Arhim. conf. univ. dr.

VASILE MIRON

PRELEGERI DE TEOLOGIE PASTORALĂ

Curs universitar
Semestrul II

Constanța
2020
 CUPRINS

1. Responsabilitatea și sublimitatea preoției.........................................................3

2. Necazurile și greutățile preoției.......................................................................10
3. Iubirea, zelul și devotamentul preoțesc ca temei al activității pastorale.........15
4. Personalitatea preotului ca păstor de suflete...................................................21
5. Vocația pentru preoție.....................................................................................31
6. Cultura preotului..............................................................................................46
Bibliografie..........................................................................................................68

2
 1. Responsabilitatea și sublimitatea preoției

Preoţia este o misiune sfântă, de origine şi instituire divină, scopul ei

fundamental fiind îndreptarea sufletelor pe calea mântuirii
Pe cât de înaltă și sublimă este preoția, pe atât de grea este și răspunderea
ei. În general, responsabilitatea unei sarcini sau a unei funcții este direct
proporțională cu prețul sau valoarea lucrului încredințat. „Celui ce i s-a dat
mult, mult i se va cere”, spune un dicton popular. Preocuparea de căpetenie a
preotului este grija pentru mântuirea sufletelor credincioșilor. El răspunde în fața
lui Dumnezeu nu numai pentru sufletul său, ci și pentru sufletele turmei
încredințată spre păstorire, pentru care S-a jertfit Mântuitorul Însuși, vărsându-și
sângele Său pe cruce (Faptele Apostolilor XX, 28; Romani III,25). La judecata
viitoare, preoții vor fi trași la răspundere pentru felul în care au păstorit sufletele
(Evrei XIII,17) și vor da seama pentru ele, așa cum grăiește Domnul prin glasul
profetului: „De aceea, ascultați păstori, cuvântul Domnului: Precum este
adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul Dumnezeu, tot așa este adevărat că voi
face dreptate; pentru că oile Mele au fost lăsate pradă și fără păstor, oile Mele
au ajuns mâncarea tuturor fiarelor câmpului, iar păstorii Mei n-au purtat grijă
de oile Mele, ci păstorii s-au păscut pe ei înșiși și pe oile Mele mele nu le-au
păscut. De aceea ascultați, păstori, cuvântul Domnului. Așa zice Domnul
Dumnezeu: Iată Eu vin la păstori; le voi cere înapoi oile Mele din mâna lor și
voi împiedica să nu mai pască oile Mele și nu se vor mai paște păstorii pe ei
înșiși și voi smulge oile Mele din gura lor și ele nu vor mai fi pentru ei o pradă
de sfâșiat” (Iezechil XXXIV, 7-10). Sfântul Ioan Gură de Aur spune că
neglijența păstorului pentru pierderea oilor poate fi compesată prin bani, însă
paguba sufletească nu poate fi răscumpărată cu niciun preț. „Păstorul, care
pierde oile sau pentru că le-au răpit lupii sau pentru că i le-au furat hoții sau
pentru că a dat boala în ele sau pentru că a venit peste ele vreo altă nevoie,
poată fi iertat de stăpânul turmei; iar dacă îi cere socoteală, paguba se
mărginește la bani. Dar, omul căruia i s-a încredințat turma cea cuvântătoare a
lui Hristos, suferă mai întâi nu paguba la bani, ci pagubă în propriul lui
suflet.”1 Nimeni nu poate face mai mult bine sau mai mult rău credincioșilor ca
preotul. Depinde de preot cum își exercită rolul său de păstor. Fiecare om are
partea lui de răspundere personală în fața lui Dumnezeu, dar preotul are și
răspunderea lui personală și răspunderea celor care i-au fost încredințați.
Misiunea preoției comportă o răspundere personală față de Dumnezeu și
de oameni, răspundere care se răsfrânge asupra felului în care își îndeplinește
slujba. Un părinte, spre exemplu, este răspunzător de creșterea și educația
copiilor. Răspunderea preotului este înzecită, pentru că el răspunde de soarta
fiilor lui duhovnicești dincolo de pragul mormântului. Cu cât este mai mare
demnitatea și misiunea preoțească, cu atât și primejdiile care îl pasc pe preot
1
Sf. Ioan Gură Aur, Despre preoție, cartea a I- a, cap. 2, în trad. rom. cit., p. 43.

3
sunt mai mari. Este de ajuns ca o singură izbândă să ridice pe cineva la cer, după
cum tot de ajuns este ca un singur păcat să-l prăbușească în gheenă, dacă acel
păcat produce tulburare și sminteală, după cum a zis Mântuitorul: „Cine va
sminti pe unul dintr-aceștia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se
atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii din
pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin
care vine sminteală” (Matei XVIII, 6-7). Dacă cel ce comite o faptă rea și
smintește pe unul singur este astfel osândit, cu atât mai greu se pedepsește cel
care smintește atâtea suflete, cum e cazul preotului. „De aceea, spune Sfântul
Ioan Gură de Aur, trebuie ca frumusețea sufletului preotului să strălucească în
toate împrejurările din viața lui, ca să poată, în același timp, și bucura, dar și
lumina sufletele celor ce-îl privesc. Păcatele credincioșilor de rând, ca și cum
ar fi săvârșite în întuneric, pierd numai pe săvârșitorii lor, pe când păcatul unui
om cu vază și cunoscut de mulți, cum este preotul, vatămă îndeobște pe toți; pe
cei slabi îi face și mai slabi pentru ostenelile cele pentru virtute, iar pe cei ce
vor să fie mai cu luare aminte asupra lor, pe cei care săvârșesc oarecare fapte
de virtute, îi face de se mândresc.” 2 Dacă și cel mai neînsemnat dintre oameni
va da seama înaintea lui Dumnezeu de cel mai mic act negativ cu care a smintit
pe aproapele, cu atât mai mult preotul, care este înzestrat cu putere de sus,
pentru că „trăiește nu numai pentru el, ci și pentru o atât de mare mulțime de
oameni.”3
Viața morală a preotului trebuie să fie încununată cu nimbul sfințeniei.
„Pentru aceea, preotul trebuie să fie atât de curat, ca și cum ar sta chiar în cer,
printre puterile cele cerești.”4 Aceasta înseamnă că, odată cu munca de
îndrumare spirituală, preotul trebuie să ducă luptă necurmată cu el însuși, pentru
a-și birui propriile sale patimi și păcate, încât să fie în măsură „să atragă pe
credincioși pe calea virtuții prin covârșirea virtuții sale”5 și să poată să spună
oricui ca și Sfântul Apostol Pavel: „Voi știți cum m-am purtat cu voi, în toată
vremea” (Faptele Apostolilor XX, 18). Pentru a-și clădi viața morală pe temelia
virtuții, astfel încât să devină compatibilă cu înălțimea și cinstea slujirii, preotul
trebuie să lucreze preoția cu sârguință și devotament, cu blândețe, smerenie,
seriozitate și înțelepciune, să dea dovadă de prudență și de răbdare și să aibă un
comportament moral ireproșabil. „Dar noi preoții – se întreabă Sf. Grigorie –
câtă muncă credeți că trebuie să depunem, câtă știință nu trebuie să avem ca să
vindecăm bine sau să ne vindecăm, ca să schimbăm viața credincioșilor noștri
și să supunem lutul duhului?”6 Același sfânt părinte recomandă și remediile
sufletești și soluțiile viabile pe care trebuie să le aplice preotul în viața și
lucrarea sa pastorală, pentru a redresa lucrurile: „Trebuie să fiu eu mai întâi
curat și apoi să curăț pe alții. Să fiu eu înțelept ca să înţelepţesc pe alții. Să fiu
eu lumină, ca să luminez pe alții. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii
2
Ibidem, cartea a III- a, cap. 10, p. 72.
3
Ibidem, p. 69.
4
Ibidem, cartea a III- a, cap. 4, p. 57.
5
Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare..., în trad. rom. cit., cap. XV, p. 166.
6
Ibidem, cap. XXVIII, p. 174.
4
pe alții. Să fiu eu sfânt, ca să sfințesc pe alții. Ca să conduc cu mâna, ca să
sfătuiesc cu pricepere.”7
Superior tuturor, ca vrednicie înaintea lui Dumnezeu, posedând o putere
divină de care nu se bucură ceilalți oameni, înzestrat cu privilegii mari și având
o poziție socială deosebită, preotul este dator și lui Dumnezeu și oamenilor cu
echivalentul darurilor și oficiului său sfânt de care trebuie să se cutremure el,
față de ceilalți oameni. Așa cum slujirea lui este sfântă și mult mai prețioasă
decât a oamenilor, și păcatele lui sunt socotite mai mari și osânda mai grea,
pentru că „toți măsoară păcatul, nu după mărimea păcatului săvârșit, ci după
dregătoria celui ce săvârșește păcatul.”8, iar toate eforturile și strădaniile
preotului trebuie canalizate în scopul ajutorării și însănătoșirii vieții sufletești a
credincioșilor săi, fiindcă „aceasta este regula de purtare a oricărei păstoriri
duhovnicești: să nesocotești folosul tău în folosul celorlalți.”9
Preotul răspunde nu numai pentru păcatele sale, ci și pentru ale
credincioșilor. La capătul neștiut al vremii, preotul este așteptat cu roadele
ostenelilor sale, cu toți cei povățuiți, botezați, luminați, îndreptați, ajutați și
mângâiați de el în decursul vieții și activității lui. Cu oile cele rătăcite și aflate,
cu drahmele pierdute și găsite și cu talanții înmulțiți, el se va prezenta înaintea
judecăţii Mântuitorului, care va cerceta şi va răsplăti roadele misiunii sale,
pentru că el va da răspuns înaintea lui Dumnezeu nu numai pentru viața, mintea
și puterile sale sufletești și trupești cu care a fost înzestrat ca orice om, ci și cu
talanții harului (preoțesc) care i-a primit în plus. Acest har prețuiește mai mult
decât toate darurile și bunurile sale personale și decât a celorlalți oameni. Harul
preoției l-a înălțat pe preot în valoare și în importanță, dar i-a mărit totodată și
răspunderea care este mai mare decât a celorlalți muritori. Preotul va da seama
pentru tot ce a făcut pentru credincioșii săi. El se mântuiește sau se pierde
împreună cu credincioșii săi prin ceea ce a făcut sau nu a făcut pentru mântuirea
lor. El nu este un ins oarecare în biserică, ci el reprezintă întreaga comunitate.
Fiind veriga de legătură dintre cer și pământ, adică dintre om și Dumnezeu, el
slujește și trăiește nu doar pentru sine, ci pentru toată comunitatea care i-a fost
încredințată spre păstorire. El este capul turmei și povățuitorul ei, iar credincioșii
sunt martorii lui; acuzatorii și apărătorii lui în ceasul judecății. Atunci îl va
întreba Mântuitorul: „Ce ai făcut cu acești frați mai mici ai mei, cu mădularele
trupului meu?” Fericirea sau nefericirea preotului stă în răspunsul pe care îl va
putea da Mântuitorului, ca răspunzător direct al sufletelor ce i-au fost
încredințate. De aceea Fericitul Ieronim se înspăimântă când se gândește la
greutatea jugului preoției: „Dacă vrei să porți sarcina de preot, spune el -
mântuirea altora să ți-o faci câștigul sufletului tău. Acolo - adică în viața
viitoare – se va arăta Petru cu Iudeea convertită pe care a întors-o după sine;
acolo Pavel, ducând lumea ca să zic așa, întoarsă la credința în el. Acolo
Andrei va aduce după sine înaintea Judecătorului său, Ahaia și Sciția
7
Ibidem, cap. LXXI p. 199.
8
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoție, în trad. rom. cit., cartea III, cap. 10, p. 72.
9
Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare..., în trad. rom. cit., cap. LIV, p. 190.
5
convertită; Ioan, Asia, Toma, India. Acolo se va arăta cu sufletele câștigate de
ei toți povățuitorii turmei Domnului.... Ce vom zice noi, ticăloșii, cei ce am avut
nume de păstor și nu avem oile, pe care ar trebui să le arătăm din pășunea
noastră; căci aici ne numim păstori și acolo nu ducem turma.”10
Sentimentul mulțumirii sufletești și al conștiinței împăcate pentru
împlinirea consecventă a sarcinilor sacerdotale, trebuie însoțit de sentimentul
gravității, al măririi pe care o comportă misiunea sa. Un preot care este conștient
de misiune sa, se poate înfățișa înaintea lui Dumnezeu cu cugetul curat,
spunând: „ Iată eu și pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu”, pentru că „cel mai
dumnezeiesc lucru este a conlucra cu Dumnezeu la mântuirea sufletelor” 11,
spune Sfântul Dionisie Areopagitul.
Pe lângă conștiința gravei răspunderi, preotul trebuie să învingă
necazurile și greutățile vieții. „Mai multe sunt valurile, care tulbură sufletul
preotului, decât vânturile care frământă marea”12, spunea Sfântul Ioan Gură de
Aur.
O calitate esențială a preotului este răbdarea, de care trebuie să dea
dovadă în momentele de grea încercare, de ispite și de necaz, căci toate aceste
suferințe ni le trimite Dumnezeu pentru a ne întări în virtute și a ne apropia mai
mult de El. „Nimeni neispitit nu v-a putea să intre în împărăția cerurilor. Căci
s-a zis: Ridică ispitele și nimeni nu este care să se mântuiască” 13, spunea
Sfântul Antonie cel Mare, fiindcă numai „cel ce va răbda până la sfârșit, acela
se va mântui”(Matei XXIV, 13), după cum a spus Mântuitorul.
Preoția întrece în demnitate și în vrednicie pe cea a îngerilor. „ Spune-
mi, te rog, unde-l vom pune pe preot, când cheamă Duhul Cel Sfânt, când
săvârșește prea înfricoșătoarea jertfă și când atinge necontenit pe Stăpânul
obștesc al tuturora? Cât de mare curăție, cât de mare evlavie îi vom cere?
Gândește-te ce fel de mâini trebuie să fie acelea care slujesc, ce fel trebuie să
fie limba aceea care rostește acele cuvinte? Nu trebuie să fie oare mai curat și
mai sfânt decât oricine altul sufletul care a primit atâta Duh? Atunci și îngerii
stau împrejurul preotului. Tot altarul și locul din jurul jertfelnicului se umple de
puterile cerești în cinstea Celui Ce se află pe jertfelnic. Cele ce se săvârșesc
atunci pe sfântul altar sunt îndestulătoare să ne încredințeze de toate acestea”14,
spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Având de îndeplinit o slujbă atât de sublimă și
înfricoșătoare, preotul este obligat, prin însăşi condiția sa de sacerdot, să
viețuiască în deplină curăție. „Sufletul preotului trebuie să fie mai curat decât
înseși razele soarelui, pentru ca Duhul cel Sfânt să nu-l părăsească
niciodată.”15 Atât de curată și neîntinată trebuie să-i fie viața, încât sufletul său
să strălucească „cu adevărat și pururea ca o oglindă nepătată a lui Dumnezeu
10
Fericitul Ieronim, Omilia XVI, Migne, P.L. t. 76, col. 1147 – 1148 A, apud. Mitropolit Atanasie Mironescu,
Sfaturi către preoți, București, 1909, pp. 98-99.
11
Mitropolit Atanasie Mironescu, op. cit., p 48.
12
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoție, în trad. rom. cit., cartea III, cap. 9, p. 65.
13
Patericul, ed. cit. p. 4.
14
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoție, în trad. rom. cit., cartea IV, cap. 4, p. 127.
15
Ibidem, cartea a VI- a, cap. 2, p.123.
6
și a celor dumnezeiești”, ca să fie vrednic „să petreacă împreună cu îngerii,
încă fiind pe pământ”16, așa cum spune Sfântul Grigorie Teologul, pentru că el
invocă pe Sfântul Duh să sfințească darurile, Îl poartă în mâinile sale pe Hristos
și Îl împarte credincioșilor ca hrană euharistică.
După momentul hirotoniei, arhiereul îi dă Sfântul Agneț în mâini (așezat
pe sfântul disc) și îi spune: „ Primește odorul acesta și îl păzește până la a doua
venire a Mântuitorului Iisus Hristos, când va veni să-l ceară de la tine”, ceea ce
înseamnă că preotul va da socoteală în fața lui Dumnezeu, la judecată, de felul
cum va administra Sfântul Său Trup și Sânge. Legământul acesta depășește
caracterul unei învoieli omenești. Între Hristos și preot stăpânește dreptul
dumnezeiesc. Din el purced obligațiile preotului și răspunderile lui. Prin aceasta
i se încredințează o mare cinste și o responsabilitate în același timp. În primul
rând, preotul trebuie să fie conștient că este dator să-și îmbunătățească viața sa
duhovnicească, în aşa fel, încât să devină compatibilă cu sfințenia Tainelor.
Viața preotului este întocmai ca o cetate așezată pe vârf de munte, către care toți
își îndreaptă privirea, pentru că el este așezat pe piscul cel mai înalt al slujirii
omenești. El este cârmaciul corăbiei duhovnicești, iar strădania sa se aseamănă
cu cea a unui cârmaci care vâslește în largul mării, bântuită de furtună. De
înţelepciunea, chibzuința și tactul său pastoral depinde mântuirea sau osânda
sufletelor.

