Dumnezeu însuși a hotărât ca omul să fie “splendoarea creației” și modelul după care să-
și restructureze chipul, întreaga fire6.
În virtutea chipului lui Dumnezeu pe care îl poartă în sine omul este așezat peste
natură, având în același timp menirea de a fi mijlocitor între Creator și fapturile
neraționale, în locul cărora trebuie să fie profetul care vestește prin cuvânt și prin faptă
voia lui Dumnezeu si pentru care trebuie să fie preotul care aduce jertfe de laudă și de
mulțumire lui Dumnezeu7.
Raportat la menirea lui, omul a fost înzestrat de Dumnezeu încă de la momentul
creației cu toate puterile fizice și spirituale necesare atingerii acesteia, astfel încât putem
spune că starea originară a omului a fost o stare de perfecțiune și fericire. Sfânta Scriptură
arată această stare prin însăși constatarea lui Dumnezeu că toate “erau foarte bune” (Fc 1,
31), iar demnitatea deosebită a omului constă în aceea că el a fost creat după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu (Fc 1, 26), el “fiind chipul și mărirea lui Dumnezeu” (1 Co 11,
7), Sfânta Scriptură arătând că “Dumnezeu l-a zidit pe om spre nestricăciune și l-a făcut
după chipul ființei Sale” (Sol 2, 23). Pe baza celor cuprinse în Sfânta Scriptură, revine
Sfinților Părinți rolul de a explica în ce constă chipul și în ce constă asemănarea lui
Dumnezeu.
5
Pr. Prof. I. TODORAN, op. cit., pag. 30;
6
Pr. Lector Dumitru ABDRUDAN, op. cit., pag. 265;
7
Pr. Prof. I. TODORAN, op. cit., pag. 30;
5
 Concepția predominantă la Sfinții Părinți este aceea că chipul lui Dumnezeu nu se
referă la trupul omului pentru că Dumnezeu nu are trup, ci întrucât Dumnezeu este spirit
pur este fără putință de tăgadă că chipul lui Dumnezeu se referă la natura spirituală a
omului, anume la rațiunea, voința și sentimentul omului întrucât tind spre Dumnezeu, ca
spre adevărul, binele și fericirea absolută8. Chipul lui Dumnezeu în om este înclinația lui
spre Dumnezeu, cuprinzându-se aici și consecința înclinării, anume stăpânirea asupra lumii
materiale9.
Chipul lui Dumnezeu în om constă în puterile lui spirituale, în rațiune, în liberul
arbitru, în sentiment, în demnitatea s-a împărătească în univers, în simplitatea sufletului, în
nemurirea lui, în puterea de a cunoaște pe Dumnezeu, de a se uni și de a trăi cu El 10. După
Sfântul Grigorie de Nissa chipul nu este cu adevărat chip, decât în măsura în care posedă
toate atributele modelului său.
Rațiunea. Toți oamenii sunt înzestrați de la Dumnezeu cu rațiune. Aceasta este
specifică doar omului, aceasta îl deosebește de celelalte făpturi ale creației văzute și din
aceste considerente se ridică deasupra ei. Prin rațiune omul cunoaște pe Dumnezeu, iși
manifestă darul vorbirii, menține trează prin gândire și conștiință ideea de Dumnezeu.
Rațiunea este partea conducătoare a sufletului, este expresia cea mai înaltă și cea mai
importantă a chipului lui Dumnezeu în om11.
Voința liberă. Libertatea voinței sau harul neatârnării este o altă însușire importantă a
chipului lui Dumnezeu în om, deoarece în felul acesta omul este liber, dar și răspunzător
de faptele sale, în sensul că el poate alege binele sau răul. Prin libertate, prin liberul arbitru
omul câștigă asemănarea și se face asemănarea chipului cu modelul.
Iubirea. Dumnezeu este însuși dragostea și izvorul dragostei. Lucrul acesta l-a
imprimat Creatorul și pe fața noastră, căci zice “În aceasta vor cunoaște toți că sunteți
ucenicii mei, dacă veți avea dragoste între voi” (Ioan 13, 35). Sfântul Grigorie de Nissa
arată că dacă nu este prezentă această dragoste a unora față de alții, se schimbă toată
întipărirea chipului.
Demnitatea împărătească. Stăpânirea omului asupra naturii este o consecință și o
manifestare a chipului dumnezeiesc. După Sfântul Grigorie de Nissa, omul făcut ca o
încununare a creației, trebuie să stăpânească lumea cu independență suverană, iar crearea
omului după chipul lui Dumnezeu care conduce totul arată că de la început omul are o

