DE PATIENTIA

De patientia este astăzi considerat primul tratat consacrat de un autor creştin unei
virtuţi. Scopul scrierii era de a evidenţia condiţia sine qua non a vieţii creştine, calitatea
indispensabilă desăvîrşirii umane şi îndeplinirii unor fapte mereu bine plăcute în faţa lui
Dunmezeu.
Socotită în zilele noastre mai degrabă o trăsătură de caracter, răbdarea constituia
pentru mentalitatea greco-latină – care nu disocia morala de psihologie – componenta de
bază a virtuţii (virtus), adică singurul bine veritabil pe care trebuia să-l posede orice înţelept.
Tertullian înţelege prin patientia nu doar simpla răbdare îngăduitoare, ci constanţa
sufletească şi trupească prin care creştinul poate suporta durerea fizică, torturile şi chiar
încercarea supremă a martirajului. Biblicul Iov devine astfel prototipul şi încarnarea
desăvârşită a răbdării asumate (XIV, 2-7), pe care teologul de limbă latină o exprimă cu
ajutorul unor termeni specializaţi: constanter sustinere, tolerare şi mai ales aequanimitas.
Atestat la Terenţiu, Publius Syrus şi de două ori la Seneca, ultimul concept devine în
compunerea lui Tertullian sinonim cu “tăria sufletească”, “forţa spirituală”, opus radical
impacienţei cinicilor, de pildă (II, 1: canina aequanimitas).
Compusă între 197 şi 206, probabil în perioada premontanistă a scriitorului
ecleziastic, lucrarea conţine încă o inovaţie semnificativă de ordin doctrinar. Dacă grecii nu
divinizaseră Patientia în nici o epocă, romanii o asociaseră discret lui Virtus şi Spes, care
însă aveau temple aparte şi cult constituit încă din vechime.Ca epitet divin, patiens îl găsim
în mod excepţional doar la Seneca (Thyestes, v.776, cu privire la zeul Apollo) şi Claudianus
(referindu-se la Soare). Preluînd repere stoice şi pauline, Tertullian defineşte răbdarea ca
summa virtus (virtutea supremă) şi o evidenţiază per opositione cu impatientia păgînă, aflată
la temelia tuturor greşelilor omeneşti, chiar şi la rădăcina păcatului originar al protopărinţilor
Adam şi Eva.
Evocînd răbdarea dumnezeiască, întruparea eristică drept arhetip al acesteia,
strălucitele pilde oferite de Iov, Isaia şi Sf. Stefan, Tertullian compune un admirabil elogiu,
sub forma unei predici care îndeamnă creştinii la practicarea desăvîrşirii prin această prismă
“patenţială”. Descriind o atitudine eminamente creştină dar fără a recuza valorile
înţelepciunii stoice, De patientia rămîne – în opinia lui J.Cl. Fredouille “opera lui Tertullian
cea mai revelatoare pentru întîlnirea dintre Antichitatea păgînă şi “noua” religie: se operează
astfel tranziţia de la tradiţia morală păgînă către născînda spiritualitate creştină”.
Din ediţia îngrijită de acelaşi cărturar francez – utilizată atît pentru traducere it şi la
elaborarea notelor – reproducem planul dezvoltat al tratatului, cu momentele corespunzătoare
unui discurs clasic.
EXORDIU (I-II, 1)
I. Captatio benevolentiae : autorul nu se consideră cel mai bine calificat pentru a se
ocupa de răbdare (I, 1-5).
II. Propositio:
1. în lipsa răbdării, este imposibil să îi fii plăcut lui Dumnezeu;
2. păgînii înşişi onorează la unison această virtute (I, 7-9);
3. creştinii însă o practică din respect faţă de preceptele divine: Dumnezeu este cel mai
desăvîrşit model de răbdare ((II, 1).
ARGUMENTAŢIE (II, 2 – XV)
I. Ratio patientiae: raţiunea de a fi a răbdării umane este răbdarea divină, către ea tinde
şi pe ea se întemeiază încercînd să o imite (II, 2 – VI).
1. Prezentarea răbdării divine (II, 2 – III)
a) patientia Dei (răbdarea lui Dumnezeu: II, 2-3);
b) patientia Christi (răbdarea lui Cristos: III).
2. Digresiune: rolul răbdării în ascultarea şi supunerea datorate lui Dumnezeu (IV).
3. Viciul contrar, nerăbdarea, îl are pe cel rău drept autor (V):
a) Originile sale (Adam şi Eva; Cain) şi degenerarea lui în mînie şi apoi în crimă (V,
1-17).
b) Evoluţii ulterioare: orice păcat este imputabil nerăbdării; revoltele lui Israel (V,
18-25).
4. Răbdare şi credinţă (VI):
a) răbdarea lui Avraam (VI, 1-2);
b) răbdarea în Legea cea Nouă (VI, 3-6)
II. Disciplina patientiae: regulile ce se cuvine a fi respectate privitor la răbdarea
sufletului şi a trupului (VII-XIV).
1. Patientia animi: cauzele care pun sufletul la încercare (VII-XII):
a) pierderea bunurilor materiale (VII);
b) jignirile şi ofensele (VIII);
 c) pierderea celor dragi (IX);
d) dorinţa de răzbunare (X);
e) concluzii:
- răbdarea trebuie opusă tuturor relelor (XI, 1-4);
- exersarea răbdării se însoţeşte cu fericirea (XI, 5-9);
- raporturile dintre răbdare şi pocăinţă (XII, 1-7), respectiv răbdare şi caritate (XII, 8-
10) subliniază rolul eminent al acesteia în viaţa creştinului.
2. Patientia corporis (XIII):
a) asceza (XIII, 1-4);
b) continenţa (XIII, 5);
c) martiriul (XIII, 6-8).
3. Exemple de răbdare (XIV):
a) Exemple de răbdare trupească: Isaia şi Sf. Ştefan (XIV, 1);
b) Exemplu de răbdare trupească şi sufletească: Iov (XIV, 2-7).
III. Opera patientiae (XV).
1. Forţa şi roadele răbdării creştine (XV, 1-3).
2. Alegoria Răbdării (XV, 4-7).
PERORAŢIE (XVI)
I. Caricaturi ale virtuţii răbdării (XVI, 1-4).
II. Îndemn la veritabila răbdare (XVI, 5).

(1) Mărturisesc Domnului Dumnezeu că destul mă tem că, în chip nechibzuit, dacă nu
chiar neruşinat, am îndrăznit să scriu despre răbdare, pentru dovedirea căreia nu sînt pe de-a-
ntregul potrivit, ca un om netrebnic 1 ce sînt, deoarece ar trebui ca cei care purced la
descrierea şi recomandarea vreunui lucru să se afle, mai întîi, ei înşişi în slujba acestuia şi să-
şi întărească puterea de a da sfaturi prin exemplul propriului mod de viaţă, ca nu cumva
vorbele să roşească din pricina faptelor care lipsesc. (2) Ce bine ar fi ca roşeaţa să aducă
acest leac, astfel încît sfiala că noi nu făptuim ceea ce recomandăm altora să ne călăuzească.
Afară de faptul că numărul celor bune, ca şi al celor rele, este nemărginit, totuşi, pentru a
primi şi pentru a dărui răbdarea, lucrează doar harul inspiraţiei divine. (3) Ceea ce este pe
deplin bun, tocmai acesta este pe deplin în puterea lui Dumnezeu, pe acesta, nimeni altul
decît Cel care îl stăpîneşte, îl şi împarte, atunci cînd cineva este demn de el 2. (4) Tot aşa, va
fi o consolare să vorbeşti despre acest lucru, de care nu ţi-e dat să te bucuri, consolare
asemănătoare cu a bolnavilor care, pentru că sînt lipsiţi de sănătate, nu încetează să
vorbească despre binefacerile acesteia.
(5) Prin urmare, eu, cît se poate de nefericit, mereu bolnav din pricina febrei
nerăbdării, trebuie şi să oftez, şi să invoc, şi să pledez pentru binefacerea răbdării pe care nu
o am, ori de cîte ori îmi aduc aminte. În contemplarea neputinţei mele, afirm că buna
sănătate a credinţei şi tăria învăţăturii dumnezeieşti nu se dezvăluie cuiva cu uşurinţă, dacă
răbdarea nu i-ar fi de ajutor. (6) Astfel a fost înfăţişată răbdarea în faptele Domnului, încît
nimeni străin de răbdare să nu poată încălca vreo poruncă şi să nu poată săvîrşi vreo faptă
neplăcută Domnului. (7) Binefacerea răbdării o cinstesc cu numele celei mai înalte virtuţi
chiar cei care vieţuiesc ca orbii. Filozofii înşişi care sînt consideraţi fiinţe de o oarecare
înţelepciune, atît de mult se încred în răbdare, încît, deşi se ceartă între ei din pricina
orientărilor deosebite şi din pricina rivalităţilor dintre păreri, totuşi sînt laolaltă amintitori
doar ai răbdării; dintre toate preocupările lor, doar în privinţa răbdării au încheiat pace. Prin
răbdare se pun de acord, prin ea se unesc, pe aceasta o caută într-un singur gînd în urmărirea
virtuţilor, preferă înţelepciunii orice manifestare a răbdării. (8) Puterea acesteia este
însemnată, chiar atunci cînd conduce spre laudă şi glorie disciplinele vane ale vieţii lumeşti.
Sau nu este oare o ofensă cînd lucrarea divină este amestecată în disciplinele lumeşti? (9)
Dar vor vedea aceia care în curînd se vor ruşina de învăţătura lor vremelnică şi nedemnă3.