2. Necazurile și greutățile preoției

Intrând în contact cu multiple categorii de oameni, de mentalităţi,

temperamente şi nivele de pregătire culturală diferite, preotul este expus, în mod
inevitabil, la tot felul de şicane, ispite şi greutăţi care îl asaltează la tot pasul şi
pe care trebuie să le înfrunte cu răbdare, calm, vigilenţă şi înţelepciune. „Cei ce
trăiesc evlavios sunt prigoniţi, chiar dacă nu de oameni, dar de către demoni,
care este o prigoană mai groaznică”17.
Preoția este încărcată cu necazuri și dificultăți. „Cu nimic nu se
deosebeşte de o corabie înviforată sufletul preotului, de pretutindeni este
înţepat, de prieteni, de vrăjmaşi, de casnici, de străini... Nu vezi câte trebuie să
aibă păstorul de suflete ? Să fie învăţător, să îndure răul, să aibă cuvânt
credincios în privinţa învăţăturii. Câtă greutate înseamnă aceasta ? 18 Pe bună
dreptate, orice misiune cere spirit de jertfă, răbdare și îndemânare. Cu atât mai
mult i se cer aceste calități preotului. Mântuitorul i-a prevenit pe Sfinții Săi
Ucenici și Apostoli asupra sarcinilor și greutăților pe care le comportă jugul
slujirii preoțești, atrăgându-le atenția asupra suferințelor și ispitelor pe care le
vor avea de întâmpinat. „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am
biruit lumea” (Ioan XVI,33), le-a spus El, așa cum i-a avertizat și cu prilejul
16
Sf. Grigorie de Naziznz, Cuvânt de apărare..., în trad. rom. cit. cap. VII, p. 162.
17
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la Faptele Apostolilor, vol. I, Omilia a XXIV-a, trad. în rom. de Ierom.
Lavrentie Carp, Ed. Doxologia Iaşi, 2016, p. 319.
18
Idem, Omilia a XXIV-a, la Comentariu la Faptele Apostolilor, vol. I, în trad. rom. cit., p. 58.
7
trimiterii la propovăduire, zicându-le: „Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în
mijlocul lupilor; fiți dar, înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii. Feriți-vă
de oameni, căci vă vor da pe voi pe mâna sinedriștilor și în sinagogile lor vă
vor bate cu biciul. La dregători și la regi veți fi duși pentru Mine, spre mărturie
lor și păgânilor” ( Matei X, 16-18). Obstacolele şi piedicile pe care le vor avea
de îndurat păstorii Bisericii, izvorăsc din natura și scopul misiunii lor care este
apropierea sufletelor de Dumnezeu. Calea cea adevărată care urcă către cer este
presărată cu spini și „toți care voiesc să trăiască cucernic, în Hristos Iisus vor fi
prigoniți”(II Timotei, III, 12), spune Sfântul Apostol Pavel, pentru că lumina a
venit în lume și oamenii au iubit întunericul. De fapt, orice om înțelept își dă
seama că pe cât de mult este înaintat în rang, pe atât crește și răspunderea lui.
Sarcina preoției este spinoasă și delicată, pentru că ea are ca scop şi
obiectiv principal modelarea sufletelor omenești. Din această antinomie decurg
toate greutățile misiunii sacerdotale, fiindcă preotul trebuie să lupte pentru
promovarea binelui și a virtuții, pentru combaterea răului și propășirea vieții
morale. Adversarii lui sunt patimile și ispitele de tot felul care îl asaltează.
Acești adversari sunt periculoși, cu cât sunt mai invizibili. Preotul nu are de
luptat, nici cu tâlharii, nici cu hoții, ci cu duhurile necurate, „căci lupta noastră
nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva
stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva
duhurilor răutății, care sunt în văzduhuri” (Efeseni VI,12). De aceea, „preotul
trebuie să fie înfrânat, veghetor, să aibă ochii în patru, pentru că el trăiește nu
numai pentru el, ci și pentru o atât de mare mulțime de oameni.” 19 Asupra
preotului se dezlănțuie un război nevăzut, după expresia Sfântului Nicodim
Aghioritul, „căci trupul poftește împotriva duhului, iar duhul împotriva
trupului” (Galateni V, 17). Dintre patimile trupești, cele mai primejdioase sunt:
desfrânarea, beția, trufia, lăcomia, mândria, pizma, mânia, cearta etc. (Galateni
V, 19-21) care vatămă buna așezare a sufletului. Aceste patimi atacă, atât turma,
cât și pe păstorul însuși. Mai întâi trebuie să le stârpească din el însuși și apoi să
le dezrădăcineze din cercul oamenilor cu care conviețuiește și în mediul cărora
își desfășoară activitatea.
În primul rând, preotul se confruntă cu lipsa de înțelegere a celor mai
apropiați ai săi: a soției, a colaboratorilor săi, a superiorilor săi, care nu-l înțeleg
și se lasă influențați de idei preconcepute și păreri neîntemeiate. Preotul are de
luptat și cu lipsa de înțelegere a păstoriților săi, pentru că oamenii sunt stăpâniți
de anumite concepții, au viziuni diferite și un anumit mod de a gândi, de a privi
lucrurile și de a-l eticheta pe preot. „ De aceea, preotul trebuie să se întărească
din toate părțile, ca și cu niște arme de oțel, cu zel mare și cu neîntreruptă
supraveghere a vieții sale. Trebuie să se uite mereu în jurul său, ca nu cumva
să-i găsească cineva un loc descoperit și nepăzit și să-i dea o lovitură de
moarte. Toți stau în jurul lui gata să-l rănească și să-l doboare; nu numai
vrăjmașii și inamicii lui, ci chiar mulți din cei ce-i arată pe față prietenie.”20
19
Idem, Despre preoție, trad. rom. cit., cartea a III- a, cap.10, p. 69.
20
Ibidem, cartea a III-a, cap.10, p.72.
8
 Preotul întâmpină și adversitatea celor ce se simt jenați sau jigniți cu
anumite vorbe sau atitudini. Învățătura de credință și morala creștină respinge
alte moduri de viață, decât cel trasat de Mântuitorul în cuvântul Evangheliei
Sale, care are la temelie, iubirea și smerenia (Matei XI, 29).
Preoția, ca misiune, oricât de grea și anevoioasă ar fi ea, trebuie împlinită
cu râvnă, cu spirit de sacrificiu și cu dragoste, pentru ca binele să triumfe și să
nu fie dominat de rău, iar plata ostenelilor, să fie identică cu măsura și valoarea
faptelor, după cum a spus Mântuitorul: „Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am
ales pe voi și v-am rânduit să mergeți și roadă să aduceți, și roada voastră să
rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veți cere în numele Meu” (Ioan XV,16).
În pastorația creștină, metodele de lucru sunt multiple și diversificate,
însă ele se aplică de la caz la caz, pentru că nu tuturor li se potrivește același
tratament. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că tratarea unui bolnav depinde în
cele din urmă de bunăvoința medicului și de cea a bolnavului.
„De aceea, păstorul de suflete are multă nevoie de pricepere și de mii
de ochi ca să vadă din toate părțile starea sufletească a păcătosului” 21, pentru
că „unora le este bună și folositoare o doctorie, altora o doctorie contrară după
cum sunt, socot, timpurile și împrejurările și după cum o primește
temperamentul celor ce trebuie vindecați.” 22
Magistrații sau judecătorii impun anumite procedee şi modalități de
constrângere, dar preotul nu are alt mijloc de constrângere decât convingerea:
„Din pricina aceasta, preotul trebuie să se poarte cu credincioșii săi cu
multă îngăduință, dar și cu deosebită luare aminte”23, pentru a nu-i sminti sau
îndepărta de la calea mântuirii cu un comportament inadecvat, ori printr-un
limbaj vulgar sau indecent, lipsit de duhul blândeții, al modestiei și al bunei
cuviințe. Pentru a-i câștiga pe credincioși, trebuie ca el să fie mai întâi, înfrânat
de la toate capriciile și pornirile cele rele și să facă dovada că este un pios trăitor
al virtuților creștine. Altfel, nu-i poate cuceri și convinge pe credincioși să
urmeze calea vieții în Hristos. Din acest motiv, roadele misiunii preoțești nu pot
fi totdeauna aceleași, pentru că ele variază în funcție de tactul pastoral al fiecărui
preot și de nivelul trăirii sale religioase, care își pune amprenta asupra faptelor,
cuvintelor și purtărilor sale. De aceea, viața sa morală, trebuie să fie totdeauna la
înălțimea chemării și slujirii preoțești, pentru a nu i se reproșa dictonul:
„Doctore, vindecă-te pe tine însuți”!
Preotul este veriga de legătură dintre om și Dumnezeu. Totuși, misiunea
lui este discretă, fără publicitate și puțin cunoscută unora. Lucrarea sufletului
este tainică, sensibilă şi delicată. Ea cere râvnă, tenacitate, sârguință, durere,
dragoste, iertare, răbdare, abnegație etc. La toate acestea se adaugă și
obstacolele: insultele, intrigile, invidiile, calomniile pe care trebuie să le îndure
preotul cu seninătate și mult calm sufletesc. Preotul nu poate reacționa în mod
recalcitrant, prin agresivitate și violență. El trebuie să tempereze lucrurile cu
21
Ibidem, cartea a IV-a, cap. 4, p.46.
22
Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare..., în trad. rom. cit. cap.XXXIII, p. 176.
23
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoție, trad. rom. cit., cartea a VI- a, cap.4, p. 128.
9
răbdare și tăcere, prin blândețe și vigilență, iar aceste virtuți, nu-l degradează și
nici nu-l demoralizează, ci dimpotrivă, îi redă echilibrul și pacea lăuntrică, îl
înalță și îl înnobilează. „Zis-a un părinte oarecare: ceara de nu se va
înfierbânta în foc, să se moaie, nu se va putea întipări pecetea ce vei pune peste
dânsa. Așa și omul: de nu va fi muiat de fierbințeala focului scârbelor, bolilor,
ostenelilor, suferințelor și a ispitelor, nu se poate întipării într-însul pecetea
Duhului Sfânt. Că pentru aceasta zice Domnul Sfântului Apostol Pavel: ajungă-
ți darul Meu, că puterea mea întru neputințe se săvârșește. Și însuși Pavel zice:
cu dulceață este mie a mă lăuda pentru neputințele mele, ca să se sălășluiască
întru mine puterea lui Hristos. Așa și tu, fiule, după putința ta rabdă pentru
Domnul, cu mulțumire, scârbele, necazurile, bolile și ispitele, ce-ți vor veni
după voia lui Dumnezeu pentru folosul tău, că numai prin răbdarea scârbelor
cu mulțumire va intra omul în împărăția lui Dumnezeu, precum Însuși Domnul
zice: cu multe scârbe se cade a intra în împărăția cerurilor.” 24
Încheind acest bilanț al expunerii, amintim o afirmație pe care o făcea
cândva un ierarh: „Câte furtuni nenumărate a zguduit sufletul meu de preot
vreme îndelungată, dar gândindu-te că trebuie să întinzi punți de lumină între
cer și pământ și să câștigi sufletele pentru o nouă viață, îți dă tot curajul”
(Mitropolitul Antonie Plămădeală).

3. Iubirea, zelul și devotamentul preoțesc, ca temei al activității pastorale

Mulțimea piedicilor și dificultăților misiunii preoțești pot să

demoralizeze pe preoții tineri sau mai puțin experimentați, pentru că o pregătire
teoretică nu este îndestulătoare. Preotul are nevoie de o forță morală, de o
flacăra interioară, de o mângâiere care să se reverse ca un balsam peste suflet.
Această forță este iubirea. Ea este suprema poruncă evanghelică și chintesența
moralei creștine (Ioan XIII, 34-35). Iubirea este scara urcușului spiritual către
Dumnezeu. Ea „creează mediul cel mai potrivit pentru modelarea omului,
pentru desăvârşirea lui, pentru ridicarea ucenicului spre dascăl şi chiar mai
sus.”25
„Dumnezeu este iubire” (I Ioan IV, 8;16) și din iubire negrăită față de
neamul omenesc, a trimis pe Fiul Său în lume (Ioan III,16) ca să mântuiască
lumea din robia păcatului.
„Și viețuind El în lumea aceasta, dându-ne porunci de mântuire,
scoțându-ne pe noi din rătăcirea idolilor, ne-a adus la cunoaşterea
Adevăratului Dumnezeu şi Tată, agonisindu-ne pe noi Sieși, popor ales, preoție
împărătească, neam sfânt.”26
Din această iubire dumnezeiască s-a alimentat sufletul Sfinților Apostoli.
Toți martirii care au pășit la chinuri, cu piepturile deschise și cu fruntea senină,
și-au pecetluit sufletul cu iubirea lui Hristos, dându-și viața pentru El. Iubirea
24
Pateric, ed. cit, p.370.
25
Pr. Dumitru Călugăr, op. cit., p. 158.
26
A doua rugăciune din Anaforaua Liturghiei Sf. Vasile cel Mare, în: Liturghier, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000,
p.229.
10
stinge conflictele, nivelează asperităţile şi întinde punţi de legătură între oameni,
între îndrumătorul duhovnicesc şi credincioşi.
„Fără iubire nu poţi cunoaşte deplin individualitatea credincioşilor şi
nici nu poţi exercita asupra lor o înrâurire profundă şi durabilă.”27
Creștinismul este religia iubirii. Această iubire în acțiune dă sens altruist
vieții umane, reprezentând însăși temeiul şi conținutul ei. Dacă iubim pe
Dumnezeu, atunci iubim şi pe semenii noștri care sunt creați după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu (Facere I, 26). Iubirea față de Dumnezeu se
exteriorizează și se materializează în iubirea față de aproapele, „pentru că
(poruncile): Să nu săvârșești adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturiseşti
strâmb; să nu pofteşti..., și orice altă poruncă ar mai fi se cuprind în acest
cuvânt: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Romani XIII,9). Când
Mântuitorul îl integrează pe Petru în apostolat, îl întreabă: „Simone, fiul lui
Iona, mă iubești tu mai mult decât aceștia?” (Ioan XXI,15). Sfântul Ioan Gură
de Aur spune că iubirea este semnul văzut al lui Hristos. Iubirea preotului față
de păstoriții săi se manifestă în dorința lui nestăvilită de a-i mântui din prăpastia
pierzării şi în strădania sa de a pune în aplicare toate mijloacele pentru a le salva
sufletele cufundate în abisul păcatului. Iubirea trebuie să fie strâns legată de
conștiința responsabilității preotului. Numai așa se poate el atașa de păstoriții
săi, putându-se identifica cu aspirațiile lor. Sufletul preotului trebuie să fie
mereu deschis către semeni şi să le întindă mâna de ajutor la nevoie, pentru ca
aceştia să-l simtă ca un adevărat părinte, aşa cum proceda Sfântul Apostol Pavel
cu ucenicii săi. „El a făcut din iubire o lege de temelie a muncii sale de
îndrumare duhovnicească. El s-a folosit din plin de această putere mare a
sufletului: iubirea.”28
Iubirea păstorului pentru turmă este fermentul care dinamizează toate
iniţiativele şi preocupările sale. Ea trebuie să-şi pună amprenta în toate acțiunile
legate de activitatea sa pastorală. Iubirea este focul sacru care topește și
anihilează toate greutățile ivite în calea sa. Aceasta înseamnă că „păstorul de
suflete va trebui să iubească sufletele şi să se devoteze pentru mântuirea lor,
întocmai ca Mântuitorul. E vorba de o iubire care culminează şi sublimează în
jertfă; o iubire care nu cunoaşte limite când e în joc mântuirea sufletelor, o
iubire care se verifică în jertfă şi se pecetluieşte cu jertfa de sine. Când acest
sentiment inspiră toate relaţiile preotului cu credincioşii, ele sunt punctate de
bunătate, îngăduinţă, blândeţe, şi bunăvoinţă, el se simte ataşat de sufletele lor
în serviciul lor, el este cu alte cuvinte devotat chemării sale de călăuzitor
sufletesc.”29
Un preot bun, niciodată nu-și va scăpa din vedere țelul suprem al
misiunii sale. Iubirea preotului pentru turma sa trebuie să fie un resort elastic
care-l renaște mereu și-l reînnoiește, dându-i puteri sporite. El trebuie să se
întrebe mereu ca și Sfântul Apostol Pavel: „Cine ne va despărți pe noi de
27
Pr. Prof. Dumitru Belu, op. cit., P. 259.
28
Ibidem.
29
Pr. Prof. Petre Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor, Bucureşti, 1935, p. 92.
11
dragostea lui Hristos?”(Romani VIII,35). În aria apostolatului social, el va
trebui să fie stăpânit ca și apostolul neamurilor de preceptul moral că „fiecare
dintre noi este dator să caute să placă aproapelui său, la ce este bine, spre
zidire” (Romani XV, 2). Acest lucru necesită dăruire, însuflețire și abnegație,
noțiuni pe care noi încercăm să le definim cu un singur termen, ce poartă numele
de zel.
Ce înțelegem prin zel pastoral? Este iubirea culminată în jertfă, adică în
dăruire totală față de păstoriți. „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are,
ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan XV,13), a spus
Mântuitorul ucenicilor Săi. „Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oile sale”
(Ioan X,11). În acest spirit de dăruire supremă faţă de păstoriţi constă zelul
pastoral. „Zelul pastoral este adevărata «carte sacerdotală» care topeşte,
întocmai ca un foc, toate preocupările şi raţiunea de a fi a preotului, ca preot,
într-o tendinţă lucrătoare altruistă. Zelul său este un grad superior sau chiar
superlativul dragostei preotului pentru păstoriţii săi; este acea dragoste care nu
se linişteşte, nu simte odihnă şi împăcare până ce nu a făcut totul, până ce nu a
încercat toate mijloacele, până ce nu a plătit toate jertfele pentru câştigarea
sufletelor.”30
Viața preotului trebuie să fie o continuă ofrandă pe altarul binelui, o
continuă dăruire de sine în slujba binefacerii și ajutorării semenilor săi. Vocația
preotului trebuie să fie dublată de zel și de devotament, pentru că preoția este un
apostolat, o slujire continuă, o dăruire necontenită față de semeni. Ea este
dragostea înflăcărată care nu se liniștește până nu are conștiința clară că a
îndeplinit totul pentru îndreptarea păcătosului pe calea adevărului și a mântuirii,
pentru că „dragostea faţă de aproapele este semnul dragostei faţă de Dumnezeu
şi măsura cu care se cântăreşte dragostea lui.”31
Zelul pastoral și misioar este, așadar, iubirea evanghelică concretizată în
acțiune. Aceasta este busola care direcţionează întregul orizont al lucrării
sacramentale și pastorale a preoției creștine.
Râvna este entuziasmul și devotamentul pe care îl depune preotul în
strădania sa necontenită de a face din întreaga sa viață un altar de jertfă și un
imn de slavă și de iubire închinat lui Dumnezeu. Cea mai mare satisfacție a
preotului este conștiința datoriei împlinite, într-un cuvânt, mulțumirea
sufletească. Lipsa de zel sau de râvnă pastorală, se caracterizează prin nepăsare,
inactivitate, lipsă de aderență interioară, lipsă de animație și de preocupări
duhovnicești, social-filantropice și gospodărești.
Iubirea față de Dumnezeu și de semeni, face pe preot să se mențină ferm
pe poziția doctrinei și moralei creștine. Ideile și misiunile mari se cer îndeplinite
de oameni mari la suflet, nu de oameni ipocriți, meschini sau lași, incapabili să
se sacrifice. Omul trebuie să se ridice la înălțimea ideii, să fie o forță de granit în
realizarea proiectelor şi planurilor sale constructive. E mare păcat să te
30
Ibidem, p. 93.
31
Sf. Nectarie de Eghina, în trad. rom. cit., p. 136.

12
mulțumești cu unități de măsură, să fii superficial și să nu te ridici la înălțimea
chemării tale.
Puterea preoției stă în credința în Dumnezeu care ne-a chemat la această
misiune și ne-a povățuit să-I slujim cu toată ardoarea sufletului. Întrarmat cu
această credință, omul capătă o putere de neînvins, se îmbracă în armătura
acestei idei. Dacă este lipsit de zel și de credință, va pune interesul personal mai
presus de interesul Bisericii. Un asemenea preot va fi absent în împrejurările
grele, ceea ce va face să-și piardă prestigiul demnității sale. Cel ce se preocupă
numai de interesul personal, se aseamănă cu un năimit căruia lupul îi risipește
oile. Cine caută binefacerile și avantajele preoției, acela dezertează de la
împlinirea datoriei.
Prin necazurile preoției se verifică vocația pentru această misiune. Pe
lângă vocație, prin care se verifică gradul iubirii și al succesului pastoral, mai
sunt încă două cerințe ce se impun preotului. Zelul pastoral cere preotului să
facă tuturor toate. Iubirea preotului față de păstoriții săi, creează o punte de
legătură și o unitate indisolubilă între el și fiii săi duhovniceşti. Preotul de
vocație se bucură cu cei ce se bucură și plânge cu cei ce plâng (Romani XII,15).
Sufletul și inima preotului este o cutie de rezonanță în care-și găsesc refugiul
toate ecourile durerilor și suferințelor poporului. Exemple în acest sens găsim
nenumărate în viețile și pătimirile sfinților. Sfântul Nicolae a fost plâns și însoțit
de popor până la locul unde avea să fie aruncat în închisoare, iar când Sfântul
Vasile cel Mare a trecut la cele veșnice, mulțimile se îmbulzeau să se atingă de
sicriul moaștelor sale. Toţi se tângâiau de plecarea lui din lumea aceasta,
regretându-l ca pe un adevărat păstor şi luminător, încât plânsetele multora
făceau să izvorască din ochii lor o mare de lacrimi. Îl jeleau nu numai creştinii,
ci şi evreii şi păgânii. Săracii îl plângeau pe miluitorul, văduvele pe ocrotitorul,
neputincioşii pe izbăvitorul, bolnavii pe tămăduitorul, iar neştiutorii pe dascălul
şi povăţuitorul lor. Când Sfântul Grigorie Teologul părăsea cetatea imperială a
Constantinopolului, după prima sesiune a lucrărilor Sinodului II Ecumenic
(381), datorită intrigilor urzite împotriva lui, poporul striga: „Dacă pleci tu,
pleacă de la noi Sfânta Treime”. Când Sfântul Ioan Gură de Aur a fost trimis în
exil de împărăteasa Eudoxia, poporul se tânguia, zicând: „Mai bine să stea
soarele în loc, decât să plece Ioan”.
Acest luceafăr al Ortodoxiei a lăsat posterităţii creştine cuvinte celebre
despre sublimitatea misiunii preoţeşti şi despre ţinuta morală a preotului şi tactul
său pastoral. El spune că Dumnezeu, pe noi, păstorii sufletești, „ne-a lăsat ca să
fim ca un aluat, ca să fim ca dascăli ai altora, ca să ne învârtim ca niște îngeri
împrejurul oamenilor, ca să ne purtăm cu dânșii după cum se poartă bărbații cu
copiii, ca bărbații duhovnicești cu cei trupești, ca dânșii să se folosească, ca să
fim sămânță, care să producem fruct mult și bun.”32
Preotul care și-a îndeplinit cum se cuvine sarcinile misiunii sale și care
își vede încununate cu succes ostenelile sale duhovnicești, poate glăsui oricând
32
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia X, în Comentariile sau explicarea epistolelor pastorale: I și II Timotei, epistola
cătreTit și cea către Filimon, trad. în rom. de Arhiereul Theodosie Ploeşteanul, Bucureşti, 1911, p. 87.
13
ca și Sfântul Apostol Pavel: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am
săvârșit, credința am păzit” (II Timotei, IV,7).

