Virtuțile preotului

Cea mai puternică dovadă a împlinirii vocației preoțești este viața curată și neprihănită a
sfințitului slujitor. „Preotul fără vocație e un batjocoritor de cele sfinte și nu va scăpa de
pedeapsă el și episcopul care l-a hirotonit, fără să-i fi făcut cercetarea amănunțită a chemării și
a pregătirii pentru preoție”1. Aceasta înseamnă că atât ierarhul cât și candidatul la hirotonie
trebuie să fie deplini conștienți că „preoția este un mare dar pe care-l merită doar cei care,
vindecându-se de patimi, ajung să fie medici duhovnicești chemați să vindece patimile
oamenilor”2. Sfințenia, responsabilitatea și sublimitatea misiunii sale îl obligă pe preot „să
mențină darul preoției în duhul în care l-a primit, să slujească cu vrednicie lui Dumnezeu și
oamenilor și să păzească moștenirea sfântă a preoției”3.
Viața preotului împodobită de florile virtuților creștine este mărturia vie a conștiinței
preoțești și oglinda chemării sale la această sfântă și înaltă misiune. Pentru a trăi o viață
corespunzătoare acestei chemări, trebuie ca noi, preoții, „să fim înțelepți duhovnicește, curați și
nevinovați pentru ca Duhul lui Dumnezeu să fie cu noi și întru noi și să lucreze prin noi”4, așa
cum ne povățuiește Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Duhul să nu-l stingeți” (I Tesaloniceni V,
19), adică să nu împiedicăm lucrarea Duhului Sfânt în viața noastră prin patimile și fărădelegile
noastre, care pervertesc puterile sufletești și întinează chipul lui Dumnezeu din noi. Sănătatea
sufletului este virtutea, iar boala lui o constituie patimile. „Sufletul este sănătos atunci când nu
are patimi”5. Când s-a eliberat de povara și noroiul patimilor și-a dobândit și frumusețea cea
duhovnicească. „Sufletul este frumos când este împodobit cu Sfântul Duh, când are în el
podoabele date de Duhul cel Sfânt: dreptatea, curajul, castitatea, iubirea de bine, simțul
rușinii...”6, virtuți care se cer de fapt oricărui bun creștin, însă preotul trebuie să ilustreze prin
viața și faptele sale că este un model de adevărat creștin. El trebuie să fie un fel de „campion
oficial al virtuții”7, adică un practicant consecvent al virtuților creștine și un pios trăitor al lor.
„Virtuțile îi sunt necesare totdeauna, ca prudență, bunătatea, răbdarea, solidaritatea,
neîncrederea în sine și încrederea în Dumnezeu”8. Podoaba virtuților este haina de nuntă cu care
se prezintă preotul la ospățul ceresc al Stăpânului în oficiul divin al Sfintei Liturghii. După un
scriitor filocalic, descătușarea de patimi și de gândurile cele întinate este condiția indispensabilă
a slujirii preoțești. „Când te-ai învrednicit de preoția dumnezeiască și cinstită – spune el – te-ai
îndatorat de mai înainte să te ai pe tine jertfit morții patimilor și plăcerilor și așa să îndrăznești
a te atinge de jertfa cea vie și înfricoșată, dacă nu vrei să fii ars de focul dumnezeiesc, ca o
materie ce arde cu ușurință. Căci chiar serafimul n-a îndrăznit să se atingă de cărbunele
dumnezeiesc fără clește, cum te vei atinge tu fără nepătimire, prin care vei avea și limba sfințită

1
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Chipul preotului după Sfânta Scriptură..., p. 162.
2
Mitropolit Hierotheos Vlachos, în trad. rom. cit., p. 93.
3
Ibidem, p. 96.
4
Sf. Ioan de Kronștadt, Către păstorii duhovnicești, trad. în rom. de Cristea Florentina, Ed. Egumenița, Galați.
2011, p. 21.
5
Ieromonah Benedict Aghioritul, Patimile și vindecarea lor, trad. în rom. de Ieroschimonahul Ștefan Nuțescu, Ed.
Evanghelismos, București, 2003, p. 10. Patimile sunt ca o negură vâscoasă care învăluie sufletul și ochii minții.
„Precum omul nu poate vedea soarele atunci când este ceață, tot astfel nu-și poate vedea frumusețea sufletului său,
când aceasta este ascunsă de ceața patimilor” (Ibidem, p. 14).
6
Sf. Clement Alexandrinul, Pedagogul, în trad. rom. cit., cartea a III-a, cap. 11, p. 341.
7
Victor Lithard, op. cit., p. 34.
8
Ibidem, p. 54.
și buzele curățite și sufletul curat împreună cu trupul și mâinile înseși mai strălucite ca aurul, ca
pe niște slujitoare ale focului și ale Jertfei celei mai presus de ființă”9.
Un alt părinte bisericesc afirmă că nu poate fi un bun păstor sufletesc preotul care n-a plivit
din ogorul sufletului său neghinele răutății și nu s-a arătat pe sine vrednic lucrător al virtuții.
„Oricine ar vrea să îndrăznească să-și ia conducerea sufletelor să se cerceteze cu mare grijă ca
nu cumva să mai stăruie încă în el vreun viciu aducător de osândă. Nici să nu dorească a fi
mijlocitor pentru greșelile altora acela care este murdărit de propriile sale păcate”10, căci „nu
poate pretinde să șteargă faptele rele ale altora acela pe care-l mai stăpânesc păcatele
proprii”11.
Același sfânt părinte enumeră următoarele calități sufletești necesare unui adevărat păstor
de suflete: „curat în gânduri, pilduitor în purtare, prudent în tăcere, folositor în vorbă, cel mai
apropiat de fiecare prin iubirea și compătimirea lui, mai presus decât alții prin rugăciune,
prieten smerit cu făcătorii de bine, gata oricând să stea tare prin virtutea dreptății împotriva
viciilor celor vinovați, fără să-i scadă grija vieții interioare, din cauza nenumăratelor ocupații
din afară, fără să se lase a se îngriji de nevoile zilnice cu scuza că se ocupă de cele lăuntrice ”12.
În concluzie, „preotul trebuie să fie plin de toate virtuțile și de toate harismele Duhului”13, iar la
acest stadiu al trăirii duhovnicești nu se ajunge decât prin intense exerciții spirituale, care
presupun purificarea lăuntrică, pocăință și nevoință ascetică, trezvie și vigilență. „Este absolută
nevoie ca viața ascetică a Bisericii să fie nu numai cunoscută de păstorii Bisericii, ci să fie pusă
și în practică prin viețuirea lor de zi cu zi”14. Marii părinți ai Bisericii, păstori și învățători ai
lumii, au atins aceste piscuri ale trăirii spirituale și ne-au exemplificat prin viața și operele lor că
„tot ce este nobil, curat și sfânt, nu izvorăște decât de acolo de unde se cere dăruire și jertfă”15.
Virtutea nu se concepe fără sacrificiu. Ea este o acumulare de forță sufletească care necesită
renunțare și eroism moral. „Voința se formează și se întărește exersând; virtutea se dobândește
și se dezvoltă prin repetarea faptelor”16.
În antichitate, virtutea era înțeleasă ca fiind „o dispoziție sufletească conformă cu rațiunea
pe întreaga viață”17, însă în creștinism ea este definită ca o deprindere constantă de a săvârși voia
lui Dumnezeu cu ajutorul harului divin. „Precum focul cuprinde cu căldură materia potrivit cu
firea sa, tot așa și harul Preasfântului și Prea Slăvitului Duh caută să aprindă sufletele
noastre”18, și „precum trupul, îndreptat spre soare, simte căldură și desfătare în mădularele
sale, așa și sufletul, care tinde sincer către Dumnezeu, simte în el căldura cea de viață făcătoare
și desfătarea, care îl fac cu desăvârșire liniștit și mulțumit și cu adevărat fericit”19. Numai în
această relație perfectă de comuniune cu Dumnezeu își împlinește omul destinul și își
9
Sf. Teognost, Despre făptuire, contemplație și preoție, trad. în rom. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în
„Filocalia”, vol. IV, Sibiu, 1948, p. 254.
10
Sf. Grigorie Dialogul, în trad. rom. cit., partea I-a, cap. 10, p. 43.
11
Ibidem, cap. 11, p. 47.
12
Ibidem, partea a II-a, cap. 1, p. 48.
13
Mitropolit Hierotheos Vlachos, în trad. rom. cit., p. 99.
14
Ibidem.
15
Ierod. drd. Irineu Crăciunaș, Chipul călugărului îmbunătățit după Sfinții Părinți, în „Biserica Ortodoxă
Română”, LXXIII (1955), nr. 3-4, p. 347.
16
Victor Lithard, op. cit., p. 137.
17
Sf. Clement Alexandrinul, Pedagogul, în trad. rom. cit., cartea I-a, cap. 13, p. 225.
18
Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântul al XXVIII-lea, în trad. rom. cit., p. 339.
19
Sf. Ioan de Kronștadt, în trad. rom. cit., p. 41. „Pe măsură ce înaintezi în sfințenie, pe aceeași măsură lupta e
mai aprigă. Dacă Dumnezeu îngăduie aceasta – e ca omul să se smerească, să-și simtă slăbiciunea și să simtă
nevoia unui necontenit ajutor de sus” (Nicolae Arseniev, Biserica Răsăriteană, trad. în rom. de Episcopul Tit
Simedrea, București, 1930, p. 67).
normalizează viața sa interioară, păstrându-și toate însușirile conforme cu firea, îndreptate spre
Dumnezeu, pentru că păcatul pervertește firea, iar „în virtuți se află adevărata fire a omului și
prin ele se luminează chipul lui Dumnezeu din el, ajungând la asemănarea cu El. Viețuind în
chip virtuos, omul nu numai că duce o viață cu adevărat omenească și acționează în
conformitate cu ceea ce este, mișcat de propria fire, fără a fi mânat de nimic din afară și străin
de el, care să-i înrobească voința, dar mai mult, el acționează în conformitate cu Dumnezeu
însuși, împărtășindu-se de voința Sa suverană și libertatea Lui absolută. Omul unit cu
Dumnezeu prin virtute este astfel îndumnezeit”20.
Toate virtuțile creștinești se intercondiționează reciproc, depinzând una de alta și
dezvoltându-se una din alta, alcătuind împreună „un lanț de aur: omul smerit își va plânge
negreșit păcatele; cel care plânge va fi blând și drept și milostiv; cel milostiv, drept și cu sufletul
zdrobit va fi negreșit și curat cu inima; iar cel curat cu inima va fi făcător de pace. În sfârșit, cel
care îndeplinește toate aceste virtuți va înfrunta prigoanele, nu se va tulbura când va auzi că e
vorbit de rău și va fi în stare să sufere mii de necazuri”21. Numai când se ridică la înălțimea
acestor virtuți poate fi preotul o pildă de moralitate vrednică de urmat și „numai fiind mai presus
de păcate și vicii, poate osândi hotărâtor păcatul și viciul. Numai de la înălțimea la care duce
virtutea poate fi văzută înjosirea la care duce păcatul. Biruind personal păcatele, preotul arată
viu, prin exemplul său, pe ce cale pot și credincioșii să se elibereze din sclaviile multe și grele de
care sunt robiți în păcatele lor. Trebuind să intre în luptă cu păcatul și să lupte «până la sânge»
(Evrei XII, 4), preotul trebuie să fie un luptător destoinic, un atlet al duhului. Să îmbrace o
armură impenetrabilă, să fie invulnerabil, să apară totdeauna ca un învingător și niciodată ca
un înfrânt sau să dea semn de slăbiciune”22.
Lupta cu păcatul se desfășoară pe tot parcursul vieții. Mai întâi trebuie să dezrădăcinăm
păcatul și apoi să răsădim virtutea opusă păcatului. Cele contrare se biruiesc prin cele contrare.
„Cui cu cui se scoate afară”, spune o zicală din popor. „De aceea, ca să-și îndrepteze viciile și
defectele – spune un ierarh cărturar din trecutul Bisericii noastre – preotul trebuie să caute a-și
însuși în orice ocazie i s-ar ivi virtuțile opuse acelor vicii și să nu se descurajeze dacă n-ar putea
scăpa deodată, de toate defectele ce le are; ci să caute a le dezrădăcina rând pe rând, făcându-
și socoteală în mintea lui că dacă într-un singur an ar putea smulge vreun viciu sau vreun
defect, iar pe de altă parte ar câștiga vreo virtute, în acest timp ar ajunge bun și desăvârșit”23.
Același ierarh, întemeindu-se pe mărturiile și învățăturile Sfinților Părinți, îi arată, într-un
mod deosebit de emoționant, pe cei nevrednici pentru misiunea și demnitatea de păstor de
suflete, spunând: „Nu sunt buni de preoție acei care au o fire prea aspră, o inimă prea crudă, un
caracter ușor și nestatornic, ori molatec și nepăsător; acei care sunt aplecați la obiceiuri și
deprinderi rele, la dezbinare, necumpătare, joc, îndărătnicie, lăcomie, iubire de deșertăciuni și

20
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, trad. în rom. de Marinela Bojin, Ed. Sofia, București, 2001,
p. 79.
21
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a XV-a la Matei, cap. 6, în trad. rom. cit., p. 184. Așa cum se prezintă cu haina
sufletului nepătată în fața Dreptului Judecător (II Corinteni V, 10), tot astfel trebuie să se înfățișeze și în fața
păstoriților săi. „Haina duhovnicească se țese atunci când fapta analoagă se împletește cu cuvântul de învățătură.
După cum haina, pe care o îmbrăcăm se țese din împletitura urzelii sau bătătura, tot așa și haina sufletului este
foarte frumoasă, dacă faptele sunt o urmare firească a învățăturii pe care o are mai dinainte sufletul, pentru că
sufletul duce, prin învățătură și faptă, o viață virtuoasă” (Sf. Vasile cel Mare, Omilie la Psalmul XLIV, cap. 11, în
trad. rom. cit., p. 297).
22
Pr. Prof. Sebastian Chilea, Lecții de Pastorală, curs litografiat pentru seminariile teologice, București, 1974, p.
46.
23
Mitropolit Athanasie Mironescu, op. cit., p. 28.
plăceri și alte asemenea vicii; acei care sunt puțini dispuși spre virtuțile trebuincioase unui
bărbat bisericesc și, din contra, aplecați spre lucruri oprite de sfintele canoane”24.
Orientând-se după profilul moral al preotului zugrăvit de Sfântul Apostol Pavel în
recomandările și sfaturile sale date ucenicilor săi Timotei și Tit (I Timotei III, 1-12; Tit I, 5-9),
un venerabil dascăl de teologie clasifică virtuțile preotului în trei categorii: religioase, morale și
sociale25. Unele calități sufletești se referă la însăși persoana preotului, altele la familia lui și la
relațiile cu cei din jurul său; altele descriu însușirile morale ce trebuie să aureoleze ființa
sacerdoțiului creștin, precum neprihănirea, modestia, smerenia, blândețea, înfrânarea de la
anumite vicii (beție, lăcomie, desfrânare), râvna în însușirea, propovăduirea și apărarea
învățăturii de credință, spiritul de dreptate, loialitate și decență, etc. Aceste virtuți trebuie să
domine, să inspire și să contureze personalitatea adevăratului păstor de suflete. Dintre acestea,
„sobrietatea, înfrânarea și buna cuviință sunt socotite ca ținând de sfințenia preotului și de
prestanța lui preoțească”26. Poporul dreptcredincios iartă preotului anumite păcate omenești, însă
nu-i iartă pe cele care ating preoția lui, cum ar fi: curăția sufletească, bunătatea, sinceritatea și
seriozitatea27.
În continuare vom încerca să remarcăm virtuțile necesare preotului ca păstor și om.
a. Virtuțile teologice
La temelia pietății și religiozității stau în primul rând cele trei virtuți de căpetenie: credința,
nădejdea și dragostea. „Credința este mama noastră a tuturora, când îi urmează nădejdea și-i
premerge dragostea de Dumnezeu și de Hristos și dragostea de aproapele. Dacă este cineva
înăuntrul acestor virtuți, a împlinit porunca dreptății. Căci cel care are dragoste, este departe
de orice păcat”28. Un adevărat preot se distinge printr-o credință tare și neclintită în Dumnezeu,
printr-o nădejde fermă în puterea, dreptatea și mila Lui și printr-o iubire sinceră și devotată față
de Dumnezeu și de semeni.
Credința este forța spirituală magnetică care ne menține permanent în contact cu
Dumnezeu. „Credința este ochiul care luminează întreaga conștiință și naște înțelegerea”29
lucrurilor nevăzute și veșnice pe care le râvnim și pentru care ne străduim să le dobândim.
„Credința este legătura vie cu Dumnezeu; clădirea relației personale cu Dumnezeu”30, fiindcă pe
temeiul acestei puteri sufletești, întărită de harul dumnezeiesc, „se ține în bună rânduială toate
cele lăuntrice, altfel spus ea este însăși buna rânduială, ce dă unire mai presus de fire,
nemijlocită, desăvârșită a credinciosului cu Dumnezeu, în Care acesta crede”31. Credința
înseamnă consacrarea întregii noastre ființe în slujba împlinirii voii și poruncilor lui Dumnezeu,
din iubire jertfelnică față de El. „Crede cu tărie în Dumnezeu și încredințează-I-te Lui pe de-a-

