Introducere

UNIVERSITATEA “VALAHIA” TÂRGOVIŞTE
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

TEOLOGIE PASTORALᾸ
TEZĂ DE LICENŢᾸ
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
PR. PROF. UNIV. DR. FLOREA ŞTEFAN
ABSOLVENT:
ARMĂŞELU MARIUS
TÂRGOVIŞTE
-2020-
UNIVERSITATEA “VALAHIA” TÂRGOVIŞTE
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI
TEOLOGIE PASTORALᾸ
DREPTATE ŞI IUBIRE DIN

PERSPECTIVĂ MORALĂ
COORDONATOR STIINŢIFIC:
PR. PROF. UNIV. DR. FLOREA ŞTEFAN
ABSOLVENT:
ARMĂŞELU MARIUS
TÂRGOVIŞTE
-2020-
2
INTRODUCERE
Cuvântul „dreptate” derivă de la latinescul „directus” (dirigo): orizontal,

care merge la ţintă fără înconjur, linie dreaptă.
Ca noţiune, dreptatea este principiul în baza căruia i se dă fiecăruia ceea
ce i se cuvine în mod legitim, respectându-se şi dreptul fiecăruia. Noţiunea e
largă, poate fi vorba despre dreptatea în sens religios, moral, care determină
raportul dintre om şi Dumnezeu, sau despre dreptatea socială, care
reglementează raportul dintre oameni. Dreptatea este numai una, ea este însă
deplină când include toate relaţiile.1
Românul are o vorbă, „ceea ce este drept nu-i păcat” şi îmbină moralul
cu socialul alcătuind o unitate a noţiunii.
În Sfânta Scriptură se vorbeşte despre o dreptate exterioară şi despre una
interioară, despre dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea omenească.
Dreptatea este o valoare care se încadrează în problemele sociale ale
omului. Un luptător pentru dreptate îndeplineşte un rol social ca şi cel care luptă
pentru pace. Dreptatea şi pacea creează o stare de spirit emoţională prin
importanţa pe care ele o au în viaţa omului, în fenomenele sociale. Dreptatea şi
pacea fiind fenomene sociale se încadrează în vastul program al relaţiilor dintre
oameni.
Dreptatea este unul dintre atributele morale ale lui Dumnezeu. Prin ea se
indică înţelepciunea şi perfecţiunea lui Dumnezeu. Prin dreptate omul are o
legătură cu Dumnezeu, cum este legat prin alte elemente constructive. Trăind în
dreptate, adică săvârşind binele, pacea şi alte virtuţi cardinale, omul afirmă
asemănarea cu puterile morale şi spirituale ale lui Dumnezeu.
1
Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, Dreptate şi pace, aspecte biblice, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, LXIV
(1988), nr. 5, p. 11
3
„Iubirea nu se poate defini, ea este tot atât de misterioasă ca şi viaţa”2.
Sfântul Maxim Mărturisitorul încearcă totuşi să o caracterizeze astfel: «Iubirea
e o dispoziţie bună şi afectuoasă a sufletului, datorită căruia el tot ce cinsteşte,
niciunul din lucruri mai mult decât cunoştinţa lui Dumnezeu”3.
Ea este o energie treimică, care „se revărsă asemenea unei raze
binefăcătoare a soarelui, înscriindu-se ca o lege în inimă” (Rom. II, 14) ca o
trăsătura dumnezeiască ce lasă urme adânci în ea.
„Iubirea creştină este o frumuseţe mai presus de minte şi de cuvânt”
(Filip. IV, 7) „o bunătate frumoasă”4, „o frumuseţe mai absolută decât cea a
artei”5. Cei ce o experiază, pătrunşi de frumuseţea luminii, exprimă: „Doamne,
bine e să fim aici” (Matei XVII, 4).
Teologul Paul Evdochimov declară cu îndrăzneală: „Să fiţi desăvârşiţi
precum Tatăl vostru desăvârşit este, însemnează de asemenea, fiţi frumoşi,
precum Tatăl vostru frumos este”6.
Se observă, aşadar, că iubirea şi dreptatea sunt două dintre cele mai
importante virtuţi creştine, dovadă fiind numeroasele pasaje din Sfânta
Scriptură, unde ni se vorbeşte de ele.
Despre aceste două noţiuni s-a vorbit foarte mult din cele mai vechi
timpuri şi până astăzi. Însă, un sens aparte al celor două virtuţi, l-a dăruit
Mântuitorul Hristos, prin propovăduirea şi slujirea Sa.
Lucrarea de faţă îşi propune să contureze conceptele de dreptate şi iubire
din punct de vedere moral.
2
Diac. Prof. Dr. Nicolae Mladin, Familia creştină, în Biserica şi problemele vremii, Sibiu, 1946, p. 114
3
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete teologice (gnostice). Suta întâi, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale
desăvârşirii, vol. II, Editura Harisma, Bucureşti, 1993, p. 136
4
Pr. Prof. I. G. Coman, Observaţii asupra prosopopeei la Mihail Choniate, în Studii Teologice, XXIV (1972),
nr. 3-4, p. 158
5
Pr. Drd. Ioan Mihălţan, Temeiurile teologice ale iubirii crestine, in Studii Teologice, XXVII (1975), nr. 7-8, p.
555
6
Paul Evdokimov, Arta icoanei, o teologie a frumuseţii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1993, p. 29
4
CAPITOLUL I
NOŢIUNEA DE DREPTATE ÎN VECHIUL TESTAMENT
Noţiunea de dreptate e întâlnită şi în Vechiul Testament, fiind desemnată

în textul masoretic prin următorii termeni: „ţedec” = „drept”; „ţedaca” =
„dreptate”. În Vechiul Testament dreptatea (ţedaca) e întotdeauna un concept
de relaţie2. În acest context, Noe, Avraam, Iov sunt consideraţi a fi drepţii
Vechiului Testament adică, parteneri de dialog ai Dumnezeului celui viu. Mai
mult, credinţa lui Avraam e identică cu dreptatea, adică cu comuniunea divino-
umană care în cazul acestui patriarh ia forma legământului (berit)7. Aşadar,
Dumnezeu e drept pentru că menţine făgăduinţele Sale, iar omul pentru că se
supune cu credinţă la auzul poruncilor divine3.
Dumnezeu ca Judecătorul cel drept dă poporului ales o lege, un dreptar al
vieţii morale: „Binevoit-a Domnul întru dreptatea Lui ca legea Lui s-o facă
mare şi măreaţă” (Isaia XLII, 21). Prin promulgarea legii vetero-testamentare,
Iahve cheamă pe om la comuniune, la plinirea dreptăţii. Astfel, tot cel ce-l caută
pe Domnul caută dreptatea, adică, starea firească de comuniune divino-umană,
perturbată de păcatul protopărinţilor. „În fiecare zi mă caută pentru că ei voiesc
să ştie căile Mele ca un popor care făptuieşte dreptatea şi de la legea
Domnului nu se abate. Ei Mă întreabă despre legile dreptăţii şi doresc să se
apropie de Dumnezeu” (Isaia LVIII, 2). Cunoaşterea dreptăţii şi urmarea ei
devine în acest context o cale sigură de apropiere a omului de Dumnezeu, de
micşorare a distanţei dintre cei doi parteneri de dialog. Mai mult Mesia e numit
adeseori ,,Domnul dreptăţii noastre” (Ieremia XXIII, 6), subliniind odată în plus
dimensiunea etico-socială a învăţăturii Vechiului Testament.
7
Drd. Eugen Pentiuc, Noţiunea de dreptate în epistolele pauline, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, LVII
(1981), nr. 4-6, p. 254
5
Alături de sfinţenie, dreptatea reprezintă una din trăsăturile fundamentale
ale gândirii biblice vetero-testamentare. Strâns legată de caracterul social al
acestei gândiri, dreptatea devine cea mai de preţ virtute moral-socială. Omul
Vechiului Testament aspiră, aşadar, la săvârşirea dreptăţii, integrându-se tot mai
organic în viaţa comunităţii. Nimbul acestei virtuţi încununează alături de
bunătate, credincioşie şi dragoste, legământul dintre Iahve şi poporul său
(Oseea 2)8.
Dreptatea ca virtute socială stă, prin urmare, la baza colectivităţii umane,
cimentând raporturi armonice între membrii acesteia. Legea Vechiului
Testament, ca expresie a voinţei divine, pretinde de la om săvârşirea faptelor
morale bune, într-un cuvânt, săvârşirea dreptăţii înţeleasă ca slujire a semenilor:
„Dacă eşti drept, ce dar Îi faci sau ce primeşte El (Dumnezeu) din mâna ta?
Răutatea ta poate să strice unui om ca tine, dreptatea ta să folosească celui ce
este ca şi tine născut din femeie” (Iov XXXV, 7-8). Din acest motiv Iov îl
zugrăveşte pe omul virtuos înveşmântat în dreptate: „Mă îmbrăcam întru
dreptate ca într-un veşmânt şi judecata mea cea dreaptă era mantia mea şi
turbanul meu” (Iov XXIX, 14).
În Vechiul Testament, totul aspiră la împlinirea dreptăţii, la reintrarea în
cadrul firesc al comuniunii divino-umane, reprezentată la început de imaginea
grădinii edenice. Din acest motiv, „împărăţia lui Dumnezeu” e o realitate
spirituală tot mai prezentă în cadrul istoriei biblice vetero-testamentare, e
întemeiată pe dreptate, iar Mesia „va împărăţi pe tronul şi peste împărăţia lui
David ca s-o întărească şi s-o întemeieze prin judecată şi prin dreptate” (Isaia
9, 6)9.
Pe lângă această imagine a dreptăţii, în Vechiul Testament mai putem
8
Moise N. Pacu, Manual de Morală Creştină, Editura Moldova, Galaţi, 1930, p. 32
9
Drd. Eugen Pentiuc, op. cit., p. 255
6
întâlni şi o altă concepţie cu totul inedită, prezentată profetic şi făcând aluzie la
dreptatea nou-testamentară. În Isaia X, 22 se afirmă că „dreptatea Lui
Dumnezeu e nemăsurată”. Acest torent de viaţă divină inepuizabilă conferă
dreptăţii contururi elastice. Dumnezeul Vechiului Testament e Dumnezeul unui
veşnic exod4. În acest sens, iubirea infinită a Dumnezeului celui viu eclatează
cadrul dreptăţii vetero-testamentare, chemând pe om la o tot mai accentuată
comuniune cu Creatorul său. De aceea, dreptatea Vechiului Testament inclusă
în sfera legământului5 tinde spre o împlinire aşa cum legea vetero-testamentară
sau reperul acestei dreptăţi se plineşte prin întruparea Fiului lui Dumnezeu
(Galateni IV, 4)10.
1. Dreptatea lui Iahve

Cu privire la Dumnezeu, dreptatea este un atribut în virtutea căruia El
tratează şi se îngrijeşte de lume şi existentă în aşa fel încât acestea nu au niciun
motiv de a se ridica contra Lui. Dreptatea lui Iahve are două nuanţe deosebite:
una de sfinţenie, o stare conformă cu voia Lui sfântă, alta de dreptate în sens
obişnuit, legal, adică voia constantă de a da oamenilor ceea ce le este necesar.
Spre exemplificare, cităm câteva texte: „Dumnezeul oştirilor va fi înălţat
prin judecată şi Dumnezeul cel sfânt va fi sfinţit prin dreptate” (Isaia V, 16);
„Tu Doamne, eşti drept, iar nouă ni se cuvine astăzi să ne ruşinăm, toţi cei care
locuim în Iuda, Ierusalim şi în tot Israelul” (Daniel IX, 7).
Din această dreptate izvorăsc bunătăţile şi binefacerile lui Dumnezeu
pentru Israel12. „Arcaşii să laude cu glasul lor binefacerile Domnului,
binefacerile dreptăţii Sale în Israel” (Jud. V, 11). Din aceeaşi dreptate derivă
protecţia pe care Dumnezeu o asigură celor slabi şi oprimaţi (Ps. V, 9; XXII,
32) şi pedepsele pe care le aplică celor vinovaţi de călcarea poruncilor (Ps. XI,
10
M. Rosen, Învăţături biblice, vol. III, Editura Hasefer, Bucureşti, 1978, p. 52
7
8; Isaia X, 22; XXVIII, 17)11.
Dacă în păgânism se vorbeşte despre dreptate ca despre un principiu
unitar, permanent, absolut şi etern, apoi în concepţia Vechiului Testament se
vorbeşte despre un Dumnezeu al cărui atribut esenţial este dreptatea. În Psalmul
XXXVI, 6-7, citim: „Doamne, bunătatea Ta ajunge până la ceruri şi
credincioşia Ta până la nouri; dreptatea Ta este înaltă cât munţii, hotărârile
Tale sunt ca adâncul cel nepătruns”. „Domnul face să strălucească dreptatea
ca lumina soarelui. Celor ce-L cunosc le arată bunătatea Sa şi dreptatea Sa
celor drepţi cu inima” (v. 6-7)12.
Din vremurile cele mai îndepărtate, Israel a adorat pe Iahve ca pe cel
comunicat poporului Său darul universal al dreptăţii Sale. Iar această dreptate
dată lui Israel este totdeauna un dar salvator. Iahve se arăta poporului Sau în
manifestări de dreptate; de la El proveneau astfel legile vieţii care făceau
posibilă existenţa comunitară între oameni. Poruncile Sale nu erau o „lege”
absolută „dar salutar”, instaurator de ordine. „Domnul este drept în cadrul
legii, căci El nu face nicio nelegiuire; în fiecare dimineaţă El îşi scoate la
lumină judecăţile fără să înceteze vreodată; dar cine este nelegiuit, nu ştie de
ruşine” (Sofronie III, 5).
De asemenea, Cântarea lui Debora vorbeşte despre manifestările dreptăţii
lui Iahve şi desemnează astfel actele sale mântuitoare în istorie (Judecători V,
11; I Sam. VII; Mihea VI, 5; Daniel IX, 16). Din aceste motive, preamărirea
acestei dreptăţi salutare nu va înceta niciodată. La profetul Isaia devine sinonim
al mântuirii. Aşadar, este întrebuinţat în relaţie cu operele îndeplinite de
credincioşia lui Iahve. Dreptatea lui Iahve nu era o normă abstractă, ci fapte de
salvare a poporului ales Israel. Căci, deşi în Vechiul Testament, raporturile lui
11
Pr. Prof. Dr. Constantin Voicu, Morala creştină, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 73
12
Drd. Nicolae Mihăiţă, Dreptatea lui Iahve şi dreptatea lui Dumnezeu, în Glasul Bisericii, XXVIII (1969), nr.
5-6, p. 645
8
Iahve faţă de credincioşi erau normate mai mult de aşa-zisa dreptate distributivă
şi vindicativă, totuşi El şi-a manifestat faţă de aceştia şi iubirea Sa îndurătoare
şi iertătoare13. Psalmistul exprimă: „Dreapta Ta este plină de dreptate, muntele
Sionului se bucură” (Ps. XLVIII, 1 1 ) ; „Se bucură muntele Sionului şi se
veselesc fiicele lui Iuda de dreptatea Ta” (Ps. XLVIII, 11). Şi pentru că Iahve
este izvorul dreptăţii, El este îndreptăţit să facă răspunzători pe toţi cei ce
săvârşesc răul şi nedreptatea dintre membrii poporului Său Israel, întrucât El le-
a descoperit prin Moise şi Aron şi ceilalţi drepţi şi profeţi ai Testamentului
Vechi, anumite legi, norme sau comandamente, după care să-şi organizeze viaţa
şi toate raporturile existente între ei. În chip expres se vorbeşte despre Iahve ca
legislator, în Psalmul CXIX, 1-3, unde se afirmă că El este autorul Thorei. În
acest psalm, însă, nu se are în vedere numai legea în sensul restrâns de legislaţie
mozaică sau Pentateuhul, ci cuvântul ebraic Thora nu are aici o semnificaţie
mai largă. Ca şi în Psalmii I şi XIX sau din alte texte vechi-testamentare, prin
lege trebuie să se înţeleagă toată Revelaţia divină, care constituie o adevărată
normă pentru viaţa celui ce crede14. Cuvântului Thora, ca şi sinonimelor sale, i
se pot astfel substitui expresiile: revelaţie divină, promisiuni profetice,
învăţăminte profetice şi întotdeauna - voinţa lui Dumnezeu. Aşa se explică şi
faptul că autorii sfintelor cărţi ale Testamentului Vechi, mai ales psalmiştii,
având în vedere atât caracterul religios-moral, cât şi cel juridic al normelor şi
orânduielilor divine, le-au numit pe acestea când descoperiri, cuvinte, rostiri,
învăţături, înţelepţiri, aşezări, făgăduinţe - când pravile, hotărâri, porunci, zise,
îndreptări, spusele Tale etc. (Ps. CXIX, 4-176)15.
În toate acele locuri unde întâlnim şi expresia bunătate, facere de bine,
13
Prof. Pr. Dumitru Belu, Despre iubire, Timişoara, 1945, p. 66
14
Mihai Georgescu, Idei morale şi sociale în comentarul la Psalmi al Sf. Vasile cel Mare, în Studii Teologice,
X (1958), nr. 7-8, p. 463
15
Ibidem
9
mântuire, ajutor, binecuvântare, ce are în vedere dreptatea ajutătoare a lui
Dumnezeu care, în bunăvoinţa Sa, nu pedepseşte imediat păcatul, ci lasă timp
îndelungat credincioşilor Săi să se întoarcă pe calea dreptăţii. Lucrurile acestea
pot fi constatate în Ps. CIII (2-4), unde citim: „Binecuvintează suflete al meu pe
Domnul şi nu uita toate binefacerile Lui. El iartă fărădelegile tale, El izbăveşte
din stricăciune viaţa ta, El te încununează cu bunătate şi cu îndurări...”.
Bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu, ca părinte şi stăpân al lui Israel este
îmbinată strâns cu ideea de dreptate şi puterea fiinţei celei absolute. Dar iubirea
lui Iahve cere dreptatea, fiindcă El nu voieşte să vadă moartea celor pe care i-a
plăsmuit să se bucure de bunătatea Sa. „Pentru ei iubeşte îndurarea şi
dreptatea” (Ps. XXXII, 5). Iar aceste două lucruri s-au însoţit laolaltă, pentru ca
nici cea dintâi să nu devină nedreptate şi slăbiciune, şi nici cea de a doua să nu
fie lipsită de dragoste şi înţelepciune 16. În descrierea raporturilor dintre Iahve şi
poporul Său,se exprimă întotdeauna ideea de credincioşie, har şi iubire. Pentru
aceste motive, Israel nu se simţea legat de o lume cu valori ideale, ci de un fapt
sau eveniment care provenea de la Iahve. Era un fapt sau un eveniment în
favoarea lui Israel, un obiect care trebuia înţeles, trăit şi observat17.
2. Dreptatea în cartea Psalmilor