4. Personalitatea preotului ca păstor de suflete

Când ne referim la personalitatea preotului, ne gândim la conduita sa

morală, demnă și ireproșabilă și la suma calităților sale sufletești care trebuie să
corespundă la modul superlativ înaltei sale vrednicii și răspunderi, de mijlocitor
al oamenilor înaintea lui Dumnezeu și de sfințitor și păstor al acestora. Cugetând
la importanța slujirii și demnității preoțești, un mare părinte al Bisericii spune:
„Ia seama la tine însuți, o preotule și fii cu luare aminte la dregătoria
preoțească pe care ai primit-o cu scopul s-o săvârșești întru frica lui
Dumnezeu. De acum încolo, gândește-te bine că n-ai fost chemat să pui mâna
pe o dregătorie pământescă, ci ai fost chemat să ți se încredințeze o slujire
cerească. N-ai pus mâna pe o slujire omenească, ci ți s-a dat o slujire
îngerească. Silește-te din toate puterile să te arăți un lucrător, care nu este cu
putință să se facă de rușine, dovedindu-te ca unul care drept învață cuvântul
adevărului.”33
Cu cât personalitatea religios-morală a preotului este mai impunătoare și
demnă de apreciat, cu atât și succesul său pastoral este mai strălucit, iar cuvântul
său de învățătură are mai multă eficacitate și credibilitate. Un alt părinte al
Bisericii, îl avertizează pe ucenicul său, hirotonit de curând, să se comporte în
așa fel încât să nu existe niciodată un contrast în ceea ce spune și ceea ce face.
„Faptele tale – îi spune el – să nu contrazică cuvintele tale, ca atunci când
vorbeşti în biserică cineva să-ţi răspundă în linişte: de ce nu urmezi tu însuţi
ceea ce vorbeşti”?34
Adevăratele personalități creștine sunt creatoare de valori și caractere
religioase, capabile să instaureze ordinea morală și socială în societatea umană.
Preotul trebuie să se înscrie în mod automat pe linia acestor valori, ca să devină
punctul de referință al moralității, factorul educativ, decisiv și primordial și
făclia care luminează în sfeșnic, așa cum afirmă același părinte bisericesc:
„Asupra ta, preote, sunt îndreptați ochii tuturor; casa ta și vorba ta, așezate ca
o oglindă, sunt un exemplu pentru ceilalți oameni, încât, tot ce vei face tu, toți
vor crede că și ei trebuie să facă”35.
Adevăratul scop pentru care este instalat un preot în parohie, spunea
cândva un ilustru profesor de teologie, „este acela de a trăi în mijlocul
enoriașilor ca un «om al lui Dumnezeu». Omul lui Dumnezeu învață,
evanghelizează, păstorește, și vestește cele viitoare poporului său și creează
prin personalitatea, slujirea și propovăduirea sa, o atmosferă în care sufletul
respiră uşor, ca în lumea lui Dumnezeu. El e «înger în trup» și, prin slujirea lui,
33
Sfântul Vasile cel Mare, Cuvânt pentru instalarea preoților, trad. în rom. de Pr. Prof. Nicolae Petrescu, în
„Mitropolia Olteniei,” XIX (1967), nr. 5-6, p.468.
34
Fericitul Ieronim, Scrisoarea 52 –a către preotul Nepoţian, intitulată Despre viaţa clericilor şi monahilor,
trad. în rom. de Pr. Prof Alexandru Moisiu, în „Telegraful român”, nr. 33-34, 35-36/1987, p. 4.
35
Fericitul Ieronim, Epistola a II-a către Eliodor, apud Mitropolit Athanasie Mironescu, op. cit. p. 23.
14
închipuiește cu taină pe heruvimi”36. Preotul care va lucra cu timp și fără timp la
redresarea morală a parohiei și la zidirea și ameliorarea stărilor sufletești ale
păstoriților săi, se va bucura înaintea lor de prestigiul și autoritatea cuvenită și el
însuși va rămâne încântat și mulțumit de fenomenul regenerării spirituale a
comunității creștine, pe care a îndreptat-o spre piscul luminos al trăirii în
Hristos. Pecetea apostolatului său se va reflecta în chipul întoarcerii la pocăință
a celor rătăciți și în luminarea conștiințelor adormite a tuturor celor întunecați de
păcate și de patimi urâte. Toată această gamă variată, de înnoire sufletească și de
îmbunătățire morală, este opera sa minunată și roada strădaniilor sale. Numai un
preot de ispravă și cu har, cum spune poporul, va crea în jurul său o asemenea
atmosferă de renaștere și înălțare spirituală. „Oare unul ca acesta nu va insufla
celor mai mici supunere către cei mai mari, iar acestora din urmă, o conducere
blândă a supușilor lor; părinților, îngrijirea necesară de fiii lor, iar copiilor
ascultare de părinții lor; slujitorilor credință față de stăpânii lor, iar stăpânilor
dragoste și grijă părintească față de servitori? Va ajuta pe orfani și pe văduve,
va ușura nevoile săracilor; va împiedica asupririle oamenilor nedrepți”. 37
Aceste fapte de înaltă slujire evanghelică și de grăitor umanism creștin
zugrăvesc adevărata personalitate morală a preotului. Ele produc o transformare
duhovnicească radicală în viața parohiei și îl propulsează pe preot în postura de
frate, prieten și părinte al tuturor, căci acesta este adevăratul său rol.
Personalitatea preotului începe să se formeze în anii copilăriei, în mediul
familial cu tradiții ortodoxe sănătoase, printr-o educație creștină aleasă și
riguroasă, întemeiată pe duhul evlaviei, al credinței, al răbdării și al dragostei
creștinești. Această personalitate începe să se clădească și ulterior, în anii de
studiu și chiar după aceea, în tot cursul vieții și activității preotului, printr-o
deprindere constantă de a trăi în înfrânare și curăție sufletească, de a se ruga
regulat și de a respecta cu strictețe toate rânduielile creștinești și poruncile
noastre bisericești. Odată cu acest efort susținut de corijare și îndreptare a
obiceiurilor rele, încep să înflorească și podoabele virtuților. „Vrei să știi ce
podoabe cere Domnul: să ai înțelepciune, dreptate, cumpătare și tărie. În aceste
patru puncte cardinale lasă-te închis”.38 Ca unul ce este mijlocitor între om și
Dumnezeu și îndreptător al oamenilor pe cărarea cea strâmtă a mântuirii, preotul
trebuie să se distingă de restul credincioșilor prin comportamentul său moral și
prin alesele sale însușiri sufletești și trupești care îl remarcă drept exemplu în
fața păstoriților săi. Trebuie să întrunească, așadar, anumite calități fizice,
intelectuale și morale care îl evidenţiază și îl revendică în condiția și statutul său
de om superior în fața semenilor.
a. Condiții fizice
Întotdeauna și pretutindeni, atât la popoarele păgâne, cât și la poporul
evreu, candidații recrutați pentru slujirea preoției trebuiau să fie de o integritate
corporală absolută. Nu erau admiși cei ce prezentau defecte corporale sau cei
36
Pr.Dr. Grigore Cristescu, op. cit., p.34
37
Mitropolitul Athanasie, op.cit. p.18-19
38
Fericitul Ieronim, Scrisoarea 52 –a către preotul Nepoţian..., în trad. rom. cit., p.4.
15
lipsiți de anumite însușiri fizice, care prejudicia slujirea preoțească. În Vechiul
Testament erau respinse asemenea cazuri. Iată ce-i grăiește Dumnezeu lui
Moise: „Spune lui Aaron: Nimeni din neamul tău în viitor și din rudele tale să
nu se apropie, ca să aducă daruri Dumnezeului său, de va avea vreo meteahnă
pe trupul său. Tot omul cu meteahnă pe trup să nu se apropie: nici orb, nici
șchiop, nici ciung, nici cel cu piciorul rupt sau cu mâna ruptă, nici ghebos, nici
cu vreun mădular uscat, nici cel cu albeață pe ochi, nici chelul, nici
pipernicitul, nici cel cu părțile bărbătești vătămate”. (Levitic XXI, 17-20).
Biserica creștină a receptat aceste prescripțiuni, interzicând prin hotărârile
sfintelor canoane intrarea în cler a celor ce aveau organele de simț alterate sau a
celor ce aveau vătămate mădularele trupului, precum și a celor ce nu erau în
deplinătatea facultăților mintale, cum ar fi cretinii și idioții. Canonul 78
apostolic nu permite celor surzi și orbi să intre în cler, canonul 79 oprește
intrarea în cler a celor bântuiți de duhuri necurate și a celor epileptici, iar
canonul 1 al Sinodului I Ecumenic de la Niceea îi respinge de la preoție pe cei
mutilați și pe cei castrați de bunăvoie.39
Candidatul la preoție trebuie să fie deplin sănătos și să nu sufere de vreo
boală care l-ar împiedica de la împlinirea sarcinilor și lucrărilor ce revin misiunii
preoțești. Întrucât trupul este locașul sufletului, iar ținuta exterioară atrage
atenția și produce cele dintâi impresii, este bine ca cel chemat să devină preot să
aibă înfățișare plăcută, chipul blând și senin, vorbirea clară și coerentă, vocea
sonoră, statura potrivită, vârsta matură și gesturile distinse și bine controlate. I se
mai cere viitorului cleric prestanță și, în primul rând, minte sănătoasă luminată
de credință, concept formulat de vechii latini în dictonul „mens sana in corpore
sano”, care este un adevăr verificat și de știința medicală. Se știe că există o
strânsă legătură între starea morală și cea fizică a omului, iar dacă chipul lui
Dumnezeu din om se alterează prin păcat și viciu, se perturbează și legile divine
fiziologice sădite de Dumnezeu în om. Cu alte cuvinte, dacă sufletul se sluțește
se sluțește şi trupul, înainte de a ajunge la bătrânețea fizică obișnuită.
b. Condiții morale
Dacă pentru trup se cer anumite calități, cu atât mai mult pentru suflet care dă
viață trupului, fiind de natură divină. „Trupul este unealta, este ca o haină și o
îmbrăcăminte a sufletului. Dacă va locui împreună cu un suflet sfânt, ajunge
templu al Duhului Sfânt”.40
Dacă pentru preoția Vechiului Testament, care reprezintă doar „umbra celor
viitoare” (Evrei X, 1), imperativul sfințeniei era condiția sine qua non impusă
celor ce urmau să fie consacrați în slujba Domnului, cu atât mai mult este cerută
această condiție esențială slujitorilor Noului Legământ, adică preoților creștini.
Calitatea aceasta este subliniată în repetate ori de Sfinții Părinți în operele lor.
Sfântul Chiril al Alexandriei spune că „se cuvine celor dăruiți lui Dumnezeu să
fie neclintiți în sfințenie până la capăt, întru răbdare” 41, iar un alt sfânt părinte
spune că „toți conducătorii de suflete se cuvine să aibă ochi deschiși și pentru
39
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 45, 46, 49.
40
Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza a IV-a, în trad. rom. cit., p. 61
16
faptele lăuntrice și pentru cele exterioare”, încât „pilda purtării lor exterioare
să îndrepte ceea ce trebuie îndreptat la alții”42, pentru că mai mare înrâurire și
putere de convingere are exemplul faptelor decât graiul cuvintelor. La modul
ideal ar trebui ca preotul să-i atragă pe credincioși pe calea virtuții mai mult cu
pilda trăirii sale autentice, decât cu arma propovăduirii, așa încât, „Evanghelia
să se răspândească datorită purtării lui nu mai puțin decât cuvântului lui”. 43
Trăind în mijlocul semenilor ca un om al lui Dumnezeu, preotul trebuie să
răspândească în jurul său mireasma cerului prin purtarea sa pilduitoare, „pentru
ca prin exemplul vieții lui să le arate credincioșilor calea vieții.”44
Preotul trebuie să întrețină vie comuniunea cu Hristos prin deprinderea
statornică de a se ruga, pentru a dobândi de la Dumnezeu cele de folos
credincioșilor săi, iar în practicarea virtuţii și în sfințenia vieții sale trebuie să
sporească neîncetat până la „starea bărbatului desăvârșit, la măsura
deplinătății lui Hristos” (Efeseni IV, 13), pentru că „turma care urmează
cuvântul și purtarea păstorului înaintează în viața duhovnicească mai mult
văzând pilda acestuia decât auzind numai îndemnurile.”45 Ca normă și îndreptar
neîntrecut în caracterizarea și evaluarea profilului moral al preotului, rămân
valabile până astăzi sfaturile și îndrumările adresate de Sfântul Apostol Pavel
ucenicilor săi Tit și Timotei în epistolele sale pastorale, în care zugrăvește
trăsăturile morale ale adevăratului păstor de suflete. El spune că preotul trebuie
„să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înțelept,
cuviincios, iubitor de străini, destoinic să învețe pe alții, milostiv, nedeprins să
bată, neagonisitor de câștig urât, ci blând, pașnic, neiubitor de argint, bine
chivernisind casa sa, având copii ascultători, cu toată bună cuviința” (I Timotei
III, 2-4; Tit I, 7-9).
Viața morală a preotului trebuie să fie o alergare continuă pe traiectoria
binelui moral, un urcuș neîntrerupt pe scara valorilor spirituale, asemenea
Sfântului Apostol Pavel care încerca orice efort pentru a spori în lucrarea
faptelor bune: „Dar una fac: uitând cele ce sânt în urma mea, și tinzând către
cele dinainte, alerg la țintă, la răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu întru
Iisus Hristos” (Filipeni III, 14). Asemenea apostolului neamurilor, și preotul
trebuie să fie o lumină nestinsă a trăirii duhovnicești, o pildă vie a credincioșilor
săi „cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credința, cu curăția”
(I Timotei IV, 12), întărind spiritul de comuniune și solidaritate între credincioși,
aducându-i la lumina cunoștinței de Dumnezeu și insuflând în inimile lor râvna
pentru o trăire creștină adevărată. „Căci e necesar ca noi, care am fost rânduiți
să stăm lângă Dumnezeu, să fim statornici și neclintiți în virtute; neieșind din
modul de viață ce ni se cuvine și neabătându-ne de la cugetarea cea potrivită
41
Sf. Chiril al Alexandriei, Închinare în duh și adevăr, trad. în rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae în col.
P.S.B., vol. 38, cartea a XI-a, Bucureşti, 1991, p. 394.
42
Sf. Grigorie Dialogul, Cartea Regulei pastorale, partea a III-a, trad. în rom. de Pr. Prof. Dr. Alexandru Moisiu,
Ed. Centrului mitropolitan, Sibiu, 1987, p. 96
43
Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare..., cap.LXIX, în trad. rom. cit., p. 198.
44
Sfântul Grigorie Dialogul, în trad. rom. cit. cartea a II-a, p. 50.
45
Ibidem, p. 51.
17
sfințeniei.”46 Toți suntem chemați să atingem treapta sfințeniei (I Petru I, 15),
„însă prin «sfinți» înțelegem nu numai pe cei desăvârșiți în virtute, ci pe toți
câți se străduiesc spre desăvârșire.”47, împlinind în sfera vieții și activității lor,
mărețele idealuri umanitar-creștine ale păcii, dreptății, adevărului, iubirii,
înțelegerii și frățietății. Factorul dinamic și mobilizator în realizarea acestor
idealuri este preotul. El trebuie să acționeze în așa fel încât „maxima voinței sale
să poată servi ca normă pentru toți oamenii”, cum spunea filozoful Emmanuel
Kant, oferindu-se pe sine pildă de prudență, de înțelepciune, de răbdare și de
iertare, de compătimire și ajutorare a celor aflați în nevoi și suferințe, de
cumpătare și râvnă pentru dreptate și de adevăr și de statornicie și jertfă în
promovarea binelui și a moralității, căci trebuie „să oferim viețuirea noastră în
Hristos ca o bună mireasmă lui Dumnezeu.” 48 Și celui chemat la treapta preoției
i se cere credință dreaptă, nădejde neclintită și dragoste sinceră și curată față de
Dumnezeu și față de semeni, confirmate și probate de viața și curăția
moravurilor sale.
Chipul moral și duhovnicesc al preotului, aureolat de podoaba virtuților,
trebuie să radieze în jurul său lumina sfințeniei, a păcii și a iubirii desăvârșite,
încât să poată spune oricând, asemenea Mântuitorului, al cărui chip îl poartă:
„cine dintre voi Mă vădește de păcat?” (Ioan, VIII, 46). Într-un cuvânt, preotul
trebuie să fie „sfânt și fără de prihană” (Efeseni V, 27).
Din păcate, mai există și cazuri izolate de preoți care au săvârșit anumite
păcate sau abateri grele de la disciplina și conduita morală clericală, fie din
cauza puținătății credinței, fie datorită slăbiciunilor firii omenești, incapabilă de
a opune rezistență păcatului, fie tentațiilor și ispitelor îndemnătoare și
ademenitoare la păcat. Aceștia cad sub incidența canoanelor, fiind opriți de la
slujirea sfântă a preoției pe un termen mai lung sau mai scurt, sau sunt caterisiți,
adică degrevați pentru totdeauna de dreptul de a mai sluji cele sfinte în Biserică.
Sfintele canoane opresc de la preoție sau îi lipsesc de această vrednicie pe cei
vinovați de necredință sau erezie (can. 45 și 46 apostolic și 10 Sin. I Ec.), pe cei
acuzați și dovediți de furt, de sperjur sau de păcatul desfrânării (can 25 și 61
apostolic; can 9 Neocezareea), pe ucigașii cu voie sau fără voie (can 5 al
Sfântului Grigorie de Nisa), pe bătăuşi (can. 27 apostolic) și pe simoniaci (can.
22 Trulan)49. Aceste cazuri grave de imoralitate au fost semnalate și sancționate
la timpul potrivit în împrejurările în care Biserica s-a confruntat cu astfel de
infracțiuni. Ele s-au datorat și altor cauze, cum ar fi lipsa de vocație sau lipsa de
investigații și ispitiri canonice prealabile, pe care organele ierarhice ar fi trebuit
să o facă înainte de hirotonia candidatului. Pentru a preîntâmpina asemenea
cazuri, ar fi de dorit să se respecte în practică porunca pe care Sfântul Apostol