24
Ibidem, p. 3.
25
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Chipul preotului după Sfânta Scriptură..., p. 161.
26
Sf. Nectarie de la Eghina, în trad. rom. cit., p. 74.
27
Pr. Victor Popescu, op. cit., p. 8: „Împotriva preoției din om, diavolul luptă mai mult decât împotriva
omului din preot”.
28
Sf. Policarp, Epistola către Filipeni, trad. în rom. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în col. „P.S.B.”, vol. I, Scrierile
Părinților Apostoli, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1979, p. 209. „Întâi de toate Dumnezeu caută o inimă plină de
credință în El și-n Fiul Său, și ca răspuns la această credință El trimite de sus harul Sfântului Duh. Dumnezeu
caută o inimă plină de iubire pentru El și pentru aproapele, făcând din ea un tron pe care-I place să stea și să se
arate în plinătatea slavei Sale” (Sf. Serafim de Sarov, în trad. rom. cit., p. 65).
29
Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza a V-a, cap. 4, în trad. rom. cit., p. 74.
30
Pr. Varnava Iankos, Biserica păcătoșilor, trad. în rom. de Nicușor Deciu, Ed. Egumenița, Galați, 2016, p. 102.
31
Sf. Serghie Meciov, Cum să supraviețuim duhovnicește în lumea de astăzi, trad. în rom. de Adrian Tănăsescu-
Vlas, Ed. Sofia, București, 2012, p. 106.
ntregul, atât cât ești în stare”32, spune Fericitul Augustin, căci, în fond, „credința aceasta este:
să trăiesc prezența lui Dumnezeu ascultând cuvântul lui Dumnezeu și strigătul Bisericii: «Voiesc
ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină» (I Timotei II, 4), pentru
fiecare rob, pentru fiecare păcătos”33.
Credința în înțelesul ei de virtute, nu reprezintă un simplu act teoretic sa formalist, ci un act
sinergic; ea nu este o simplă convingere sau acceptare a adevărurilor revelate de Dumnezeu, ci
este o problemă de conștiință și de experiență duhovnicească, pentru că a crede cu adevărat
înseamnă a trăi ceea ce crezi. „Credință numesc nu pe cea simplă, ci pe cea care se naște în noi
din lucrarea virtuților”34, spune un sfânt părinte, înțelegând prin aceasta credința lucrativă și
roditoare de fapte bune de care vorbește Sfântul Apostol Pavel (Galateni V, 6). Aceasta este
credința cea ziditoare și mântuitoare, care „naște în noi frica de Dumnezeu. Iar frica de
Dumnezeu ne învață păzirea poruncilor, care se numește făptuire. Iar din făptuire odrăslește
cinstita nepătimire”35. Credința aceasta luminează conștiința, ochiului cel tainic al inimii, pe care
„Sfinții Părinți o numesc oglindă a ascultării noastre față de voia lui Dumnezeu, a împlinirii
poruncilor lui Dumnezeu”36. Fără această credință ferventă și transformatoare „nu este cu putință
să fim plăcuți lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că
Se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei XI, 6).
Fără această credință care îl înnobilează și îl îndreptează pe om (Romani III, 28), preotul
încetează de a mai fi stâlp veghetor al Bisericii, făclie luminătoare în sfeșnic și trâmbiță
deșteptătoare a păstoriților săi; cuvântul său de învățătură nu mai are nici un ecou în sufletele
oamenilor, gesturile și actele sale liturgice, săvârșite în virtutea inerției, nu mai sensibilizează și
nu mai prind viață, iar toată slujirea sacramentală și pastorală se transformă într-o monotonie
seacă care indispune și provoacă plictiseală, pentru că totul este efectuat mecanic, fără evlavie și
fără simțire și trăire religioasă. Când intervine această rutină? Atunci când în sufletul preotului s-
a stins flacăra credinței, când „preotul nu mai participă cu toată concentrarea interioară la
săvârșirea slujbelor religioase și nu se mai apropie cu frică și cu cutremur de cele sfinte”37.
Credința este fermentul care dospește și pune în mișcare energiile și funcțiunile sufletului uman.
„Numai cel ce crede poate și vorbi cu căldură. Numai această credință mă ține în chemarea mea
de preot. Ce aș face fără ea? Ce aș fi să nu mai cred în Hristos cel înviat; să înceteze această
chestiune de a fi cea mai fierbinte pentru sufletul meu? Ar trebui să închid cărțile și să caut altă
carieră. Să mai rămân cu cei cărora le pot face bine? Dar cum mi-aș putea ascunde golul din
sufletul meu, vatra stinsă, care nu-mi mai poate da nimic? Nu, nu poate fi preot azi care să
treacă cu buretele peste acestea, nu poate fi preot care să trăiască numai într-o ațipeală, cu
privire la aceste întrebări și să se mângâie numai cu ideea că indiferent de credința lui
personală, poate rămâne la post să facă bine poporului”38. Câți preoți din zilele noastre își mai
pun asemenea semne de întrebare și pe câți îi mai frământă asemenea probleme de conștiință
preoțească? Departe gândul nostru de a generaliza asemenea fenomen, credem că fiecare preot
este conștient în felul său de importanța covârșitoare a acestei responsabilități morale și de faptul

32
Fericitul Augustin, Solilocvii, cap. XV, trad. în rom. de Gheorghe I. Șerban, Ed. Humanitas, București, 1993, p.
125.
33
Pr. Varnava Iankos, op. cit., p. 102.
34
Sf. Teognost, în trad. rom. cit., p. 264.
35
Sf. Teodor al Edesei, Una sută capete folositoare, trad. în rom. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”,
vol. IV, Sibiu, 1948, p. 209.
36
Sf. Serghie Meciov, în trad. rom. cit., p. 104.
37
Pr. Victor Popescu, op. cit., p. 11.
38
Arhim Iuliu Scriban, op. cit., p. 21.
că nu te poți apropia de Dumnezeu și nici nu poți lucra cu zel în numele Lui dacă nu ești și tu cu
cugetul și cu sufletul aproape de Dumnezeu. „Credința și experiența sunt sufletul întregii lucrări
pastorale”39, spunea cândva un teolog apusean, însă aceste daruri sufletești trebuie puse în
aplicare și fructificate. Biserica deține comoara credinței, însă criza spirituală a societății
contemporane se datorează și faptului că nu se mai trăiește credința în spiritul ei autentic. Nu
trebuie să fim superficiali și formaliști, ci „trebuie să scoatem credința din Biserică și să o
aducem în mijlocul familiei, în mijlocul grupurilor sociale, în mijlocul popoarelor, în mijlocul
speciei noastre și să trăim fiecare gând și fiecare gest în Credință, deoarece e singura cale de
acces la un câmp afectiv universal”40. Preotul zilelor noastre trebuie să aprindă această flacără a
credinței în sufletele oamenilor. „Ca preot în biserică, el va fi pătruns de pietate, cu puternici
convingeri religios-morale, altruist și generos, cu un suflet blând și deschis, fiind un mângâietor
pentru ceilalți”41. Cine nu e pătruns de duhul credinței până în adâncul sufletului său, nu va putea
convinge pe altul de puterea credinței. „Credincioșii așteaptă de la preot o trăire a vieții cu
adevărat creștină, doresc să vadă în preotul lor întruparea adevăratei vieți evanghelice. Deci,
preotul este urmărit de credincioșii săi în gesturile și comportarea lui. Așadar, evlavia pe care
preotul o cere credincioșilor, trebuie să o aibă el mai întâi. Dacă nu este un om evlavios, nu are
în viață o ținută evanghelică creștină, predica lui nu poate să zidească decât pe jumătate”42.
Pentru ca sămânța adevărurilor de credință să prindă rădăcini nu este suficient să convingem doar
mințile oamenilor despre măreția și însemnătatea acestor adevăruri fundamentale, ci trebuie să o
trăim în lumina lor în așa fel încât „să facem ca sufletele semenilor noștri să se învolbureze de
credință și să-și facă din Hristos pivotul întregii existențe. Ori aceasta nu este cu putință dacă în
noi înșine nu lucrează cu spor o putere mai mare ca a noastră, dacă lumea nu poate recunoaște
în noi instrumentele apropiate ale harului necreat”43.
Credința este un dar supranatural revărsat de Dumnezeu în noi în clipa când am primit
Taina Sfântului Botez, însă, cultivată prin puterile noastre susținute de har, ea devine un rod al
strădaniilor noastre sufletești. Prin susținute eforturi și nevoințe ascetice, Sfinții Părinți au făcut
cât mai viu și mai lucrător acest dar al credinței. „Credința lor nu era numai un act de
contemplare sau de adorare, ci o lucrare care cuprinsese întreaga lor ființă, transformând-o în
instrument binefăcător pentru oamenii care-i auzeau sau care-i vedeau. Era o credință trăită, un
foc aprins, un rug înalt în care se purificau ei și purificau și pe alții; era o credință care se
transmitea altora asemenea incendiului mânat de o suflare de vânt”44.
Credința cea adevărată trezește în sufletele noastre simțiri de pocăință. Ea este o credință a
pocăinței, în sensul obiectiv al cuvântului, pentru că „pocăința este o faptă săvârșită de credință;
dacă nu crezi că păcatul te ține de mult înlănțuit, nici nu te schimbi; și mântuire pentru cel care
trăiește potrivit poruncilor, iarăși nu te schimbi”45, spune Sfântul Clement Alexandrinul. Numai
în lumina credinței intuim și recunoaștem păcatele. La credința cea lucrătoare și „la
experimentarea ei cu ultima fibră a ființei tale, nu ajungi decât dacă ai clară și profundă
conștiința păcatului, conștiința insuficienței personalității și a puterilor ei, precum și conștiința
posibilităților de mântuire pe care ți le pune la îndemână și ți le face intuitive certitudinea

39
A. Vinet, Théologie Pastorale ou Théorie du ministère evangélique, Paris, 1889, p. 314.
40
Ioan Nicolescu, Eseu despre credință, Ed. Lucman, București, 2013, p. 225.
41
Constantin Cucoș, Educația religioasă, Ed. Polirom, Iași, 1999, p. 154.
42
Patriarhul Justinian Marina, op. cit., p. 183.
43
Prof. Emilian Vasilescu, Biruința noastră: credința, în „Glasul Bisericii”, VIII (1949), nr. 1-2, p. 29.
44
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Atitudinea practică a Sfinților Trei Ierarhi, în „Glasul Bisericii”, XV (1956), nr. 10,
p. 536.
45
Sf. Clement Alexandrinul, Stromata a II-a, cap. 7, în trad. rom. cit., p. 128.
harului”46. Această conștiință trează, trebuie să o aibă în primul rând preotul ca o făclie de veghe,
iar la rândul său, el este îndatorat să o aprindă permanent în inimile și sufletele credincioșilor,
învățându-i că „după ce am crezut în Domnul, trebuie să ne pocăim neîntârziat, fiindcă Hristos
este curat, iar noi suntem plini de păcate. Așadar, din necurați trebuie să ne facem curați, din
muritori – nemuritori, din stricăcioși - nestricăcioși”47. Prin pocăință sinceră întreținem vie
flacăra credinței, căci dacă o lăsăm în părăsire, nealimentată de untdelemnul faptelor bune, ea se
stinge.
Rămâne în sarcina preotului grija necontenită de a veghea asupra turmei cuvântătoare,
povățuindu-i pe credincioși să urmeze calea dreptei credințe și să sporească în lucrarea ei, căci
„nu vom fi pedepsiți și osândiți în veacul ce va să fie pentru că am păcătuit, odată ce am primit
o fire nestatornică și neschimbăcioasă, ci fiindcă, păcătuind, nu ne-am pocăit, nici nu ne-am
întors de la calea cea rea către Domnul”48.
Credința este suportul nădejdii, cea care ne dă imboldul lăuntric în aspirația noastră
continuă spre dobândirea bunătăților dumnezeiești pe care Stăpânul și Ziditorul tuturor le-a
făgăduit din veac aleșilor Săi (Evrei X, 23). Întemeiați pe piatra cea tare a credinței, suntem
încredințați în ajutorul și ocrotirea lui Dumnezeu, potrivit cuvintelor Sfintei Scripturi: „Pune-ți
nădejdea în Domnul din toată inima ta și nu te bizui pe priceperea ta” (Pilde III, 5), pentru că
„cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului; nu se va clătina în veac” (Ps. CXXV, 1).
Încrezători în mila, îndurarea, puterea și nemărginita dragoste și bunătate a lui Dumnezeu,
credem și nădăjduim că El ne iubește, ne sprijină și ne poartă de grijă, ajutându-ne să sporim în
tot lucrul bun și folositor. „Nădejdea este o încredere adevărată în Dumnezeu, dată în inima
omului prin insuflare și iluminare de la Dumnezeu, ca să nu deznădăjduiască vreodată în harul
lui Dumnezeu, atât pentru iertarea păcatelor, cât și pentru oricare cerere, când se cere un lucru
bun, fie dintre lucrurile vremelnice, fie din cele veșnice”49.
Câtă nădejde în grija părintească a Tatălui ceresc trebuie să aibă preotul, care trăiește în
forfota lumii, în valul ispitelor și în noianul greutăților și încercărilor de tot felul care se abat
asupra sa și a păstoriților săi? Câtă tărie sufletească și speranță adâncă trebuie să aibă, pentru ca
să stea neclintit în această vâltoare, și să vegheze într-una la cârmă, să nu se clatine sau să se
cufunde corabia vieții sale în viforul mării păcatului? Diavolul îi poate strecura în minte gândul
deznădejdii, însă el nu trebuie să uite niciodată îndemnul psalmistului David: „Aruncă spre
Domnul grija ta și El te va hrăni; nu va da în veac clătinare dreptului” (Ps, LIV, 25). Sunt, în
mod inevitabil, destule fapte și momente de întristare care pot tulbura și răvăși sufletul preotului,
ducându-l uneori la neîncredere și chiar disperare, însă el nu trebuie să-și piardă cumpătul și
echilibrul, ci trebuie să-și amintească totdeauna de cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care spune
că „prin multe suferințe trebuie să intrăm în împărăția lui Dumnezeu” (Fapte XV, 22). „Lăsați-I
lui Dumnezeu toată grija voastră, căci El are grijă de voi” (I Petru V, 7), spune verhovnicul
apostolilor, îmbărbătându-i în acest fel pe ucenicii săi în clipele grele ale primejdiilor și a
năpastelor. „Cel ce își așează nădejdea în Domnul nu știe de întristare, iar cel care este

46
Pr. Dr. Grigore Cristescu, Teologie și sacerdoțiu..., p. 19. Sfântul Chiril al Ierusalimului îi instruia în sensul
acesta pe catehumenii pe care îi catehiza, arătându-le că faptele vrednice de pocăință sunt roadele credinței.
„Curățiți vasele sufletului prin credință nefățarnică pentru primirea Sfântului Duh! Începeți să spălați veșmintele
voastre prin pocăință, pentru ca să fiți găsiți curați atunci când sunteți chemați în cămara Mirelui” (Cateheza a
III-a, cap. 3, în trad. rom. cit., p. 38).
47
Sf. Serghie Meciov, în trad. rom. cit., p. 58.
48
Sf. Teognost, în trad. rom. cit., p. 265.
49
Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe, p. II, întrebarea I, trad. în rom. de Alexandru Elian, Ed.
I.B.M.B.O.R., București, 1981, p. 109.
împovărat cu griji de prisos se află în întristare”50, pentru că nu-și mai reazemă încrederea în
Izvorul vieții și al mântuirii noastre, ci se bizuie pe propriile sale puteri slabe și neputincioase.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune, de altfel, că „precum Dumnezeu încununează pe cel ce se
ostenește, suferă și se muncește mult, tot așa încununează și pe cel ce nădăjduiește, căci numele
răbdare este sinonim cu sudori, osteneli și stăruință multă. Cu toate acestea, însă, s-a hărăzit și
acest bun celui ce speră, ca să se mângâie și să se încurajeze sufletul cel ostenit”51.
Martirii și vechii creștini din primele secole ale prigoanelor întreprinse în mod sistematic
de împărații păgâni împotriva creștinismului, n-ar fi rezistat în fața atâtor suferințe și primejdii
dacă nu ar fi avut ca ancoră tare și neclintită virtutea nădejdii în moștenirea bunătăților cerești.
Nădejdea este temeiul vieții noastre și credința adeverită în faptă. Ea „se naște tot din credință....
Nădejdea însă, este așteptarea dobândirii unui bine; și, în chip necesar, așteptarea este
credincioasă. Credincios este cel care păstrează fără greș cele încredințate lui; iar nouă ni s-a
încredințat cuvintele despre Dumnezeu, cuvintele dumnezeiești, poruncile, împreună cu
săvârșirea poruncilor”52, spune Sfântul Clement Alexandrinul. Credința însăși este un act de
nădejde, căci nu putem nădăjdui fără a crede și nici nu putem crede fără a nădăjdui, așa încât cele
două virtuți sunt indisolubil unite între ele, împletindu-se una pe alta.
Nădejdea creștină nu se limitează numai la viața aceasta pământească, ci ea ne deschide
orizontul spre cer, spre lumea veșniciei. Ea nu ține numai de domeniul vieții trupești, ci și a celei
sufletești, iar viața sufletului este viața veșnică, după cum mărturisește Sfântul Apostol Pavel:
„Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viața aceasta, suntem mai de plâns decât toți oamenii”
(I Corinteni XV, 19). Nutrind speranța dobândirii „vieții veșnice, pe care a făgăduit-o Dumnezeu
mai înainte de anii veacurilor” (Tit I, 2), creștinul nu se lasă răpit de torentul răului și nici de
vălmășagul ispitelor și al necazurilor care îl asaltează din toate părțile ca să-l doboare, ci,
„înrădăcinat în nădejdea sa, râde de eforturile pe care i le înmulțesc dușmanii săi în zadar
pentru a-l răsturna. Adevăratul creștin nu se teme de nici unul din relele care se dezlănțuie
asupra lumii, de nici un atac dușman, de nici o soartă potrivnică. Ba mai mult! Moartea în loc
să-l înspăimânte, încununează nădejdile sale și-l aduce în aceste destine veșnice după care
suspină el atâta timp”53.
Trăind în iureșul lumii atacată și afectată într-una de viforul ispitelor, a suferințelor de tot
felul, preotul este dator să îndrepte corabia mântuirii la limanul cel lin, inspirând în sufletele
credincioșilor săi liniște, siguranță și optimism, adică încredere și nădejde în lucrarea proniei
dumnezeiești, căci noi toți „așteptăm în Duh nădejdea dreptății prin credință” (Galateni V, 5),
de la Hristos, Izbăvitorul și Mântuitorul sufletelor noastre. Nădejdea nu este descurajare,
pesimism, lipsă de voință și de răbdare, ori slăbiciune sau dezarmare în fața greutăților și a
necazurilor ce se răsfrâng asupra noastră, ci este tărie sufletească, dorință caldă și sfântă,
așteptare și bucurie credincioasă și încrezătoare în ajutorul lui Dumnezeu, de la Care se pogoară
50
Cum să te mântuiești în lumea contemporană, trad. în rom. de Dr. Gheorghe Zapotinschi, Ed. Platytera,
București, 2013, p. 292.
51
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, Omilia XIV, trad. în rom. de
Episcop Teodosie Atanasiu, Ed. Christiana, București, 2005, p. 273.
52
Sf. Clement Alexandrinul, Stromata a II-a, cap. 7, în trad. rom. cit., p. 128. „Credința și nădejdea nu sunt niște
lucruri simple și întâmplătoare. Ci credința are nevoie de un suflet tare, iar nădejdea, de o socotință și de o inimă
dreaptă. Căci cum va crede cineva cu ușurință în cele ce nu se văd, fără har? Și cum va nădăjdui în lucrurile
viitoare neînvederate, de nu va avea prin curăție vreo experiență a darurilor Domnului, prin care primește
adeverirea acelora, ca a unora ce sunt de față? Deci pentru amândouă este nevoie de virtute, dar și de înrâurirea și
de ajutorul lui Dumnezeu, pe care dacă nu le avem, în zadar ne ostenim” (Sf. Teognost, în trad. rom. cit., p. 263).
53
Sf. Ioan Gură de Aur, Bogățiile oratorice, trad. în rom. de Diacon Gheorghe Băbuț, Ed. Pelerinul Român, Oradea,
2002, p. 168.
tot darul ceresc și pământesc. „Ridicat-am ochii mei la munți, de unde va veni ajutorul meu.
Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul și pământul” (Ps. CXX, 1-2). De aceea, în orice
clipă de durere și încercare este bine să rostim din inimă rugăciunea Sfântului Ioanichie:
„Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime
Sfântă, mărire, Ție”.

