Viața morală a preotului

Calitatea de organ sfințitor al vieții credincioșilor îi impune preotului să

aibă o moralitate ireproșabilă. „Trebuie ca frumusețea sufletului său să
stralucească în toate împrejurările din viața lui, ca să poată, în același timp și
bucura dar și lumina sufletele celor ce-l privesc” 1. Condiția aceasta este cerută
în primul rând de rolul său ministerial, de sacerdot și părtaș la lucrarea
sacramentală a Mântuitorului Hristos. Această lucrare harismatică sau sfințitoare
este cea mai importantă latură a slujirii preoțești. Ea „ este dumnezeiască și mai
mare decât oricare altă lucrare din lume. Noi săvârșim acea lucrare, prin care
s-au unit cele de jos cu cele de sus, cele pământești cu cele cerești, lucrarea
prin care s-a dezlegat legătura vrajbei și Dumnezeu s-a împăcat cu oamenii și a
încetat întreagă rătăcirea și s-a prăbușit împărăția diavolilor și oamenii s-au
făcut asemenea îngerilor și fii ai lui Dumnezeu și chiar dumnezei s-au făcut prin
har. Noi suntem lucrătorii tainei și slujitorii și săvârșitorii acestui mare mister.
Purtăm în noi cu adevărat și în gradul cel mai înalt posibil chipul lui
Dumnezeu”2, pentru că preotul este chipul văzut al preoției lui Hristos. „El este
lucrătorul şi dătătorul Sfintelor Taine și de aceea Se și numește el săvârșitor” 3,
adică instrument al lucrării mântuitoare a lui Hristos în lume, vânător de oameni,
chivernisitor al tainelor dumnezeiști , propovăduitor al adevărului revelat,
mijlocitor între Dumnezeu și om, slujitor al lui Dumnezeu și colaborator
împreună cu El la măreața operă de restaurare și înnoire sufletească a
credincioșilor. De aceea, preoția, prin originea, conținutul și specificul misiunii
ei, este o lucrare divină. „Preoția zboară de pe pământ la cer, ducând lui
Dumnezeu cu foarte mare grabă cererile noastre. Preoția mijlocește pentru robi
pe lângă Stăpân. Binecuvântat fie Mântuitorul, Care a rânduit pe pământ acest
prea strălucit și curățitor dar, Care a luminat cu har pe preoți ca să lumineze
ca niște luminători în lume”4.

În timpul oficierii Sfintei Liturghii, preotul îl reprezintă pe Hristos,

devenind un „alter Christus”, pentru că îl invocă pe Sfântul Duh să prefacă
elementele naturale ale pâinii și vinului în Trupul și Sângele lui Hristos 5, pentru
1
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoție, cartea a III- a, cap.10, în trad. rom. cit., p. 72.
2
Sf Simeon al Tesalonicului, Cuvânt despre preoție, în trad. rom. cit., p. 704.
3
Ibidem.
4
Sf. Efrem Sirul, în trad. rom. cit., pp. 226,227.
5
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoție, cartea a III-a, cap. 4, p. 59: „Preotul stă în fața Sfintei Mese; nu
pogoară foc din cer,ci pe Duhul Sfânt; se roagă vreme îndelungată, nu ca să se pogoare o flacără de sus, spre a
mistui cele puse înainte, ci ca să se pogoare harul peste jertfă, spre a aprinde cu ea sufletele tuturora și a le face
a le oferi credincioșilor această merinde duhovnicească, spre iertarea păcatelor și
moștenirea vieții veșnice. Pentru că se face părtaș și slujitor al jertfei lui Hristos
și vine în contact nemijlocit cu El, Îl consumă și se unește cu El prin Sfânta
Euharistie, apoi Îl poartă în mâini și Îl împărtășește credincioșilor ca hrană
spirituală, slujirea sa sacerdotală covârșește mintea omenească și depășind orice
misiune și dregătorie din lumea aceasta, întrecând în demnitate și sublimitate
chiar și pe cea a îngerilor.„Spune-mi, te rog – spune Sfântul Ioan Gură de Aur-
unde-l vom pune pe preot, când cheamă Duhul Cel Sfânt, când săvârșește prea
înfricoșătoarea jertfă și când atinge necontenit pe Stăpânul obștesc al tuturora?
Cât de mare curăție, cât de mare evlavie îi vom cere? Gândește-te ce fel trebuie
să fie mâinile acelea care slujesc, ce fel trebuie să fie limba aceea care rostește
acele cuvinte? Nu trebuie să fie oare mai curat și mai sfânt decât oricine altul
sufletul care a primit atâta Duh?”6.

Înălțat la această vrednicie și investit cu un noian întreg de daruri

dumnezeiești, preotul devine „cale și îndrumător altora spre lumină”,
„heruvim” care „vede prin mijlocirea tainelor în întregime pe Cel ce vede
toate”, „serafim purtător de foc și țiitorul cărbunelui celui viu”, „scaun, pentru
că întru el se odihnește – prin săvârșirea și împărtășirea cu Sfintele Taine – Cel
ce este pretutindeni prezent”, „înger pentru că slujește și liturghisește lui
Dumnezeu...”, „pentru că nu slujește unei închipuiri, ci aceluiași Stăpân care
este înconjurat sus în ceruri de către cele fără de trupuri puteri. Întocmai
precum slujesc netrupeștile puteri sus în ceruri așa săvârșește el jos pe pământ
aceeași slujbă, pentru că Ziditorul tuturor a rânduit să se săvârșească aceeași
Liturghie atât sus în cer cât și jos pe pământ”7.

Ne minunăm de aceste daruri divine și suprafirești cu care Stăpânul

făpturii ne-a înzestrat pe noi preoții, ființe mărginite și muritoare, ca „să
devenim părinții fiilor lui Dumnezeu și ajutătorii celor ce primesc harul lui
Dumnezeu și iertătorii de păcate și eliberatori de suflete și descuietori ai ușilor
raiului și dezlegători ai legăturilor celor veșnice și chiar împreună lucrători cu
Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor”8, însă se pune în mod firește întrebarea:
„Suntem noi oare vrednici de aceste mari daruri? Se cuvine să ne întrebăm,
cum ar trebui oare să fim și cât datorăm lui Dumnezeu pentru că ne-a înzestrat
cu o asemenea putere? Cum trebuie oare să fim noi cei care ne-am învrednicit a

mai strălucitoare decât argintul înrosit în foc”.

6
Ibidem, cartea a VI-a, cap. 4, p. 127.
7
Sf. Simeon al Tesalonicului, Cuvânt despre preoție, în trad. rom. cit., p. 699.
8
Ibidem, p. 700.
ajunge miniștrii și slujitori ai acestor mari și dumnezeiești taine”9? Trebuie să
fim o oglindă nepătată a lui Dumnezeu și a lucrării Sale dumnezeiești, pentru că
„preotul poartă în ființa lui preoția lui Hristos și trebuie să o păstreze
neîntinată”10, prin viața sa curată și prin conduita sa dreaptă, impecabilă și
demnă de adevărat slujitor al lui Dumnezeu, încât faptele credinței sale roditoare
să iradieze lumina lui Hristos.

