CATEHEZĂ DESPRE DECALOG

I. PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ
Omul postlapsarian pierde legatura cu Dumnezeu. Religia (lat. religio = legătură) este
inițiativa lui Dumnezeu. Fără autorevelarea divină, nu ar fi putut exista legătura între Dumnezeul
cel adevărat și umanitate. Autorevelându-Se, Dumnezeu își descoperă gândirea și voința privind
la creația Sa (Ființa divină, în esențialitatea sa, transcende veșnic orice logică umană sau angelică;
astfel, putem aprehenda raționalitatea revelației, raționalitatea Ființei în Sine rămânând
incomprehensibilă). Această voință a sintetinzat-o Dumnezeu în comandamentele sau poruncile
Sale.

II. ANUNȚAREA TEMEI

Astăzi vom vorbi despre poruncile lui Dumnezeu și valoarea lor
vindecătoare/taumaturgică.

III. TRATAREA

1. Care sunt poruncile lui Dumnezeu?

Conform tradiției iudaice în Vechiul Testament sunt 613 porunci date în Tora: „legi
morale, ceremoniale și civile”1). Dintre acestea cele mai cunoscute sunt legile morale ale
Decalogului sau Cele zece porunci. Decalogul se găsește în cartea Exodului cap. 20, ver. 1-17
și în Deuteronom cap. 5, vers. 6-21. În sinteză cele zece porunci sunt: 1. Eu sunt Domnul
Dumnezeul tău, să nu ai alți dumnezei afară de Mine; 2. Să nu îți faci chip cioplit și altă
asemănare, nici să te închini lor; 3. Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deșert; 4.
Adu-ți aminte de ziua odihnei și cinstește-o; 5. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta; 6. Să nu
ucizi; 7. Să nu fii desfrânat; 8. Să nu furi; 9. Să nu minți; 10. Să nu poftești nimic din ce este
al aproapelui tău.
Poruncile Decalogului „au fost scrise de însuși Dumnezeu pe două table de piatră. Prima
tablă cuprinde cele dintâi patru porunci, despre datoriile către Dumnezeu, iar a doua tablă

1
Învățătura de credință creștin ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., București, 2015, p. 408.

1
cuprinde celelalte șase porunci, despre datoriile față de aproapele”2. Decalogul, izvorât din
legea veșnică a lui Dumnezeu, reprezintă baza sau temelia tuturor celorlalte porunci biblice:
„ este cea dintâi lege scrisă a Vechiului Testament și, totodată, cea mai înaltă lege morală dată
până la Hristos”3. Decalogul este o lege existențială, dar și el se fundamentează pe o lege
ființială: legea morală naturală, prezentă aprioric în conștiința umană (diferența esențială între
bine și rău). Moralitatea intrinsecă a ființei umane o arată citatul scripturistic: „Căci, când
păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege, Ceea
ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care
îi învinovăţesc sau îi şi apără” (Romani 2, 14-15). Astfel, legile revelate sunt esența voinței
divine, dar nu epuizează totalitatea situațiilor existențiale; de aceea, conștiința morală
intrinsecă omului are valoare primordială. Morala generală este chintestența moralei aplicate,
cum infinitele ei posibilități existențiale..
Și în Noul Testament sunt sute de porunci: porunca iubirii, porunca iertării, porunca
postului, porunca rugăciunii, poruncile pozitive sub forma de fericiri: să fii smerit, blând,
drept, milostiv, curat, împăciutor etc. La întrebarea „Care este cea mai mare poruncă din
Lege?, Iisus nu a citat nicio poruncă din Decalog, ci s-a referit la două citate mozaice:
Deuteronom 6, 5 și Levitic 19, 18. Iubirea nu inclusă între cele zece porunci, pentru că
umanitatea nu era pregătită pentru desăvârșirea legii morale. Lumea nu era pregătită pentru
universalitatea iubirii (și poate nu este pregătită nici astăzi). Vechiul Testament este, în
genere, prohibitiv și exteriorizant, iar Noul Testament este pozitiv și interiorizant. Nu ajunge
să nu faci răul, ci trebuie să faci binele, plecând din cele mai sincere și curate resorturi ale
ființei umane.
În Noul testament iubirea este virtutea supremă, care dăinuie în veșnicie („Dragostea nu
piere niciodată” – I Corinteni 13, 8). Ea este porunca expresă a lui Dumnezeu; este porunca
poruncilor; de aceea, „creștinismul este numit religia dragostei” 4. Toată legea lui Moise (de la
Geneza la Deuteronom) conduce spre dragostea lui Hristos; astfel, „iubirea este împlinirea
legii” (Romani 13, 10). Cu alte cuvinte, cele zece porunci veterotestamentare izvorâte din
voința divină veșnic imuabilă sunt valabile și pentru creștini („Legea este sfântă și bună și
dreaptă” - Romani 7, 12; „Legea este călăuză spre Hristos” – Galateni 3, 24), dar ele sunt
încununate de noile porunci hristice ale iertării și iubirii.