În Cartea Psalmilor, ca de altfel şi în celelalte cărţi ale Testamentului
Vechi, pentru a se determina ideea de drept şi dreptate, se folosesc expresiile:
ţedek şi ţedaka. Uneori însă şi cuvântul mişpat este întrebuinţat în sens similar.
Radicalul de la care derivă ţedek şi ţedaka, are semnificaţia originară de:
drept (Ps. V, 13; CXIX, 137), curat (Ps. XXXII, 11), credincios (Ps. I, 5-6 ; 34,
18), fără de răutate (Ps. VII, 10), nepărtinitor (Ps. VII, 12), iubitor de bine (Ps.
16
Sfântul Vasile cel Mare, Comentar la Psalmi, traducere de Pr. Dr. Olimp Căciulă, Bucureşti, 1939, p. 147
17
Drd. Nicolae Mihăiţă, op. cit., p. 647
10
XI, 7), neprihănit (Ps. XXXIII, 1; XXXVI, 11), cuvios (Ps. XXXVII, 28),
înţelept (Ps. XXXVII, 30), neşovăitor (Ps. XXXVII, 31), neclintit (Ps. XX, 10);
smerit (Ps. LXIX, 29-30), fără de strâmbătate (Ps. XCII,16), milosârd (Ps.
CXII, 5-9) şi adevărat (Ps. CXIX, 138). În sens figurat, însă, ţedek şi ţedaka
cuprind întotdeauna ideea de conformitate cu norma de drept morală şi
religioasă (Ps. CXIX, 75).
Şi sensurile derivatelor radicalului ţedek şi ţedaka sunt foarte multe în
Cartea Psalmilor, încât determinarea lor se face avându-se în vedere întotdeauna
contextul. În cele mai multe locuri din Psalmi însă, dreptatea este caracterizată
ca o angajare spre îndeplinirea unei acţiuni oneste ca o activitate, şi mai puţin ca
o însuşire. Iată câteva exemple: „Domnul face dreptate între neamuri” (Ps. CX,
6)18.
Dar întâlnim şi locuri unde dreptatea este luată în înţelesul de însuşire, de
virtute personală. Aşa, în Psalmul CXIX, cel ce iubeşte legea se roagă ca întru
„dreptatea şi credincioşia” Sa, Domnul să-l facă viu (vers. 40; vezi: şi Ps.
CXLIII, 1) şi să-l mântuiască (Ps. LXXII, 2). Iar în psalmul LXXII, 2 acelaşi
drept cere lui Dumnezeu să-l judece după „dreptatea şi nevinovăţia” care este
întru el. Şi poruncile Domnului, pravila şi hotărârile lui sunt drepte şi adevărate,
mai vrednice de iubit, decât aurul şi argintul (Ps. XIX, 9-11)19.
În sens religios-moral, prin ţedek şi ţedaka se redă ideea de plinătate,
desăvârşire, mântuire, precum şi atitudinea justă în raporturile cu semenii,
echitate, sinceritate şi lipsă de păcate (Ps. LXXI, 10; LXXII, 3; LXXXIX, 12-
14; LXXXIV, 17; 37, 2).
Şi expresia mişpat este folosită adeseori alături de ţedek şi ţedaka şi are
un înţeles sinonim cu al acestora. „Fericiţi toţi cei ce păzesc judecata şi
18
Magistrand Dumitru Abrudan, Dreptatea şi pacea iîn cartea Psalmilor, în Studii Teologice, XV (1963), nr. 7-
8, p. 416
19
Pr. Prof. Dr. Constantin Voicu, op. cit., p. 75
11
observă dreptatea în toate timpurile”, citim în Ps. CVI, 3. Or, a păzi judecata nu
este nimic altceva decât a lucra cu dreptate, a face dreptate cuiva care merită,
potrivit normelor de drept. Identitatea de înţelesuri a acestor cuvinte se poate
constata încă şi din alte câteva locuri, unde ele sunt scrise alăturat (Ps. XXXVII,
6; LXXXIX, 15).
Prin urmare, psalmistul atribuie întotdeauna cuvintelor ţedek, ţedaka şi
mişpat sensul de: activitate juridică, normă de drept, împrejurări de judecată,
precum şi acela de însuşire, de virtute personală, atât când se referă la
Dumnezeu, cât şi atunci când îi are în vedere pe oameni.
Raportată la credincioşi, această dreptate a lui Dumnezeu se manifestă,
după concepţia psalmistului, ca dreptatea răsplătitoare şi dreptatea ajutătoare20.
Dumnezeu este drept, El este Însuşi izvorul dreptăţii. Raportată la
credincioşii Săi (Ps. LXXXI, 12-13; XLIX, 3-23; LXXXIII, 2-19; CX, 6),
dreptatea Lui este urna pe care niciun adversar nu o corupe, niciun avocat nu o
întunecă şi niciun martor nu o înşeală. Deopotrivă, El încearcă pe cel drept şi pe
cel nelegiuit (Ps. XI, 5), însă ca Unul ce face numai dreptatea, El iubeşte faptele
bune şi celor drepţi le arată faţa Sa (Ps. XI, 6-7) . Toţi câţi stau la pândă,
încordându-şi arcul şi potrivindu-şi pe coardă săgeata pentru a ucide pe
locuitorii paşnici ai ţării (Ps. X, 8; XI, 2), făptuiesc nedreptatea şi nu cunosc pe
Domnul, căci „El este numai cu neamul celor drepţi” (Ps. XIV, 5) şi dreptatea
Lui pentru cei răi înseamnă nimicire, iar pentru cei buni ea este mântuire şi
binecuvântare de pace (Ps. XXIX, 7-11 ; XXXIV, 17-20).
Prin ţedaka şi mişpat, Iahve nu urmăreşte nimic altceva decât nimicirea
totală a răului şi aducerea pe calea cea dreaptă a celor rătăciţi. „Dacă vezi un
fur, rosteşte Iahve, prin gura psalmistului, tu eşti de partea lui şi cu cei
20
Macedon Petrescu, Idei moral-sociale în scrierile profeţilor mari ai Vechiului Testament, în Studii Teologice,
XXXVI (1984), nr. 12, p. 103
12
desfrânaţi te întovărăşeşti; gura ta o înveţi la rele şi cu limba ta urzeşti planuri
viclene... Iată ce ai făcut şi eu am tăcut, de aceea ţi-ai închipuit că Eu sunt cu
tine. Vreau să te pedepsesc şi să pun toate sub ochii tăi” (Ps. XLIX, 18-21).
Dar, dacă în Vechiul Testament, raporturile lui Iahve faţă de credincioşi
erau normate mai mult de dreptatea distributivă şi vindicativă, totuşi nu se poate
susţine că el nu şi-ar fi manifestat faţă de aceştia şi iubirea Sa îndurătoare şi
iertătoare. Aşa se face că noi vorbim şi despre o dreptate ajutătoare a lui
Dumnezeu21.
În toate acele locuri din Psalmi, unde, alături de ţedaka şi mişpat întâlnim
şi expresia hesed (bunătate, facere de bine, ajutor, binecuvântare) se are în
vedere întotdeauna dreptatea ajutătoare a lui Dumnezeu care în nu pedepseşte
imediat păcatul, ci lasă timp îndelungat credincioşilor Săi să se întoarcă pe calea
dreptăţii. Iar atunci când hotărăşte totuşi pedeapsa, aceasta nu este dictată numai
de dreptatea vindicativă, ci şi de har; ea are cu alte cuvinte un scop pedagogic,
întrucât prin ea se urmăreşte îndreptarea celui ce a greşit. Lucrurile acestea pot
fi constatate în Ps. CIII (vers. 2-4, 6, 8-14), unde citim: „Binecuvintează, suflete
al meu, pe Domnul şi nu uita toate binefacerile Lui. El iartă fărădelegile tale,
El vindecă toate boalele tale, El izbăveşte din stricăciune viaţa ta, El te
încununează cu bunătate şi îndurări... Domnul face dreptate şi cercetează pe
cei apăsaţi... îndurat şi binevoitor este Domnul, îndelung răbdător şi mult
milosârd. El nu ceartă până în sfârşit şi nu ţine deapururi mânia Lui. El nu ne
răsplăteşte după păcatele noastre şi nici după fărădelegile noastre, ci cât este
de departe cerul de pământ, atâta de mare este bunătatea Lui... Precum
miluieşte un părinte pe fii săi, aşa miluieşte Domnul!..”.
Şi în Psalmul CI, bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu, ca părinte şi stăpân
21
Teodor M. Burcuş, Aspecte sociale în predica profeţilor Vechiului Testament, în Studii Teologice, XLVIII
(1996), nr. 9-10, p. 254
13
al lui Israel, este îmbinată strâns cu ideea de dreptate şi puterea fiinţei celei
absolute. El vede în credincioşii Săi chipul Său şi ne cheamă la împlinirea
poruncilor Sale, acordând iertare deplină celor ce se abat de la rău îndurarea Lui
tine deapururi către cei drepţi şi dreptatea Lui se revarsă peste fiii fiilor lor (Ps.
CIII, 17; vezi şi Ps. XXXVI, 6 şi 8; XVIIIL, 111; CVIIII, 5)22.
Iahve este un Dumnezeu al iubirii şi Cel dintâi ne iartă, „de şaptezeci de
ori câte şapte”. Dar tocmai această iubire cere dreptatea, fiindcă El nu voieşte
să vadă moartea celor pe care i-a plăsmuit să se bucure de bunătatea Sa. Pentru
ei „iubeşte îndurarea şi dreptatea” (Ps. XXXII, 5). Iar aceste două lucruri,
hesed şi ţedaka s-au însoţit laolaltă, pentru ca nici cea dintâi să nu devină
nedreptate şi slăbiciune şi nici cea de-a doua să nu fie lipsită de dragoste şi
înţelepciune23.
În Psalmul CVII (ves. 1, 8, 15, 21 şi 31), hesed are însemnarea de
bunăvoinţă, iubire, îndurare, iertare, în contrast cu ura păcatului şi pedepsirea
lui; iar în Psalmul LXXVII, 38, Iahve este descris ca Dumnezeul cel bogat în
îndurare, care „iartă păcatele şi nu nimiceşte; de multe ori El pune stavilă
mâniei Sale şi nu lasă slobodă toată iuţimea Sa”. Aici hesed poate fi tradus cu
har, harul iertării păcatelor. Avraam, Isaac, Iacob şi mai ales David s-au
împărtăşit, de harul şi bunăvoinţa lui Dumnezeu. În descrierea raporturilor
dintre Iahve şi poporul Său, hesed alături de ţedaka şi mişpat exprimă
întotdeauna ideea de credincioşie, har şi iubire24.
Din cele amintite mai sus, putem constata că în Cartea Psalmilor
dreptatea lui Dumnezeu este privită ca principala caracteristică a fiinţei Sale,
dar prin aceasta nu este exclusă nici iubirea şi nici bunătatea şi îndurarea lui
22
Pr. Prof. Vladimir Prelipcean, Viaţa religios-morală după concepţia Vechiului Testament, în Mitropolia
Olteniei, XIV (1962), nr. 5-6, p. 271
23
Sfântul Vasile cel Mare, op. cit., p. 147
24
Macedon Petrescu, op. cit., p. 106
14
Iahve. Psalmistul, prin experienţele sale vii de trăire a sentimentului religios, a
exprimat foarte plastic şi aceste însuşiri ale lui Dumnezeu în mulţi dintre
psalmii săi.
Vorbind mai pe larg despre dreptatea lui Dumnezeu în Cartea Psalmilor,
implicit ne-am ocupat şi de problema dreptăţii când aceasta se referă la cel
credincios, întrucât prima - dreptatea dumnezeiască - are în vedere întotdeauna
pe credinciosul care, aici pe pământ, împlineşte sau nu legea dreptăţii şi a
adevărului, atât în relaţiile sale cu Dumnezeu, cât şi în cele cu sine şi cu semenii
săi25.
În cartea Iov, în cap. I, este schiţat în câteva cuvinte chipul credinciosului
care împlineşte legea dreptăţii în toată viaţa sa: „Fost-a om în ţara Uţ, cu
numele Iov; şi omul acesta era drept şi fără prihană... Se temea de Dumnezeu
şi se ferea de rău” (vers. 1). Aceeaşi figură este descrisă, însă mai pe larg, şi în
Psalmul 1, unde citim că un astfel de credincios „nu umblă în sfatul celor
fărădelege, în calea păcătoşilor nu stă şi în jilţul batjocoritorilor nu sade...
îndeletnicirea lui este legea Domnului şi în legea Lui el caută cu mintea zi şi
noapte” (vers. 1-2). Pentru bunătăţile revărsate de sus, el pururea aduce lauda
lui Iahve, cântându-i psalmi (Ps. 146, 2). Dar această laudă nu este numai cu
vocea, ci şi cu toate faptele bune, căci după cuvântul Fer. Augustin, a cânta un
psalm înseamnă a uni mâna cu vocea, purtând-o pe instrumentul care se
numeşte psalterion26.
Şi în alte locuri din psalmi, profilul religios moral al celui drept este bine
conturat. Aşa se arată că, faţă de Dumnezeu, el umblă fără prihană şi ia aminte
cu multă sârguinţă la toate hotărârile Lui (Ps. CXIX, 10). De jertfele cele cu
vărsare de sânge la altarele idoleşti el fuge şi numele dumnezeilor străini nu
25
Teodor M. Burcuş, op. cit., p. 257
26
Macedon Petrescu, op. cit., p. 107
15
ajunge pe buzele sale (Ps. XVI, 4). Rugăciunea îi este sinceră, izvorâtă din buze
fără vicleşug (Ps. XVII, 1), iar în inimă-i sălăşluieşte numai adevărul (Ps. XV,
2) . „Pururea voit-am să fac voia Ta, o Dumnezeul meu, rosteşte plin de
încredere şi mulţumire, căci legea Ta este în inima mea” (Ps. XL, 9).
„Încearcă-mă, Doamne, şi ispiteşte-mă; lămureşte ca în cuptor rărunchii şi
inima mea... căci întru nevinovăţia mea am umblat” (Ps. XXVI, 2) şi „paşii mei
i-am ţinut tare în făgaşurile tale; picioarele mele nu au şovăit” (Ps. XVII, 5)27.
Şi în raporturile sale cu semenii, cel drept este dator să cultive numai
dreptatea şi adevărul şi socoteşte a fi o nedreptate care nu poate fi iertată
acumularea de către unii a bunurilor materiale în detrimentul altora, căci „al
Domnului este pământul şi toată plinătatea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc
într-însa” (Ps. XXIV, 1). Omul este numai uzufructuarul şi el pururea trebuie
să-şi aducă aminte de obligaţiile pe care le are faţă de toţi cei din jurul său.
Aceeaşi atitudine justă a acelui drept faţă de semeni reiese şi din Psalmul XV,
unde se spune că el nu face niciun rău aproapelui său şi nici bârfeală şi ocară nu
aruncă asupra vecinului său (vers. 3); nu ia mită împotriva celui nevinovat şi
nici nu împrumută bani cu camătă (vers. 5). Sufletul nu şi l-a închinat
minciunii, inima şi conştiinţa îi sunt curate, mâinile nevinovate, iar cu jurământ
viclean nu se leagă (Ps. XXIV, 4). Urăşte adunarea ucigaşilor, a răufăcătorilor
şi cu nelegiuiţii n-are niciun amestec (Ps. XXVI, 3-5). Fuge de rău şi face
numai binele (Ps. XXXIV, 15), iar cu cei ce sunt împreună cu el, este paşnic şi
drept, bine ştiind că „omul care trăieşte în bună pace, are parte de moştenire
fericită” (Ps. XXXVII, 37). Dreptatea lui cu privire la semeni se manifestă
astfel nu numai în voinţa fermă şi conştientă de a le respecta drepturile, ci şi în a
voi şi le face binele, în măsura în care le aparţine de drept 28. Concepţia
27
Panayotis Nellas, Hristos, Dreptatea lui Dumnezeu şi îndreptarea noastră – pentru o soteriologie ortodoxă,
traducere de pr. prof. Ioan Ică sr., Ed. Deisis, Sibiu, 2012, p. 53
28
Diac. Prof. Orest Bucevschi, Învăţătura creştină despre iubire si dreptate, în Studii Teologice, V (1953), nr.
16
antropologică înaltă a acelui drept se vede mai ales din Psalmul VIII, 5-7, unde
se arată că omul este încununat cu mărire şi cu cinste şi că este cu puţin mai mic
decât îngerii. Toate cele de pe cer, din apă şi de pe pământ i-au fost supuse şi se
poate folosi de ele pentru a fi fericit el şi semenii săi. Dacă săvârşeşte păcatul, el
se află astfel vinovat, nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de sine însuşi, faţă
de semeni şi faţă de natura întreagă29.
3. Aspectul social al dreptăţii

Prin cuvântările lor, profeţii căutau „să scoată din mintea poporului
ideea ca nu numai fiii lui Avraam, adică israeliţii sunt fiii lui Dumnezeu, ci şi
celelalte neamuri în măsura în care ele fac voia lui Dumnezeu”37. Chiar dacă
Dumnezeu a ales poporul Israel dându-i o misiune specială, aceasta nu
înseamnă că El neglijează celelalte popoare, deoarece El nu este numai
Dumnezeul iudeilor, ci Dumnezeul tuturor popoarelor, al tuturor oamenilor care
fac voia Lui, indiferent, de naţionalitatea care îi aparţin. Aceasta se vede mai
ales din faptul că, deşi profeţii au fost din neamul lui Israel, totuşi prin
cuvântările şi proorocirile lor, ei s-au adresat şi celorlalte popoare. Se ştie că
profetul Iona şi-a desfăşurat activitatea departe de ţara şi de neamul său în
oraşul Ninive. Din cuprinsul profeţiei lui Iona, rezultă că providenţa, bunătatea
şi îndurarea lui Dumnezeu îmbrăţişează pe toţi oamenii care-şi desfăşoară viaţa
conform voii Lui. După profeţia lui Iona, Iahve este Dumnezeul cel adevărat şi
universal, care doreşte ca toată lumea să se bucure de mântuire şi fericire. Din
cauza caracterului ei universalist, cartea profetului Iona, alături de cartea Rut,
prezintă o mare valoare doctrinară şi soteriologică. Cele două cărţi arată că
poporul lui Israel a avut misiunea de a fi păstrătorul şi propovăduitorul credinţei
9-10, p. 582
29
Magistrand Dumitru Abrudan, op. cit., p. 422
17
într-un singur Dumnezeu în mijlocul celorlalte popoare, care se pot împărtăşi
toate prin credinţă, de binefacerile împărăţiei mesianice (Isaia VIII, 6-8)30.
Din punctul de vedere al dreptăţii sociale individuale, putem spune
următoarele.
Cu trecerea timpului în istoria lui Israel, prescripţiile legii mozaice erau
din ce în ce mai puţin observate. Pofta păcătoasă de a acapara cât mai multe
bunuri materiale, făcea ca nedreptatea să fie practicată tot mai mult. Profeţii s-
au ridicat cu vehemenţă împotriva acestei situaţii, arătând că nedreptatea va fi
aspru pedepsită: „Vai de legiuitorii care fac pravili nedrepte şi de scriitorii
care scriu hotărâri silnice, ca să îndepărteze pe cei săraci de la judecată, să
răpească dreptatea oropsiţilor poporului meu, să prade pe văduve şi să
despoaie pe cei orfani” (Isaia X, 1; Mihea II, 1; Avacum II, 9).
Realizarea dreptăţii trebuie să caracterizeze viaţa socială, adică relaţiile
dintre om şi om şi colectivitatea din care face parte (Iez. XLV, 9-10), căci
„celui ce împlineşte dreptatea îi merge bine” (Ieremia XXII, 15)31.
Israel a adorat pe Iahve ca pe cel care a comunicat poporului său darul
binecuvântat şi universal al dreptăţii Sale. Universal pentru că în desfăşurarea
perpetuă a istoriei, năzuinţa spre dreptate a constituit o moştenire preţioasă
pentru fiecare generaţie. Orânduirile sociale întemeiate pe nedreptate au existat
şi mai există şi astăzi acolo unde încă se mai menţine exploatarea omului de
către om, dar ele sunt potrivnice voii lui Dumnezeu, care l-a creat pe om ca el
să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele şi
roadele pământului (Gen. I, 26). Dar El n-a voit ca omul să stăpânească şi peste
alţi oameni şi să dispună de viaţa altora după bunul lui plac. Aşa se face că
primii drepţi au fost mai mult păstori decât regi, mai mult lucrători ai
30
Pr. Prof. Dr. Constantin Voicu, op. cit., p. 77
31
Drd. Nicolae Mihăiţă, op. cit., p. 650
18
pământului decât războinici32.
De aceea, cântăreţii, poeţii şi filozofii antichităţii au înălţat cele mai
frumoase imne dreptăţii, care după învăţătura Sfintei Scripturi este atât o
însuşire a firii celei nepătrunse, cât mai ales ca activitate, ba acţiune a lui
Dumnezeu asupra cosmosului. Practicarea dreptăţii lui Iahve de către poporul
Israel, produce o viaţă religios-morală trăită în deplină armonie cu voia cea
sfântă a lui Dumnezeu, care îşi arată roadele sale bogate în raporturile sociale
între oameni.
4. Mesia - Domn al dreptăţii