Conștient de măreția și sublimitatea misiunii sale și de marea sa

responsabilitate de păstor de suflete, preotul trebuie să se străduiască să devină
„înger trupesc și om ceresc, model de curăție duhovnicescă și sfințenie, prin
care să cucerească pentru viața în Hristos pe credincioșii săi” 11. Viața sa
trebuie „să fie sfântă și sfințitoare”12, pentru ca să devină compatibilă cu
sfințenia Tainelor și să se ridice la vrednicia înaltei sale chemări. Un sfânt
părinte îl avertizează pe preot să-și păstreze curăția sufletească și să nu cadă în
osânda păcatului, pentru a nu deveni piatră de sminteală pentru credincioși și
înstrăinat de la fața lui Dumnezeu. „Veghează – spune el – să nu intri în rolul de
păstor înainte de a fi dobândit ca prieten adevărat pe Păstorul cel Bun, căci nu
ai câștigat nimic altceva din aceasta, să știi, decât de a avea să dai socoteală lui
Dumnezeu, nu numai de nevrednicia ta proprie, dar și de oile pe care le vei fi
pierdut prin lipsa ta de experiență și prin patimile tale”13.

Se cuvine,așadar, ca cele sfinte să fie purtate și săvârșite de cei sfinți.

Sfinții au atins acest ideal prin nevoință și luptă necurmată împotriva patimilor.
Ei „au trăit asemenea îngerilor și au realizat în viața lor pământească curăția
acestora pentru că au înţeles frumusețea și înălțimea preoției. Ei se sfiau și se
cutremurau în fața acestor taine și după cât era posibil refuzau primirea ei.
Unii chiar au fugit uneori de preoție. Dacă însă se învredniceau, odată cu
această taină, o cinsteau, şi, prin faptele lor, ne-au arătat limpede cum trebuie
să trăim și cum să ne purtăm în viață”14, pentru ca noi, preoții, prin consecventa
lucrare a binelui moral și prin practicarea virtuților creștinești, să constituim un
punct de reper pentru credincioși, un far călăuzitor pe drumul mântuirii, pentru
ca urmând exemplul nostru, să-și poată orienta viața către Hristos, să-L
9
Ibidem
10
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă, trad. în rom. de Irina Luminița Niculescu, Ed.
Învierea, Timișoara, 1998, p. 94.
11
Pr.Dr. Simion Radu, Despre curăția duhovnicească și sfințenia vieții preotului, în „Mitropolia Olteniei”,
XII(1960), nr. 1-2, p. 3.
12
Pr. Pavel Grosu, op. cit.; p.499.
13
Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântări teologice și etice, 6, 413-417, apud Arhiepiscopul Vasili Krivoșein, În
lumina lui Hristos, trad. în rom. de Pr.Prof.Dr. Ioan-Vasile Leb și Ierom. Gheorghe Iordan, Ed. I.B.M.B.O.R,
București, 2005,p. 131.
14
Sf. Simeon al Tesalonicului, în trad. rom. cit., p. 700-701.
descopere pe Dumnezeu și să se apropie de El. „Suntem datori deci să ne
îngrijim a ne arăta vrednici de înălțimea tainei, așa precum se cuvine celor ce
au meritat să aibă aici pe pământ și darul lui Dumnezeu. Trebuie să viețuim în
așa fel încât să fim de folos nu numai nouă, ci să dăm exemplul cel mai bun
posibil tuturor celor ce ne privesc pe noi și aceasta s-o facem până la sfârșitul
vieții noastre, întocmai precum a făcut Iisus Hristos”15, Cel ce „a pătimit pentru
noi, lăsându-ne pildă ca să pășim pe urmele Lui”(I Petru,II,21).

a. Curăția morală a preotului

În toate împrejurările vieții sale, preotul trebuie să dea mărturie despre

frumusețea și înțelepciunea învățăturii de credință pe care o propovăduiește,
demonstrând tuturor, prin comportamentul său exemplar, că există o
concordanță deplină între ceea ce spune și ceea ce face. Așa cum spune un sfânt
părinte, propovăduitorii sfintelor altare „trebuie să arate credincioșilor drumul
mai mult prin viața lor curată, decât să le arate prin cuvinte, drumul pe care
trebuie să-l urmeze”16. Este inadmisibil ca preotul să apară în ochii
credincioșilor ca un travestit sau actor care joacă rolul unor personaje pe scenă,
pentru că în această postură îngrată îi indispune și îi duce în derută pe
credincioși, fiindcă „nimenea nu este mai vătămător în Biserică decât acela care,
trăind o viață stricată, are numele și slujba sfințeniei”17, sau cum spune marele
orator al creștinătății, „păcatul nostru, însă, e cu atât mai mare cu cât
dregătoria noastră e mai mare. Altceva este să păcătuiască dascălul, și altceva
ucenicul”18.

De conduita preotului depinde, în mare măsură, și prestigiul tagmei

preoțești și chiar al Bisericii. De aceea i se cere să fie permanent la înălțimea
chemării sale, „să se străduiască din toate puterile ca viața lui să fie pentru toți
o predică vie, un apostolat al slujirii, un amvon al credinței, o oglindă a
virtuții”19. Aceste condiții erau impuse și preoților religiilor păgâne, care
adânceau și spiritualizau anumite forme ale pietății, absolut necesare slujirii lor.
Druizii gali pretindeau tinerilor, înainte de a intra în tagma lor, o pregătire
sufletească severă în singurătatea pădurilor, care se extindeau pe o perioadă de
aproximativ 20 de ani. Plutarh, ne relatează, de asemenea, că preoții lui Isis și
15
Ibidem, p. 702.
16
Sf. Grigorie Dialogul, în trad. rom. cit., cartea a III-a, cap. 40, p. 207.
17
Ibidem, cartea I-a, cap. 2, p. 31.
18
Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Petru Apostolul și Ilie Proorocul, în vol. „Predici la sărbători împărătești
și cuvântări de laudă la sfinți”, trad. în rom. de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2003, p.546.
19
Diacon Prof. N.I. Nicolaescu, Răspunderea pastorală și misionară a preotului, în „Biserica Ortodoxă
Română”, XCII (1974), nr.3-4, p. 389.
Osiris în Egipt, practicau un post continuu, își mortificau trupul și nu aveau voie
să consume carne sau ouă, nici să întrebuințeze sare ori să bea vin.20