2. Distrug sau limitează poruncile divine libertatea umană?

Există în Legea veche numeroase îndemnuri de păzire (cunoaștere și efectuare) a

poruncilor: „Să nu adaugi nimic la cele ce vă poruncesc eu, nici să lăsați ceva din ele; păziți
poruncile Domnului Dumnezeului vostru” (Deuteronom 4, 2); „Teme-te de Dumnezeu și
păzește poruncile Lui” (Ecclesiastul 12, 13); „Să păzești legământul Domnului Dumnezeului
tău, umblând în căile Lui și păzind legile Lui și poruncile Lui” (III Regi 2, 3).

2
Idem, p. 409.
3
Ibidem.
4
Idem, p. 413.

2
 În Noul Testament temerea de Dumnezeu nu mai este resortul interior al efectuării
poruncilor, ci altceva superior, datoria și iubirea: „Așa și voi, când veți face toate cele
poruncite vouă, să ziceți: „Slugi netrebnice suntem, pentru că am făcut ceea ce eram datori să
facem” (Luca 1, 17). În sens kantian, poruncile sunt imperativele categorice divine (sunt
expresia voinței Ființei perfecte, au ca scop Binele suprem și trebuiesc îndeplinite din
datorie). Dar datoria rațională are ca bază iubirea spirituală: „Căci dragostea de
Dumnezeu aceasta este: Să păzim poruncile Lui” (I Ioan 5, 3). Hristos arată clar legătura
liberă între iubire și poruncă: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu ... Cel ce nu Mă
iubește nu păzește poruncile Mele” (Ioan 14, 23-24); „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte,
acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi
şi Eu” (Ioan 14, 20-21). „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16), ne spune Scriptura; iar omul
este creat după chipul lui Dumnezeu, deci și omul este iubire și dator cu iubire. Iubirea poate
uni nu numai două fiinţe de aceeaşi esenţă (om - om), ci şi ființe de esenţe diferite (Dumnezeu
- om). Iubirea unește, datoria separă. Împlinirea legii doar din datorie (așa cum suținea Kant),
înseamna o morală a raționalității, a exteriorității, a limitării ființei. Iubirea implică toată
ființa, inima omului. Dumnezeu nu întreabă: „Mă respecți/cunoşti pe Mine”? (îmi cunoşti
Fiinţa, atributele şi planurile Mele în legătura cu creaţia?), ci întreabă: „Mă iubeşti pe Mine”?
(Ioan 21, 15). Morala religioasă postulează superioritatea iubirii faţă de argument. Morala
creştină este act fiinţial (porunca divină aliniază existența cu ființa), nu exhaustiv raţional; ba
chiar mai mult, moralitatea este centrată pe afectivitate: să iubeşti, cere Dumnezeu, sub
autoritate de poruncă: „Îţi poruncesc astăzi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău şi să
împlineşti poruncile Lui” (Deuteronom 30, 16); „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu
toată inima ta” (Deuteronom 5, 5) ; iar din iubirea Dumnezeului-Iubire rezultă iubirea
aproapelui, a oricărui om : ,,Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul" (Ioan 13, 34).
Prin credință ne numim creștini, dar prin dragoste suntem creștini.
Dacă vin din sentimentul iubirii, împlinirea poruncilor este semn al libertății și se
realizeză întru bucurie. Respectarea poruncilor din partea omului nu înseamnă eliminarea
libertăţii (supunere necondiţionată), iar promulgarea poruncilor, nu înseamnă tiranie,
despotism sau servilism. Poruncile divine asigură perfecţionarea, desăvârşirea omului (pentru
că sunt date de voinţa divină în acord cu Fiinţa divină însăşi, şi în acord cu natura omului) şi îi
asigură cu adevărat libertatea şi demnitatea. Morala religioasă îşi are sursa în voinţa
divină: ,,Le-am dat legile Mele, le-am arătat rânduielile Mele, prin care omul, care le va ține,
va trăi" (Iezechiel 20, 11). Omul acceptă prin credinţă aceste porunci (nu ele sunt importante
în sine, ci omul) ca dat revelaţional şi astfel ele devin imperative pentru conştiinţă (în acţiunea
practică şi nu numai). Poruncile nu au o simplă coordonată de lege impusă omului de o
autoritate externă superioară; poruncile sunt acte de relaţie între omul (ce reflectează asupra
lor şi acţionează conform lor) şi Dumnezeu ca Persoană (doar în acest sens poate fi înţeleasă
sintagma blagiană: Deus absconditus, o ascundere a lui Dumnezeu în poruncile Sale).