46
Sf. Chiril al Alexandriei, în trad. rom. cit., cartea a XI- a, p. 397.
47
Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, cap. XXXVI, trad. în rom. de Pr. Prof. Dr. Ene Branişte,
Ed. Arhiepiscopiei Bucureştilor, Bucureşti, 1989, p. 84.
48
Sf. Chiril al Alexandriei, în trad. rom. cit., cartea a XI- a, p. 401.
49
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., pp. 20, 22, 35, 37, 55, 113, 184, 382. Canonul 61 apostolic prevede ca
acel candidat la preoţie care nu şi-a păstrat castitatea până la cununie, să nu se vrednicească să primească Taina
Preoţiei, (Ibidem, p.37), cu atât mai mult cei divorţaţi.
18
Pavel i-a transmis-o ucenicului său Timotei: „Nu-ți pune mâinile degrabă pe
nimeni, nici nu te face părtaș la păcatele altora” (I Timotei, V, 22).
Pe de altă parte, ar trebui ca și cel ce se pregătește și dorește să
primească harul preoției, să se cerceteze pe sine și cu mult fior sufletesc să se
privească în oglinda conștiinței sale și numai dacă constată în mod sincer că și-a
păstrat integritatea sufletească și trupească, să îndrăznească să se apropie de cele
sfinte, iar în caz contrar, să nu facă acest pas, pentru a nu deveni piatră de
sminteală.
Viața noastră este o luptă acerbă cu păcatul din noi și din jurul nostru.
„Păcatul bate la ușă” (Facere IV, 7), însă noi trebuie să stăm împotriva lui și să-
l biruim. „În lupta voastră cu păcatul nu v-ați împotrivit încă până la sânge”
(Evrei XII, 4), spune Sfântul Apostol Pavel. În măsura în care ne străduim să
curmăm răul și să smulgem neghinele păcatului, în aceeași măsură eliminăm din
mintea și limbajul popular obișnuita zicală „să faci ce spune popa și nu ce face
el” și o înlocuim cu frumosul apelativ cu care Mântuitorul a creionat portretul
ucenicului Său Natanael, când i-a zis: „Iată, cu adevărat, israelit în care nu este
vicleșug” (Ioan I, 47). Ce minunat ar fi, dacă fiecare creștin ar grăi despre orice
preot acest cuvânt de laudă și prețuire!
c. Condiții intelectuale
Aceste condiții se referă la darurile spirituale native cu care Dumnezeu a
înzestrat pe aleșii Săi slujitori și care îl disting în mod deosebit pe preot de
marea masă de credincioși. Ca unul ce este selectat din rândul poporului pentru
înclinațiile și calitățile sale morale și intelectuale, el trebuie să justifice și să
valorifice aceste daruri prin muncă asiduă și disciplinată, prin studiu îndelungat
și printr-o viață curată, echilibrată și ordonată. În mod normal orice slujitor,
lucrător în ogorul lui Dumnezeu, trebuie să posede următoarele însușiri
intelectuale: o minte sănătoasă, o memorie fidelă, o inteligență vie și sclipitoare,
o gândire profundă și o imaginație creatoare. Aceste însușiri și le dezvoltă
printr-o lectură temeinică și prin acumularea unei vaste culturi teologice și
profane, corespunzătoare nevoilor Bisericii și nivelului societății și al vremii în
care trăiește.
Cunoștințele religioase și cele din domeniul științelor profane, îl ajută pe
preot să se orienteze în realitatea vremii și să rezolve cu competență și
destoinicie multiplele probleme de ordin pastoral, misionar, și în primul rând
omiletic și catehetic, pentru că preotul este în același timp, dascăl și
propovăduitor al adevărurilor de credință. Prin urmare, așa cum spune și Sfântul
Ioan Gură de Aur, „războiul ce-l avem de purtat este felurit, alcătuit din feluriți
dușmani. Și nu toți dușmanii noștri întrebuințează aceleași arme și nici nu se
gândesc să ne atace intr-un singur chip. Cel care are de luptat cu toți acești
dușmani, trebuie să cunoască felul de luptă al fiecăruia.”50 În altfel de situații,
preotul trebuie să utilizeze toate metodele și strategiile de lucru pe care le
însușește din experiența sa practică și din bogata sa cultură teologică și profană
pe care a asimilat-o și a aprofundat-o în decursul vieții.
50
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, cartea IV, cap. 4, în trad. rom. cit, p. 100.
19
 Paralel cu munca de instruire și autoperfecționare prin cultură, absolut
necesară pentru a avea autoritatea disciplinară de învățător și conducător
spiritual, preotul trebuie să ducă o luptă încordată cu păcatul. Păcatul întunecă
frumusețea sufletului atrofiind funcțiile psiho–fizice ale omului (Romani VII,
19-23), iar preotul este chemat să înnoiască, prin rugăciune și prin har, viața
omului căzut în păcat. Pentru aceasta este absolută nevoie ca preotul „să fie mai
întâi un om de rugăciune. Apoi să săvârșească sfintele slujbe cu evlavie, să aibă
o familie model, să-și iubească enoriașii, să respecte cu sfințenie rânduiala și
canoanele Bisericii, să trăiască cu Hristos în inimă și să se jertfească pentru
poporul lui Dumnezeu.”51
În concluzie, preotul este chemat să facă posibilă și vizibilă, în propia sa
viață și a păstoriților săi, experiența trăirii vieții în Hristos, să fie fiu al luminii și
a Învierii, așa cum a poruncit Domnul nostru Iisus Hristos, Apostolilor și
urmașilor lor, zicând: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa
încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din
ceruri” (Matei V,16).

5. Vocația pentru preoție

Pentru ca un viitor preot să-și formeze o personalitate religioasă trebuie să
aibă o anumită chemare, adică anumite înclinații sau aptitudini spre această
misiune clericală, pe care noi le numim generic cu termenul de „vocație”.
Oamenii de vocație sunt productivi și dau un randament optim necesar în
domeniul de lucru spre care și-au canalizat eforturile și preocupările.
De aceea, în condițiile vremurilor de astăzi, se pune mare accent pe
diversificarea sectoarelor de activitate și pe orientarea și selecția profesională,
adică pe îndrumarea fiecărui tânăr spre îndeletnicirea și profesia spre care simte
el că are predispoziție și îl pasionează. Vocația reprezintă tocmai acest complex
de însușiri înnăscute cu care individul apare pe lume și, în funcție de aceste
talente și preferințe, el își alege cariera, îmbrățișând un anumit tip de activitate
sau o anumită ramură de muncă.
a. Despre vocație în general
Noțiunea de vocație provine de la latinescul „voco - vocare” care
înseamnă a chema. Din punct de vedere etimologic, vocația înseamnă deci
chemare, înclinație, spre ceva, concretizată în interes sau plăcere spre a cel ceva.
A avea vocație pentru o profesie oarecare, înseamnă a avea acele aptitudini
psihologice şi acele înclinații naturale sau predispoziții înnăscute, necesare
pentru exercitarea în cele mai bune condiții a unei profesii, îndeletniciri sau
funcții.52 Această înclinație și atracție irezistibilă spre ceva, îl determină pe
individ să se orienteze în mod voit și conștient spre acel domeniu de activitate.
Vocația presupune anumite aptitudini speciale, de capacitate intelectuală, de
afectivitate și de voință, precum și de condiții fizice, cerute pentru prestarea unei
51
Pr. Dimitrie Bejan, Jertfa noastră nu a rodit pentru că nu a fost suficientă, în rev. ”Atitudini”, X (2018), nr.53,
p.52.
52
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Vocaţia (chemarea) pentru preoţie, în „ Ortodoxia”, XXXI (1979), nr. 2, p.3.
20
anumite categorii de munci. Este vorba în primul rând de un fond ereditar, bazat
pe moștenirea transmisă de la părinți pe cale ereditară.
Vocația nu poate fi depistată chiar din fragedă copilărie. Copilul vine pe
lume cu aptitudini individuale, dar nu cu o vocație precisă. Sunt rare cazurile de
vocație precoce, care apar vizibile mult mai devreme, cum s-a întâmplat în
domeniul Muzicii, cu W. A. Mozart sau cu George Enescu. Privit cercetărilor
psiho-pedagogice, până la vârsta de 11-12 ani nu se observă la elevi înclinații și
interese evidente pentru anumite profesii. Vocațiile încep să se contureze la
vârsta pubertății (11-15 ani), iar la vârsta adolescenței (18-20 ani) abia încep să
se cristalizeze, odată cu apariția germenilor de formare a personalității umane. 53
Acum este momentul când tânărul se decide spre o anumită carieră, în funcție de
posibilitățile intelectuale și de talentele și aptitudinile sale vocaționale. Când
voinţa fiecăruia, condițiile de mediu și împrejurările favorabile îl ajută la
dezvoltarea dispozițiilor vocaționale, iar tânărul profesează și înregistrează
progrese în ramura de muncă în care lucrează, spunem că a avut vocație, sau și-a
împlinit vocația.
Psihologii care s-au ocupat cu studiul vocației au distins câteva
caracteristici ale ei:
 Adaptarea la natura și specificul activității profesionale, adică acordul
perfect dintre însușirile profesionale și exigențele psiho-fizice ale
profesiunii îmbrățișate.
 Consacrarea în mod integral a întregii sale personalități și a tuturor
puterilor sale creatoare profesiunii pe care și-a ales-o. În slujba muncii pe
care o exercită, el depune toată silința şi abnegația, tot interesul,
perseverența și conștiinciozitatea sa și, în acest caz, munca sa devine
pentru el o necesitatea vitală, un izvor de bucurii și un mijloc de
creativitate. Omul de vocație este creator de valori originale. El nu
muncește pentru a-şi satisface interesul propriu, ci pentru binele și folosul
obștesc, pentru a fi util societății în care trăiește.
 Munca devine pentru el mai ușoară, mai plăcută și mai rodnică. Omul de
vocație se indentifică cu profesia sa; el nu muncește mânat de un interes
material sau din constrângere, ci din pasiune și dragoste dezinteresată
pentru munca pe care o efectuează, iar această muncă este mult mai
productivă și mai eficientă decât a unui simplu profesionist. 54 De aceea,
marile personalități ale culturii și tehnicii care au creat epocă în domeniile
literaturii, științei și artei, au fost recunoscuți și evidențiați ca oameni de
vocație, inventatori și deschizători de drumuri în domeniile în care s-au
perfecționat ei.

b. Vocația pentru preoție

53
C. Rădulescu Motru, Vocația, factor hotărâtor în cultura popoarelor, București, 1935, p. 5, 107-109.
54
Ibidem, p. 8-9, 28.
21
 Vocația pentru preoție are un caracter deosebit, comparativ cu vocația
specifică altor funcţii și îndeletniciri profane. Vocația preoțească are un dublu
aspect: unul obiectiv și altul subiectiv.
Vocația obiectivă este chemarea exterioară din partea lui Dumnezeu sau
a Bisericii. După modul în care se înfăptuiește, ea este de două feluri:
 Extraordinară sau supranaturală, rezervată marilor personalități, chemate
de Dumnezeu Însuși, pentru misiuni speciale din istoria religioasă a
omenirii, cu a fost, spre exemplu, Moise și profeții Vechiului Testament,
Sfinții Apostoli și, în mod special, Sfântul Apostol Pavel, care a spus
despre sine că a fost chemat din pântecele maicii sale prin harul lui
Dumnezeu (Galateni I,15).
 Ordinară, adică naturală sau firească, materializată în investirea
candidatului cu harul preoției prin hirotonie. Actul hirotoniei este
încununarea virtuţilor sufleteşti şi a strădaniei de până atunci a celui ce se
pregăteşte pentru preoţie. Despre acest fel de chemare vorbește Sfântul
Apostol Pavel, când spune: „Nimeni nu-și ia singur cinstea aceasta, ci
dacă este chemat de Dumnezeu, după cum și Aaron” (Evrei V,4).
Vocația subiectivă (psihologică) sau propriu-zisă, este vocația în înțelesul
adevărat al cuvântului, adică o înclinație firească sau înnăscută spre preoție, o
predispoziție lăuntrică și o atracție irezistibilă spre această misiune sfântă. Ea
se definește ca o înzestrare naturală, primită de la Dumnezeu care angajează
întreaga noastră ființă și se exteriorizează prin aptitudinile necesare pentru
îndeplinirea acestei misiuni. La modul concret, ea se simte ca un impuls
interior, ca o forță lăuntrică, care ne împinge în mod spontan spre slujirea lui
Hristos. Această înclinație nativă este întărită de harul dumnezeiesc, care
conlucrează cu puterile firești ale omului și îl sprijină în toate inițiativele și
acțiunile lui. „ Harul dezvoltă vocația și puterile sufletului până face din
acesta un vas fericit pentru chemarea de sus. Încetul cu încetul, vocația
devine conștientă, se transformă în puterea personală și se manifestă prin
dorinți, înclinări, cuvinte și atitudini care denotă o desăvârșită libertate de
voință.”55

c. Semnele de manifestare a vocației pentru preoție

Semnele vocației pentru preoție se pot identifica în perioada copilăriei, mai
precis, la vârsta pubertății. Ele se recunosc prin următoarele însușiri: o fire
blândă și sentimentală, plină de afectivitate și atenție față de oameni și animale
și o înclinare spre meditație, religiozitate și evlavie, materializată în dorința de a
se ruga, în plăcerea de a frecventa biserica și a participa la sfintele ei slujbe, în
respectarea poruncilor religios-morale și a tradiţiilor religioase, în interesul
pentru deprinderea cântărilor bisericești și în respectul față de slujitorii Bisericii
și față de lucrurile sfinte. Tânărul care dovedește astfel de calități sufletești
„calcă a popă” după expresia populară.

55
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Vocația și pregătirea pentru preoție în „Studii Teologice”, VI(1954), nr. 5-6, p. 261.
22
 Cel dintâi mediu de verificare a vocației este familia. În familie se pun prima
dată întrebările fundamentale legate de soarta și viitorul copilului: ce vrea să
devină, ce sector de muncă îl pasionează și ce profesie ar vrea să exercite în
viață. Părinții sunt primii factori responsabili care constată vocația pentru preoție
a copiilor lor și ei sunt cei dintâi îndatorați să facă cunoscut acest lucru
preotului. Preotul, la rândul său, este obligat să ia cunoștință de acest act, să
verifice vocația tânărului, să îl încurajeze, să se ofere pe sine exemplu pozitiv de
viață curată și de slujire devotată și să-i îndrume pașii spre școlile teologice, căci
ține de competența și datoria lui să recruteze și să pregătească viitori preoți, cu
înclinații sincere și obiective pentru preoție, ca în felul acesta, să asigure
Bisericii pe viitor, un corp clerical de elită, luminat, competent și destoinic.
Vocația trebuie cultivată și în școală. Profesorii și educatorii elevilor din
seminarii și studenților din facultățile de teologie sunt datori să promoveze
această vocație și să le-o adâncească prin rugăciune, studiu religios, meditații și
exemple ziditoare, pentru a-i conștientiza pe viitorii slujitori ai sfintelor altare
despre sublimitatea, responsabilitatea și trăirea intensă şi consecventă a misiunii
preoțești.
Adevărata vocație pentru preoție se verifică prin râvnă, dragoste sinceră
și devotament depus în îndeplinirea corectă și conștiincioasă a sarcinilor
preoției, așa cum au înțeles-o și au îndeplinit-o Sfinții Părinți, care L-au avut ca
ghid și punct de reper pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. În acest sens, Sfântul
Ioan Scărarul, povățuiește astfel pe păstorul de suflete: „Și tu însuți să ai pe
Dumnezeu iconom și conducător al activităților tale lăuntrice și văzute pe care
să le raportezi la El, aşa precum noi ne punem nădejdea în conducătorii
desăvârșiți ai corăbiei. Prin voința lui Dumnezeu, să-ți tai propria ta voință, că
în felul acesta vei fi și tu ca unul fără voință, fiind condus numai de voia lui
Dumnezeu.”56 Preotul de vocație își trăiește deplin chemarea, pentru că este
conștient de faptul că scopul suprem al vieții sale și al întregii sale activități
sacerdotale este unul și același: Dumnezeu. El simte că este chemat de
Dumnezeu și este fericit să lucreze în via Domnului ca un colaborator și trimis al
lui Dumnezeu. Acest concept indubitabil și acest simțământ ferm este suportul
care îi dă tăria, entuziasmul, elanul și optimismul de a suporta greutățile slujirii
și de a înfrunta cu calm și seninătate, toate piedicile și ispitele ce i se ivesc în
cale. Toate încercările nu-i pot diminua râvna și efortul, ci dimpotrivă îl întăresc
și îl fortifică în lupta încleștată cu uneltirile răului, pentru că preotul de vocație
are conștiința clară și profundă că nu-și mai aparține lui însuși, ci lui Dumnezeu,
că este continuatorul operei Domnului nostru Iisus Hristos în lume, iar vocația
sa supranaturală este aceea de a fi „omul lui Dumnezeu” (I Timotei VI, 11).
Pentru a atinge acest nivel de conștiinciozitate „ suntem datori să ne îngrijim a
ne arăta vrednici de înălțimea tainei, așa precum se cuvine celor ce au meritat
să aibă aici pe pământ puterea și darul lui Dumnezeu. Trebuie să viețuim în
așa fel încât să fim de folos nu numai nouă, dar să dăm şi exemplul cel mai bun
posibil tuturor celor ce ne privesc pe noi, și aceasta s-o facem până la sfârșitul
56
Sf. Ioan Scărarul, Cuvânt către păstor, în trad. rom. cit. p.226.
23
vieții noastre, întocmai precum a făcut şi Iisus Hristos, care a zis: «Păstorul cel
bun, sufletul său și-l pune pentru oi» (Ioan X,1),” 57 așa cum spune un sfânt
părinte și cum concluzionează și Sfântul Apostol Petru, zicând: „... Hristos a
pătimit pentru noi, lăsându-ne pildă, ca să pășim pe urmele Lui” (I Petru II,21).
Aceasta este trăsătura dominantă a vocației preoțești: iubirea de Dumnezeu și
zelul apostolic de dăruire și jertfire pentru semeni, spre a-i uni cu Dumnezeu.58