Dacă în religiile popoarelor idolatre li se imputau preoților asemenea

restricții și reguli morale de purificare interioară, cu atât mai mult li se
pretindeau această curăție lăuntrică preoților Vechiului Testament, unde preoția
era considerată o funcțiune sacră, de origine divină. Preoții erau îndatorați să
învețe pe credincioși nu numai cu cuvântul, ci și cu fapta, împlinind întocmai
ceea ce predicau. Ei își susțineau învățătura pe temeiul faptelor, pentru a-i
convinge pe ascultători că cele auzite sunt demne de înfăptuit cu toată evlavia si
sfințenia (Deuteranom, XVIII, 9). Respectarea principiilor morale era
condiționată, în mare măsură, și de viața pilduitoare a preotului propovăduitor.
Sfânta Scriptură le cerea preoților slujitori o disciplină riguroasă și o viață curată
corespunzătoare misiunii sacre pe care o săvârșeau la cortul sfânt sau la templul
Domnului. Ei trebuiau să păzească poruncile sfinte (Levitic, XXII, 9); să umble
în căile dreptății și pe buzele lor să nu se afle nicio nedreptate (Malaehi, II, 6); să
nu se atingă de nimic din ceea ce este necurat (Iezechil, XLIV, 25; Levitic, XXI,
2-4); și să nu bea vin, nici băutură amețitoare, ca să poată face distincție între
ceea ce este fânt și ceea ce nu este sfânt, și să poată învăța poporul (Levitic, X,
9-11). Preoților li se cerea să fie sfinți, deoarece se aflau în comunicare directă
cu Izvorul sfințeniei, iar sfințenia este întocmai ca o flacără care nu se aprinde
decât din sfințenie: „Zis-a Domnul către Moise: grăiește preoților și le zi... să
fie sfinți ai Dumnezeului lor și să nu pângărească numele Dumnezeului lor, că
ei aduc jertfă Domnulu... și de aceea să fie sfinți”(Levitic, XXI,1,6). Pentru că
slujesc sfințeniei absolute și viețuiesc în intimitatea Ei, preoții trebuiau să
concretizeze această stare de sfințenie prin faptele şi trăirea lor religioasă
adâncă. De aceea, pe lângă poruncile Decalogului, le reveneau și alte prescripții
cu caracter moral-social, cum ar fi, spre exemplu: cele privitoare la dreptul
străinului și al orfanului (Deuteranom, XXIV, 17); ocrotirea celor asupriți (Isaia,
I, 17); purtarea cu îndurare a unuia față de altul (Ieremia, VII, 6; Zaharia, VII, 9-
10), etc. Așadar, preoții aveau îndatorirea – după învățătura Vechiului
Testament – ca pe lângă serviciile rituale ale cultului să învețe Legea Domnului
prin cuvânt și prin exemplul vieții lor personale. Ei trebuiau să strălucească ca
niște luminători în mijlocul poporului biblic.

20
Dr. Odo Casel, Die Liturgie als Mysterienfeier, Freiburg im Breisgau, 1923, p. 151 și Albert Maria Weiss,
Apologie du christianisme, III, tome I, trad. d l′allemand par l′Ablé Lazare Collin, Paris, fără an de apariție, p.
291-292.
 Dacă în Biserica creștină, preotul Legii harului s-a învrednicit să slujească
cele sfinte în numele și cu puterea nevăzută a lui Hristos, el trebuie să
dovedească în orice moment că s-a lepădat de lucrurile întunericului, „că este
unit cu Mântuitorul și că trăiește în el” 21, arătând în acest chip că „are o viață
potrivită cu cuvântul adevărului”22. Prin vorba, ținuta și faptele sale, preotul
trebuia să arate lămurit tuturor că a smuls neghinele patimilor, că s-a desprins de
orice înclinare spre păcat și că este apt pentru înalta chemare de păstor al oilor
cuvântătoare. Înțelepciunea, blândețea, smerenia, răbdarea și cumpătarea sa
trebuie sa îl revendice în ochii tuturor că este adevărat „lumina lumii și sarea
pământului” (Matei, V, 13), că-i poate atrage și îndrepta pe toți, întocmai ca o
făclie aprinsă așezată în sfeșnic ca să lumineze tuturor celor din casă (Matei, V,
15). Viața preotului este „ca o casă zidită pe vârf de munte: este tot timpul în
ochii tuturor. Obștea creștinilor, care la nevoie disociază pe preot de preoția
lui, vede în preot un reprezentant al Bisericii, un trimis al lui Dumnezeu. El este
un simbol viu, o personalitate reprezentativă, nu o simplă mască jucând un rol
teatral”23. În domeniul apostolatului creștin, adică în arta conducerii sufletelor
pe calea mântuirii, succesul lucrării preotului depinde de exemplul vieții sale,
care trebuie să fie ca o busolă, ca o oglindă curată, ca un tablou viu și intuitiv în
ochii credincioșilor că „nu este discurs atât de propriu în a convinge, ca acela
care e susţinut de fapte”24, iar faptele preotului trebuie să fie edificatoare și
ireprobabile. „Preotul trebuie să fie înfrânat, veghetor, să aibă ochii în patru,
pentru că el trăiește nu numai pentru el, ci și pentru o atât de mare mulțime de
oameni”25. Cum va putea preotul să călăuzească sufletele credincioșilor pe calea
mântuirii, atâta timp cât sufletul său zace în păcat? „Dacă orb pe orb va călăuzi,
amândoi vor cădea în groapă”, spune Mântuitorul (Matei, XV, 14; Luca, VI,
39).

Oricât de măiestrit și de înălțător ar fi cuvântul de învățătură al preotului,

el nu poate avea ecou în sufletele credincioșilor și nici nu poate prinde rădăcini,
dacă preotul nu este un practicant consecvent al virtuților creștine. „Cel ce
învață virtutea, dacă el însuși nu o face, nu merită credința ascultătorilor în
cuvântul său”26. Preotului nu-i sunt îngăduite lipsurile și păcatele pe care le
combate în predică și pe care încearcă să le îndrepte și să le stârpească din viața
21
Pr. Gh. Popescu-Țînțăreni, Preot și pastorație, în „Mitropolia Olteniei”, XVIII (1966), nr. 1-2, p. 796.
22
Sf. Simeon Noul Teolog, Epistola I, 318-322, apud Arhiepiscopul Vasile Crivoșein, în trad. rom. cit., p. 141.
23
Pr. Sebastian Chilea, Personalitatea preotului ca păstor sufletesc, în „Mitropolia Olteniei”, XXVI (1974),
nr. 1-2, p.72.
24
Sozomen, Istoria bisericească, trad. în rom. de Mitropolit primat Iosif Gheorghian, București, 1897, p. 317.
25
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoție, cartea a III-a, cap. 10, în trad.rom.cit., p. 69.
26
Datoriile preoților, trad. în rom. de C. Mavrula, ed. a II-a, Ed. Bizantină, București, 2011, p. 68.
altora. „De nu va fi viața ta conformă după propovăduirea evanghelicească, - se
spune într-un îndrumător pastoral al preoților – atunci învățăturile tale, cu toate
că vor fi folositoare poporului, ție însă îți vor fi spre osândă” 27. Lupta încordată
cu păcatul nu este o imposibilitate, atâta timp cât eforturile noastre sunt susținute
de harul divin. „Stă în puterea noastră de a cunoaște cele ce sunt de folos
sufletului, de a ne opune răului și a ne înălța la cele bune” 28. Aceasta înseamnă
că preotul trebuie să ducă „o luptă îndelungată și înverșunată cu sine însuși,
până când se obișnuiește a se învinge pe sine cu desăvârșire și a-și îndrepta
toată dragostea către Dumnezeu”29,pentru că acesta este temeiul și măsura
împlinirii noastre spirituale și a păstoriților noștri. „Dacă viața noastră ar fi
bine orânduită și inima noastră curățită de tot ce e lumesc, toate ne-ar ajuta
spre bine și spre propășire”30.