Virtutea iubirii este concretizarea faptică a credinței și a nădejdii sau, mai bine zis
corolarul lor. Ea este esența dogmatică și morală a creștinismului și sinteza întregii învățături
dumnezeiești. Sfântul Apostol Pavel o numește „împlinirea legii” (Romani XIII, 10) pentru că
“în ea se concentrează ca într-un focar, tot duhul de viață dădător al creștinismului.”54
Iubirea sinceră și dezinteresată exclude orice formă de egoism sau interes personal, pentru
că a iubii înseamnă a trăi viața celuilalt, a te deschide spre cel de lângă tine cu toată afecțiunea, a
te apropia și a comunica cu o persoană pe care o prețuiești nespus pentru valoarea ei
inestimabilă. „Această tendință bazată pe unitatea dintre persoane ca purtătoare de valori sau
ca valori în sine se actualizează în iubirea propriu-zisă”55. Un sfânt părinte spune că „porunca
iubiri este capul și coroana tuturor poruncilor”56, iar noi spunem că virtutea iubirii este trăsătura
caracteristică a adevăratului preot și a creștinului autentic, dacă este practicată în spiritul ei și
dacă izvorăște din profunzimile sufletului, căci „după cum această iubire, când întovărășește pe
cineva cu putere, toate felurile de păcate le stinge și le alungă, tot așa și când este slabă, face să
răsară aceste rele”57.
Noi Îl iubim pe Dumnezeu-Binele suprem și Izvorul tuturor bunătăților cerești și
pământești, dar îl iubim în mod absolut și pe aproapele nostru care este chipul lui Dumnezeu.
“Dacă Dumnezeu se îngrijește în toate chipurile și necontenit de tine, nu înceta deci nici tu să te
îngrijești de aproapele tău. Dacă aproapele nu este vrednic de iubirea ta – după părerea ta –
atunci este vrednic de iubirea lui Dumnezeu al cărui rob este și el și al cărui chip îl poartă; e
vrednic de Hristos, care și-a vărsat sângele Său, pentru el”58, spune Sfântul Tihon de Zadonsch.
Preotul trebuie să fie întruchiparea fidelă a acestei iubiri, pentru că preoția este slujirea lui
Dumnezeu și a oamenilor, săvârșită din dragoste înflăcărată, devotată și curată. „Astăzi oamenii
vor două lucruri de la preot: să fie neiubitor de bani și să aibă dragoste”59, pentru că „fără
iubire, preotul nu poate deveni pentru semenii săi ceea ce trebuie să fie – după cuvântul
Domnului –:«...Sarea pământului și lumina lumii» (Matei V, 13, 14). Într-adevăr, pentru ca
preotul să devină pentru ceilalți creștini sprijin moral și exemplu este nevoie ca el să manifeste
în raporturile cu ei acea înălțime a duhului și a moralei, care nu sunt cu putință fără iubire. Iar
preotul, fiind chemat să fie părinte și învățător al credincioșilor este neapărat obligat să
manifeste iubire sinceră față de aproapele”60.

54
Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diacon Dr. Orest Bucevschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Diacon Prof. Dr.
Ioan Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă, vol.II, Ed. I.B.M.B.O.R, București, 1980, p. 36
55
Ibidem, p.37.
56
Sf. Simeon al Tesalonicului, Cuvânt despre preoție, în trad.rom.cit., p.698.
57
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XLIV la I Corinteni, în trad.rom.cit.,p. 471.
58
Grădina de flori duhovnicești, Cugetări povățuitoare și sfaturi bune culese din operele bărbaților înțelepți și
sfinți, Ed. Buna Vestire, Bacău, 1997, p.163.
59
Cuviosul Paisie Aghioritul, în trad.rom.cit., p,287
60
Nicodim, Mitropolitul Leningradului și Novgorodului, Pregătirea noilor slujitori ai lui Hristos pentru zidirea
viitorului Bisericilor Ortodoxe locale, în “Glasul Bisericii”, XXX(1971), nr.5-6, p. 480.
 Trăind cu toată efervescența sentimentul dragostei creștinești, el o insuflă și păstoriților săi,
făcându-i să simtă și să vibreze și ei, la rândul lor, de acest duh evanghelic al iubirii, asemenea
Păstorului bun, Care „fiind însuși iubire își descoperă în chipul cel mai clar posibil întreaga Sa
iubire tuturor ce-L iubesc și doresc să se apropie de El”61. Porunca dragostei, transmisă nouă de
Mântuitorul ca testament ( Ioan XIII, 34), este legea fundamentală și regula de aur a slujirii
preoțești și a apostolatului creștin, așa cum spunea un emerit dascăl de teologie: „Dragostea
preotului pentru Dumnezeu, pentru Hristos, pentru Sfânta Scriptură și pentru credincioși este
substanța însăși a preoției”62. Așa cum Mântuitorul ne-a răscumpărat din păcat prin jertfa Sa pe
Cruce (Evrei IX, 14), act ce constituie suprema formă a iubirii Sale față de neamul omenesc
(Ioan III, 16), tot astfel și preotul trebuie să se dăruiască cu toată râvna, osteneala și jertfelnicia în
slujba mântuirii și ajutorării semenilor săi. Iubirea stinge văpaia mâniei, a urii și a invidiei,
transformă și înnoiește sufletele oamenilor și îndumnezeiește pe preot. „Intensitatea de trăire a
iubirii devine izvorul tuturor acțiunilor lui, iar bucuria împlinirilor morale este corolar al
optimismului pastoral”63, pentru că numai „singură iubirea unește zidirea cu Dumnezeu și
făptura întreolaltă în același cuget”64.
Mai întâi de toate, preotul trebuie să-L iubească pe Dumnezeu din toată inima sa, din tot
sufletul său și din tot cugetul său (Matei XXII. 37), așa cum îi poruncește Mântuitorul
învățătorului de Lege „Nici o desfătare pământească și nici o iubire omenească nu dau sufletului
mângâiere atât de desăvârșită și nesfârșită ușurare și bucurie, cât dă iubirea de Dumnezeu,
dragostea către Domnul”65. Această iubire este temelia religiozității preotului și totodată,
garanția legăturilor sale neîntrerupte pe care le întreține cu Dumnezeu și cu credincioșii săi
pentru care mijlocește la Dumnezeu să le dăruiască pace, sănătate, mântuire, spor și ajutor în
viața lor. „Cum vom îndrăzni să credem că putem cunoaște pe Dumnezeu, ba chiar să-L facem
cunoscut și altora și iubit și de alții, dacă nu trăim într-o strânsă comuniune de iubire cu El,
dacă nu-I simțim prezența în viața și acțiunile noastre, dacă trăim ca cei care n-au credință?”66
Fără iubirea de Dumnezeu, viața umană își pierde adevăratul ei sens și toate eforturile noastre nu
au nici un rezultat pozitiv. „Este greu să trăiești fără iubirea de Dumnezeu, viața este o povară,
iar sufletul este atunci cufundat în beznă și urât. Dar când iubirea cuprinde sufletul, bucuria lui
este cu neputință de tâlcuit în cuvânt”67, spune un sfânt părinte contemporan. Această iubire este
temeiul, izvorul și radăcina iubirii față de semenii noștri, fiindcă din clipa „când cineva începe să
61
Sf. Simeon al Tesalonicului, Cuvânt despre preoție, în trad.rom.cit, p. 698.
62
Pr.Prof. Ioan G. Coman, Sensul și sarcinile preoției după Sfinții Părinți, în “Mitropolia Olteniei”, XXIV
(1972), nr.1-2, p.10.
63
Pr.Drd. Nicolae Bordașiu, Datoriile morale ale preotului, în “Studii Teologice”, XXV(1973), nr.1-2, p.75.
64
Sf. Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare și petrecerea cea după minte, suta întâi, trad. în rom. de Pr.
Prof. Dumitru Stăniloae, în Filocalia, vol.IV, Sibiu, 1948, p.3. ,,Dragostea, ca o rădăcină, odrăslește miile și miile
de ramuri ale virtuții, ca un izvor izvorăște multe curgeri de ape, ca o mamă strânge la pieptul ei pe cei ce aleargă
la ea. Unde-i dragoste, păcatele sufletului sunt nelucrătoare; unde-i dragoste încetează săltările nejudecate ale
minții” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a II-a la Rusalii, în vol.”Predici la sărbători împărătești și cuvântări...”,
trad.rom.cit., p.221).
65
Sf. Dimitrie de Rostov, Abecedar duhovnicesc, trad. în rom. de Cristian Spătărelu, Ed. Egumenița, Galați, 2006,
p.99.
66
Prof. Emilian Vasilescu, op.cit., p.30. ,,Cine iubește pe Dumnezeu din toată inima nu se teme nici de moarte, nici
de chinuri, nici de judecată, nici de iad; căci iubirea desăvârșită deschide drum sigur la Dumnezeu” (Thomas de
Kempis, în trad.rom.cit., p.40).
67
Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, trad. în rom. de Pr.Prof. Ioan Ică și
Diacon Asistent Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Alba Iulia, 1994, p.50.
simtă cu îmbelșugare dragostea de Dumnezeu, începe să iubească și pe aproapele întru simțirea
duhului”68. Numai în acest cadru devine dragostea atotcuprinzătoare, altruistă și generoasă. „O
carte nu ne poate încredința de iubirea lui Dumnezeu oricât de sfântă ar fi, ci este nevoie ca un
om să ne iubească în numele lui Dumnezeu”69, iar acest om este preotul, pentru că el răspunde
personal înaintea lui Dumnezeu de mântuirea sufletelor încredințate lui spre păstorire. El știe că
„harul vine de la iubirea pentru fratele nostru și se păstrează prin iubirea pentru fratele nostru.
Dar dacă nu iubim pe fratele nostru, harul dumnezeiesc nu va veni în sufletul nostru”70.
În parohia pe care o păstorește, preotul este nu numai modelul, părintele și conducătorul
spiritual, ci și semenul și fratele apropiat al celor aflați în nevoi și în suferințe, față de care
trebuie să-și asume grija și răspunderea. „În sufletul lui trebuie să găsească ecou, azil și
remediu, toate nevoile, toate grijile, toate păsurile, toate dorințele cele bune și lipsurile
păstoriților săi”71. În fața unor asemenea afecțiuni, preotul nu poate rămâne indiferent și
nepăsător. „Când iubește, este bun, totdeauna și cu oricine: gândurile sunt favorabile,
sentimentele binevoitoare, atitudinea cordială și respectuasă; cuvintele sunt cele care plac;
relațiile sunt amicale; dispozițiile sunt cele de a îngădui; de a ierta, de a apăra, de a face cuiva
serviciu..., ceea ce necesită o permanentă uitare de sine. Adevărata bunătate nu cunoaște
indiferență ori uitare, sau cel mai adesea o distanțare plină de amărăciune”72.
Într-o parohie sunt suflete năpăstuite și umbrite de păcate, apăsate de greutăți și lovite de
dureri, care trebuie ușurate, purificate, mângâiate și întărite. În asemenea împrejurări, „inima
preotului trebuie să fie așa de sensibilă și delicată, încât el nu numai să dorească și să facă bine
altora și să știe a se bucura cu cei ce se bucură, dar, mai cu seamă, să fie capabil a plânge cu
cei ce plâng, să știe a pătimi împreună cu cei ce pătimesc. Asemenea medicului, păstorul va
avea ocazia să vadă și să aibă de lucru mult cu latura cea mai rea și cea mai bolnavă a
oamenilor, să meargă în urma neputințelor omenești, să le poarte asupra sa și să le vindece.
Păstorul trebuie să pună binele aproapelui mai presus de al său propriu și nu trebuie să-și facă
sieși spre plăcere”73, ci trebuie să se străduiască cu orice preț să amelioreze stările sufletești ale
oamenilor, să le ușureze soarta lor împovărată de griji și de nevoi, să-i ajute să înfăptuiască
binele moral și să-și înfrumusețeze sufletul cu faptele cele bune, căci „cel ce alină foamea, setea
și ajută pe cei goi, pe cei străini, pe cei bolnavi și pe cei din închisoare, fie că o face aceasta
trupește sau duhovnicește, împlinește iubirea față de Dumnezeu și de aproapele”74. A iubi pe
aproapele înseamnă a participa la viața lui și a te solidariza cu el în suferință și în necaz. „Așa
cum magnetul atrage fierul, tot astfel dragostea noastră sinceră atrage iubirea semenilor”75,
dacă este materializată în faptele milei trupești și sufletești. Trebuie aplicată regula milei, fără să
aștepți să ți se restituie binele săvârșit. Astfel, orfanului de ambii părinți să-i fii și tată și mamă.
Bătrânului neputincios și bolnav de orice vârstă să-i fii îngrijitor. Familiei nevoiașe și văduvei
68
Sf. Diadoh al Foticeei, Cuvânt ascetic, trad. în rom. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în ,,Filocalia”, vol.I, Sibiu,
1947, p.340.
69
Părintele Filotheos Faros, Clerul azi-o privire din interior, trad. în rom. de Lăzărescu Ovidiu, Ed. Egumenița,
Galați, p.125.
70
Cuviosul Siluan Athonitul, în trad.rom.cit., p.138.
71
Prof. Teodor M. Popescu, Sfințenia și răspunderile preoției..., p.173
72
Pr. Victor Lithard, op.cit., p.16.
73
Episcop Melchisedec Ștefănescu, op.cit., p.31.
74
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, trad. în rom. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în
,,Filocalia”, vol.III, Sibiu, 1948, p.142.
75
Grădina de flori duhovnicești..., p.165.
să-i fii sprijinitor. Omului în necaz să-i fii mângâietor. Celui asuprit și nedreptățit, să-i fii
apărător, celui slab – ocrotitor. Către cel irascibil sau insuportabil – răbdător, către cel ce ți-a
greșit-iertător, către cel leneș și păcătos – sfătuitor, către învrăjbiți – împăciuitor. „Dacă vrei să
trăiești pentru tine, trăiește pentru alții”76, spune filozoful Seneca. Indiferent de profesie, de
condiție socială sau de convingeri religioase, noi suntem datori să-i arătăm omului deplin
respect, atenție și cinstire, însă toate acestea în plinătatea îndurării. Dacă el se află în nevoi,
suntem obligați să-l ajutăm, în întristare să-l mângâiem, în boală să-l cercetăm, etc. „Iubirea
pentru semeni, spiritul de sacrificiu pentru aproapele și zdrobirea egoismului, iată virtuțile care
trebuie să împodobească ființa morală a adevăratului preot”77, spunea cândva un vrednic
patriarh al Bisericii noastre Strămoșești. Preotul trebuie să manifeste această dragoste
evanghelică în orice moment. El trebuie să arate „atunci când este în Biserică, slujind
sărbătorește; atunci când se închină acasă, sau prin casele credincioșilor, când săvârșește
Sfintele Taine, în legăturile zilnice de familie, de prietenie, sau în raporturile cu parohienii, cu
autoritățile, cu subalternii, cu tineretul care a isprăvit școala, cu copiii, cu oamenii maturi sau
cu bătrânii”78. Ultimele categorii de oameni simt căldura acestei dragoste ca și hrana și respirația
zilnică. „Cea mai înaltă doză de iubire îi hrănește, îi lecuiește, le dă puteri să se bucure de
viață...Desigur, mai ușor este să-i iubim pe copii. Iar, în legătură cu oamenii în vârstă, acest
sentiment poate să fie doar unul matur și însuflețitor: dragostea-recunoștință, dragostea-stimă,
dragostea-iertare, dragostea-datorie”79.
Iubirea creștină are un caracter universal. Ea se extinde asupra tuturor oamenilor, chiar
dacă aceștia sunt păcătoși sau dușmani. Așa cum Dumnezeu iubește pe păcătos, așteptând
îndelung întoarcerea lui, tot astfel și preotul trebuie să-l iubească pe păcătos pentru chipul lui
Dumnezeu sălășluit în ființa lui, ruinată de patimi și de păcat. Aceasta este adevărata dragoste de
om, izvorâtă din dragostea față de Dumnezeu. Preotul o exteriorizează când încearcă orice
posibilitate de a salva un suflet robit de păcat, fiindcă „dragostea lui Dumnezeu îi dă putere să-l
iubească pe om, să-l iubească în păcatul lui, urând păcatul”80.
Iubirea față de dușmani este punctul culminant al acestei virtuți și semnul nobleței
sufletești a preotului, a tăriei de caracter și a superiorității lui de spirit. „Cel ce a dobândit în sine
dragostea dumnezeiască..., suferă cu vitejie orice osteneală, batjocură și ocară, neluând în
seamă câtuși de puțin răul de la nimeni”81. spune un sfânt părinte. Bunătatea este antidotul
aplicat împotriva urii și a vrăjmășiei. „Omul care se înrăiește împotriva noastră este un om
bolnav și trebuie să punem un plasture pe inima lui-dragostea; trebuie să-l mângâiem, să
vorbim cu el cu blândețe și cu dragoste. Iar dacă nu s-a înrădăcinat ura împotriva noastră întru
el, ci doar o suflare de ură vremelnică –luați aminte cum în inima lui, întru răutatea lui,

76
Ibidem, p.167
77
Patriarhul Justinian Marina, op.cit.,p.277
78
Pr. Pavel Grosu, op.cit., p.501. ,,Cel care poartă sarcina semenului său, cel care, având o stare mai bună, vrea
să facă bine altuia mai nevoiaș, cel care dă celor lipsiți cele pe care le-a primit de la Dumnezeu, acela este
Dumnezeu pentru cei care le primesc, acela este imitator al lui Dumnezeu” (Epistola către Diognet , cap. X, trad.
în rom. de Pr. Dumitru Fecioru, în col. ,,P.S.B.”, vol.1, Scrierile Părinților Apostolici, Ed.I.B.M.B.O.R., București,
1979, p.344.
79
Cum să înțelegem bătrânețea, trad. în rom. de Gheorghiță Ciocioi, Editura de suflet, București, 2016, p.55.
80
Cum să te mântuiești în lumea ..., p.203. ,,Prin iubire, omul trece dincolo de înfățișarea fizică a semenului,
trece peste păcatele și scăderile lui, și pătrunde până în intimitatea sufletească, unde descoperă virtuțile și
posibilitățile cu care este înzestrat. Ea nu vede numai ce este semenul, ci vede mai ales ce poate să fie, și, prin
aceasta, ea este creatoare” (Ierod. drd. Irineu Crăciunaș, op.cit. p.349)
81
Sf. Maxim Mărturisitorul, Întâia sută a capetelor despre dragoste, în trad.rom.cit.p.41.
sporește duhovnicește de la mângâierea și iubirea noastră, cum binele biruie răul. Creștinul are
întotdeauna nevoie de bunătate și de înțelepciune, ca prin bine să biruie răul”82, iar dacă nu are
această capacitate și forță morală, măcar să nu se răzbune, ci să-i compătimească pe dușmani și
să se roage pentru ei. „Principala dimensiune a iubirii de vrăjmași o constituie compătimirea.
Mai întâi de toate, aceasta înseamnă să-ţi fie milă de ei. Mila izvorăște din înțelegerea faptului
că cei care ne vor sau ne fac rău au sufletul bolnav”83, iar „rugăciunea pentru vrăjmași este mai
întâi de toate cea prin care primim de la Dumnezeu harul de a-i iubi”84. O rugăciune curată și
bine primită înaintea lui Dumnezeu trebuie să pornească dintr-o inimă eliberată de tirania urii și
încălzită de flacăra iubirii.
În fața lui Dumnezeu nu ne putem înfăţişa ca fii adevărați decât uniți în dragostea de frați.
„În relația cu împreună slujitorii săi, păstorul trebuie să aibă iubirea frățească drept principiu
al tuturor îndatoririlor și activităților sale”85. Este penibil și îngrozitor ca preotul să fie învrăjbit
cu confrații săi de slujire. „Nu este nimic mai degradant și mai dăunător pentru sufletul unui
preot, decât atunci când nu trăiește în dragoste și bună înțelegere cu frații săi de slujire
preoțească”86, pentru că numai iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de semeni „însuflețește
zelul și devotamentul păstorului de suflete”87, iar „a fi desăvârșit înseamnă să dai celor din jur
cât mai mult din surplusul tău și, în schimb, să nu pricinuiești altora nici o supărare”88.
b. Virtuțile morale
Aceste virtuți țin mai mult de intelect și de viață, având ca obiect atitudinea preotului față
de sine însuși și față de păstoriții săi.
Trăind în mijlocul lumii, preotul este expus ispitelor mai mult decât monahii care trăiesc în
mănăstiri, retrași de tumultul lumii și degrevați de grijile și frământările vieții pământești. De
aceea, lupta lui cu păcatul trebuie să fie cât mai încordată, opunând rezistență răului printr-o
voință stăruitoare și neîncetată trezvie și priveghere, dovedind în tot timpul și în tot locul
vigilență, înțelepciune și tărie sufletească. Din clipa în care omul se lasă dominat de păcat, el se
desparte de Dumnezeu, puterile lui sufletești slăbesc, iar harul devine nelucrător, însă, din
momentul când conștientizează că a păcătuit şi începe să se întoarcă la Dumnezeu prin fapte
vrednice de pocăință, harul se reactivează și încununează mântuirea sa. „Harul este în suflet și