3. Care sunt efectele păzirii poruncilor divine?

3
 În paginile Scripturii ,,poruncile Domnului" (I Corinteni 14, 37) au diferite valențe; sunt
veșnice: „porunca Lui Dumnezeu este viață veșnică” (Ioan 12, 50), „Aceasta este cartea
poruncilor lui Dumnezeu şi legea care dăinuieşte în veac” (Baruh 4,1), „porunca Ta este fără
de sfârșit” (Ps. 118, 69); sunt drepte (Neemia 9, 13); dau viață celor care le îndeplinesc
(Neemia 9,23); întorc sufletele (Ps. 18, 8); sunt adevărate (Ps. 110, 7); sunt adevărul (Ps. 118,
86), sunt eterne (Ps. 118, 96), sunt întemeiate din veșnicie (Ps. 118, 52), sunt vindecătoare
pentru trup (Pilde 4, 22), aduc fericirea (Isaia 48, 18), trebuiesc îndeplinite cu necesitate
(Iezechiel 20, 13), sunt legile vieții (Iezechiel 33, 15; Baruh 3, 9), aduc înțelepciune (Isus
Sirah 1, 25), sunt legile științei (Iisus Sirah 45, 6), răsplata lor este împărăția cerurilor (Matei
19, 17), asigură viața veșnică (Ioan 12, 50), sunt sfinte (Romani 7, 12), se îndeplinesc din
iubire de Dumnezeu (Ioan 14, 21; I Ioan 5, 3; II Ioan 1, 6). Astfel poruncile nu au ca scop
supunerea omului Fiinţei divine (la ce folos?!), ci perfectarea fiinţei umane (în scopul
câştigării împărăţiei lui Dumnezeu, ceea ce nu exclude şi existenţa fericită în această viaţă),
prin menţinerea relaţiei iubitoare cu Dumnezeu: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne
întru iubirea Mea” (Ioan 15, 10).
Poruncile lui Dumnezeu reprezintă „învăţătura cea sănătoasă” (I Tim. 1, 9-10). De
aceea, împlinirea lor aduce sănătate sufletească și trupească, dar și dubla fericire: pe
acest pământ și în viața de dincolo. Dimpotrivă, prin încălcarea lor survin consecințe nefaste
asupra trupului și sufletului și periclitează procesul mântuirii. Pentru că reprezintă voința
veșnică a aceleași Ființe Supreme, poruncile/legile sunt un tot unitar, formează o unitate
ontologică: „Pentru că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut
vinovat faţă de toate poruncile (Iacov 2, 10); dacă nu ai o virtute (ascultarea de o poruncă),
rodul celorlalte nu dispare, dar nu ești cu adevărat pe calea desăvârșirii. Ca ele să aducă
sănătate și fericire, pe lângă integralitatea lor, Scriptura vorbește și de
autenticitatea/sinceritatea lor. Poruncile trebuie păzite din inimă, nu doar declarativ: „Fericiţi
cei ce păzesc poruncile Lui şi-L caută cu toată inima lor” (Ps. 118, 2); „Gura dreptului va
deprinde înţelepciunea şi limba lui va grăi judecată. Legea Dumnezeului său în inima lui (Ps.
36, 30-31). În fața autenticității legii, este de preferat un păcătos smerit, decât un credincios
demagog: „Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzeşte, mincinos este şi întru
el adevărul nu se află” (I Ioan 2, 4). Păzirea autentică a poruncilor este semnul cunoașterii și
iubirii: „Şi întru aceasta ştim că L-am cunoscut, dacă păzim poruncile Lui. Iar cine păzeşte
cuvântul Lui, întru acela, cu adevărat, dragostea lui Dumnezeu este desăvârşită. (I Ioan 2, 3-
5). Și odată ce L-am cunoscut și iubit pe Dumnezeu, „în iubire a cunoaște se preface în a fi”5,
într-o continuă deificare sau hristoformizare.