Însă activitatea pastorală nu se rezumă numai în transmiterea și receptarea

învățăturilor și îndrumărilor duhovnicești prin cuvânt și prin urmarea pildei
vieții păstorului sufletesc, ci mai ales în apropierea și unirea lui cu Învățătorul și
Păstorul cel Mare, Hristos. Trebuie să ne pătrundem până în adâncul ființei
noastre de lumina și căldura inimii și a vieții lui Hristos. „Viața cea reală este
Hristos, iar viețuirea noastră cu El este viața adevărată” 31, spune un sfânt
părinte. A trăi viața în Hristos, înseamnă a te identifica cu voința Lui, a avea
simțirea și cugetul Lui dumnezeiesc. „Datoria morală a religiei ne obligă să ne
unim voința noastră cu voința lui Dumnezeu. Întrucât însă voința lui Dumnezeu
este atotcuprinzătoare, noi, unindu-ne cu ea sau punându-ne efectiv de acord cu
ea, obținem astfel o regulă necondiționată și generală de acțiune.... În primul
rând, El vrea ca noi să fim după chipul și asemănarea Lui. Noi trebuie să
exteriorizăm înrudirea noastră lăuntrică cu dumnezeirea, să dăm dovadă de
capacitatea și decizia de a ajunge la perfectiune în mod liber. Sub formă de
regulă, aceasta se poate formula în felul următor: poartă-L în tine pe
Dumnezeu”32. Viața lui Hristos nu se arată în noi dacă nu purtăm omorârea Lui
în trupul nostru. Omul cel dinăuntru se înnoiește din zi în zi în măsura în care se
mistuie patimile care sălășluiesc în noi. „Este cu neputință să primim în noi
harul cel dumnezeiesc, dacă n-am izgonit patimile răutății, care stăpâneau mai

27
Ibidem, p. 72.
28
Sf. Simeon al Tesalonicului, Cuvânt despre preoție, în trad. rom. cit., p. 704.
29
Thomas de Kempis, în trad. rom. cit., cartea a II-a , cap. 9, p. 59.
30
Ibidem, cartea a II-a, cap. 1, p. 49
31
Sf. Vasile cel Mare, Omilia la Psalmul XXXVI, cap. 9, trad. în rom. de Pr. Dumitru Fecioru, în col. „P.S.B”,
vol.17, Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii și cuvântări, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1986, p. 274.
32
Vladimir Soloviov, Îndreptățirea binelui, trad. în rom. de Nina Nicolaeva, Ed. Humanitas, București, 1994,
p. 219.
înainte sufletele noastre”33. Când se produce această transformare lăuntrică
spunem că ea este rodul armonizării vieții noastre cu voia lui Dumnezeu. „Când
viața Lui devine viața noastră, când acestea pe care le zicem nu sunt doar
cuvinte, teorii, ci practică. Atunci ne bucurăm cu adevărat! Atunci putem spune
că devenim încet-încet creștini. Atunci putem să spunem că suntem cu adevărat
oameni ai lui Dumnezeu și că Dumnezeu a intrat în inima noastră” 34. Cel dintâi
om care este îndatorat să facă dovada incontestabilă a acestui lucru este preotul.
El trebuie „să fie mai presus de mulțime în ceea ce privește virtutea și
apropierea de Dumnezeu și să fie față de comunitate ceea ce este sufletul față
de trup”35.

Din momentul hirotoniei sale, preotul a urmat ca și Domnul Hristos, nu

voia sa, ci voia Aceluia care l-a trimis (Ioan V, 30). Urmarea voii lui Iisus de
către ucenicii Lui se face pe calea cea îngustă (Matei VII,14), a stăpânirii de
sine, a efortului pentru depășirea slăbiciunilor proprii, a gimnasticii spirituale
descrisă de Sfântul Apostol Pavel prin cuvintele: „Nu știți voi că cei care
aleargă în stadion, toți aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergați așa ca să-l
luați. Și oricine se luptă se înfrânează de la toate. Și aceia, ca să ia o cunună
stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă. Eu, deci, așa alerg, nu ca la întâmplare.
Așa mă lupt, nu ca lovind în aer, ci îmi chinuiesc trupul meu și îl supun robiei;
ca nu cumva, altora propovăduind; eu, însumi să mă fac netrebnic” (I Corinteni
IX, 24-27). Calea împărătească spre cer este presărată cu spini. Obstacolele,
dificultățile și ispitele de tot felul nu îl vor ocoli pe preot, ci îl vor asalta din
toate direcțiile, însă el nu trebuie să se demoralizeze, să se dezorienteze sau să se
descumpănească în momentele de criză și de încercare sufletească, ci trebuie să
le depășească prin calm, răbdare, vigilență, trezvie și neîncetată priveghere,
făcând din aceste piedici și necazuri suișuri spre cer și „stimulente ale lucrării
sale slujitoare”36, spunând ca și Sfântul Apostol Pavel: „Uitând cele ce sunt în
urma mea, și tinzând către cele dinainte, alerg la țintă, la răsplata chemării de
sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filipeni III, 13-14).