II

(1) Nu firea omenească, închipuită după nepăsarea obedienţei cinice4, ci organizarea

divină a disciplinelor celeste şi naturale ne trimite nouă puterea de exercitare a răbdării,
oferind ca exemplu de răbdare pe Dumnezeu Însuşi. (2) Mai întîi de toate, El este Cel care
răspîndeşte deopotrivă înflorirea acestei lumini 5 asupra celor drepţi şi asupra celor nedrepţi6,
El este Cel care îngăduie ca împrejurările favorabile, slujirea de lucruri, darurile întregii
Creaţii să se arate, - în acelaşi timp, - şi celor demni, şi celor nedemni. (3) El îngăduie
neamurile nerecunoscătoare, pe cei care adorau7 batjocorirea artelor şi lucrarea propriilor
mîini, pe cei care persecutau numele laolaltă cu secta8 , şi suportă bogăţia, zgîrcenia,
nedreptatea, răutatea zilnică, aroganţa, pentru ca prin răbdarea Lui să-i salveze. Prin urmare,
cei mai mulţi de aceea nu-l cred pe Domnul, fiindcă nu-L ştiu că este, de atîta vreme mîniat
pe lumea omenească.

III

(1) Fără îndoială, acest fel al răbdării divine este considerat ca o forţă din depărtări,
poate din cele cereşti. Însă de ce fel este aceea care, pe pămînt, între oameni, a fost atinsă
într-un fel cu mîna, sub privirile tuturor? (2) Dumnezeu îngăduie şi primeşte9 să se nască din
pîntecele mamei şi odată născut, îngăduie10 să crească, şi crescut, nu voieşte să fie recunoscut
ci, nesocotindu-se mai presus ca alţii11, este botezat de către slujitorul său12 şi respinge
atacurile celui care îl ispiteşte, doar prin cuvinte13. (3) Cînd a ajuns din Dumnezeu, Învăţător,
povăţuindu-l pe om să ajungă la mîntuire, ştiind să acorde iertare pentru răbdarea rănită, (4)
nu a luptat, nu a strigat şi nimeni nu a auzit glasul Lui în pieţe publice. El nu a frînt trestia
zdrobită şi nu a stins feştila care pîlpîie14. Nu fusese profet mincinos ci, dimpotrivă,
adeverirea lui Dumnezeu Însuşi, Cel care a aşezat Duhul Său în Fiul, cu toată răbdarea.
(5) Nu a îngăduit ca cineva să i se alăture decît prin propria voinţă, nu a dispreţuit
acoperişul sau masa nimănui, El însuşi a slujit, spălînd cu apă picioarele ucenicilor săi15. (6)
Nu a respins, nici pe păcătoşi, nici pe vameşi. Nu s-a mîniat, nici măcar împotriva acelei
cetăţi care nu voise să-L primească, nici chiar atunci cînd ucenicii săi voiseră16 ca focurile
cereşti să se abată asupra cetăţii ce-L ofensase. A îngrijit pe cei nerecunoscători, a păşit
printre cei vicleni. (7) Dacă l-a ţinut alături chiar pe trădătorul său şi a făcut cunoscut acest
fapt mereu, nu este puţin lucru.
Atunci cînd este trădat, cînd este purtat precum un miel către sacrificare, - căci nu a
deschis gura mai mult decît un miel aflat sub puterea celui care-l tunde17, - El, în ajutorul
căruia legiunile îngerilor ar fi venit la un singur cuvînt dacă ar fi voit, nu a îngăduit18 sabia
răzbunătoare nici măcar a unui singur ucenic. (8) În privinţa lui Malchus, răbdarea
Domnului a fost rănită.19 Astfel, El a blestemat lucrarea sabiei pentru eternitate şi, prin
redarea sănătăţii aceluia pe care nu El îl vătămase, i-a dat satisfacţie prin răbdare, mama
îndurării. (9) Trec sub tăcere împrejurarea în care este răstignit, căci pentru asta venise20.
Oare, fusese nevoie pentru îndurarea morţii şi de batjocuri? Însă, Cel care urma să plece
dorea să se pătrundă de satisfacţia răbdării. Este scuipat, biciuit, batjocorit, respingător
înveşmîntat, nedemn încoronat: (10) dar credinţa netulburată este uimitoare. Cel care se
hotărîse să rămînă ascuns sub chipul omului, n-a luat drept model nimic din nerăbdarea
omului. Mai ales datorită acestui fapt, fariseilor, eraţi datori să-L recunoaşteţi pe Domnul:
nici unul dintre oameni n-ar fi desăvîrşit răbdarea în acest fel!
(11) Atîtea mărturii de acest fel a căror însemnătate pentru alte neamuri este, de fapt,
respingerea credinţei, pentru noi este, însă, învăţătură şi organizare - destul de lămurit - nu
numai prin mijlocul de a da sfaturi în predici, ci chiar îndurînd patimile Domnului. Aceste
mărturii dovedesc acelora cărora le este dat să creadă că răbdarea este [însăşi] natura lui
Dumnezeu21, dovedesc puterea şi superioritatea unei însuşiri înnăscute a Acestuia.

IV

(1) Astfel, dacă vedem că fiecare slujitor fidel şi cu gînd bun îşi duce viaţa ţinînd
seama de voia stăpînului, dacă, într-adevăr, supunerea înseamnă măiestria de a dobîndi
merite, iar disciplina supunerii înseamnă ascultare blîndă, cu atît mai mult trebuie să fim
aflaţi urmîndu-L pe Domnul noi, slujitori ai Dumnezeului viu, a cărui judecată pentru ai săi
nu se află în lanţuri sau în boneta de sclav22, ci în eternitatea - fie a pedepsei, fie a mîntuirii!
(2) Pentru a îndepărta cineva această severitate sau pentru a încuraja libertatea îi este
necesară o statornicie atît de mare în supunere, pe cît de însemnate sînt cele pe care, fie
severitatea le vesteşte ameninţător, fie libertatea le făgăduieşte. (3) Cu toate acestea, noi
deprindem supunerea, nu numai după oamenii aflaţi în sclavie23 sau siliţi pretutindeni de alt
drept de ascultare, dar chiar după vite şi chiar după fiare, înţelegînd că acestea ne-au fost
încredinţate spre folosul nostru de către Domnul24. (4) Aşadar, vor fi mai bune pentru noi în
învăţătura supunerii cele pe care Dumnezeu ni le supune? În sfîrşit, acestea ştiu la ce dau
ascultare, iar noi şovăim să ascultăm de singurul căruia îi sîntem supuşi, de Dumnezeu? Cît
de nedrept, cît de lipsit de recunoştinţă este ca, orice dobîndiţi de la alţii prin bunăvoinţa
altuia, să nu înapoiaţi acelaşi lucru de la voi înşivă, aceluia prin care l-aţi dobîndit. (5) Nimic
mai mult nu voi zice despre supunerea pe care o datorăm Domnului, căci cunoaşterea lui
Dumnezeu este suficientă pentru a înţelege ceea ce I se datorează. Totuşi, ca nu cumva să
credem că ceva străin de supunere s-a interpus în discuţie, spunem că însăşi supunerea
decurge din răbdare. Niciodată cel lipsit de răbdare nu dă ascultare, niciodată cel răbdător nu
se împotriveşte. (6) Cum oare, Domnul care dăruieşte şi care primeşte toate cele bune nu se
înstrăinează de Sine însuşi? Cine se va feri de bunătatea acestuia? Fiindcă tinde către
Domnul, cui îi pare îndoielnic că orice bine trebuie urmărit de către cei care se îndreaptă
către Dumnezeu cu tot gîndul?
Prin acestea, cu promptitudine şi cam pe scurt s-a stabilit şi recomandarea şi
îndemnul pentru răbdare.