În lumina textelor vechi-testamentare, Mesia este prezis nu numai ca
„Domn al păcii”, ci şi al dreptăţii sau în limbaj profetic „odraslă” a dreptăţii.
Cele două noţiunii sunt într-o strânsă legătură şi prin ele se conturează cel mai
bine persoana şi activitatea lui Mesia în lume. Pacea şi dreptatea sunt două
dintre atributele divinităţii elogiate de profeţi şi recomandate omului ca
mijloace sigure de slujire a binelui şi de a dobândi desăvârşirea religios-
morală33.
Printre denumirile semnificative date de profeţi Mântuitorului Hristos se
includ şi cele de „odraslă a dreptăţii” (Ier. XXXIII, 15) sau „odraslă dreaptă”
(Ier. XXIII, 5) ori „odrasla Domnului” (Isaia IV, 2). Această „odraslă” va
creşte din seminţia lui David (Ier. XXXIII, 15) şi faţă de ceilalţi descendenţi ai
familiei davidice se afirmă prin dreptate, ceea ce face ca Mesia să fie şi un
Domn al dreptăţii. Noţiunea ebraică de „dreptate” sau de „drept” derivă de la
radicalul ţadaq care înseamnă: a fi drept, a fi potrivit, a fi adevărat, a fi mare, a
32
Prof. Dr. D. G. Boroianu, Prof. Vasile Oiaga, Noţiuni de Morala Creştină, Editura Librariei Noua P. Iliescu
& D. Grossu, Iaşi, 1901, p. 45
33
Pr. Lect. Univ. Drd. Teodor Baba, Venirea lui Mesia reflectată în profetiile mesianice, în Teologia, III (2000),
nr. 3, p. 51
19
fi corect, a fi constant, a fi legitim, a fi priceput, a fi desăvârşit. Pluralitatea
sensurilor derivate din acest radical are ca numitor comun ideea de a urma
binele, temelia dreptăţii şi a păcii, ceea ce înseamnă că dreptatea este unul din
atributele dumnezeirii pe care profeţii o subliniază în scrierile lor. Urmarea
dreptăţii înseamnă „ascultarea de poruncile lui Dumnezeu şi rămânerea în
spiritul uneia dintre cele 4 virtuţi cardinale”34. Prin ea se reglementează
raporturile dintre om şi Dumnezeu, precum şi cele faţă de semenii săi şi faţă de
sine însuşi. În împărăţia mesianică ea are un rod important (Isaia IX, 5),
deoarece Dumnezeu cel drept iubeşte dreptatea (Ps. X, 7) şi cei ce o împlinesc
vor fi binecuvântaţi cu fericire (Ps. CV, 3).
Legea mozaică este pătrunsă de spiritul dreptăţii, virtute preţuită, şi de
lumea antică care o consideră drept temelie a oricărei orânduiri sociale
statornice. În Pentateuh, ca şi în celelalte cărţi canonice ale Vechiului
Testament, se accentuează îndatorirea omului de a urma dreptatea ca să se
pogoare binecuvântarea divină peste ei şi să fie capabil să lupte împotriva celui
nedrept (Pilde X, 6). Legislaţia mozaică apare ca o măreaţă încercare de a
menţine egalitatea socială prin îndeplinirea idealului de dreptate care este izvor
de viaţă pentru cel ce o urmează (Prov. X, 11)35.
Dacă la popoarele antice noţiunea de dreptate era relativă, în viziunea
profeţilor ea apare ca o forţă ce depăşeşte sfera abstractului şi angajează pe om
la acţiune. În înţeles biblic, ea are o origine divină (Ps. X, 7), de aceea este
considerată drept farul călăuzitor al celor neprihăniţi şi numai ea îi poate izbăvi
de moarte (Pilde XI, 4-6). Prin judecată şi dreptate Dumnezeu urmăreşte
nimicirea răului aducător de moarte şi aducerea celor rătăciţi la calea dreaptă, la
făgaşul vieţii pe care merg cei drepţi (Pilde XI, 19). Realizarea dreptăţii
34
Prof. Dr. D. G. Boroianu, Prof. Vasile Oiaga, op. cit., p. 46
35
Pr. Prof. Vl. Prelipcean, Probleme sociale în Vechiul Testament, în Studii Teologice, XXXIII (1943), nr. 1-2,
p. 60
20
echivalează cu manifestarea sfinţeniei şi justiţiei divine în lume36.
Desele referiri şi înalta concepţie despre, dreptate a aghiografilor
Vechiului Testament subliniază pe deplin valoarea ei în desfăşurarea unei vieţi
religioase curate, adevăr confirmat şi de profeţiile mesianice care numesc pe
Mesia drept „Odraslă dreaptă”, descendentă din familia davidică. Potrivit
acestei denumiri şi având în vedere faptul că noţiunea de dreptate include şi
sensul de îndreptare, Mântuitorul Hristos va avea misiunea de a răscumpăra
omenirea de sub jugul păcatului şi de a nimici toate actele de nedreptate prin
care erau încălcate poruncile divine. Până la venirea lui Mesia în lume,
Dumnezeu a cerut respectarea dreptăţii faţă de aproapele care trebuie tratat cu
iubire şi nu cu răzbunare (Lev. XIX, 18). Încălcarea acestei porunci paralizează
bunele relaţii dintre oameni şi duce la săvârşirea păcatului, de aceea cei ce-şi
manifestă sentimentele religioase faţă de Dumnezeu trebuie mai întâi să aibă în
vedere împlinirea dreptăţii faţă de orfani şi văduve (Isaia I, 17). Îndeplinind
această poruncă divină adevăraţii închinători vor dovedi sentimente de dragoste
unite cu acte de dreptate bineplăcute înaintea lui Dumnezeu şi vor sluji
dreptatea absolută asemănată de psalmist cu munţii (Ps. XXXV, 6)37.
Readucerea omului la starea lui paradisiacă impune realizarea unui act de
dreptate pe care numai Fiul lui Dumnezeu, numit în chip figurat „Odrasla
dreaptă” putea să-l îndeplinească. Pentru ca omul să fie conştient de această
îndreptare a sa, în istoria vechi-testamentară, Legea mozaică a pus în lumină
valoarea dreptăţii ca mijloc de asigurare a unităţii dintre oamenii chemaţi de
Dumnezeu să slujească viaţa şi să se conducă după nobilul ideal de pace,
libertate, frăţietate, valori care înlesnesc dezvoltarea plenară a firii umane.
Garanţia îndreptării omului sunt profeţiile mesianice despre „Odrasla dreaptă”
36
Magistrand Dumitru Abrudan, op. cit., p. 418
37
Pr. Prof. Nicolae Neaga, Primatul dreptăţii, în Mitropolia Ardealului, XXVIII (1983), nr. 9-10, p. 548
21
sau „Soarele dreptăţii” (Mal. III, 20), Care, după întruparea Sa, îi va cere
împlinirea tuturor datoriilor ce-i revin faţă de Dumnezeu, şi semenii săi (Matei
XXII, 21). În acest sens, Sfântul Apostol Pavel zice: „daţi dar tuturor cele cu
care sunteţi datori (Rom. XIII, 17), cuvinte, care arată valoarea dreptăţii în
creştinism, atunci când este vorba de reglementarea relaţiilor creştinului faţă de
Dumnezeu şi faţă de semenii săi. Dreptatea creştină presupune armonie,
bunăvoinţă şi ea extinde deopotrivă asupra tuturor oamenilor deoarece toţi sunt
fii ai aceluiaşi Părinte ceresc Care a trimis pe Fiul Său în lume ca să-i readucă la
acea stare de dinainte de căderea în păcat a primilor oameni în rai. Specificul
acestei dreptăţi este învingerea răului, cu bine, aşa cum a învăţat Mântuitorul
Hristos în Predica de pe Munte (Matei V, 38-39)38.
În împărăţia mesianică dreptatea cunoaşte desăvârşirea, după cum
desăvârşită este şi persoana de la care ea provine. Potrivit profeţiei lui Isaia
„roada dreptăţii va fi liniştea şi nădejdea în veci de veci” (Isaia XXXII, 17), iar
Psalmistul prevesteşte că „dreptatea şi pacea s-au sărutat, iar adevărul din
pământ a răsărit” (Ps. LXXXIV, 12). Dreptatea va fi obiectivul învăţăturii pe
care o aşteaptă toate neamurile de la „Robul Domnului” chemat de Dumnezeu
să o desăvârşească (Isaia 42, 1-6)39.
Strâns legată de dreptatea Domnului este şi judecata (Deut. XXXIII, 21).
Regele David le-a împlinit prin calitatea sa de conducător al lui Israel (II Regi
VIII, 15). De aceea, odată cu vestirea mântuirii prin Mesia, „Dumnezeu va face
ca dreptatea să răsară şi înaintea tuturor neamurilor” (Isaia LXI, 11).
Aghiografii numesc pe cei ce fac dreptate oameni drepţi, slujitori ai vieţii (Pilde
X, l6), sufletul lor fiind pe calea cea dreaptă (Avacum VIII, 4). Ei se îndura şi
de semenii lor (Ps. XXXVI, 21; Pilde XXIX, 7) şi comportarea lor umană va fi
38
Pr. Prof. Alexandru Ciurea, Predica de Munte, în Glasul Bisericii, V (1946), nr. 11-12, p. 1025
39
Pr. Prof. Nicolae Neaga, op. cit., p. 551
22
depăşită de Mesia care va îndrepta pe mulţi, luând asupra Sa fărădelegile lor şi
pentru cei păcătoşi sacrificându-Şi viaţă Sa (Isaia LIII, 11-12). În persoana lui
Mesia au îmbinat armonios dreptatea, cu iubirea jertfelnică.
Mărturisitorii adevăraţi ai credinţei vorbesc de dreptatea dumnezeiască şi
ei caută să ducă o viaţă neprihănita conformă cu poruncile divine care-i conduc
spre sfinţenie. De aceea, ei se apropie mult de starea de sfinţenie şi lucrul acesta
îl indică şi înţelesul termenului „drept”, care este sinonim cu „sfânt”. Atributul
de de „drept” acordat unei persoane are, înţelesul, mai apropiat de cel de „sfânt”
şi cu acest apelativ au fost numiţi Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare, şi bătrânul
Simeon (Matei I, 13; Luca II, 25)40. În teologia iudaică, adjectivul ţadiq (drept)
este utilizat pentru acele persoane care dau dovadă de spirit de dreptate,
săvârşesc fapte bune, păstrează credinţa neştirbită şi sunt binecuvântaţi cu puteri
supranaturale41.
CAPITOLUL II
40
Pr. Prof. Alexandru Ciurea, op. cit., p. 1026
41
Pr. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Mesia - Domn al păcii şi al dreptăţii, în Studii Teologice, XLII (1990), nr.
2, p. 18
23
SENSUL DREPTĂŢII ÎN NOUL TESTAMENT
1. Dreptatea în Sfintele Evanghelii

Încă, de la începutul Predicii de pe Munte, Mântuitorul vorbeşte despre
dreptatea cea nouă, care trebuie să deosebească pe creştin faţă de reprezentanţii
oficiali ai Legii vechi: „Dacă dreptatea voastră nu va prisosi mai mult decât a
cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor” (Mat. 5, 20).
„Dreptatea” cărturarilor şi a fariseilor era formală, exterioară, nu ducea la
o prefacere lăuntrică, pentru că nu izvora din dragoste de Dumnezeu şi de
aproapele, ci din dorinţa dobândirii unei faime şi a unei autorităţi cât mai mari
în faţa poporului. Nu erau iubitori de virtute, ci de slavă omenească.
Mântuitorul îi numeşte „făţarnici”. Nicăieri „dreptatea” cărturarilor şi a
fariseilor nu e mai bine caracterizată ca în capitolul 23 al primei Evanghelii. În
Predica de pe munte, Mântuitorul ne învaţă să ne ferim de o astfel de „evlavie”
falsă, exterioară, pentru lauda oamenilor. El vorbeşte, cu acest prilej, despre
milostenie, rugăciune şi post, fapte moral-religioase care ne îndreptează înaintea
lui Dumnezeu42.
Dreptatea corespondent a ebraicului „ţedac” desemnează toate faptele
morale şi religioase pe care trebuie să le împlinească omul pentru a bine plăcea
în faţa lui Dumnezeu43.
În descoperirea fericirii Mântuitorul îndrumă spre dreptate. El fericeşte
pe cei ce însetează după dreptate alături de făcătorii de pace (Matei 5, 6), pe cei
prigoniţi pentru dreptate, pe cei cărora le prisoseşte dreptatea (Matei 5, 20), cu
42
Pr. Prof. D. Stamatoiu, Raportul dintre legea veche şi legea nouă, după Predica de pe Munte, în Mitropolia
Olteniei, XXXI (1979), nr. 7-9, p. 555
43
Pr. Sabin Verzan, Predica de pe Munte, izvor de învăţături pentru viaţa creştină, în Glasul Bisericii, XVII
(1958), nr. 1-2, p. 91
24
scopul ca asemenea stări să fie dorite, căutate şi trăite.
Dreptatea, despre care vorbeşte fericirea a patra, înseamnă suma tuturor
virtuţilor, împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Ca virtute socială, dreptatea
este izvorâtă din adâncul divin al dragostei eterne, al bunătăţii, al frăţiei, al
egalităţii tuturor oamenilor, al părtăşiei tuturor la toate comorile vieţii, la toate
bunurile culturii, la toate bucuriile şi fericirile existenţei44.
Într-o împrejurare istorică, Mântuitorul, definind extensiunea dreptăţii,
vestise că dreptatea este tot ce trebuie împlinit (Matei 3, 15), alteori (Matei 5,
20) face deosebire între dreptate şi dreptate. E vorba despre o dreptate bazată pe
principialitate şi intransigenţă şi despre o dreptate superficială.
În capitolul 6, 33, Sfântul Evanghelist Matei vorbeşte despre căutarea
Împărăţiei lui Dumnezeu de care vor beneficia cei a căror viaţă este înfiptă
puternic în dreptatea Lui45.
La Sfântul Evanghelist Luca 1, 75 dreptatea se rânduieşte alături de
sfinţenie şi e condiţie sine qua non a izbăvirii, iar după Ioan 16, 8 dreptatea e un
criteriu de apreciere a credincioşilor. Ideea este înrudită cu Fapte 17, 31:
„Dumnezeu va să judece lumea întru dreptate”.
În lucrarea Duhului Sfânt asupra lumii obiectul vădirii este dreptatea
dreptului, pe care ai primit-o prin credinţă (Ioan 16, 10).
Dreptatea cu privire la Dumnezeu are două aspecte deosebite: unul ca
atribut al fiinţei divine prin care Dumnezeu este atotdrept, şi altul ca
manifestare a voii divine prin care Dumnezeu cere înfăptuirea dreptăţii în lume
şi face şi pe oameni drepţi. După primul aspect, dreptatea ca atribut al fiinţei
divine, este redată în cuvintele: „Şi pe când stătea Pilat în scaunul de judecată,
soţia lui i-a trimis acest cuvânt: Nimic să nu-I faci Dreptului aceluia, că mult
44
Pr. Prof. D. Stamatoiu, op. cit., p. 551
45
Olivier Clement, Predica de pe Munte, în Glasul Bisericii, XVI (1957), nr. 2, p. 100
25
am suferit azi, în vis, pentru El” (Matei 27, 19); „Părinte drepte, lumea pe Tine
nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai
trimis” (Ioan 17, 25). Ca atribut şi manifestare a voii divine, dreptatea lui
Dumnezeu este redată de Sfântul Apostol Pavel în cuvintele: „Întru îngăduinţa
lui Dumnezeu, ca să-şi arate dreptatea Sa, în vremea de acum, spre a fi El
drept şi îndreptând pe cel ce trăieşte din credinţa lui Iisus” (Romani 3, 26)46.
2. Înţelesul dreptăţii în epistolele pauline