d. Importanța vocației în alegerea și promovarea candidaților la preoție

Vocația este cea dintâi condiție și garanție a succesului pastoral, pentru
că „frumuseţea şi bucuriile preoţiei ţin de fiinţa vocaţiei ei. Ţin de înălţimea şi
puritatea învăţăturii, de curăţia învederată a vieţii preotului, de râvna şi
roadele ei duhovniceşti”.59 Preotul de vocație înțelege greutățile, frumusețile și
satisfacțiile sufletești ale acestei nobile misiuni. El știe că preoția implică
evlavie, iubire de semeni, jertfire de sine și dăruire integrală în slujba Domnului
nostru Iisus Hristos, și că chipul moral al Mântuitorului trebuie să se imprime în
viața şi în persoana sa, până când ajunge să constate că Mântuitorul i se
substituie și trăiește în viața sa personală (Galateni II,20). Această indentificare
cu Hristos o trăia la modul superlativ Sfântul Apostol Pavel, care, simţindu-se
copleșit de măreția ei, exclama entuziasmat: „Mă bucur de suferințele mele
pentru voi și împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru
trupul Lui, adică Biserica” (Coloseni I, 24). Prin urmare, „trebuie să trăiască
în tine Dumnezeu, pentru ca să-L poți cunoaște. Trebuie să-L găsești mai întâi
și după aceea, să-L propovăduiești altora, spunând ca și Pavel, ce știi tu, ce
simți tu, ce ești tu, ce poți tu, acum când Dumnezeu locuiește în tine şi lucrează
în lume prin tine.”60 Această trăire ascetico-mistică este indicatorul adevăratei
vocații.61
Aşadar, cine are o asemenea vocație va avea un teribil succes în
desfăşurarea misiunii lui. Îndeplinirea conștiincioasă a slujirii preoțești, dublată
de o viață religioasă demnă de înălțimea acestei slujiri, constituie mărturia
adevăratei vocații, cea mai aleasă bucurie și cea mai sublimă plăcere. Însă, la
realizarea acestui măreț ideal, contribuie în mare măsură factorii educativi,
cărora le revine sarcina de a selecta și promova adevăratele vocații, adică:
părinții copiilor, a preoților din parohii, profesorii și educatorii din școlile
teologice, precum și factorii responsabili în conducerea Bisericii. Toți aceștia,
într-o măsură mai mică sau mai mare, au suprema datorie de a încuraja, îndruma
şi promova în preoție numai tineri credincioşi, sârguincioşi, curați la suflet,
însuflețiți de dorința sinceră și imboldul lăuntric de a deveni preoți buni, pentru
57
Sf. Simeon al Tesalonicului, Cuvânt despre preoție, trad. în rom. de Pr. C. Teofil, în „Mitropolia Banatului”,
XXXI(1981), nr.10-12, p. 702)
58
L. Brauchereau, De la vocation sacerdotale, Paris,1986, p.215.
59
Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, op.cit. p. 547.
60
Pr. Grigore Cristescu, op. cit., p.21.
61
Nicolas Berdiaeff, Ésprit et liberté ( Essai de Philosophie Chrétienne), Paris, 1933, p. 258: „Mistica are ca
temelie o înrudire lăuntrică, o unire între spiritul omenesc şi spiritul duhovnicesc, între făptură şi Făcător; ea este
un triumf asupra prăpastiei transcendenţei şi asupra exteriorităţii. De asemenea, mistica ne mai arată mereu că
Dumnezeu nu este transcendenţă, ci imanenţă, iar noi o ajungem şi o trăim în experienţă.”
24
a sluji cu credincioșie şi râvnă lui Dumnezeu, și nu din intenția de a beneficia de
anumite avantaje materiale sau de a trăi o viață comodă și luxoasă.
Aceștia din urmă nu zidesc sufletele oamenilor, ci mai degrabă le
smintesc, făcând mari deservicii Bisericii, pe când preotul de vocație, niciodată
nu consideră preoția o lucrare personală de pe urma căreia doreşte să obțină
venituri și profituri, ci o lucrare cerească. El știe că este chemat să lucreze
ogorul sufletesc al oamenilor, iar aceste suflete încredințate lui spre păstorire
sunt ale lui Dumnezeu. „ În inima unui preot pasionat de mântuirea sufletelor,
toate suferințele altora sunt suferințele sale; iar mântuirea păcătoșilor asigură
mântuirea sa, căci dându-și sufletul pentru alții, îl va câștiga pe al său.” 62
Preotul stăpânit de dragostea sinceră și jertfelnică de a se dărui integral în slujba
lui Dumnezeu și a semenilor săi, are trează în conștiința sa, ideea slujirii și își
pune în mod conștient în mintea sa următoarele probleme capitale: „ Tu n-ai fost
ales să fii slujit, ci să slujești. Să slujești cu mintea ta, cu inima ta, cu puterile
tale, cu avuția ta, cu tot ce ești și cu tot ce ai, cu rugăciunea ta, cu predica ta,
cu jertfa ta, cu bucuriile și durerile tale, fraților tăi oameni, pentru a-i câștiga
pentru Dumnezeu, prin Dumnezeu.”63 În general, tinerii studioși, cu mintea
luminată de credință și dotați cu calități intelectuale și morale deosebite, pun în
aplicare cunoştințele teologice însușite pe băncile școlii și fac cinste Bisericii,
atunci când primesc harul preoției și devin lucrători în via Domnului, însă nu
totdeauna se întâmplă așa, căci în lumea clericală se întâlnesc atâtea cazuri de
preoți de excepție, care, deși, nu au strălucit la învățătură în timpul anilor de
studiu, s-au remarcat pe plan pastoral și duhovnicesc prin seriozitatea purtării,
prin ținuta lor morală impecabilă, prin cumințenia, decenţa și râvna de a fi
folositori oamenilor, prin altruismul și spiritul lor de jertfă și dăruire pentru
binele sufletesc și trupesc al celor pe care îi călăuzesc pe calea adevărului și a
mântuirii.
Instrucția și educația primită în școlile teologice contribuie la formarea
convingerilor religioase și la sădirea deprinderilor morale atât de necesare
vocației preoțești, însă atunci când educatorii și dascălii de teologie constată că
sub impulsul acestor factori, unii tineri nu-și cultivă și nu își adâncesc vocația,
pentru că au pășit pe băncile școlii cu alte scopuri, străine cu totul de duhul
slujirii preoțești, ar fi de recomandat să se recurgă la metoda excluderii din școli
a acestor elemente inapte pentru preoție, pentru ca nu cumva, tolerându-se la
infinit abaterile lor indisciplinare, să fie admiși în categoria absolvenților și
incluși, după aceea, în rândul clerului, unde pot crea greutăți și pot deveni piatră
de poticnire pentru credincioși, căci „vai omului aceluia prin care vine
sminteala” (Matei XVIII,7). Dacă nu s-au adoptat la timpul oportun, măsurile de
prevenire a cazurilor problemă care pot provoca mari tulburări şi deservicii
Bisericii, „noi suntem de vină, încredințând preoția la întâmplare, unor oameni
care, fără să-și cunoască mai dinainte propriul lor suflet, și fără să se uite ce
lucru mare este preoția, primesc în grabă hirotonia, dar când vor să
62
Pr. V. Popescu, op. cit., p. 42.
63
Pr. Dr. Grigore Cristescu, Slujba ta fă-o deplin, Sibiu, 1926, p.65.
25
îndeplinească îndatoririle preoției, întunecați de nepriceperea lor, încarcă cu
nenumărate păcate și pe credincioșii încredințați lor spre păstorire”, spune
Sfântul Ioan Gură de Aur,64 adresându-se celor care, din imprudență sau rea
credință, nu țin cont de condiția esențială a vocației, atunci când purced la
recrutarea și promovarea candidaților la preoție.
Cel ce își dorește să facă din preoție o simplă carieră sau un mijloc de
câștig, acela niciodată nu va fi un păstor bun, ci un năimit care nu vine cu gândul
să păstorească turma, ci numai să o exploateze în beneficiul său personal (Ioan
X,1). Unul ca acesta se osândește singur și duce la pieire și sufletele altora, căci
„ nu se prinde așa de ușor vopseaua de o stofă, nici mirosul plăcut sau neplăcut
de obiectele din apropiere și nici boala numită ciumă nu se răspândește așa de
ușor în aer și cu ajutorul aerului în ființe, pe cât de ușor se prind de păstoriți
păcatele întâistătătorului, ale preotului. Se prind cu mult mai ușor decât faptele
lui bune, decât virtuțiile lui.”65 Un preot pătimaș, capricios și lipsit de vocație,
ocupă în ogorul Bisericii un lucru care nu i se cuvine, iar dacă se va sili să-și
îndrepte obiceiurile rele, va izbuti să ajungă cel mult un funcționar, și nu un
slujitor adevărat, un „alter Christus,”66 care să transforme sufletele oamenilor
prin elanul, însuflețirea, dragostea și entuziasmul caracteristic preotului de
vocație și de jertfă. Preoția este o lucrare omenească, pentru că ea „se ocupă cu
sufletul, care-i din Dumnezeu și dumnezeiesc, care-i părtaș nobleței celei de sus
și tinde spre noblețea aceea, deși-i unit cu cel inferior lui, cu trupul.”67

e. Vocație şi pregătire. Factorii și mijloacele pentru promovarea și

dezvoltarea vocației
Vocația nu constituie singurul criteriu de selecție și promovare a
păstorilor de suflete, ci ea reprezintă numai talentul dăruit omului de Dumnezeu,
iar acesta trebuie valorificat și înmulțit prin efort propriu, iar nu îngropat în
pământ, așa cum a procedat sluga leneșă și netrebnică din parabola evanghelică
(Matei XXV, 14-15), care a îngropat talantul. Precum talentul artistului trebuie
cultivat prin muncă, tot astfel și vocația pentru preoție trebuie dezvoltată prin
studiu, rugăciune și meditație, căci altfel, fără o pregătire perpetuă se atrofiază şi
nu poate da roade în pastorație. La acest fapt, contribuie în mod deosebit mediul
religios de viață, de adevărată trăire duhovnicească. Asupra acestui aspect
stăruia Sfântul Apostol Petru, când îi îndemna pe creștini să rămână statornici în
practicarea virtuților, zicându-le: „Pentru aceea, fraților, siliți-vă cu atât mai
vârtos să faceți temeinică chemarea și alegerea voastră, căci făcând acestea, nu
veți greși niciodată” (II Petru I, 10). Precum sămânța aruncată în ogor, pentru a
rodi, are nevoie de sol fertil și de condiții climaterice, tot astfel și vocația pentru
preoție trebuie cultivată prin muncă perseverentă, prin voință încordată, prin
îmbogățirea cunoștințelor teologice și practice și prin strădania asiduă de

64
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoție, cartea a III-a, cap.10, în trad. rom. cit., p.67
65
Sf. Grigore Teologul, Cuvânt de apărare...cap.XI, în trad. rom. cit., p.164.
66
Dr. N. Brânzeu, Teologia pastorală, vol. I, Păstorul și turma (Hodegetica), Lugoj, 1930, p.30.
67
Sf. Grigore Teologul, Cuvânt de apărare..., cap.XVII, în trad. rom. cit p.167.
26
autoperfecționare. „Vocația preoțească nu poate rodi fără cultură, fără cultură
integrală... Vocația precede în general pregătirea, dar ea se precizează, se
clarifică, se definitivează prin pregătire. De aceea, vocația trebuie să fie
echipată cu o pregătire vrednică de ea, capabilă să pună în acțiune toate forțele
și manifestările ei. Pregătirea constă atât în însușirea unui ansamblu de
cunoștințe și practici profesionale, cât mai ales în angajarea și orientarea
tuturor puterilor spirituale în slujba vocației.”68
Sămânța vocației trebuie îngrijită din vreme prin efort constant, printr-un
program riguros de rugăciune și de lectură selectă, prin lărgirea orizontului
cunoștințelor teologice și prin aplicarea celor mai eficiente și mai potrivite
metode de pastorație. Se impune, așadar, preotului, pregătire teoretică și practică
consistentă, pentru a răspunde cu pertinență și înțelepciune la toate solicitările și
provocările lumii contemporane. „Preotul trebuie să studieze și să învețe spre a
putea cunoaște cu de-amănuntul factorii aceia care contribuie la decadența,
ticăloșia și nefericirea omului, cu alte cuvinte să cunoască izvorul răului moral
și fizic pentru a-l putea nimici, întrebuințând toate mijloacele de vindecare cu
care ar putea scoate omenirea din stricăciune și a o înălța la demnitatea ei
originală. El va căuta să dezvolte în toți simțul de moralitate. El va fi pentru
fiecare tot ce e posibil: învățătorul celui ignorant, mângâietorul săracului,
eliberatorul celui apăsat, părintele orfanilor, apărătorul văduvelor”69, pentru că
obștea credincioșilor vede în preot un reprezentant al Bisericii, un trimis al lui
Dumnezeu. „ Credincioșii se îndreaptă în chip cu totul natural, spre cel care
trebuie să știe a răspunde întrebărilor lor, să le risipească șovăielile, să le
îndrepte erorile pentru că este învățat.”70 Preotul trebuie să fie văzut de
credincioși ca un simbol viu, ca un făclier al inimii lor, ca o personalitate
reprezentativă a moralității creștine, și nu ca un travestit cu rol teatral, ci ca un
trăitor fervent al virtuții și, nu ca un pictor fals al ei. „De aceea lucrul cel mai
mare pentru noi este să ne cunoaștem și să ne vindecăm propriile noastre
patimi și păcate, căci a încerca să înveți pe alții, înainte de a fi tu destul de
învățat, după cum spune proverbul, să înveți olăritul, făcând de-a dreptul oale,
să înveţi tu adică dreapta credinţă, atunci când înveţi pe alţii, ei bine acest
lucru mi se pare tare nebunesc și îndrăzneţ,”71 zice Sfântul Grigorie Teologul.
„Nebunesc pentru că nu-ți dai seama de neștiința ta; îndrăzneţ, pentru că cutezi
să faci un lucru pe care ştii bine că nu-l ştii”. 72 Aceasta înseamnă a întreprinde o
acțiune pe care Însuşi Mântuitorul a înfierat-o, când a zis că „orb pe orb de se
va povățui amândoi, vor cădea în groapă” (Matei 15,14).
Ca teolog și învățător, cunoscător, îndreptător și propovăduitor al
adevărurilor de credință și al regulilor morale de conviețuire creștină, preotul
trebuie să fie el mai întâi un profund trăitor al dogmelor și principiilor
evanghelice, căci astfel riscă să devină „aramă răsunătoare și chimval
68
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Vocaţia şi pregătirea..., pp. 249, 268.
69
Idem, Sublimul preoției creștine, București, 1940, p.21.
70
Pr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 222.
71
Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare..., cap.XXVI, în trad. rom.cit. p.173.
72
Ibidem, cap. XLVII, p.184.
27
răsunător” (I Corinteni VIII, 1). Ca teolog, el trăiește din lumina sfântă a
Bisericii, însă ca preot trebuie să o păstreze nestinsă pentru ca să lumineze
statornic sufletele oamenilor. Ca teolog și dascăl al cuvântului dumnezeiesc, el
împrumută căldura maternă a Bisericii, iar ca preot trebuie să o transmită sporită
de căldura inimii sale și a credincioșilor săi. Trebuie îmbinată organic teologia
cu teofilia, cu teodulia și filantropia, adică cunoștința cu fapta, căci „de am avea
darul proorociei și tainele toate le-am cunoaște și orice știință” (I Corinteni
XIII, 1) dacă nu avem dragoste lucrătoare și pactizăm cu păcatul și cu
fărădelegea, nu ne putem apropia de Dumnezeu, Care este Binele suprem.
Teologia trebuie încununată cu experiența vieții duhovnicești. „Teologia care
analizează și care diseacă texte, teologia care cugetă, dar nu trăiește, teologia
care dogmatizează, dar nu crede, teologia care predică, dar nu simte, acea
teologie antinomică, raționalistă, eretică și negativă cu care se îndeletnicesc azi
atâția, ce grea osândă pregătește ea celor ce-și fac un merit, și un titlu de glorie
din ea! Ea este cea mai incompetentă în materie de viață creștină și în același
timp și cea mai impioasă.”73 Teologul de vocație este un om al rugăciunii.
„Dacă ești teolog, roagă-te cu adevărat, și dacă te rogi cu adevărat, ești
teolog,”74 spune un sfânt părinte. Rugăciunea unită cu fapta cea bună și cu
trăirea unei vieți curate, eliberată de întinăciunea patimilor, dau un sens real
vocației preoțești și un conținut nou orizontului teologic al păstorului de suflete,
căci „nu-i pentru oricine să teologhisească, să filozofeze despre Dumnezeu.
Treaba aceasta e doar pentru cei încercați, care au trăit cele dumnezeiești, care
și-au curățit sufletul de păcat sau, cel puțin, se luptă neîncetat spre a dobândi
această curăție. Este înfricoșător şi primejdios lucru să se apropie cineva de
Preacuratul Dumnezeu, fără ca el însuși să fie curat. Când razele arzătoare ale
soarelui cad pe ochiul bolnav, ochiul se îmbolnăvește și mai rău. Luați aminte,
așadar: să nu vă prindeți a teologhisi fără a fi în stare de aceasta. Iar prima
condiție spre a putea teologhisi cineva este curățirea de patimi”75, spune Sfântul
Grigorie Teologul.
Vocația preoțească se mai poate menține și cultiva prin spovedanie
deasă, prin oficierea regulată și corectă a slujbelor bisericești, prin organizarea
de pelerinaje la mănăstiri și la locurile sfinte, prin întâlnirile și convorbirile
frecvente cu duhovnicii și cu monahii îmbunătățiți, prin lectura cărților de
literatură filocalică și de zidire sufletească și prin pregătirea de meditații și
concerte religioase, care fac parte din programul educativ-catehetic al
activităților pastoral - misionare ale parohiei. Acestea rămân mijloacele clasice
cele mai indicate pentru cultivarea religiozităţii și a vieții spirituale din parohie,
precum și a vocației preoțești.
Uneori, se mai poate întâmpla ca, datorită unor împrejurări nefavorabile,
ori sub influența negativă a mediului sau a contactului cu diverși oameni mai
73
Pr. Dr. Grigore Cristescu, Teologie și sacerdoțiu..., p. 21.
74
Sf. Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, trad în rom. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în Filocalia, vol I,
Sibiu, 1947, p 81.
75
Stelianos Papadopoulos, Vulturul rănit. Viața Sfântului Grigorie Teologul, trad. în rom. de Pr. Conf. dr.
Constantin Coman și Diacon Cornel Coman, Ed. Bizantină, București, 2002, p. 167.
28
puțin credincioși, candidatul la preoție – respectiv preotul tânăr – să poată trece
prin momente critice, de întunecare sau de slăbire a vocației. Ea îmbracă forma
unei îndoieli în puterile proprii sau poate fi cauzată de recunoașterea unor lipsuri
și slăbiciuni omenești care duc la neîncredere și dezamăgire. Asemenea
momente de criză pot fi depășite, dacă se stăruie în convingerea neclintită că
toate aceste neputințe sunt întărite și împlinite de „dumnezeiescul har, care
totdeauna pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește.” 76
Sfântul Apostol Pavel nu se deznădăjduia în vâltoarea ispitelor și a încercărilor,
pentru că simțea ocrotirea harului dumnezeiesc care îl ajuta să depășească
clipele de cumpănă grea. „Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru
slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos” (II Corinteni,
XII, 9), spunea el, pentru că era conştient de faptul că „Duhul vine în ajutor
slăbiciunii noastre” (Romani VIII, 26). Și Sfinții Trei Ierarhi au fugit din fața
marei răspunderi a misiunii preoțești, apoi, devenind slujitori ai Bisericii, au
ilustrat sacerdoțiul creștin cu exemplele şi faptele lor edificatoare şi pilduitoare.
Incertitudinile, îndoielile și îngrijorările cu privire la imposibilitatea
îndeplinirii cu succes a sarcinilor preoției pot fi de scurtă durată și cei în cauză
revin la normalitate. De multe ori cei obsedați de asemenea frământări sufletești
și însetați de nevoia dezlegării unor nelămuriri sunt dovezi grăitoare că asupra
lor acționează o putere lăuntrică, care îi face să nu fie mulțumiți de ei înșiși și să
opteze spre o înțelegere justă și superioară a rosturilor preoției și să tindă mereu
spre ținta autoperfecționării și a progresului moral. În astfel de situații, prin
strădanie și muncă sistematică, prin luptă necurmată împotriva păcatului (Evrei
XII, 4), prin lectură religioasă neîntreruptă și prin pregătire insistentă și
rugăciune, însoțită de râvna de a deveni un preot ideal și un slujitor devotat al lui
Hristos, se ajunge la trezirea vocației, preexistentă în stare latentă sau se poate
produce o convertire, adică o descoperire a vocației tardive, așa cum s-a
semnalat în cazul multor personalități din istoria vieții creștine, ca, de pildă:
Sfântul Apostol Pavel, Fericitul Augustin sau Sfântul Ambrozie al Milanului,
adevărate columne ale Ortodoxiei și stâlpi nesurpați ai Bisericii, scriitori fecunzi
și predicatori de renume, care, prin operele lor dogmatice și apologetice, au lăsat
posterității valori inestimabile pentru înflorirea și răspândirea creștinismului în
lume. Aceste exemple edificatoare sunt dovezi incontestabile că în ființa umană
și, în special, în sufletele alese, există comori de daruri, energii, calități și talente
înnăscute, care răbufnesc în mod spontan, așteptând să iasă la iveală, ca și
sămânța aruncată în glie, pentru a fi chivernisite și puse în lucrare, spre a da rod
însutit (Luca VIII, 8).
Vocația înnobilează și încununează profesiunea. În orice arie de
activitate se cer oameni de vocație, însă în nici un sector de lucru nu sunt
evidenţiate așa de concret și de lămurit caracteristicile vocației, ca în latura
slujirii clericale, pentru că preoția, prin însăși natura și specificul ei, impune un
anumit tip de vocație. „Preoția e o chemare. Nu se îmbrăţişează de oricine şi
nici nu poate fi conferită oricui. Caracterul ei de taină şi încă cea mai
76
Arhieraticon, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1993, p. 74.
29
însemnată îi evidenţiază sublimul, iar harul lucrător ce se sălăşluieşte în fiinţa
celui preoţit, ne încredinţează de dumnezeirea sa. Pentru aceasta preotul este
deosebit de ceilalţi muritori... El rămâne un chemat şi prin această chemare nu
este alceva decât un trimis, un misionar. De aceea preoţia nu poate fi socotită o
profesie, ci o misiune, o misiune divină prin excelenţă şi supremă, căci dacă
scopul zidirii omeneşti este cinstirea lui Dumnezeu, prin împlinirea poruncilor
Sale, ceea ce este tot una cu îndumnezeirea sa, nu este mai puţin adevărat că
nicăieri nu se lucrează mai real şi integral la acestă eternizare, ca sub cerul de
foc al harului preoţesc. Numai cine înţelege astfel preoţia îşi învăluie cuvântul,
fapta şi gândul în horbota strălucitoare a duhului misionar, altfel se simte
mulţumit cu pâinea caldă a unei profesii ca oricare alta, îndeplinită cu mai
multă sau mai puţină conştiinţă.”77

