Sfinţenia lui Hristos

Isus este prezentat în Noul Testament ca cel ce nu a păcătuit (1 Petru 2, 22;

1 Ioan 3,5). El însuşi spune: «Cine dintre voi mă poate dovedi de păcat?» (In 8,46).
Sfinţenia lui se manifestă mai ales prin respectul faţă de Tatăl ceresc, profunzimea vieţii de
rugăciune (Matei 16,39), în credinţa absolută faţă de
Dumnezeu în ispite (Luca 4,8).

Harul uniunii
Acest mod continuu şi perfect de manifestare a propriei sfinţenii depinde de poziţia originară a
uniunii ipostatice. Această sfinţenie fundamentală
e legată deci de realitatea uniunii ipostatice, de aceea e numită harul
uniunii.
În Sfânta Scriptură sfinţenia e atribuită în mod esenţial lui Dumnezeu, Sfântul
prin excelenţă (Isaia 6,3; 57,15; 1 Regi 2,2). Deci nimeni nu poate fi sfânt în afară de Dumnezeu.
Iată de ce Dumnezeu comunică sfinţenia poporului său, care este numit sfânt, nu pentru meritele
sale (Exod 31,13; Leviticul 20,8), Umanitatea lui Isus posedă o plinătate a harului, superioară
oricărei creaturi, care devine principiul şi cauza sfinţeniei pentru toţi oamenii. Omul e sfinţit
după asemănarea umanităţii sfinte a lui Hristos, care rămâne modelul perfect şi de nedepăşit. Prin
glorificarea umanităţii sale, Hristos devine dătătorul Spiritului Sfânt şi în acest sens adevăratul
aducător al sfinţeniei în lume.
E clar că El posedă sfinţenia în cel mai înalt grad încă din prima clipă a existenţei sale în
virtutea uniunii ipostatice. Viaţa ce se desfăşoară îi dă lui Isus ocazii mereu noi de a exprima de
fiecare dată iubirea sa deplină, dăruirea sa totală faţă de Tatăl şi faţă de fraţi.

Impecabilitatea

În virtutea plinătăţii sfinţeniei nu există păcat în viaţa lui Isus; El e asemănător nouă întru
totul, cu excepţia păcatului. Realitatea păcatului, care e refuzul şi opoziţia faţă de Dumnezeu, nu
e compatibilă cu persoana Fiului lui Dumnezeu care e comuniunea subzistentă cu Tatăl.
Impecabilitatea lui Isus nu indică doar faptul că El nu a păcătuit, ci şi imposibilitatea de a
păcătui, în măsura în care El e unit ipostatic cu Cuvântul.
Isus a experimentat consecinţele păcatului, precum ispitele Satanei, conflictul interior
provocat de dezgustul şi frica de moarte (Marcu 14,33), durerea, oboseala, însă nu
ca efecte ale unei concupiscenţe interioare sau ale unei dezordinii morale, ci ca o condiţie umană
ce constituie un dat al situaţiei omului după păcatul originar. Aceasta se petrece şi în
confruntarea morţii pe Cruce.
Totul în Hristos era susţinut şi impregnat de harul uniunii ipostatice, care nu distruge
realitatea umană, ci chiar o însufleţeşte cu lumina adevărului şi cu o intensă putere de dăruire. Se
poate spune că Hristos, deja prin întrupare, inaugura omul nou, umplut de Spiritul Sfânt şi făcut
liber ca Fiu al lui Dumnezeu (Ioan 8,36)
Din întruparea divină, un nou chip al lui Dumnezeu, foarte asemănător omului, dar totodată
derivă un nou mod de a considera omul şi istoricitatea sa, în măsura în care Hristos se inserează
în veşnicie şi în viaţa lui Dumnezeu ca parte esenţială, îmbrăcându-se în nemurire şi
sfinţenie, rămânând mereu creatura supusă Creatorului său.