Sfântul Pavel vorbeşte despre dreptatea creştină, plasând această noţiune
într-un context mai larg şi anume, în cadrul doctrinei soteriologice. Dreptatea în
concepţia paulină e strâns legată de noţiunea îndreptării. De aceea, pentru
înţelegerea corectă a dreptăţii nou-testamentare, în viziunea Sfântului Pavel,
trebuie în primul rând să definim „îndreptarea” pe care o realizează Fiul lui
Dumnezeu întrupat47.
Sfântul Apostol Pavel, marele convertit pe drumul Damascului, îşi
dezvoltă concepţia sa plecând, întotdeauna, de la Evanghelia Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, baza propovăduirii sale fiind în întregime hristologică.
Aşadar, ce înţelegea Sfântul Pavel prin îndreptarea săvârşită de Mântuitorul?
Iată ce afirma marele Apostol în Epistola către Romani: „Dar acum în afară de
lege s-a arătat dreptatea lui Dumnezeu... dar dreptatea lui Dumnezeu vine prin
credinţa în Iisus Hristos pentru toţi care cred, căci nu e deosebire fiindcă toţi
au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, îndreptându-se în dar cu
harul Lui prin răscumpărarea cea întru Hristos Iisus, pe care Dumnezeu L-a
rânduit jertfă de ispăşire prin credinţa în sângele Lui. Ca să-şi arate dreptatea
Sa pentru iertarea păcatelor celor mai înainte făcute, întru îngăduinţa lui
46
Drd. Grigore Mazilescu, Dreptate, îndreptare, îndreptăţire, după învăţătura Bisericii noastre, în Mitropolia
Olteniei, XXVII (1975), nr. 1-2, p. 25
47
26
Dumnezeu, ca să-şi arate dreptatea Sa în vremea de acum, spre a fi El drept şi
îndreptând pe cel care trăieşte din credinţa lui Iisus... căci socotim că prin
credinţă se va îndrepta omul fără faptele legii” (3, 21-28). Dreptatea lui
Dumnezeu sau lucrarea divină de mântuire (îndreptare) a omului căzut se arată
la plinirea vremii. Mai mult, îndreptarea oamenilor e săvârşită de Mântuitorul
Iisus Hristos prin jertfa Sa ispăşitoare, jertfă rânduită din veşnicie de către
Părintele Său ceresc. Această rânduială sau plan divin întrece, fireşte, puterea
noastră de înţelegere, constituind dreptatea divină pe care Dumnezeu şi-o
manifestă adeseori în cadrul istoriei biblice. Astfel, la întrebarea Sfântului Ioan
Botezătorul cu privire la motivul botezului Domnului, Mântuitorul îi dă
următorul răspuns: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată
dreptatea” (Matei 3, 15). În acest loc, dreptatea e identică cu iubirea divină,
iubire care cuprinde, deopotrivă, atât chenoza cât şi jertfa Fiului lui
Dumnezeu48.
Rodul dreptăţii manifestată în jertfa Mântuitorului este iertarea păcatelor,
îndreptarea omului căzut. Şi pentru a evidenţia mai bine caracterul hristocentric
al îndreptării, Sfântul Apostol Pavel face următoarea aserţiune: „Prin credinţă
se va îndrepta omul, fără faptele legii” (Romani 3, 28). Prin aceste cuvinte,
marele Apostol ţine să precizeze că îndreptarea e o lucrare divină, săvârşită cu
ajutorul harului. Totuşi, el nu este un antinomist, el nu respinge în chip radical
legea, când afirmă că dreptatea vine din credinţă, pentru că la el imperativul
legii e înlocuit de imperativul iubirii şi jertfei Mântuitorului49.
W. Kummel aducea în sprijinul admiraţiilor sale solafideiste textul paulin
în care Avraam e prezentat ca exemplu de credinţă: „Precum şi Avram a crezut
în Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate, să ştiţi deci că cei care sunt din
48
Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Câteva idei de dreptate socială la Sfântul Apostol Pavel, în Mitropolia
Banatului, XXXVI (1986), nr. 5, p. 12
49
27
credinţă, aceştia sunt fiii lui Avraam. Iar Scriptura văzând dinainte că
Dumnezeu îndreptează neamurile din credinţă dinainte a binevestit lui Avraam:
că se vor binecuvânta în tine toate neamurile. Deci cei ce sunt din credinţă se
binecuvintează împreună cu credinciosul Avraam” (Galateni 3, 5-9). Fireşte,
credinţa lui Avraam, deschiderea sa sinceră, plină de nădejde în faţa
Dumnezeului celui viu e virtute de mare preţ, desemnată cu ajutorul termenului
de „dreptate”50. Mai mult, fiii lui Avraam sunt toţi cei care cred, iar în baza
făgăduinţelor făcute de Dumnezeu patriarhului, ei sunt şi beneficiarii acestor
promisiuni divine. Totuşi, să nu uităm că Sfântul Apostol Pavel vorbind tot
despre Avraam, în Epistola sa către Evrei, ţine să facă următoarea precizare:
„Prin credinţă, Avraam, când a fost încercat, a adus pe Isaac... Dar Avraam a
socotit că Dumnezeu este puternic să-l înviere şi din morţi” (Evrei 11, 17-19).
Fapta lui Avraam s-a născut din credinţă. Dreptatea patriarhului nu poate fi
concepută în afara faptelor sale. Când vorbeşte despre lege, Sfântul Apostol
Pavel are în vedere suma dispoziţiilor cultice proprii Vechiului Testament şi nu
imperativul moral divin cuprins în legea mozaică, care se împlineşte în porunca
iubirii creştine. De aici şi atenţionarea sa: „Din faptele legii nimeni nu se va
îndrepta” (Galateni 2, 16)51.
În unele cercuri iudaice precreştine, se vehicula ideea îndreptării nu prin
faptele bune ale celui vinovat, ci prin harul lui Dumnezeu. Astfel, într-un text
găsit în grotele de la Qumran şi provenind de la gruparea religioasă a
esenienilor, putem citi următoarele: „Dacă mă împiedic din cauza ticăloşiei
mele, rămân totuşi drept prin dreptatea lui Dumnezeu”. Iar scrierea apocrifă
Ezra IV face următoarea afirmaţie: „Dreptatea şi bunătatea Ta, Doamne, se
arată prin îndreptarea celor care nu au comoara faptelor bune” (Ezra IV, 8,
50
Diac. Prof. Orest Bucevschi, op. cit., p. 582
51
28
36)52.
S-ar părea că la prima vedere textele pauline care vorbesc despre
îndreptarea prin credinţă au suferit o oarecare influenţă din partea gândirii
eseniene. Totuşi, să nu uităm, cultura marelui Apostol nu îngăduie vehicularea
unei asemenea ipoteze. Mai mult, Vechiul Testament e pentru Sfântul Apostol
Pavel un nesecat izvor de inspiraţie şi un fundament solid în argumentările sale.
Laxismul moral al textelor de mai sus poate fi exprimat laconic şi de afirmaţia:
„Numai prin bunătatea Ta omul este îndreptat” (Imne 13, 16-17)10. Această
concepţie nu are nimic comun cu dinamismul şi responsabilitatea creştină care
reies în mod pregnant din toate epistolele pauline53.
Strâns legată de noţiunea de îndreptare se găseşte cea de dreptate. Am
văzut în cele de mai sus că dreptatea lui Dumnezeu se identifică cu lucrarea Sa
de mântuire, îndreptare a omului căzut în robia păcatului. Dreptatea în sens
nou-testamentar şi în formularea paulină se suprapune apoi pe ideea unei stări
de comuniune personală între Dumnezeu şi omul îndreptat, Mijlocitorul acestei
comuniuni fiind însuşi Iisus Hristos. De aceea înainte de venirea Mântuitorului,
nu putem vorbi despre o dreptate în sens creştin, adică, despre o comuniune
personală divino-umană, decât la nivelul individual, al unui receptacol ales în
chip special de către Dumnezeu. În acest sens trebuie înţeleasă şi afirmaţia
paulină din Epistola către Romani: „Iar Israel urmând legea dreptăţii nu a
ajuns la legea dreptăţi” (9, 31). „Nu a ajuns”, pentru că îndreptarea firii umane
avea să vină prin jertfa Fiului lui Dumnezeu întrupat54.
Sfântul Apostol Pavel îşi dă seama de identificarea legii mozaice în
îndreptarea omului. Mai mult, el consideră vieţuirea sa în tiparele acestei legi
drept o pierdere: „Dar cele ce îmi erau mie câştig, acestea le-am socotit pentru
52
Panayotis Nellas, op. cit., p. 56
53
Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 13
54
29
Hristos pagubă” (Filipeni 3, 7). Cu toate acestea legea e „sfântă, bună,
spirituală” (Romani 7, 12-14), fiindcă constituie un prim pas în apropierea lui
Dumnezeu de firea umană căzută în păcat. La venirea Mântuitorului, legea
Vechiului Testament privită prin prisma îndreptării ia sfârşit: „Hristos este
sfârşitul legii, spre îndreptare pentru tot cel ce crede” (Romani 10, 4)55.
Teologul protestant W. Kummel face abstracţie, când vorbeşte despre
îndreptare, de textele, nu puţine la număr, care afirmă în mod evident
necesitatea faptelor bune, a dreptăţii creştine în viaţa celor îndreptaţi prin jertfa
ispăşitoare a Mântuitorului. „Mai departe, fraţilor, afirmă Sfântul Pavel, câte
sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt
de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi laudă, la acestea să vă fie
gândul” (Filipeni 4, 8)56.
Activismul moralei creştine iese şi mai bine în evidenţă atunci când
apostolul neamurilor, vorbind despre îndreptare, face următoarea remarcă:
„Fiindcă nu cei ce au legea sunt drepţi la Dumnezeu ci, cei ce împlinesc legea
vor fi îndreptaţi” (Romani 2, 13). La ce lege se referă aici Sfântul Apostol
Pavel, dacă tot în epistola către Romani el afirmă că dreptatea vine din credinţă
şi nu din Lege? În textul de faţă Pavel vorbeşte despre legea lui Hristos,
condensată în porunca iubirii aproapelui. Iubirea supremă de care a dat dovadă
Iisus Hristos în timpul jertfei Sale e imperativul moral care pretinde de la
creştini o slujire asemănătoare a semenilor. „Purtaţi-vă sarcinile unii altora că
aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2). Deci, legea Vechiului
Testament a fost înlocuită de legea lui Hristos. Şi pentru că între Înviere şi
Parusie se interpune un anumit interval de timp, creştinii sunt chemaţi la
săvârşirea faptelor bune, vrednice de iubirea lui Dumnezeu57.
55
56
57
30
Efesenilor, Sfântul Apostol Pavel le dă un sfat de netăgăduită importanţă
pentru progresul moral: „Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte,
de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, şi să vă înnoiţi în
duhul minţii voastre şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou după Dumnezeu, zidit
întru dreptate şi sfinţenia adevărului” (4, 22-24). Dreptul zugrăvit de Sfântul
Apostol Pavel e viu prin credinţă (Galateni 3, 11), dar această credinţă nu
trebuie înţeleasă ca o acceptare pasivă a unor adevăruri de credinţă, ci ca o
deschidere existenţială ca un răspuns din partea creştinului la chemarea lui
Dumnezeu. Şi aceasta pentru că credinţa, în sens noutestamentar-paulin e
„lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6). Fireşte, mântuirea, sub aspect obiectiv,
îndreptarea noastră, e un dar divin, iar dreptatea noastră nu-i decât un răspuns
pe care îl dăm în deplină libertate Dăruitorului. Fiind „fii ai luminii”, creştinii
trebuie să ştie că lumina, viaţa lor nouă are ca roade: bunătatea, dreptatea şi
adevărul (Efeseni 5, 9)58.
Ce este deci dreptatea în sens paulin? Pentru Sfântul Apostol Pavel a fi
drept înseamnă a fi bineplăcut lui Dumnezeu (Efeseni 5, 10). Dreptatea este,
aşadar, şi în cazul Sfântului Pavel un concept de relaţie, o stare firească de
comuniune a creştinilor cu Dumnezeu. Alături de vrednicie, dreptatea se
identifică cu suma virtuţilor creştine, cu starea de sfinţenie şi puritate morală.
Creştinii trebuie să fie „plini de roada dreptăţii care este prin Iisus Hristos
slava şi lauda lui Dumnezeu” (Filipeni 1, 11)59.
După ce în Filipeni 3, 9-12, Sfântul Pavel vorbeşte despre dreptatea care
vine din credinţă, el continuă cu următoarea confesiune: „Dar una fac, uitând
cele ce sUnt în urma mea, şi ţinând la cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata
dumnezeieştii chemări de sus întru Hristos Iisus” (Filipeni 3, 14). Apostolul se
58
Ibidem
59
31
simte, aşadar, încă departe de dreptatea adusă de Hristos, de aceea el continuă
să lupte; progresul spiritual-moral fiind o permanentă negare a stării de inerţie,
o continuă trezvie şi lucrare întru Iisus Hristos. Termenul „tinzând” scoate în
evidenţă cu şi mai multă putere dinamismul moralei creştine. „Epectaza” e
astfel starea proprie moralei creştine în intervalul dintre Învierea şi Parusia
Domnului60.
Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte apoi că „iubirea nu se bucură de
nedreptate, ci de adevăr” (I. Corinteni 13, 6). În concepţia vetero-testamentară,
dreptatea stă pe acelaşi plan cu adevărul. În orice caz, pentru Sfântul Pavel
iubirea nu şterge nicidecum graniţa dintre dreptate şi nedreptate. Marele
Apostol nu numai că respectă binele social, ci, mai mult, îl apără şi-l revendică
(Romani 13, 3-4). Dreptatea care la antici era prima dintre virtuţi e ridicată în
Noul Testament la rangul de iubire61.
Trecând acum la iubirea creştină, putem să ne întrebăm pe bună dreptate
care este raportul dintre această virtute şi nedreptăţile sociale cu care erau
confruntaţi creştinii veacului apostolic. Bazându-se pe afirmaţia Mântuitorului,
conform căreia cei prigoniţi pentru dreptate sunt consideraţi fericiţi (Matei 5,
10), Sfântul Apostol Pavel în I Corinteni 6, 7 şi Romani 12, îndeamnă pe
creştini să sufere mai degrabă nedreptăţile care li se fac decât să răspundă cu
răul altui rău. Mai mult, ei trebuie să se opună răului cu binele, urii cu iubirea,
convinşi fiind că Dumnezeu va pedepsi la timp pe lucrătorii nedreptăţii.
Aşadar, dreptatea în viziunea Sfântului Apostol Pavel e mai mult decât o
virtute. Ea e o stare prin care creştinul intră în comuniune cu Dumnezeu,
tinzând spre asemănarea tot mai accentuată cu Ziditorul său62.
60
61
62
32
3. Premisele dreptăţii
Dreptatea ca virtute specială se prezintă în primul rând ca cerinţă a vieţii
morale naturale, primindu-şi în Noul Testament desăvârşirea religioasă cea mai
înaltă. Ca orice virtute morală, dreptatea rezidă şi ea în dispoziţia interioară a
creştinului. Actele sale, pentru a fi cu adevărat morale, trebuie să izvorască
dintr-un interior sufletesc moralmente armonizat. Obiectul dreptăţii îl constituie
dreptul aproapelui, pe care trebuie pe de o parte, fiecare să nu-l lezeze, iar pe de
altă parte, să respecte şi, după posibilităţi, să-l ocrotească63.
Dreptatea socială cere repartizarea echitabilă a bunurilor materiale,
participarea justă a oamenilor la beneficiul muncii lor, drepturi egale în viaţa
publică şi faţă de binele comun. Ea aduce şi siguranţă, încredere şi pace.
Dreptatea este nedespărţită de iubire, care cuprinde esenţa tuturor datoriilor
creştine.
Dreptatea fără iubire poate fi aspră: iubirea fără dreptate poate fi slabă.
După învăţătură Sfântului Apostol Pavel, dreptatea este manifestarea iubirii iar
aceasta este sufletul dreptăţii: „Dacă nu am dragoste, nimic nu sunt” (I Cor. 13,
2)64.
„Dacă toţi oamenii ar iubi şi ar fi iubiţi, spune Sfântul Ioan Gură de Aur,
nimeni n-ar mai nedreptăţi pe altul, ci şi uciderile, luptele, războaiele,
răscoalele, răpirile, lăcomiile şi toate relele ar fi îndepărtate şi răul s-ar
cunoaşte numai din nume”65. „Dacă ar exista dreptate şi dragoste, n-ar mai fi
nici sărăcie şi nici bogăţie peste măsură”66, adaugă acelaşi Părinte.
Din motive bine cunoscute, Sfântul Apostol Pavel arată că „dragostea
este împlinirea legii” (Rom. 13, 10). El îndeamnă pe fraţi, ca „toate ale lor să
63
Drd. Ion Cîrstoiu, Pacea şi dreptatea în epistolele pauline, în Ortodoxia, XXXV (1983), nr. 4, p. 595
64
65
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări la praznice împărăţeşti, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Izvoarele
Ortodoxiei, Bucureşti, 1942, pp. 214-215
66
Ibidem
33
se petreacă în dragoste” (I Cor. 18, 14). Acolo unde nu se respectă învăţătura
apostolului, intervin certuri, dezbinări, prisoseşte nedreptatea. Cei tari uită de
lipsurile celor săraci. Ei uită că adevăratul stăpân al bunurilor materiale este
Dumnezeu, iar noi oamenii, administratori temporari. El îi îndeamnă pe cei
bogaţi să dea şi celor săraci, căci acesta este un lucru bine plăcut lui Dumnezeu,
îi îndeamnă să dea fără să aştepte în schimb răsplată, altfel, dreptatea lor nu
prisoseşte mai mult decât a fariseilor, cum zice Mântuitorul67.
CAPITOLUL III
ÎNVĂŢĂTURA MORALĂ DESPRE DREPTATE
67
Drd. Ion Cîrstoiu, op. cit., p. 596
34
1. Dreptatea ca virtute şi încadrarea ei în ordinea morală
a. Conţinuturile elementare ale dreptăţii
Cea mai veche şi, totodată, cea mai binecunoscută definiţie a „dreptăţii”
ne este dată de Ulpian: „Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, altum non
laedere, suum cuique tribuere”. A fi onest, a nu face rău (a nu lovi) altuia şi a
da fiecăruia ceea ce este al său, sunt cele trei principii ale dreptului, dar care în
alcătuirea lor sintetică definesc, în termenii înţelepciunii antice, trăsăturile
caracteristice ale dreptăţii ca realitate umană.
Honeste vivere. A fi onest înseamnă, în primul rând, a fi egal cu tine
însuţi, a-ţi păstra acordul între intenţie şi faptă, a fi perfect încadrat în ordinea
morală68. Onestitatea, de data aceasta, nu este altceva decât puterea sufletească
ce apare în ipostaza de permanentă şi neschimbată voinţă de a da fiecăruia
dreptul său. Când Ulpian ţine să definească dreptatea în sine, iar nu aşa cum
este impusă prin ordinea juridică, el se exprimă astfel: „Justitia est constans et
perpetua voluntas, jus suum cuique tribuendi” (Dreptatea este voinţa constantă
şi perpetuă de a da fiecăruia dreptul său) 69. Voinţa, la care se referă Ulpian, este
un fapt de conştiinţă. Dreptatea se impune în conştiinţă ca cel dintâi
comandament moral. „Început al căli celei bune este a face dreptate”, zice şi
înţeleptul Solomon. Pentru conştiinţă, binele începe cu dreptatea, susţine şi
Sfântul Vasile cel Mare. Ce trebuie să facem, care este datoria noastră morală,
ce ne porunceşte vocea divină pe care o putem asculta în adâncurile conştiinţei
noastre? Această voce, care este de fapt simţul lăuntric al realităţilor vieţii, ne
spune că existenţa noastră nu este un vis zadarnic, o himeră, ci o valoare
supremă; este o realitate în sânul marii şi veşnicei realităţi. Tot ceea ce este real
este activ. Realitatea valorii noastre proprii o sesizăm în conştiinţă ca un
68
Pr. Prof. Ilie Moldovan, Învăţătura ortodoxă despre dreptate şi rolul ei în realizarea ordinii morale, în
Ortodoxia, XLI (1989), nr. 2, p. 70
69
L. Stan, Ontologia juris, Sibiu, 1943, p. 96
35
imperativ. El exprimă chemarea şi rostul vieţii noastre. Ascultând de acest
comandament, viaţa noastră nu are să fie o vânătoare de plăceri, un neîntrerupt
calcul al câştigului şi pagubei; ci are să fie devotament, eroism, jertfă. Acest
imperativ al dreptăţii, pe care nu l-am învăţat de la nimeni şi pe care raţiunea
doar îl înregistrează, fără să-l impună, pentru că este mai înainte de ea, este
cunoscut, de la Kant încoace, drept un imperativ necondiţionat70. Deşi o aflăm
la origini, la început, dreptatea face parte dintre valorile supreme, care se mai
numesc şi valori în sine, pentru că nu constituie mijloace pentru a atinge alte
scopuri, ci scopuri ultime71. Pe lângă aceste date, se cuvine să adăugăm
aprecierile gânditorilor creştini din perioada patristică. Pentru Lactanţiu,
bunăoară, „dreptatea este cea mai înaltă dintre virtuţi, precum şi izvorul
celorlalte”72. Ea nu este în lucruri, zice el, ci în spiritul omului. Cele două
principii ale ei, care fac pe credincios să fie drept, evlavia şi echitatea, se
păstrează în conştiinţă. Provenind din cunoaşterea lui Dumnezeu, dreptatea este
condiţionată în existenţă şi funcţia ei de legătura cu o putere divină de dincolo
de sine. Ea derivă, astfel, din dreptatea veşnică a lui Dumnezeu, ne învaţă şi
Sfântul Ambrozie, pe care noi nu o cunoaştem decât prin intermediul
adevărului. „Prin adevăr ajungem să cunoaştem dreptatea divină şi de la
cunoaşterea adevărului la cunoaşterea dreptăţii umane, căci adevărul
înseamnă, în cele din urmă, şi echitate şi dreptate”73. Raportând dreptatea la
adevăr şi viaţă, o raportăm, de fapt, tot la conştiinţa credinciosului, unicul
mijloc de a o sesiza ca valoare personală şi singurul criteriu de a deosebi
70
Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor. Critica raţiunii practice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1972, p. 106
71
M. Djuvara, Faptele şi dreptul: Natura conştiinţei juridice şi mecanismul formării ei, în Antologie de
filosofie românească, vol. IV, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, pp. 149-150
72
Ioan G. Coman, Despre înțelepciune, filosofie și religie la scriitorul patristic Lactanțiu, în Probleme de
Filosofie și literatură patristică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2005, p. 105
73
Sorin Dan Damian, Cuviosul Paulin Preotul, Viața Sfântului Ierarh Ambrozie, episcopul Mediolanului (374-
397), Editura Semne, București, 2013, p. 86
36
dreptatea adevărată de cea falsă, dacă, bineînţeles, în ea se reflectă conştiinţa
eclezială, prin razele Sfântului Duh.
În sensul primar al expresiei „suum cuique tribuere”, orice persoană,
căreia îi revin drepturi fireşti în existenţă, dar mai ales în societate, are şi datorii
faţă de alte persoane. Numai un om care ar trăi absolut singur nu ar avea
drepturi, sau obligaţii faţă de nimeni; clar în acest caz s-ar afla, prin tot ceea ce
ar săvârşi, numai în relaţii „naturale” cu fenomenele naturii. Aceeaşi expresie,
de mult consacrată, vrea să ne mai spună că este inadmisibil ca unii să aibă
numai, sau în mod precumpănitor, beneficiile drepturilor; iar alţii numai, sau
mai ales, povara datoriilor. „Dreptatea este facultatea de a da fiecăruia ce i se
cuvine”74, este o formulă şi, în acelaşi timp, o definiţie adoptată de către Sfinţii
Părinţi. în ea se afirmă cu; precădere imperativul necondiţionat ai vieţii morale.
Dreptatea se constituie anume prin aplicarea principiilor ei în fapte care îi
servesc de substrat. Datorită alterităţii eului personal ea nu poate fi concepută
decât ca o punte între două sau mai multe conştiinţe, care sunt prinse în ţesătura
relaţiilor sociale75. Dreptatea pretinde să recunoşti aceeaşi strălucire a
Absolutului în semenii tăi ca şi în tine, ajutând pe fiecare la sporirea darurilor,
cu care este înzestrat, respectându-l şi susţinându-l în realizarea scopurilor sale.
Ea consideră fiecare persoană ca o realitate veşnică, iar manifestarea valorii sale
unică, chiar dacă nu a avut şansa să şi-o actualizeze deplin. Pe lângă egalitate şi
echitate, principii în general recunoscute, încă în gândirea antică precreştină, în
dreptate sunt implicate şi alte imperative ale binelui. „Dreptate adevărată nu
există nici fără ideea de vrednicie şi nici fără aceea de generozitate: Aceste
două o însoţesc totdeauna”76, după Sfântul Vasile. În vederea împăcării
74
75
E. Sapenţia, Norme sociale şi dreptul, în Antologie de filosofie românească, vol. IV, Editura Minerva,
Bucureşti, 1988, pp. 234-235
76
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, în col. PSB 17, traducere, introducere, note și indici de Pr. D.
Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p. 473
37
vredniciei şi a echităţii care privesc însuşiri şi calităţi individuale ireductibile,
cu principiul egalităţii şi al iubirii, în faţa cărora nu există decât drepturile
fundamentale ale unor fiinţe umane demne de ele, dreptatea noastră trebuie să
se inspire din dreptatea divină. Astfel, cel născut din Dumnezeu priveşte de la
egal la egal pe semenul său, recunoscând raportul liber în care acesta se află cu
Dumnezeu, singurul care dăruieşte şi judecă. „Există şi o dreptate imanentă, se
exprimă în acest sens Sfântul Vasile, acea care vine de la Dreptul Judecător,
fie pentru a îndrepta pe oameni, fie pentru a-i răsplăti”77. Desigur, aceasta ni se
oferă doar ca model.
Tot ca model avem „dreptatea milostivă” a lui Dumnezeu. „Pretutindeni
Scriptura uneşte dreptatea cu îndurările lui Dumnezeu, ca să ne înveţe că nici
mila lui Dumnezeu nu este lipsită de judecată şi nici judecata nu este lipsită de
milă”78. Spre încheierea acestor consideraţii, va trebui să specificăm şi adevărul
că expresia „a da fiecăruia ce este al său” nu are un înţeles utilitarist. Deşi
dreptatea are întotdeauna ca substrat fapte de viaţă concrete, implicându-se
direct în ele, ea nu se raportează în mod necesar la interese, la efecte ale
egoismului sau ale căutării plăcerilor. Interesele chiar sunt excluse, afară numai,
dacă le luăm în înţelesul superior de aspiraţii ale cuiva spre dreptate. În acestea
putem vedea puterea morală ce o are omul de a revendica, ceea ce i se cuvine,
în conformitate cu dreptatea în general.
b. Caracterul pozitiv al dreptăţii
Omul săvârşeşte un act pozitiv nu când face un act de dreptate, ci când se
comportă nedrept faţă de semenii săi. Nedreptatea constă, în a face pagubă
altuia. În consecinţă, noţiunea nedreptăţii este pozitivă, iar ceea a dreptăţii care
vine după ea, este negativă şi se aplică numai actelor pe care ni le putem
77
Ibidem, p. 476
78
Ibidem, p. 442
38
îngădui fără să atingem pe alţii, fără să facem nedreptate. Problema caracterului
pozitiv sau negativ al dreptăţii nu prezintă numai un interes teoretic, ci mai
ales,unul practic, angajând direct gândirea ortodoxă la soluţionarea ei. E bine
cunoscută acuza ce s-a adus moralei creştine răsăritene, de către teologii din
Apus, începând mai ales cu veacul trecut, că ar susţine ideea neîmpotriviri la
nedreptate. Ar fi vorba, aşadar, despre o atitudine de resemnare de influenţă
budistă, de pasivitate şi lipsă de reacţie în faţa răului. Or, se ştie că fatalismul şi
pasivitatea, resemnarea şi marginalizarea întreţin şi îngăduie nedreptatea între
oameni şi în societate79.
Cea dintâi notă pozitivă a dreptăţii, care de fapt o şi încadrează în ordinea
morală, potrivit gândirii ortodoxe, este legătura ei indisolubilă cu binele. Având
originea într-un dar dumnezeiesc, ea este o valoare înainte de a se afirma ca o
normă. Dreptatea este comună tuturor oamenilor, fiind înscrisă în inimile
tuturor, depozitarul ei este spiritul omenesc, fără de care nu poate fi concepută.
Formulată în termeni re lativ clari de raţiune, ea depăşeşte raţiunea. Principiile
şi imperativele dreptăţii sunt elemente constitutive ale divinului, pe care spiritul
încearcă să le impună realităţii ca pe o parte a lui. Fenomenul acesta prin care
comandamentele şi idealurile dreptăţii câştigă teren în viaţa şi comportamentul
oamenilor, se afirmă în activităţile lor, putând fi recunoscute ca atare, poartă
denumirea de „pozitivizare morală”80. Prin chiar această impunere se constată o
reală mobilizare a conştiinţelor în direcţia împlinirii dreptăţii. Desigur, această
pozitivizare are grade diferite de intensitate. Orice solidaritate umană, cum ar fi
aceea a luptei pentru pace, constituie o manifestare, mai mult sau mai puţin
intensă, care are la bază o conştiinţă moralmente pozitivată. Prin acest fenomen
de pozitivizare morală ni se descoperă un adevăr deosebit de însemnat.
79
Pr. Prof. Ilie Moldovan, op. cit., p. 75
80
Ibidem
39
Dreptatea este numai una, deşi se exprimă prin comandamente şi norme diferite.
Ca atare se şi impune cu putere tuturor conştiinţelor oneste. „Cine are într-
adevăr dreptatea de partea sa, acela are aprobarea conştiinţei tuturor
popoarelor şi inşilor de bună credinţă”81.
Nu există nimic în lume care să poată sili conştiinţa să susţină că
nedreptatea e dreptate. „Dreptatea celui tare învinge, până la urmă, dreptatea
celui slab”82, ne va spune, în antichitate Hippias din Elis, iar mai apoi şi
Schopenhauer. Acesta din urmă nu a văzut, voinţa umană decât ca un fenomen
al naturii, iar nu ca un principiu al persoanei.
Numai de aceea a putut crede că dreptatea nu se impune prin nimic şi se
subordonează unor legi naturale impersonale. Or, dreptatea adevărată se afirmă
tocmai atunci când este în stare să se opună forţei nedrepte, reprezentată de
către „dreptatea celui tare”, descoperindu-şi totodată puterile ei creatoare. În
acest sens, remarca filosoful D. D. Roşca: „Ideea de justiţie, când e vie şi
limpede în conştiinţa unui neam, este, şi numai prin ea însăşi, o mare forţă.
Naţiunile pătrunse de o justificată conştiinţă a drepturilor lor nu pot fi
desfiinţate de nicio putere a pământului”83.
Trăsătura pozitivă a dreptăţii, în continuare, iese la iveală şi prin aceea
că, apărându-se drepturile altuia, se apără libertatea, fără de care nu poate fi
concepută niciun fel de dreptate. În mod sigur, libertatea nu poate fi privită
decât o valoare pozitivă, dar nu fără o legătură nemijlocită cu alte valori. De
fapt această legătura dă chiar o formă libertăţii. Cea dintâi dintre legături, la
care ţine gândirea ortodoxă, este aceea cu Dumnezeu. În această formă, cea mai
ridicată spre sublim, libertatea este o activitate care produce propriile sale
raţiuni, în loc de a le mai suporta. Libertatea se află în simplitatea convergenţei
81
D. D. Roşca, Valori veşnice, în Axiologie românească, Editura Eminescu, Bucureşti, 1982, p. 546
82
83
D. D. Roşca, op. cit., p. 546
40
cu supranaturalul, în conaturalitate cu voinţa divină. Cel care apără libertatea
altuia se cuvine să fie mai întâi el însuşi liber. „Adevarul vă va face liberi”
(Ioan 8, 32), a spus Mântuitorul. Cunoaşterea ce ni se conferă prin dar ne ajută
să-l vedem pe Dumnezeu dincolo de categoriile naturii, cum sunt acelea de
stăpânire, necesitate şi lege. „Legea prin Moise s-a dat, harul şi adevărul
(libertatea) prin Iisus Hristos” (Ioan 1, 17). În afară de intrarea noastră în
această libertate adevărată, suntem robi nu slobozi 84. Eforturile noastre de a
dobândi această eliberare sunt indispensabile. A te angaja în lupta pentru
dreptate înseamnă a scăpa, mai întâi, de sub tirania tendinţelor inferioare ale
firii deteriorate, de sub presiunea impulsurilor şi imboldurilor egoiste, a ajunge
la „rectitudo in voluntate” şi la pacea lăuntrică, cum zice un Părinte din Apus.
Voinţa liberă şi pacea, fără să fie elemente accesorii, sunt condiţii de înfăptuire
a dreptăţii. Ele urmăresc să întărească în credincios un suflet egal, întemeiat şi
echilibrat, care să nu joace ca o balanţă în sus şi în jos, sub greutatea
încercărilor85. Se cuvine să adăugăm şi aceea că, cu prilejul săvârşirii faptelor
sale de dreptate, omul nu se află numai sub înrâurirea factorilor interni; ci şi a
celor externi.
Năzuinţa de restaurare, de revenire la această înălţime, cunoscând ce
înseamnă răul în toată adâncimea şi puterea lui, este tot una cu hotărârea de a
împlini toată dreptatea. În predica de pe munte, Mântuitorul aminteşte de
această foame şi sete de dreptate (Matei 5, 6). Ea presupune şi atitudine faţă de
nedreptate. Căci dreptate nu este acţiune care nu neagă voinţa altuia, pentru a şi-
o afirma, cu mai multă tărie pe cea proprie, cum crede Schopenhauer86. Fără a
vedea păcatul ca păcat şi răul ca rău, precum şi fără a sta împotriva răului cu
binele, în vederea surpării lui, nu am coborât dreptatea din împărăţia îndepărtată
84
85
Ibidem, p. 236
86
Florica Neagoe, Arthur Schopenhauer. Filosofia şi etica, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 71
41
a idealului pe pământul solid al realităţilor. Căci dreptatea nu este numai
interdicţie, oprire de la ceva, ci mai ales obligaţie la fapta pozitivă. Ea nu se
epuizează în respectarea intereselor şi drepturilor altuia, ci implică în mod
evident hotărârea noastră de a ne angaja cu toată fermitatea pentru afirmarea şi
salvarea ei în orice împrejurare. Desigur, restaurarea despre care vorbim nu are
loc decât în Hristos. Dar Hristos, „Soarele dreptăţii, zice Sfântul Vasile, Care
luminează pe tot omul care vine în lume (Ioan 1, 9), nu hărăzeşte tuturor
strălucirea Lui, ci numai celor ce duc o viaţă vrednică de El”87. Iar aceştia sunt
cei care, în numele Lui, nu se împacă cu nedreptatea, nici nu o tolerează, ci
rezistă împotriva răului până la extrem. În Hristos, împotrivirea la dreptate nu
face parte dintr-o luptă obişnuită cu răul. „Dacă ai în sufletul tău fapte vrednice
de pază îngerească şi dacă locuieşte în tine o minte bogată în contemplările
adevărului, atunci pentru bogăţia faptelor tale preţioase de virtute, Dumnezeu
aşează neapărat lângă tine străjeri şi paznici, te întăreşte de jur împrejur cu
paza îngerilor”88.
Alături de eul personal, plin de iubire, gata de jertfă, se află îngerii
Domnului. Ei reprezintă puterile evocatoare ale lui Hristos, fiind cu totul
altceva decât insuficienţele înrâuriri ale unei discipline oricât de aspre şi ale
unei vigori bărbăteşti oricât de eroice. În cele din urmă, se poate spune că în
orice suportare pasivă se află o indiferenţă, prin care se încurajează tot ceea ce
este josnic în viaţă. Tocmai contrariul unei astfel de atitudini ne cere împlinirea
dreptăţii, împotrivirea faţă de rău prin săvârşirea binelui. Nu este suficient să nu
vatămi pe nimeni, ci se cuvine să legi întru dreptate, ceea ce presupune şi
bunătate, rănile deschise ale semenilor89.
Aplecarea spre fapte de viaţă concrete, apărarea libertăţii şi împotrivirea
87
88
Ibidem, p. 269
89
42
la rău, săvârşirea binelui sunt principii pozitive pentru dreptate în general, nu
numai pentru cea harică. Raportându-se la ea constatăm oarecare deosebiri
confesionale. În vreme ce noi plecăm de la o relaţie vie cu Dumnezeu, de la un
rest de libertate pe care o mai avem prin El, apusenii pleacă de la ideile despre
Dumnezeu, definindu-L prin categoriile de natură, cauzalitate, autoritate,
stăpânire, lege etc. În vreme ce noi considerăm că toată viaţa noastră este o
judecată neîntreruptă, că în ea însăşi există o putere suverană care urmăreşte
căderea sufletului până în ultimele ascunzişuri ale amăgirii lui şi care dovedeşte
că triumful nedreptăţii nu poate fi decât o iluzie care durează cât durează răul şi
dispare odată cu el, apusenii raportează totul la o lege morală impersonală, lege
căreia îi lipseşte puterea de a rupe pe om din iubirea morbidă de sine şi de a-l
angaja real împotriva răului şi a nedreptăţii. Din neînţelegerea căderii rezultă
naturalismul teologic, aşa cum am văzut mai înainte, iar din acest naturalism o
gravă necunoaştere religios-morală a omului de sine însuşi, ca şi de şansele ce
le are de a se afla de partea biruinţei binelui90.
2. Dreptatea morală şi dreptatea legală

