CATEHEZA VINDECAREA ORBULUI DIN NAȘTERE

I. PREGĂTIREA APERCEPTIVĂ
Minunile Mântuitorului se împart in 3 categorii: minuni asupra Persoanei Sale, minuni
asupra naturii și minuni asupra oamenilor: diferite vindecări trupești și sufletesti. Toate faptele
supranaturale ale Lui Iisus Hristos sunt minunate, sufletului rămânându-i nu explicația logică,
ci mirarea teologică: „Că Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată toate câte face El şi lucruri mai mari
decât acestea va arăta Lui, ca voi să vă miraţi” (Ioan 5, 20). Dar există în Sfânta Scriptură o
minune care minunează prin profunda teologie ce o cuprinde.

II. ANUNȚAREA TEMEI

Astăzi vom vorbi despre minunea vindecării orbului din naștere și împlicatiile sale teologice și
mistice.

III. TRATAREA

Cu ce se deosebește această minune față de celelalte?

Primul dintre dezideratele credinței este cunoașterea lui Dumnezeu: „Aceasta este viaţa
veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-
ai trimis” (Ioan 17, 3). Evreul care-L iubea cu adevărat pe Iahve putea ajunge să creadă în
Iisus Hristos în trei etape: a) este trimis de Dumnezeu pe acest pământ: „Știm că de la
Dumnezeu ai venit” – Ioan 3, 2, mărturisea Nicodim; b) „Iisus era Prooroc” – Luca 24, 19,
mărturisea Cleopa; c) „Am găsit pe Mesia” - Ioan 1, 41, afirma Andrei. Cei care ajungeau prin
puterea proprie la aceste etape (sau la una dintre ele) legate de Hristos, mai erau beneficiarii
unei revelații, cum e cazul lui Natanael: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” – Ioan 1, 49; cum e
cazul lui Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16); sau cum e
cazul orbului din naștere: „Crezi tu în Fiul Lui Dumnezeu? Dar cine este, Doamne, ca să cred
în El? L-ai și văzut. Cel ce vorbește cu tine, Acela este. Cred, Doamne. Și S-a închinat Lui”
(Matei 9, 35-38).
Orbul din naștere, cel care nu a văzut vreodată materia, forma, culoarea sau chiar lumina,
își dezvoltase întru sine, prin nevedere, o teologie profundă a lui Dumnezeu. El vede esența
Legii. Ceilalți se închistaseră în litera ei, ajungând la absurd: în ziua de odihnă nu trebuie
făcut nimic, nici măcar binele. În întunericul nevederii lui fizice, credința și logica orbului
erau sănătoase; cu el s-a petrecut o minune unică în istorie, printr-un trimis al lui Dumnezeu –

1
omul care se numește Iisus: „Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din
naștere. De n-ar fi acela de la Dumnezeu n-ar putea să facă nimic” (Ioan 9, 32-33). Pentru cel
vindecat, minunea nu mai este fizică, ci metafizică: „Tocmai în acesta stă minunea; că voi nu
știți de unde este Iisus” (Ioan 9, 30). Omul Iisus devine Domnul Iisus, înaintea Căruia se
prosternează. În baza credinței, a meditației sale teologice și a ascezei/curățeniei sale
(„Luminătorul trupului este ochiul tău. Când ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău e
luminat” – Luca 11, 34), prin nevedere, ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu; prin har,
întunericul nevederii se transformă în vederea lui Dumnezeu în lumină. Așa cum Moise
(pentru Sfântul Grigorie de Nyssa) este simbolul teologiei mistice, considerăm că și orbul din
naștere poate fi un asemenea simbol.

Ce spune Scriptura despre cunoașterea lui Dumnezeu?