8
Ibidem, pag. 31;
9
Arhid. Prof. Dr. I. ZĂGREAN, Pr. Prof. Dr. I. TODORAN, op. cit., pag. 144;
10
Ierom. Magistr. Nestor Vornicescu, Învățătura Sfântului Grigorie de Nissa despre chip și asemănare, Rev. “Studii
teologice”, nr. 9-10/1956, pag. 589;
11
Ibidem, pag. 590;
6
natură împărătească. “Ai fost creat omule să fii stăpân. Ai fost așezat conducător al
lucrurilor... Unde este puterea de stăpânire, acolo este și chipul lui Dumnezeu”12.
Asexualitatea. După Sfântul Grigorie de Nissa o altă trăsătură a chipului lui
Dumnezeu în om este asexualitatea. Acesta a arătat ca primii oameni au fost creați fără
sex, iar trupul lor era destinat să existe în veșnicie. Dacă aceștia nu ar fi căzut în păcat,
aveau să se înmulțească în alt fel, ca îngerii, astfel încât viața sexuală și înmulțirea
oamenilor pe această cale este o denaturare a chipului lui Dumnezeu.
Însă chipul nu este cu totul străin de trup, întrucât trupul participă oarecum la acest
chip, prin unirea lui cu sufletul, prin forma, poziția și funcțiunea lui de a exprima puterea
și măreția sufletului. În acest sens, omul întreg are are chipul lui Dumnezeu, ceea ce
rezultă din cuvintele Scripturii dupa care, înainte de a fi format trupul omului s-a zis: “să
facem om după chipul și după asemănarea noastră” (Gen. 1, 26). În acest înțeles numeau
unii dintre Sfinții Părinți chipul lui Dumnezeu (Sf. Iustin Martirul sau Sf. Irineu), dar
numai în lupta lor cu gnosticismul13.
Dacă chipul dumnezeiesc se referă la natura intelectuală și morală a omului, la
rațiune și libertate, la înclinația lor spre Dumnezeu, asemănarea cu Dumnezeu este scopul
către care tinde omul în dezvoltarea și perfecționarea sa morală, prin practicarea virtuților
sale.
Altfel spus, asemănarea este starea de sfințenie și dreptate, câștigată prin practica
virtuții și cu ajutorul haric. Chipul lui Dumnezeu aparține însăși naturii omului, prin
creație, însă asemănarea o are numai ca potență, care urmează să se actualizeze prin liberă
conlucrare a omului cu harul divin. După Sfântul Vasile cel Mare chipul este asemănarea
în potența, iar asemănarea este chipul în actualitate, iar după Sfântul Damaschin “cuvintele
după chip indică rațiunea și libertatea, iar cuvintele după asemănare arată asemănarea
cu Dumnezeu în virtute, atât cât este posibil”.
Deosebirea dintre chipul și asemănarea lui Dumnezeu în om îsi are temeiul în Sfânta
Scriptură, deoarece înainte de crearea omului Dumnezeu zice “Să facem om după chipul și
după asemănarea noastră” pentru ca apoi să se arate că “Dumnezeu a făcut pe om după
chipul său” (Gen. 1, 26-27), fără să mai adauge și după asemănarea Sa. Lucrul acesta se
explică prin aceea ca primul om avea asemănarea cu Dumnezeu doar ca virtualitate, ca
potența, fiindu-i dată ca țintă la care să ajungă prin propria activitate liberă.
De mare importanță teologică în acest sens este explicația Sfântului Grigorie de
Nyssa potrivit căreia “Pentru ce dar nu s-a facut ceea ce se proiectase? Pentru ce nu se
12
Sf. Grigorie de Nissa, Despre facerea omului, IV, Migne, P.G., vol. 44, col. 136 C; idem, Despre Cuvântul Sfintei
Scripturi: Să facem om..., I, Migne, P.G., vol. 44, col 265 A apud Ierom. Magistr. Nestor Vornicescu, op cit., pag. 591;
13
Pr. Prof. I. TODORAN, op. cit., pag. 31;
7
zice: a creat Dumnezeu pe om după chipul și asemănarea Sa? Oare a slăbit Creatorul? E
împietate cuvântul acesta. Poate și-a schimbat Creatorul planul? Și a gândi așa este
necuviincios. El zice și tot El să schimbe planul? Nicidecum. Nici Scriptura nu spune
aceasta, nici Creatorul n-a slăbit, nici planul Lui n-a rămas neîmplinit ... Suntem după
chip prin creație, iar după asemănare ajungem prin noi înșine, prin voința noastră liberă.
A fi după chipul lui Dumnezeu ne aparține prin credința noastră primă, dar a ne face după
asemănarea lui Dumnezeu depinde de voința noastră. Dar chiar și ceea ce depinde de
voința noastră nu se regăsește în noi decât ca posibilitate de a o câștiga, neajungându-se
decât prin activitatea noastră personală. Dacă Domnul propunându-și să creeze pe om n-
ar fi zis mai întâi: să facem și după asemănarea noastră, și nu ne-ar fi dat totodată
posibilitatea asemănării cu El, n-am fi putut ajunge la aceasta prin propriile noastre
puteri. Însă, de fapt, în creație am primit posibilitatea de a deveni asemenea lui Dumnezeu
și, dându-ne această posibilitate, Dumnezeu ne-a facut pe noi înșine lucrătorii asemănării
noastre cu El, spre a ne dărui răsplată pentru activitatea noastră”14.
În starea primordială, cea dinainte de păcat, chipul lui Dumnezeu în om era perfect.
Omul se găsea în plină armonie și cu sine însuși, și cu Dumnezeu și cu natura externă.
Această determinare o facem prin raportare la sufletul, rațiunea și libertatea, la trupul și
împrejurările de viață ale protopărinților în raiul pământesc.
Omul se găsea în deplină armonie cu sine însăși pentru că trupul netulburat de patimi
și nestricăcios era organul de manifestare a sufletului curat; cu Dumnezeu, pentru că era în
comuniune cu El și spre El erau îndreptate cugetarea, dorința și iubirea omului; cu natura,
pentru că în aceasta nu întâlnea nicio piedică în activitatea sa, fiindu-i supusă 15.
Astfel, puterea de cunoștere a omului, rațiunea lui era luminată și clară, fără
prejudecăți, netulburată și liberă de rătăciri. Sfânta Scriptură arată că omului, imediat după
creație, i s-a dat stăpânirea pământului (Fc. 1, 28), că acesta vorbea cu Dumnezeu in rai, a
dat nume potrivite animalelor, fără ca Dumnezeu să corecteze ceva (Fc. 2, 9-20), a dat
nume Evei, cunoscând modul creației ei (Fc 2, 23). Adam apare înzestrat cu o uimitoare
ușurință de cunoaștere și cu o înțelepciune deosebită. Din primele clipe ale facerii lui, el se
înfățișează cu o minte ageră, ca unul care păstra în el lumina limpede și curată, dată lui de
Dumnezeu, și-și menține vrednicia neatinsă a firii.
Având darul deplinătății chipului lui Dumnezeu, omul devine stăpân și conducător al
lumii, poziție față de care se reliefează și o altă dimensiune a destinului uman: a slujirii

14
Sf. Grigorie de Nyssa, Cuvântarea I, la “Să facem om după chipul și asemănarea Noastră”, Migne, P.G., XLIV,
col. 272-273 apud Pr. Prof. I. TODORAN, op. cit., pag. 32;
15
Ibidem, pag. 34;
8
față de lume și a responsabilității omului în raport cu lucrarea de “rezidire a lumii”. Deci,
omul este chemat să desăvârșească lumea prin lucarea lui împreună cu Dumnezeu 16.
Dumnezeu îl așează pe om în lume ca să o stăpânească cu puterea spiritului său și să-
i sporească necontenit frumusețea. Paradisul, unde și-au petrecut prima parte a existenței
lor cei dintâi oameni, era o regiune foarte restrânsă de pe suprafața pământului. Acolo
aceștia au primit porunca dumnezeiască de a se înmulți și de a ocupa tot pământul.
Raportat exclusiv la această poruncă a lui Dumnezeu, primii oameni aveau datoria să
extindă granițele Paradisului până la marginile pământului, adică să transforme întreaga
lume într-un paradis. Aici trebuia să intervină conlucrarea dintre om și Dumnezeu, pentru
că dacă acesta din urmă a început creația, cel dintâi trebuia să o continue și să o
desăvârșească17.
Puterea morală a primilor oameni era deplină, perfectă. Voința lor era curată și
dreaptă, supusă întru totul rațiunii și prin aceasta lui Dumnezeu. Mintea lui Adam era într-
o continuă înălțare minunată către Dumnezeu, trupul era liniștit, ferit de orice plăcere
vinovată pentru că nu era încă în el frământarea mișcărilor neorânduite. Nu exista luptă
lăuntrică sau piedici în înfăptuirea binelui, deoarece nu exista dizarmonie între trup și
suflet.
Această stare morală a protopărinților este exprimată in cuvintele Scripturii: “Adam și
femeia lui erau amândoi goi și nu se rușinau” (Gen. 2, 25) și “Dumnezeu a făcut pe om
drept” (Ecl. 7, 29). Adam și Eva erau îmbrăcați în haina Duhului Sfânt, de aceea nu
simțeau nevoia de a se acoperi. Ei se acopereau cu harul divin. S-au acoperit cu harul,
adică cu acoperamântul nemuririi, cât timp au fost aproape de Dumnezeu. Ei trăiau în Rai
ca îngerii, deci fără trebuința îmbracăminții.
În Dogmatica sa Sfântul Augustin spune că “Erau amândoi goi, și Adam și femeia
lui, și nu se rușinau; nu ca și cum nu le-ar fi fost cunoscută goliciunea, ci nu se rușinau
pentru că nicio poftă nu mișcase încă sensibilitatea lor împotriva voinței lor”. Sfântul
Vasile cel Mare adaugă că aceștia “nu se rușinau de goliciunea lor pentru că Dumnezeu i-
a înzestrat cu veșmânt de lumină prin suflarea Sa de viață”18
În ceea ce privește trupul omului, și acesta era atins de perfecțiunea originară: era
perfect sănătos, fără neajunsuri, lipsit de boli, dureri și suferințe, acestea fiind doar
consecințe ale păcatului (Fc. 3, 16). Omul a fost înzestrat după trup și cu calitatea
nemuririi “Căci Dumnezeu n-a facut moartea .... Dumnezeu a creat pe om spre