Iubirea consfinţeşte, în viaţa morală, ordinea devotamentului şi a
sacrificiilor, care poartă de la Fericitul Augustin încoace denumirea de ordo
amoris91, iar dreptatea consfinţeşte, în raport cu iubirea, ordinea exigenţelor
morale. Ordinea morală constă, de fapt, din amândouă. Fără dreptate, iubirea nu
ar fi decât o complicitate, de foarte multe ori, iar fără iubire, dreptatea nu ar fi
decât în mecanism. Mai mult decât iubirea, dreptatea fixează raportul dintre
două sau mai multe persoane într-un cadru obiectiv, prin care se relevă
egalitatea ca şi diferenţa dintre oameni, reliefându-se caracterul specific al
90
Magistrand Mihail Brânzea, Concepţia creştină despre drepturile omului, în Studii Teologice, XLVI (1994),
nr. 1-3, p. 113
91
43
persoanei. Orice valoare morală implică consecvenţa faţă de anume principii
sau norme de conduită personală. Valoarea morală nu este precedată de un
imperativ, fiind în esenţa ei un dar dumnezeiesc, dar presupune imperativul sau
obligativitatea, potrivit ideii că Dumnezeu ne revendică prin darul pe care ni-l
dă. Orice acţiune sau intenţie care contrazice convingerea privitoare la valoare
şi la norma prin care ea se descoperă apare ca reprobabilă în faţa conştiinţei.
Reprobabilitatea aceasta este unul şi acelaşi lucru cu reacţia represivă a
conştiinţei faţă de neîncadrarea în ordinea morală în general92.
Când norma, morală dobândeşte un caracter prescriptiv, fiind promulgată
ca lege de către o autoritate legitimă, în vederea asigurării binelui obştesc, ea
devine o normă legală. În acest caz, şi dreptatea morală devine o dreptate
legală, după cum şi ordinea morală devine o ordine de drept. Sfera dreptăţii
morale este mai largă decât sfera dreptăţii legale. Aşadar, pe de-o parte,
constatăm că sfera dreptăţii morale este mai largă decât aceea a dreptăţii legale,
pe care o cuprinde în sine, pe de alta că sfera moralei, adică cuprinsul ordinii
morale, este mai larg decât acela al dreptăţii, cu atât mai mult al ordinii legale
sau de drept. Legătura strânsă dintre dreptatea morală şi cea legală e dată nu
numai prin apartenenţa lor la ordinea morală, dar şi prin faptul că, având
amândouă unul şi acelaşi subiect, eul personal şi conştient de valoarea sa
proprie, se află în legătură cu voinţa liberă a omului. Legate organic una de alta,
ele sunt totuşi distincte93.
Din una şi aceeaşi rădăcină profundă a fiinţei umane odrăslesc cele două
dreptăţi de care ne ocupăm, rădăcină în care elementul divin este constitutiv,
după ortodocşi, şi numai normativ după apuseni. Dreptatea legală însăşi ne
spune că noi nu suntem făcuţi să urmăm în mod pasiv legile, deci numai să le
92
93
44
observăm, dar şi să le creăm, găsind principiul lor în spiritul nostru, nu însă în
ceea ce acest spirit are ca efemer şi contingent, ci în ceea ce are constitutiv şi
neschimbător. Constitutivul şi normativul, din punctul nostru de vedere,
alcătuiesc împreună un ritm al conştiinţei, un moment esenţial şi de neînlăturat
în viaţa spiritului. Constitutivul este de fapt preeminent, este raţiunea profundă
a dreptăţii legale, este rădăcina ei, dar nu ca lege eternă, ci ca sămânţa lui
veşnică. Faţă de această sămânţă, dar dumnezeiesc, fenomenologia istorică
reprezintă un alt timp al ritmului de care vorbim, legat de condiţiile contingente
ale empiricului. „Jus militans” începe să existe pentru conştiinţă şi să aibă un
rost în viaţa oamenilor, ceea ce înseamnă că dreptatea să se instituie ca normă şi
să se impusă sub forma legii, abia după cădere, în condiţii concrete de
existenţă94.
Intervenţia normativului, în forul lăuntric al persoanei umane, nu înlătură
constitutivul, în prezenţa căruia se afirmă, în acest sens, nici felul de a înţelege
legea nu înlătură neapărat un anumit caracter personal prin care se menţine o
legătură vie cu voinţa divină de la care ea provine. De asemenea, nici
conformitatea cu prescripţiile legale nu apar drept oarecare achiziţii, motive de
automulţumire pentru individ, în acest ritm al conştiinţei, care a primit
denumirea de drept, subiectivitatea noastră iese din sine în faţa unei alte
subiectivităţi şi se recunoaşte ca aparţinând unei ordine de relaţii cu alţi, ordine
de drept95.
Dreptul este un ritm necesar al vieţii spirituale. Elementele lui esenţiale şi
caracteristice, considerarea simultană a mai multor subiecte, reciprocitatea şi
corelaţia dintre ele în cadrul căreia fiecare apare cu drepturi şi datorii, paritatea
sau egalitatea iniţială etc., răsfrânte în chip variat în experienţa istorică, izvorăsc
94
Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Conceptul de dreptate socială în teologia ortodoxă română, în Ortodoxia,
XXXIII (1981), nr. 4, p. 598
95
Drd. Grigore Mazilescu, op. cit., p. 27
45
toate din dreptatea generică: leges înnumerae, una justiţia. Dreptatea este numai
una, fiind exclusivistă ca şi adevărul. În această lumină putem afirma că
„dreptatea nu este doar conformarea la o lege, ci, tot atât de mult, legea
trebuie să fie conformă cu dreptatea”96. Dacă dreptatea legală, nu se identifică
cu legalitatea, de aici nu urmează că aceste noţiuni ar fi în mod necesar
contradictorii. Dimpotrivă, ele pot şi trebuie să coincidă, prima reflectându-se în
a doua97.
Punerea în evidenţă a deosebirilor dintre cele două dreptăţi nu priveşte
decât acele idei care aduc cu ele un spor de înţelegere a felului în care dreptatea
morală se încadrează, împreună cu alte valori, în ordinea morală, dar şi o
realizează98. Dreptate legală îşi exercită înrâurirea asupra faptelor săvârşite,
fapte externe, cu caracter social. Trebuie să reţinem adevărul că dreptul se
aplică în mod direct şi imediat relaţiilor sociale, de a căror obiectivitate nu ne
putem îndoi99. Dreptatea morală, însă, îşi extinde eficienţa şi asupra conştiinţei,
respectiv asupra intenţiei, asupra acelui centru energetic personal din care
izvorăsc faptele, îndrumându-l în aşa chip ca el se înfăptuiască binele şi să nu se
învoiască a face o nedreptate.
Intenţia, pe care nu o are în vedere dreptul, se află totuşi la temelia
comună a ordinii morale şi a celei legale. Intenţia este primul termen al
recunoaşterii în alţii a unei subiectivităţi, identică cu subiectivitatea ta,
echivalând în fapt cu recunoaşterea unei realităţi transubiective în care eşti
integrat. Cu alte cuvinte, intenţia, când exprimă o exigenţă morală lăuntrică, se
descoperă drept o conştiinţă de sine în formă obiectivă, prin care subiectivitatea
unei persoane se proiectează în ceilalţi. Intenţia, stabilind un raport
96
Giorgio del Vecchio, Justiţia, trad. de Vl. Boanta, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1936, p. 33
97
98
L. Stan, op. cit., p. 172
99
Ibidem, p. 177
46
intersubjectiv între un eu şi un alt eu, cu sediul său propriu în conştiinţă, face
legătura între a fi şi a face. În profunzimea în care ea se zămisleşte, lepădarea de
sine este identică nu numai cu dobândirea harului dumnezeiesc cu
permeabilitatea la infiltraţiile invizibilului, ci şi cu întâlnirea celuilalt cu
revelarea realităţii aproapelui. Din sufletul preocupat de „a fi” izvorăşte cea mai
mare şi mai rodnică putere, tocmai pentru că el se îndreaptă spre adevărul viu
din care singur poate ţâşni energia de realizare a dreptăţii, care dă sens relaţiilor
inter subiective şi sporeşte comuniunea înfiripată. Se poate spune, aşadar, că
faptele interne constituie sămânţa din care se dezvoltă idealurile de moralitate şi
dreptate care dau, la rândul lor, direcţia celorlalte valori100.
O altă deosebire între dreptatea morală şi cea legală constă în aceea că, în
anumite împrejurări, dreptatea legală poate fi realizată şi prin constrângere,
lucru străin de punctul de vedere moral propriu-zis. Justificarea folosirii forţei,
în anumite ocazii, e dată prin ideea că dreptatea legală reprezintă un minim de
bine, în afară de care viaţa obştească însăşi ar fi ameninţată de destrămare. În
măsura în care scopul direct şi imediat al dreptăţii legale e realizarea său
încorporarea externă a unui oarecare bine, cum ar fi siguranţa publică, în
aceeaşi măsură caracterul constrângător al legii devine o necesitate. Căci niciun
om sincer nu va putea susţine, în mod serios, că ar fi posibil prin simpla
persuasiune verbală, să se pună capăt imediat, uciderilor, fraudelor, trădărilor
etc.. Nu asupra necesităţii cu care se impune, în mod organizat, în societate,
constrângerea, prin normele de drept, vrem să stăruim, ci asupra raportului
dintre constrângere şi atitudinea morală. O lege se poate întinde până acolo
unde de fapt se întinde puterea ei restrictivă şi constrângătoare. Scopul ei nu
este unul moral individual, ci unul social. El constă în asigurarea ordinii sociale.
În mod cert, e un mijloc de a lupta împotriva răului, dar nu se poate desfiinţa
100
E. Stere, Din istoria doctrinelor morale, vol. III, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 241
47
prin sine răul. Răul nu-l desfiinţează decât actul moral propriu-zis. Fenomenul
răsplătirii (retribuirii) răului cu rău, mai ales sub forma tipică a talionului sau a
răzbunării regulate, apare încă în cadrul justiţiei primitive 101. Prin transgresiune
se violează o rânduială prestabilită, iar dreptatea tinde tocmai spre restabilirea
echilibrului descumpănit. Dreptate înseamnă subordonare la o ierarhie de valori,
contrară ca principiu deplasării arbitrare a limitelor care separă dreptul de
nedrepţi, binele de rău. Nimic nu tulbură mai mult sentimentul nostru de
justiţie, decât apropierea mecanică a acestor termeni opuşi. Imperativul dreptăţii
e însoţit de o sete spirituală şi se imprimă în judecată cu o vigoare proprie; orice
neatenţie este o culpă, orice milă nemeritată este o cruzime faţă de alţii. În acest
sens, afirmă Fericitul Augustin: „Există o cruzime care iartă, ca şi o milă care
pedepseşte. În afara dreptăţii, nu este altceva decât complicitatea, cu răul”102.
În ce-i priveşte pe creştin, lucrurile sunt şi mai categorice. Oare nu
tocmai de la patimile şi moartea Mântuitorului a plecat cea mai înverşunată
luptă împotriva răului? De aceea, el este dator să lupte împotriva răului din
fiinţa sa şi din jurul său. Cu o condiţie, însă, care schimbă întreaga perspectivă.
El trebuie să prigonească nelegiuirea atât de ferm şi atât de profund încât,
ajungând răul până la sine, să-l lovească în propria lui fiinţă, să dezrădăcineze
chiar în inima sa faptul răzbunării. Astfel, creştinul trebuie să recunoască
negreşit că răzbunarea este molipsitoare de nedreptate, o transplantare a răului
de la altul la sine, nicidecum o biruinţă asupra nedreptăţii, o împăcare internă cu
spiritul faptei rele, o abatere a voinţei de la drumul propriu, supunerea faţă de
exemplul străin. Atitudinea aceasta îşi găseşte locul şi în justiţia penală.
Exigenţa dreptăţii se circumscrie în împiedicarea daunei103.
101
Drd. Gheorghe Bogdaproste, Cinstirea aproapelui după Decalog, în Studii Teologice, XXI (1969), nr. 9-10,
p. 699
102
103
Magistrand Mihail Brânzea, op. cit., p. 115
48
Potrivit gândirii noastre ortodoxe, care, în numele ritmului conştiinţei
amintit, are deopotrivă cultul dreptăţii morale şi legale, ca şi al legalităţii,
răspundem vocaţiei noastre originare, participând activ la încadrarea noastră în
ordinea morală, ceea ce este tot una cu lupta hotărâtă împotriva răului împreună
cu spiritul legilor şi independent de el. Respectând legalitatea nu înţelegem
numai să ne supunem normelor de drept, ci şi să le vivificăm, după cum şi să
cooperăm la reînnoirea lor. Prin o supunere conştientă la obligaţiile legale ce ne
revin, înţelegem să introducem în viaţa noastră, radicalul corectiv al egoismului,
sporind totodată patrimoniul binelui din societate. Perspectivele gândirii
apusene, cu contururi bine definite în teologia tomistă, sunt altele decât cele
ortodoxe. Proeminenţa legalităţii faţă de dreptate se evidenţiază, în primul rând.
Între „just” şi „stabilit” se pun semnele egalităţii. Legalitatea este „justiţia”.
Voinţa divină nu ni se transmite decât prin mijlocirea legii: „jus aeternum”104.
Ideea acestui drept nu este specific creştină. Grecii, bunăoară, susţineau că peste
destine pluteşte o lege unică, a cărei încălcare duce la Nemesis, răzbunarea
divină. Legea veşnică, care se află în centrul acestei gândiri, se impune
conştiinţei cu toată rigoarea ei impersonală şi externă. Te supui ori nu te supui
acestei legi, stai sau nu sub constrângerea ei, fiind liber, dar nu te defineşti prin
ea şi nu dispui de niciuna din virtuţile ei. Ea dispune de tine şi, prin urmare, îţi
trasează destinul în funcţie de felul în care te-ai conformat ei. În Transilvania
medievală, respectul acestei legi, considerată drept corp al obligaţiilor pe care ţi
le impune divinitatea, a constituit arma domnilor de pământ în vederea înrobirii
iobagilor105.
Tomiştii merg pe urmele acelor antici pentru care obligaţia de a da
ascultare legilor, chiar când acestea sunt dure şi nejuste, înlătură orice condiţie.
104
Drd. Grigore Mazilescu, op. cit., p. 29
105
49
Menirea legilor este de a lega. Astfel, la Toma de Aquino, deşi el afirmă că
legile se împart în „juste” şi „nejuste”, primele derivând direct din legea
veşnică, iar cele nedrepte, împărţite, la rândul lor, în două categorii, unele care
contrastau cu voinţa divină, altele numai cu deciziile omeneşti, păstrând toate
un statut legal comun, normele de drept se bucură de aceeaşi virtute de a obliga.
Aşadar, deşi nejuste, ele sunt susceptibile de a obliga. Consecvent acestei
concepţii, Toma condamnă în genere răzvrătirea, ca fiind contară la „unitas
juris et communis unitatis”106. Împărtăşind această gândire, unii exponenţi ai
şcolii ardelene de la noi l-au condamnat pe Horia, după revoluţie, ca pe un
răzvrătit, îndepărtându-se astfel de credinţa în dreptate a marelui nostru erou107.
CAPITOLUL IV
DOCTRINA CREŞTINĂ DESPRE IUBIRE ŞI DREPTATE
1. Iubirea
106
Etienne Gilson, Tomismul: o introducere în filosofia lui Toma de Aquino, trad. de Adrian Niță, Editura
Humanitas, București, 2002, p. 108
107
50
Cei care s-au ocupat de analiza noţiunii iubire, au ajuns la concluzia că ea
nu poate fi definită după esenţa ei. Conţinutul iubirii nu poate fi redat autentic
în formule raţionale, fiindcă depăşeşte raţiunea. Însuşi Mântuitorul nu ne dă o
definiţie a iubirii faţă de aproapele, dar din pildele şi aplicările în care-şi
tâlcuieşte porunca, se înţelege sensul ei, redat minunat de Sfântul Apostol
Pavel, în acel imn al iubirii din I Corinteni, capitolul XIII. Din aceasta
înţelegem că iubirea tinde la realizarea unei „unităţi spirituale” între persoane
ca subiecţi de valori, unitate care nu anulează specificul persoanelor, ci duce la
îmbogăţire şi desăvârşire spirituală reciprocă108.
Iubirea înseamnă dăruire reciprocă de bunuri personale, izvorâtă din
adâncul fiinţei umane. Prin valorile proprii persoanelor, iubirea găseşte intrare
spre „inexprimabilul” persoanei. Iubirea învăluie omul, ca om, aşa cum este el
cu însuşiri bune şi cu defecte, şi nu cum ar trebui să fie. Evident, nu-i iubit
păcatul, ci omul chiar în starea lui păcătoasa, e iubită persoana în om, care-i
aproapele fiecăruia şi care este după chipul lui Dumnezeu109.
Încercând totuşi să circumscriem o definiţie a iubirii creştine faţă de
aproapele, spunem că este virtutea, în temeiul căreia dorim şi voim aproapelui
binele său vremelnic şi veşnic şi ne străduim să-l realizăm.
Iubirea este o cerinţă a legii morale fireşti, dar şi o poruncă a legii morale
pozitive, primindu-şi în legea morală a Noului Testament desăvârşirea cea mai
înaltă. Iubirea firească faţă de aproapele se întemeiază, după concepţia creştină,
pe aceeaşi natură şi descendenţa fizică a tuturor oamenilor, la care se adaugă
tendinţa firească după viaţa în colectivitate şi după ajutorul reciproc.
Creştinismul primeşte şi desăvârşeşte această fundamentare, cerând să-l iubim
pe aproapele şi pentru faptul că toţi suntem chemaţi, prin jertfa Fiului lui
108
109
Pr. Prof. Dr. Gheorghe Pufu, Iubirea-legea creştină unică şi universală, în Anotimpuri poetice, 2005, nr. 2,
p. 356
51
Dumnezeu, la comunitatea de viaţă veşnică, fericită cu Dumnezeu; să-l iubim
pentru Dumnezeu. Prin urmare, în creştinism, iubirea primeşte o temelie nouă:
comunitatea cu Dumnezeu prin chemarea la viaţă veşnică, fericită, şi un motiv
nou: iubirea lui Dumnezeu110.
Harul divin desăvârşeşte dragostea firească faţă de aproapele şi-i fortifică
puterea de realizare a scopului urmărit.
Iubirea creştină faţa de aproapele trebuie să fie în primul rând de caracter
religios. Aceasta înseamnă că motivul şi scopul ei trebuie să fie la Dumnezeu.
„Cine are bogăţia lumii acesteia şi se uită la fratele sau care este în nevoie şi
îşi închide inima despre el, cum rămâne în acela dragostea lui Dumnezeu? Fiii
mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul” (I Ioan
III, 17-18).
Este necesar să fie universală, după cum a arătat Mântuitorul în parabola
despre samariteanul milostiv (Luca X, 17) şi Sfântul Apostol Pavel, în textul de
la Galateni III, 28. Iubirea trebuie să cuprindă pe toţi oamenii, să privească,
toate trebuinţele lor, spirituale şi materiale deopotrivă111.
Să fie activă, adică să nu se rezume numai la intenţie sau să se exprime
numai prin cuvinte, ci să se manifeste prin fapte.
Iubirea afectivă, care se manifestă în bucurie sau compătimire cu
aproapele, când ea este adevărată, cu necesitate va deveni efectivă, se va arăta
„în faptă şi adevăr” (I Ioan III, 18), în faptele îndurării sufleteşti şi trupeşti112.
Iubirea creştină este activă şi în sensul că ea pătrunde în interiorul cel mai
intim al creştinului şi-l înnobilează atât pe cel ce ajută cât şi pe cel ajutat.
Iubirea creştină nu se rezumă la simpla evitare a răului şi la practicarea de
binefaceri exterioare, ci ea pretinde şi atitudinea interioară conformă. Chiar şi
110
Magistrand Gheorghe Papuc, Virtutea dragostei, în Studii Teologice, VIII (1956), nr. 5-6, pp. 303-304
111
Drd. Ion Cârstoiu, op. cit., p. 595
112
Prot. Nicodim Belea, Teologia iubirii, în Ortodoxia, XXXVII (1985), nr. 1, p. 204
52
numai mânia pe frate e considerată păcat faţă de Mântuitorul (Matei V, 22).
Iubirea creştină faţă de aproapele nu se preţuieşte numai după bogăţia
manifestărilor exterioare, ci după atitudinea, interioară, după intenţia din care a
pornit binefacerea. „Cine dă unui însetat numai un pahar cu apă rece, în nume
de ucenic... nu-şi va pierde plata sa” (Matei X, 42); pe când, de altă parte, când
lipseşte iubirea, nu valorează nimic nici oferirea întregii averi, a vieţii proprii
chiar (I Corinteni XIII, 3)113.
După învăţătura creştină intenţia bună trebuie tradusă în faptă, iar fapta să
fie moralizată prin intenţia curată.
Iubirea creştină faţă de aproapele să fie sinceră, cum suntem sinceri faţă
de noi; să stea în ajutorul semenului spre bine, nu spre rău.
Să fie dezinteresată. Căci dacă cineva îl iubeşte pe aproapele pentru un
folos al său, propriu, atunci de fapt nu-l iubeşte pe aproapele, ci pe sine însuşi.
Ea este jertfelnică, fiindcă dă de bunăvoie şi cu dragă inimă din ceea ce este
personal114.
Iubirea creştină uneşte oamenii în „marea familie a lui Dumnezeu” şi
rodeşte respectul reciproc al demnităţii umane, linişte, bună înţelegere, pace,
spre înflorirea vieţii pământeşti şi câştigarea vieţii veşnice.
2. Dreptatea
Este virtutea care cere să se dea fiecăruia ceea ce este „al său”. În
accepţia largă a definiţiei, dreptatea însumează toate virtuţile şi sub aspect
religios-moral şi creştin primeşte înţelesul de sfinţenie. Căci cine dă, în orice
privinţă, fiecăruia ce i se cuvine, evident, practică toate virtuţile, împlineşte
ordinea morală, iar el însuşi se perfecţionează moral, îndreptăţindu-se spre
sfinţenie. De fapt, în paginile Sfintei Scripturi, cuvântul dreptate are adesea
113
114
Pr. Prof. Dr. Gheorghe Pufu, Iubirea aproapelui după epistola Sfântului Apostol Iacob, în Mitropolia
Olteniei, XXXIX (1987), nr. 4, p. 39
53
înţelesul de sfinţenie: condiţia necesară pentru dobândirea vieţii veşnice. Astfel,
Mântuitorul spune: „De nu v-a prisosi dreptatea voastră mai mult decât a
cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei V, 20).
Dar pe lângă înţelesul larg de totalitatea virtuţilor, deci de virtute în
general, dreptatea are şi sens restrâns, de virtute specială, făcând parte din grupa
virtuţilor morale, numite cardinale115.
Ca virtute socială, dreptatea se manifestă în voinţa fermă şi conştientă de
a respecta şi ocroti drepturile fiecăruia; a-i voi binele în măsura în care îi
aparţine de drept. Ca şi iubirea faţă de aproapele, dreptatea ca virtute socială, se
prezintă în primul rând ca o cerinţă a legii morale fireşti, întemeiată pe
fraternitatea firească dintre oameni şi pe menirea omului pentru viaţa în
societate, dar este şi o poruncă a legii morale pozitive, desăvârşite în morala
Noului Testament. Căci creştinismul, învăţând că toţi oamenii sunt chemaţi la
moştenirea cerească, fiind fraţi ai Fiului întrupat al lui Dumnezeu şi fraţi în
Domnul nostru Iisus Hristos, dă dreptăţii o fundamentare nouă; egalitatea
oamenilor ca fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai cerului, şi un motiv nou:
fraternitatea în Hristos, şi, prin aceasta fundamentează în mod desăvârşit
afirmarea activităţii creştinului în complexul vieţii sociale, pentru realizarea
scopului vieţii116.
Ca orice virtute morală, dreptatea ancorează şi ea în dispoziţia interioară
a fiinţei umane. Actele sale, pentru a fi cu adevărat morale după conceptul
creştin, trebuie să pornească dintr-un interior sufletesc moralmente armonizat.
Armonizarea morală a interiorului propriu, reglarea afectelor, perfecţionarea
morală a individului uman în sine însuşi revine însă altor virtuţi (cumpătare,
bărbăţie ş. a.). Dreptatea priveşte acţiuni exterioare raportate la aproapele; ea
115
Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, Dreptate şi pace, aspecte biblice, p. 14
116
54
normează relaţiile cu el şi de aici însemnătatea ei socială117.
Obiectul dreptăţii îl constituie dreptul aproapelui, pe care fiecare trebuie
deoparte să nu-l lezeze, iar de altă parte să-l respecte şi după posibilităţi să-l
apere.
Principiul egalităţii este constitutiv dreptăţii. Desigur nu se poate susţine
că toţi oamenii se nasc şi sunt absolut egali de la natură; dar nici că sunt absolut
inegali, ceea ce să poată justifica totală desconsiderare a unora din partea altora.
Oamenii se deosebesc prin inteligenţă, posibilităţi morale, forţă fizică, etc. Din
acest punct de vedere dreptatea cere să se dea fiecăruia ce este „al său”. Ea nu
poate da, sub pretext de egalizare, neştiinţei, viciului sau lenei, ceea ce se
cuvine ştiinţei, talentului, virtuţii, muncii. Fiinţa dreptăţii se opune.
Privind însă esenţa fiinţei umane, care este una şi aceeaşi oamenii,
caracterizată prin raţiune şi voie liberă, atunci oamenii se nasc egali şi sub acest
aspect toţi au drepturi egale. Pe acest temei dreptatea, după concepţia creştină,
tinde să realizeze egalizarea între oameni. Căci dreptatea nu se confundă, pur şi
simplu cu egalitatea. Dreptatea este o lege morală indispensabilă pentru buna
funcţionare a societăţii umane, iar egalitatea este justificată numai în limitele în
care ea nu lezează legile dreptăţii118.
În antichitate egalitatea avea sensul de egalitate între cei egali. Dar cum,
după concepţia de atunci, oamenii nu erau socotiţi toţi egali după esenţa fiinţei
umane, urma cu necesitate că ideea egalităţii nu îmbrăţişa principial pe toţi
oamenii. Creştinismul însă, cu învăţătura sa despre identitatea esenţială a firii
tuturor oamenilor şi despre aceeaşi demnitate morală cuvenită fiecăruia,
aducând un nou concept real, adevărat, despre om şi o preţuire justă a valorii
fiinţei umane, după criteriul religios, moral , a înlesnit încetăţenirea principiului
117
Emanoil Paraschivaş, Dreptatea lui Dumnezeu, în Studii Teologice, XXXIV (1982), nr. 9-10, p. 711
118
55
că toţi oamenii au anumite drepturi esenţiale, care trebuie să le fi egal garantate,
ceea ce este datoria dreptăţii119.
Dar aplicarea dreptăţii, deşi simţul die justiţie este firesc omului, chiar
unul din cele mai profunde şi universale instincte omeneşti, întâmpină
dificultăţi, îndeosebi din partea egoismului omenesc, care voieşte totul pentru
sine.
De aceea realizarea dreptăţii, la nevoie, trebuie impusă prin constrângere.
Fireşte, moralitatea interioară nu-i supusă niciunei constrângeri fizice. Numai
acţiuni exterioare cad în afara ei. Dar actele dreptăţii ca virtute socială, sunt acte
exterioare120.
3. Deosebiri şi asemănări
Dreptatea priveşte dreptul aproapelui, iubirea. În temeiul dreptăţii dăm
aproapelui ceea ce este „al său”; ceea ce-i aparţine lui de drept; prin iubire îi
dăm de bună voie din „al nostru”, din ceea ce ne aparţine nouă, împlinindu-i
lipsurile şi promovând binele individual şi colectiv.
Iubirea apare de la început cu caracter pozitiv, arătând ce trebuie făcut.
Implicit însă, ea arată şi ce nu trebuie făcut, dar negativul rămâne în subordine.
Astfel conţinutul iubirii este mai larg121.
Dreptatea tinde să aducă o anumită egalizare în acţiuni şi lucruri
exterioare între diferiţii subiecţi de drepturi, delimitându-i întreolaltă chiar şi
atunci când nu sunt pe plan de coordonare, ea separă deci oarecum om de om
Pe când iubirea voieşte să unească inimile şi voinţele, să stabilească armonie, să
aducă oarecum o contopire între „eu” şi „tu”122.
119
Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, op. cit. p. 16
120
Ibidem
121
Emanoil Paraschivaş, op. cit., p. 713
122
Pr. Prof. Dr. Gheorghe Pufu, op. cit., p. 39
56
Dreptatea precizează drepturile fiecăruia, dar şi obligaţiile. Astfel cine
împlineşte cu exactitate normele dreptăţii se achită şi de toate datoriile impuse
de ea. Raza de acţiune a dreptăţii este limitată, a iubirii însă nelimitată. De
obligaţiile iubirii nimeni nu se poate socoti vreodată complet achitat, oricâte
fapte de iubire ar săvârşi. „Fiţi desăvârşiţi, precum este Tatăl vostru din
ceruri”, spune Mântuitorul; şi cine poate afirma că a ajuns desăvârşirea lui
Dumnezeu „care este iubire”?
Apoi împlinirea datoriilor de dreptate poate fi impusă prin constrângere.
Dreptatea nu lasă la arbitrarul fiecăruia ce are să facă şi cum să facă; ea este
precisă în privinţa aceasta. Iar când dispoziţiile ei nu sunt împlinite, urmează
sancţiuni. Constrângerea e condiţie esenţială pentru realizarea dreptăţii123.
Actele iubirii sunt de altă natură. O datorie de iubire pierde din valoare în
măsura în care constrângerea duce la împlinirea ei. În actele iubirii contează
dispoziţia interioară, bunăvoinţa, libertatea. Fireşte, nici dreptatea, deşi
constrângerea îi aparţine, nu încetează să fie virtute morală şi să ţină de ordinea
morală. Constrângerea caracteristică dreptăţii, îşi are sprijin în legea morală. Ea
trebuie aplicată celor care se opun ordinei legale, deoparte, pentru apărarea
acesteia, iar de altă parte, pentru îndreptarea infractorilor124.
Dreptul, care-i obiectul dreptăţii, serveşte ordinea socială şi nu poate, fi
separat de ea.
Dar pe lângă deosebiri, rezumate mai sus, dreptatea şi iubirea au şi
element comun, au relaţii foarte strânse, aşa că ele, în concepţia creştină, nu se
separă întreolaltă, ci se completează şi perfecţionează reciproc. |
Elementul comun ambelor virtuţi îl oferă: voinţa de bine pentru
aproapele. Pe acest suport se realizează conlucrarea, completarea şi desăvârşirea
123
124
A. Manolache, Originea dreptului şi sensul dreptăţii, în Ortodoxia, X (1958), nr. 4, p. 582
57
lor reciprocă.
Astfel, dreptatea aplicând principiul: suum cuique (fiecăruia ce este „al său”),
prezintă un cerc restrâns de obligaţii morale; iubirea care „nu caută ale sale”
lărgeşte şi completează cercul de obligaţii ale dreptăţii125.
Desigur, cu principiul său, dreptatea pare ca expresie a simţului firesc
după adevăr. Dar viaţa socială, după concepţia creştină, are nevoie de căldură,
de cimentarea relaţiilor dintre membri, de armonizarea aspiraţiilor lor cu bună
voinţă. De aceea, după concepţia creştină, dreptatea se completează şi
perfecţionează prin căldura iubirii, altfel s-ar putea pietrifica în formule reci.
Căci, după cum Dumnezeu nu aplică creştinilor dreptate lipsită de iubire, la fel,
nici creştinii să nu se conducă în faptele lor de dreptatea lipsită de iubire126.
Dreptatea creştină este dreptate cu iubire. Deci iubirea creştină nu voieşte
să anuleze dreptatea şi s-o înlocuiască. Ea continuă numai lucrul ei şi-l
desăvârşeşte. Cere împlinirea pretenţiilor ei cu atitudine interioară,
corespunzătoare, de bună voie, cu dragă inimă, nu numai de teama sancţiunii,
căci cine-l iubeşte cu adevărat pe aproapele său, desigur îi va respecta şi apăra
drepturile lui. Mai mult, se va strădui să treacă peste limita datoriilor cerute de
dreptate, va împlini cu drag lipsurile lui, va da din „al său”, mergând chiar până
la renunţarea asupra unor drepturi proprii, numai să-l ajute pe aproapele. Iubirea
creştină este jertfelnică.
Dar, precum după morala creştină dreptatea are trebuinţă de căldura
iubirii, la fel şi iubirea are trebuinţă de luminile dreptăţii, pentru a nu deveni
slăbiciune şi lipsă de rezistenţă faţă de abaterile de la normele dreptului127.
Iubirea zideşte pe dreptate, care o ajută să-şi împlinească misiunea. Dacă
dreptatea fără iubire poate fi aspră, iubirea fără dreptate poate fi slabă. Iubirea
125
Emanoil Paraschivaş, op. cit., p. 716
126
A. Manolache, op. cit., p. 583
127
58
înlesneşte îndeplinirea dreptăţii, iar la rândul ei îşi realizează cu adevărat
intenţiile respectând dreptatea şi beneficiind de scutul ei. Dreptatea poate
înlătura asperităţi, dar nu reuşeşte totdeauna să concilieze disensiunile dintre
indivizi sau dintre colectivităţi umane. Rămân resentimente pe care le poate
dezrădăcina complet din suflet iubirea creştină, care nu caută „ale sale”. După
concepţia creştină, dreptatea este manifestarea iubirii, iar aceasta sufletul
dreptăţii. „Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt” (I Corinteni XIII, 2).
CAPITOLUL V
DREPTATEA ŞI IUBIREA LUI DUMNEZEU
1. Restaurarea dreptăţii originare în Hristos - expresie a iubirii divine