82
Cum să ne purtăm creștinește cu aproapele nostru, trad. în rom. de Gheorghiță Ciocioi, Ed. Sofia, București,
2016, p.73-74.
83
Jean-Claude Larchet, Dumnezeu este iubire, trad. în rom. de Marinela Bojin, Ed. Sofia, București, 2003, p.82.
84
Ibidem, p.85. ,,Lipsiți de harul lui Dumnezeu nu putem iubi pe vrăjmași. Dacă te rogi pentru vrăjmașii tăi, va
veni pacea asupra ta. Iar când vei iubi pe vrăjmașii tăi, să știi că un mare har dumnezeiesc locuiește în tine.”
(Cuviosul Siluan Athonitul, în trad.rom.cit. p.142).
85
Episcop Melchisedec Ștefănescu, op.cit., p.87.
86
Patriarhul Justinian Marina, op.cit, p.185.
87
Pr.Prof. Petre Vintilescu, Preotul în fața chemării sale, p.92. ,,Bunătatea și zelul, sunt cele două virtuți pe care
se sprijină slujirea pastorală” (Pr. Victor Lathard, op.cit., p.15)
88
Sf. Ambrozie, Despre Iacob și despre viața cea fericită, trad. în rom. de Pr. Prof. Teodor Bodogae, în col.
,,P.S.B”, vol. 52, Scrieri, partea întâi, Ed. I.B.M.B.O.R, București, 2007, p.276. Sfinții Apostoli îndemnau astfel pe
preoți în rânduielile și instrucțiunile lor: ,,Nu fiți cârtitori, nici răutăcioși, nici îndărătnici, nici mânioși, nici fricoși
(mici la suflet), căci toate acestea duc la hulă împotriva lui Dumnezeu; fiți dimpotrivă blânzi ca Moise și ca David,
deoarece «cei blânzi vor moșteni pământul» - Matei V, 4” (Constituțiile Sfinților Apostoli, în trad. rom. cit.,
cartea a VII a,cap.7, p. 236). La rândul său, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ,,dacă suntem blânzi, smeriți și
milostivi, dacă suntem curați și făcători de pace, dacă nu răspundem cu ocări când suntem vorbiți de rău, ci chiar
ne bucurăm, ei bine atunci, ca și cum am face minuni, vom atrage la noi pe toți cei ce ne văd” (Omilia a XV-a la
Matei, cap. 8, în trad.rom.cit., p.189).
lucrează cu înțelepciune tainică, după multe și îndelungate lupte și încercări. Abia atunci
lucrarea lui se apropie de sfârșit, când sufletul în care sălășluiește a descoperit plăcerea
duhovnicească prin multa răbdare a suferințelor”89. Este ușor să te înfrânezi de la păcat, când
viețuiești în retragere și nu întâmpini nici o ispită și nici un prilej de a păcătui, însă „mult mai
mare este să lupți cu bărbăție și fără să te abați de la drumul tău atunci când te afli în mijlocul
necazurilor”90, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Cel mai mare dușman și obstacol în calea urcușului nostru spre desăvârșire este iubirea de
sine. Poetul francez Moliére spune că „dușmanul meu cel mai mare se găsește în mine însumi”91,
iar filozoful latin Seneca ne asigură că „cel mai mare dușman al fiecăruia se află în inima lui”92.
Acest dușman este egoismul, sâmburele răului. „Omul egoist – scrie H. Turck – este fără
îndoială o speță inferioară a omenirii și se apropie, cu toată firea sa, de bestia cea
neînțelegătoare care vede un dușman în orice lucru străin”93. Oamenii sunt stăpâniți de tot felul
de patimi, de vicii, de orgolii și de instincte oarbe, care îi coboară uneori la nivelul de
animalitate. Ca să le vindece păcatele și capriciile, preotul trebuie să le biruiască el mai întâi în
sine însuși. I se cere, așadar, stăpânire de sine, adică deprinderea și voința de a-și învinge
instinctele rele, dacă vrea să fie pildă, învățător și îndrumător altora, căci „omul care învață dar
nu face cele ce învață, nu se poate curăți pe sine, ci este plin de toată întinăciunea și într-însul
se află toată necurăția”94, spune Ava Pimen.
Privind în adâncul sinelui său și văzându-și lipsurile și și neputințele, omul își îndreaptă
ochii minții spre cer, începe să se roage și să simtă „că Domnul îl luminează, îl întărește, și că i
le-a rânduit astfel încât să îi fie păzit sinele și să înceapă acest proces de cunoaștere. Și începe
să-și cunoască din ce în ce mai mult sinele, să și-l accepte în înțelesul :«Acum îmi dau seama ce
înseamnă egoismul. Acum văd ce înseamnă păcatul. Acum văd ce situație port în mine»“95.
După ce și-a recunoscut păcatele, începe munca acerbă împotriva lor. „Aceasta este asceza
adevărată și mortificația oamenilor evlavioși. Căci omorârea patimilor trebuie să o urmărim,
iar nu asceza în sine, în locuri pustii și lipsite de pericole”96. A-ți stăpâni înclinațiile și
impulsurile inferioare, animalice și egoiste, „a-ți învinge firea, a-ți stăpâni mânia și a împăca
întreolaltă legile contradictorii ale trupului și ale minții, este calitatea unui om nemuritor, pe
care nu l-a cuprins poarta iadului”97, spune un sfânt părinte. Cine n-a smuls din sine însuși
rădăcina păcatului nu poate propovădui altora virtutea și cine nu se poate înfrâna pe sine însuși
nu poate fi pildă de înfrânare altora. Lucrul acesta este valabil în primul rând pentru preoți, care
se străduiesc să-i ridice pe oameni din abisul pierzării și să-i conducă la limanul mântuirii. „Cu
89
Sf. Macarie Egipteanul, Pocăința sau întoarcerea la Dumnezeu, Ed. Bizantină, București, fără an de apariție,
p.39.
90
Sf. Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, trad. în rom. de Cristian Spătărelu si Daniela Filioreanu, Ed. Egumenița,
fără an de apariție, p.269
91
Pr. Octavian Tursa, op.cit., p.38
92
Ibidem.
93
Ibidem, p.39.
94
Pateric, ed.cit. p.182.
95
Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina mântuirii, trad. în rom. de Cristina Costena Rogobete, Ed. Bizantină,
București 2012, p.143-144.
96
Sf. Simeon Noul Teolog, Țelul vieții creștine,trad. în rom. de Arhim. Paulin Lecca, Ed. Anastasia, București,
1996, p.145.
97
Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Cain și Abel, cartea întâi, trad. în rom. de Prof. Maria Hetco, în col. ,,P.S.B”,
vol. 52, Scrieri, partea întâi, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2007, p.133.
cât i se cere preotului să fie mai aproape de Dumnezeu, cu atât tentațiile sunt mai grele, iar
datoria lui de a le înfrunta cu atât mai mare, pentru că el răspunde nu numai pentru sufletul său,
ci și de al altora. Modalitățile tentațiilor trec prin game variate, de la aspectul gândurilor
rătăcite, trecând prin îndoială, lenevire, vrajbă, mândrie, rutină și până la senzualitate”98.
Cel mai greu război este lupta cu sine însuși, pentru că „din iubirea de sine se desprind
celelalte trei ramuri: iubirea de plăcere, iubirea de bani și iubirea de slavă deșartă”99. Din
aceste patimi odrăslesc celelalte păcate, cum ar fi: „atracția pentru bogăție și tendința de a
strânge și de a ne însuși tot felul de bunuri; înclinația către plăcerea simțurilor; dorința de
cinstire, din care pornește invidia; dorința de a-i domina pe ceilalți și de a te face ascultat;
orgoliul măriri și al puterii; preocuparea de a fi admirat și iubit; setea de laude; grija pentru
bunăstarea trupească. Toate acestea țin de lume; ele își dau mâna împotriva noastră, pentru a
ne amăgi și a ne fereca în lanțuri apăsătoare”100. Dacă nu părăsim dulcețile și plăcerile lumii,
nu-L putem iubi pe Dumnezeu și nici nu-I putem sluji cu adevărat, „căci cine va voi să fie
prieten cu lumea se face vrăjmaș lui Dumnezeu” (Iacob IV, 4).
Nu numai credincioșii sunt chemați să săvârșească roade de pocăință, ci și noi, sfințiții
slujitori. Nu trebuie să ne lăsăm cuprinși de nepăsare, de lene și de neglijență, lăsându-ne pradă
păcatului, ci trebuie să ne schimbăm obiceiurile cele pătimașe, lepădând pornirile cele rele și
vătămătoare de suflet. „Numai o pocăință continuă, perseverentă, face ca Soarele dreptății să
lumineze în noi, să devenim exemple pentru aproapele nostru, nu prin vorbe, ci prin fapte, și
astfel vom deveni doctori în toate și pentru toți cei nepăsători care astfel nu vor avea nici un
pretext spre a se scuza”101, spune Sfântul Simeon Noul Teolog.
Pocăința nu trebuie să înceteze niciodată. „Ai căzut, ai încălcat legea lui Dumnezeu, nu ai
păzit poruncile? Să te pocăiești în dată, să ai străpungere de inimă, să-l rogi degrabă pe Hristos
să te ierte și să-ți continui lupta”102. Chemarea la pocăință este adresată în primul rând nouă,
preoților, spune un sfânt contemporan : „O, adevăraților slujitori ai Adevăratului Dumnezeu!
Exclamă el. Cercetați și aflați rânduiala hotărâtă pentru voi de pronia lui Dumnezeu în vremea
călătoriei voastre pământești. Nu lăsați duhurile căzute să vă ademenească și să vă înșele când
vă vor înfățișa în chip atrăgător bunăstarea pământească și vă vor insufla dorința de a o avea,
pentru ca astfel să vă răpească veșnica voastră comoară. Nu așteptați și nu căutați laude și
încurajări de la societatea omenească! Nu căutați slavă și cinste! Nu așteptați și nu căutați viață
fără necazuri, slobodă și ușoară! Nu aceasta este menirea voastră. Nu căutați și nu așteptați
dragoste de la oameni! Căutați cu orice chip și cereți de la voi dragoste și milă față de
oameni!”103
Cele mai cumplite patimi care îl momesc pe preot sunt invidia, mânia, lăcomia și
desfrânarea. Invidia harului fratern pare a fi astăzi cel mai primejdios păcat care predomină în
rândurile clericilor. Invidia orbește sufletul omenesc, distruge pacea și armonia lăuntrică și
tulbură bunele relații dintre semeni. „Seacă focul invidiei și ai secat răul tuturor păcatelor. Taie

98
Pr. Victor Popescu, op.cit., p.135.
99
Arhim. Simeon Kraiopoulus, în trad.rom.cit., p.142.
100
Tito Cilliander, Calea asceților, trad. în rom. de Măriuca Alexandrescu, Ed. Humanitas, București, 2003, p.41.
101
Sf. Simeon Noul Teolog, în trad.rom.cit., p.133.
102
Arhim. Simeon Kraiopoulus, în trad.rom.cit., p.147.
103
Af. Ignatie Briancianinov, Ofrandă monahilor contemporani, trad. în rom. de Cristea Florentina, Ed.
Egumenița, Galați, 2011, p.290.
rădăcina și ai tăiat totodată și rodul”104, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. Invidia denotă o stare
josnică și degradantă care îl compromite enorm pe preot, atât în fața enoriașilor săi cât și în fața
superiorilor și a confraților săi slujtori.
Antidotul acestui păcat este iubirea, care „toate le suferă, toate le crede, toate le
nădăjduiește, toate le rabdă” ( I Corinteni, XIII, 7). „Omul bun și pașnic toate le întoarce în
bine”105, „nu se aprinde de mânie, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de
adevăr”( I Corinteni, XIII, 5-6).
Chiar și în situațiile în care trebuie să-și impună autoritatea și punctul de vedere, preotul
trebuie să-și potolească mânia și să grăiască cu duhul blândeții. Nu este admisibil ca preotul să
fie agresiv în limbaj și nici să reacționeze dur și jignitor, căci „dacă spui lucruri drepte cu furie,
ai pierdut totul..., chiar dacă povățuiești”106, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. „Vorba dulce, mult
aduce”, spune un proverb românesc, iar cuvântul clocotitor de mânie și de ocară este plin de
venin și de otravă, pentru că îndeamnă la ceartă, stârnește ură, aversiune și violență, generând
scandaluri și tot felul de fricțiuni și dezbinări. Ceea ce este și mai trist și îngrijorător este faptul
că asemenea atitudini nedemne, necontrolate, necugetate și lipsite bunul simț s-au putut constata
chiar la unii dintre „celebrii” dascăli de teologie, care se pretindeau mari învățători, neștiind că
„omul împăciuitor are mai multă valoare decât omul învățat”107. Mântuitorul ne avertizează
asupra pedepselor pe care le atrage asupra noastră acest păcat, spunându-ne că „oricine se mânie
pe fratele său vrednic va fi de osândă; și cine va zice fratelui: netrebnicule, vrednic va fi de
judecata sinedriului, iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului” (Matei V, 22).
Sfântul Apostol Pavel, la fel ne îndeamnă zicând: „Să nu apună soarele peste mânia voastră”
(Efeseni IV, 26).
Preotul invidios și iute la mânie dă dovadă de infirmitate sufletească, îi indispune și îi
scârbește enorm pe credincioși, denaturând în felul acesta tot zelul sacerdotal și diminuând la
culme tot succesul efortului său pastoral. „Un răspuns blând domolește mânia, iar un cuvânt
aspru ațâță mânia” ( Pilde, XV, 1). Că mânia întunecă mintea și produce zarvă și neorânduială
între oameni, o spun majoritatea Sfinților Părinți. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „nimic nu
tulbură atât de mult curăția minții și limpezimea judecății că mânia fără socoteală, care
izbucnește cu multă furie....Cum ar putea, oare, un preot face pe credincioșii săi să nu se mânie,
când el însuși se mânie?”108
La fel de dăunătoare este și patima lăcomiei de bani și de avuție. Această patimă
pierzătoare de suflet periclitează întreaga activitate pastorală a preotului și îi scandalizează pe
credincioși, căci nimic nu este mai păgubitor și „mai rău ca omul lacom, care își omoară sufletul
cu nedreptăți, își pierde timpul vieții acesteia cu griji deșarte și se lipsește de orice mulțumire,
iar pe toți oamenii îi face dușmanii săi”109. Arghirofilia și dorința nestăvilită de a acumula averi
și bogății „este o pasiune umană curentă dar în persoana preotului ea capătă o nuanță gravă
care dezgustă pe păstoriți și îi îndepărtează nu numai de preot, ci și de Biserică”110.
Preotul nu trebuie să se lase niciodată înfrânt de aceste patimi, ci trebuie să le smulgă din
ogorul său sufletesc, silindu-se din zi în zi să fie mai blând, mai ponderat, mai milostiv și mai
104
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a II-a la Rusalii, în trad.rom.cit., p.222.
105
Thomas de Kempis, în trad.rom.cit., p.51.
106
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentarii la Faptele Apostolilor, Omilia a XVII-a, în trad.rom.cit., p.234.
107
Thomas de Kempis, în trad.rom.cit., p.51.
108
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoție, cartea a II-a, cap. 10, în trad.rom.cit, p.70, 71.
109
Idem, Problemele vieții..., în trad.rom.cit., p.226-227.
110
Pr. Prof. Petre Vintilescu, Preotul în fața chemării sale..., p.166.
iertător, înfrânându-și fără zăbavă orice pornire de mânie, de repulsie și supărare. De asemenea,
trebuie să-și stăpânească patima lăcomiei și să spulbere din minte și din inimă orice imbold
lăuntric de trufie deșartă, de aroganță și îngâmfare, imprimând pecetea modestiei în
îmbrăcăminte, în purtare, în cuvânt și în faptă.
Cât privește păcatul desfrânării, Sfinții Părinți ne îndeamnă să ne ferim de el ca de șarpe,
iar cea mai potrivită armă de combatere a acestui păcat este evitarea discuțiilor cu femei, „căci
grăirea cu femeile, chiar și bună de ar fi, este însă puternică a strica în taină pe omul cel
dinlăuntru prin gânduri necurate, căci deși trupul este curat, însă pe suflet îl face necurat”111.
Deci, călirea și exersarea voinței nu constă numai în abținerea de la anumite fapte exterioare, ci
și în educarea simțurilor, cum ar fi de pildă, „a nu judeca pe alții în mintea noastră fără ca
nimeni să o știe, a nu ne mânia în minte, chiar dacă ținem acest lucru ascuns, a nu pizmui pe
nimeni, a nu vicleni pe nimeni prin comportarea aparent prietenească. Iubirea adevărată ne
învață adevărata comportare, adevărata moarte pentru lume, este dătătoare de viață”112.
O virtute la fel de importantă și necesară preotului este îndelunga-răbdare, care este o altă
formă de manifestare a stăpânirii de sine. „Răbdarea este o virtute minunată, care scapă sufletul
de aceste valuri ale mării furtunoase a duhurilor rele”113 ce se războiesc asupra noastră, căutând
în tot chipul să ne doboare. Viața pământească este asemănată cu o „vale a plângerii”, datorită
necazurilor și suferințelor care se abat asupra oamenilor necontenit, începând de la leagăn până
la mormânt. Nimeni nu este scutit de suferință cât trăiește și „nu e nici un mijloc de a scăpa de
povara nenorocirilor și de suferință, decât numai prin răbdare. Bea deci cu bucurie paharul
Domnului, dacă dorești să fii prietenul Lui și să fii părtaș cu El la bucuria veșnică”114.
Suferințele, năpastele, bolile, durerile, scârbele și toate celelalte încercări și greutăți ale
vieții sunt îngăduite de Dumnezeu pentru ispășirea păcatelor noastre, pentru a menține aprins în
noi focul dragostei și a ne apropia mai mult de El. Împărăția cerurilor nu se câștigă cu răsfățul,
iar aurul cu cât este mai bine călit în foc, cu atât devine mai strălucitor: „Dumnezeu – spune
Sfântul Vasile cel Mare – își întoarce fața Lui de la noi în timpuri de greutăți, când ne lasă pe
seama încercărilor, pentru ca să se facă cunoscută tăria luptătorului”115, iar „pentru a atrage
sufletul omului la Sine, Dumnezeu trimite peste omul trupesc o serie de necazuri și nenorociri,
ca să-l scârbească de lume. Și astfel, scârbit de lume și lepădându-se de ea, omul începe să-l
caute pe Dumnezeu”116.
Necazurile și suferințele sunt consecințele păcatelor noastre, „Necazurile, care vin asupra
oamenilor, sunt roadele păcatelor proprii. Iar dacă le răbdăm prin rugăciune, ne vom bucura

111
Sf. Ignatie Briancianinov, în trad.rom.cit., p.301. De obicei, în acest păcat cad cei care nu au inimă curată și
mintea luminată de flacăra credinței. Aceștia nu rămân stăpâni pe voința lor și se smintesc ușor. Însă, nu toți Sfinții
Părinți sunt de acord cu acest principiu, căci iată ce spune Fericitul Ieronim; ,,Să nu te crezi în curăția trecută, căci
nu poți fi mai sfânt decât David, mai tare decât Samson și mai înțelept decât Solomon. Să-ți pui simțurile la
ascultare, căci moartea se suie prin simțuri ca prin ferești (Ieremia IX, 21). Să fugi ca de ciumă de toate ocaziile
păcatului și de orice atrage pofta și o ațâță, «cine iubește primejdia va pieri într-însa» - Isus Sirah III, 25”
(Mitropolit Athanasie Mironescu, op.cit., p.44).
112
Sf. Simeon Noul Teolog, Țelul vieții creștine, în trad.rom.cit., p.145.
113
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Omilia 84, trad. în rom. de Diacon Gheorghe Băbuț,
Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1998, p.441.
114
Thomas de Kempis, în trad.rom.cit., p.68
115
Sf. Vasile cel Mare, Omilia la Psalmul XXIX, cap. 6, în trad.rom.cit., p.243.