16
Olivier Clement, Questions sur l’homme, Edition Stock, Paris, 1973, pag. 45 apud Pr. Lector Dumitru ABDRUDAN,
op. cit., pag. 266;
17
Ibidem, pag. 266;
18
Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, Partea întâi, PSB, vol. 17, EIBMO, București, 1986, pag. 446;
9
nestricăciune ... iar moartea a intrat în lume prin pisma diavolului” (Ințel. Sol. 1, 13; 2,
23-24). Moartea nu rezultă cu necesitate din vreo lege a firii omenești, ci ea este doar
urmarea păcatului (Gen. 2, 17; 3, 19; Rom. 5, 12; 6, 23).
În starea paradisiacă și condițiile de viața erau foarte bune, întrucât nimic nu-i lipsea
omului, nimic nu se opunea stăpânirii lui, iar munca era un plăcut exercițiu al puterilor
spirituale și fizice (Gen. 2, 15). Lăcomia sa nu întina și nu înjosea natura, fiindcă dincolo
de natură Îl vedea pe Dumnezeu19.
Insă chiar dacă în starea originară chipul lui Dumnezeu în om era perfect, iar omul se
găsea în plină armonie cu sine, cu Dumnezeu și cu natura externă, această stare nu trebuie
înțeleasă ca fiind întru totul perfectă, pentru că, pe de o parte, perfecțiunea îi aparține doar
lui Dumnezeu, iar, pe de alta parte, o astfel de stare ar fi lipsit pe om de necesitatea
îndeplinirii menirii lui de a se dezvolta și perfecționa neîncetat, astfel încât prin trăirea
virtuților să tindă la asemănarea cu Dumnezeu. Starea privilegiată și fericită a
protopărinților nu era deci desăvârșită, adică o stare peste care orice progres ar fi exclus
sau dincolo de care n-ar mai fi nimic de dobândit20.
Sfinții Părinți observă că perfecțiunea primului om era relativă, conținând doar ceea
ce era necesar, spiritual și fizic, pentru îndeplinirea menirii lui, aceea de a ajunge la
asemănarea cu Dumnezeu prin sfințenie și dreptate desăvârșită. Adam nu poate fi înălțat
peste măsură, întrucât acesta nu cunoștea totul: nu cunoștea binele și răul.
Însă primul om nu ajunsese încă la misiunea sau menirea lui întrucât curăția acestuia
încă nu era sfințenia și dreptatea desăvârșită, acestea, ca orice virtute, desăvârșindu-se doar
prin exercițiu și încercare prin care protopărinții încă nu trecuseră. Dacă aceștia s-ar fi aflat
într-o stare morală desăvârșită, ar fi fost exclusă posibilitatea căderii, iar atunci căderea ar
rămâne inexplicabilă.
Întreaga activitate spirituală a protopărintelui era teocentrică, adică orientată spre
Dumnezeu, dar nu era încă întărită până la punctul care să excludă posibilitatea căderii.
Acest punct era numai țintă, încă neajunsă. Astfel, că omul trebuia să se întărească în bine,
prin exercițiu și prin har, ca să devină asemenea lui Dumnezeu, formându-și o voință
neînclinată către rău, ca aceea a îngerilor21.
De asemenea, nestricăciunea și nemurirea trupului nu înseamnă nemurire din fire, ci
doar posibilitatea de nemurire condiționată de atingerea perfecțiunii virtuții și de primirea
harului vieții, reprezentat, atunci, prin pomul vieții, de care, după cădere, omul a fost
îndepărtat (Fc 3, 22).
19
Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU, op. cit., pag. 173;
20
Pr. Prof. I. TODORAN, op. cit., pag. 34;
21
Ibidem, pag. 35;
10
 Sfântul Augustin arată că “Până la păcat, trupul omului putea într-o privință să se
numească muritor, iar în altă privință nemuritor: muritor, pentru că putea muri;
nemuritor, pentru că putea să nu moară ... dacă n-ar fi păcătuit, ar fi putut să nu moară.
Astfel a fost muritor după însușirea firii trupului, dar nemuritor după harul Creatorului
său”22.
Caracterul relativ al perfecțiunii lui Adam rezultă și din paralela facută de Sfinții
Părinți între creație și mântuire, între viața din Adam și viața din Hristos. Dupa cum se
știe, mântuirea este restabilirea stării primordiale și refacerea chipului lui Dumnezeu în
om, dar mântuirea se ridică deasupra creației prin înfierea lui Hristos și prin viața
duhovnicească în El, pe care viața adamitică nu le avea și care, dupa 1 Cor., 15, 45 și urm.,
constituiau “punctul final la care trebuia să ajungă omul natural dinainte de cădere”23, iar
în Hristos harul s-a revărsat în plinătatea lui ca “har peste har” (In. 1, 16).