Dreptatea adusă de Hristos şi conferită tuturor celor ce ascultă de
Evanghelia Lui este numai una, este „darul dreptăţii” (Rom. 5, 17) primit sub
formă de har lucrător, spre a-i aduce pe credincioşi în starea dinainte de cădere
59
şi, în acelaşi timp, a le împărtăşi înfierea. Cu toate acestea, după efectul pe care
îl are lucrarea dreptăţii în credincioşi, ea poate fi privită din două unghiuri de
vedere, ca restaurare a dreptăţii originare, dar şi ca actualizare a Împărăţiei lui
Dumnezeu pe pământ128. Primul aspect ne interesează de data aceasta şi la el ne-
am referit, într-un fel, şi pană acum. Cu privire la existenţa reală a unei dreptăţi
în lume, după cădere, avem confirmarea cuvintelor Mântuitorului, prin care ne
arată că venirea Mângâietorului nu va vădi lumea numai de păcat, ci şi de
„dreptate şi judecată”129 (Ioan 16, 8). Ordinea morală, actuală a început deodată
cu căderea în păcat, fiind voită de Dumnezeu ca mijloc prin care să se pună
capăt nimicirii, dar şi să se refacă treptat făptura omenească în vederea primirii
puterii mântuitoare. Prin ea se dă posibilitatea vieţuirii sociale a oamenilor,
fiind vorba mai ales de ordinea legală. Refacerea în har a dreptăţii nu aduce cu
sine un alt cadru şi alte condiţii de viaţă umană decât cele cunoscute. Ea are loc
în viitoarea existenţei, unde este şi verifică. Dreptatea este chemată să
descopere puterea lui Dumnezeu care pătrunde în viaţă. Aici se dă răspunsul la
întrebarea, cum ar putea sta duhul în materie şi trup şi totuşi să fie legat cu totul
de Absolut, cum ar putea să fie în lume, rămânând totuşi în Dumnezeu?
În ordinea vieţii creştine inaugurate de Hristos, Duhul lui Dumnezeu
coboară în tragicul vieţii, nu rămâne în înălţimile azurii ale cerului, ia parte cu
noi la marile frământări ale veacurilor. Intrând în asprele conflicte ale vieţii şi
întrupând viu puterile divine pe pământ, adevărul dreptăţii se lămureşte pe
deplin. Numai aşa putem înţelege ce este Dumnezeu şi cum se realizează El în
credinţa creştină a vieţii130.
Adresându-se celor ce veneau la El, Mântuitorul Iisus Hristos le grăieşte
128
Protos Lect. Dr. Justinian Cârstoiu, Împărăţia cerurilor, scopul final al omului, în Studii Teologice, XLIX
(1997), nr. 3-4, p. 155
129
130
60
aşa: „De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi
fariseilor nu veţi intra întru Împărăţia cerurilor” (Matei 5, 20). Dreptatea ce se
cuvine să fie depăşită în noua ordine de viaţă este dreptatea cerută de legea
talionului, amintită mai înainte, dreptatea fariseului din parabolă, expresie a
suficienţei de sine, egoismului şi automulţumirii, dreptatea împlinirii mai mult
externe a prescripţiilor legale, fără angajarea vieţii interioare, dreptatea unei
clase conducătoare, dar asupritoare, care leagă sarcini şi le pune pe umerii celor
de jos131. A fi drept în sens creştin înseamnă a da lui Dumnezeu cele ce sunt ale
lui Dumnezeu: credinţă, nădejde şi dragoste, a da semenilor cele ce sunt ale lor:
dintr-o inimă curată şi sinceră, dar şi a da Cezarului cele „ale Cezarului” (Luca
20, 25). E drept, creştinul care se sileşte a-şi da seama şi a se convinge de
dreptul Statului de a-i cere să colaboreze la promovarea binelui obştesc şi care
îşi pune toate puterile sale, în mod conştiincios, în slujba acestui, bine. „Tot
sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la
Dumnezeu” (Rom. 13, 1). Dreptatea creează în cetăţeanul creştin sufletul viu,
care din propria sa viaţă zideşte, adânceşte şi face să prospere societatea132.
În Predica de pe Munte, Mântuitorul formulează pe scurt principiile noii
ordini morale pe care El o inaugurează. Eliberarea de sub tirania avuţiei,
blândeţea, curăţia inimii, pacea, milostenia sunt indicate ca pietre de temelie ale
Împărăţiei lui Dumnezeu, virtuţi cu un pronunţat caracter social. Mai presus de
toate, însă, e pusă în lumină dreptatea, precum şi luptă cu orice preţ pentru
realizarea ei: „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate... Fericiţi cei
prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor” (Matei 5, 6, 10). E
cazul să subliniem că dreptatea creştină cere nu numai înlăturarea crimelor de
orice fel, suprimarea categorică a exploatării omului de către om, dar proclamă
131
Arhiepiscopul Dmitri, Împărăţia lui Dumnezeu - Tâlcuire duhovnicească la Predica de pe Munte, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, p. 61
132
61
lupta pentru înlăturarea cauzelor care determină asemenea crime şi rele,
interzicând mânia şi duşmănia, lăcomia de averi, grija împinsă pană la obsesie
de cele necesare vieţii, necumpătare etc. (Matei 5, 21-32; 6, 19-32)133.
Aducând cu Sine ideea unei credinţe universale, Mântuitorul se referă la
o dreptate pentru toţi. Orice discriminare din punct de vedere al sexului, rasei,
culturii, naţionalităţii e incompatibilă cu dreptatea creştină. „Nu mai este iudeu,
nici elin; nu mai este rob, nici slobod; nu mai este parte bărbătească şi parte
femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi întru Hristos Iisus” (Gal. 3, 28). De
fapt, caracterul universal al dreptăţii se conturează mai ales în formele prin care
ea se realizează în condiţiile istoriei. A lupta pentru dreptate înseamnă a lupta
pentru pace, căci în slujba dreptăţii se află „făcătorii de pace” (Matei 5, 9).
Scopul dreptăţii este binele, iar scopul binelui este pacea, ne spune şi Fericitul
Augustin. Dacă toate cele bune se fac, şi răul se evită, atunci se ajunge la starea
de echilibru perfect al păcii, căci „acolo unde va fi pace perfectă numai acolo
va fi dreptate perfectă, sau acolo unde va fi dreptate perfectă, acolo va fi şi
pace perfectă”134.
Relevarea dreptăţii ca virtute socială constituie, în zilele noastre, un punct
de convergenţă teologică în preocupările ecumenice a Bisericilor creştine. În
numele încrederii în existenţa dreptăţii, ca şi a nădejdii în biruinţa ei,
creştinismul contemporan iese din izolarea faţă de lume în actualitatea vie a
epocii noastre.
2. Dreptatea - imagine vie a Împărăţiei lui Dumnezeu