116
Sf. Macarie Egipteanul, în trad.rom.cit., p.116.
iarăși de venirea lucrurilor bune”117, spune un sfânt părinte. Aceste necazuri și supărări se
succed lanț, pentru că nu există om muritor să nu fie ademenit de duhul mândriei și de mirajul
plăcerilor vieții acesteia trecătoare. „Precum nopțile urmează zilelor și iernile verilor, la fel și
întristările și durerile urmează slavei deșarte și plăcerii, fie în timpul de față, fie în cel viitor”118,
spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Suportarea necazurilor îl smulge pe credincios din robia și
dulceața plăcerilor trupești, îl aduce la lumina cunoștinței de Dumnezeu și îi întărește și mai mult
virtutea răbdării pentru că „osteneala și necazurile curăță sufletul întinat de murdăria plăcerii și
smulge cu totul afecțiunea lui față de bucuriile materiale, descoperindu-i paguba ce o are din
iubirea față de ele. Pentru aceasta Dumnezeu îngăduie diavolului, după o judecată dreaptă, să
supere pe oameni cu tot felul de necazuri”119, însă prin răbdarea acestora, oamenii își luminează
sufletul120 și dobândesc cununile neveștejite ale măririi cerești121. „Întreaga viață a lui Hristos a
fost o cruce și un martiriu, iar tu umbli după odihnă și după bucurie?...De aceea este nevoie să
fii răbdător pretutindeni dacă vrei să ai liniște lăuntrică și să fii vrednic de cununa
nemuririi”122.
Cu atât mai mult i se cere această dumnezeiască virtute a răbdării preotului, pentru că el
poartă jugul preoției lui Hristos. Răbdarea este o putere primită de la Duhul Sfânt, care ne
întăreşte și ne ajută să rămânem neclintiți în fața greutăților și a primejdiilor, cu nădejdea
ajutorului și a răsplătirii care vine de la Dumnezeu. „Darul Duhului Sfânt se câștigă numai cu
luptă mare, cu multă răbdare în ispite și în încercări grele”123, care îl pândesc la tot pasul pe
preot. Cele mai multe din acestea le întâmpină în timpul activității sale pastorale, însă el „nu
trebuie să dispereze, ci trebuie să se înalțe stăpânit de o sfântă fericire, căci aceasta este
singura asemănare cu Fiul lui Dumnezeu, pe care o poate realiza în ființa sa pământească și
deci, cea mai slăvită cunună în cer și pe pământ”124, pe care Mântuitorul a făgăduit-o aleșilor săi,
zicând: „Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Matei XXIV, 13).
Necazurile sunt o piatră de încercare și verificare a credinței noastre, fapt adeverit în
persoana și viața exemplară a oamenilor aleși și sfinți ce au suferit prigoane cum au fost, de
pildă: dreptul Iosif, dreptul Iov, proorocii, apostolii Domnului și toți mucenicii și mărturisitorii
dreptei credințe. Ei au îndurat chinurile, ocările și lipsurile cu convingerea fermă că prin aceste
cazne și încercări vor cuceri „slava veșnică covârșitoare” (II Corinteni IV, 17). Această
convingere nestrămutată trebuie să lumineze permanent mintea sănătoasă și conștiința trează a
fiecărui preot, pentru că „cel ce primește necazurile de acum, în nădejdea bunătăților de mai
117
Sf. Marcu Ascetul, Despre cei ce-și închipuie că se îndreptează din fapte, în 226 de capete, trad. în rom. de
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în ,,Filocalia”, vol.I, Sibiu, 1947, p.249.
118
Sf, Maxim Mărturisitorul, A doua sută a capetelor despre dragoste,, trad. în rom. de Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, în ,,Filocalia”, , vol. II, Sibiu, 1947, p.68.
119
Idem, Răspunsuri către Talasie, în trad.rom.cit., p.99.
120
,,Multă destoinicie și mult folos câștigă sufletul dacă rabdă cu tărie orice necaz, fie că vine de la oameni, fie de
la diavoli, și dacă știe că suntem datori să purtăm ostenelile și să nu învinuim pe nimeni decât pe noi înșine. Căci
cel ce învinuiește pe altul pentru păcatele sale, a alungat din dreapta judecată a ceea ce se cuvine” (Sfântul Ioan
Carpatinul, Una sută capete de mângâiere, trad. în rom. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în ,,Filocalia”, vol IV,
Sibiu, 1948, p.129.)
121
,,Cei ce rabdă cu bucurie pedepsele și îndreptările Stăpânului, considerând mici și slabe toate suferințele
prezentului față de bucuriile vieții viitoare, cei care perseverează în această atitudine zilnic, aceștia trăiesc o
pocăință continuă și, crescuți fiind ca niște copii ai Domnului, ei stau la masa Lui așteptându-și moștenirea
promisă” (Sf. Simeon Noul Teolog, în trad.rom.cit., p.122).
122
Thomas de Kempis, în trad.rom.cit., p.67.
123
Sf. Macarie Egipteanul, în trad.rom.cit., p.40.
124
Pr. Dr. M.Sfichi, Despre zelul sacerdotal, în “Mitropolia Moldovei și Sucevei", XXXII (1956), nr. 11-12, p.712
târziu, a aflat cunoștința adevărului și se va izbăvi repede de mânie și întristare. Cel ce primește
reaua pătimire și necinstea pentru adevăr umblă pe calea Apostolilor, luând crucea și
încingându-se cu lanțuri. Iar cel ce încearcă să aibă grijă de inima sa fără acestea, rătăcește cu
mintea şi cade în ispitele și în cursele diavolului”125.
Preotul trebuie să dea dovadă de maturitate spirituală și de blândețe, evitând cu grijă toate
prilejurile nefericite care l-ar putea predispune la ceartă, la mânie, la supărare sau convorbiri
inutile ce pot înrăutăți sau învrăjbi bunele raporturi dintre el și enoriași. Dacă în asemenea
circumstanțe „se poartă cu noblețe pe toate le va suporta cu ușurință”126, pentru că „nici fierul
înroșit care este afundat în apă nu-și pierde căldura așa degrabă ca omul mânios care s-a lovit
de un suflet îndelung-răbdător”127. Sunt multe împrejurările și motivele care-l pot determina pe
preot să se irite, să se tulbure sau chiar să iasă din fire, însă el nu trebuie să uite că numai
îndurând toate șicanele și scârbele rămâne prietenul lui Hristos, căci „cei ce le rabdă pe toate cu
nădejde și fără cârtire rămân credincioși voii lui Dumnezeu”128, iar Dumnezeu „îi va izbăvi din
cursa vânătorilor și de cuvântul tulburător” (Ps. XC, 3) și îi va răsplăti. „Până la o vreme va
suferi cel îndelung-răbdător, după aceea îi va răsări veselie” (Înțelepciunea lui Isus, fiul lui
Sirah, I, 22).
Pe preot îl pot întrista și indigna atitudinea de indiferență și nepăsare a păstoriților săi,
împietrirea inimii lor, neascultarea, îndărătnicia și necredința lor, ca să nu mai pomenim de alte
păcate și scăderi, cum ar fi: beția, impertinența, aroganța, sfidarea, jignirea, etc. Câtă răbdare îi
trebuie unui preot ca să treacă cu vederea peste aceste capricii și josnicii și să nu răspundă răului
cu rău? Un adevărat preot nu va răspunde niciodată cu aceeași monedă celor ce-l necinstesc, îl
insultă, îl defaimă sau îl nedreptățesc și nici nu-i va trata cu răceală, indiferență, asprime sau
ostilitate pe cei ce îi greșesc sau îi fac neplăceri, pentru că Mântuitorul, Sfinții Apostoli și toți
sfinții au pătimit cu răbdare toate suferințele și ispitele, iertându-i pe toți răufăcătorii care i-au
supus la chinuri năpraznice și umilințe cumplite.
Noi sfințiţii slujitori, trebuie să urmăm asemenea exemple ziditoare și desăvârșite,
„sârguindu-ne din toate puterile să păstrăm pacea sufletească și să nu ne tulburăm de
întristările venite de la alții”129, având încredințarea că „numai Dumnezeu ne poate scăpa din
nevoi și numai El ne poate ajuta la necaz”130, așa cum ne povățuiește Sfântul Apostol Pavel:
„Răbdați spre înțelepțire, Dumnezeu se poartă cu voi ca față de fii. Căci care este fiul pe care
tatăl său nu-l pedepsește?” (Evrei XII, 7)
Răbdarea necazurilor este un izvor de binecuvântare cerească. Cel ce „va rezista în fața
tuturor ispitelor, ce i se pregătesc de către răutatea diavolului și nu va cădea, ci le va birui prin
răbdare, numai atunci acest suflet se va învrednici de darurile Sfântului Duh”131, pentru că
„darurile lui Dumnezeu prin primirea și răbdarea scârbelor se câștigă”132. De aceea, un preot
vrednic sau „cu har”, cum i se mai spune în popor, nu se va lăsa niciodată biruit de rău, ci va
125
Sf. Marcu Ascetul, în trad.rom.cit., p.266.
126
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la Faptele Apostolilor, Omilia a VI-a, în trad.rom.cit., p.97.
127
Ibidem, p.98.
128
Sf. Dimitrie de Rostov, în trad.rom.cit., p.81
129
Sf. Serafim de Sarov, în trad.rom.cit., p.91.
130
Thomas de Kempis, în trad.rom.cit., p.50.
131
Sf. Macarie Egipteanul, în trad.rom.cit., p.45.
132
Pateric, ed. cit., p.371. ,,Cel ce rabdă îndelung, niciodată nu poate fi disprețuit, ci după cum trupurile cele
vânjoase nu pot fi lovite, tot așa și astfel de suflete, care sunt mai presus de săgeți. Cel ce îndelung rabdă este atât
de înalt, încât, nu-l poate ajunge săgeata ca să-l rănească” (Sf. Ioan Gură de Aur, Explicarea Epistolei către
Evrei, Omilia XXII, trad. în rom. de Episcopul Theodosie Athanasiu, București, 1923, p.273.)
birui răul cu binele (Romani XII, 21), răspunzând cu dragoste și cu bunăvoință la ură și la
violență, cu bunătate și iertare la răutate și răzbunare, și cu noblețe și demnitate la josnicie și
ticăloșie, binecuvântând pe cei ce-l blesteamă și rugându-se pentru cei ce-l vatămă și-l prigonesc
(Matei V, 44), căci „a nu ține minte răul și a nu te răzbuna sunt trăsături ale oamenilor virtuoși,
iar a te ruga pentru cei care îţi fac rău este trăsătura îngerilor”133, spune Sfântul Ioan Gură de
Aur. Numai prin răbdare poate instaura preotul climatul de pace și liniște în viața parohiei,
ușurând suferințele, potolind necazurile, împlinind lipsurile și mângâind pe cei întristați, fără să
dea curs mâniei, fără să insulte sau să jignească pe cineva și fără să se răzbune sau să lezeze
persoana cuiva prin cuvinte vulgare, ordinare sau ofensatoare 134. Prin comportamentul său demn,
blând, calm și cuviincios, preotul trebuie să întreacă în răbdare, înțelepciune și delicatețe pe toți
credincioșii din parohia sa.
Din răbdare și blândețe odrăslește iertarea, pe care preotul trebuie să o dovedească ori de
câte ori se întâmplă ca cineva să-l supere, să-i comită vreo greșeală sau să-l bârfească 135.
Indiferent de gradul de vinovăție al făptașului, preotul este dator să-l ierte din toată inima, căci
„nimic nu este mai bineplăcut lui Dumnezeu, mai minunat și mai înțelept decât să-ți ierți
dușmanii....Nerăutatea îl face să aibă îndrăzneală în rugăciune, atrăgând ajutorul lui Dumnezeu
asupra sa în orice situație, ca un om care urmează pilda Creatorului său și a sfinților”136.
Virtutea iertării este cerută preotului mai ales pentru faptul că, în oficiul său de liturghisitor, el
participă direct, în mod real și responsabil, la sacerdoțiul divin al Mântuitorului Hristos, intrând
în contact personal cu El, prin intermediul Sfintei Euharistii, pe care o poartă în mâini, o
consumă și o împarte credincioșilor. Condiția aceasta îl obligă pe preot să se prezinte în fața
sfântului altar cu sufletul curat, eliberat de orice resentiment de repulsie, aversiune sau gând
pătimaș, îndeplinind prin aceasta îndemnul Mântuitorului: „Deci, dacă îți vei aduce darul tău la
altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo,
înaintea altarului, și mergi întâi și împacă-te cu fratele tău și apoi, venind, adu darul tău”
(Matei V, 23-24). Iertare trebuie să arătăm chiar și atunci când nu conștientizăm vina sau poate
nici nu o observăm, deși ea există. „Cuvântul «iartă-mă» trebuie rostit întotdeauna atunci când
vedem și cea mai mică nemulțumire față de noi”137. A ierta din toată inima înseamnă a înlătura
din minte orice pomenire a răului, fiindcă „nu este suficient doar să iertăm celui care ne-a

133
Sf. Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, în trad.rom.cit., p. 319. Cei ce se răzbună pe dușmanii lor nu vor
progresa niciodată duhovnicește, căci iată ce spune Sf. Ioan Gură de Aur: ,,Atât cei păcătoși, cât și cei drepți, dacă
nu îndură cu mulțumire încercările îngăduite de Dumnezeu și ridică cuvânt împotriva lor, nu numai că nu vor avea
niciun folos de pe urma acestor încercări, dar îi așteaptă și multe rele” (Ibidem, p.269).
134
Idem, Omilia XV la Matei, cap. 8, în trad.rom.cit., p.188-189: ,,Dacă avem o viață mai strălucitoare decât
soarele, poate să ne vorbească de rău oricine poftește; să nu ne întristăm când suntem vorbiți de rău, ci când pe
bună dreptate suntem vorbiți de rău; dar dacă suntem virtuoși suntem cei mai de invidiat, chiar dacă întreaga lume
ne-ar vorbi de rău; și vom atrage spre noi pe toți cei care vor să se mântuiască, căci aceștia nu se vor uita la
defăimarea celor răi, ci la viețuirea vieții noastre. De-ar fi ca zecile de mii bârfitorii, faptele noastre vor fi mai
puternice decât glasul oricărei trâmbițe, iar viața noastră curată, mai luminoasă decât lumina”.
135
,,Dacă pâra sau clevetirea se vor aduce împotriva preotului de către credincioși sau de către frații lui, fără vină,
la așa întâmplare nu trebuie să tacă, ca să nu ajute clevetirea prin tăcere, și să aducă suspiciunea, ci, arătându-și
nevinovăția sa, fără mânie și sfadă, să ierte pe clevetitor. Și dacă va veni până la judecată, atunci și acolo, după
legi, cu inimă curată, fără nici o clevetire, să ceară ce este al său și să se silească ca să se dezvinovățească”
(Datoriile preoților, ed. cit., p.85)
136
Sf. Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, în trad.rom.cit., p.317.

137
Cum să ne purtăm creștinește..., p.104.
supărat, ci se cuvine ca nici măcar să nu ne amintim, să nu mai avem în mintea noastră
supărarea care a avut loc și să nu spunem nimănui despre ea”138, pentru a nu crea animozități.
Mântuitorul ne-a poruncit categoric să iertăm: „iertați și veți fi iertați” (Luca VI, 37),
pentru că iertarea păcatelor noastre vine ca o recompensă și ca un dar de la Dumnezeu revărsat
asupra noastră, pentru fapta nobilă a iertării pe care am arătat-o față de cei care ne greșesc. „De
veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc” (Matei VI, 14), a spus
Mântuitorul în predica Sa de pe munte.
Mai mult decât fapta milostivă a iertării, preotul trebuie să se roage pentru
îndreptarea și înțelepțirea vrăjmașilor, „Dacă cineva vă ocărăște sau vă disprețuiește, sau vă
zmulge ceea ce vă aparține, sau prigonește Biserica, rugați pe Domnul zicând: «Doamne, toți
suntem făpturile Tale. Ai milă de robii Tăi și întoarce-i spre pocăință». Atunci vei purta în chip
simțit harul în sufletul tău. La început silește inima ta să iubească pe vrăjmașii tăi, iar Domnul,
văzând gândul tău cel bun, te va ajuta în toate, și experiența însăși te va învăța calea. Dar cel ce
gândește de rău pe vrăjmașii lui, nu are în el iubirea lui Dumnezeu și nu cunoaște pe
Dumnezeu.”139 spune Sfântul Siluan. Prin blândețe, iertare și umilință, 140 preotul va face să
sporească dragostea lui față de alții și a altora față de el, alungând din jurul său vrajba și viclenia,
combătând în mod activ răul și reducând la tăcere pe cei mai înverșunați dintre dușmani.
O altă calitate sufletească care trebuie să caracterizeze profilul moral al preotului
este cumpătarea, care înseamnă dreaptă socoteală, măsură și bună chibzuință în toate: în vorbire,
în ținută, în îmbrăcăminte, în purtare, dar mai ales în mâncare și băutură. „Cu cât cineva are
viața mai măsurată, cu atât este mai fericit”,141 spune un sfânt părinte. Preotul trebuie să țină cât
mai dreaptă cumpăna valorilor, în sensul că nu trebuie să se preocupe de viața materială mai mult
decât cea spirituală, neglijând datoriile față de suflet în favoarea îndeplinirii datoriilor față de
trup, ci trebuie să satisfacă în egală măsură și pe unele și pe altele în limitele impuse de
trebuințele noastre sufletești sau trupești. „Iată care este legea sau regula de viață sau mai bine
zis de guvernare a sufletului asupra trupului: să nu lăsăm gusturile și poftele să covârșească
ceea ce este mai curat în noi: sufletul. Și pe această cumpătare să zidim și relațiile noastre cu
societatea. Preotul care va lucra astfel, va crea o atmosferă de atracție în jurul său, fiindcă
sfințenia traiului său va mișca inimile”.142
Preotului i se cere o cumpătare exemplară, reflectată într-o judecată sănătoasă și în
capabilitatea de a-și înfrâna instinctele pătimașe ale firii, cum ar fi cele senzuale, dorința de
agonisire a bunurilor materiale, lăcomia pântecelui, patima băuturii, a luxului, a distracțiilor, etc.,
pentru că aceste pofte ale trupului împiedică urcușul duhovnicesc al sufletului. „Precum lucrul

138
Cum să te mântuiești în lumea..., p.222.
139
Cuviosul Siluan Athonitul, în trad.rom.cit., p.142. Sfinții Apostoli ne-au lăsat prin exemplul lor, pilde adevărate
de răbdare și iertare, dar ne-au poruncit și ca să practicăm aceste virtuți, zicându-ne; ,,Boli și supărări de-ți vin
asupra-ți, fă-ți inima bună și curaj să fii răbdător în toate suferințele, având conștiință, că Dumnezeu îți va răsplăti
pentru aceasta, ca lui Iov și Lazăr” (Constituțiile Sfinților Apostoli, cartea a VII-a, cap.8, p.237.)
140
,,Umilința și iubirea caracterizează mai ales pe ortodocși. De aici provin modestia, sinceritatea, simplitatea care
sunt atât de incomparabile cu spiritul de prozelitism și cu spiritul autoritar. Ortodoxia nu convinge; ea formează și
atrage: acesta este mijlocul ei de acțiune în lume”( Serghie Bulgakov, Ortodoxia, trad. în rom. de Nicolae Grosu,
Ed. Paideia, București, 1994, p.175.)
141
Sf. Antonie cel Mare, Învățături despre viața morală a oamenilor și despre buna purtare în 170 de capete,
trad. în rom. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în ,,Filocalia”, vol. I, Sibiu, 1947, p.4.