Răbdarea ispitelor nu-i slăbesc elanul și nu-i diminuează râvna și

entuziasmul în slujirea pastorală, ci dimpotrivă îl fortifică, îl dinamizează și îl
înobilează. De aceea, preotul „trebuie să lupte împotriva ispitelor pentru
33
Sf. Vasile cel Mare, Omilie la Psalmul LXI, cap. 4, în trad. rom. cit., p. 335.
34
Pr. Andreas Kananos, Întărește-ți sufletul! trad. în rom. de Nicușor Deciu, Ed. Egumenița, Galați, 2016, p.
49.
35
Patriarhul Justinian Marina, Apostolat social, vol. V, București, 1955, p. 281.
36
Mitropolit Nestor Vornicescu, Despre vocație și zel în pastorația noastră, în „Studii Teologice”, XXXIII
(1981), nr.3-4, p.170.
mântuirea lui, pentru cinstirea preoției și pentru mântuirea altora”37.
Povățuirilie din Liturghier îl îndrumă pe preotul slujitor să fie curat permanent,
atât din punct de vedere sufletesc, cât și trupesc. El este organul transmițător al
harului sfințitor și de aceea trebuie să-și curățească neîncetat sufletul și trupul,
pentru a deveni vas ales și sălaș al lui Hristos Dumnezeu, încât viața „să fie un
centru de energie spirituală care își extinde razele înnoirii peste întreaga viață
a obștei de creștini, încredințate lui”38. La atingerea acestui standard de viață
morală și duhovnicească, preotul este ajutat și întărit si de harul divin. Acest har,
revărsat prin Taina Hirotoniei, este ca un foc curățitor care mistuie pe cei
nevrednici și curăță pe cei vrednici. „Precum focul cuprinde ca să zic așa cu
căldură materia potrivit cu firea sa, tot așa si harul Preasfântului și Prea
Slăvitului Duh caută să aprindă sufletele noastre pentru a străluci chiar peste
oamenii din lume și pentru a povățui pașii mulțimii prin cei peste care
strălucește, pentru ca să călătorească bine și să se apropie de foc unul către
unul, sau chiar și toți împreună dacă se poate, și să se aprindă și să
strălucească ca niște dumnezei în mijlocul nostru..., pentru ca niciodată să nu
lipsească omului asemănarea cu Dumnezeu, strălucind ca o lumină pe
pământ”39.

b. Sfințenia vieții preotului

Dacă curăția morală este cerută de calitatea sa de păstor al turmei

duhovnicești, sfințenia este cerută de calitatea sa de liturghisitor. În fața
sfântului altar nu poate sta și sluji jertfa cea fără de sânge decât cel eliberat de
întinăciunea patimilor. „Cine se va sui în muntele Domnului și cine va sta în
locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile și curat cu inima, care n-a luat
în deșert sufletul său și nu s-a jurat cu vicleșug aproapelui său. Acesta va lua
binecuvântare de la Domnul și milostivire de la Dumnezeu, Mântuitorul său”
(Ps. XXIII, 3-5). Însuși Mântuitorul s-a rugat în clipele premergătoare patimilor
și morții Sale de pe Golgota, ca noi să-i slujim în duhul sfințeniei, cu inima
sinceră, curată și iubitoare: „Sfințește-i pe ei în adevărul Tău” (Ioan XVII, 21),
adică fă-i pe dânșii sfinți, spre slujirea celor sfinte în Biserica Mea. „Sfințenia,
curăția și dreptatea lui Dumnezeu sunt ce flăcările unui cuptor, care purifică
din ce în ce mai mult pe cei ce sunt curați, dar care mistuiesc pe cei care nu
sunt astfel. În prezența Lui nu pot să stea decât aceia, care sunt conformi și

37
Pr. Victor Popescu, op. cit., p. 136.
38
Ierom. drd. Irineu Pop, Responsabilitatea preotului în slujirea credincioșilor și a lumii de astăzi, în
„Biserica Ortodoxă Română”, CI (1983), nr. 7-8, p. 517.
39
Sf. Simeno Noul Teolog, Catehezele, Cuvântul al XXVIII-lea, Ed. Credința strămoșească, Iași, 2010, p.339.
asemenea Marelui Preot, săvârșitorul mântuirii lor, și aceia, care doresc cu
voință tare să fie desăvârșiți cu trupul, cu inima și cu duhul”40.

De aceea, preotului care se pregătește pentru săvârșirea Sfintei Liturghii i

se cere să fie împăcat sufletește, înfrânat de la orice păcat, având conștiința
curată și cuget treaz, împlinindu-şi după rânduială pravila de rugăciune, căci
„celui necurățit nu-i este asigurată atingerea de Cel curat, precum nici ochiului
murdar raza soarelui. Dar oare când se produce aceasta? Atunci când ne
desprindem de noroiul și tulburarea din afară și când partea conducătoare din
noi nu se amestecă și nu se lasă întipărită în chipuri urâte, ca de niște litere
strâmbe, întipărite în cele frumoase, sau ca buna mireasmă amestecată de cea
neplăcută”41, pentru că florile virtuților nu pot coexista împreună cu buruienile
patimilor, care pervertesc puterile sufletești ale omului și întrerup comuniunea
cu Dumnezeu. „Noi suntem datori să ne unim cu Dumnezeu și nedespărțiți să
fim pururea cu El”42.

Sfințenia este starea de nevinovăție sufletească și puritate interioară, care

se cultivă prin asceză. „Fără asceză nu există viață duhovnicească, nici
nevoință, nici sporire”43 în lucrarea faptelor bune, iar asceza are două
coordonate sau direcții: calea vieții active și calea vieții contemplative. „Calea
vieții active (lucrătoare) o formează: postul, înfrânarea, privegherea, plecarea
genunchilor, rugăciunea și celelalte osteneli trupești care alcătuiesc împreună
calea cea strâmtă și cu scârbe ce duce, după cuvântul lui Dumnezeu, la viața
veșnică (Matei VII, 14). Iar calea vieții contemplative constă întru înălțarea
minții către Domnul, în paza inimii, în rugăciunea minții și contemplarea
lucrurilor sufletești, cu ajutorul exercițiilor enumerate mai sus (la viața activă).
Tot cel ce vrea să parcurgă calea vieții duhovnicești trebuie să înceapă de la
viața lucrătoare (activă) și după aceea să ajungă la cea contemplativă”.44

Sfântul Apostol Pavel cere slujitorului lui Dumnezeu să fie „fără prihană”
(I Timotei, III, 2), adică fără vicii și păcate care scandalizează, îmbolnăvesc
sufletul și întunecă frumusețea chipului lui Dumnezeu din om. „Viciile de care
este amenințată în mod deosebit viața pastorală sunt plăcerile trupești, avariția