6. Cultura preotului, factor important în menţinerea şi promovarea unităţii

dreptei credinţe şi a trăirii creştineşti

Preotul zilelor noastre trebuie să fie înarmat nu numai cu bagajul

cunoştinţelor teologice, ci şi cu volumul informaţiilor pe care i le oferă ştiinţa şi
cultura, pentru că, în aria activităţii sale pastorale, intră în contact cu oameni de
diferite concepţii şi categorii sociale, pe care trebuie să-i povăţuiască şi să-i
călăuzească pe drumul cel bun. În lumea tehnicizată şi secularizată de astăzi,
preotului îi revine misiunea de a practica un învăţământ religios eficient, plăcut
şi atractiv, eliberat de tiparele scolasticii, iar acest lucru îl realizează numai în
măsura în care îmbină armonios teologia cu cultura. Regenerarea morală a unui
popor nu se poate înfăptui decât atunci când teologia este îmbogăţită şi
împrospătată prin cultură, iar cultura transmisă prin intermediul religiei, îşi
descoperă dimensiunea ei interioară. Numai în spiritul acesta restabilim
normalitatea vieţii noastre creştineşti, clădită pe „unitatea Duhului, întru
legătura păcii” (Efeseni 4, 3).
În cadrul comunităţii parohiale pe care o păstoreşte, preotul reprezintă
busola după care îşi orientează credincioşii traiectoria vieţii lor spirituale.
Pe lângă calitățile sufletești dobândite printr-o temeinică şi susţinută
educație religioasă, un preot bun trebuie să aibă şi o bogată pregătire culturală.
Ea se câștigă printr-un îndelungat proces de auto instruire și perfecționare care
se extinde pe toată perioada vieții.
Vorbind despre cultura preotului, trebuie să specificăm de la bun început de
ce este ea necesară, care este sfera culturii preotului, care sunt mijloacele de
asimilare și întreținere a acestei culturi și sensul ei educativ.
Însușirea unei culturi ține de natura religiei pe care preotul o
propovăduiește, iar religia creştină este doctrină despre viață, despre om, despre
lume, care are ca temei și fundament Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.
Premisele acestei religii revelate le avem de la Mântuitorul Hristos. El le-a
expus în cuvântul Evangheliei Sale, Sfinții Apostoli le-au preluat și le-au
77
Pr. Octavian Tursa, op. cit., p. 17.
30
răspândit în timpul vieții și activității lor, iar Sfinții Părinți le-au tâlcuit și
aprofundat în operele lor exegetice, dogmatice și morale, în dispozițiile canonice
și în textul rugăciunilor și imnurilor bisericești.
Biserica a vegheat necontenit la păstrarea intactă a acestui tezaur revelat,
transmițându-l integral, din generație în generație, ca pe un adevărat depozit
sacru şi imuabil. Ea a creat toate condițiile optime pentru ca doctrina creștină să
poată fi încorporată în viață, făcând tot ce-i posibil ca adevărul de credință să
devină asimilabil și practicabil78. Încă de la întemeierea lui, „creştinismul a
simţit şi a trebuit să-şi satisfacă dintru început nevoia de învăţătură”79. Slujitorii
sfintelor noastre altare au înțeles că dogma trebuie să canalizeze viața creștină şi
lucrarea practică a Bisericii, iar păstorul sufletesc este chemat să se implice în
domenii și raporturi de viață cu totul deosebite. “El trebuie să proiecteze în
permanență lumina veșnică a adevărurilor dumnezeiești, pentru ca să le
deslușească limitele, să le descopere lipsurile și să le fecundeze cu energiile
spirituale pe care Biserica și Sfânta Evanghelie le-a acumulat în personalitatea
lui prin teologie și teofilie, prin învățătură și cucernicie.”80 Cunoașterea
învățăturii de credință trebuie dublată de o trăire religioasă adâncă. Trebuie să
trăiască în tine Dumnezeu ca să-L poți cunoaște. “Trebuie să-L găsești mai întâi
și după aceea să-L propovăduiești altora, spunând , ca și Pavel, ce știi tu,
acum, când Dumnezeu locuiește în tine și lucrează în lume prin tine“ 81 căci
numai așa devii făclie care luminează în sfeșnic (Matei 5,15), sădind convingeri
sănătoase, inspirând idei nobile și frumoase și cultivând deprinderi virtuoase .

a. Necesitatea pregătirii culturale a preotului

Mai înainte de a sublinia importanța pregătirii intelectuale a preotului,
trebuie să precizăm mai întâi faptul că religia creștină a reprezentat o adevărată
revoluție culturală. „Creștinismul nu este o învăţătură, ci este un mod de viaţă.
Şi însăşi învăţătura lui intră în modul de viaţă ca formă determinată, ca viziune
asupra tot ce există”. 82 El a cucerit lumea pentru că s-a impus prin morala lui
înaltă și prin splendida lui cultură. Evanghelia Mântuitorului a prevalat și a
contrapus doctrinele religiilor păgâne pentru că s-a evidențiat și a biruit prin
sublimitatea și înțelepciunea învățăturii ei dumnezeiești. Marile personalități
culturale, ridicate din rândurile clerului de mir sau monahal, au avut o bogată
pregătire intelectuală și științifică, fiind buni cunoscători ai culturii și filozofiei
din vremea lor, întrecând chiar pe cei mai distinși și mai renumiți retori și
filozofi ai timpului, cum au fost, de pildă, Sfinții Trei Ierarhi. Cultura și gândirea
filozofică le-a conturat și adâncit credința. De aceea, „studenții creștini se
adunau în jurul lui Grigore și Vasile. Toți încercau să le urmeze exemplul și se
78
Pr. Prof. Dr. Grigore Cristescu, Revelație, dogmă și predică, în „Studii Teologice”, VI (1954), nr. 3-4, p.127
79
Prof. Dr. Teodor M. Popescu, Biserica şi cultura, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 81.
80
Pr. Prof. Dr. Grigore Cristescu, Teologie și sacerdoțiu tipul clasic al păstorului ortodox şi idealurile
pastoraţiei moderne, Sibiu, 1928, p.33
81
Pr. Prof. Dr. Grigore Cristescu, Teologie și sacerdoțiu..., p.21.
82
Sf. Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înţelepte, trad. în rom. de Cristea Florentina, Ed. Egumenţa, Galaţi, fără an de
apariţie, p. 487.
31
sprijineau pe ei. Cei doi erau primii la toate: la știința de carte și la virtute. În
frunte era Vasile. Acesta se născuse să fie conducător. Faima lor se răspândise
pretutindeni. Păgânii invidiau acest lucru, fiindcă gruparea studenților creștini
înainta în cele duhovnicești, cultivând un mod de viață plăcut și virtuos. Cu
Vasile locuiau împreună și mâncau împreună la aceeași masă. Se rugau și
discutau o mie și una de probleme. Erau în comuniune și înțelegere. Prietenia
lor era admirată de întreaga comunitate academică ateniană. Drumurile lor
erau două: cel care conducea la Biserică și cel care conducea la școală”83.
Sfântul Vasile cunoștea toată cosmogonia lumii, așa cum reiese din
Hexaemeronul său, un comentariu științific la zilele creației, în care valorifică
toate datele astronomice și argumentele filozofice ale timpului său. Asemenea
lui, și ceilalți luceferi ai Ortodoxiei au asimilat cultura vremii lor și au pus-o în
slujba propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu și a apărării dreptei credințe , cum
au fost, de pildă, Sfântul Atanasie cel Mare (+ 373), campionul luptei împotriva
arienilor, Sfântul Grigore Teologul (+ 390), cel ce a definit în termeni consacrați
dogma Sfintei Treimi, Sfântul Ioan Gură de Aur (+407), marele predicator al
pocăinței și exeget al Sfintei Scripturi, Sfântul Chiril al Alexandriei (+444), cel
ce a combătut erezia nestoriană, Sfântul Ioan Damaschin (+704), marele
imnograf creștin și apărător al cultului sfintelor icoane, Fotie, fost patriarh al
Constantinopolului (sec. IX), Nichifor Gregoras și Nichifor Vlemide, Iosif
Vrienie și Mihail Pselos, mari teologi bizantini care au formulat dreapta
învățătură a Bisericii Răsăritene și au condamnat erorile doctrinare ale latinilor.
Pe aceeași linie a erudiției teologice se înscriu și alte personalități celebre ale
literaturii patristice și post-patristice, cum ar fi : Sfântul Grigore de Nyssa
(+395), Sfântul Maxim Mărturisitorul și Filozoful (+ 622), autor de tratate
dogmatice, morale, mistagogice și polemice în care apără doctrina creştină
împotriva monotelismului; Sfântul Simeon al Tesalonicului (+ 1429), cel ce a
lăsat posterităţii creştine valorosul Tratat asupra tuturor dogmelor credinței
noastre ortodoxe și Sfântul Grigorie Palama (+1359), tâlcuitorul teologumenei
despre energiile divine necreate, contestată de apuseni.
Toți acești corifei ai Ortodoxiei au transmis lumii creștine valorile culturale
ale lumii antice, înveșmântate în duhul învățăturii evanghelice. Prin ei, cultura
profană a căpătat o nuanță și coloratură creștină , iar creștinismul a devenit un
factor de progres cultural și spiritual. La toate popoarele, cultura s-a dezvoltat
prin traducerea Bibliei, iar arta decorativă prin înzestrarea cu pictură a Bisericii,
deci o pictură pusă în slujba ideii creștine.
Marii misionari care au convertit popoarele păgâne la creștinism, s-au
distins prin cultura lor. Metodie și Chiril, care au evanghelizat pe croați și
moravi, au inventat alfabetul chirilic, punând bazele culturii slave. La noi în țară,
călugărul muntenegrean Nicodim (+ 1406), cel ce a înființat mănăstirile Vodița,
83
Stelianos Papadopoulos, Vulturul rănit. Viața Sfântului Grigorie Teologul, trad. în rom. de Pr. Conf.
dr. Constantin Coman și Diacon Cornel Coman, Ed. Bizantină, București, 2002, p . 39-40.

32
Tismana și Prislop, a adus cu sine o ceată de călugări tahigrafi și miniaturiști,
punând bazele spiritualității monahale în a doua jumătate a sec. al XIV-a lea,
după modelul atonit , iar în Moldova, în secolul al XVIII-lea , călugărul rus
Paisie Velicicovschi a declanșat o adevărată revoluție culturală, prin operele
patristice și tratatele ascetice pe care le-a tradus și tipărit.
La noi, la români, școala a funcționat multă vreme în tinda bisericii, iar
manualele de căpătâi au fost Ceaslovul și Psaltirea, pentru că, mai înainte de
fondarea școlilor de stat, preoții și călugării mai învățați din mănăstiri, precum și
dascălii de la strană și diecii, erau singurii făclieri ai culturii. Ei îi învățau pe
copii să descifreze buchiile, să scrie și să citească după cărțile de cult,
transmițând, în felul acesta, lumina învățăturii în rândurile tinerilor. Scriitorul
Ion creangă relatează cu emoție în opera sa „Amintiri din copilărie” că, după ce
dascălul Bădița Vasile a fost luat la oaste cu arcanul, școala a rămas pustie.
Începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea , școlile bisericești încep să
se deplaseze spre centrele eparhiale, iar odată cu acest proces iau ființă școlile de
cateheți și seminariile pentru pregătirea personalului clerical.
De acum încolo, asistăm la un fenomen de emancipare culturală a preoților.
Instruiți pe băncile școlilor teologice, preoții dobândesc un orizont teologic mai
bogat și o viziune mai clară asupra lumii și societății în care trăiesc. Secolul al
XIX-lea este destul de fecund în domeniul învățământului teologic , pentru că
acum, odată cu înființarea seminariilor, se întemeiază Institutul Teologic -
Pedagogic de la Sibiu (1852) și cele două Facultăți de Teologie: de la Cernăuți
(1878) și de la București (1885). Avântul culturii și pregătirii teologice este
susținut și încurajat de personalitățile ilustre ale secolului: Mitropolitul
Veneamin Costache (în Moldova) și Andrei Șaguna ( în Ardeal), fondatori de
școli și ctitori de tipărituri religioase, și nu în ultimul rând, episcopul
academician Melchisedec Ștefănescu al Romanului (1879-1892) care a alcătuit
manuale didactice pentru toate disciplinele teologice ce se studiau în seminariile
noastre la vremea respectivă.
Progresul învățământului teologic s-a menținut și în secolul următor , chiar
în ciuda vitregiilor vremii, pentru că traversarea celor două războaie mondiale a
produs mari tulburări sociale și religioase, amestecând mai multe religii,
confesiuni religioase și nații, generând astfel apariția fenomenului sectar. Acest
amestec de oameni de diferite mentalități și concepții religioase i-a determinat
pe preoții noștri să își ridice nivelul cultural și religios, pentru a face față cu
succes tuturor confruntărilor și solicitărilor la care sunt supuși, pentru a da
răspunsuri potrivite în situațiile în care erau expuși și interogați și pentru a
combate prozelitismul sectar. Apariția schismelor, controverselor și ereziilor
propagate de cultele neoprotestante și grupările anarhice, îl obligă pe preot să
cunoască nu numai învăţătura ortodoxă, ci și conceptele doctrinare ale celorlalte
confesiuni și grupări sectare, care s-au ivit și răspândit în țara noastră ca
ciupercile otrăvitoare după ploaie.
Menirea preotului de astăzi este aceea de a prelua tradiția înaintașilor săi
care s-au străduit cu orice preț să promoveze patrimoniul culturii noastre
33
naționale. El trebuie să rămână ceea ce a fost și a însemnat în toate timpurile: o
făclie din care a radiat lumina învățăturii sfinte dar și profane, pentru a face cât
mai explicite, mai cuceritoare și mai captivante adevărurile mântuirii și ale vieții
veșnice, pentru că învățătura creștină nu recomandă numai un mod de viață
înduhovnicit, ci ea include și diverse aspecte cu caracter social și cultural, pentru
că şi „cărţile înţelepciunii omeneşti pot hrăni duhul. Sunt acelea care ne arată în
natură şi în istorie urmele înţelepciunii, ale bunătăţii, ale dreptăţii şi ale marii
purtări de grijă a lui Dumnezeu faţă de noi. Asemenea cărţi să citiţi. Dumnezeu
Se descoperă pe Sine în natură şi în istorie la fel ca şi în cuvântul Său. Şi ele
sunt cărţile lui Dumnezeu pentru cei care ştiu să le citească. Este bine să vă
lămuriţi alcătuirea plantelor, animalelor, mai ales a omului, şi legile prin care se
manifestă viaţa. Mare este în toate acestea înţelepciunea lui Dumnezeu!
Nepătrunsă!”84 De aceea, cultura preotului trebuie să fie vastă, adâncă și variată,
pentru că el intră în contact cu oameni mai mult sau mai puțin religioși, învățați
sau neînvățați , care îl asaltează cu tot felul de întrebări, iar răspunsurile lui
trebuie să fie pertinente și categorice. În contextul epocii actuale, nivelul lui de
pregătire trebuie să corespundă cerințelor vremii. Pentru aceasta se cuvine ca el
să stăpânească bine Sfânta Scriptură, sfintele canoane, învățătura Sfinților
Părinți și cuceririle științelor profane, fapt ce se realizează numai prin muncă
asiduă și sistematică. Între rezultatele științei și adevărurile divine descoperite de
Dumnezeu oamenilor prin aleșii Săi nu există nici o contradicție, ambele fiind
complementare, explicându-se reciproc și întregindu-se unele pe altele. „Religia
apare ca un conţinut spiritual, care îşi găseşte forma spontană de expresie în
creaţiile de cultură şi civilizaţie. În adâncul orizontului vieţii omeneşti, religie şi
cultură sunt date împreună în relaţia organică a fondului cu forma lui.” 85 Că
preotul este un mesager al culturii, îl spune și cuvântul Sfintei Scripturi, zicând:
“Buzele preotului vor păzi știința și din gura lui se va cere învățătura , căci el
este solul Domnului Savaot” (Maleahi, II, 7), trimis să direcţioneze calea
mântuirii, să îndrume , să dea sfaturi, povețe și mustrări la momentul potrivit.
Dar pentru a deveni un luminat povățuitor al oamenilor, preotul trebuie să
cunoască în profunzime cultura de specialitate (teologică) și, într-o mare măsură,
cultura profană, căci nu putem face niciodată abstracție de mediul în care trăim.
„Cultura nu este altceva decât suma cuceririlor omeneşti, care sunt tot atâtea
trepte suitoare către perfecţiune.”86 În înţeles subiectiv, conceptul de cultură are
sensul de „putere de modelare lăuntrică, intelectuală şi morală, din care
rezultă în cea mai amplă formă personalitatea.”87 De aceea, cuvintele Sfântului
Apostol Pavel, „ia aminte la citit, la îndemnat și la învățătură” (I Timotei 4,13),
pe care i le adresează ucenicului său Timotei, trebuie să rămână un adevărat
memento, un stindard al vieții lui, căci, „fără o cultură întinsă, preotul își