Vindecarea orbului din naștere introduce tema cunoașterii lui Dumnezeu, prin nevedere. Îl
putem cunoaște pe Dumnezeul pe care nu Îl vedem? Mai mult, putem iubi un Dumnezeu „pe
Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă” - (I Timotei 6, 16)? În
postmodernism/postumanism mai poate fi veridic citatul scripturistic: „Pe Dumnezeu, fără să
Îl fi văzut, Îl iubiți?” (I Petru 1, 8).
Teologia, în general, consideră că sunt două forme de cunoaștere a lui Dumnezeu:
afirmativă (katafatică) sau negativă (apofatică). În teologia katafatică, prin raportare la cele
create (care sunt contingente), afirmăm că Dumnezeu „are toate perfecțiunile în mod
absolut”1. Dar în acest mod introducem în definirea Absolutului noțiuni umane; definim
Absolutul prin comparație, ceea ce nu este cea mai bună metodă, chiar dacă infinitizăm Ființa
și atributele divine. Cunoașterea apofatică reprezintă „negarea oricărei imperfecțiuni în
Dumnezeu ... De aceea, afirmându-se ceea ce nu este Dumnezeu, se spune mai mult despre El,
despre misterul divin inefabil, inexprimabil în grai omenesc, decât se spune în concepte și
noțiuni afirmative”2. Însă „misterul Ființei dumnezeiești depășește sau transcende atât
catafatismul, cât și apofatismul, rămânând în sine incognoscibil, de necunoscut,
incomprehensibil, de necuprins cu mintea, și inaccesibil, de neajuns la el prin puterile
proprii”3. Atunci calea cunoașterii supreme nu este a logicii, ci a inimii, prin teologia
ascetică și mistică.
În genere, cunoașterea teologică scripturistică este paradoxală,. Sunt mai multe astfel de paradoxuri:
a) Dumnezeu-Lumină este creatorul luminii fizice, cât și Dătătorul luminii spirituale:
„Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El” - (I Ioan 1, 5); „Dumnezeu
locuiește într-o lumină neapropiată” - (I Timotei 6, 16); „Și a zis Dumnezeu: Să fie lumină!”
– Geneza 1, 3; „Tu luminezi minunat” - (Ps. 75, 4); „Cuvântul era Lumina cea adevărată” -
(Ioan 1, 9); „Eu sunt Lumina Lumii” - (Ioan 8, 12). Pe de altă parte se afirmă că
Dumnezeul-Lumină este înconjurat de întuneric: „Dumnezeu Și-a pus întunericul
acoperământ” - (Ps. 17, 13); „(Este) întuneric împrejurul Lui” - (Ps. 96, 2); „Moise s-a
apropiat de întunericul unde era Dumnezeu” (Exod 20, 21); „Atunci Solomon a zis: Domnul
a spus că El binevoieşte să locuiască în întuneric” (II Cronici 6, 1);

1
Isidor Todoran, Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009, p. 76.
2
Ibidem.
3
Ibidem.

2
 b) Vederea lui Dumnezeu este posibilă: „Și vor vedea Fața lui Dumnezeu” (Apocalipsa 22,
4); „Am văzut pe Dumnezeu față în față” (Geneză 30, 32); „Fericiţi cei curaţi cu inima, că
aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Pe de altă parte, vederea lui Dumnezeu este
imposibilă: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” - (Ioan 1, 18); „Nici glasul Lui
nu l-aţi auzit vreodată, nici faţa Lui nu aţi văzut-o” (Ioan 5, 37); Faţa Mea însă nu vei putea
s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască” (Exod 33, 20); „Tu vei vedea
spatele Meu, iar faţa Mea nu o vei vedea!” (Exod 33, 23);
c) Locuirea lui Dumnezeu este în cer/ceruri: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri” (Matei 6, 9);
„Să auzi cererile din locul şederii Tale, din ceruri” (II Cronici 6, 21); „Dumnezeu ... este
Domnul cerului” (F. A. 17, 24); „Către Tine, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii mei”
(ps. 122, 1); „Dumnezeu este în ceruri, iar tu pe pământ” (Ecclesiastul 5, 1); „Hristos a intrat
... chiar în cer, ca să Se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9, 24). Pe de altă
parte, locuirea lui Dumnezeu este mai presus de ceruri: „Dumnezeu nu este El
oare mai presus de ceruri?”- Iov 22, 12; „Cerul şi cerurile cerurilor nu Te încap” (II Cronici
6, 18); „Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile” (Efeseni
4, 10); „Că s-a înălţat slava Ta, mai presus de ceruri” (Ps. 8, 1); „Înalță-Te peste ceruri,
Dumnezeule!” (Ps. 56, 7);
d) Dumnezeu poate fi cunoscut: „Să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu” (Ioan 17, 3);
„Ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei” (Romani 1, 19);
Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui?” (Ps. 143, 3); „Mă voi face cunoscut lor”
(Iezechiel 35, 11); Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care
este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18); „Dacă iubeşte cineva pe
Dumnezeu, acela este cunoscut de El” (I Corinteni 8, 3); „Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe
Dumnezeu” (I Ioan 4, 8). Pe de altă parte, Dumnezeu nu poate fi cunoscut: „În lume era şi
lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut” (Ioan 1, 10); „Lumea n-a cunoscut prin
înţelepciune pe Dumnezeu” (I Corinteni 1, 21); „Cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a
cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu” (I Corinteni 2, 11); „N-au cunoscut nici pe Tatăl, nici
pe Mine” (Ioan 16, 3); Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut” (Ioan 17, 25); „Cine
a cunoscut gândul Domnului?” (Romani 11, 34).