IV. RECAPITULAREA
Am vorbit astăzi despre poruncile lui Dumnezeu și valoarea lor taumaturgică. Poruncile
sunt voia lui veșnică a lui Dumnezeu pe care El a revelat-o oamenilor pentru viețuirea lor
morală. Fiindcă voia Lui Dumnezeu este în concordanță perfectă cu Ființa Sa, exprimarea ei
„în litere omenești” (Isaia 8, 1) este o binecuvântare asupra omenirii. Vechiul Testament te

5
Nicolae Chiţescu, Isidor Todoran şi I. Petreuţă, Teologia dogmatică şi simbolică, volumul I, Cluj-Napoca:
Editura Renaşterea, 2004, p. 112.

4
oprește de la rău, iar Noul Testament te îndeamnă să faci binele. Respectarea acestei dialectici
(în gând si faptă), aduce sănătatea și fericirea.

V. ASOCIEREA
Asemenea legilor lui Dumnezeu și legile umane comun acceptate (Drepturile omului,
Constituții etc.) trebuiesc respectate. Ele trebuiesc îndeplinite din datorie pentru o bună
funcționare a societății umane.

VI. GENERALIZAREA

Poruncile sunt voia veșnică și sfântă a lui Dumnezeu și împlinirea acestei voințe
reprezintă charta fericirii umane.

VII. APLICAREA

Voia lui Dumnezeu exprimată în poruncile sale, trebuie să o cunoaștem și să o împlinim

din inimă. Oamenii au creat, pe baza rațiunii, binele comun folositor tuturor, dar singur
Dumnezeu știe ceea ce este Binele suprem/veșnic: „Să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă
schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi
plăcut şi desăvârşit” (Romani 12, 2). Nu este suficientă doar cunoașterea rațională, ci
înfăptuirea voii divine. Este nevoie de identificarea intrinsecă cu poruncile/voia lui
Dumnezeu: ,,Poruncile Tale sunt gândirea mea" (Ps. 118, 143); „Legea Ta este cugetarea
mea” (Ps. 118, 174). Numai așa putem răzbi împotriva postomodernismului consumerist și
hedonism. Până când sinele existențial nu se identifică cu eu-l ființial, viața omului este în
derivă. Doar poruncile divine oferă calea vindecării și a fericirii pe acest pământ. Și, nu în
ultimul rând, mântuirea depinde de „păzirea poruncilor” (Matei 19, 17).