84
Sf. Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înţelepte..., p. 487.
85
Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului, Ed. Moldova, Iaşi, 1994, p. 33.
86
Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului..., p. 23.
87
Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului..., p. 23.
34
ratează misiunea; el nu poate conduce sufletele care i s-au încredințat.” 88Este
bine cunoscut faptul că „manifestările culturale apar şi se rânduiesc în mod
spontan ca expresii ale sentimentului religios, dar însăşi ideea de civilizaţie şi
de cultură e socotită ca inspirată direct de Dumnezeu. E de altfel convingerea
obştească a popoarelor din vechime că nu omul prin singurele lui puteri a
devenit homo faber, artist, poet, înţelept, ci că experienţa prin care deţine
mijloacele de stăpânire asupra naturii i-a fost inspirată şi îndrumată de la
început de către puterile supranaturale.”89
Prefacerile și transformările social-politice și culturale prin care a trecut
țara noastră în ultimii 70 de ani a stimulat mult efortul intelectual al oamenilor.
Dezvoltarea vertiginoasă a învățământului de toate nivelele, axat pe ideologia
materialist - dialectică, la care s-a adăugat şi propagandă ateistă a regimului
totalitar ce a întunecat și rătăcit mințile multora, îndepărtându-i de cunoașterea
adevăratului Dumnezeu, l-a obligat pe preot sa-și îmbogățească și mai mult
nivelul cultural cu noțiuni și informații cât mai necesare și mai utile din toate
domeniile, căci, în acest climat, sfera lui de activitate se extindea, nu numai în
perimetrul bisericii, ci și în afara ei (acțiuni patriotice, întruniri, conferințe,
ședințe de partid și de sindicat, etc.)
Necesitatea unei temeinice și multilaterale pregătiri teologice și științifice
este resimțită și mai mult în condițiile dobândirii libertății religioase, după
revoluția din decembrie 1989, care a deschis larg porțile pătrunderii grupărilor
oculte și a sectelor noi (unele dintre ele de factură anticreștină), și a lărgit
considerabil aria activităților pastorale, misionare, filantropice, caritative și
culturale, îngrădite și interzise în vechiul regim. În toate aceste circumstanțe,
cuvântul de învățătură al preotului are un mare ecou și un impact uimitor . Din
acest motiv, el este dator să fie mereu pregătit și mereu conștient că nu trebuie să
întrerupă niciodată legătura cu cartea, pentru ca aceasta să-i devină prieten
nedespărțit toată viața. Calitatea lui de luminător al poporului îl îndatorează să
acumuleze o cultură aleasă, fiindcă, prin ea, își verifică și justifică autoritatea sa
de păstor în mijlocul credincioșilor și a societății actuale în care asistăm la o
„adevărată” evoluție culturală și științifică, marcată de o explozie uluitoare de
diplome și titluri academice.

b. Sfera culturii preotului

Cultura preotului trebuie să fie complexă, cu informații diverse din toate
domeniile și, în primul rând, din sfera disciplinelor teologice. El trebuie să
stăpânească bine învățătura dogmatică și morală a Bisericii Ortodoxe și să fie un
bun interpret al Sfintei Scripturii, căci cine nu o cunoaște este complet dezarmat
în fața prozelitismului sectar. Biblia este primul îndreptar al păstorului de
suflete, la care se adaugă celelalte izvoare de documentare și îmbogățire a
orizontului teologic: opere patristice, tratate de teologie, colecții de predici,
88
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Chipul preotului după Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, în „Studii Teologice”, VIII
(1956), nr. 3-4, p. 164
89
Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului..., p. 37.
35
lucrări de exegeză biblică și de istorie bisericească, studii și articole din revistele
bisericești, recenzii, monografii, compendii de drept bisericesc și de teologie
liturgică și pastorală, etc. Bagajul acestor cunoștințe teologice și-l însușește mai
întâi pe parcursul anilor de școală, apoi și-l aprofundează în particular, prin
studiu individual. Pregătirea insistentă și metodică trebuie să constituie o
necesitate vitală şi o preocuparea de căpetenie a preotului. Vechiul proverb
românesc spune clar: „cine nu are carte, nu are parte”. Aceste cuvinte exprimă
experiența de veacuri a poporului, potrivit căreia cartea bună este prietenul de
nădejde al omului, care îl ajută în activitatea lui de fiecare zi, dându-i îndrumare,
deschizându-i perspective și orizonturi și făcându-l mai optimist, mai
întreprinzător, mai luminat la minte și la cuget și mai desăvârșit în cunoaștere și
făptuire. Nu în zadar spuneau bunicii și înaintașii noștri că „cine are carte, are
șapte ochi și nouă minți”, tâlcuind și parafrazând parcă cuvintele marelui
cărturar Miron Costin care spunea că „cea mai frumoasă zăbavă este cititul
cărților”. Însă şi în lectura cărţilor bune şi folositoare de suflet trebuie
respectată o regulă care se cere îndeplinită şi în timpul oficierii serviciului divin
şi anume, concentrarea minţii şi simţirea inimii. „În timpul citirii, spune un
sfânt părinte, străduiţi-vă să ţineţi inima neocupată, deschisă spre adevăr şi,
cuprinzând cele citite cu înţelegerea, să le sădiţi în inimă... . Acest lucru va
înnoi înviorarea inimii-este un lucru foarte rodnic. Este mai bine să citeşti
puţin, dar cu asimilarea celor citite şi cu simţirea lor, decât să citiţi mult şi fără
acestea două: fără ele citirea va fi ca sămânţa căzută pe drum. Nu citiţi numai
de dragul de a citi, ci pentru a împrospăta şi a hrăni sufletul. Iar el se hrăneşte
cu ceea ce prin atenţie, trece în inimă şi o înviorează.”90
Pe lângă cultura teologică, preotul trebuie să-și agonisească și o cultură
profană, care îl ajută în pastorație, fiind auxiliară celei de specialitate (teologică
sau religioasă). Trăind în mijlocul lumii și intrând în dialog cu diverse categorii
de oameni, de diferite nivele de pregătire culturală, el este pus în situația de a da
răspunsuri, lămuriri și explicații corecte și juste celor care îl provoacă la discuții
și îi cer sfaturi și opinii. Pentru a face față cu succes acestor situații, trebuie să
fie înarmat cu multiple cunoștințe de istorie, filozofie, literatură, pedagogie,
psihologie și sociologie. Ampla activitate de reîncreștinare și regenerare morală
a societății contemporane îi impune preotului sarcina de a cunoaște și aplica
toate tehnicile și strategiile de lucru. „Pentru a putea iniția toate aceste
activități …, trebuie neapărat să cunoști viața socială în toate manifestările ei,
să cunoști psihologie și orientările culturale, morale și spirituale ale tuturor
păturilor sociale, să studiezi oameni și statistici, să cercetezi ateliere, uzine și
instituții, să fii, cu alte cuvinte, psiholog și sociolog pe lângă teolog.”91
De cultura profană nu putem face abstracţie, fiindcă „după doctrina
biblică, toate însuşirile spiritului omenesc, ce se pot exercita în domeniu
filozofic, ştiinţific, literar, artistic, meşteşugăresc, adică toate facultăţile
creatoare de cultură şi de civilizaţie, ne apar inspirate şi îndrumate de puterea
90
Sf. Teofan Zăvorâtul Sfaturi înţelepte..., p. 179-180.
91
Pr. Prof. Dr. Grigore Cristescu, Teologie şi sacerdoţiu..., p. 31.
36
dumnezeiască.”92 În tot ce înfăptuieşte, omul este un colaborator al lui
Dumnezeu (I Petru 4, 10). Sfinţii Părinţi au fost profund ancoraţi în realitatea
vieţii în care trăiau. Ei nu disociau literatura religioasă de cea profană, ci
dimpotrivă, recomandau călduros studierea operelor morale ale scriitorilor
profani, arătând că „trebuie să stăm de vorbă cu poeţii, cu scriitorii, cu oratorii
şi cu toţi oamenii, de la care am putea avea vreun folos oarecare pentru
cultivarea sufletului... . Dacă voim ca slava binelui să rămână tot timpul
nedespărţită de noi -, spune Sfântul Vasile cel Mare, să ascultăm învăţăturile
sfinte şi de taină după ce am fost iniţiaţi mai întâi în literatura profană.”93
Numai în măsura în care va ști să împletească armonios cunoștințele
teologice cu cele ale culturii generale , care sunt roade prețioase ale minților
geniale și a experiențelor de secole ale omenirii , va izbuti preotul să realizeze o
pastorație rodnică. „Cultura teologică, cultura spirituală și cultura vremii, sunt
cele trei mari instrumente de reformă creștină a lumii de azi și pe toate trebuie
să fie stăpân păstorul ortodox, pentru a zidi împărăția lui Dumnezeu în viața
neamurilor“ 94 și a deveni un bun îndrumător sufletesc al credincioșilor . În
această calitate, preotul trebuie să fie un cititor pasionat și bine informat atât în
ceea ce privește literatura teologică, cât și cea științifică, pentru că enoriașii
așteaptă ca păstorul lor, să le transmită un cuvânt de folos în orice împrejurare.
Ori un sfat, o pildă, un precept moral, o istorioară, o ipoteză, un argument
istoric, un dicton, o paradigmă sau un exemplu clasic și relevant din literatură
sau din beletristică, nu le poate oferi decât în măsura în care posedă cunoștințe
multilaterale. Aceste cunoștințe nu se dobândesc decât prin studiu și lectură
permanentă. Preotul trebuie să fie întocmai ca o albină care culege din flori
nectarul prețios , după cum spune Sfântul Vasile cel Mare: „Trebuie, deci, şi voi
să citiţi scrierile autorilor profani, aşa cum fac albinele; acelea nici nu se duc
fără nici o alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în
florile peste care se aşează, ci iau cât le trebuie pentru lucru lor, iar restul îl
lasă cu plăcere. Noi, dacă suntem înţelepţi, să luăm din cărţi cât ni se potriveşte
nouă şi cât se înrudeşte cu adevărul, iar restul să-l lăsăm”. 95 căci numai
adunând în tezaurul minții comoara învățăturilor folositoare, pe care va trebui
ulterior să le împărtăşească prin cuvânt credincioşilor, va izbuti să îndeplinească
cu succes misiunea sa pastorală și instructiv-educativă, putând spune, cu
conștiința împăcată, ca și Sfântul Apostol Pavel: „M-am făcut rob tuturor, ca să
dobândesc pe cei mai mulți”. (I Corinteni 9, 19)
În latura duhovniciei, va trebui să fie un bun psiholog, pentru a pătrunde în
resorturile adânci ale sufletului uman, iar ca teolog și om de cultură, va trebui
să-i trateze și să-i înțeleagă pe fiecare penitent în unicitatea și individualitatea
persoanei sale, în raport cu mentalitatea, nivelul de pregătire și preocupările lui.
92
Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului..., p. 39.
93
Sf. Vasile cel Mare, Omilia a XXII- a, Către tineri, cap. II, trad. în rom. de Pr. Dumitru Fecioru, în: col. PSB,
vol. 17, Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii şi cuvântări, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 568.
94
Pr. Prof. Dr. Grigore CRISTESCU, Teologie și sacerdoțiu…, p.32.
95
Sf. Vasile cel Mare, Omilia a XXII- a, Către tineri, cap. II, p.569-570

37
Dialogând cu credincioşii în scaunul spovedaniei sau în diferite prilejuri, preotul
trebuie să propună remedii şi să aplice soluţiile cele mai potrivite pentru
ameliorarea stărilor conflictuale, pentru vindecarea maladiilor sufleteşti şi
îndreptarea obiceiurilor rele. Pentru toate cazurile problemă, „el trebuie să
găsească ecoul care să fie al sufletului cu care stă de vorbă. Aceasta însă n-o
poate şti, dacă nu ştie foarte multe lucruri despre lume şi viaţă, decât cele
învăţate din cărţile sale de studiu, din manuale”,96 pentru că a fi om de cultură
nu înseamnă numai a poseda un bagaj de cunoştinţe din care transmiţi prin
cuvânt şi prin scris anumite sfaturi, idei, concepte şi noţiuni abstracte, ci
înseamnă şi altceva: „a şti şi pentru ce şti, a şti să-ţi formulezi nişte concluzii
sau, mai bine zis, poate, a te simţi modelat, înnoit, a te plasa în alte realităţi
decât omul fără cultură, a-ţi înnoi criteriile de situare în lume, criteriile de
judecată şi se simţire”97, a şti să analizezi, să discerni lucrurile şi să clarifici
problemele. Aceasta presupune fond aperceptiv, o receptivitate la realităţile
mediului şi „o ascuţită capacitate de diferenţiere şi nuanţare, de la om la om”98.
Fondul de cunoștințe îl acumulează preotul în mod progresiv, în raport cu
vârsta și cu sârguința sa. Temelia este pusă în școlile de învățământ mediu (liceu
sau seminar), iar restul edificiului cultural, moral și religios este completat în
timpul anilor de studenție și, ulterior, pe toată durata vieții și activității sale
sacerdotale și pastorale. Pentru menţinerea şi promovarea acestui proces de
culturalizare și instruire, este recomandat ca în casa fiecărui preot să existe o
bibliotecă dotată cu cărți valoroase și reviste teologice, din care să extragă
mierea învățăturii, atât el, cât și credincioșii săi, pentru că biblioteca este cel mai
bun laborator de formare și informare. „O casă de preot fără bibliotecă, e o
farmacie cu rafturile goale”99.
Ca membru al societății și cetățean al statului, preotul trebuie să cunoască
bine legile țării, să participe la transformările societății contemporane și la
acțiunile patriotice și culturale legate de aniversările unor evenimente
importante din istoria patriei şi a Bisericii Ortodoxe Strămoşeşti, cu prilejul
cărora poate organiza serbări, concerte, simpozioane şi conferinţe religioase.
Pregătirea unor asemenea momente festive, cu caracter cultural și educativ, îl
obligă pe preot să se inițieze în probleme de sociologie, istorie, drept, economie
și literatură, pentru a-și completa elementele de cultură generală și a se înscrie ca
mentor în aria progresului social și științific.
Ca părinte spiritual al parohiei este dator să-i deprindă pe credincioși cu
cântarea liturgică omofonă, iar dacă are aptitudini muzicale, poate organiza și
coruri, sincronizate și armonizate pe mai multe voci, pentru a înfrumuseța
slujbele bisericești și a-i atrage, în felul acesta, pe credincioși la sfânta biserică.
Este și acest procedeu un mijloc de popularizare și cultivare a artei sacre în
rândurile credincioșilor și, totodată, o armă de contracarare a prozelitismului

96
Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996, p.102.
97
Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică..., p.103.
98
Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică..., p.106.
99
Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică..., p.109.
38
sectar. Biserca a făcut din cultul ei divin un mediu de educaţie religioasă, de
luminare sufletească şi de formare a caracterelor şi personalităţilor creştine, căci
atât noţiunea de cultură, cât şi termenul de cult derivă de la forma de supin
(cultum) a verbului latinesc colo, -ere, care înseamnă a cultiva, a îngriji, a
respecta, a adora. Acesta reprezintă în esenţă scopul principal al educaţiei prin
cultură şi însăşi raţiunea de a fi a cultului. „Biserica are, în întrupările ei
vizibile, o natură culturală şi împărtăşeşte soarta culturii şi toate eşecurile ei
tragice. Cultul este sursa religioasă a culturii şi i-a transmis simbolismul său. Şi
tot ce a fost măreţ în cultură a fost simbolic – cultual.”100

c. Mijloacele de asimilare a culturii, aflate la îndemâna preotului

Fundamentul culturii generale este dobândit în școlile medii, iar
perfecționarea profesională în ciclul învățământului superior, la cursurile de
licență, masterat și doctorat.
Cultura se mai poate adânci și prin alte mijloace de formare teologică și
cărturărească, cum ar fi: cursurile de îndrumare misionară ș pastorală,
conferințele de orientare profesională și citirea studiilor și articolelor tipărite în
revistele și publicațiile noastre bisericești. Prin lecturarea acestora, preotul își
extinde sfera cunoștințelor religioase, ia contact cu lucruri noi, își dezvoltă și își
adânceşte unele noțiuni și subiecte de natură dogmatică , morală, liturgică sau de
exegeză biblică și este ținut la curent cu documente, informații și probleme
istorico-religioase. „Lectura nu trebuie să lipsească din programul zilnic al
preotului. Din fiecare carte şi din fiecare pagină se învaţă câte ceva. Cu
condiţia să se citească,”101 însă, şi în această circumstanţă trebuie îndeplinită o
condiţie esenţială, în sensul că trebuie făcută o lectură selectă, că nu orice operă
poate zidi sufleteşte pe om. „Valoarea unei culturi depinde de felul în care
captează, organizează şi valorifică viziunea realităţilor adânci, ultrasensibile.
Fără aceasta nu avem cultură, ci cel mult virtuozităţi.” 102 În opera teologică,
cultura este pusă în ordinea „credinţei lucrătoare, prin iubire” (Galateni 5, 6),
căci, aşa cum afirma un mare ierarh cărtuar, „cultura rămâne decorativă dacă
nu este ancorată în spiritualitate, şi anume în cea autentică, proprie neamului
din care faci parte.”103 Preotul pasionat de lectură și iubitor de cultură poate
colabora și el la revistele teologice cu articole, recenzii, studii, monografii, sau
poate valorifica folclorul național și religios, culegând datini, obiceiuri, tradiții,
cântece și creații populare din zona locului. Nu ar fi rău dacă preotul ar amenaja
și o colecție muzeală a parohiei.
Școala nu oferă decât premisele culturii personale sau profesionale. Omul
se perfecționează printr-un efort îndelungat care durează toată viața. Cultura
trebuie mereu îmbogățită prin studiu, iar obiectul de studiu este cartea –
instrumentul care a desţelenit drumul omenirii spre cultură. Ea ne ține la curent
100
Nikolai Berdiaev, Sensul creaţiei, trad. în rom. de Anca Oroveanu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 293.
101
Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică..., p.108.
102
Vasile Băncilă, Duhul sărbătorii, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, p.49.
103
Valeriu Anania, Pro memoria. Acţiunea catolicismului în România interbelică, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1993, p.107.
39
cu progresul cultural. Contactul neîntrerupt cu cartea este pentru preot semnul
distinctiv al oricărui intelectual. „Cititul trebuie să fie o obișnuință zilnică a
preotului, mai ales că noi dispunem de timp suficient și mai ales că latura
predicatorială a activității preotului trebuie necontenit susținută prin idei noi,
cunoștințe înalte și un stil agreabil , clar și concis.” 104 Predica este cartea de
vizită a preotului. Ea reflectă atât nivelul său de pregătire teologică şi de cultură
generală, cât şi gradul său de trăire duhovnicească. „Un preot care are numai
cunoştinţe teologice s-ar putea să fie un bun vorbitor, care expune bine ceea ce
ştie, dar nu va iradia dintr-însul Duh Sfânt, convingere, duh de sfinţenie, de
mângâiere, de odihnă şi pace sufletească. Nu e preot bun acela despre care se
zice în mod curent, şi bine se zice, că ştie carte, dar nu are «trăire». Pe de altă
parte, dacă nu are suficiente cunoştinţe, dar are trăire, nici aşa nu este bine,
pentru că unul fără cunoştinţe cade uşor în dezechilibru.”105 Râvna fără
pricepere degenerează repede în superstiţii şi abateri doctrinare, facilitând
extinderea fenomenului sectar. Trebuie să coexiste o simbioză şi o cumpănă
dreaptă între cunoştinţe şi trăirea lăuntrică, după cum există o corelaţie strânsă
între formă şi fond. „Erudiţia şi cultura în general, dacă nu sunt asociate cu
omenia, cu cinstea şi corectitudinea, cu respectarea unui cod moral, pot sugera
lipsuri care le pot pune la îndoială.” 106
Cartea este ghidul, indicatorul şi punctul de reper care te introduce pe
făgaşul cel bun, însă trebuie să te laşi călăuzit de normele şi preceptele ei
morale, traducându-le în viaţă. „Cărţile sunt numai pentru îndrumare în viaţa
duhovnicească. Cunoaşterea însăşi se dobândeşte prin fapte. Chiar şi ceea ce se
cunoaşte din citit, deşi este clar şi detaliat, se prezintă într-o lumină cu totul
diferită atunci când se primeşte prin fapte.” 107 Dacă învăţăturile asimilate prin
studiu şi lectură nu sunt conjugate cu o bună experienţă şi trăire duhovnicească,
cel care le propagă riscă să devină „aramă sunătoare şi chimval răsunător” (I
Corinteni 13, 1). De aceea, preotul predicator trebuie să întipărească în minte
cunoştinţele teoretice acumulate din cărţi, dar să şi trăiască în lumina acestor
învăţături sfinte. „Viaţa noastră, spune un mare părinte al Bisericii, trebuie să
fie pe măsura învăţăturilor, iar învăţăturile să predice viaţa, căci «credinţa fără
fapte este moartă» (Iacov 2, 26), iar faptele fără credinţă sunt moarte. De avem
învăţături sănătoase, dar viaţă ticăloasă, de nici un folos nu ne sunt
învăţăturile; şi iarăşi, dacă avem viaţă curată, dar şchiopătăm în ce priveşte
învăţăturile, nici aşa nu avem câştig. De aceea trebuie ca din amândouă părţile
să întărim această zidire duhovnicească.”108