(1) Continuarea argumentaţiei despre cele necesare credinţei nu este de prisos, pentru
că acest demers nu este lipsit de rezultat. Dacă într-o altă împrejurare este nedemnă, într-o
argumentaţie locvacitatea nu este ruşinoasă. (2) Aşadar, dacă dezbaterea este despre o virtute
oarecare, situaţia cere să străbaţi cu mintea chiar contrariul acelei virtuţi, căci orice ar fi de
demonstrat, mai degrabă îl vei pune în lumină, dacă vei trata în acelaşi mod şi ceea ce trebuie
evitat. (3) Să ne îndreptăm, aşadar, atenţia asupra nerăbdării. Aşa cum răbdarea s-ar afla în
Dumnezeu, tot astfel contrariul acesteia, nerăbdarea, s-ar fi ivit şi s-ar afla în vrăjmaşul
nostru. Prin urmare, să se vădească din acest vrăjmaş cît de potrivnică este nerăbdarea,
îndeosebi pentru credinţă25. (4) Ceea ce a fost zămislit de către duşmanul lui Dumnezeu nu
este nicidecum favorabil faptelor lui Dumnezeu. Tot aşa, dezbinarea dintre fapte este aceeaşi
ca cea dintre făptuitori. Pe de altă parte, dacă Dumnezeu este binele absolut, diavolul,
dimpotrivă, este răul absolut; este dovedit prin însăşi deosebirea lor că nici unul dintre ei nu
face lucrul celuilalt, cu toate că nouă ni s-ar putea părea, atît că ceva bun este născut din ceva
rău, cît şi că ceva rău este născut din ceva bun. (5) Prin urmare, originea nerăbdării o
descopăr în însuşi diavolul care, încă de pe-atunci, de cînd Dumnezeu îi dăruise imaginii sale
- adică omului - întreaga Creaţie pe care o înfăptuise, n-a îndurat cu răbdare26. (6) Dacă s-ar
fi stăpînit, nu ar mai fi suferit, iar dacă n-ar fi suferit, nu ar mai fi fost potrivnic omului.
Fiindcă suferise, diavolul l-a amăgit pe om. Suferise, mai ales pentru că nu a îndurat cu
răbdare. (7) Nesocotesc să cercetez cum va fi fost acel înger al pierzaniei - rău sau lipsit de
răbdare - de vreme ce este cunoscut faptul că indiferent dacă nerăbdarea s-a ivit din viclenie
sau viclenia din nerăbdare, după aceea s-au unit între ele şi au sporit potrivnice la sînul
părintelui lor într-o singură putere. (8) Căci diavolul, punînd la cale - datorită propriei sale
încercări - cum anume să-l îndemne spre săvîrşirea păcatelor pe om, a stîrnit în acesta, prin
îndemnul la crimă, nerăbdarea, pe care el o simţise cel dintîi şi prin care ajunsese să
greşească. (9) Aşadar, femeia a consimţit pe dată - nu aş putea zice că la întîmplare - şi,
datorită spiritului nelegiuit, a fost cuprinsă de nerăbdare. N-ar fi greşit niciodată cu nimic,
dacă ar fi păstrat mereu răbdarea faţă de interdicţia divină!27 (10) Ce să mai spun de faptul că
n-a ţinut pentru sine înţelegerea; în acest fel se face mijlocitoarea acestui rău, pe care îl
sorbise din rău, pe care este nerăbdătoare să-l aducă în faţa lui Adam, care nu-i era încă soţ şi
care nu era încă dator să-i dea ascultare28. (11) În acest fel, prin nerăbdarea unuia piere şi alt
om. Piere apoi chiar el, Adam, prin nerăbdarea sa, săvîrşită în ambele privinţe: neputînd
înţelege nici prevenirea Domnului, nici înşelăciunea diavolului, Adam o respinge pe una, dar
o păstrează pe cealaltă29. De aici, cel dintîi ceas al judecăţii, de la originea păcatului. De
atunci Domnul a prins a se mînia, de cînd omul a fost îndemnat spre săvîrşirea greşelii. (12)
De atunci cea dintîi răbdare întru Domnul, de la prima ofensă. Atunci Domnul, mulţumindu-
se cu o singură vorbă de ocară30, s-a abţinut de la imboldul mustrării diavolului. (13) Ce
crimă îi este reproşată omului înainte de acea faptă săvîrşită din nerăbdare? Era inocent,
îndeaproape prieten lui Dumnezeu şi îşi avea lăcaşul în Paradis. Dar, de îndată ce s-a lăsat
pradă nerăbdării, a încetat să mai aibă parte de Dumnezeu, a încetat putinţa lui de a avea
parte de cele cereşti. (14) De atunci [doar] om, a fost azvîrlit pe pămînt31 şi, aruncat din faţa
ochilor lui Dumnezeu, a început să se folosească cu uşurinţă de nerăbdare în orice
împrejurare care l-ar fi ofensat pe Domnul. (15) Pe dată, sămînţa sădită de către diavol, prin
sporirea răului a avut drept rod mînia, şi l-a hrănit pe cel născut cu ajutorul vicleniilor sale.
Chiar acel lucru care îi cufundase în moarte pe Adam şi pe Eva, l-a învăţat pe fiu să purceadă
de la un omor32. (16) În zadar aş scrie despre nerăbdare, dacă acel Cain - cel dintîi ucigaş şi
cel dintîi fratricid - ar fi suportat cu răbdare şi cu seninătate faptul că ofrandele sale au fost
respinse de Domnul, dacă nu s-ar fi mîniat pe fratele său, dacă n-ar fi ucis pe nimeni. (17)
Fiindcă n-ar fi fost în stare nici să ucidă, dacă nu s-ar fi mîniat, nici să se mînie, dacă n-ar fi
fost nerăbdător dovedeşte că prin mînie a ajuns la reînnoirea nerăbdării, din care s-a ivit
mînia33. (18) Acesta a fost atunci leagănul nerăbdării aflată la o vîrstă fragedă. Nici nu este
de mirare deci, cît de numeroase vlăstare ale nerăbdării au existat după aceea. Dacă cea dintîi
nerăbdare a fost de vină, este de la sine înţeles că - deoarece a fost prima - să fie şi singura
cauză pentru orice greşeală, revărsînd din izvorul său sevele felurite ale crimelor. (19) Despre
omucidere, însă, [deja] s-a vorbit. Dar omorul a fost de la început născut din mînie şi chiar
de aici şi-a aflat mai tîrziu orice pricini şi le-a atribuit [apoi] nerăbdării, ca origine a acestora.
Oricine săvîrşeşte această nelegiuire - fie din duşmănie, fie în vederea cîştigului –
aceasta se întîmplă în primul rînd întrucît acela ajunge nerăbdător de a duşmăni şi de a se
lăcomi. (20) În afara nerăbdării, orice îl motivează nu constituie nici o pricină de a săvîrşi
nelegiuirea. Cine ajunge la adulter fără neînfrînarea poftei? Chiar dacă vreo femeie este silită
la aceasta de interes, acea vînzare a ruşinii este determinată mai ales de nerăbdarea de a
nesocoti cîştigul. (21) Acestea sînt ca nişte greşeli dintîi în faţa Domnului34, căci - aşa cum s-
a spus pe scurt - orice păcat trebuie pus pe seama nerăbdării. Nerăbdarea binelui înseamnă
[de fapt] vătămare. Omul neruşinat nu este îngăduitor al ruşinii, cel necinstit al cinstei, cel
lipsit de pietate al pietăţii, cel neliniştit al liniştei, astfel că oricine devine rău dacă nu poate
stărui să fie bun. (22) Prin urmare, de ce nu l-ar putea ofensa pe Domnul, Cel care dezaprobă
răul, o astfel de hidră a păcatului? Oare nu s-a dovedit că însuşi Israel s-a lepădat de Domnul
din pricina nerăbdării, (23) de cînd uitînd de braţul ceresc prin care fusese scos din sclavia
Egiptului, a cerut de la Aaron zei care să meargă înaintea lui, de cînd a împrăştiat daruri de
aur la idoli35? Căci dovedise nerăbdare în privinţa întîrzierilor trebuitoare ale lui Moise în
întîlnirea cu Domnul. (24) După ploaia hrănitoare a manei36, după apa [ieşită] din piatră care
a urmat37, [doar] pentru că n-au suportat setea vreme de trei zile 38 şi-au pierdut nădejdea în
Domnul. Căci şi această nerăbdare le-a fost reproşată de către Domnul. (25) Ca să nu
parcurgem fiecare aspect în parte, întotdeauna au pierdut cei care s-au făcut vinovaţi de
nerăbdare. Într-adevăr, de ce şi-au ridicat mîinile împotriva profeţilor, dacă nu din pricina
nerăbdării de a da ascultare, iar împotriva lui Dumnezeu însuşi39, dacă nu din pricina
nerăbdării de a judeca40? Dacă ar fi întîmpinat răbdarea, ar fi fost eliberaţi.