Care este calea cunoașterii lui Dumnezeu?

Patristica lămurește că paradoxurile teologice din Scriptură sunt doar aparente, din cauza
limitării rațiunii noastre, nu sunt paradoxuri în sine. Chiar dacă omul este chipul lui
Dumnezeu, din cauza (datorită?!) diferenței de grad ontologic, omul nu poate cunoaște totul
despre Dumnezeu. Chiar și în urma revelației supranaturale taina lui Dumnezeu (Coloseni 2,
2) rămâne veșnică. Ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu (Rom. 1, 18) este Existența și
însușirile Sale, Esența divinității rămâne incomprehensibilă, chiar și ființelor inteligibile. Doar
Ființa Absolută se cunoaște pe Sine în esențialitatea Sa. Acesta nu înseamnă o frustrare luciferică
pentru spiritul uman, ci o dorință perpetuu sporită de a ne apropia de acea Ființă Absolută, nu atât
rațional, pentru că ne vom limita rațiunea la afirmații sau negații asupra Ființei, ci prin unire mistică
personală, proporțională cu asceza și iubirea. Aceasta ar fi linia directoare a teologiei mistice a mai
multor Sfinți Părinți: Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Maxim
Mărturisitorul, Sfântul Grigorie Palama.

3
 Doar trăirea este aceea care străbate întunericul lui Dumnezeu, spre „lumina cunoștiinței
slavei lui Dumnezeu” (II Corinteni 4, 6). Dumnezeu interzice accesul la esențialitatea
dumnezeirii, dar lasă omului posibilitatea cunoașterii slavei Lui: „Zis-a Domnul către Moise:
Eu voi trece pe dinaintea ta toată slava Mea” (Exod 33, 19); „Și noi am văzut slava Lui” (Ioan
1, 14).
Pentru Sfântul Grigorie de Nyssa simbolul teologiei mistice este Moise. Prima dată, acesta
îl vede pe Dumnezeu în lumină, în rugul aprins, reprezentând teologia katafatică, afirmarea lui
Dumnezeu prin cele văzute; a doua oară, urcând pe muntele Sinai, îl vede pe Dumnezeu în
întuneric, adică teologia katafatică, negarea oricăror determinații privitoare la Dumnezeu,
chiar și aceea că Dumnezeu este Lumină. „Întunericul unde se află Dumnezeu” 4 nu este
întuneric în sine, ci simbol al imposibilității cunoașterii noastre ultime. Spune Sfântul
Grigorie de Nyssa:
Dar ce înseamnă intrarea lui Moise în întuneric și vederea lui Dumnezeu în acesta? Căci ceea ce se istorisește
acum pare oarecum contrar primei arătări a lui Dumnezeu. Căci atunci, Dumnezeu S-a arătat în lumină, iar
acum, în întuneric ... căci cunoașterea dreptei credințe se arată prima dată în lumină celor ce o primesc ... dar
mintea înaintând și, printr-o luare aminte din ce în ce mai mare și mai desăvârșită, ajungând la înțelegerea
adevăratei cunoașteri, cu cât se apropie mai mult de vedere (contemplare), cu atât vede mai mult că firea
dumnezeiască este de nevăzut (de necontemplat, de neînțeles). Părăsind deci tot ce se vede, nu numai câte le
cuprinde cu simțurile, și pe cele câte socotește mintea că le înțelege, înaintează mereu spre cele dinlăuntru
până ce, străbâtând prin multă stăruință de a înțelege, la ceea ce este de nevăzut și de neînțeles, acolo vede pe
Dumnezeu. Căci în aceasta constă adevărata cunoaștere a Celui căutat: că a-L cunoaște stă chiar în faptul de a
nu-L cunoaște. Pentru că Cel căutat e mai presus de orice cunoaștere, înconjurat din toate părțile de
necuprinsul Lui, ca de întuneric. De aceea zice și înțeleptul Ioan, ajuns în acest întuneric strălucitor, că pe
Dumnezeu nu L-a văzut nimeni niciodată. Căci cunoașterea ființei dumnezeiești rămâne neapropiată nu
numai oamenilor, ci și întregii firi gândite cu mintea (inteligibile)5.