142
Arhimandritul Iuliu Scriban, op.cit., p.64.
lui Dumnezeu este să cârmuiască lumea, așa și al sufletului este să-și cârmuiască trupul”.143
Sfântul Apostol Pavel ne avertizează că „toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos”
(I Corinteni VI, 12), iar Sfântul Apostol Petru ne atrage atenția „să ne ferim de poftele cele
trupești care se războiesc împotriva sufletului” ( I Petru II, 11). Primirea ofrandelor materiale de
către preot de la credincioși cu prilejul oficierii anumitor slujbe religioase este îndreptățită,
fiindcă „cei ce săvârșesc cele sfinte mănâncă de la templu și cei ce slujesc altarului au parte de
altar” (I Corinteni IX, 13), însă goana după avuție și lăcomia de bani sunt inacceptabile și
condamnabile, pentru că preotul trebuie să fie „neagonisitor de câștig urât” și „neiubitor de
arginți” (I Timotei III, 3). Aceste fapte produc scârbă și nemulțumire sufletească în rândul
credincioșilor. „Persoanele sfinte, care se lasă cu totul în voia nenumăratelor plăceri și sunt
scufundate în afaceri lumești, sunt pietrele sanctuarului care zac împrăștiate și pierdute în
piețe”,144 spune Sfântul Grigorie Dialogul, adică nu contribuie la întărirea sufletească a
credincioșilor, la „desăvârșirea sfinților, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos”
(Efeseni IV, 12). De aceea, noi, sfințiții slujitori “trebuie să ne temem și să veghem ca nu cumva
grija pentru lucrurile exterioare să ne sustragă de la viața lăuntrică. Căci adeseori, în inima
păstorului se răcește dogoarea iubirii mai ales atunci când se dedică în chip nechibzuit grijilor
trecătoare, invocând motivul că au primit sarcina ca să se îngrijească în lucrarea lor pastorală
de toate lipsurile”.145
Preotul trebuie să fie cumpătat de la mâncare și băutură, pedant, rezervat și
sobru în toate gesturile și acțiunile sale. Când este invitat să participe la diferite mese comune,
prilejuite de anumite practici și ritualuri cultice, cum ar fi parastasele sau slujbele de
înmormântare, botezurile, cununiile, onomasticile și sărbătorile hramurilor, preotul trebuie să
respecte cu strictețe regula cumpătării și a înfrânării, a bunului simț și a bunelor maniere, în
sensul că trebuie să se comporte demn și civilizat și să nu facă exces de prea multă mâncare și
băutură,146 chiar dacă unii credincioși caută să-l înduplece și să-l îmbie la asemenea abuzuri. 147 În
astfel de ocazii, el nu trebuie să uite că prezența sa la asemenea mese, alături de credincioșii săi,
este generatoare de credință, de evlavie și de dragoste creștinească și nu prilej de îmbuibare sau
chefuire. El trebuie să creeze și în aceste momente o atmosferă de sfințenie specifică altarului,
predispunându-i pe credincioși la reculegere sufletească și înălțare duhovnicească prin expunerea
unui cuvânt de învățătură, prin istorisirea unor pilde, sau prin rostirea unor sintagme proverbiale,
maxime, sau cugetări din Sfinții Părinți. Trebuie prelungit și în acest context duhul evlaviei din
biserică de către reprezentantul lui Hristos, care este preotul. El nu trebuie să fie contaminat în
143
Sf. Talasie Libianul, în trad.rom.cit., p.5.
144
Sf Grigorie Dialogul, în trad.rom.cit., p. 71
145
Ibidem, p.72.
146
,,Spune-mi, te rog, ce folos ai de cele de prisos, să mănânci adică până să-ți crape pântecele sau să-ți tulburi
mintea bând peste măsură. Oare nu de aici se nasc toate relele și pentru trup și pentru suflet? De unde bolile de tot
felul și stricarea mădularelor? Nu de acolo, că depășind trebuința, punem greutate mare pe stomac? De unde
adulterele, desfrânările, răpirile, lăcomiile, uciderile, furturile și orice faptă care strică sufletul? Nu de acolo, că
dorim mai mult decât măsura? Dacă am voi să nu dorim mai mult nici în hrană, nici în îmbrăcăminte, nici în
locuințe, nici în celelalte trebuințe trupești, ci am căuta numai necesarul, de multe rele ar scăpa neamul omenesc”
(Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (II), Omilia XXXVII, cap. 4, trad. în rom. de Pr. Dumitru Stăniloae, în col.
,,P.S.B”, vol. 22, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1989, p.47).
147
La mesele comune e bine ca preotul să evite glumele, anecdotele și hazurile nepermise pentru persoana și
autoritatea sa. Aceasta nu înseamnă că preotul trebuie să fie posomorât, respingând orice exprimare voioasă și
nevinovată. El poate fi senin și vesel, ca unii dintre sfinți, care aveau umor, dar totdeauna cu demnitate și cu măsură,
fără să se coboare de pe piedestalul înalt al virtuții.
asemenea clipe de păcatele turmei, ci trebuie să imprime acestor momente duhul unei adevărate
trăiri creștinești, aducând cu sine din mireasma altarului și din sublimitatea slujbei bisericești.
Cumpătarea este izvor de sănătate și stâlp susținător al vieții spirituale. Ea îl
înalță pe om deasupra simțurilor, îl disciplinează și îl spiritualizează. Necumătarea preotului are
consecințe grave atât pe plan moral, cât și pe plan material și social, pentru că majoritatea
credincioșilor îl disprețuiesc și îl compătimesc pe preotul necumpătat. „Cuviința preoțească este
forma vieții particulare și comunitare a păstorului duhovnicesc, prin limitele impuse de însăși
demnitatea, rangul și petrecerea lui preoțească”,148 spune un sfânt contemporan.
Din salba de virtuți care consolidează autoritatea morală a preotului și înalță
prestigiul său sacerdotal mai fac parte înțelepciunea, tactul și prudența. „Nimic nu iubește
Dumnezeu fără numai pe cel ce petrece în înțelepciune” (Înțelepciunea lui Solomon, VII, 28).
Fără credință și fără înțelepciune, virtuțile nu au consistență, ci sunt „numai un chip și o
mască”.149 Când îi trimite pe Sfinții Apostoli la propovăduire, Mântuitorul le recomandă să fie
„înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii” (Matei X, 16), însușiri care amintesc de „arma
prudenței sacerdotale, fără de care zelul nostru se poate preface într-un vânt pustiitor și
misiunea noastră nu poate avea succes.”150
Înțelepciunea șarpelui înseamnă iscusința de a preveni incidentele și de a evita
conflictele și mijloacele nepotrivite, care umbresc personalitatea preotului și ruinează toată
strădania și toată roada activității sale pastorale. Înțelepciunea presupune tact luminat și dreaptă
judecată, iar blândețea indică zelul pastoral care înseamnă entuziasm, avânt, însuflețire, dăruire și
dinamism creator. Acest zel exclude orice izbucnire de mânie și orice apucătură de cruzime sau
răzbunare. „Cel încet la mânie este bogat în înțelepciune, iar cel ce se mânie de grabă își dă pe
față nebunia.” (Pilde XIV, 29). Sfinții Apostoli îi sfătuiau pe credincioși și pe sfințiții slujitori să
stingă din inimă orice aprindere de mânie și orice pornire de ceartă și răzvrătire, 151 căci
„înțelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi pașnică, îngăduitoare, plină de milă și de
roade bune, neîndoielnică și nefățarnică” (Iacov III, 17). Preotul înțelept urăște păcatul, nu pe
păcătoși. El trebuie să fie capabil să-i mențină pe credincioși și să-i readucă în comunitate pe cei
rătăciți, iar pe cei fanatici, superstițioși sau cu gând pătimaș, trebuie să-i convingă cu duhul
blândeții și cu arma adevărului. „Dumnezeu nu ne-a poruncit să fim numai blânzi, dar nici
numai înțelepți, ci le-a unit pe acestea amândouă, ca ele să ajungă virtute, să ai înțelepciunea
șarpelui, ca să te ferești să nu fii lovit în ceea ce ai mai scump; dar să ai și blândețea
porumbiței, ca să nu te răzbuni pe cei ce te nedreptățesc și nici să pedepsești pe cei ce uneltesc
împotriva ta. Pentru că iarăși nu este de folos înțelepciunea, dacă nu-i adaugi blândețea”,152
spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Înțelepciunea este rodul unei bogate experiențe, care se acumulează odată cu
vârsta înaintată sau se poate dobândi din experiența altora, din lectura cărților bune și din simțul
prevederii, al observației și a intuiției realităților vieții. Biserica este alcătuită din oameni cu
diferite temperamente și cu multiple și variate moduri de comportare, de gândire și de simțire.
De aceea, „preotul trebuie să fie un bun psiholog, înzestrat cu spiritul de dreptate pe care

148
Sf. Nectarie de Eghina, în trad.rom.cit., p.63.
149
Datoriile preoților..., p.94.
150
Pr. Dr. M. Sfichi, op.cit., p.711.
151
,,Fiți îndelung răbdători, căci la acela care este astfel, e multă înțelepciune” (Constituțiile Sfinților Apostoli,
cartea a VII-a, cap. 8, în trad.rom.cit., p.237).

152
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XXXIII la Matei, cap. 2, în trad.rom.cit., p.408.
trebuie să-l aibă în toate, dar și multiform și variat, potrivit cu firea deosebită a fiecărui
credincios, cu un cuvânt, să fie destoinic și folositor tuturor.”153
Când vorbim de înțelepciune, „două elemente se impun atenției și ele
formează ceea ce se cheamă caracter: o viziune clară asupra datoriei, adică idei juste pentru a
dirija viața și o voință puternică pentru a se conforma totdeauna cu aceste idei”.154
Preotul are suprema datorie și menire de a-i cunoaște pe credincioși până în
firidele cele mai tainice ale sufletului. Pentru a face față situațiilor complicate și a răspunde cu
succes tuturor nevoilor și solicitărilor la care este supus, „este foarte necesar ca păstorul
sufletesc să aibă darul discernământului”.155 Mai mult decât atât, preotului i se cere “cunoștință
de oameni, simț psihologic, adică să cunoască modul lor de a cugeta, simți și lucra în diverse
condiții”,156 pentru a se transpune în situațiile celor care greșesc și astfel să-i înțeleagă, să-i ajute
să se reabiliteze, să le sesizeze suferințele lor morale și să le adreseze cuvinte de îmbărbătare și
de mângâiere pentru a-și relua lupta vieții cu noi forțe spirituale și cu inima plină de bucuria
nădejdei în ajutorul ceresc. Pentru a depista și vindeca rănile cele ascunse ale sufletelor omenești,
„preotului i se mai cere să cunoască spiritul vremii, ideologia oamenilor; de ce idei și concepții
sunt stăpâniți, căci oamenii simt, lucrează și cugetă sub influența hotărâtoare a acestor
principii și idei predominante”.157
Inteligența dă o oarecare aureolă și prestanță preoției, dar ea trebuie cultivată și
îmbogățită prin însușirea de noi cunoștințe, orizonturi și experiențe din toate domeniile. „Nu este
suficient ca preotul să se mărginească la ceea ce a învățat, ci trebuie permanent să dezvolte
gândirea și știința de a cunoaște, pentru a ști să pătrundă în adâncul sufletului oemnesc, să
cunoască străduințele, nevoile, năzuințele lui. Iar aceasta nu se poate înfăptui numai prin
anumite cunoștințe, ci este nevoie de «înțelepciune» care să se poată dobândi prin cunoștințe
adânci și prin experiența vieții. Studiind omul, preotul - ca doctor duhovnicesc și învățător -
trebuie să urmărească în chip atent nivelul moral și cultural al contemporanilor săi. Pentru a
simți mai bine duhul trăit în epoca sa, preotul trebuie să cunoască știința contemporană (cel
puțin după literatura de popularizare) pentru a înțelege ceea ce s-a înrădăcinat în toate sferele
de activitate ale omului, pentru că numai astfel va fi în stare să împerecheze adevărurile
științifice cu reprezentările teologice și va putea să satisfacă cerințele creștinilor vremii sale”.158
Înțelepciunea, tactul și prudența îl ajută pe preot să atenueze contrastul dintre
ideal și realități. Cu aceste două aspecte antinomice, preotul se confruntă mereu, pentru că
idealul adevăratului preot este cucerirea paradisului ceresc, iar realitățile vieții cotidiene îl trag în
jos, în prăpastia iadului. Fără să ignore idealul pe care îl slujește cu prețul atâtor eforturi și
sacrificii, el trebuie să țină cont și de realități, de condițiile de viață și de mediu în care activează,
de mijloacele și posibilitățile pe care le are la dispoziție, etc. Într-un cuvânt spus, el trebuie să fie
idealist, dar și realist în același timp: să aibă privirea înălțată spre cer, dar să se sprijine și cu
153
Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Preotul-slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor după Sfinții Trei Ierarhi, în
“Biserica Ortodoxă Română”, LXXXVIII (1970), nr. 1-2, p.102.
154
Victor Lithard, op.cit., p.131.
155
A. Vinet, op.cit., 365.
156
Dr. Isidor Marcu, Teologia pastorală, vol. I, Didactica pastorală, Blaj, 1902, p.6.
,,Prudența este sufletul tuturor virtuților. Ea este necesară păstorului sufletesc, pentru că el are de-a face cu oameni
de diverse condiții, vârstă, sex, temperament și grad de cultură intelectuală și religios-morală, având să trateze pe
fiecare după individualitatea lui” , (Ibidem , p.47).
157
Ibidem, p. 34.

158
Nicodim Mitropolitul Leningradului și Novgorodului, op.cit., p.478.
picioarele pe pământ. Un preot prudent și înțelept va ști cu siguranță să țină echilibrul just între
ideal și realități, cântărind lucrurile într-un mod lucid și prevăzător, astfel încât să nu exagereze
idealul și nici să subaprecieze greutățile care i se ivesc în cale. Urcușul spre cer este presărat cu
spini și poticniri, însă aceste căderi și furtuni nu trebuie să-i slăbească elanul, pentru că lipsa de
zel face neroditoare slujirea preoției. „Noi trebuie să ne rânduim după cum ne duce mintea
lucrurile pe care le avem de săvârșit. Iar dacă reușim să le ducem până la capăt așa cum ne-am
propus, să ne bucurăm nu fiindcă așa ne-a plăcut nouă, ci pentru că așa I-a plăcut lui
Dumnezeu.”,159 spune un mare pedagog creștin. Preotul trebuie să fie bine ancorat în realitățile
vieții, activând în momente și condiții corespunzătoare și întrebuințând cele mai pertinente
mijloace și modalități de lucru. Pentru aceasta, el trebuie „să studieze spiritul timpului atât din
partea cea bună cât și din cea slabă. Numai așa va putea afla mijloacele potrivite de a feri pe
credincioși de influența stricăcioasă a spiritului modern caracterizat prin indiferentismul
religios și cel mai gras materialism și numai studiind spiritul timpului va putea conduce poporul
pe calea cea adevărată ce duce la fericire.”160
Înțelepciunea și spiritul intuitiv îl ajută pe preot să distingă binele de rău, adevărul
de minciună, și falsul de realitate. „Așadar, printr-o judecată sănătoasă, care menține buna
rânduială a înțelepciunii, spre a putea cunoaște atât bucuriile dumnezeiești, cât și pe cele
omenești, omul se formează în învățătura creștină, cu ajutorul căreia ajunge să știe pe care
dintre patimi va trebui să și le înfrâneze.”161 Tactul și prudența îl ajută pe preot să nu se lase
influențat de abaterile și păcatele păstoriților săi, să nu irosească timpul în zadar, să ocolească
piedicile și adversitățile care îl pot demoraliza sau deruta și să aștepte clipele și împrejurările cele
mai prielnice pentru soluționarea unor probleme, fără să forțeze lucrurile în mod neprecaut.
Așadar, „obiectul prudenței este acela de a regla toate actele după dreapta rațiune luminată de
credință. Ea este ca o mică providență, alegând mijloacele apte pentru a atinge sfârșitul voit și
îndreptându-le spre el. De asemenea, toate celelalte virtuți morale depind de prudență. După
cum observăm, știința fără prudență ar fi zadarnică sau mai degrabă periculoasă”,162 pentru că
nu-i suficient să cunoaștem binele, ci trebuie să știm, cum și când să-l aplicăm, în raport cu
împrejurările diferite și cu varietatea caracterelor oemenești.
Înțelepciunea, tactul și prudența sunt necesare preotului nu numai pentru a
învinge opozițiile și greutățile ce i se ivesc în cale, ci și pentru a preîntâmpina și evita cu ajutorul
lor dușmănia, viclenia și fățărnicia unor rău credincioși, care, în loc să-l sprijine pe preot, urzesc
tot felul de șicane și îi pun la cale tot felul de curse și de piedici, ca să-l dezamăgească și să-i
diminueze râvna și zelul pastoral. Din păcate, entuziasmul, bunătatea, sinceritatea și buna
credință a preotului sârguincios și râvnitor se izbește câteodată și de reaua credință, de
duplicitatea și de ipocrizia unora dintre credincioși. Însă, preotul trebuie să știe că „înțelepciunea
nu stă în a cunoaște adevărul din înălțimea naturală, ci și în a răbda răutatea celor ce ne fac
nedreptate, ca pe a noastră proprie. Căci cei ce rămân la cea dintâi se umflă de mândrie; iar cei
ce au ajuns la a doua au dobândit smerenie în cugetare.”163
Înțelepciunea, tactul și prudența îl feresc pe preot de goana după ranguri, avuție
și slavă lumească. „Nimic nu înnebunește atât pe om ca împătimirea după bogăție, mărire și

159
Fericitul Augustin, Despre catehizarea începătorilor..., în trad.rom.cit., p.505.
160
Dr. Isidor Marcu, op.cit., p.34.
161
Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Iacob și despre viața..., C p.247.
162
Pr. Victor Lithard, op.cit., p.31-32.