VI

(1) Răbdarea este aceea care urmează credinţei şi care o precede41. În sfîrşit, Avraam
a dat crezare Domnului şi a fost socotit drept de către El42. Însă Dumnezeu a încercat prin
răbdare credinţa lui Avraam cînd i-a poruncit43 să-l aducă jertfă pe fiul său, Isaac - nu aş
spune că pentru încercarea credinţei, ci pentru mărturia simbolică a acesteia. (2) Dumnezeu îl
cunoştea pe acela, pe care îl socotise drept. Avraam a ascultat cu răbdare cererea grea a cărei
îndeplinire nu-i era plăcută nici Domnului, iar, dacă Dumnezeu ar fi vrut astfel, i-ar fi
îndeplinit vrerea. Pe bună dreptate a fost binecuvîntat44 Avraam, pentru că se dovedise
credincios; pe drept a fost credincios, pentru că fusese răbdător. (3) Aşadar, credinţa pusă în
lumină de către răbdare45, în vremea cînd era răspîndită printre neamuri prin sămînţa lui
Avraam care este Cristos46 şi care adăuga legii47 harul, a pus în frunte răbdarea drept sprijin
spre sporirea şi îndeplinirea Legii, fiindcă doar ea, răbdarea, lipsise în trecut pentru
învăţătura dreptăţii.
(4) Odinioară, cereau şi ochi pentru ochi, şi dinte pentru dinte, răsplăteau răul cu
rău48, căci încă nu exista răbdarea pe pămînt, fiindcă nici încredere nu era; de exemplu, în
acel răstimp nerăbdarea se bucura de împrejurările favorabile ale legii. Era lesne acest lucru,
căci Stăpînul răbdării şi Învăţătorul nu venise încă. (5) Cel care a urmat apoi, şi a unit
recunoştinţa credinţei cu răbdarea, nu a mai îngăduit nici provocarea prin cuvînt, nici măcar
rostirea cuvîntului "prostule", fără primejdia judecăţii49. Mîniei i s-a pus capăt, sufletele au
fost vindecate, pornirea violentă a luptei a fost înfrînată, veninul vorbei a fost îndepărtat, (6)
Legea a cîştigat mai mult decît a pierdut, căci Cristos spune50: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi
binecuvîntaţi pe cei care vă blestemă; rugaţi-vă pentru cei care vă prigonesc, ca să fiţi fiii
Tatălui vostru Ceresc". Înţelegi ce Părinte vei dobîndi prin răbdare?

VII

(1) Întreaga învăţătură a răbdării este conţinută în acest principal precept, deoarece nu
este îngăduit să săvîrşeşti ceva rău, nici dacă te socoteşti îndreptăţit. În vreme ce parcurgem
cauzele nerăbdării, cu acest prilej se vor oglindi şi celelalte precepte. (2) Dacă sufletul este
răvăşit de pierderea unui bun personal, în Scripturile Domnului se aminteşte despre
dispreţuirea vieţii lumeşti aproape în tot locul şi nu se află printre rînduri un mai mare
îndemn spre dispreţuirea bogăţiei decît însuşi Domnul, fiindcă El nu este aflat în nici o
bogăţie51. (3) El dă întotdeauna dreptate săracilor52, întotdeauna condamnă dinainte pe cei
bogaţi53. Cristos a dispus dispreţuirea bogăţiei în vederea răbdării pagubelor, dovedind că,
prin renunţarea la averi, chiar pierderea acestora nu trebuie luată în considerare. (4) Prin
urmare, trebuie să rîvnim la cît mai puţin, fiindcă nici Domnul nu a rîvnit: nu cu regret
trebuie să răbdăm ca un lucru să ne fie înjumătăţit sau chiar luat cu totul. (5) "Lăcomia este
rădăcina tuturor relelor", a rostit Duhul Domnului prin apostol 54. Noi nu o avem în vedere
doar pe aceea ivită din dorinţa nesăţioasă de lucru străin, căci şi ceea ce pare a fi al nostru
este străin. Nimic nu este al nostru, căci ale Domnului sînt toate, chiar şi noi înşine.
(6) Dacă, tulburaţi din pricina pagubei ne-am purta fără răbdare, vom fi socotiţi
părtaşi ai poftei de avere, şi îndureraţi datorită pierderii din ce nu-i al nostru. Rîvnim bunul
străin, de vreme ce răbdăm anevoie pierderea averii altuia. (7) Cel care este stîrnit de
nerăbdarea de a păgubi, punînd înaintea celor cereşti lucrurile pămînteşti, păcătuieşte de la
început în faţa Domnului, căci pofta faţă de lucrul pămîntesc întinează sufletul pe care omul
l-a primit de la Domnul. (8) Aşadar să renunţăm cu plăcere la cele pămînteşti şi să privim la
cele cereşti. Este îngăduit să piară tot ceea ce este lumesc, numai să dobîndeşti răbdarea. Pe
de altă parte, cel care nu acceptă să îndure cu fermitate că ceva din ce-i aparţine s-a micşorat
fie prin furt, fie prin forţă, fie prin nepricepere chiar, nu ştiu dacă va putea lesne şi cu
sinceritate să poarte război averii sale, în slujba pomenii. (9) Oare cine, neîndurînd
nicidecum să fie străpuns de altul, îşi împlîntă sabia în propriul trup? Răbdarea înseamnă
măiestria de a dărui şi de a împărţi, chiar în paguba ta: să nu se ruşineze să dăruiească cel
care nu se teme să piardă. (10) Altfel, avînd [cineva] două cămăşi, cum îi va da celui gol pe
una dintre ele, dacă nu poate să întindă celui care i-a luat cămaşa, chiar şi haina55? În ce chip
ne vom face prieteni din bogăţia nedreaptă56, dacă într-atît o vom fi iubit, încît nu suportăm
pierderea ei? Vom pieri laolaltă cu averea pierdută. (11) Ce aflăm acolo unde avem [doar] de
pierdut57? Este propriu neamului omenesc să vădească nerăbdare pentru toate pierderile, căci
pune mai presus de suflet, averea. (12) Şi-o dobîndesc din pofta de cîştig atunci cînd încearcă
pe mare primejdiile aducătoare de bogăţii, atunci cînd pentru avere nu ezită să se adreseze
chiar în for, fiindcă nu se tem deloc de condamnare, atunci cînd îşi găsesc îndeletnicire în
circ58 şi în taberele militare, atunci cînd pradă la drumul mare precum fiarele. (13) Noi însă,
ţinînd seama de varietatea relaţiilor în care vieţuim cu alţii, este convenit să nu părăsim
sufletul pentru avere, ci averea pentru suflet, fie prin a dărui de bunăvoie, fie prin a pierde
orice, cu răbdare.