În numeroase locuri din Noul Testament se vorbeşte, despre dreptatea lui
dumnezeu, nu înţelegându-se prin ea doar o însuşire sau un atribut divin, ci
133
Arhiepiscopul Dmitri, op. cit., p. 63
134
Fericitul Augustin, Predica de pe Munte a Domnului nostru Iisus Hristos, Editura Agnos, Sibiu, 2006, p. 85
62
darul lui Dumnezeu într-o anumită lucrare. „Dreptatea, zice Sfântul Evanghelist
Ioan, este lucrarea celui drept, precum Acela este drept” (I Ioan 3, 6). Pentru
lucrătorul dreptăţii, Hristos nu este un simplu model, ci izvor de iubire şi putere
infinită. Cu Hristos ne ridicăm în orizontul de lumină al veşniciei, fără să ieşim
din timp şi fără să părăsim istoria. Dacă am asemăna făptura noastră cu un bec
electric, becul acesta rămâne stins atâta vreme cât e întrerupt curentul. Îndată
însă ce electricitatea îl inundă i se aprinde pară de lumină şi razele lui străpung
întunericul. Dreptatea lui Hristos este pentru sufletul viu ca o electricitate
strălucitoare a veşniciei, care însă nu desfiinţează timpul, ci îl transfigurează.
Aşezat în curentul acesta al dreptăţii divine, omul însuşi devine; lumină şi
perfecţiune, lumină participantă din lumina darului dumnezeiesc. Folosindu-se
de acest exemplu putem spune că dreptatea lui Dumnezeu este din cer şi de pe
pământ, este o realitate prezentă şi viitoare, este un ideal, şi normă, este o
revărsare de energii necreate în albia ordinii morale şi a celei spiritual-
eshatologice135.
Dreptatea lui Dumnezeu, de care este preocupat în special Sfântul
Apostol Pavel, se împărtăşeşte firii noastre pământeşti în Hristos şi prin Hristos,
refăcându-ne chipul după care am fost creaţi, dar se descoperă şi ca plenitudine
a bunătăţii, şi armoniei vieţii dumnezeieşti, cu alte cuvinte ca un mod de
existenţă teandric. Raţiunea, libertatea şi conştiinţa, care sunt manifestări ale
chipului lui Dumnezeu în noi, rămânând în parte, şi după cădere funcţii ale
principiului personalităţii, devin, prin restaurare, funcţii ale sobornicităţii
harice, adică ale omenirii celei de restaurare, funcţii ale sobornicităţii harice,
adică ale omenirii celei deofiinţă, care trăieşte în Dumnezeu. În Hristos, firea
noastră întreagă fiind înnoită şi ridicată la starea învierii, dobândeşte
135
63
„dimensiunea supranaturală a dreptăţii ei”136. „Iar dacă Hristos este în voi,
zice Apostolul, trupul este mort pentru păcate, iar Duhul viaţă pentru dreptate.
Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Hristos din morţi locuieşte în voi, Cel ce a
înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile cele muritoare, prin
Duhul Său, Care locuieşte întru voi” (Rom. 8, 10-11). Participarea la noua viaţă
în Hristos îl face pe cineva drept, numai pentru că Sfântul Duh îl edifică în
Trupul tainic al Domnului, adică în Biserică, şi îl curăţeşte de păcate. Dreptatea
e una cu sfinţenia, fiind numele cuprinzător al tuturor virtuţilor ce izvorăsc
dintr-o inimă curată, cucerită de simţirea prezenţei lui Hristos. Se înţelege că
acest mod de existenţă ne revendică în mod total, ne pretinde un efort integral în
vederea edificării noastre personale, precum şi a rezidirii noastre în Trupul
tainic al lui Hristos, în unitatea credinţei şi a iubirii, cum zic părinţii. Aflaţi în
acest Trup al Domnului; de se bucură de o stare de dreptate absolută, de care ne
bucurăm şi noi. În acest fel, dimensiunea supranaturală a dreptăţii, mai înainte
amintită, nu poate fi decât liturgică şi euharistică137.
Dreptatea lui Dumnezeu este o realitate prezentă, în sensul că Hristos
Însuşi este prezent în veacul de acum (Matei 28, 20), dar este şi una viitoare, în
sensul că este un proces continuu spre desăvârşire, e o aşteptare „în nădejde a
dreptăţii din credinţă” (Gal. 5, 5). Interpretând cuvintele Mântuitorului:
„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui” (Matei 6, 3),
Sfântul Maxim Mărturisitorul vede în dreptate ţinta finală a Împărăţiei:
„Dreptatea este împărăţia lucrată (actualizată), iar împărăţia dreptatea
sprijinită prin fapte”138. În viaţa noastră pământească, dreptatea este o lumină
136
Pr. Prof. Constantin Cornițescu, Învierea Domnului şi însemnătatea ei pentru viața creştină, în Ortodoxia,
XXXV (1983), nr. 2, p. 200
137
Conf. Dr. Kozma Zsolt, Împărăţia lui Dumnezeu ca realitate şi nădejde, în Studii Teologice, XXXIII (1981),
nr. 1-2, p. 141
138
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a patra, în „Filocalia sau culegere din scrierile
Sfinţilor Părinţi care ne arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi”, volumul II, Editura Harisma,
Bucuresti, 1993, p. 125
64
cerească, o imagine a Împărăţiei lui Dumnezeu. Numai în această lumină, viaţa
de acum apare în proporţiile ei juste de icoană a nemărginitei vieţi în veşnicie şi
căpătăm înţelegerea de a-i îndruma încercările în perspectivă bucuriei fără
sfârşit de care este însoţită. Precizarea adusă de Sfântul Maxim, aici, împiedică
atât devalorizarea ideii de împărăţie, cât şi aceea de dreptate. Gândul că
fericirea ca răsplată a faptelor săvârşite nu poate fi decât dincolo de hotarul
acestei vieţi, unde ar fi şi dreptatea; l-ar determina pe credincios să ia o
atitudine negativă faţă de viaţa şi lumea aceasta. După cum constatarea că
idealul Împărăţiei cerurilor, proiectat într-un viitor nedefinit, nu l-ar sprijini cu
nimic în greutăţile, luptele şi suferinţele lui din această viaţă, l-ar putea împinge
să-l abandoneze definitiv139.
Sinergismul este principiul fundamental al integrării creştinului în viaţa
de acum şi de aici a Împărăţiei lui Dumnezeu, atât în ordinea morală cât şi cea
eshatologic-spirituală. Adevărul că dreptatea este un dar al lui Dumnezeu (Rom.
5, 17), pe care ni-l însuşim prin credinţă, trebuie privit în înţelesul că darul este
şi misiune. Este dar, nu însă în sensul că credinciosul ar fi transpus mecanic în
noul mod de viaţă inaugurat de Hristos, ci în sensul de ordine şi viaţă realizată
de Mântuitorul şi, în acelaşi timp, de putere spirituală menită a sprijini din
interior pe credincios în eforturile sale de a se integra în ea. Este însă şi misiune,
pentru că, în mod practic, încadrarea în viaţa cea nouă a împărăţiei depinde de
voinţa personală a fiecăruia, de capacitatea şi dispoziţia de a da viaţă idealului,
iar imperativului relieful faptei vii. „Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin
stăruinţă” (Matei 11, 12). Sfântul Apostoli Pavel ne vorbeşte despre „slujitorii
dreptăţii” (II Cor. 11, 15), ce au menirea de a săvârşi „o slujire a dreptăţii care
prisoseşte în slavă” (II Cor. 3, 9). Un astfel de slujitor nu poate fi decât
139
Pr. Dr. Ioan Mihoc, Morala Predicii de pe Munte şi influenţa ei asupra gândirii şi vieţii creştine, Editura
Universităţii ,,Lucian Blaga”, Sibiu, 2009, p. 104
65
creştinul oare îşi prelungeşte credinţa în faptă, străduindu-se aşi ridica viaţa la
nivelul voinţei lui Dumnezeu. Atunci când înfăptuirea dreptăţii obligă pe cineva
să treacă la acţiune, aceasta are loc pentru că ideea, chiar dacă purcede din
credinţă, nu mai este suficientă; ea nu se înscrie în realitate, în ordinea morală.
Dimpotrivă, actul (fapta, acţiunea) modifică situaţia în care el este angajat.
Dreptatea din credinţă trebuie să devină în mod necesar o dreptate faptică.
Având pe Hristos în noi, ca izvor de putere şi ca principiu de
transformare, avem totodată şi imaginea vie a Împărăţiei lui Dumnezeu, de
aceea putem trăi o viaţă de comuniune cu Hristos şi de comuniune cu semenii,
de pace în Hristos şi bună înţelegere cu semenii. „Împărăţia lui Dumnezeu,
afirmă Sfântul Maxim, este înainte de orice „dreptate”, mai bine zis este ea
însăşi dreptatea, spre care tinde, ca spre ţinta finală, toată mişcarea celui ce se
străduieşte”140. Hristos este atât izvorâtorul dreptăţii cât şi susţinătorul ei în noi.
El este alfa şi omega al acestei virtuţi. Culminând în starea de slavă, proprie
împărăţiei pe care i-a adus-o Domnul, starea de dreptate e singura stare cu
adevărat dreaptă a omului141.
3. Judecata finală - triumf al iubirii

Judecata e încununarea operei săvârşite de Dumnezeu în Biserică.
Mântuitorul Hristos va aduna Biserica în jurul Său şi, înnoită, o va oferi Tatălui,
Prea Sfintei Treimi, împlinind astfel făgăduinţa: „Mă voi întoarce şi vă voi lua
cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14, 3).
Pentru această mare sărbătoare se pregăteşte ea. Tot ce am spus până
acum, e tocmai priveliştea acestei neostenite strădanii, pentru a fi vrednică de
Acela care e „adevăratul dor şi nespusa veselie a celor ce-L iubesc”, vrednică
140
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete teologice (gnostice). Suta întâi, p. 147
141
66
de Acela care vine acum să răsplătească dragostea şi credincioşia Bisericii,
pronunţând sentinţa judecăţii Lui: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu, de
moşteniţi împărăţia, căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat,
străin, gol, bolnav etc.”. Şi „întrucât aţi făcut acestea unuia din aceşti fraţi mai
mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut” (Mat. 25, 34-40)142.
Domnul, care în viaţa Lui pământească spusese: „Cel ce vă primeşte pe
voi, pe Mine Mă primeşte, iar cel ce Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce
M-a trimis pe Mine” (Mat. 10, 40), va introduce atunci în momentul festiv al
judecăţii, în ordinea cerească, Biserica, Trupul Său.
Ca mijlocitor între Dumnezeu şi om, prin El vom intra la Tatăl, în familia
Prea Sfintei Treimi. El e una şi cu Tatăl şi cu noi. După firea dumnezeiască, El
e unit cu Dumnezeu prin esenţă şi cu noi prin har; după firea omenească, e unit
cu noi prin esenţă şi cu Dumnezeirea prin har143.
După chipul Domnului şi noi, care trebuie „să fim un chip al Chipului”,
vom cunoaşte atunci desăvârşirea acestei uniri, adică vom dobândi conştiinţa
plenară că una suntem cu toţi fraţii noştri după esenţă şi una cu Dumnezeu prin
har.
La judecată se va descoperi în toată plinătatea puterea dragostei Domnul
zice: „întrucât aţi împlinit dragostea faţă de unul din fraţii Mei mai mici, voi aţi
făcut aceasta pentru Mine”. „De la aproapele este şi viaţa şi moartea”144.
„Văzut-ai pe fratele, văzut-ai pe Domnul, Dumnezeul tău", repetă adesea
Sfinţii Părinţi acest „agraphi” al Mântuitorului. Fiecare semen e purtător de
Dumnezeu, în fiecare e ascuns chipul, ceva din Dumnezeu; cu fiecare e unit
Hristos şi atunci, cunoscând şi iubind pe fratele, cunosc şi iubesc din ce în ce
mai mult pe Dumnezeu. Prin iubirea fratelui, a Bisericii, eu înaintez spre
142
Pr. Constantin Galeriu, Iubirea Dumnezeiască şi judecata din urmă, în Ortodoxia, XI (1959), nr. 2, p. 187
143
Pr. Conf. Dr. Ştefan Buchiu, Întrupare şi unitate, Editura Libra, Bucureşti, 1996, p. 15l
144
Ioan Gh. Savin, Mistica şi Ascetica Ortodoxă, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1996, p. 87
67
Dumnezeu.
Acest adevăr se face mai vădit în ziua judecăţii, când „însăşi lumina
divină va deveni principiu al conştiinţei noastre şi în ea noi vom cunoaşte pe
Dumnezeu şi ne vom cunoaşte pe noi înşine”145. Atunci vom experimenta noi
puterea şi bogăţia iubirii aproapelui şi a lui Dumnezeu. Atunci fiecare din noi
nu va mai fi o „monadă” izolată, fără uşi, fără ferestre, nimic nu ne va mai
despărţi, ci iubirea şi lumina harică, dumnezeiască, va surpa orice perete
despărţitor, va deschide uşile şi ferestrele insului şi ne va uni pe toţi întreolaltă.
Cunoştinţa şi dragostea care în viaţa de acum petrec adesea dezbinat, se
vor uni atunci. După cuvântul Sfântului Pavel, „cunoştinţa - singură - îngâmfă,
dragostea zideşte” (I Cor. 8, 1). Cunoştinţa se reazemă pe eul fiecăruia; când
zic „ştiu”, mă gândesc la mine, la eul meu. Dragostea, dimpotrivă, se reazemă
pe semen; când zic „iubesc”, mă gândesc la altul, la aproapele meu.
Din unirea amândurora, din cunoştinţă şi dragoste, se naşte comuniunea,
bogăţia vieţii, bucuria, Împărăţia lui Dumnezeu; şi pe cât va fi mai mare unirea
între noi, pe atât de bogată şi variată - cunoaşterea. Din cunoştinţa şi iubirea
mea cu aproapele, eu ies din singurătate, pătrund cu întregul conţinut al vieţii
mele într-o nouă existenţă, a fratelui meu; eu mă îmbogăţesc cu viaţa şi
experienţa lui şi el cu a mea, fiecare din noi îşi dublează existenţa, se înnoieşte
din zi în zi, dobândind calităţi, însuşiri, puteri, noi înţelesuri ale vieţii.
O oarecare imagine a acestei îmbogăţiri prin comuniune, prin dragoste,
ne-o oferă şi priveliştea naturii în care - după cum spun Părinţii - citim ca într-o
carte tainele lui Dumnezeu. Ce înseamnă bunăoară un bob de nisip? Îl pierzi
sub picioare; dar bob cheamă alt bob şi milioane se unesc şi aşa se înalţă munţii.
Stropul de apă pe care-l pierzi printre degete se uneşte cu alt strop şi aşa nasc
145
Pr. Prof. I. Constantinescu, A doua venire a Domnului Hristos, în Glasul Bisericii, XXXV (1976), nr. 3-4, p.
329
68
mari şi oceane.
Ce sărac e cerul şi pustiu, cu o singură stea, dar cât de minunat e el, când
se aprinde policandrul lui cu mii şi mii de stele! Ce sărac e un cuvânt; dar un
cuvânt cheamă alt cuvânt şi aşa se nasc idei şi cărţi şi opere. Ce melancolic şi a
pustiu răsună un singur sunet; dar un sunet cheamă alt sunet şi aşa iau fiinţă
melodii, cântece, simfonii. Tot astfel, ce trist, sărman şi fără de putere e un
singur om izolat. Şi ce bogăţii spirituale şi materiale a creat unirea oamenilor în
familii, naţiuni şi comunităţi de credinţă sau aspiraţii.
Dar ce va fi în ziua Judecăţii, când fiecare din noi se va uni cu întreg
ansamblul creaţiei, cu întreaga Biserică, cu toate mădularele Trupului lui
Hristos! Bogăţia vieţii tuturor se va revărsa în fiecare mădular al Bisericii şi,
mai presus de toate, bogăţia slavei lui Dumnezeu în noi toţi. În acest fel se va
realiza în noi viaţa Prea Sfintei Treimi: Dumnezeu în Hristos şi Hristos în noi146.
Mai nou, Pr. Arhim. Sofronie, din Biserica Rusă, tălmăceşte în chipul
următor împlinirea de către Trupul lui Hristos a vieţii dumnezeieşti a Prea
Sfintei Treimi: „Două porunci ale Domnului duc pe omul care le păzeşte la
îndumnezeire: iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui. Din aceste două
porunci, a doua ne dă într-o mai mare măsură posibilitatea cunoaşterii tainei
Prea Sfintei Treimi, consubstanţială şi indivizibilă. Iată pentru ce: prima
poruncă ne spune: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, nu
a zis: să iubeşti pe Dumnezeu ca pe tine însuţi; căci prin aceasta ar fi dus la
panteism. Poruncindu-ne să iubim pe Dumnezeu din toată fiinţa noastră, ne dă
să cunoaştem prin aceasta că Dumnezeu e dragoste, dar în acelaşi timp ni se
descoperă distanţa ontologică între om şi Dumnezeu. Participăm la viaţa
dumnezeiască, dar nu se desfiinţează deosebirea de natură. A doua poruncă: să
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi, ne descoperă atât de mult treapta,
146
Pr. Constantin Galeriu, op. cit., p. 189
69
sau măsura iubirii, încât să reiasă consubstanţialitatea - omousia - neamului
omenesc. Realizată în viaţă, această poruncă duce la aceea ca toată omenirea
să devină un singur om”147.
„Dragostea transferă existenţa persoanei care iubeşte în fiinţa iubită şi
astfel ea îşi asimilează viaţa celui iubit. Persoana e deci penetrabilă prin
iubire. Absoluta perfecţiune a iubirii în sânul Treimii, ne descoperă desăvârşita
reciprocitate a întrepătrunderii celor trei Persoane, până acolo încât să nu mai
fie decât o singură voinţă, energie, putere”148.
„După chipul acestei iubiri, păzirea poruncii a două - să iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi - restabileşte consubstanţialitatea neamului
omenesc, sfâşiată de păcat. Realizată în ultima sa perfecţiune, această poruncă
demonstrează că omul este unul, după chipul Prea Sfintei Treimi; unic în
esenţa sa, multiplu în ipostasele sale. Când fiecare ipostas uman, în virtutea
rămânerii sale în plenitudinea unităţii consubstanţiale, devine purtător al
existenţei umane în întregime, el este dinamic egal cu toată umanitatea, după
chipul lui Hristos, al omului desăvârşit, care cuprinde în El - tot omul”149.
Aceasta se va realiza în ziua Judecăţii. Fiecare din noi va fi plin de bogăţia
întregii creaţii şi plin de Dumnezeu; acesta va fi paradisul.
147
Arhimandritul Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, trad., note şi cometarii Irineu Slătineanu, Editura
Adonai, Bucureşti, 1995, p. 125
148
Ibidem
149
Ibidem, p. 127
70
CONCLUZII
Marea problemă care frământă minţile tuturor celor care au dreptul la