163
Sf. Marcu Ascetul, Despre cei ce-și închipuie că se îndreptează..., în trad.rom.cit.,p.270.
putere. Ca să fii înțelept este de ajuns să te temi de Dumnezeu și să ai o judecată conformă cu
adevărul asupra lucrurilor omenești”.164
Semnul adevăratei înțelepciuni este smerenia. „Nu acela este înțelept care își
închipuie că e înțelept, ci acela este înțelept care și-a cunoscut necunoștința și s-a vindecat de
nălucire.”165 Smerenia este o floare aleasă din buchetul de virtuți și de calități sufletești care
trebuie să înfrumusețeze chipul ideal al preotului. Viața preotului trebuie să fie înveșmântată în
nimbul smereniei, pentru că el se identifică cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos în toate cele
dumnezeiești. Dacă lucrează cu puterea lui Hristos, în el trebuie să trăiască Hristos, chipul
desăvârșit al smereniei și al blândeței, care, din negrăită iubire de oameni „s-a smerit pe Sine,
ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Filipeni II, 8). Smerenia este
sarea, temelia și coroana tuturor virtuților morale, semnul distinctiv al adevăratului creștin și
trăsătura cea mai luminoasă și mai nobilă a aleșilor împărăției lui Dumnezeu. Iată ce spune în
această privință un sfânt părinte: „Priviți smerenia sfinților, în ce simțire se aflau inimile lor!
Nici când erau trimiși de Dumnezeu în ajutorul oamenilor, nu primeau, fugind, din smerenie, de
prilejul de a fi slăviți”.166 Fără smerenie nu poate fi concepută viața duhovnicească. Ea este
condiția ei sine-qua-non și punctul de reper al desăvârșirii noastre. „De pornești la luptă
împotriva unei patimi să ai smerenia aliată. Smerita cugetare este sonda cerească care poate
ridica sufletul din adâncul fără fund (abisul) al păcatelor la cer. Smerenia este izvorul dreptei
socoteli”,167 spune Sfântul Ioan Scărarul.
Smerenia este o virtute harică: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar
celor smeriți le dă har” (Iacov IV, 6). Cu cât ești mai smerit, cu atât harul dumnezeiesc lucrează
mai roditor. „Când mintea este luminată de harul dumnezeiesc întru simțire și siguranță multă,
sufletul are smerita cugetare ca pe o însușire firească, întru cât, fiind plin de bunătate
dumnezeiască, nu mai poate să se umple de slava deșartă, chiar dacă ar împlini neîncetat
poruncile Domnului, ci se socotește pe sine mai smerit decât toți, în urma împărtășirii de
bunăvoința dumnezeiască”.168
Smerenia este virtutea care ne face să ne privim permanent în oglinda conștiinței
noastre, să ne vedem slăbiciunile, păcatele și neputințele și să recunoaștem că toate darurile,
meritele și însușirile bune pe care le posedăm, nu sunt rezultatul vredniciei noastre, ci le-am
primit de la Dumnezeu. „Ce ai pe care să nu-l fi primit? Iar dacă le-ai primit, de ce te folosești
ca și cum nu le-ai fi primit?” (I Corinteni IV, 7). Smerenia este parfumul virtuților. Fără pecetea
smereniei, virtuțile nu au nici o valoare. „Iubirea față de Dumnezeu și smerenia omoară patimile
și rodesc virtuțile.... Cu cât mai mult crește smerenia, cu atât mai sinceră devine întristarea și
pocăința pentru păcate”.169

164
Sf Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor, trad. în rom. de Pr.
Prof. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2001, p.427.
165
Grădina de flori..., p.192.
166
Ava Dorotei, Diferite învățături de suflet folositoare, trad. în rom. de Pr Prof. Dumitru Stăniloae,
în ,,Filocalia”,, vol IX, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1980, p.503.
167
Sf. Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul XXV, trad. în rom. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în ,,Filocalia”,, vol. IX,
Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1980, p.316. Sfântul Isaac Sirul spune că desăvârșirea este “un adânc de smerenie”
(Nicolae Arseniev, în trad.rom.cit., p.71).
168
Sf. Diadoch al Foticeei, Cuvânt ascetic, în trad.rom.cit., p.385. ,,În sufletele smerite se odihnește Domnul; iar
în inimile celor mândri, patimile de ocară” ( Sf. Teodor al Edesei, în trad.rom.cit., p.210).

169
Georgios Mandzaridis, Străinul, roadele liniștirii, trad. în rom. de Pr. Prof. Constantin Coman, Ed. Bizantină,
București, 2017, p.66,71.
 Dacă iubirea față de Dumnezeu și de semeni este prima între virtuți, smerenia este
fundamentul și rădăcina lor. „Așa cum un edificiu se impune prin măreția lui, care constă în
înălțimea lui ce-i dă întreg aspectul lui frumos, și care edificiu n-ar însemna nimic și nici n-ar
putea dăinui fără temelia lui, tot așa toate virtuțile sunt mari și frumoase prin virtutea
smereniei.”170 Opusul smereniei este mândria, maica fărădelegilor și izvorul a tot păcatul. Cel
mândru nu-L poate iubi pe Dumnezeu și nici pe aproapele său, căci el nu poate privi decât în
sine, unde nu-i loc nici pentru Dumnezeu și nici pentru semeni. „Cel ce se lasă dominat de
orgoliu devine capabil de orice rău”,171 pentru că el vede în sine numai calități, iar în ceilalți
oameni numai defecte. De aceea, „orgoliosul combate pe toți oamenii totdeauna” 172, iar cel
smerit are ca principiu și coordonată a vieții sale, „cunoașterea de sine, a lipsurilor sale
dezvăluite și tăinuite și a adevăratei sale valori înaintea lui Dumnezeu”.173
Preotul trebuie să întruchipeze virtutea smereniei în tot ceea ce spune și în tot ceea ce
face. Mintea lui trebuie să fie dominată de smerita cugetare, iar faptele să fie străbătute de
mireasma smereniei. Îmbrăcămintea, confortul, gesturile, mintea, cuvintele și comportamentul
său trebuie să oglindească floarea cea parfumată și delicată a smereniei, iar „mișcarea corpului
să fie naturală, gravă și demnă”,174 pentru că este absolut „necesar să păstrăm smerenia în
inimă, iar în fapte disciplina”,175 așa cum ne îndeamnă Sfântul Vasile cel Mare: „Să-ți fie, dar
deprinse cu smerenia și înfățișarea și haina și mersul și statul și hrana și așternutul și casa și
toate lucrurile din casă”.176
Smerenia îl ajută pe preot să-și dăltuiască personalitatea sa morală, întipărind în
sine exemplul desăvârșit de smerenie și umilință al Mântuitorului și modul Său divin de viață,
pentru că „însăși Sfânta Euharistie, pe care o administrează preotul, ne dovedește smerenia lui
Hristos; prin ea putem și noi accede la sfânta smerenie, dobândind și noi aceeași viață
jertfelnică....Aceasta este adevărata smerenie: să ne dăm silința să ne înveșmântăm în duhul
desăvârșirii de sine a Sfintei Euharistii.”177
Smerenia îl ajută pe preot să rămână consecvent, egal cu sine însuși, ferindu-l de
primejdia căderii în păcatul fățărniciei, detestat atât de mult de credincioși, de care și Sfântul
Apostol Pavel se temea, când spunea: „Chiar dacă aș vrea să mă laud, nu voi fi fără minte, căci
voi spune adevărul; dar mă feresc de aceasta, ca să nu mă socotească nimeni mai presus decât
ceea ce vede sau aude de la mine” (II Corinteni XII, 6). Smerenia este o profundă cunoaștere de
sine „Smerenia nu este o evaluare falsă a sinelui, un spectacol fals care îl face pe unul mai puțin
decât ceea ce este el sau ea cu adevărat. Este o cunoaștere exactă de sine pusă în practică mai
ales când ne prezentăm pe noi înșine, realizările noastre, bunătatea noastră și valoarea noastră
intrinsecă înaintea lui Dumnezeu. În lumina ființei Sale, a caracterului Său absolut, a bunătății
Sale infinite, și a valorii Sale supreme, noi suntem, la modul figurat, nimic; nu ne putem lăuda

170
Pr. Ioan Gh. Ghirvasie, Smerenia ca temei al virtuții creștine, în “Glasul Bisericii”, XIX (1960), nr.7-8, p. 642.
171
Victor Lithard, op.cit., p.111.
172
Ibidem,, p.112
173
Ibidem.
174
Dr. Isidor Marcu, op.cit., p. 42.
175
Sf. Grigorie Dialogul, în trad.rom.cit., p.65.
176
Sf. Vasile cel Mare, Omilia a XX-a, Despre smerenie, cap VII, trad. în rom. de Pr Prof. Dumitru Fecioru, în
col. “P.S.B.”, vol. 17, Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii și cuvântări, Ed. I.B.M.B.O.R., București,
1986, p.550.
177
Mitropolit Hierotheos Vlachos, în trad.rom.cit., p.100.
cu nimic”,178 pentru că toate darurile și talentele cu care suntem înzestrați, le-am primit de la El,
dădătorul tuturor bunătăților.
Preotul smerit niciodată nu-și trâmbițează faptele sale, oricâte succese și realizări
strălucite ar avea. El păstrează discreția și sobrietatea cuvenită, lăsând să vorbească faptele în
locul lui, pentru că „este mai bine să ai știință puțină, unită cu smerenie multă, decât o întreagă
comoară de știință unită cu mândrie”.179
Preotul smerit atrage asupra sa dragostea, respectul, prețuirea și simpatia
credincioșilor săi, pentru că el revarsă în jurul său bogăția darurilor duhovnicești ce încolțesc și
rodesc din adâncul smereniei lui. El nu urăște pe nimeni, nu se ceartă, nu se răzbună, nu defaimă,
nu pizmuiește și nu se tulbură, ci, dimpotrivă, este pașnic, liniștit, calm, blând, sincer, îngăduitor,
iertător, cinstit și drept. În felul acesta, el lărgește spiritul de comuniune cu semenii săi,
predispunându-i spre comunicare, deschidere și împlinirea persoanei morale prin iubire, fiindcă
„iubirea nu se trufește” (II Corinteni XIII, 4), ci se dăruie și se jertfește în mod dezinteresat . „În
acest caz, smerenia este terenul pe care rodește iubirea ca deschidere, ca raportare echilibrată
și autentică în fața semenului, la colaborarea în bine.”180 Virtutea smereniei îl determină pe
preot „să se recunoască egal cu frații pe care îi îndreptează”,181 să tempereze conflictele și să
armonizeze relațiile dintre ei, pentru că „atunci când omul se smerește, recunoscându-și
greșelile, ușor îi împacă pe alții și potolește numaidecât și pe cei supărați pe el”. 182 Omul
mândru nu-i apropie pe oameni, ci îi dezbină, pentru că „orice tendință de autoexaltare taie toate
firele comuniunii cu cei din jurul nostru și face cu neputință orice conlucrare cu ei”.183
Există, din păcate, și o smerenie nesinceră, simulată sau fariseică, pe care
Mântuitorul o combate cu vehemență (Matei XXIII, 13-35). O asemenea smerenie aparentă n-ar
trebui să existe niciodată în viața și în ținuta morală a preotului, pentru că „noi, slujitorii
bisericești trebuie să fim smeriți, blânzi, pașnici și răbdători, să ținem măsura în toate, fața să
fie liniștită și vorba să facă cunoscut că viața noastră este curată”.184 Cu o asemenea atitudine
smerită trebuie să ne prezentăm și în fața sfântului altar, în momentele oficierii sfintelor slujbe,
pentru că numai „dacă săvârșești rugăciunile și nevoințele cu smerită cugetare, ca un om
vrednic, atunci ele vor fi bine primite de Dumnezeu”.185
Smerenia pregătește terenul rugăciunii și ne deschide calea pocăinței, calea întoarcerii
noastre la Dumnezeu. „Ea este o rugăciune neîntreruptă, împreunată cu lacrimi și cu durere.
Căci aceasta, chemând pururea pe Dumnezeu într-ajutor, nu lasă pe om să se încreadă
nebunește în puterea și înțelepciunea proprie, nici să se ridice peste alții, lucruri care sunt boale
înfricoșate ale patimii mândriei.”186 Pentru a întreține viu în noi duhul smereniei, avem nevoie
178
Stanley Samuel Harakas, Living the Faith. The Praxis of Eastern Orthodox Ethics, Minneapolis, MN, SUA:
Light and Life Publishing Company, 1992, p.91.
179
Thomas de Kempis, în trad.rom.cit., p.85. “Poți fi cel mai mare geniu al lumi și să ai pe frunte toate gloriile
imaginabile, dacă orgoliul ar apărea deasupra, ești un om nesuferit și dezordonat” (Lacordaire, Conférences, tom.
II, p.439, apud. Pr. Dr. M. Sfichi, op.cit., p.709).
180
Diacon Prof. Sorin Cosma, Valoarea morală a smereniei creștine, în “Ortodoxia”, XXXI (1979), nr. 2, p.427.
181
Sf. Grigorie Dialogul, în trad.rom.cit., p.64.
182
Thomas de Kempis, în trad.rom.cit., p.50.
183
Gheorghios D. Metallinos, în trad.rom.cit., p.96
184
Sf. Ambrozie, Despre îndatoririle slujitorilor..., în trad.rom.cit., p.89.

185
Grădina de flori..., p.188.
186
Sf. Maxim Mărturisitorul, A treia sută a capetelor despre dragoste, trad. în rom. de Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, în ,,Filocalia”,vol. II, Sibiu, 1947, p.95.
de multă luptă și nevoință duhovnicească, pentru că „bunul smereniei este greu de câștigat....Vei
afla ușor într-un om lucrări parțiale ale altor multe virtuți. Dar căutând în el mireasma
smereniei, anevoie o vei găsi. De aceea trebuie multă trezvie pentru a dobândi bunul acesta.”187
Preotul slujește unui ideal înalt și sublim și anume acela de a-i apropia pe oameni de
Dumnezeu și de a-i conduce pe calea desăvârșirii morale. „Pentru creștini, «idealul suprem» ca
bunul suprem, este însuși Dumnezeu, unirea cu El în viața de dincolo. Dumnezeu este doar
existența veșnică, care-și are cauza în Sine: El este Creatorul a tot ce există, izvorul, suma și
plenitudinea tuturor bunurilor create”188.
Drumul acesta este lung și anevoios, presărat cu spini și pavazat cu jertfe grele și
inevitabile, căci „strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt care o
află” (Matei VII, 14). Viața nu este o linie ascendentă, marcată numai de succese și biruințe, ci
„un drum în zig-zag sau în serpentină”189, îngreuiat de obstacole, înfrângeri și poticniri.
Important este ca preotul să nu se lase dezamăgit sau înfrânt de greutățile și ispitele întâlnite în
cale, ci să pășească înainte, optimist și încrezător în harul și ajutorul lui Dumnezeu. „Nimeni
care pune mâna pe plug și se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăția lui Dumnezeu” (Luca
IX, 62).
Apostolatul preoțesc este o luptă încordată care necesită jertfă, impunându-i preotului
tenacitate și stăruință pe linia împlinirii binelui moral și evitarea prilejurilor de decădere.
Sfântul Apostol Pavel ne recomandă să perseverăm în această direcție și să nu abdicăm în lupta
împotriva răului și opreliștilor de tot felul: „Nu știți voi – spune el – că acei care aleargă în
stadion, toți aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergați așa ca să-l luați. Și oricine se luptă se
înfrânează de la toate. Și aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă” (I
Corinteni IX, 24-25). Cine nu cunoaște luptele, ostenelile, prigoanele și ispitele îndurate de
apostolul neamurilor în lungile și anevoioasele sale călătorii misionare pe care le-a parcurs timp
de treizeci de ani în aria întinsă a împărăției romane, pentru a converti lumea păgână la Hristos?
(II Corinteni XI, 23-30). Lucrarea sa apostolică a rodit întoarcerea neamurilor păgâne la
creștinism, cu prețul atâtor sacrificii și jertfe enorme. Suferințele și pribegiile sale nu au
constituit pentru el motive de poticnire sau demoralizare, ci, dimpotrivă, prilejuri de întărire și
înălțare sufletească și pricină de laudă, așa cum însuși mărturisește: „Deci foarte bucuros, mă voi
lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos” (I Corinteni
XII, 9). Pentru sfințiții slujitori din toate locurile și din toate timpurile, Sfântul Apostol Pavel
rămâne un model strălucit al apostolatului creștin exprimat în cuvânt și tradus în faptă. Dar ce se
înțelege, în fond, prin apostolat creștin? „Prin apostolat se înțelege în primul rând viața trăită în
duh și adevăr, viața în care dogorește dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele nostru,
viața în care stăpânește strădania continuă, făcută prin mijloace naturale și supranaturale,
pentru ca sufletul nostru și al semenului nostru să sporească continuu pe drumul mântuirii, pe
drumul împărăției lui Dumnezeu. Rugăciunea stăruitoare, iubirea plină de căldură, iertarea,
milostenia, binefacerea, buna povățuire a altora, răspândirea creștinismului și alte lucrări și
virtuți similare sunt tot atâtea acte ale apostolatului creștin”190, însă în toate aceste revărsări de
lumină ale darurilor duhovnicești se cere statornicie și jertfelnicie. Preotul nu trebuie să-și
slăbească elanul și nici să se descurajeze în momentele de încercare, de eșec sau insucces, ci
187
Sf. Isichie Sinaitul, în trad.rom.cit., p.57
188
Diacon Prof. Orest Bucevschi, Ideal și viață creștină, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, XXXII (1956), nr.
11-12, p. 693.
189
Pr. Prof. Ene Braniște, Câteva virtuți necesare preotului ca păstor și om, în „Glasul Bisericii” XV (1956), nr.
8-9, p. 478.
190
Pr. Prof. Dr. Spiridon Cândea, Apostolatul tinereții, în vol. „Tineretul și creștinismul”, Craiova, 2008, p. 163.
trebuie să trăiască cu speranța și încrederea că va birui cu ajutorul lui Dumnezeu. „Domnul este
ajutorul meu, nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul. Domnul este ajutorul meu și eu voi
privi cu bucurie pe vrăjmașii mei” (Ps. CXVII, 6-7), glăsuiește psalmistul David.
Natura păstoririi sufletelor cere curaj, voință neclintită și sforțări nelimitate pentru triumful
binelui, adevărului și virtuții. „Cel care nu-i în stare să facă astfel de jertfe va pierde sufletul a
nenumărați oameni și e bine să stea liniștit, să se îngrijească de el însuși decât să pășească în
mijloc și să primească însărcinări mai mari decât puterile lui; căci se pierde și pe el, și pierde și
pe cei încredințați lui. Nici un om n-ar vrea, chiar dacă mii și mii de oameni l-ar sili, să se așeze
la cârma corăbiei dacă nu știe să o conducă și dacă nu știe să lupte cu valurile mării.... Pentru
cei ce luptă bine, răsplata este cerul; pentru cei ce păcătuiesc, pedeapsa gheenei; este vorba de
pierderea și de mântuirea sufletului”191. Apostolatul preoțesc este o luptă continuă care nu poate
fi dusă cu succes până la capăt fără răbdare și stăruință. „Cel căruia i s-a încredințat slujirea
apostoliei, nu trebuie să fie slab, nici lipsit de curaj, ci bărbătos și hotărât; nici nu trebuie să se
apropie de această frumoasă însărcinare dacă nu-i gata să-și dea de mii și mii de ori sufletul
morții și primejdiilor după cum spune Hristos: «Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se
lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie»”192 (Matei XVI, 24).
Victoria finală este efectul stăruinței și a eforturilor îndelungate, susținute și întărite de
harul lui Dumnezeu. Cei ce rămân înrădăcinați astfel, înving toate piedicile și dificultățile. „Să
ne pătrundem noi înșine și să ne atașăm așa de puternic de Dumnezeu precum ar fi un corp
bătut cu cuie în altul. Cei ce sunt legați în așa fel, cu greu pot fi desprinși; dar cei ce nu sunt
așa, sunt ușor surprinși și răsturnați”193, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