Capitolul III. CĂDEREA OMULUI ÎN PĂCAT

Capitolul 3 al Genezei prezintă căderea în păcat a omului, ispitit fiind de diavol, care
calcă porunca dumnezeiască de a nu mânca dintr-un anumit pom.
Omul a fost creat bun, după chipul lui Dumnezeu, și avea menirea de a deveni și
după asemănarea lui Dumnezeu, prin dezvoltare și întărire în virtute și prin liberă
conlucrare cu harul divin, scop în care el a fost înzestrat cu toate darurile necesare atingerii
desăvârșirii.
Pentru aceasta, însă, omul trebuia să recunoască și să manifeste supunere și
recunoștință față de Creatorul său, în mod conștient și liber, și astfel să-și câștige vrednicia

22
De Genesi ad litteram, VI, c. 25, nr. 36, Migne, P.L. XXXIV, col. 354 apud Pr. Prof. I. TODORAN, op. cit., pag. 35;
23
Hristu Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe răsăritene, trad. Rom. de Pr. Prof. D. Stăniloaie, Sibiu, 1930, pag.
154 apud Pr. Prof. I. TODORAN, op. cit., pag. 35;
11
personală cuprinsă în desăvârșire, dar și să fie ferit, întărit fiind, de mândria prin care
căzuse diavolul. Sfântul Ioan Damaschin spune că “nu era folositor ca omul să
dobândească nemurirea fără să fie ispitit și încercat, ca să nu cadă în mândria și osânda
diavolului”.
Astfel, porunca nu este semn de tiranie, ci manifestare a bunătății și a înțelepciunii
din partea lui Dumnezeu, spre a-l ridica pe om la starea de libertate deplină întărită, iar nu
pentru a-l robi24. Sfântul Grigorie Teologul spune că Dumnezeu a dat omului porunca
“spre a procura materie voinței lui libere”, adică spre exercitarea și întărirea calităților
morale.
Porunca pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam era aceasta: "Iar din pomul cunoștinței
binelui și a răului să nu mâncați dintrânsul că în orice zi veți mânca din el, cu moarte veți
muri" (Fc 2, 17).
Porunca dată primilor oameni cuprindea în sine întreaga lege morală comunicată lor
de Dumnezeu, astfel încât manifestarea acestora față de legea morală, conștientă și liberă,
arăta hotărârea lor față de Dumnezeu fie prin încredere și iubire față de Părintele Creator,
fie prin desprinderea față de Acesta și încercarea de înălțare prin puteri proprii. Pr. Prof. D.
Stăniloaie spunea că porunca înseamnă propriu-zis oprirea omului de a ieşi din unirea cu
Dumnezeu.
Referatul biblic despre căderea protopărinților ne arată cum diavolul în chip de șarpe
reușește să o înșele pe Eva, insuflându-i îndoială și neîncredere în Dumnezeu prezentat de
diavol ca fiind invidios, care se temea că prin mâncarea fructului oprit omul s-ar face
asemenea lui. În același timp șarpele trezește în Eva mândria de a poseda îndumnezeirea
prin propriile puteri, mâncând din fructul cunoștinței binelui și răului. Prin urmare,
mândria este aceea ce o duce pe Eva la păcat, iar Adam din îndemnul ei și din aceleași
motive cade și el în păcat.
Chiar dacă mai întâi a păcătuit Eva, gravitatea păcatului apare prin căderea lui Adam,
el fiind capul omenirii, el fiind cel care a primit porunca direct de la Dumnezeu înainte ca
acesta să o facă pe Eva. Insă păcatul nu este împărțit, el rămânând unul și același, ambii
protopărinți pierzând fericita stare primordială, atât pentru ei, cât și pentru toți urmașii lor
naturali.
Ființa păcatului strămoșesc constă în nesupunere și neascultare, neîncredere și
nerecunoștință, toate acestea avand la bază mândria: “Începutul păcatului este trufia” (Sir.
10, 13). Sfântul Ioan Gura de Aur spune ca “Primul om a căzut în păcat prin mândrie,
dorind a fi ca Dumnezeu”.

24
Arhid. Prof. Dr. I. ZĂGREAN, Pr. Prof. Dr. I. TODORAN, op. cit., pag. 147;
12
 Din poruncă divină Adam avea datoria să reziste ispitei, căci nu a fost constrâns, ci a
căzut în păcat prin propria lui voință. Baza întregii măreții a chipului dumnezeiesc în om
constă în libertatea lui. Dacă Adam nu avea putința să renunțe la ea în mod liber, nu i s-ar
fi cerut să si-o afirme prin stăpânirea pe care o avea asupra naturii 25. Paradoxul libertății
constă în faptul că omul a renunțat la libertate, prin propria lui libertate, din cauza trufiei 26.
Căderea oamenilor de la Dumnezeu a constat formal într-un act de neascultare. Prin
însuși acest act s-au rupt interior de Dumnezeu, din dialogul pozitiv cu El. Ei nu au mai
răspuns lui Dumnezeu, crezând că prin aceasta își afirmă libertatea, autonomia. De fapt
acest act a fost începutul închiderii egoiste a omului în sine. Prin aceasta a devenit sclavul
său propriu. Socotind că devine domn peste sine, a devenit sclavul său. Omul e liber dacă e
liber și de sine pentru alții, în iubire, dacă e liber pentru Dumnezeu, sursa libertății, pentru
că e sursa iubirii. Dar neascultarea a folosit ca prilej porunca de a nu gusta din pomul
cunoștinței binelui și răului27.
Tot din pricina mândriei omul nu dă semn de căință și de dorință de a se întoarce la
încrederea și iubirea față de Părintele Creator, ci alege să rămână pe calea păcatului cu
toate consecințele acestuia. Astfel, imediat după săvârșirea păcatului apare conștiința
vinovăției, protopărinții cunoscând că “erau goi”, dar nu-și mărturisesc vina, ci doar
rușinea pentru că Adam spune “sunt gol și m-am ascuns” (Fc. 3, 10). Adam atribuie vina
femeii și prin ea chiar lui Dumnezeu pentru că “Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine,
aceea mi-a dat din pom și am mâncat” (Fc. 3, 12). La rândul ei, femeia dă vina pe șarpe
arătând că acesta a amăgit-o.
Referatul biblic despre cădere se încheie cu blestemul asupra șarpelui, apoi asupra
oamenilor, prima vestire a mântuirii, protoevanghelia (Fc. 3, 15) și dictarea pedepsei.
Păcatul lui Adam este păcat de moarte. Aceasta rezultă din caracterul poruncii
călcate, care cuprindea întreaga lege morală, pe de o parte, iar pe de altă, din ușurința cu
care s-a săvârșit de către omul înzestrat cu însușiri superioare, precum și din lipsa de
valoare exterioară a lucrului cerut de poruncă, ca și din pedeapsa impus de dreptatea
dumnezeiască28.
Sub aspect material, păcatul constă în pierderea nevinovăției primordiale, ieșirea din
comuniunea cu Dumnezeu, retragerea harului divin, alterarea chipului lui Dumnezeu în
om.