VIII

(1) În această lume, avem şi sufletul şi trupul expuse nedreptăţii şi arătăm răbdare
faţă de această nedreptate: vom fi cuprinşi de boală din pricina descătuşării de averi59? O
asemenea ruşine să lipsească de la slujitorul lui Cristos, încît răbdarea pregătită din vreme
pentru ispite cît mai grele, să fie nimicită de fleacuri. (2) Dacă va încerca cineva să ne
provoace la luptă, prevenirea Domnului îi este la îndemînă: "Celui care te loveşte peste
obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt"60. Nedreptatea să fie înfrîntă de răbdarea ta: orice
lovitură a ei să rămînă fără durere şi fără insultă, astfel acela va fi mai aspru bătut de
Dumnezeu61; mai degrabă îl nimiceşti pe acel nelegiuit dacă rabzi, căci va fi lovit de Acela
graţie căruia tu rabzi. (3) Dacă supărarea va izbucni în cuvîntare - fie prin vorbe de ocară, fie
prin injurii - ia aminte la zicala din urmă62: "Fericiţi veţi fi voi, cînd vă vor ocărî". Însuşi
Domnul a fost ocărît în Lege63 şi totuşi doar El a fost binecuvîntat64.
Prin urmare, slujitori ai Lui fiind, să-l urmăm laolaltă pe Domnul şi să îndurăm ocara
cu răbdare, ca să putem fi binecuvîntaţi. (4) Dacă voi da ascultare cu prea puţină seninătate
vreunei necuviincioase sau nevrednice vorbe de ocară zisă împotriva mea, trebuie să descriu
primejdia amărăciunii sau voi fi chinuit de o nerăbdare fără glas. (5) Dacă, după ce am fost
ocărît, voi lovi, în ce fel voi dovedi că am urmat învăţătura Domnului, în care s-a spus65 că
omul nu este întinat de spurcăciunea vaselor mici66, ci de ceea ce iese din gură, [şi] de
asemenea67, că pentru fiecare vorbă deşartă şi fără temei ne va aştepta o învinuire. (6)
Urmează aşadar, că Domnul ne îndeamnă să răbdăm cu seninătate de la altul acelaşi lucru de
la care ne ţine deoparte pe noi.
(7) Din acest loc vorbim despre satisfacţia răbdării: căci orice nedreptate provocată -
fie prin vorbă, fie prin violenţa fizică - dacă va ataca răbdarea, se va încheia cu acelaşi
rezultat pe care l-ar avea o lance aruncată cu putere într-o piatră, dar sfărîmată de duritatea
neclintită a acesteia68. Căci lovitura va cădea în acelaşi fel - o lovitură zadarnică şi fără rost -
iar uneori cu aceeaşi violenţă se va porni împotriva aceluia care a provocat-o. (8) De aceea te
răneşte cineva, ca tu să suferi, fiindcă răsplata celui care te răneşte se află în suferinţa celui
rănit. După ce vei zădărnici bucuria acestuia nesuferind, în mod necesar va suferi el însuşi
prin pierderea bucuriei sale; (9) atunci, nu numai că tu rămîi teafăr, deşi acest singur lucru îţi
este de-ajuns, ci, în plus, vei rămîne ocrotit împotriva durerii şi bucuros de înfrîngerea
duşmanului tău. Aceasta este satisfacţia şi răsplata răbdării.

IX

(1) În pierderea alor noştri nu este iertată nici chiar acea manifestare a nerăbdării pe
care o motivează vreun sentiment de durere. Trebuie amintită putinţa de salvare pe care
Apostolul o vesteşte69: "Să nu vă întristaţi despre cei care au adormit, ca neamurile care nu au
nădejde". (2) Şi, pe bună dreptate, căci, crezînd în învierea lui Cristos, credem chiar într-a
noastră, pentru care Acela a murit şi a înviat70. Deci, dacă este învierea morţilor, durerea
stîrnită de moarte lipseşte şi lipseşte şi nerăbdarea stîrnită de suferinţă. (3) Cum să suferi,
dacă nu crezi că ai pierit? De ce să înduri cu nerăbdare că a dispărut pentru un timp cel pe
care socoteşti că va fi regăsit? Înseamnă plecare ceea ce tu crezi că este moarte. Nu trebuie
plîns cel care pleacă înainte, ci doar regretat. Chiar şi acest regret al pierderii trebuie domolit
prin răbdare. De ce să crezi fără noimă că nu mai este cel pe care îl vei urma în curînd? (4)
Pe de altă parte, o asemenea nerăbdare este prezicătoare de nenorocire pentru speranţa
noastră şi, în acelaşi timp, trădează credinţa.
Pe Cristos îl ofensăm cînd, lipsiţi de credinţă netulburată, îi considerăm pe cei care au
fost chemaţi de El ca pe unii vrednici de plîns. (5) "Doresc să fiu primit înapoi şi să fiu
împreună cu Cristos", zice Apostolul71. Cît de bine dezvăluie [acesta] făgăduiala creştinilor!
Nu vrem să urmăm dorinţa creştinilor, dacă suferim din nerăbdare pentru că alţii au urmat-o
deja.

(1) Un alt imbold - cel mai puternic - al nerăbdării este plăcerea răzbunării,
împrejurarea fiind pricinuită fie pentru glorie, fie din răutate. Însă mai ales gloria este
deşartă, iar răutatea este urîtă de Domnul întotdeauna, cu atît mai mult în această
împrejurare, cînd răutatea stîrnită de cineva provoacă una mai mare întru îndeplinirea
răzbunării şi - răsplătind pe cel nelegiuit - dublează ceea ce a fost săvîrşit o singură dată. (2)
Răzbunarea înseamnă consolarea durerii în mod greşit, dar în faţa adevărului se face vinovată
de răutate, fără îndoială.
Aşadar, ce deosebire este între cel care provoacă şi cel provocat, în afară de faptul că,
unul mai înainte, iar celălalt mai pe urmă se află într-o nelegiuire? Cu toate acestea, pentru
vătămarea omului fiecare dintre cei doi este socotit vinovat de către Domnul care opreşte şi
condamnă orice ticăloşie. (3) Într-o nelegiuire nu există nici un fel de justificare a ordinii,
nici locul nu deosebeşte ceea ce asemănarea uneşte. Desăvîrşit este prezis că răul nu trebuie
răsplătit cu rău72. O faptă dreaptă are o răsplată pe măsură. (4) În ce fel vom respecta această
poruncă dacă, dispreţuind, nu vom dispreţui răzbunarea? Ce cinstire vom aduce ca jertfă
Domnului Dumnezeu, dacă ne vom atribui bunul plac al apărării? (5) Noi, [simple] burdufuri,
oale de lut73, sîntem grav ofensaţi de către mărunţii noştri sclavi, care-şi iau asupra lor
răspunderea de răzbunare în privinţa celorlalţi scavi; pe cei care ne-au oferit răbdarea lor,
amintindu-şi de umilinţă, de supunere, veghind legea cinstirii stăpînului nu doar îi apreciem,
ci le dăm o satisfacţie chiar mai mare decît şi-ar fi imaginat ei înşişi. Acest lucru înaintea lui
Dumnezeu, Cel atît de drept în aprecierea faptelor şi atît de puternic în săvîrşirea lor, este
oare primejdios pentru noi? (6) Atunci, de ce îl socotim pe El judecător, dacă nu îl socotim şi
răzbunător?
Acela ne-a promis nouă, spunînd: "A mea este răzbunarea şi Eu voi răzbuna"74, adică
a ta este răbdarea şi Eu voi răsplăti răbdarea. (7) Prin urmare, cînd a spus: "Nu judecaţi ca să
nu fiţi judecaţi"75, oare nu reclamă de la noi răbdare? Căci cine nu va judeca pe altul, dacă nu
cel care va fi răbdător să nu revendice? De aceea, cine judecă numai ca să ierte? Şi, dacă va
ierta, oricum s-a ferit de nerăbdarea celui care judecă şi a dobîndit cinstirea unicului
judecător, adică a lui Dumnezeu!
(8) Într-adevăr, cîte întîmplări de acest fel a obişnuit nerăbdarea să provoace! De cîte
ori nu a regretat apărarea! De cîte ori vehemenţa acesteia a fost mai rea decît pricinile sale!
Fiindcă tot ceea ce a fost susţinut cu nerăbdare nu a ştiut nicidecum să se încheie fără
violenţă: o faptă săvîrşită dintr-o pornire nestăvilită fie răneşte, fie loveşte, fie spulberă. (9)
Prin urmare, dacă vei revendica [răzbunarea] mai uşor, vei fi un nebun, [dacăo vei face] mai
pe larg, vei fi împovărat. Ce am eu cu răzbunarea a cărei limită nu pot să o stabilesc prin
nerăbdarea durerii? Dacă voi rămîne neclintit în răbdare, nu voi suferi; dacă nu voi suferi, nu
voi dori să mă răzbun.