c. Virtuți sociale
Aceste virtuți sunt niște vlăstare derivate din virtuțile teologice și morale. Ele sunt absolut
necesare pentru dezvoltarea normală a relațiilor sociale. Pentru preot este absolut necesar să-și
revizuiască și să-și supravegheze cu mult tact și vigilență conduita sa în viața civilă, socială și
familiară. Ținuta și comportarea preotului în relațiile individuale cu credincioșii, precum și în
relațiile colective cu publicul, trebuie să se caracterizeze prin seriozitate, demnitate, cinste,
corectitudine și respect. Vrednicia slujirii preoțești este apreciată de credincioși după modul în
care preotul își duce viața sa proprie în familie și în societatea în care trăiește. Valoarea religios-
morală a trăirii sale este cea care dă autoritate cuvântului și lucrării sale pastorale. De aceea, el
trebuie „să fie și cuvios, dar și drept înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, adică înfrumusețat
cu toate virtuțile evanghelice”194.
Preotul trebuie să fie sincer cu sine și în relațiile cu oamenii.
Această calitate îl determină să-și trăiască viața „în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos”
(Filipeni I, 27), adică să-și conformeze faptele, comportamentul și cuvintele cu învățătura pe care
o propovăduiește și să nu existe nici o contradicție între ceea ce spune și ceea ce face.
„Dumnezeu este mai aproape de cei drepți, adică de aceia care nu sunt întunecați de nici o
umbră a prefăcătoriei. Mintea acestora El o luminează, cu privire la tainele cele cerești, cu raza
virtuții Sale”195. Sinceritatea confirmă integritatea caracterului său moral, iar perversitatea
denotă infirmitatea sa sufletească care tulbură enorm pe credincioși, devenind motiv de critică și
191
Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântul al VI-lea la Sfântul Apostol Pavel, trad. în rom. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru,
în vol. „Predici la sărbători împărătești și cuvântări de laudă la sfinți”, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2002, p. 271.
192
Ibidem.
193
Idem, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Omilia 54, în trad. rom. cit., p. 263.
194
Episcop Melchisedec Ștefănescu, op. cit., p. 49.
195
Sf. Grigorie Dialogul, în trad. rom. cit., p. 112.
de scandal. Preotul nu poate apărea în fața credincioșilor cu două fețe, căci aparențele și
duplicitatea, oricât s-ar masca, se vor dezvălui în timp. „Atunci va dispărea și fățărnicia noastră,
când nu vom avea nevoie de cuvinte ca să ne ascundem de oameni sentimentele răuvoitoare față
de ei”196. Discrepanța dintre cuvânt și faptă produce decepție, indignare și amărăciune în sufletele
credincioșilor. Preotul este persoana cea mai expusă privirilor și criticilor. De aceea, lui i se cere
mai mult ca oricui prevedere, vigilență și consecvență. „Nu este destul să învețe pe alții de bine;
trebuie să se poarte și frumos, așa cum adică vorbește”197. Evanghelia este scrisă în primul rând
pentru preoți, ca să o propovăduiască și să o îndeplinească. Preotului nu îi este admis să se
comporte ca un travestit, adică bun slujitor la biserică și om obișnuit în lume. Funcțiunea lui este
religios-morală în tot locul și în tot timpul. „El se găsește în exercițiul ei, în serviciu, și în
biserică și acasă și în societate și în orice casă unde intră – în particular, ca și în public”198. De
aceea, el trebuie să-și mențină această funcțiune la standardul ei ridicat, pentru a câștiga stima,
încrederea și respectul credincioșilor.
Preotul este respectat pentru harul și importanța misiunii sale sacerdotale, dar dacă se
compromite prin fapte nedemne de statutul și demnitatea sa, el își pierde cinstea și încrederea în
ochii oamenilor. Respectul cuvenit nu se impune, ci se câștigă, iar preotul trebuie să și-l
agonisească prin merite și calități deosebite care îl evidențiază și îl fac apt pentru nobila misiune
pe care o practică. „Ca să fie respectat preotul trebuie să se facă respectat și omul care este
preotul. Respectul pentru preot este și mai mare, este întreg, dacă este respectat și omul-
preot”199, iar preotul, ca om, se respectă pe sine când este sincer, nu se contrazice, ci înfăptuiește
totdeauna ceea ce spune și învață. În orice circumstanță, „preotul trebuie să dea întâi de toate
dovadă de sinceritate în toate mișcările și în rostirile rugăciunilor pentru ca astfel să
impresioneze asupra conștiințelor credincioșilor, lăsând urme adânci în ființa lor sufletească”200.
Preotul sincer dă dovadă de onestitate în toate împrejurările. El este cinstit, nu se dezice pe
sine în fapte și în cuvinte, ci este mereu consecvent și egal cu sine însuși. El se privește în fața
conștiinței și a dreptului judecător (Ps. IX, 8) și nu comite niciodată acte de fraudă, de
înșelăciune, de calomnie, de insultă sau de minciună. „Cei drepți vor fi vii în veacul veacului și
răsplata lor este la Domnul și Cel Atotputernic are grijă de ei” (Înțelepciunea lui Solomon, V,
15). A fi viu, înseamnă a trăi după voia lui Dumnezeu, a întrupa în propria persoană credința cea
vie și adevărată. Dreptul este omul care se dăruiește lui Dumnezeu cu inimă sinceră și curată și
cu conștiința împăcată că nu a jignit și nu a vătămat pe nimeni. „Gura dreptului va deprinde
înțelepciune și limba lui va grăi judecată” (Ps. XXXVI, 30), pentru că „din cuvintele tale vei fi
găsit drept, și din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei XII, 37). Preotul trebuie să fie un om
cinstit, atât în fața lui Dumnezeu cât și a oamenilor. El trebuie să-și îndeplinească sarcinile și
datoriile în mod conștiincios și drept, dând tuturor ceea ce se cuvine: „celui cu darea, darea;
celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea cinste” (Romani XIII, 13).
Fățărnicia, înșelătoria, nedreptatea, formalitatea și superficialitatea nu au ce căuta în viața și
comportamentul preotului. „Onestitatea se extinde asupra tuturor acțiunilor preotului, în sensul
că el trebuie să fie onest în fapte, în cuvânt, în conversație, în îmbrăcăminte, în ocârmuirea
casei și familiei sale, cu un cuvânt, să păzească cele cuviincioase ale chemării sale
sacerdotale”201.
196
Cum să ne purtăm creștinește cu..., p. 106.
197
Prof. Teodor M. Popescu, Preotul văzut de credincioși..., p. 906.
198
Ibidem.
199
Ibidem, p. 905.
200
Pr. Dr. Marin C. Ionescu, Altarul și amvonul, București, fără an de apariție, p. 39.
201
Mitropolit Andrei Șaguna, Manual de studiu pastoral, Sibiu, 1878, p. 26.
 Preotul trebuie să fie, prin excelență, un om religios, iar a fi religios în sensul adevărat al
cuvântului înseamnă a fi cinstit și drept cu trăirea și cu fapta, închinându-I lui Dumnezeu
întreaga ființă cu trup și suflet: „El trebuie să-I dea omagiul inteligenței prin credință; omagiul
inimii prin dragoste, omagiul voinței sale libere prin ascultare și omagiul trupului său prin
semnele exterioare ale adorării și ale dependenței”202.
Onestitatea înseamnă corectitudine și fidelitate. Preotul trebuie să fie onest față de adevărul
dogmatic pe care îl predică, față de viața creștină pe care o trăiește în duhul învățăturii
evanghelice și față de slujba bisericească pe care o săvârșește după rânduiala Bisericii 203.
Creștinismul este „un mod de viață, întrupat prin fapte”204. El nu se rezumă numai la doctrină și
morală, ci la trăirea prin experiență mistică a vieții în Hristos, într-un cadru ascetic. Noi, preoții,
„nu trebuie ca să lucrăm ca să transmitem numai cuvinte și să le repetăm, ci să comunicăm și
viață. Trebuie ca adevărurile din care se compune Evanghelia să devină vii și personale în
persoane trăitoare”205. Un ierarh vrednic, care a păstorit la începutul secolului trecut, nu pierdea
niciodată din vedere ocazia de a recomanda preoților (cu ocazia întrunirilor) să fie cinstiți, pentru
că cinstea este simbolul moralității. „Vă cer cinstea și credința în Dumnezeu – spunea el. Cu
cinstea învingeți lumea, cu credința vă apropiați de Dumnezeu. Aceste două virtuți respiră din
întreaga doctrină a Domnului nostru Iisus Hristos”206.
Seriozitatea este o calitate care ține de caracterul moral al preotului și de integritatea sa
sufletească, fiind impusă de însăși condiția și rolul său în societate. Conștient de marea sarcină
care apasă pe umărul său și de răspunderea covârșitoare pe care și-a asumat-o prin primirea
jugului sacerdotal, preotul trebuie să-și dea seama că, deși trăiește în mijlocul lumii, nu se poate
comporta ca oricare dintre oameni. „În tot ce face și spune, el trebuie să pună pecetea
seriozității, a gravității și a demnității unui adevărat slujitor al Domnului”207, pe Care nimeni nu
L-a văzut vreodată râzând, ci adesea plângând, așa cum Îl descrie portretul anonim atribuit lui
Publius Lentulus. Preotul nu trebuie să uite niciodată că el este reprezentantul lui Hristos, în
numele Căruia slujește, vorbește și acționează ca un împuternicit al Său. În calitatea sa de
slujitor, păstor și învățător el lucrează în lume cu puterea lui Hristos Dumnezeu, angajând în
această lucrare întreaga comunitate de credincioși de care răspunde direct și personal.
Înțelegând acest fapt important, preotul trebuie să se străduiască necontenit să-și cultive
moralitatea ca, impunându-se în fața păstoriților săi prin sobrietatea, decența și buna sa cuviință.
Sobrietatea și demnitatea trebuie să-și pună amprenta clară pe vorba, ținuta și comportarea
preotului, în tot timpul vieții sale. În afară de sfințenie, nimic nu contribuie la ridicarea și
menținerea prestigiului său în parohie ca seriozitatea în purtări și ținuta sa demnă. Neseriozitatea
și lipsa de caracter îi subminează personalitatea și îi periclitează tot prestigiul său preoțesc. Un
preot moral și cuviincios se respectă pe sine și își respectă și misiunea pe care o exercită, pe când
un preot neserios și capricios este ridiculizat și desconsiderat. Pierzându-și reputația, el și-a
pierdut în mod automat încrederea și stima pe care o nutreau credincioșii față de el, pentru că
„slujirea preotului nu stă doar în a săvârși servicii religioase și a cuvânta în public. Activitatea

202
Mgr. E. Cauly, Cours de instruction religieuse, Paris, 1905, p. 47.
203
Ibidem, p. 39: „Doctrina creștină se poate rezuma în aceste cuvinte: adevăr în dogmă, curățenie și milostenie în
morală și sinceritate în cult”.
204
Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad. în rom. de Teodor Baconsky, Ed. Anastasia, București,
fără an de apariție, p. 168.
205
Pr. Dr. Marin C. Ionescu, op. cit., p. 23.
206
Pr. Iconom D. Georgescu, Cuvânt funebru la înmormântarea Mitropolitului primat Iosif Gheorghian, în
„Biserica Ortodoxă Română” XXXII (1909), nr. 11, p. 1214.
207
Pr. Prof. Ene Braniște, Câteva virtuți necesare..., p. 479.
pastorală și duhovnicească se desfășoară în suflete – suflete abătute, agitate, amenințate de
păcate, de durere sau de deznădejde”208.
Preotul zidește sufletele nu numai prin ceea ce propovăduiește în biserică, ci și prin
comportarea și viața sa trăită în societate, care pot avea o influență pozitivă sau negativă asupra
enoriașilor, putându-i deruta sau redresa din punct de vedere moral. Faptele preotului nu rămân
niciodată indiferente în fața opiniei publice, ele fiind supuse mereu controlului, observației și
criticii celor din jur.
Seriozitatea preotului se manifestă nu numai prin comportarea, îmbrăcămintea și atitudinile
lui, ci și prin limbaj. Un preot serios își înfrânează limba de la rău, nu vorbește fără rost, nu
flecărește într-una și nu se întrece cu gluma. Cuvântul său este chibzuit, calculat și ponderat.
„Cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce este mai mult decât
acestea, de la cel rău este” (Matei V, 37). Preotul nu trebuie să uite că „pentru orice cuvânt
deșert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății” (Matei XII, 36). Cuvinte
de mânie, de ocară, de batjocură, de blestem sau de rușine nu au ce căuta în graiul și în
vocabularul preotului. Preotul serios nu se fălește cu meritele și succesele sale, nu se lamentează
și nu jubilează înaintea oamenilor, nu-și tânguiește oful și durerea nimănui, nu pronunță cuvinte
jignitoare, de invidie sau de răzbunare, nu incită pe unul împotriva altuia, nu caută lauda
oamenilor și nici satisfacerea vanităților omenești. Din gura lui nu este permis să iasă „nici un
cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuință, ca să dea har celor ce ascultă....
Nici vorbe de rușine, nici vorbe nebunești, nici glume care nu se cuvin, ci mai degrabă
mulțumire” (Efeseni IV, 29; V, 4). Cum va rosti preotul cuvinte de ocară și de rușine cu gura cu
care se roagă și invocă pe Sfântul Duh ca să sfințească Cinstitele Daruri? Cum va cuteza să
rostească blesteme și înjurături cu gura cu care laudă și binecuvintează pe Dumnezeu? Din
aceeași gură este bine și firesc să iasă binecuvântarea și blestemul? Este diabolic și paranormal
să se întâmple așa ceva, mai ales în persoana preotului, care este organul lucrător al Sfântului
Duh. Pentru el rămâne literă de lege îndemnul Sfântului Apostol Pavel adresat tuturor creștinilor:
„Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăție. Învățați-vă și povățuiți-vă între voi cu
toată înțelepciunea...” (Coloseni III, 16).
Preotul este deci dator să-și măsoare cuvintele și să nu fie slobod la grai, căci orice cuvânt
al său are ecou în sufletele credincioșilor, putând, după caz, să zidească sau să distrugă, să
mângâie sau să disperseze, să tămăduiască sau să rănească, să înalțe sau, dimpotrivă, să coboare
sufletele în infern. „Nu arunca vorba, cum arunci cu piatra după câini”, spune o zicală
românească, iar Sfântul Apostol Pavel ne povățuiește astfel: „Vorba voastră să fie totdeauna
plăcută, dreasă cu sare, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia” (Coloseni IV, 6). Un
cuvânt de folos, spus la timpul potrivit, cade ca un balsam vindecător pus pe o inimă rănită de
durere și deznădejde.
Simplitatea și naturalețea trebuie să caracterizeze orice cuvânt și orice activitate a
preotului.
Aceste două însușiri se reflectă în atitudinea binevoitoare, generoasă și plină de amabilitate
care merge la inimă și pe care preotul este dator să o adopte în orice împrejurare, când este pus în
situația de a discuta și ajuta pe cineva la nevoie. Bunătatea, delicatețea și buna dispoziție trebuie
să zugrăvească chipul luminos al preotului în orice moment, după cum ne îndeamnă Sfântul
Apostol Pavel: „Bucurați-vă pururea întru Domnul. Și iarăși zic: Bucurați-vă. Îngăduința
voastră să se facă știută tuturor oamenilor” (Filipeni IV, 4-5). Blândețea, seninătatea și duioșia
trebuie să transpară în toată înfățișarea, în toate faptele și în toate cuvintele preotului pentru a
208
Prof. Teodor M. Popescu, Preotul văzut de credincioși..., p. 907.
inspira căldură sufletească în inima fiecăruia. Pe cât de mult indispune un chip mohorât și
încruntat sau un cuvânt dur și respingător, pe atât atrage și încântă inimile o față veselă și senină,
un surâs plăcut și binevoitor, o atitudine cordială și prietenoasă și o vorbă mângâietoare și
blândă. „Cuvântul care are înțeles și este folositor sufletului, este dar al lui Dumnezeu” 209 spune
un sfânt părinte, iar înțelepciunea orientală a formulat următoarea sintagmă: „Mai repede și mai
ușor câștigă ceva cu un surâs decât cu vârful spadei”.
Asemenea maniere, dublate de o oarecare delicatețe, sensibilitate și discreție în atitudine, în
ținuta vestimentară și în comportament, dau preotului o alură și prestanță deosebită, ridicând în
ochii lumii prestigiul și calitatea sa de „creștin model și totodată de pedagog sau educator al
turmei sale”210. Aceste calități îi asigură și succesul său pastoral, ele fiind un mijloc sigur de a
câștiga simpatia, considerația și iubirea credincioșilor săi. Acest adevăr poate fi constatat și
verificat de oricine, căci roadele duhovnicești ale preotului de ispravă sunt vizibile și apreciate de
toți . grăiește cu bunăvoință; răspunde cumpătat chiar și la întrebările nepotrivite și indiscrete,
folosindu-se de expresii care nu vatămă susceptibilitatea întrebătorului, nici nu-l umilesc.
Afabilitatea câștigă preotului iubirea, încrederea și simpatia tuturor”211.
Față de păstoriții săi, preotul nu trebuie să fie familiar. El nu trebuie să fie niciodată distant
și rece, pasiv, indiferent sau nepăsător, ci apropiat, sociabil, popular și jovial, întocmai ca un
părinte față de copiii săi. Un cuvânt părintesc la întâlnirea cu fiecare enoriaș în parte; o întrebare
referitoare la condiția în care se află, la familie, la ocupația zilnică, la problemele personale sau
de natura serviciului, ori un sfat sau un îndemn folositor, sunt atâtea forme de comunicare
verbală care îndulcesc și apropie relațiile sufletești dintre păstor și turmă, demonstrând grija
permanentă a părintelui spiritual față de fiii săi sufletești.
Familiaritatea nu trebuie să se transforme într-o intimitate exagerată sau rău înțeleasă, ci
trebuie să se încadreze în limitele demnității și bunei cuviințe preoțești, pentru a nu fi
susceptibilă de un anume interes din partea preotului sau învinuit cumva preotul de dorința de a
fi pe placul tuturor. Se impune, așadar, o anumită discreție și rezervă față de unele persoane care
nu înțeleg rolul preotului și nici rostul misiunii preoțești. Preotul, la rândul său, trebuie să fie
foarte circumspect și să evite persoanele și locurile sau împrejurările care l-ar putea compromite
sau i-ar putea păta bunul nume, dezonorându-l. El trebuie să-și aleagă cu multă prudență relațiile
sociale și pe prietenii devotați și sinceri, pentru că „tovărășiile rele strică obiceiurile bune” (I
Corinteni XV, 33). „Preotul nu trebuie să fie prea sever, rigid la exterior, să nu fie prea
autoritar, sentențios, sec și tăios în conversație. Să nu fie prea vorbăreț dar nici prea mistic și
închis. În primul rând preotul trebuie să fie ceea ce se cheamă persoană discretă”212.
Din toată această expunere amplă referitoare la virtuțile preotului, rezultă că sfințenia vieții
sale este factorul primordial de care depinde succesul întregii activități pastorale pe care el o
desfășoară în mijlocul turmei sale. Credincioșii îl cinstesc, în general, pe preot, însă pe cel ce are
o viață pilduitoare și sfântă îl stimează și îl iubesc, îi urmează exemplul și se identifică cu
sfaturile lui, pentru că recunosc în el pe păstorul cel bun și adevărat. Deci, în concluzie,
„misiunea preotului nu este în principal aceea de a administra Sfintele Taine, ci de a fi mai întâi
el însuși sfințit de ele. Odată sfințit, va fi în stare să-i sfințească și pe alții”213.

209
Sf. Antonie cel Mare, în trad. rom. cit., p.23.
210
Pr. Prof. Ene Braniște, Câteva virtuți necesare..., p. 481.
211
Dr. Isidor Marcu, op. cit., p. 41.
212
Nicolae Brânzeu, Păstorul și turma, Lugoj, 1930, p. 90.
213
Mitropolit Hierotheos Vlachos, în trad. rom. cit., p. 102.