104
Pr. Vasile Petrica, Câteva îndrumări pastorale pentru preoții începători, în „Mitropolia Banatului”, XXIV
(1974), nr. 4-6, p.288.
105
Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică..., p.246-247.
106
Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică..., p.110.
107
Sf. Teofan Zăvorâtul, Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi, trad. în rom. de Prof. Galiţia Lungu
Constantinescu, Ed. Bunavestire, Bacău, 1998, p.297.
108
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a II-a la Facere, cap. V, trad. în rom. de Pr. Dumitru Fecioru, în: col. PSB, vol.
21, Omilii la Facere (I), Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p.44.
40
 Deci trebuie în mod absolut ca trăirea, cultura şi predica preotului să fie la
înălţimea chemării sale şi să corespundă necesităţilor vieţii religioase şi
imperativelor vremii. „Prin predică, lumea a fost întoarsă la credinţă şi s-au
schimbat obiceiurile oamenilor; şi tot prin ea trebuie încălzită credinţa între
creştini, trebuie păzită ori înnoită cu curăţia moravurilor şi dacă predica s-ar
împuţina şi credinţa la mulţi s-ar împuţina sau cel puţin ar lâncezi de mult, iar
dragostea s-ar răci şi moravurile s-ar strica.”109 Credincioşii îi recunosc
preotului autoritatea morală şi, din acest motiv, îi cer răspunsuri precise şi
lămuriri concrete la problemele şi întrebările capitale pe care i le ridică viaţa şi
societatea. De aceea se cuvine ca preotul să fie bine instruit: să stăpânească bine
Sfânta Scriptură, sfintele canoane şi operele Sfinţilor Părinţi. „Citirea cărţilor
Părinţilor e maica şi împărăteasa tuturor virtuţilor. Sfinţii Părinţi trebuie să-i
citim cu râvnă, cu luare aminte şi în chip statornic.”110
Biblioteca personală trebuie să constituie depozitul şi atelierul de lucru al
preotului, iar aceasta trebuie înzestrată cu un material bibliografic bogat, din
care nu trebuie să lipsească Sfânta Scriptură, colecția de canoane, cărțile de
predici și omilii, volumele de cateheze, operele Sfinților Părinți, viețile sfinților,
cărțile de zidire sufletească, Filocaliile, scrierile ascetico-mistice, manualele de
teologie și revistele bisericești. Nu trebuie să lăsăm să treacă o zi fără să citim
periodic din aceste reviste teologice şi, în special, predicile tipărite în aceste
periodice, care constituie un valoros material documentar pentru activitatea
omiletică a preotului. „Predicatorului i se cer următoarele condiţii: ştiinţă,
rânduială în gândire şi vorbire; înţelegere dreaptă, curăţire a moravurilor,
cuget evlavios, rugăciune şi pregătire temeinică.”111 Lumea îl etichetează pe
preot după felul cum vorbeşte şi predică. „Cel nepregătit să vorbească va spune
lucruri nefolositoare şi fără de prisos şi care nu ţin de subiect, iar cele necesare
şi folositoare le scapă din vedere, vorbeşte încurcat, nelămurit, ba chiar spune
lucruri neadevărate şi se repetă pe sine până la dezgust.”112
Pentru ca orizontul nostru cultural să fie cât mai variat şi bine fructificat,
trebuie ca întreaga lectură a cărților să fie trecută prin prisma ființei noastre,
adică prin filtrul nostru de gândire , analiză și simţire duhovnicească, iar cărțile
cercetate să fie cât mai selecte. „Tot răul începe de la minte, atunci când ea se
învârte numai în jurul ştiinţei şi este cu desăvârşire îndepărtată de Dumnezeu.
De aceea, aceşti oameni nu-şi găsesc pacea şi echilibrul lăuntric: în timp ce,
dacă mintea se învârte în jurul lui Dumnezeu, oamenii folosesc şi ştiinţa atât
pentru cultivarea lor lăuntrică, cât şi pentru binele lumii, pentru că într-un
aemenea cap mintea e sfinţită.”113 Nu ne putem irosi timpul în zadar cu
lecturarea unei cărți inutile și nici nu putem cheltui energia spirituală în
109
Mitropolit Athanasie Mironescu, Sfaturi către preoți, București, 1909, p.119.
110
Sf. Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, vol. I, trad. în rom. de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucureşti, 2008, p.27.
111
Călăuza Preoţilor de mir, elaborată de un preot de mir bătrân şi tipărită cu cheltuiala Pr. Icon. N. Roşescu,
Piatra Neamţ, 1931, p.84.
112
Călăuza Preoţilor de mir..., p.85.
113
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, trad. în rom. de Ieroschim.
Ştefan Lacoschitiotul, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, p.195.
41
cercetarea unor izvoare bibliofile nefolositoare. De aceea, ar fi foarte indicat că,
atunci când citește, să consemneze într-un caiețel lucrurile și ideile interesante și
captivante. „A citi fără creion și fără hârtie este echivalent cu un timp semi-
pierdut.”114
Același principiu este valabil și pentru studiul Sfintei Scripturi. „Toată
Sfânta Scriptură trebuie citită cu acelaşi duh cu care a fost scrisă. Trebuie să
citim cu aceeaşi plăcere cărţile evlavioase şi simple, ca şi pe cele cu învăţătură
înaltă şi adâncă. Puţin să-ţi pese vaza scriitorului, de a fost un literat mare ori
mic; ci dragostea pentru adevărul curat să te îndemne la citit.” 115 Este demn de
recomandat ca, atunci când o citește, să sublinieze și să noteze citatele care i se
par interesante și folositoare și chiar să le interpreteze, folosindu-se în acest sens
de comentariile biblice și operele exegetice ale părinților și scriitorilor
bisericești. „Sfânta Scriptură trebuie înţeleasă chiar în însăşi spiritul ei în care
a fost scrisă. Niciodată nu vei pricepe pe Pavel, până când nu te vei pătrunde în
spiritul lui, având intenţii bune, când îl citeşti şi citind cu râvnă şi necontenit.
Niciodată nu vei înţelege pe David, dacă prin experienţă nu-ţi vei însuşi
simţămintele cuprinse în Psalmi.”116
Pentru a se putea integra în contemporaneitate și pentru a fi în pas cu lumea
în care trăiește, preotul trebuie să-și îmbogățească permanent biblioteca
parohială și personală cu noile apariții de cărți și reviste și să se afilieze
mijloacelor de propagare în masă a culturii, cum ar fi: bibliotecile județene și
eparhiale, expozițiile și muzeele de artă, obiectivele turistice cu caracter istoric,
spectacolele artistice, teatrele, cinematografele, concertele117, excursiile și
pelerinajele la locurile sfinte și la diferite mănăstiri. Toate acestea sunt mijloace
de informare și documentare care îi oferă preotului posibilitatea de a-și lărgi
universul cunoștințelor și de a-și întregi conținutul unor lucruri nefundamentate
în școală. „Mulţimea experienţelor ce le dobândeşte din diverse surse,
societatea mai largă sau mai restrânsă, dar şi a informaţiilor pe care le
primeşte prin radio, televizor, presă, cinematograf, internet şi celealte mijloace
de informare, contribuie la formarea convingerilor şi orientării lui,
determinându-i viaţa şi personalitatea.”118
Foarte utile pentru întărirea convingerilor religioase și pentru formarea unei
culturi teologice adecvate sunt observațiile și concluziile juste desprinse în
contextul participării sale la anumite manifestări şi activităţi culturale,
experiența sa personală, deprinsă pe parcursul anilor de activitate pastorală și
predicatorială, precum și meditația, o îndeletnicire care îi dă vigoare și
prospețime sufletului preotului. „De vei stărui neîncetat în rugăciunea ta şi în
meditarea Scripturilor, ţi se vor deschide ochii înţelegători ai sufletului şi va
114
Pr. Vasile Petrica, Câteva îndrumări pastorale pentru preoții începători..., p. 287.
115
Thomas de Kempis, Imitarea lui Christos, Ed. Cartimpex, Cluj, 1998, p. 9.
116
Mitropolit Athanasie Mironescu, Sfaturi către preoți..., p.59.
117
Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului...., p. 28: Cartea şi interpreţii ei, expoziţiile şi reproducerile artistice,
muzeele, intrumentiştii muzicali şi cântăreţii, teatrul, cinematograful, radiodifuziunea şi mai ales şcoala de toate
gradele, constituie laolaltă mijloacele de difuzare a culturii.
118
Georgios Mantzaridis, Morala creştină, trad. în rom. de Drd. Cornel Constantin Coman, Ed. Bizantină,
Bucureşti, 2006, p.246.
42
veni în el o bucurie mare şi un dor negrăt şi puternic, aprinzându-se şi trupul de
către duh, încât tot omul se va face duhovnicesc,” 119 spune un sfânt părinte.
Sfânta Scriptură, operele patristice și scrierile filocalice îi oferă atâtea subiecte
importante de spiritualitate și trăire ascetică, asupra cărora este dator să
reflecteze profund, pentru a culege învățăminte morale și a prelua modelul
marilor trăitori și luminători ai lumii, care, s-au jertfit pentru adevărul dreptei
credințe și pentru sfințenia vieții lor. Nu poți progresa în cunoașterea și
adâncirea Sfintei Teologii, fără să meditezi. Meditând la un adevăr, la o idee, la
o faptă, la o personalitate creștină și la virtuțile unui sfânt, îți împropriezi în
minte aceste modele şi concepte, descoperi noi sensuri și înțelesuri ale aceluiași
adevăr religios sau principiu moral , putând în felul acesta să-ți elucidezi și
prelucrezi opiniile, să-ți conturezi noțiunile și să-ți formezi o gândire
pătrunzătoate și o imaginație vie. Meditația ține conștiința trează și veghetoare,
eliberând spiritul de moleșeală și plictiseală și ferindu-l de microbul
pesimismului și indiferentismului, care îi separă pe oameni unii de alții. Acest
exercițiu reprezintă o adevărată gimnastică a minții și o practică de disciplinare a
simțurilor.
Din materialele bibliografice consultate cu pasiune și viu interes, preotul
poate elabora cărți, studii și monografii, sau poate redacta și publica recenzii,
predici și cateheze, actualizate și bine fundamentate dogmatic și practic. „În
cadrul catehezelor, preotul va trebui să vorbească despre adevărurile de
credinţă mai proprii, spre a mişca pe enoriaşi la o pocăinţă curată şi la
îndreptarea moravurilor”120 şi viciilor care domină astăzi societatea.
Preocupările culturale îl scot pe preot din anonimat, îi purifică interiorul, îi dă
echilibru sufletesc și îl ancorează în domeniul creației , dându-i posibilitatea să
își chivernisească talanții și să întreprindă lucruri inedite, instructive şi
valoroase, peste măsura așteptărilor lui.
Studiul individual al preotului trebuie îmbinat cu trăirea intensă a vieții
cotidiene, prin valorificarea eficientă a folclorului, în special a celui religios.
Practicile rituale și obiceiurile și tradițiile folclorice legate de sărbătorile
Crăciunului, Anului Nou și Sfintelor Paști, trebuie încurajate , îndrumate și
dirijate pe făgașul real al spiritualității noastre ortodoxe. În iureșul acesta oribil
al lumii secularizate, înclinată spre superstiții și influențată de curente străine de
duhul Ortodoxiei, preotul devine un factor responsabil , având sarcina de a
estompa tendințele novatoare și nocive care încearcă să întunece și să denatureze
spiritul tradițiilor creştineşti sănătoase. Lui îi revine rolul primordial de a reînvia
și promova tradițiile autentice, zămislite și perpetuate în spațiul Ortodoxiei
noastre românești .
Din sfera preocupărilor culturale ale preotului mai fac parte și alte activități
instructiv-educative, cum ar fi: alcătuirea unei monografii a parohiei sau a
localității din care face parte , organizarea unor expoziții de icoane vechi și cărți
119
Avva Filimon, Cuvânt foarte folositor, trad. în rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în: Filocalia, vol. IV,
Sibiu, 1948, p.170.
120
Mitropolit Athanasie Mironescu, Sfaturi către preoți..., p.88.
43
de valoare, amenajarea de muzee bisericești , întocmirea unor memorii cu fapte
și evenimente mai importante din viața parohiei și consemnarea unor impresii și
sugestii asupra cărților citite. Și aceste jurnale se înscriu în categoria mijloacelor
de propagare a culturii religioase și profane în rândurile maselor largi de
credincioși, iar în istoria poporului nostru avem numeroase figuri de preoți
cărturari care au înscris pagini glorioase în acest domeniu, aducând un aport
substanțial la dezvoltarea patrimoniului cultural. În rândurile acestora, rămân
întipărite la loc de cinste următoarele nume celebre: Gala Galaction, Ion
Agârbiceanu, Constantin Nonea, Alexandru Bărbieru , Petru Rezuș, Nicolae
Steinhardt, marele savant și dogmatist Dumitru Stăniloaie, renumitul patrolog
Ioan G. Coman, eruditul istoric bisericesc Teodor M. Popescu, clasicistul
Dumitru Fecioru, oratorul și enciclopedul Constantin Galeriu, misionarul și
apologetul Petre David și inegalabilii liturgiști Petre Vintilescu și Ene Braniște.
Toate aceste columne ale teologiei și culturii românești, la care se mai pot
adăuga numele ilustre ale mitropoliților cărturari Antonie Plămădeală și
Vartolomeu Anania, au tradus în faptă pilda învățatului episcop Melchisedec
Ștefănescu al Romanului, care a spus astfel în testamentul său: „Am iubit ştiinţa
şi pe oamenii devotaţi ei şi am urât ignoranța și pe apărătorii ei. Am socotit că
numai știința și cultura unită cu simțul evlaviei poate lumina și ridica clerul și
poporul la înălțimea cuvenită și la conștiința datoriei.”121
Nu putem omite și neglija rolul mass-mediei ortodoxe pusă în slujba
misiunii Bisericii Ortodoxe Române. Slujbele religioase și emisiunile de la
Trinitas TV și Radio Trinitas, cotidianul “Ziarul Lumina”, precum și
publicațiile locale bisericești, editate de centrele eparhiale, sunt deosebit de utile,
nu numai pentru pregătirea teologică perpetuă a sfinților slujitori ai altarului, ci
și pentru inițierea și catehizarea credincioșilor, ca să nu mai vorbim de valoarea
și necesitatea stringentă a internetului, care a devenit în secolul XXI un
instrument de o importanță covârșitoare în răspândirea culturii în rândurile
maselor.
*
Scopul formării culturale a preotului este înțelepțirea minții, luminarea
conștiinței, sensibilizarea inimii și întărirea voinței spre a cunoaște și înfăptui tot
ceea ce este bine și frumos înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Într-un cuvânt,
înnobilarea întregii ființe prin însușirea de cunoștințe folositoare mântuirii
sufletului și aplicarea în viața de toate zilele a acestor precepte divine și reguli
de comportare morală, formulate de marii pedagogi creştini, gânditori și trăitori
ai lumii, reprezintă țelul suprem al lecturii și învățării. Trebuie să trecem de la
teorie la practică. „Principiile generale sunt absolut necesare dar nu sunt totul;
ele orientează dar nu desăvârşesc. «Plinirea legii şi a profeţilor» o face numai
viaţa caldă izvorâtă din cugetarea trăirii mistice.” 122 În legătură cu această
problemă, trebuie să precizăm faptul că noi suntem datori să indicăm și să
121
Testamentul, P.S. Melchisedec, Episcop de Roman, Bucureşti, 1892, p.3.
122
Ierom. Nicodim Sachelarie, Îndrumarea vieţii şi pravila bisericească, Ed. „Pelerinul Român”, Oradea, 1998,
p.117.
44
apreciem numai acea știință şi cultură care îl smereşte pe om şi nu cea care
dezgolește sufletul și-l umple de orgoliu, căci “dacă vine mândria va veni și
ocara, iar înțelepciunea este cu cei smeriți” (Pilde 11, 2).
Cultura îl ajută pe preot să-şi modeleze tactul pastoral, să comunice demn
şi cuviincios cu credincioşii şi să se adapteze la tradiţiile şi obiceiurile locale ale
vieţii religioase din parohie. „Înţelepciunea lui este legată de cele mai multe ori
de cultura lui.”123
Prin studiu și lectură permanentă, noi nu urmărim altceva decât formarea
de caractere nobile şi altruiste, capabile să trăiască în desăvârşită comuniune
frăţească şi să întrupeze în faptă suprema poruncă a iubirii (Ioan 13, 34), după
modelul ideal al Mântuitorului şi al marilor personalități creștine ale Bisericii,
pentru că „adevărata dragoste faţă de semeni uneşte fiinţele umane într-un
gând comun, un trup comun, un viitor comun şi o mântuire comună.”124

Preotul de astăzi trebuie să fie o făclie din care să radieze lumina învăţăturii
şi a cunoştinţei de Dumnezeu. Nobila sa misiune şi responsabilitate morală de
povăţuitor şi îndreptător al credincioşilor pe calea adevărului şi a mântuirii, îl
obligă să-şi formeze un vast orizont de cunoştinţe, acumulate atât din aria
teologiei, cât şi din sfera ştiinţelor profane, pentru a deveni un luminător
destoinic al poporului credincios. Preotul trebuie să fie, prin excelenţă, un om de
cultură, pentru a face faţă cu succes solicitărilor şi confruntărilor de tot felul la
care este supus şi pentru a îndruma paşii credincioşilor spre Hristos, prin cultură.
Prin opera de culturalizare, înţelegem nobila lucrare de îmbunătăţire,
înfrumuseţare şi perfecţionare spirituală a omului; trezirea şi cultivarea
însuşirilor lui bune, practicarea virtuţilor morale şi dezvoltarea tuturor puterilor
lui sufleteşti. Toate aceste preocupări şi aspiraţii creştine cad în sarcina
primordială a preotului. El este factorul de coeziune şi promovare a vieţii
creştine autentice, trăită „în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 24). Aceste deziderate
umane fac atât obiectul religiei cât şi al culturii, fapt ce îl obligă pe preot să
stăpânească cu precizie atât datele Revelaţiei divine, formulate de sistemele
teologiei, cât şi cuceririle ştiinţei, căci între ştiinţă şi religie nu există un
antagonism, din moment ce adevăraţii oameni de ştiinţă, savanţii de geniu, au
fost religioşi. Religia şi ştiinţa sunt complementare. Prima operează cu Adevărul
absolut, iar cealaltă cu adevărul relativ. Ştiinţa a redescoperit, la modul obiectiv,
raportul dintre Dumnezeu şi lume şi îl va afirma pozitiv în măsura în care va
stabili o concordanţă perfectă între rezultatele cercetării ei şi adevărurile
religioase. Cultura s-a dezvoltat în strânsă conexiune cu religia şi cultul ei.
Religia a reprezentat izvorul şi sufletul culturii şi, din acest motiv, nu trebuie să
o disociem pe una de cealaltă. O teologie fără cultură nu poate să se adapteze la

Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică..., p.115.

123

Arhiepiscopul Hrisostom de Etna, Elemente de psihologie pastorală ortodoxă, trad. în rom. de Daniela
124

Constantin, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2003, p.30.

45
realităţile lumii în care trăim, după cum nici o cultură fără teologie nu se poate
înălţa către infinitul vieţii dumnezeieşti. De aceea, cultura preotului trebuie să
reflecte cunoştinţe din toate domeniile, pentru a îndeplini cu râvnă şi pricepere
activitatea sa pastorală şi didactico-educativă.

46