40
Pr. Prof. Petre Vintilescu, Preotul în oficiul său de liturghisitor, în „Biserica Ortodoxă Română”, XLVII
(1929), nr.6, p. 520.
41
Sf. Grigorie Teologul, Cuvântarea I-a teologică, cap.3, în trad. rom. cit., p. 13.
42
Sf. Simeon al Tesalonicului, în trad. rom. cit., p. 706.
43
Arhimandrit Gheorghe Kapsanis, Îndumnezirea - scopul vieții omului, Ed. Evanghelismos, București, 2006,
p.42.
44
Sf. Serafim de Sarov, Scopul vieții creștine, Ed. Pelerinul, Iași, 1993, p. 93.
și desfrâul”45. Împotriva acestor flageluri și maladii sufletești va trebui să lupte
preotul cu toată înverșunarea și tăria sufletului, dezrădăcinându-le atât din viața
sa proprie, cât și a păstoriților săi, pentru a nu cădea în prăpastia pierzării și a-și
ruina sufletul. „Atâta vreme cât viața preotului este în toate privințele fără
cusur, clevetirile nu-l pot atinge; dar dacă se întâmplă să săvârșească un mic
păcat, cum este și firesc, că e om și el și călătorește pe oceanul cel mult
înșelător al acestei vieți, nu-i mai sunt de folos celelalte fapte bune ca să-l poată
scăpa de gurile acuzatorilor, ci acel mic păcat le pune în umbră pe toate” 46. Un
adevărat preot, cu inima curată, cu conștiința trează, și cu mintea luminată de
flacăra credinței, smulge din suflet neghinele răutății, se desprinde de plăcerile și
deșertăciunile înșelătoare ale vieții pământești și nu se lasă dominat de tirania
patimilor. „Fiți prunci cu răutatea și fiți desăvârșiți cu mintea, sunt cele două
imperative preliminare ale sfințeniei, adică ale divinizării umanității”47, spunea
cândva un erudit dascăl de teologie. Calitatea sfințeniei nu poate înflori și rodi în
toată plinătatea și integritatea ei, decât în sufletele nobile, cu patimile vindecate,
care au risipit viforul plăcerilor trupești și au biruit poftele cele vătămătoare ale
păcatelor și ispitelor. Adevăratul slujitor al lui Hristos și păstor de suflete nu se
lasă niciodată ademenit și stăpânit de aceste capricii și tentații periculoase, ci le
înfruntă cu îndârjire, străduindu-se necontenit să-și păstreze odorul sfințeniei
printr-o viață duhovnicească cât mai curată și mai îmbunătățită. Un sfânt părinte
spune într-o operă a sa că „acela care n-a renunțat mai întâi la lume..., n-a iubit
în mod sincer pe Hristos și nu și-a pierdut sufletul din pricina Lui..., care n-a
fost socotit vrednic să primească același Duh Sfânt pe care El L-a dat
dumnezeieștilor Apostoli..., din care se nasc în suflet curăția și contemplația...,
din Lumina neapropiată, care dă nepătimirea și sfințenia tuturor celor care au
fost socotiți vrednici de a-L vedea și a-L avea pe Dumnezeu în inima lor...(un
astfel de om) să nu aibă îndrăzneala de a primi preoția și autoritatea asupra
sufletelor sau de a se înghesui spre aceasta”48. Viața preotului trebuie să
45
Pr. Victor Lithard, Précis de Théologie pastorale, Paris, 1930, p. 39.
46
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoție,cartea a III-a, cap. 10, în trad. rom. cit., p. 73.
47
Pr. Prof. Dr. Grigore Cristescu, Slujba ta fă-o deplin..., p. 35
48
Sf. Simeon Noul Teolog, Imnul 58, 224-248, apud Arhiepiscopul Vasili Krivoșein, în trad. rom. cit., p. 135.
Sfântul Simeon Noul Teolog se lamentează și își exprimă dezamăgirea pentru faptul că mulți dintre candidațiila
preoție din vremea sa creau prejudicii Bisericii pentru ignoranța și incompetența lor în materie de învățătură,
slujire și trăire religioasă. „Dar ce să zic – spune el – despre cei ce voiesc să fie preoți, arhierei sau egumeni?
Despre cei ce voiesc să fie duhovnici altora și se socot vrednici de puterea de a lega și a dezlega? Când eu îi
văd că nici ei nu știu nimic din lucrurile cele trebuitoare și dumnezeiești, nici pe alții nu-i învață și nu-i
povățuiesc spre lumina cunoștinței, ce altceva li se potrivește decât cele zise de Hristos cărturarilor și fariseilor:
«Voi vouă învățătorilor de lege»(Luca XI,52) – Catehezele, Cuvântul al XXVII- lea, în trad. rom. cit., p.324.
Un ierarh cărturar din trecutul Bisericii noastre Strămoșești, întemeiat pe mărturiile Sfinților Părinți, recomandă
o selecție riguroasă a candidaților înainte de a intra în cler și spune categoric că „nu sunt buni de preoție acei
care au o fire prea aspră, o inimă prea crudă, un caracter ușor și nestatornic, ori molatic și nepăsător; acei
care sunt aplecați spre obiceiuri și deprinderi rele, la dezbinare, necumpătare, joc, îndărătnicie, lăcomie, iubire
oglindească viața marilor asceți, să reflecte viața cerului încă de aici de pe
pământ. În general, preoții sunt conștienți de însemnătatea jugului preoției și
mulți dintre ei încearcă în orice circumstanță să dea dovadă de sobrietate,
decență, chibzuință și bună cuviință creștinească, însă pentru a atinge piscul
sfințeniei se cere multă renunțare și jertfelnicie morală. „Preotul care nu este «
nebun pentru Hristos » nu este preot la înălțimea la care au ajuns Apostolii și
martirii și toate generațiile de creștini, dorind cu aprindere de sporul
duhovniceștilor bunătăți ale vieții. Adică jertfindu-ți propriile tale ambiții
meschine, apucăturile tale monderne, jertfindu-ți idolii tăi cărora le împlinești
atâtea gusturi, jertfindu-ți anumite comodități ale vieții care te moleșesc și te
fac insensibil la suferința altora, jertfindu-ți toate splendidele inutilități cu care
îți decorezi persoana și viața ta”49.

Sfințenia este podoaba cuvioșilor și aleșilor lui Dumnezeu, iar preotul care
trăiește o viață curată și sfântă pentru mântuirea sa și a păstoriților săi este ca o
candelă aprinsă în mijlocul lumii, ca un soare neapus. Sfințenia pentru preot este
cea mai prețioasă comoară a sa. Ea este „adevăratul lui veșmânt care îl
împodobește mai presus de toată lumea, cel care îl face pe el recunoscut
tuturor, în toată vremea și în tot locul, cel care îl arată pe el tuturor vrednic de
respect și atrăgând evlavia tuturor. Preotul sfânt odihnește inimile
credincioșilor, aduce pace conștiinței lor, se face pildă și model al vieții
creștinești și întruchipează icoana vie și perceptibilă a cultului creștin, icoană
care este vădită tuturor, potrivit căreia se judecă sfințenia principiilor
evanghelice și de către cei din afara Bisericii, care, admirând această icoană
vie, admiră de fapt dumnezeiasca noastră credința, zicând: «Iată ce păstori ai
poporului a dat creștinismul!» Sfințenia risipește atacurile, înfrânează limba
cea nestrunită, îl păzește pe preot în tot locul și îl face neclătit”50. Ea este rodul
firesc al vieții sale morale și duhovnicești.