25
Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU, op. cit., pag. 177;
26
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAIE, “Teologia dogmatică ortodoxă”, vol. I, Ed. I.B.M.O, 2010, pag. 431;
27
Ibidem, pag. 489;
28
Arhid. Prof. Dr. I. ZĂGREAN, Pr. Prof. Dr. I. TODORAN, op. cit., pag. 149;
13
 Sub aspect formal, este de la sine înțeles că doar vina este aceea care definește
existența păcatului, care așează fapta păcătoasă în fața dreptății dumnezeiești și-l face
răspunzător pe cel ce a călcat legea. Însă dacă vina pentru păcatele personale este evidentă,
vina pentru păcatul strămoșesc se cuprinde în dispoziția păcătoasă rezultată din prima
călcare a voinței lui Dumnezeu, transmisă și nouă ca stricăciune a naturii umane,
imputarea vinei fiind una indirectă la urmași, nu ca la Adam, directă.
În ceea ce privește pedeapsa pentru păcat, aceasta se impune tocmai pentru a restabili
ordinea morală nesocotită și tulburată, în caz contrar ar dispare autoritatea ei și nici nu s-ar
mai adeveri realitatea dreptății dumnezeiești. Pedeapsa se manifestă în suflet prin
sentimentul vinovăției și prin mustrări de conștiință, dar și în viața externă prin suportarea
unor greutăți și suferințe atât sub aspect material, cât și social.
Insă pedeapsa cea mai mare care ține de ființa păcatului strămoșesc este moartea:
“Plata păcatului este moartea” (Rm. 6, 23), care este de trei feluri: trupească, sufletească
și veșnică.
Moartea trupească se actualizează în om ca și pedeapsă ca urmare a pierderii
comuniunii cu Dumnezeu. Așa cum am arătat, nemurirea din starea primordială a omului
era numai virtuală, potențială, deci cu putința de a nu muri, doar dacă omul ar fi rămas în
comuniune cu Dumnezeu.
Moartea sufletească este chiar ruperea legăturii harice dintre om și Dumnezeu,
stricarea relației divino-umane și intrarea în robia păcatului, decăderea morală și starea de
păcat, ceea ce o face să apară atât ca aparținând conținutului păcatului strămoșesc și ca
urmare a acestuia.
Moartea veșnică este pedeapsa care constă în despărțirea veșnică de Dumnezeu, în
neputința de a intra în împărăția lui Dumnezeu, căci: “Printr-o singură greșeală a venit
osânda pentru toți oamenii” (Rm. 5, 18). Dar această veșnicie durează doar până la
mântuirea în Hristos, căci “precum în Adam toți mor, așa și întru Hristos toți vor învia” (1
Co. 15, 22), desființându-se moartea veșnică pentru cei înfrățiți cu Hristos, pentru care, de
altfel, nici moartea trupească nu mai este înspăimântătoare, putând fi așteptată cu liniște și
seninătate spirituală, ea nemaifiind decât trecerea de la cele pământești, stricăcioase, la
cele nestricăcioase, în împărăția lui Dumnezeu29.
Transmiterea păcatului strămoșesc este o taina mare. Unitatea naturii umane
constituie atât baza transmiterii păcatului strămoșesc, cât și temelia mântuirii potențiale a
tuturor oamenilor în Iisus Hristos, Domnul nostru30. Păcatul acesta pe care-l moștenim din

29
Ibidem, pag. 150;
30
Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU, op. cit., pag. 182;
14
tată în fiu, prin nașterea firească, nu ni se socotește ca păcat al nostru, personal, ci ca o
stare păcătoasă, ca o înclinare spre păcat, izvoratâ din călcarea poruncii dumnezeiești și
care este egal cu păcatul în fața legii lui Dumnezeu. Pentru că această stare păcătoasă este
egală cu păcatul însuși, Biserica a rânduit botezul copiilor, care nu au păcatele celor
vârstnici, dar care totuși, moștenesc aplecarea spre păcat, care vine de la Adam.

Capitolul IV. URMĂRILE PĂCATULUI STRĂMOȘESC

Prin păcatul originar, chipul lui Dumnezeu în om s-a întunecat și asemănarea nu mai
putea fi atinsă în starea aceea. Chipul lui Dumnezeu s-a alterat, mintea omului s-a
întunecat, voința a slăbit și sentimentul s-a pervertit. Întunecându-se chipul lui Dumnezeu
din om, natura nu-l mai recunoaște de stăpân și astfel nu mai există armonie între om și
natura. După ce primii oameni au fost dezbrăcați de fericirea dumnezeiască, s-au îmbrăcat
în “tunici de piele”, de la asemănarea cu Dumnezeu omul ajunge la asemănarea cu
animalele, la felul lor de viață. Păcatul a pus în fața noastră această mască urâtă 31.

31
Sf. Grigorie de Nissa, Despre facerea omului, XVIII, Migne, P.G., vol. 44, col. 192 D, 193 C; idem, Marele Cuvânt
catehetic, VIII, Migne, P.G., vol. 45, col. 33 C apud Ierom. Magistr. Nestor Vornicescu, op. cit., pag. 596;
15
 După Sfântul Grigorie de Nissa, dușmanul nostru – diavolul - unge mărgăritarul
sufletului nostru cu noroiul patimilor și nimicește, prin aceasta, strălucirea pietrei prețioase
care este în noi, strălucirea chipului dumnezeiesc.
Prin păcat dispare armonia omului cu sine, cu Dumnezeu și cu natura, astfel încât
trupul nu se mai supune sufletului, ci înclină spre stricăciune. Din comunitatea cu
Dumnezeu omul ajunge sub robia păcatului și a diavolului, iar natura nu mai servește
omului decât cu greutate. Urmările păcatului originar apar imediat și se răsfrâng asupra
omului întreg la suflet, la trup și la condițiile de viață.
Înstrăinarea de Dumnezeu are ca urmări firești pierderea nevinovăției, a dreptății și
sfințeniei originare, prin care omul era în comuniune cu Dumnezeu. Astfel, se pierde harul
divin, se alterează natura spirituală a omului, adică omul se rupe de izvorul vieții
duhovnicești și devine neputincios în a face fapte vrednice de mântuire, precum zice
psalmistul: “Că iată, cei ce se depărtează de bine (Dumnezeu), pier” (Ps 72, 27), iar
Sfântul Apostol Pavel spune: “Plata păcatului este moartea” (Rm 6, 23).
Omul nefolosind bine puterile date de Dumnezeu, pasiunile capătă putere de
stăpânire asupra sufletului omului. Omul trece de la puterea de a judeca la starea lipsită de
judecată, acesta închipuindu-și că se poate ascunde într-un tufiș de la fața lui Dumnezeu,
care este omniprezent și atotvăzător.
Mintea se mișcă greu, deosebește anevoie cele ce are de cunoscut și mai mult se
depărtează decât se apropie de luminile curate ale Duhului. Ea nu mai vede decât anevoie
pe Dumnezeu, privește mai mult spre lucrurile pieritoare, legate de viața trecătoare.
Prin această alterare a chipului lui Dumnezeu în om s-a pierdut și armonia originară
dintre trup și suflet, apărând potrivnicie între ele și lupte în care înving adeseori patimile
inferioare.
Pământul s-a întinat prin păcatul lui Adam și al urmașilor lui, uneori la pătarea cu
sângele crimelor, al războaielor suscitate de egoismul, de lăcomia, de invidia lor. Și-au
strâmbat și acoperit unii altora chipul lor prin neiubire și dispreț32.
Păcatul a luat omului și o altă cinste mare de tot: libertatea. Păcatul a înlănțuit un
tiran în firea noastră cu multe feluri de lanțuri și ne-a supus la fel de fel de stăpâniri, la fel
de fel de robii33.
Primul fel de robie este acela prin care bărbații au stăpânire peste femei, iar Sfântul
Ioan Gură de Aur spune că după ce omul a păcătuit a fost nevoie de robia aceasta. Acestea