Ascetica este singura cale a teologiei mistice: „contemplarea lui Dumnezeu nu se săvârșește
prin ceea ce se vede, nici prin ceea ce se aude și nu este cuprinsă în vreun înțeles din cele
obișnuite ... Și cel ce voiește să se apropie de înțelegerea celor înalte trebuie să-și curățească mai
întâi felul de viață de toată mișcarea simțuală și să-ți spele cugetarea” 6. După curățire, teognosia
pe mai departe este posibilă doar prin unirea minții curate cu inima iubitoare; doar atunci se
transcende veșnic spre întunericul prealuminos al lui Dumnezeu, spre unirea mistică cu El:
„Moise, intră astfel pe vârful muntelui Sinai, în întunericul unde se află Dumnezeu, adică la
cunoașterea că Dumnezeu nu poate fi prins într-o vedere sau într-o cunoștiință hotărnicită, ci
că El este nehotărnicit și cu cât urcă cineva în cunoașterea Lui, Îl simte, sau Îl cunoaște ca pe
cel nehotărnicit, în care nu se satură și nu se sfârșește sufletul niciodată de a înainta” 7.
La fel și la Sfântul Dionisie Arepagitul, teologia mistică depășește atât katafatismul, cât și
apofatismul: „Dumnezeirea nu e nici viață ... nici ființă ... nici Duh ... nici întuneric, nici
lumină... nu e ceva din cele ce sunt, nici ceva din cele ce nu sunt ... fiindcă e mai presus de
toată afirmația, ca ceea ce este cauza unică a tuturor, și mai presus de toată negația, ca ceea ce
le depășește pe toate”8. Depășirea celor două modalități de cunoaștere rațională, înseamnă
intrarea în „strălucirea întunericului dumnezeiesc”9; aici are loc unirea mistică cu Cel ce
4
Grigorie de Nyssa, Sfântul, Viața lui Moise, P.S.B. 29, E.I.B.M.B.O.R., București, 1982, p. 69.
5
Idem, p. 72-73.
6
Idem, p. 71.
7
Dumitru Stăniloae, Introducere, PSB 29, p. 14.
8
Dionisie Areopagitul, Sfântul, Despre teologia mistică, Editura Paideea, București, 1996, p. 250.
9
Idem, p. 247.