XI

(1) După aceste cauze principale ale nerăbdării, consemnate aşa cum am putut, de ce
să mai rătăcim printre celelalte - unele din viaţa de acasă, altele din viaţa publică? Este amplă
şi răspîndită lucrarea răului care azvîrle nenumărate provocări, cînd foarte mărunte, cînd
foarte grave. (2) Dar, de-ai putea nesocoti pe cele neînsemnate datorită inferiorităţii lor, vei
ceda în faţa celor mai importante datorită predominaţiei lor. Unde este o nedreptate mai
mică, acolo nici nu este nevoie de răbdare. Însă unde nerăbdarea este mai mare, acolo este
mai necesar leacul nedreptăţii, adică răbdarea. (3) Prin urmare, să ne străduim să îndurăm
cele ce sînt pricinuite de cel rău, astfel ca strădania sufletului nostru netulburat să dejoace
strădania duşmanului. Iar, dacă noi înşine adăugăm de la noi unele împotriva noastră, fie din
nebăgare de seamă, fie cu voia noastră chiar, să înfruntăm cu egală răbdare cele pe care ni le
punem în seamă. (4) Fapt este că, dacă socotim că ceva a fost trimis de Domnul, cui să-i
dovedim mai multă răbdare decît Domnului? Ba chiar Domnul ne învaţă să ne bucurăm şi să
aducem mulţumiri cu [deplină] consideraţie faţă de pedeapsa divină. "Eu - spune El - pe cei
ce îi iubesc, îi pedepsesc"76. O, fericit acel sclav pentru îndreptarea căruia Dumnezeu stăruie,
asupra căruia socoteşte potrivit să se mînie, pe care nu-l amăgeşte prin sfaturi făţarnice! (5)
Astfel, sîntem supuşi îndatoririi de a sluji răbdarea cu care intervenim fie în greşelile noastre,
fie în capcanele răului, fie în sfaturile Domnului. Este mare răsplata acestei îndatoriri, este
[chiar] fericirea.
(6) Căci pe cine a numit Domnul fericiţi, dacă nu pe cei răbdători, zicînd: "Fericiţi cei
săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor"77. Fără îndoială, nimeni nu este sărac cu
duhul, dacă nu este umil, însă cine este umil, dacă nu cel ce rabdă? Fiindcă nimeni nu se
poate supune, fără răbdarea propriei supuneri. (7) "Fericiţi - zice - cei ce plîng şi se
jeluiesc78". Cine îndură atîtea fără răbdare? Aşadar, celor de acest fel le sînt promise şi rîsul
şi consolarea. (8) "Fericiţi cei blînzi". Fără îndoială, nu este îngăduit ca cei nerăbdători să fie
apreciaţi cu acest cuvînt. De asemenea, cu această denumire a fericirii îi desemnează pe cei
iubitori de pace şi îi denumeşte pe fiii Domnului; oare cei nerăbdători sînt apropiaţi păcii?
Este neghiob cel care a înţeles aşa ceva. (9) Iar cînd spune "Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, ori de
cîte ori vă vor spune vorbe grele şi vă vor prigoni, căci plata voastră este în ceruri"79, nu
promite oricum acest lucru nerăbdării drept răsplată, căci nimeni nu s-a bucurat în
împrejurări potrivnice, doar dacă nu le va fi dispreţuit dinainte; nimeni nu le va dispreţui,
doar dacă nu va fi avut răbdare.

XII

(1) În ceea ce priveşte învăţătura păcii atît de plăcută lui Dumnezeu, cine [oare] supus
cu totul nerăbdării va ierta fratelui său, fie şi o singură dată? (nu spun de şapte ori, ci de
şaptezeci de ori cîte şapte)80. (2) Cine, ajungînd la judecată cu vrăjmaşul său, va rezolva
situaţia, dacă nu va da la o parte suferinţa, asprimea, amărăciunea, adică otrăvurile
nerăbdării? (3) În ce fel vei ierta şi ţi se va ierta ţie81, dacă vei fi fost îndîrjit în nedreptate
prin lipsa răbdării? Nimeni adînc răscolit în suflet împotriva fratelui său să nu facă daruri la
altar dacă nu se va fi întors mai întîi la răbdare prin împăcarea cu fratele său82. (4) Dacă va
apune soarele peste mînia noastră83, sîntem în primejdie. Nu ne este îngăduit să rămînem fără
răbdare nici măcar o singură zi. Căci, dacă răbdarea poate călăuzi orice aspect al învăţăturii
binefăcătoare, ce este de mirare că slujeşte căinţei obişnuită să vină în ajutorul celor rătăciţi?
(5) Aceasta aşteaptă, aceasta doreşte, aceasta dobîndeşte căinţa celor care caută mîntuirea.
Dacă o căsătorie s-a destrămat - din acea cauză84 din care este îngăduit fie bărbatului fie
femeii să fie ajutaţi cît stăruie în văduvie - pe unul nu-l face adulter, pe celălalt îl îndreaptă,
cît de mult bine le aduce amîndurora! (6) Astfel, pe lîngă acele exemple ale parabolelor
Domnului este prezent acesta despre răbdare. Răbdarea păstorului a căutat şi a găsit oaia
pierdută - căci din nerăbdare ar fi dispreţuit-o cu uşurinţă pe aceea singură, însă răbdarea i-a
generat truda căutării - şi, răbdînd ca un sclav, o aduce pe păcătoasa pierdută deasupra
umerilor85. (7) Chiar şi pe acel fiu risipitor răbdarea tatălui îl aduce înapoi, îl îmbracă, îl
hrăneşte, îl disculpă în faţa nerăbdării fratelui mîniat86. Prin urmare, cel care fusese pierdut a
fost salvat, fiindcă s-a îndreptat spre căinţă. Datorită căinţei n-a pierit, fiindcă a găsit
răbdarea. (8) Căci iubirea, cel mai înalt legămînt de credinţă, comoara numelui de creştin, pe
care apostolul o încredinţează tuturor puterilor Sfîntului Duh, se desăvîrşeşte prin învăţăturile
cui, dacă nu ale răbdării87?
(9) "Iubirea - spune el- este mărinimoasă". Astfel, ea preia acest lucru de la răbdare.
"Este binefăcătoare", prin răbdare nu vatămă. "Nu pizmuieşte", acest lucru este propriu doar
răbdării. "Nu cunoaşte neruşinarea", iubirea a luat modestia de la răbdare: nu este trufaşă, nu
înjoseşte, căci tinde spre răbdare. "Nici nu caută ale sale", suportă ale sale ca să fie de folos
cuiva. "Nici nu se aprinde cu mînie", de aceea, ce să mai lase nerăbdării? Din această pricină,
"iubirea toate le suferă, toate le răbdă88", fiindcă este răbdătoare în orice împrejurare. (10)
Aşadar, pe bună dreptate nu va pieri niciodată. Celelalte vor dispărea şi se vor sfîrşi.
Limbile, ştiinţele, profeţiile vor pieri; "rămîne credinţa, nădejdea, iubirea"; credinţa pe care a
adus-o răbdarea lui Cristos, speranţa pe care răbdarea omului o aşteaptă; iubirea pe care a
însoţit-o răbdarea pentru Învăţător.