numele de om, în oricare parte a lumii s-ar găsi ei este, apărarea păcii şi
dreptăţii. Această stare aduce liniştea trebuitoare muncii încordate, eliberează
oamenii de sub ameninţarea morţii de fiecare clipă şi-i redă muncii
constructive, creatoare de bunuri materiale şi de valori spirituale, de civilizaţie
şi de cultură. Ea dă posibilitatea realizării aspiraţiilor şi drepturilor fireşti ale
omului şi ale colectivităţii umane, ale ajutorării reciproce a popoarelor. Pentru
acest cuvânt, e firesc ca starea de pace şi dreptate să constituie dorinţa şi idealul
71
de totdeauna al tuturor oamenilor de bine. Pacea şi dreptatea sunt imperativul
vieţii contemporane. Ele sunt creatoare de condiţii favorabile îmbunătăţirii şi
progresului său în orice domeniu de activitate pământească. „Şi pe pământ
pace, între oameni bună voire”, sunt cuvintele cu care îngerii vestesc Naşterea
Mântuitorului în noaptea sfântă în Betleemul Iudeii.
Mântuitorul ne îndeamnă să trăim în pace unii cu alţii (Matei 5, 25).
„Pace vouă” este salutul adresat de El ucenicilor şi prin ei tuturor oamenilor
(Luca 24, 36; Ioan 20, 19, 20, 25, 26).
Sfântul Apostol Pavel credincios fiind poruncii primite îndeamnă mereu
creştinii să trăiască în pace cu toţi oamenii (Rom. 12, 18); în pacea lui
Dumnezeu care covârşeşte toată mintea (Filip. 4, 7), în pacea lui Hristos, care
stăpâneşte toate inimile (Col. 3, 15).
Pentru Sfinţii Părinţi, „pacea este cel mai mare bun pământesc”, este
darul ceresc şi de mântuire al lui Hristos. Pacea trebuie adusă din nou la
înflorire; este necesară pentru noi şi folositoare, zice Sfântul Vasile cel Mare.
Solia creştinismului e solia păcii. Pentru acest cuvânt şi Sfânta noastră
Biserică este prin definiţie: Biserica păcii. Credincioasă faţă de Învăţătorul ei,
ea propovăduieşte pacea împlinind şi o dorinţă firească a omului, fapt pentru
care ea s-a alăturat cu hotărâre eforturilor sincere pentru apărarea păcii.
„Ne rugăm, cerând îngerul păcii şi pretutindeni cerem pace, fiindcă
nimic nu este asemenea ei. La biserică, în rugăciuni, în litanii, în cuvinte de
urare, odată, de două ori, de trei ori, şi de mai multe ori, întâistătătorul
Bisericii dă pacea zicând: Pace vouă! Pentru ce? Fiindcă ea este maica
bunurilor, temei al bucuriei. De aceea şi Hristos a poruncit Apostolilor când
intră în case, să spună aceasta, îndată, ca un fel de simbol, al bunurilor,
intrând în case, spune El, ziceţi: „Pace vouă” (Matei 10, 12). Căci dacă
aceasta lipseşte, toate sunt de prisos. Şi iarăşi a spus ucenicilor: „Pace las
72
vouă, pacea Mea dau vouă” (Ioan 14, 25). Aceasta deschide calea
dragostei”150.
Mergând pe această cale, Biserica lui Hristos continuă lucrarea
întemeietorului ei Domnul Păcii. Se poate spune că nicio altă latură a misiunii
Bisericii pe pământ nu arată mai limpede divinitatea ei, ca acţiune de
statornicire şi apărare a păcii, Biserica este chemată să împlinească însăşi
lucrarea pentru care a coborât în lume Fiul lui Dumnezeu.
Orice slujitor, deci şi orice predicator, orice credincios, făcându-se
împreuna lucrător cu Hristos la întronarea păcii şi păzirea ei în lume,
dobândeşte şi el numele de Fiu al lui Dumnezeu: „Fericiţi făcătorii de pace”
(Matei 5, 9).
Comentând acest verset, Sfântul Grigorie de Nyssa zice: „Făcător de
pace este cel ce dă pacea altuia. Dar cineva n-ar putea da altuia ceea ce el
însuşi nu are. Drept aceea, El voieşte ca mai întâi tu însuţi să fii plin de
bunurile păcii şi apoi să dăruieşti dintr-însele celor ce au nevoie de ele.Şi
continuă Sfântul Părinte: Mai întâi să vedem ce este pacea? Ce este altceva
decât un acord plin de iubire cu semenul nostru? Cum se cheamă ceea ce este
opus iubirii? Se cheamă ură, mânie, invidie pizmă, răzbunare, făţărnicie,
ciocniri războinice. Vezi la cât de multe şi la ce fel de boli este leac acest
singur cuvânt: Pace”151.
Asemenea autorilor inspiraţi ai Sfintei Scripturi, Părinţii şi scriitorii
bisericeşti, în cea mai mare parte, leagă pacea de dreptate sau mai bine zis
condiţionează pacea cu dreptatea. Între oameni şi popoare nu se poate statornici
şi păstra pacea desăvârşită dacă la temelia organizării vieţii sociale şi a
150
Sfântul Ioan Gură de Aur, Epistola catre Coloseni, apud. Drd. Ion Carstoiu, Pacea şi dreptatea în epistolele
pauline, p. 597
151
Sfântul Grigorie de Nyssa, Fericiţi făcătorii de pace, traducere D. Belu, în Mitropolia Ardealului, XVII
(1982), nr. 7-9, p. 502
73
raportului dintre state nu se aşează dreptatea.
Pacea şi dreptatea cer bărbăţie, curaj sacru, sacrificiu. În cele mai critice
momente Mântuitorul zice: „Prindeţi curaj, ridicaţi capetele voastre” (Luca 17,
28). Iar curajul îi dă conştiinţa adevărului, a binelui; care în final trebuie să
învingă. Astfel, pacea fericirilor Evanghelice şi a îndemnurilor pauline, include
toate condiţiile ei: eliberare, convertire, armonie lăuntrică, dreptate, iubire,
curăţirea inimii, angajare. Aceste virtuţi o întemeiază şi împreună oferă mediul
optim pentru calitatea optimă a vieţii. Căci sensul păcii este viaţa în Hristos în
plenitudinea ei. „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi să aibă din belşug”
(Ioan 10, 10).
BIBLIOGRAFIE
IZVOARE:
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea P.F. Daniel, cu

aprobarea Sf. Sinod, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2008
SCRIERI SFINŢI PĂRINŢI:
2. Fericitul Augustin, Predica de pe Munte a Domnului nostru Iisus Hristos,

74
Editura Agnos, Sibiu, 2006
3. Sfântul Grigorie de Nyssa, Fericiţi făcătorii de pace, traducere D. Belu,

în Mitropolia Ardealului, XVII (1982), nr. 7-9
4. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări la praznice împărăţeşti, trad. de Pr.

D. Fecioru, Editura Izvoarele Ortodoxiei, Bucureşti, 1942
5. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete teologice (gnostice). Suta întâi, în

Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. II, Editura Harisma,
Bucureşti, 1993
6. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a patra, în

„Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care ne arată cum se
poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi”, volumul II, Editura Harisma,
Bucuresti, 1993
7. Sfântul Vasile cel Mare, Comentar la Psalmi, traducere de Pr. Dr. Olimp
Căciulă, Bucureşti, 1939
8. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, în col. PSB 17, traducere,
introducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986
CĂRŢI DE SPECIALITATE:
9. Belu, Prof. Pr., Dumitru, Despre iubire, Timişoara, 1945
10. Boroianu, Prof. Dr., D. G.; Oiaga, Prof., Vasile, Noţiuni de Morala
Creştină, Editura Librariei Noua P. Iliescu & D. Grossu, Iaşi, 1901
75
11. Buchiu, Pr. Conf. Dr., Ştefan, Întrupare şi unitate, Editura Libra,
Bucureşti, 1996
12. Coman, Ioan G., Despre înțelepciune, filosofie și religie la scriitorul

patristic Lactanțiu, în Probleme de Filosofie și literatură patristică,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2005
13. Damian, Sorin Dan, Cuviosul Paulin Preotul, Viața Sfântului Ierarh
Ambrozie, episcopul Mediolanului (374-397), Editura Semne, București,
2013
14. Djuvara, M., Faptele şi dreptul: Natura conştiinţei juridice şi

mecanismul formării ei, în Antologie de filosofie românească, vol. IV,
Editura Minerva, Bucureşti, 1988
15. Dmitri, Arhiepiscopul, Împărăţia lui Dumnezeu - Tâlcuire

duhovnicească la Predica de pe Munte, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003
16. Evdokimov, Paul, Arta icoanei, o teologie a frumuseţii, Editura

Meridiane, Bucureşti, 1993
17. Gilson, Etienne, Tomismul: o introducere în filosofia lui Toma de

Aquino, trad. de Adrian Niță, Editura Humanitas, București, 2002
18. Kant, Immanuel, Întemeierea metafizicii moravurilor. Critica raţiunii

practice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972
19. Mihoc, Pr. Dr., Ioan, Morala Predicii de pe Munte şi influenţa ei asupra
gândirii şi vieţii creştine, Editura Universităţii ,,Lucian Blaga”, Sibiu,
76
2009
20. Mladin, Diac. Prof. Dr., Nicolae, Familia creştină, în Biserica şi

problemele vremii, Sibiu, 1946
21. Neagoe, Florica, Arthur Schopenhauer. Filosofia şi etica, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
22. Nellas, Panayotis, Hristos, Dreptatea lui Dumnezeu şi îndreptarea

noastră – pentru o soteriologie ortodoxă, traducere de pr. prof. Ioan Ică
sr., Ed. Deisis, Sibiu, 2012
23. Pacu, Moise N., Manual de Morală Creştină, Editura Moldova, Galaţi,
1930
24. Rosen, M., Învăţături biblice, vol. III, Editura Hasefer, Bucureşti, 1978
25. Roşca, D. D., Valori veşnice, în Axiologie românească, Editura

Eminescu, Bucureşti, 1982
26. Savin, Ioan Gh., Mistica şi Ascetica Ortodoxă, Tiparul Tipografiei

Eparhiale, Sibiu, 1996
27. Stan, L., Ontologia juris, Sibiu, 1943
28. Stere, E., Din istoria doctrinelor morale, vol. III, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1979
29. Vecchio, Giorgio del, Justiţia, trad. de Vl. Boanta, Editura Cartea
românească, Bucureşti, 1936
30. Voicu, Pr. Prof. Dr., Constantin, Morala creştină, Editura Renaşterea,
77
Cluj-Napoca, 2005
ARTICOLE ŞI STUDII:
31. Abrudan, Magistrand, Dumitru, Dreptatea şi pacea iîn cartea Psalmilor,

în Studii Teologice, XV (1963), nr. 7-8
32. Baba, Pr. Lect. Univ. Drd., Teodor, Venirea lui Mesia reflectată în
profetiile mesianice, în Teologia, III (2000), nr. 3
33. Belea, Prot., Nicodim, Teologia iubirii, în Ortodoxia, XXXVII (1985),

nr. 1
34. Bogdaproste, Drd., Gheorghe, Cinstirea aproapelui după Decalog, în

Studii Teologice, XXI (1969), nr. 9-10
35. Brânzea, Magistrand, Mihail, Concepţia creştină despre drepturile

omului, în Studii Teologice, XLVI (1994), nr. 1-3
36. Bucevschi, Diac. Prof., Orest, Învăţătura creştină despre iubire si

dreptate, în Studii Teologice, V (1953), nr. 9-10
37. Burcuş, Teodor M., Aspecte sociale în predica profeţilor Vechiului

Testament, în Studii Teologice, XLVIII (1996), nr. 9-10
38. Ciurea, Pr. Prof., Alexandru, Predica de Munte, în Glasul Bisericii, V

(1946), nr. 11-12
39. Cîrstoiu, Drd., Ion, Pacea şi dreptatea în epistolele pauline, în Ortodoxia,

XXXV (1983), nr. 4
78
40. Cârstoiu, Protos Lect. Dr., Justinian, Împărăţia cerurilor, scopul final al
omului, în Studii Teologice, XLIX (1997), nr. 3-4
41. Clement, Olivier, Predica de pe Munte, în Glasul Bisericii, XVI (1957),

nr. 2
42. Coman, Pr. Prof., I. G., Observaţii asupra prosopopeei la Mihail

Choniate, în Studii Teologice, XXIV (1972), nr. 3-4
43. Constantinescu, Pr. Prof., I., A doua venire a Domnului Hristos, în Glasul
Bisericii, XXXV (1976), nr. 3-4
44. Cornițescu, Pr. Prof., Constantin, Învierea Domnului şi însemnătatea ei

pentru viața creştină, în Ortodoxia, XXXV (1983), nr. 2
45. Corniţescu, Pr. Prof. Dr., Emilian, Mesia - Domn al păcii şi al dreptăţii,
în Studii Teologice, XLII (1990), nr. 2
46. Galeriu, Pr., Constantin, Iubirea Dumnezeiască şi judecata din urmă, în

Ortodoxia, XI (1959), nr. 2
47. Georgescu, Mihai, Idei morale şi sociale în comentarul la Psalmi al Sf.

Vasile cel Mare, în Studii Teologice, X (1958), nr. 7-8
48. Manolache, A., Originea dreptului şi sensul dreptăţii, în Ortodoxia, X

(1958), nr. 4
49. Mazilescu, Drd., Grigore, Dreptate, îndreptare, îndreptăţire, după

învăţătura Bisericii noastre, în Mitropolia Olteniei, XXVII (1975), nr. 1-
2
50. Mihăiţă, Drd., Nicolae, Dreptatea lui Iahve şi dreptatea lui Dumnezeu, în
79
Glasul Bisericii, XXVIII (1969), nr. 5-6
51. Mihălţan, Pr. Drd., Ioan, Temeiurile teologice ale iubirii crestine, in
Studii Teologice, XXVII (1975), nr. 7-8
52. Moldovan, Pr. Prof., Ilie, Învăţătura ortodoxă despre dreptate şi rolul ei
în realizarea ordinii morale, în Ortodoxia, XLI (1989), nr. 2
53. Neaga, Pr. Prof. Dr., Nicolae, Dreptate şi pace, aspecte biblice, în
Mitropolia Moldovei şi Sucevei, LXIV (1988), nr. 5
54. Idem, Primatul dreptăţii, în Mitropolia Ardealului, XXVIII (1983), nr. 9-

10
55. Papuc, Magistrand, Gheorghe, Virtutea dragostei, în Studii Teologice,

VIII (1956), nr. 5-6
56. Paraschivaş, Emanoil, Dreptatea lui Dumnezeu, în Studii Teologice,

XXXIV (1982), nr. 9-10
57. Pentiuc, Drd., Eugen, Noţiunea de dreptate în epistolele pauline, în

Mitropolia Moldovei şi Sucevei, LVII (1981), nr. 4-6
58. Petrescu, Macedon, Idei moral-sociale în scrierile profeţilor mari ai

Vechiului Testament, în Studii Teologice, XXXVI (1984), nr. 12
59. Prelipcean, Pr. Prof., Vladimir, Viaţa religios-morală după concepţia

Vechiului Testament, în Mitropolia Olteniei, XIV (1962), nr. 5-6
60. Idem, Probleme sociale în Vechiul Testament, în Studii Teologice,

XXXIII (1943), nr. 1-2
80
61. Pufu, Pr. Prof. Dr., Gheorghe, Iubirea-legea creştină unică şi universală,
în Anotimpuri poetice, 2005, nr. 2
62. Idem, Iubirea aproapelui după epistola Sfântului Apostol Iacob, în

Mitropolia Olteniei, XXXIX (1987), nr. 4
63. Sapenţia, E., Norme sociale şi dreptul, în Antologie de filosofie

românească, vol. IV, Editura Minerva, Bucureşti, 1988
64. Sofronie, Arhimandritul, Mistica vederii lui Dumnezeu, trad., note şi

cometarii Irineu Slătineanu, Editura Adonai, Bucureşti, 1995
65. Stamatoiu, Pr. Prof., D., Raportul dintre legea veche şi legea nouă, după
Predica de pe Munte, în Mitropolia Olteniei, XXXI (1979), nr. 7-9
66. Verzan, Pr., Sabin, Predica de pe Munte, izvor de învăţături pentru viaţa
creştină, în Glasul Bisericii, XVII (1958), nr. 1-2
67. Zăgrean, Arhid. Prof. Dr., Ioan, Câteva idei de dreptate socială la
Sfântul Apostol Pavel, în Mitropolia Banatului, XXXVI (1986), nr. 5
68. Idem, Conceptul de dreptate socială în teologia ortodoxă română, în

Ortodoxia, XXXIII (1981), nr. 4
69. Zsolt, Conf. Dr., Kozma, Împărăţia lui Dumnezeu ca realitate şi nădejde,
în Studii Teologice, XXXIII (1981), nr. 1-2
81
CUPRINS
INTRODUCERE ................................................................................................ 3
CAPITOLUL I
NOŢIUNEA DE DREPTATE ÎN VECHIUL TESTAMENT ........................... 5
1. Dreptatea lui Iahve ......................................................................................... 7
2. Dreptatea în cartea Psalmilor ........................................................................ 10
3. Aspectul social al dreptăţii ........................................................................... 17
82
4. Mesia - Domn al dreptăţii ............................................................................ 19
CAPITOLUL II
SENSUL DREPTĂŢII ÎN NOUL TESTAMENT ........................................... 24
1. Dreptatea în Sfintele Evanghelii ................................................................... 24
2. Înţelesul dreptăţii în epistolele pauline ......................................................... 26
3. Premisele dreptăţii ........................................................................................ 33
CAPITOLUL III
ÎNVĂŢĂTURA MORALĂ DESPRE DREPTATE ........................................ 35
1. Dreptatea ca virtute şi încadrarea ei în ordinea morală ................................ 35
a. Conţinuturile elementare ale dreptăţii .......................................................... 35
b. Caracterul pozitiv al dreptăţii ....................................................................... 39
2. Dreptatea morală şi dreptatea legală ............................................................. 43
CAPITOLUL IV
DOCTRINA CREŞTINĂ DESPRE IUBIRE ŞI DREPTATE ......................... 51
1. Iubirea ........................................................................................................... 51
2. Dreptatea ....................................................................................................... 54
3. Deosebiri şi asemănări .................................................................................. 56
CAPITOLUL V
DREPTATEA ŞI IUBIREA LUI DUMNEZEU .............................................. 60
1. Restaurarea dreptăţii originare în Hristos - expresie a iubirii divine ............ 60
2. Dreptatea - imagine vie a Împărăţiei lui Dumnezeu ..................................... 63
3. Judecata finală - triumf al iubirii .................................................................. 67
83
CONCLUZII ..................................................................................................... 72
BIBLIOGRAFIE .............................................................................................. 75
CUPRINS ......................................................................................................... 83
84

Introducere

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Introducere

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA “VALAHIA” TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

DREPTATE ŞI IUBIRE DIN

Cuvântul „dreptate” derivă de la latinescul „directus” (dirigo): orizontal,

Noţiunea de dreptate e întâlnită şi în Vechiul Testament, fiind desemnată

1. Dreptatea lui Iahve

2. Dreptatea în cartea Psalmilor

3. Aspectul social al dreptăţii

4. Mesia - Domn al dreptăţii

1. Dreptatea în Sfintele Evanghelii

2. Înţelesul dreptăţii în epistolele pauline

2. Dreptatea morală şi dreptatea legală

1. Restaurarea dreptăţii originare în Hristos - expresie a iubirii divine

2. Dreptatea - imagine vie a Împărăţiei lui Dumnezeu

3. Judecata finală - triumf al iubirii

Marea problemă care frământă minţile tuturor celor care au dreptul la

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea P.F. Daniel, cu

SCRIERI SFINŢI PĂRINŢI:

2. Fericitul Augustin, Predica de pe Munte a Domnului nostru Iisus Hristos,

3. Sfântul Grigorie de Nyssa, Fericiţi făcătorii de pace, traducere D. Belu,

4. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări la praznice împărăţeşti, trad. de Pr.

5. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete teologice (gnostice). Suta întâi, în

6. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste. Suta a patra, în

9. Belu, Prof. Pr., Dumitru, Despre iubire, Timişoara, 1945

12. Coman, Ioan G., Despre înțelepciune, filosofie și religie la scriitorul

14. Djuvara, M., Faptele şi dreptul: Natura conştiinţei juridice şi

15. Dmitri, Arhiepiscopul, Împărăţia lui Dumnezeu - Tâlcuire

16. Evdokimov, Paul, Arta icoanei, o teologie a frumuseţii, Editura

17. Gilson, Etienne, Tomismul: o introducere în filosofia lui Toma de

18. Kant, Immanuel, Întemeierea metafizicii moravurilor. Critica raţiunii

20. Mladin, Diac. Prof. Dr., Nicolae, Familia creştină, în Biserica şi

21. Neagoe, Florica, Arthur Schopenhauer. Filosofia şi etica, Editura

22. Nellas, Panayotis, Hristos, Dreptatea lui Dumnezeu şi îndreptarea

25. Roşca, D. D., Valori veşnice, în Axiologie românească, Editura

26. Savin, Ioan Gh., Mistica şi Ascetica Ortodoxă, Tiparul Tipografiei

27. Stan, L., Ontologia juris, Sibiu, 1943

31. Abrudan, Magistrand, Dumitru, Dreptatea şi pacea iîn cartea Psalmilor,

33. Belea, Prot., Nicodim, Teologia iubirii, în Ortodoxia, XXXVII (1985),

34. Bogdaproste, Drd., Gheorghe, Cinstirea aproapelui după Decalog, în

35. Brânzea, Magistrand, Mihail, Concepţia creştină despre drepturile

36. Bucevschi, Diac. Prof., Orest, Învăţătura creştină despre iubire si

37. Burcuş, Teodor M., Aspecte sociale în predica profeţilor Vechiului

38. Ciurea, Pr. Prof., Alexandru, Predica de Munte, în Glasul Bisericii, V

39. Cîrstoiu, Drd., Ion, Pacea şi dreptatea în epistolele pauline, în Ortodoxia,

41. Clement, Olivier, Predica de pe Munte, în Glasul Bisericii, XVI (1957),

42. Coman, Pr. Prof., I. G., Observaţii asupra prosopopeei la Mihail

44. Cornițescu, Pr. Prof., Constantin, Învierea Domnului şi însemnătatea ei

46. Galeriu, Pr., Constantin, Iubirea Dumnezeiască şi judecata din urmă, în

47. Georgescu, Mihai, Idei morale şi sociale în comentarul la Psalmi al Sf.

48. Manolache, A., Originea dreptului şi sensul dreptăţii, în Ortodoxia, X

49. Mazilescu, Drd., Grigore, Dreptate, îndreptare, îndreptăţire, după

54. Idem, Primatul dreptăţii, în Mitropolia Ardealului, XXVIII (1983), nr. 9-

55. Papuc, Magistrand, Gheorghe, Virtutea dragostei, în Studii Teologice,

56. Paraschivaş, Emanoil, Dreptatea lui Dumnezeu, în Studii Teologice,

57. Pentiuc, Drd., Eugen, Noţiunea de dreptate în epistolele pauline, în

58. Petrescu, Macedon, Idei moral-sociale în scrierile profeţilor mari ai

59. Prelipcean, Pr. Prof., Vladimir, Viaţa religios-morală după concepţia

60. Idem, Probleme sociale în Vechiul Testament, în Studii Teologice,

62. Idem, Iubirea aproapelui după epistola Sfântului Apostol Iacob, în

63. Sapenţia, E., Norme sociale şi dreptul, în Antologie de filosofie

64. Sofronie, Arhimandritul, Mistica vederii lui Dumnezeu, trad., note şi

68. Idem, Conceptul de dreptate socială în teologia ortodoxă română, în

S-ar putea să vă placă și