4
transcende toate: „Moise ... pătrunde în întunericul necunoștiinței la Cel cu adevărat tainic,
intrare prin care părăsește toate percepțiile cunoscute, ca să ajungă în Cel cu totul nearătat și
nevăzut ... Căci era unit desăvârșit cu Cel necunoscut în sens bun prin nelucrarea oricărei
cunoașteri și cunoscând mai presus de minte, prin faptul că nu cunoștea nimic”10.
La fel se exprimă și Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Și atunci a intrat Moise în întuneric,
adică în necunoașterea lui Dumnezeu, unde părăsind toate înțelesurile cunoscătoare, a ajuns în
mintea neatinsă și necunoscută dincolo de toate înțelesurile cunoscătoare ale lui Dumnezeu,
unindu-se cu El în acest mod prin neștiință și nelucrare; ... unit cu Cel cu desăvârșire
necunoscut, a cunoscut dincolo de toată cunoștiința totul prin necunoașterea Celui de dincolo
de toate”11. Rațiunea trebuie să își recunoască la un moment dat limitele în cunoașterea
Absolutului. Așa mărturisea într-un final filosoful Rațiunii pure, Immanuel Kant: Am lăsat
știința, ca să fac loc credinței. Depășirea rațiunii nu înseamnă irațional, ci suprarațional,
supralogic. Există un domeniu al Ființei în care categoriile rațiunii nu mai au aplicabilitate;
doar prin asceză, rugăciune curată și iubire jertfitoare putem aprehenda pe Dumnezeu:
„Există un alt drum spre Dumnezeu: trăirea întâlnirii cu El, depășind toate înțelesurile
afirmațiilor și negațiilor cu privire la El. E o întâlnire cu El în întunericul lipsei de înțelesuri și
de cuvinte, dar un întuneric supraluminos ... această experiență este culmea cunoașterii lui
Dumnezeu”12, Acesta „rămânând inaccesibil în ceea ce este prin esență, chiar în unire”.13
Mai târziu, secolul XIV, Sfântul Grigorie Palama, va arata că, depășind afirmațiile și
negațiile privitoare la Dumnezeu, intrând în metalogic, nu are loc doar o unire spirituală (prin
nepătimire, rugăciune și iubire), ci o unire concretă a Eu-lui uman cu energiile divine
necreate, care izvorăsc din Ființa divină incognoscibilă în Sine.

IV. RECAPITULAREA

Plecând de la minunea orbului din naștere am deschis subiectul cunoașterii lui Dumnezeu,
al teognosiei. Oamenii, observând lumea contingentă au afirmat toate perfecțiunile legate de
Dumnezeu. Însă orice am spune cu Dumnezeu este ..., introducem în Absolut categorii
relative, chiar dacă le augmentăm până la infinit. Este mai potrivită o abordare intelectuală
negativă privind teognosia. Negațiile spun mai mult decât afirmațiile. Dar acest demers
intelectual (afirmativ și/sau negativ) se oprește la porțile Esenței. De aceea, unind logica cu
trăirea înaintăm în cunoaștere, dincolo de întunericul luminos al lui Dumnezeu, până la
momentul răpirii extatice în lumina energiilor divine.

V. ASOCIEREA
Întunericul lui Dumnezeu (necunoașterea) nu este un întuneric propriu-zis, ci o limitare a
condiției noastre. Dincolo de acest întuneric este Dumnezeul-Lumină; așa cum dincolo de
cerul înnorat se află Soarele. Privind în sus noi vedem întuneric, dar dincolo de acest întuneric
se află lumina Soarelui care radiază energie sub formă de lumină și căldură. Ca sa putem
10
Ibidem.
11
Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Despre teologia mistică, Editura Paideea, București, 1996, p. 252.
12
Dumitru Stăniloae, nota 267 la Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Despre teologia mistică ..., p. 255.
13
Idem, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, E.I.B.M.B.O.R., București, 2002, p. 265.

5
vedea aceasta lumină, omenește vorbind, trebuie să învingem gravitația și să trecem dincolo
de întunericul norilor; spiritual vorbind, pentru a vedea lumina lui Dumnezeu, trebuie să ne
despătimim și să părăsim determinările lumii înaintând spre trăire extatică.

VI. GENERALIZAREA

Cunoașterea lui Dumnezeu poate fi logică până la un punct, dar ea se desăvârșește prin
unirea minții cu inima, într-un proces teognosic veșnic, dar plin de fericire.

VII. APLICAREA
Dumnezeu nu poate fi cunoscut în esența Sa, dar unirea mistică cu El prin energiile Sale,
prin lumina Sa necreată, este un act posibil, ne spun Scriptura și Sfinții Părinți: „Moise nu știa
că fața lui strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el” (Exod 34, 29). Pentru că nu suntem
coesențiali cu Dumnezeu, frustrarea luciferică a necunoașterii Absolutului nu trebuie să ne
cuprindă niciodată, ci cu mai mult dor să urcăm spre asemănarea cu Ființa Absolută. Însă doar
nepătimirea transcende întunericul (limitarea rațiunii). Fără ascetică, mistica este teologhisire
absurdă. Și cea mai bună metodă a despătimirii este urmarea Logosului înomenit, pentru că El
este Ușa către Tatăl, El este Calea către Absolut.