Icoană

(Redirecționat de la Icoana)

Sfânta împărăteasă Teodora, cea care a restabilit cultul icoanelor în anul 843

Icoana (gr. εικον = chip, reprezentare) este, în înțelegerea creștinismului ortodox, o imagine sacră, în
două dimensiuni, care reprezintă pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului sau un sfânt.

Pentru teologia ortodoxă, temeiul icoanei este realitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu: "Şi Cuvântul
trup S-a făcut" (Ioan 1, 14). Dumnezeu, în El însuși, nu este reprezentabil prin icoană. Dar Iisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană din Sfânta Treime, este reprezentat pentru că El nu este doar
Dumnezeu adevărat - "unul din Sfânta Treime" -, ci și om adevărat, care a luat trup concret (și deci un
chip anume) "pentru noi și a noastră mântuire". Icoana este deci o consecință a Întrupării, căci Hristos
este "chipul lui Dumnezeu cel nevăzut" (Coloseni 1, 15).

Reprezentarea picturală
Ca reprezentare picturală, icoana poate avea aspectul ei istoric, estetic, arheologic etc. specific, dar
pentru creștini ea nu aparține propriu-zis artelor, ci cultului Bisericii: pe de-o parte, împreună cu
sfintele moaște, cu cărțile sfinte și celelalte obiecte de cult, iar pe de altă parte, cu toată moștenirea
teologică, de credință și învățătură ortodoxă - Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, Sfintele Taine etc.
Icoana nu este deci un ornament, un tablou sau o simplă reprezentare figurativă, ci o comunicare
vizuală a realității invizibile divine, manifestată în timp și spațiu. Icoana nu este portretul unei persoane
care a fost, ci este portretul sau reprezentarea unei persoane în Împărăția lui Dumnezeu.

Icoanele: „pictură” sau „scriere”?

Traducerea literală a cuvântului grec εικονογραφία (iconografie) este „scrierea de imagini”. De aceea,
unii creștini ortodocși insistă să precizeze că se „scriu”, nu se „pictează”. Acest lucru este explicat prin
compararea icoanelor cu Sfânta Scriptură în sensul că, precum Biblia nu e doar o relatare istorică,
icoanele nu sunt simple compoziții artistice, ci mărturii ale adevărului cuprins în Scriptură. Departe de a
fi produse ale imaginației iconografului, icoanele sunt mai degrabă o formă de transcriere a Bibliei.
De asemenea, cei care pledează pentru traducerea termenului de iconografie ca „scriere” a icoanelor
au mai insistat asupra faptului că de-a lungul secolelor (atât în Biserica primară, în
timpul persecutării creștinilor de către autoritățile păgâne cât și mai recent, oriunde credincioșii
ortodocși au fost supuși unor autorități necreștine), icoanele au fost și au rămas cărțile celor ce nu știu
să citească, iar printr-o reprezentare adesea simplificată ele trimit la și confirmă credința de bază a
Bisericii: Întruparea. Faptul că Dumnezeu a devenit om, faptul că a purtat El însuși și a sfințit natura
umană și materia în general înseamnă că El poate fi reprezentat cu ajutorul materiei.
Deși explicarea scopului și naturii icoanelor este adevărată și conformă cu Tradiția Bisericii, insistența
asupra faptului că icoanele sunt "scrise" mai degrabă decât pictate este oarecum problematică din
punct de vedere lingvistic. În limba greacă, orice fel de portret pictat sau desenat ia numele de γραφή
(grafí), iar arta picturii se numește ζωγραφική (zografikí), astfel că orice desen sau pictură poartă
numele de ζωγραφιά (zografía). Prin urmare, din punct de vedere lingvistic se poate considera că orice
pictură - atât icoanele, cât și simplele portrete - sunt forme de "scriere". Preferința pentru termenul
"scriere" cu privire la iconografie este astfel lipsită de suport lingvistic, întrucât nu traduce în mod real o
specificitate a icoanei în raport cu restul artei picturii.
Limba greacă face o distincție între ζωγραφιά (zoé+grafía, pictura realistă a celor vii) și εικονογραφία
(iconografia, cu particularitățile sale). Limba română veche a preluat din greacă termenul de "zugrav",
folosit pentru a desemna fie pictorii preocupați de arta laică, fie iconografii, iar "a zugrăvi" însemna în
general "a picta", termen ce s-a extins ulterior la orice fel de pictură, inclusiv la pictura uniformă și fără
valențe artistice a zidurilor caselor. Limba română modernă a asimilat și termenii de "iconograf" și
"iconografie", astfel că permite păstrarea distincției din greacă, făcând din "iconografie" o categorie
distinctă de pictură.
Caracteristicile reprezentării iconice
Pentru că este reprezentarea unei persoane sfinte în Împărăția lui Dumnezeu și împărtășitoare a
harului Duhului Sfânt, icoana ortodoxă posedă niște caracteristici picturale specifice acestei condiții:

 în portretul iconic al persoanei sfinte reprezentate aceasta persoană poate fi recunoscută, dar
trăsăturile ei nu sunt de un realism carnal, ci mai degrabă ascetice, asemănătoare sfintelor moaște
lipsite de "mustul cărnii" (Sf. Marcu Ascetul, Sf. Diadoh al Foticeii);
 fondul icoanei este cel mai adesea aurul (sau albastrul, în fresce), culoare în același timp caldă,
împărătească și prețioasă, care trimite la harul Duhului Sfânt și la Împărăția lui Dumnezeu;
 reprezentări realiste ale naturii lipsesc, iar natura care este prezentă în icoană transmite și ea
un mesaj spiritual (ex.: munții înclinați ca niște valuri asupra personajului sfânt fac legătura cu
imnografia: "Marea vieții văzând-o înălțându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând,
strig către Tine...")

Cultul icoanelor
Atitudinea față de icoane în cadrul Bisericii s-a precizat în timp. După ce episcopi, clerici, teologi și
scriitori bisericești au avut atitudini pro și contra timp de mai multe secole, prigoana din
timpul iconoclasmului (secolele VIII și IX) determină Biserica lui Hristos să precizeze și să fixeze
definitiv, în mai multe sinoade (între care Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, în 787, sau sinodul
general din 843), învățătura ortodoxă despre sfintele icoane și cultul lor.
Tradiția ortodoxă face o distincție importantă și necesară între diferitele feluri de închinare:

 închinarea ca latrie, adorarea cuvenită numai lui Dumnezeu (și lui Hristos ca "Unul din Sfânta
Treime" întrupat, "Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat" - Crezul)
 închinarea ca venerare sau cinstire, ce revine Maicii Domnului și sfinților

Închinarea pe care creștinii o aduc icoanelor, nu se referă la obiectul material (la lemnul pe care este
reprezentată persoana sau la frumusețea picturii etc.) - altminteri aceasta ar fi idolatrie -, ci orice
cinstire dată icoanei trece la / revine persoanei zugrăvite, adică "originalului".
Cruce
Când vorbim de cruce în tradiția și spiritualitatea ortodoxă, putem face referire la:

 Crucea cea adevărată a lui Hristos, pe care și prin care Domnul Iisus Hristos a primit pentru
noi moarte; părticele din „cinstitul lemn al cinstitei și de viață făcătoarei Cruci” se mai găsesc astăzi
în câteva mănăstiri, între care Mănăstirea Xiropotamu (Muntele Athos) deține cel mai mare
fragment
 semnul crucii, cu care se însemnează creștinii încă din vechime
 crucea ca obiect de venerare, ca purtătoare a mesajului morții și Învierii lui Hristos
 în mod metaforic, crucea fiecărui om

Toate aceste întrebuințări însă își trag sensul din biruința lui Hristos asupra morții, prin Înviere.

Cruce și Înviere
De aceea, în tradiția ortodoxă crucea apare cel mai adesea împreună cu Învierea (în imnografie), sau
cu semnele biruinței, precum harul, semnificat prin fondul aurit din icoane (în iconografie).
Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia celui fără de păcat.
Crucii Tale ne închinăm Hristoase și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și slăvim; că Tu ești Dumnezeul
nostru, afară de Tine pe altul nu știm, numele Tău numim. Veniți toți credincioșii să ne închinăm
Sfintei Învierii lui Hristos; că iată a venit prin cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna
binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui; că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe
moarte a stricat.
În pietatea ortodoxă, venerarea Crucii este nedespărțită de lauda învierii: „Crucii Tale ne închinăm,
Hristoase, și Sfântă învierea Ta o lăudăm și o mărim”. Pe de o parte, Crucea descoperă starea de
păcat a lumii și responsabilitatea omului pentru organizarea infernală a lumii și veacului acestuia.
Pe de altă parte, Crucea este o provocare a lui Dumnezeu contra „fatalității” răului și a morții,
„cursa” în care a fost atras „stăpânitorul acestei lumi” (In 14, 30) la locul Căpățânii (Lc. 23, 37—
39): „Căci deși a fost răstignit din slăbiciune, din puterea lui Dumnezeu este viu. Și noi suntem slabi
întru El, dar vom fi vii împreună cu El, din puterea lui Dumnezeu față de noi”. (II Cor. 13, 4)
Citate
„De asemenea trebuie să ne minunăm, cum prin semnul cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, se
izgonesc dracii și felurite boli, lucru cu neputința tuturor. Și cine poate număra laudele Crucii? Iar
simbolurile acestui sfânt semn ni le-au predat Sfinții Părinți, ca să stăm împotriva necredincioșilor
și ereticilor. Căci cele două degete și o singură mână, arată pe Domnul nostru Iisus Hristos cel
răstignit, cunoscut în două Firi și într-un singur ipostas. Iar dreapta amintește de puterea Lui
nemărginită și de șederea de-a dreapta Tatălui. Coborând ea de sus, ne arată pogorârea Lui din
ceruri până la noi. Iar trecând de la dreapta la stânga izgonește pe vrăjmași și arată că prin puterea
Sa nebiruită a biruit Domnul pe diavol, care stă la stânga, lipsit de tărie și întunecat”.[1]
Sărbătorile Sfintei Cruci
Înălțarea Sfintei Cruci

Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie) — cea mai veche și mai importantă dintre sărbătorile crucii
Duminica a treia din Postul Paștilor, numită și Duminica Sfintei Cruci (dată variabilă, în Postul
mare)
Scoaterea cinstitului lemn al cinstitei și de viață făcătoarei Cruci (1 august) — coincide cu începutul
postului Adormirii Maicii Domnului
Arătarea semnului Sfintei Cruci pe cer în timpul împăratului Constantin (7 mai) — fapt petrecut
probabil în anul 351, și relatat de într-o scrisoare a sfântului Chiril al Ierusalimului către împăratul
Constantin
miercurea și vinerea, în cântările Octoihului, se face pomenire de cinstita Cruce.

Cinstirea Sfintelor Moaste

Cat priveste moastele sfintilor, Biserica si credinciosii au convingerea ca prin atingerea de ele si prin rugaciunile

adresate sfantului langa moastele lui, adeseori se infaptuiesc vindecari si alte fapte minunate datorita legaturilor

duhovnicesti care se stabilesc intre credinciosi si persoanele reprezentate in icoane sau ale caror moaste s-au pastrat, si

in ultima analiza datorita lui Hristos, prin energiile necreate.

Un temei pentru cinstirea moastelor si al credintei in puterea ce iradiaza din ele ni-l da Sfanta Scriptura prin invierea unui

mort aruncat peste osemintele proorocului Elisei (IV Regi 13,21). Dar nu orice trup care nu se descompune poate fi

considerat trup sfintit, fiindca uneori lipsa de descompunere este rezultatul pacatului, si nu al virtutii. De aceea, la slujba

inmormantarii se citeste rugaciunea de dezlegare a trupului, pentru ca trupul sa se elibereze din legatura pacatului si sa

se intoarca in pamantul din care a fost facut. Cu adevarat sfinte sunt moastele sfintilor care au fost canonizati ca atare

de Biserica soborniceasca si care s-au dovedit ca facatoare de minuni. Incoruptibilitatea sfintelor moaste nu este

rezultatul unor fenomene naturale, ci este darul lui Dumnezeu fata de cei care L-au preamarit prin viata lor sfanta si

curata.

Puterea dumnezeiasca ce lucreaza prin trupurile Sfintilor dupa moartea lor e o continuare, dar si o intensificare a puterii

ce lucra prin trupurile lor cat au fost in viata. Chiar umbra trupului lui Petru avea puterea sa vindece pe bolnavii peste

care trecea (Fapte 5, 15). Unii bolnavi se vindecau prin simpla atingere de stergarele folosite de Sfantul Apostol Pavel

(Fapte 19, 11).

Mentinerea osemintelor lor in stare de incoruptibilitate este o arvuna a viitoarei incoruptibilitati a trupurilor dupa inviere si

dupa deplina lor indumnezeire. Ele se mentin incoruptibile pentru ca in efe se mentine o putere dumnezeiasca din

vremea cand trupurile lor erau unite cu sufletul. Ba, mai mult, asupra lor se prelungeste starea de indumnezeire sporita a

sufletelor lor din starea actuala. Aceasta se datoreaza faptului ca puterile sufletului si harul dumnezeiesc din el isi

prelungesc lucrarea si in trup, infaptuind si in acesta o stare de sfintenie, cat timp sfantul traieste pe pamant, si un fel de

stare de incoruptibilitate, dupa trecerea sufletului sfantului, prin moarte, la o stare mai accentuata de indumnezeire.

Mentinandu-se incoruptibile, osemintele Sfintilor arata ca sufletul lor si harul Sfantului Duh din ei raman mai departe intr-

o legatura cu trupurile lor, asa cum arata si Sfantul Grigore de Nyssa. De aceea, cei ce se roaga langa osemintele

sfantului nu se adreseaza propriu zis acestor oseminte, ci persoanei sfantului. Cinstirea trece la persoana, ca si in cazul

cinstirii icoanelor. Moastele sunt astfel o anticipare a trupului pnevmatizat de dupa inviere. Cultul sfintelor moaste

pastreaza vie in constiinta credinciosului ideea ca trupul n-a fost facut sa moara, ci sa invieze si sa se invesniceasca in

Hristos.