ESEU

JUDECATA LUI DUMNEZEU ȘI „JUDECĂȚILE

OAMENILOR”

Prorocul Isaia ne spune: „Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre; și

cât de departe sunt cerurile de la pământ, așa de departe sunt căile Mele de căile
voastre și cugetele Mele de cugetele voastre” (55, 8-9).
Așa încât îmi permit să fac o lapidară analiză, plecând de la exemple din
Biblie, care ne arată că judecățile și analizele omenești nu sunt de cele mai multe ori
corecte și nici nu sunt ca cele ale lui Dumnezeu.
Când un om primește o pedeapsă, o suferință de orice fel sau o boală avem
imediat „dorința” de a-l osândi și noi, ca oameni, făcând și mai grea suferința lui,
considerând că acel chin al omului este datorat păcatelor lui:
a) în pericopa evanghelică care ne vorbește despre vindecarea slăbănogului de la
Vitezda de către Mântuitorul, bolnav de 38 de ani, întâlnim argumentul că boala este
urmare a păcatului pentru că Iisus regăsindu-l la templu pe paraliticul vindecat îl
previne, îl sfătuiește: „Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greșești, ca să
nu-ți fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14). În acest caz, Dumnezeu îi spune fostului paralitic
- și prin el nouă tuturor – că păcatul poate duce la boală;
b) altfel, întâlnim tot în Biblie cazul orbului din naștere și ucenicii L-au întrebat pe
Iisus: „Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” (Ioan
9, 2). Iar Iisus răspunde: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el
lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9, 3). Din variantele A și B propuse de către Apostoli
Mântuitorului, El le răspunde: nu este nici A, nici B, este C, adică nici el și nici
părinții lui n-au păcătuit, ci s-a născut orb ca să se arate în el „lucrările lui
Dumnezeu”. Acest episod este, de fapt, dublat în Sfintele Evanghelii pentru că îl mai
întâlnim o dată, atunci când Mântuitorul îl scoate pe Lazăr din mormânt, iar surorile
(Marta și Maria) Îi spun: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele nostru nu ar fi murit!”;
dar Mântuitorul le răspunde: „Această boală nu este spre moarte, ci este spre slava
lui Dumnezeu” (Ioan 11, 4).
Cu alte cuvinte, Mântuitorul ne învață că există boli și suferințe care sunt
pentru slava lui Dumnezeu, pentru că omul nu este făcut pentru boală, suferință și
moarte, ci Dumnezeu ne-a lăsat pentru a străluci din noi slava lui Dumnezeu,
lumina Lui!
Dar prin această afirmație Mântuitorul Hristos face un lucru important pentru
noi toți: ne arată că omul nu poate gândi definitiv despre aproapele lui și nu poate
înțelege taina omului. De câte ori nu judecăm și noi oamenii? Și suntem noi
„atotștiutori”; știm de ce a pățit unul ceva și altul altceva ș.a.m.d., judecând după
logica omenească.
 Păcatele există și pot duce la boală și suferință, dar sunt situații în care nu
putem judeca și nu putem ști de ce primim suferința și de aceea aici trebuie să ne
oprim de la judecată.
Am întâlnit mulți oameni care intră în această judecată, a pedepsei lui
Dumnezeu. Au impresia că imediat cum ne vede Dumnezeu că am greșit, imediat ne
dă suferință și boală în viață și astfel, oamenii aceștia care judecă astfel pierd, în fapt,
bucuria Învierii și toată nădejdea în Dumnezeu. Sunt situații însă în care nu știm de
ce Dumnezeu ne dă o boală? De ce ne dă o suferință? Firescul atitudinii noastre față
de o asemenea situație este acela al tăcerii și al încurajării, nicidecum al condamnării
celui deja năpăstuit.
Îmi vine în minte un exemplu de om din spiritualitatea românească, a unui
părinte atât de drag nouă românilor, atât de cunoscut și de la care am învățat multe:
părintele Teofil Părăian (1929-2009). Omul acesta a fost toată viața nevăzător; s-a
născut orb și a murit orb, dar a fost un ziditor de suflete, unul care a luminat
sufletește pe foarte mulți oameni, deși nu a avut lumina trupească niciodată.
Nevăzător, dar luminat, om al rugăciunii, părintele Teofil și-a întemeiat viața pe
credință și cultură. Despre suferință, spre exemplu, părintele Teofil spunea că este „o
realitate, o problemă și o taină”. „Încă din tinerețe, mărturisea el, mă întreb la ce
servește suferința și nu am găsit răspunsul potrivit. Am constatat că pentru toată
lumea, pentru cei care suferă și pentru cei care nu suferă este, în același timp, o
realitate, o problemă și o taină. O realitate pentru că nu o putem evita, o problemă
pentru că nimeni nu a reușit să o rezolve, suferința rămânănd astfel o taină”1.
Dar, părintele Teofil nu privea și nu primea suferințele ca pe o fatalitate, ci
pozitiv, în scop mântuitor, adaugând că: „suferința este o realitate pe care avem
dreptul să o evităm, dacă putem; o problemă pe care avem dreptul să o rezolvăm
dacă ne stă în putință, dar trebuie să ne plecăm în fața tainei și să folosim suferința
care ne este dată pentru progresul nostru spiritual”2.

1
Întâmpinări. Interviuri cu părintele Teofil Părăian realizate de Sabin Vodă, Editura Sophia, București, 2000,
p. 123.
2
Ibidem, p. 125.