XIII

(1) Pînă aici despre răbdarea atît de simplă, atît de constantă şi atît de întemeiată în
suflet; să o clădim chiar în trup în numeroase feluri pentru a-l merita pe Domnul, ca una care
a fost dată de Însuşi Dumnezeu în puterea trupului, sufletul, deşi conducător, respiră mai
uşor cînd răbdarea este adusă odată cu lăcaşul său. (2) Prin urmare, ce funcţie a răbdării se
află în trup? Printre primele, înfrînarea cărnii, jertfa de expiere a Domnului prin sacrificiul
umilinţei, ori de cîte ori aduce ca ofrande Domnului mizeria laolaltă cu lipsa hranei,
mulţumindu-se cu o hrană simplă şi cu apă limpede de băut, ori de cîte ori uneşte posturile,
ori de cîte ori creşte din cenuşă şi sac.89
(3) Această răbdare a trupului recomandă închinările, întăreşte rugăciunile, răbdarea
deschide urechile lui Cristos, spulberă asprimea, atrage clemenţa. (4) Astfel, fiindcă Domnul
fusese ofensat, acel rege al Babilonului, după ce a trăit izgonit de lîngă oameni timp de şapte
ani, în mizerie şi duhoare, răbdarea trupului său fiind adusă drept ofrandă, şi-a redobîndit
regatul şi ceea ce este mai dorit de către om: şi-a îndeplinit datoria faţă de Dumnezeu90. (5)
Iată, dacă am orîndui treptele mai înalte şi mai fericite ale răbdării trupeşti, tot aceasta
pregăteşte cumpătarea trupului pentru puritate. Răbdarea o susţine şi pe văduvă, o cinsteşte
pe fecioară şi îl înalţă în Împărăţia cerurilor pe cel sterp din propria voie 91. (6) Ceea ce se
desăvîrşeşte în trup vine din virtutea sufletului. În sfîrşit, răbdarea trupului luptă în persecuţii.
Dacă fuga este inevitabilă, trupul luptă împotriva neajunsurilor fugii. Dacă temniţa este o
povară, trupul rezistă în lanţuri, în butucii de lemn, în singurătate, şi în acea lipsă a luminii
zilei, a cerului. (7) Cînd însă se îndreaptă spre aflarea fericirii, spre posibilitatea celui de-al
doilea botez, spre înălţarea chiar către lăcaşul divin, nu ajunge în acel loc altfel decît prin
răbdarea trupului. Dacă "duhul este osîrdiutor", dar "trupul neputincios92" fără răbdare, unde
este salvarea sufletului şi a trupului însuşi? (8) Cînd Domnul spune aceasta despre trup,
numindu-l neputincios, El arată de ce ar fi nevoie pentru întărirea trupului - de răbdare,
desigur, împotriva pregătirilor de nimicire a credinţei sau de răzbunare, ca trupul să poată
îndura cu tărie loviturile, focul, crucea, fiarele sălbatice şi sabia93, pe care profeţii şi apostolii
le-au înfrînt prin puterea de a îndura.

XIV

(1) Isaia este tăiat94, însă cu aceste puteri ale răbdării nu încetează a lăuda pe Domnul.
Ştefan este ucis cu pietre, însă cere iertare pentru vrăjmaşii săi.95 (2) O, cît de fericit acela96
care a dat la iveală toată răbdarea împotriva oricărei încercări a diavolului; care, după ce
turmele au fost mistuite, după ce vitele din cireadă şi fiii săi au fost siliţi la risipă97, nu s-a
îndepărtat de la răbdarea şi credinţa datorate Domnului, nici chinuit fiind de rana propriului
trup: pe acesta diavolul l-a urmărit în zadar cu toate asalturile sale! (3) Căci în ciuda
suferinţelor sale, el nu s-a abătut de la respectul faţă de Dumnezeu, ci ne rămîne cunoscut
pentru pilda şi mărturia lui, spre a desăvîrşi răbdarea atît în spirit, cît şi în carne, atît în inimă,
cît şi în trup, ca să nu ne prăbuşim datorită răutăţii omeneşti, datorită pierderii celor dragi şi
datorită chinurilor trupului.
(4) Ce măreţ trofeu a adunat Dumnezeu în acest bărbat de la diavol, ce deosebită
flamură a luat de la vrăjmaşul Său pentru slava Sa, cînd acel om, la orice veste amară şi-a
oprit din gură orice cuvînt în afară de “Domnul fie lăudat”, cînd o blestema pe femeia lui
deja cuprinsă de rău, care îl îndemna spre leacuri necinstite!98 (5) Ce se mai bucura
Dumnezeu. Ce mai pleznea cel rău, cînd Iov îşi curăţa cu seninătate murdăria preamultă a
rănii sale şi cînd, în bătaie de joc alunga muştele care, după ce provocaseră răni şi umflături
îl năpădeau tot de acolo. (6) Astfel, acel lucrător pentru biruinţa Domnului a redobîndit de la
Domnul şi întregirea trupului, după ce toate lăncile ispitelor s-au tocit de platoşa şi scutul
răbdării sale şi a luat în stăpînire îndoit cele pe care le pierduse. 99 (7) Dacă ar fi dorit să i se
înapoieze fiii, ar fi putut ajunge din nou tată. Însă a preferat să-i fie redaţi lui însuşi în “acea
zi”. Prin urmare, consolat de către Domnul, a renunţat la o atît de mare bucurie; a îndurat
totuşi pierderea de bună voie, ca nu cumva să trăiască fără răbdare.

XV

(1) Pînă într-atît de bun depozitar al răbdării este Dumnezeu: dacă I-ai încredinţat
Acestuia o nedreptate este răzbunător, dacă I-ai încredinţat o pierdere este restaurator, dacă i-
ai dat o durere este vindecător, dacă i-ai dat moartea este dătător de viaţă. Cît de mult stă în
puterea răbdării, încît să îl aibă datornic pe Dumnezeu! (2) Nu fără motiv. Căci răbdarea
veghează toate învăţăturile Acestuia. Răbdarea intervine pentru toate poruncile Lui. Apără
credinţa, călăuzeşte pacea, sporeşte iubirea, pregăteşte umilinţa, doreşte căinţa, încredinţează
spovedania, struneşte carnea, păstrează spiritul, pune frîu limbii, încătuşează mînia, calcă
ispitele, respinge scandalurile, împlineşte martiriul, (3) mîngîie pe cel sărac, temperează pe
cel bogat, nu-l împovărează pe cel neputincios, nu istoveşte pe cel sănătos, încîntă pe cel
devotat, oferă adăpost celui străin, laudă pe slujitor stăpînului şi pe stăpîn lui Dumnezeu;
împodobeşte femeia, apreciază bărbatul. Răbdarea este iubită la copii, este lăudată la cel
tînăr, este admirată la cel bătrîn; şi la bărbat, şi la femeie, la orice vîrstă este frumoasă. (4)
Haide aşadar, să descriem chipul şi înfăţişarea răbdării: chipul îi este liniştit şi blînd, fruntea
senină nu este brăzdată de încruntarea tristeţii sau a mîniei; de asemenea, sprîncenele sînt
destinse într-un mod plăcut, cu ochii îndreptaţi în jos de umilinţă, nu de nefericire. (5) Gura
este pecetluită de cinstea discreţiei. Culoarea feţei este precum a celor fără teamă şi
nevinovaţi. Mişcarea obişnuită a capului este împotriva diavolului, iar rîsul ameninţător.
Mantia din jurul trupului este albă şi bine înfăşurată, ca să nu fie spulberată şi nici pătată.
(6) Căci răbdarea stă în jilţul spiritului binevoitor şi blînd care nu este lovit de
furtună, nu este învineţit de nori, ci este simplu şi deschis unei proaspete seninătăţi, jilţ pe
care Ilie l-a văzut a treia oară100. Unde este Dumnezeu, acolo este şi copila Sa, adică
răbdarea. (7) Atunci cînd Duhul Domnului se pogoară, o răbdare deplină îl însoţeşte pe
Acesta. Dacă nu o vom îngădui defel laolaltă cu Duhul va rămîne în noi mereu? Mai bine zis,
nu ştiu dacă ar rămîne mult timp. Fără însoţitoarea şi slujitoarea sa în orice loc şi în orice
moment este inevitabil ca spiritul nostru să fie înăbuşit. Orice vrăjmaş al acestuia îl va lovi,
singur nu va putea rezista, lipsit fiind de mijloacele de a îndura.