32
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAIE, op. cit., pag. 506;
33
Sf. Ioan Gură de Aur, traducere de Pr. D. Fecioru, “Cuvântul 4 la Facere, Păcatul a adus pe lume trei feluri de robii.
Și către cei ce ascultă predica cu trândăvie și către cei de nu cinstesc pe părinți”, Rev. “Glasul Bisericii”, nr. 3-4/1985,
pag. 195;
16
ni le arată în mod vădit Sfânta Scriptură de unde aflăm că la început, înainte de călcarea
poruncii, femeia era egală cu bărbatul pentru că la facerea ei, ca și la facerea bărbatului,
Dumnezeu a întrebuințat aceleași cuvinte. Astfel, mai întâi a spus “Să facem pe om după
chipul și după asemănarea noastră” (Fc 1, 26), pentru ca la facerea femeii sa spună “Să-i
facem lui ajutor” (Fc 2, 18), și nu numai ajutor, ci “ajutor asemenea lui” (Fc 2, 18).
Teza egalității dintre bărbat și femeie la origine este susținută și de imprejurarea că
Dumnezeu ne-a dat ca ajutoare la nevoile vieții noastre animalele, însă niciunul dintre
acestea nu era ajutor asemenea lui pentru că spune Sfânta Scriptură a adus animalele
înaintea lui Adam (Fc 2, 19) și nu s-a găsit ajutor asemenea lui (Fc 2, 20). De aici rezultă
că la început femeia nu putea fi socotită unul din acești robi ai bărbatului.
Dar după păcat Dumnezeu îi spune femeii “Către bărbatul tău întoarcerea ta și el te
va stăpâni” (Fc 3, 16). Însă nu este vorba de o stăpânire împovărătoare căci Dumnezeu a
vorbit mai întâi despre purtarea de grijă a bărbatului de femeie spunând “Către bărbatul
tău întoarcerea ta”, adică el va fi scăparea ta, limanul tău, tăria ta. “Ți-l dau, spune
Dumnezeu, ca în toate necazurile ce vor veni peste tine la el să te întorci, la el să fugi ”.
Dar nu numai atât! Dumnezeu i-a unit pe unul de altul cu nevoile firești ale fiecăruia, ca și
cu un lanț de nesfărâmat, punând în jurul lor lanțul poftei34.
Aceasta supunere a femeii față de bărbat este reiterată și în Noul Testament unde
Sfântul Apostol Pavel spune “Femeia să învețe în liniște cu toată ascultarea” (I Timotei,
2, 11). De ce cu toată ascultarea? Pentru că femeii nu-i este îngăduit să învețe (I Timotei,
2, 12). Pentru ce? Pentru că a învățat odată rău pe Adam. Și nici să fie femeia stăpână pe
bărbat (I Timotei, 2, 12). Pentru ce? Pentru că l-a stăpânit odată rău. Ci să stea în liniște
(I Timotei, 2, 12).
Mai departe în Sfânta Scriptură ni se arată că nu Adam a fost cel înșelat, ci femeia
fiind înșelată, a căzut în călcare de poruncă (I Timotei, 2, 14), iar pe cale de consecință
Dumnezeu a coborât-o de pe scaunul învățătoresc. Cel care nu știe să învețe, să învețe! Iar
dacă n-ar vrea să învețe, ci vrea să învețe pe alții, se pierde și pe el și pierde și pe cei pe
care-i învață35.
Despre purtarea de grijă a bărbatului față de femeie ne spune Sfântul Apostol Pavel și
în Epistola către Efeseni “Bărbaților, iubiți-vă femeile voastre!” (Efeseni 5, 12), în acest
fel unind stăpânirea cu dragostea.
Al doilea fel de robie este robia slugilor față de stăpânii lor. Aceasta iși are începutul
și pricina tot în păcat. În Sfânta Scriptură această robie este instituită atunci când Ham a

34
Ibidem, pag. 197;
35
Ibidem, pag. 198;
17
ajuns rob fraților săi. Ne explică Sfântul Ioan Gura de Aur 36 că după potopul de pe timpul
lui Noe, după înecul acela obștesc al întregii lumi, după prăpădul acela, Ham a păcătuit
față de tatăl său: a văzut pe tatăl său gol și l-a dezgolit și mai mult, spunând acest lucru
fraților săi.
În acest fel răutatea voinței lui Ham a pângărit noblețea firii, care în loc să aducă
cinste tatălui său că l-a scăpat de la înec și astfel nu a pierit cu ceilalți oameni, a adus ocară
acestuia săvârșind astfel un păcat fără iertare. Sfânta Scriptură îi apărarea lui Noe și îi iartă
totul cu un singur cuvînt: “ Și a început Noe să fie om lucrător de pământ” (Fc 9, 20). Ne
spune Sfântul Ioan Gură de Aur ca prin cuvântul “a început” lui Noe îi este iertată
îmbătarea lui, întrucât acesta nu știa cât vin trebuie să bea, nici cum să-l bea – curat sau
amestecat cu apă, nici când să-l bea – îndată ce l-a scos din lin sau după oarecare vreme.
Al treilea fel de robie este robia pe care o pun pe oameni stăpânitorii, conducătorii,
puternicii și care este mult mai înfricoșătoare decât primele două pentru ca peste tot vezi
săbii ascuțite, călăi, pedepse, chinuri, osândă, putere asupra vieții și a morții.
Însă și acest fel de robie, ca și cel al femeii față de bărbat, a venit în chip necesar tot
din pricina păcatului, dar Dumnezeu l-a întrebuințat spre folosul nostru. În acest sens,
Sfântul Apostol Pavel spune “Dacă vrei să nu-ți fie teamă de stăpânire, fă binele și vei
avea laudă de la ea. Dar dacă faci răul, teme-te, că nu în zadar poartă sabie” (Romani,
13, 4). “Este răzbunător pe cel ce face răul” (Romani, 13, 4), iar în altă parte spune
“Legea nu este pusă pentru cel drept” (I Timotei, 1, 9).
Așadar, stăpânitorul și sabia sunt din pricina celor ce fac răul. Sfântul Ioan Gură de
Aur spune că Dumnezeu a pus peste tine judecător înarmat 37. După cum un tată iubitor,
când vede că din pricina dragostei lui părintești copiii lui nu-l ascultă și-l disprețuiesc, îi
dă, tot datorită bunătății lui, pe mâna unor pedagogi și dascăli aspri; tot așa și Dumnezeu,
când a văzut că oamenii îl disprețuiesc, i-a dat, pentru bunătatea lui, pe mâna
stăpânitorilor, ca unor pedagogi și dascăli, ca să-i întoarcă de la trândăvia lor.
Chiar și Vechiul Testament arată că necesitatea acestei robii se datorează răutății
noastre: “Vei tăcea, oare, când va înghiți cel necredincios pe cel drept? Vei face, oare, pe
oameni ca pe peștii mării și ca târâtoarele care n-au stăpânitor?” (Avacum, 1, 13-14). Or,
tocmai ca să nu fim ca târâtoarele sau să ne înghițim unii pe alții ca peștii avem stăpânitori.
Însă cel ce trăiește virtuos nu are trebuință de jugul stăpânitorului, deoarece spune
Sfântul Apostol Pavel “Stăpânitorul este omul care se uită la tine. Dacă ești cumsecade nu
se uită numai la tine, ci te și laudă”.