c. Exemplul comportamental al preotului, factor important în activitatea

sa pastorală

de deșertăciune și plăceri și la alte asemenea vicii; acei care sunt puțini dispuși spre virtuțile trebuincioase unui
bărbat bisericesc și, din contra, aplecați spre lucruri oprite de sfintele canoane” (Mitropolit Atanasie
Mironescu,Sfaturi către preoți..., p.3).
49
Pr.Prof.Dr. Grigore Cristescu, Slujba ta fă-o deplin..., p.55.
50
Sf. Nectarie de la Eghina, Despre preoție, trad. în rom. de Laura Enache, Ed. Doxologia, Iași, 2013, p. 65.
 Sfințenia și viața neprihănită a preotului sunt absolut necesare nu numai
pentru dobândirea mântuirii sale sau pentru a fi vrednic slujitor al sfântului altar,
ci și pentru a fi călăuză credincioșilor săi. „Verba volant, exempla trahunt”,
spuneau vechii latini, iar un sfânt părinte spune că „pe unii oameni îi vindeci cu
cuvântul; pe alții îi îndrepți cu pilda vieții tale”51. Preotul trebuie să fie icoană
vie a viețuirii morale și a slujirii lui Hristos, pentru că „turma păstorită pretinde
de la păstorul ei să fie foarte sporit duhovnicește și să se prezinte așa cum și-l
închipuie ea. De aceea, ori de câte ori îl vede pe preot că este altfel decât și l-a
închipuit, devine cel mai aspru judecător și mustrător al lui”52. Descriind
calitățile bunului păstor, Mântuitorul spune că atunci când acesta „merge
înaintea lor, și oile merg după el, căci cunosc glasul lui”(Ioan X, 4). Deci „nu
este destul, păstorului să răsune numai cu glasul, la oile sale, ci se cuvine să
umble înaintea lor și cu pilda viețuirii virtuoase, ca să meargă oile după turma
lui”53.

Sfântul Apostol Pavel îi atrage atenția ucenicului său Timotei să fie „pildă
credincioșilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credința, cu
curăția”(I Timotei, IV, 12). Și preotul trebuie să aibă o viață curată asemenea
Mântuitorului, ca să poată spune oricând ca și Sfântul Apostol Pavel: „Fiți
următori ai mei, precum și eu sunt al lui Hristos”(I Corinteni, XI, 1).
Formulând, pentru preoți, „regula progresului continuu în materie de învățătură
prin cuvânt și exemplul personal, Sfântul Apostol Pavel a precizat una din legile
de temelie ale vieții duhovnicești”54.

Îndemnul trasat preoțimii de a fi pildă de virtute și sporire duhovnicească

îl transmite și ucenicului său Tit, spunându-i: „Întru toate arată-te pe tine pildă
de fapte bune dovedind în învățătură neschimbare, cuviință, cuvânt sănătos și
fără prihană, pentru ca cel potrivnic să se rușineze, neavând de zis nimic de rău
despre noi”(Tit II, 7-8). Când preotul exemplifică cu fapta ceea ce învață prin
viu grai, devine o torță de lumină care risipește negura urii, a invidiei și a mâniei
și îmblânzește chiar și pe dușmani, pentru că „cel care duce o viață strălucită,
este respectat de toți, deoarece adevărul chiar și dușmanilor le închide gura”55.

Omul are ceva înnăscut în el și anume tendința de a imita. „Nouă ni se

dau pilde de oameni drepți nu ca să ne socotim noi îndreptățiți datorită lor, ci
51
Sf. Grigore de Nazianz, Despre preoție, cap. XXX, în trad. rom. cit., p. 174.
52
Sf. Nectarie de Eghina, în trad. rom. cit., p. 70.
53
Datoriile preoților..., p. 70.
54
Pr. Prof. D.I. Belu, Predica prin exemplul personal..., p. 568.
55
Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau explicara epistolelor pastorale..., în trad. rom. cit., p. 86.
ca prin imitarea acestora să știm că vom fi socotiți îndreptați de Cel ce este
Îndreptătorul lor”56, spune Fericitul Augustin. De aceea, pildele luminoase ale
sfinților, învățăturile apostolice și scrierile patristice care conțin un izvor nesecat
de adevăruri și îndemnări utile despre felul în care preotul trebuie să își petreacă
viața și să-și disciplineze ființa sa lăuntrică, nu trebuie să rămână niște repere
teoretice, ci trebuie traduse în faptă57, pentru că „graiul faptelor este mai
expresiv și mai convingător decât cuvintele care se desprind de pe buze, fără a
angaja inima și voința”58.