XVI

(1) Acesta este rostul răbdării adevărate şi cereşti, aceasta învăţătura, aceasta lucrarea:
răbdarea creştină nu este falsă, necinstită, precum aceea a neamurilor pămîntului. (2) Căci
diavolul, ca să fie rival Domnului şi în această privinţă, ca şi cum ar fi fost la egalitate -
numai că doar măsura binelui şi a răului este egală, dar există deosebire - i-a învăţat pe ai
săi propria răbdare: (3) o numesc pe aceea care a azvîrlit în puterea soţiilor pe soţii
cumpărători de zestre sau negustori de sclave, pe aceea care a îngăduit cu sentimente
prefăcute orice supunere pentru a întinde curse celor lipsiţi de urmaşi, pe aceea care i-a
aruncat în rîndurile celor vrednici de ocară pe cei înrobiţi pîntecelui din cauză că au subjugat
libertatea, lăcomiei. (4) Neamurile au cunoscut asemenea forme ale răbdării şi au pus
stăpînire, prin îndeletniciri ruşinoase, pe numele unei binefaceri atît de mari; cei care rabdă
rivalii, bogaţii, gazdele de ospeţe vieţuiesc nerăbdîndu-l doar pe Domnul.
Dar va vedea răbdarea lor şi a ocrotitorului lor, răbdare pe care o aşteaptă focul din
adînc! (5) Prin urmare, noi să iubim răbdarea lui Dumnezeu, răbdarea lui Cristos; să îi
răsplătim Acestuia răbdarea pe care El Însuşi a plătit-o pentru noi. Să-i dăruim răbdarea
sufletului, răbdarea trupului, noi, cei care credem în Învierea trupului şi a sufletului.
1
Ca şi în alte opere proprii, precum De poenitentia, autorul vorbeşte despre sine cu cea mai adîncă umilinţă.
2
I Cor. 12, 11.
3
Is. 29, 14; I Cor. 1, 19.
4
Autorul trimite la puterea de îndurare recomandată de doctrina cinică.
5
Expresia se regăseşte la Sf. Ciprian în De bono patientiae.
6
Mt. 5, 45.
7
Is. 2, 8; 17, 8.
8
Autorul se referă la numele de creştin şi la secta creştinilor.
9
Lc 1, 31.
10
Lc 2. 52.
11
Psalmii: 43, 118, 127.
12
Mt. 3, 13; Mc 1, 9; Lc 3, 21.
13
Cristos a respins tentaţiile satanei prin cuvinte, citate chiar în Scriptură: Luca, 4, 1 s; Matei 4, 1.10-11. Marcu
1, 3.
14
Is.42, 3; Mt. 12, 20.
15
In, 13, 2.
16
Lc 9, 52-55.
17
Is. 53, 7.
18
Mt 26, 51-53.
19
In, 18, 10.
20
In 12, 27.
21
După cum spune Augustin în De civitate Dei, 14, 9, însăşi slăbiciunea Domnului a fost izvorîtă din putere.
22
Boneta dată unui sclav era semnul că acela a fost eliberat
23
Efes. 6, 5; Col. 3, 22.
24
Referire la Geneza, 9: "S-apuce groaza şi frica de voi pe orice dobitoc de pe pămînt..."
25
Primii păcătoşi, Adam şi Eva, cad în greşeală fiindcă nu respectă poruncile lui Dumnezeu – nerăbdarea este
aşadar izvorul păcatului.
26
Gen. 1, 26.
27
Gen. 3, 6.
28
Referire la Întîia Epistolă a lui Paul către Corinteni, 7, 3.
29
Gen. 3, 12.
30
Gen. 3, 14.
31
Gen. 3, 23-24.
32
Gen. 4, 3.
33
Gen. 4, 8.
34
Sf. Augustin consideră greşelile printre păcatele minore; Tertullian înţelege prin delicta, adică "greşeli",
păcatele omeneşti, în general, însă cînd se referă la cele mai grave, le numeşte "principalia","capitalia","mortalia".
35
Exod, 32, 1-5.
36
Ex. 16, 14.
37
Ex. 17, 6.
38
Ex. 15, 22.
39
Ecleziasticul, 2.
40
Adică, datorită urii, autorul făcînd trimitere la Evanghelia după Marcu, 15, 10.
41
Gen. 15.
42
Rom. 4, 3; Gal. 3, 6.
43
Gen. 22, 2.
44
Gen. 22, 17-18.
45
O expresie asemănătoare se găseşte la Sf. Ciprian, în Epist. 63.
46
Referire la Epistola către Galateni a Sf. Apostol Paul, 3, 16.
47
Mt. 5, 17.
48
Exod, 25 şi la Deuteronomul, 19.
49
Ref. la Ieronim, Epist. ad Marcelam: "Cel care se mînie să nu fie judecat printre creştini. De ce? Fiindcă
Cristos şi Legea Nouă au înlăturat mînia, care, odinioară, nu mai fusese astfel înlăturată.
50
Mt. 5, 44; Lc 6, 27-28.
51
Mt. 8, 20; II Cor. 8, 9.
52
Lc 6, 20.
53
Lc 6, 24.
54
I Tim. 6, 10.
55
Mt. 5, 40; Lc 6, 29.
56
Lc 16, 9.
57
Referire la cuvintele lui Cristos din Evanghelia după Matei, 10, 39: "Cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi
va pierde viaţa lui pentru Mine o va afla."
58
Ref. la cazărmile de gladiatori.
59
Prin "deliberatione", se înţelege "descătuşare", sens deţinut de fapt, de cuvîntul "liberatione"; prin "minorum",
adică "de cele mărunte", se înţelege de fapt, "de averi".
60
Mt. 5, 39; Lc 6, 29.
61
Rom. 12, 19; Deut. 32, 5.
62
Mt. 5, 11.
63
Deut. 21, 23.
64
Gal. 3, 13.
65
Mc. 7, 15.18.
66
Mt. 15, 11-20.
67
Id. 12, 35-37.
68
La Vergilius, în Eneida, IX , se află o expresie asemănătoare: "Summa telum librabat ab aure", dar cu o
semnificaţie diferită.
69
I Tes. 4, 13.
70
Rom. 6, 5; 8, 11; I Cor. 6, 14; 15, 20.
71
Fil. I, 23.
72
Rom. 12, 17.
73
Ps. 2, 9.
74
Deut. 32, 35; Rom. 12, 19.
75
Mt. 7, 1; Lc 6, 37.
76
Pilde 3, 12.
77
Mt. 5, 4.
78
Mt. 5, 5.
79
Mt. 5, 11.
80
Mt. 18, 22.
81
Lc 6, 37.
82
Mt. 5, 23-24.
83
Efes. 4, 26.
84
Mt. 5, 32; 19, 9.
85
Lc 15, 4-7.
86
Lc 15, 11-32.
87
I Cor. 13, 2-7.
88
I Cor. 13, 8.13.
89
Is. 58, 5; Mt. 11, 21.
90
Dan. 4, 33.
91
Mt. 19, 12.
92
Mt. 26, 41; Mc 14, 38.
93
Chinuri la care erau supuşi martirii din acea vreme.
94
Asc. Is 5, 14.
95
Act. 7, 59.
96
Iov.
97
Iov 1, 15-19.
98
Iov 2, 9-10.
99
Iov 42, 10.
100
III Regi, 19, 11 sqq.