36
Ibidem, pag. 198;
37
Ibidem, pag. 199;
18
 Dumnezeu a semănat în noi sămânța cea bună, iar sămânța cea rea, neghina, vine de
la diavol, care se folosește de somnul omului, de lipsa lui de atenție. După căderea în
păcat, alături de sămânța cea bună s-a adăugat și sămânța păcatului, “ceea ce este adevărat
și bun în natura sa, a fost întunecat prin semănătura crescândă a înșelăciunii”38.
Însă trebuie să menționăm că prin păcat are loc doar o alterare a chipului lui
Dumnezeu în om, ceea ce nu înseamnă distrugerea sau desființarea acestuia, deoarece
niciuna din însușirile sufletești umane nu a fost nimicită prin păcat. Aceasta înseamnă că și
după cădere au mai rămas în om, chiar dacă slăbite, tendința și capacitatea de cunoaștere și
voire a binelui, ceea ce rezultă chiar din faptul că Adam și Eva, după cădere, au auzit și au
cunoscut vocea lui Dumnezeu și s-au simțit vinovați și rușinați.
Deși accentuează slăbiciunea și culpa protopărinților noștri ca urmare a săvârșirii
păcatului, Vechiul Testament întrevede un viitor plin de speranțe 39. Starea de decădere a
celor din Vechiul Testament nu este definitivă, pentru ca “mânia lui Dumnezeu nu ține
totdeauna” (Mihea 7, 18). El este “iubitor de oameni, milostiv, îndelung răbdător, plin de
îndurare și de dreptate” (Exod 34, 6-7). Omul a căzut din ispita diavolului și de aceea
Dumnezeu s-a milostivit de el, voind să-l mântuiască în Iisus Hristos40.
Omul încă poate cunoaște adevărul religios și moral și poate împlini normele morale,
ceea ce o probează descoperirile care se fac acestuia și poruncile care i se dau după cădere,
aratându-i-se și urmările împlinirii sau încălcării lor, omul putîndu-se decide asupra căii de
urmat prin capacitatea de cunoaștere religioasă și libertatea voinței. Ispita spre păcat poate
fi biruită și de către omul căzut (Gen. 4, 7), în a cărui putere stă, și să evite răul și moartea,
alegând viața (Deut. 30, 14, 15, 19).
Omul va redobândi posibilitatea de a se ridica la o noua stare de creștere spirituală cu
ajutorul harului. Vremea redresării sale o arată Moise care anunță ca o certitudine
înfrângerea lui satan, care a cauzat căderea lui Adam. Capul “șarpelui” va fi zdrobit (Gen.
3, 15). Mesia va șterge păcatele tuturor (Is. 53, 6, 11, 12). Prin jertfa Sa, omul va fi eliberat
de legăturile morții, iar eliberarea va fi un dar rezervat tuturor deopotrivă. Nimeni nu va fi
lipsit de îndurarea lui Dumnezeu “Cel mult iertător”. În acest sens, profetul îndeamnă “cei
ce sunteți însetați, mergeți la apă, și cei care nu aveți argint, mergeți de cumpărați fără de
argint și fără preț vin și grăsime” (Is. 55, 1). Mântuirea va cuprinde marginile pământului
(Is. 49, 6)41.

38
Sf. Grigorie de Nissa, Despre suflet și înviere, Migne P.G., vol. 46, col. 64 BC, 61 CD apud Ierom. Magistr. Nestor
Vornicescu, op. cit., pag. 597;
39
Pr. Lector Dumitru ABDRUDAN, op. cit., pag. 265;
40
Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU, op. cit., pag. 176;
41
Pr. Lector Dumitru ABDRUDAN, op. cit., pag. 265;
19
 Acestor urmări li se adaugă cele referitoare la trup, păcatul aducând în lume
slăbiciuni și neputințe, lipsuri și suferințe, inclusiv moartea fizică cu cele trei trepte ale ei:
trupească, sufletească și veșnică. (Fc 3, 19). Nemurirea trupească pe care omul înainte de
cădere o avea ca potențialitate sau virtualitate nu s-a actualizat, nu s-a realizat, ci
pierzându-se, moartea i-a luat locul, devenindu-i naturală omului.
De altfel, Dumnezeu însuși a vestit primilor oameni că vor muri dacă nu vor asculta
porunca (Fc 2, 17). Neascultând-o, pedeapsa lor a fost moartea, însă nu trebuie să se creadă
că protopărinții și-au atras această pedeapsă pentru că au mâncat dintr-un anumit pom
purtător de moarte, ci numai pentru că au calcat porunca dumnezeiască. Așa cum am
arătat, ființa păcatului strămoșesc constă în nesupunere și neascultare, neîncredere și
nerecunoștință, toate acestea având la bază mândria.
Însăși nașterea de fii va fi “întru dureri”, ca un indiciu că păcatul a venit prin femeie
(1 Tim 2, 14).
Cu privire la condițiile externe, acestea s-au schimbat devenind mai grele, pentru om
urmând izgonirea din rai, blestemarea pământului și restrângerea stăpânirii omului asupra
naturii și întregului ei conținut. Ca urmare a îndepărtării omului de la idealul fixat de
Dumnezeu Paradisul se desființează.
Din pricina neascultării, omul pierde împărăția și stăpânirea asupra animalelor, cinste
pe care Dumnezeu i-a dat-o îndată ce l-a făcut ca urmare a iubirii Lui de oameni. Cinstea
de a împărăți și a stăpâni lumea Dumnezeu i-a dat-o lui Adam arătând astfel că aceasta nu
este o răsplată a unor fapte săvârșite de om, ci har dumnezeiesc. Însă, această cinste singur
Adam o pierde datorită propriei trândăvii.42