Învățătura prin cuvânt poate lumina mintea, însă exemplul vieții morale al
preotului are un impact și o înrâurire covârșitoare asupra formării duhovnicești a
credincioșilor. „Prin exemplul bun al preotului, păstoriții pot ajunge mai ușor la
convingerea că învățătura Bisericii nu este o sumă de precepte cu conținut
abstract, desprinse din viața de toate zilele în mijlocul societății. De asemenea,
exemplul bun este o dovadă pentru credincioși că normele învățăturii creștine
pot fi transpuse în viață și constituie și un îndemn hotărâtor de a se orienta și de
a imita viața și faptele preotului”59. Creștinismul s-a impus ca religie revelată nu
numai prin adâncimea învățăturii lui, ci mai ales prin altruisml moral creștin,
prin viața autentică și edificatoare a credincioșilor și a păstorilor lor sufletești 60.
De aceea, pe bună dreptate s-a spus că „viața clericilor este evanghelia
laicilor”. Când slujitorii bisericești își conformează viața cu preceptele
evanghelice, credincioșii dau mărturie bună despre ei și le urmează pilda. Când
„văd pe slujitorul altarului împodobit cu virtuți laudă și slăvesc pe Domnul care
are asemenea slujitori”61, iar când observă că preoții sunt „niște pictori răi ai
virtuții, dar mai bine zis, poate nu pictori răi, ci pilde rele pentru păstoriții lor”,
atunci se smintesc62. De aceea, predica de pe amvon trebuie ilustrată cu fapta
noastră. Trebuie ca preotul „să înfățișeze tuturor chipul oricărui bine, făcând el
56
Fericitul Augustin, în trad. rom. cit., p. 493.
57
Pr. Andreas Konanos, în trad. rom. cit., p. 49: „Viețile sfinților să le înveți pe acestea și să le faci
proprietatea ta, trăirea ta. Nu doar în plan teoretic; adică doar să asculți despre aceste lucruri. Ci să le așezi pe
o temelie zilnică; cât de puțin să fie, dar în mod adevărat, iar nu teoretic și în domeniul fanteziei și în lumea
visului, ci în practică, să trăiești aceasta fie cât de puțin. Aceasta este o mare minune”.
58
Ierom. drd. Irineu Pop, op. cit., p. 515.
59
Drd. Sebastian Șebu, Principii pastorale patristice și permanența lor, în „Mitropolia Ardealului”, XVII
(1972), nr. 3-4, p. 257.
60
În epoca încreștinării Canadei, un locuitor al ținutului a spus unui misionar: „Tu spui lucruri, care întrec
priceperea noastră și pe care noi nu le putem înțelege din cuvântare. Dar dacă tu vrei să locuiești în acest ținut,
noi vom vedea cum slujești tu pe acest Dumnezeu la care te închini și chipul în care trăiești. Ceea ce văzând, noi
vom învăța mai mult într-un an decât în douăzeci de ascultare de cuvântări și astfel comparând viața noastră
păcătoasă cu valoare celei ale tale, este ușor de crezut că noi vom lua-o, părăsind pe a noastră” (G. Goyau,
Une Epopée mystique, ed. 1924, apud Pr. Prof. Petre Vintilescu, op. cit., p. 143).
61
Sf. Ambrozie, Despre îndatoririle slujitorilor, partea a II-a, cap. 12, trad. în rom. de Pr. Gr. Făcăoaru,
București, 1909, p. 60.
62
Sf. Grigore de Nazianz, Despre preoție, cap. XIII, în trad. rom. cit., p. 165.
mai întâi cele ce învață”63. Predica faptelor este mai puternică și mai eficientă
decât cea a cuvintelor, pentru că ne discredităm în fața oamenilor dacă vorbele și
povețele noastre nu-și găsesc împlinirea în fapte. „Atunci ești un învățător
desăvârșit când și prin cele ce faci și prin cele ce înveți duci pe ucenicii tăi, pe
credincioși, la viața fericită, pe care a poruncit-o Hristos”64, spune un mare
părinte al Bisericii, căci „nu este ortodox cel care nu introduce dogme noi în
Biserica lui Dumnezeu, ci cel care are o viață potrivită cu cuvântul
adevărului”65.

Preotul care predică adevărurile de credință și preceptele moralei creștine

și nu le aplică în viață, intră într-o criză de autoritate morală, devine suspicios,
nu este ascultat, sau este chiar ironizat, pentru că toți credincioșii îl judecă pe
preot comparativ cu înălțimea sacerdoțiului divin și a idealului pe care îl slujește
și pentru care și-a dedicat întreaga sa viață și energie. De aceea, „preotul
trebuie, întocmai ca argintul, să nu sune niciodată fals, să nu aibă sunet de
aramă oriunde s-ar găsi, în orice împrejurare din viață și treburi ar fi; să nu
aibă vreun gând sau vreo faptă rea, care să aibă nevoie de vreun foc mai iute
decât cel de pe pământ. Altfel răul este cu atât mai mare, cu cât preotul are de
condus mai mulți oameni, pentru că păcatul care se întinde la mai mulți oameni
este mai mare decât acela care se mărginește la un singur om”66.

Când viața preotului contrastează cu învățătura pe care o propovăduiește,

predica sa nu mai poate fi luată în considerație. Ea nu mai are niciun efect și
credibilitate, iar preotul devine „aramă sunătoare și chimval răsunător” (I
Corinteni, XIII,1). Cum poți vorbi despre virtutea iubirii, dacă tu, în calitate de
preot și păstor sufletesc, te învrăjbești cu aproapele și cu fratele conslujitor? Un
sfat nepotrivit, un gest necontrolat, un cuvânt clocotitor de mânie sau un act de
lăcomie și nedreptate sunt în dezacord cu învățătura propovăduită, îl compromit
pe preot, îi subminează iremediabil autoritatea și îi slăbesc încrederea
enoriașilor, trezind în sufletele acestora un sentiment de repulsie și un dezgust
amar, pe când o atitudine demnă, un comportament cinstit și decent, o vorbă
mângâietoare, rostită cu duhul blândeții, și o pildă vie de smerenie și de curăție
„îi dezarmează pe potrivnici, netezind psihologicește calea aducerii sau
readucerii lor în staulul lui Hristos”67.
63
Sf. Vasile cel Mare, Regula 70, în vol. „Reguli morale”, trad în rom. de Pr. Prof. Iorgu D. Ivan, în col.
„P.S.B.”, vol.18, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1989, p. 181.
64
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoție, cartea a IV-a, în trad. rom. cit., p. 111.
65
Sf. Simeon Noul Teolog, Epistola I, 327-333, apud Vasile Crivoșeir, în trad. rom. cit., p. 141.
66
Sf. Grigore de Nazianz, Despre preoție, cap. X, în trad. rom. cit., p. 164.
67
Pr. Prof. D. I. Belu, Predica prin exemplul personal..., p. 569.
 Viața preotului este întocmai ca o casă cu ferestrele deschise așezată pe
vârful muntelui, și, de aceea ea trebuie să devină „model și dreptar al pietății
spre îndrumarea spre calea cea dreaptă a celor ce urmează Domnului”68.
Exemplul personal imprimă o forță de convingere uluitoare. El reprezintă cea
dintâi metodă pastorală și suprema autoritate de care depinde prestigiul preotului
într-o parohie, pentru că numai atunci când pilduiește cu fapta ceea ce transmite
altora prin grai, poate câștiga preotul respectul și încrederea enoriașilor săi. În
caz contrar, se dezice pe sine și devine piatră de poticneală, atrăgându-și asupra
sa osânda pieirii, după cum a zis Mântuitorul: „Cel ce va strica una din aceste
porunci, foarte mici, și va învăța așa pe oameni, foarte mic se va chema în
împărăția cerurilor; iar cel ce va face și va învăța, acesta mare se va chema în
împărăția cerurilor” (Matei V,19).

Păstorul trebuie să fie un exemplu de viață creștină. Prin exemplul său

personal, preotul trebuie să fie un altruist, un campion al virtuții, un atlet al lui
Hristos, pentru că viața morală și duhovnicască a credincioșilor se realizează
proporțional cu gradul de moralitate și duhovnicie a vieții preotului. „După
Dumnezeieștile Scripturi, trebuie să ne întărim toată viețuirea noastră,
petrecând cu multă râvnă și nevoință toată vremea pe cât va fi cu putință în
smerenie si bună cuviință, toată nevoința făcând-o pentru dragostea lui
Dumnezeu şi cu dorul de mântuire cu adevărat”69.

68
Sf. Vasile cel Mare, Regula 80, în vol. „Reguli morale”, în trad. rom. cit., p. 194.
69
Sf. Nil de la Sorska, Lucrarea minții și așezământ ucenicilor săi, Ed. Credința strămoșească, Iași, 1999, p.
48.