Capitolul V. EXISTENȚA REALĂ A PĂCATULUI STRĂMOȘESC

Așa cum am arătat încă de la început, păcatul protopărinților nu este numai o călcare
a Legii, ci și o starea reală de păcătoşenie, cu originea în căderea protopărintelui, care se
prelungește, se transmite tuturor descendenților naturali ai lui Adam, acesta fiindu-le ca o
moștenire proprie, fiind săvârșit doar de firea lor. El se mai numește și păcat strămoșesc,
originar sau ereditar.
Existența reală și universală a păcatului strămoșesc a fost tăgăduită de-a lungul
timpului, maniheii și priscilienii considerând firea omului rea în sine, fără a mai fi vorba si
de un păcat originar. La fel, origeniștii considerau că starea de păcătoșenie generală în

42
Sf. Ioan Gură de Aur, traducere de Pr. D. Fecioru, op. cit., pag. 195;
20
lume s-ar datora unui păcat săvârșit de suflete înainte de încorporarea lor în trupuri, iar
pelagienii apreciau că păcatul lui Adam rămâne unul personal, acesta având exclusiv
valoarea unui rău exemplu pentru urmași, lipsurile, suferințele și moartea fiind fenomene
naturale, fără legătură cauzală cu păcatul primilor oameni. Aceeași poziție pelagiană au
avut-o și socinienii și raționaliștii.
Însă, pentru Biserica noastră realitatea și universalitatea păcatului strămoșesc sunt de
netăgăduit, acestea fiind consacrate de Revelația divină și Sfânta Tradiție.
În Vechiul Testament se arată în mod expres că “Cine este curat de păcat? Nimeni,
chiar și dacă viața lui pe pământ ar fi de numai o zi” (Iov 14, 4), și iar “Că iată întru
fărădelegi m-am zămislit și întru păcate m-a născut maica mea” (Ps 50, 6). Apoi conștiința
unei păcătoșenii general-umane este exprimată în unele rugăciuni, psalmi și profeții
mesianice, dar și în diversele sacrificii atât la iudei, cât și la păgâni 43.
În Noul Testament se arată că „Ce este nascut din trup, trup este” (In 3, 6), „... și
eram din fire fii ai mâniei ca și ceilalți” (Ef 2, 3), “Știm că ... și lumea întreagă zace sub
stăpânirea celui viclean” (1 In 5, 19), „Drept aceea, precum printr-un singur om a intrat
păcatul în lume și prin păcat, moartea, și astfel moartea a trecut la toți oamenii prin cel în
care toți au păcătuit ... căci dacă prin greșeala unuia moartea a împărățit, prin unul
singur ...” (Rm 5, 12, 17) și “Căci precum toți mor în Adam, așa toți vor învia întru
Hristos” (1 Co 15, 22).
Realitatea și universalitatea păcatului strămoșesc au fost mărturisite din todeauna și
de Sfânta Tradiție prin numeroși Sfinți Părinți și scriitori bisericești, ca Iustin Martirul,
Irineu, Tertulian, Ciprian, Origen ș.a., pentru ca apoi această credință să fie confirmată de
către sinodul din Cartagina (418), când este condamnată credința pelagianistă care nega
realitatea păcatului strămoșesc.
Singura excepție recunoscută de la universalitatea acestui păcat este Iisus Hristos,
motivat de următoarele fapte: 1) El a fost zămislit în Sfânta Fecioară de la Duhul Sfânt și
apoi născut prin lucrare dumnezeiască; 2) Iisus Hristos nu este doar om adevărat, ci El este
și Dumnezeu adevărat, ceea ce exclude prezența păcatului; 3) Calitatea Lui de Mântuitor
exclude orice prezență a păcatului, întrucât El este Răscumpărătorul oamenilor prin
moartea Sa.

43
Arhid. Prof. Dr. I. ZĂGREAN, Pr. Prof. Dr. I. TODORAN, op. cit., pag. 152;
21
 Capitolul VI. CONCLUZII

Primul om a căzut în păcat din mândrie, dorind a fi ca Dumnezeu. Mândria în această

situație s-a manifestat prin actul de neascultare, act prin care primii oameni s-au rupt
interior de Dumnezeu, din dialogul pozitiv cu El, și nu au mai răspuns lui Dumnezeu,
crezând că prin aceasta își afirmă libertatea, autonomia.
Tot din pricina mândriei omul nu dă semn de căință și de dorință de a se întoarce la
încrederea și iubirea față de Părintele Creator, ci alege să rămână pe calea păcatului cu
toate consecințele acestuia.

22
 După căderea în păcat, Adam a transmis tuturor urmașilor naturali, prin naștere, o
dată cu ființa proprie, și păcatul lui prim, cu toate urmările și pedepsele lui, mai puțin
alungarea din rai. Pentru nimicirea acestui păcat și a urmărilor lui s-a întrupat însuși Fiul
lui Dumnezeu, Iisus Hristos, săvârșitorul mântuirii, astfel încât dogma despre păcatul
strămoșesc constituie premisa fundamentală a mântuirii omului și a creației lui Hristos, în
conformitate cu planul veșnic al lui Dumnezeu.

Bibliografie:

1. Sfânta Scriptură;
2. Scrieri, Partea întâi, Sf. Vasile cel Mare, PSB, vol. 17, EIBMO, București, 1986;
3. Dogmatica ortodoxă, Arhid. Prof. Dr. I. ZĂGREAN, Pr. Prof. Dr. I. TODORAN, Ed.
Renașterea, 2009;
4. Iisus Hristos Pantocrator, Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU, Ed. I.B.M.B.O.R, 2005;
5. Teologia dogmatică ortodoxă, Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAIE, vol. I, Ed. I.B.M.O,
2010;
6. Aspecte ale antropologiei vechiului testament, Pr. Lector Dumitru ABDRUDAN, Rev.
“Studii teologice”, nr. 3-4/1978;
7. Învățătura Sfântului Grigorie de Nissa despre chip și asemănare, Ierom. Magistr. Nestor
Vornicescu, Rev. “Studii teologice”, nr. 9-10/1956;
8. Starea paradisiacă a omului și cea de după cădere, în concepția ortodoxă, romano-
catolică și protestantă, Pr. Prof. I. TODORAN, Rev. “Ortodoxia”, nr. 1/1955;
9. Cuvântul 4 la Facere, Păcatul a adus pe lume trei feluri de robii. Și către cei ce ascultă
predica cu trândăvie și către cei de nu cinstesc pe părinți, Sf. Ioan Gură de Aur, traducere
de Pr. D. Fecioru, Rev. “Glasul Bisericii”, nr. 3-4/1985

23