Dosoftei al Moldovei

Sf. Ierarh
Dosoftei al Moldovei

Date personale

Naștere 26 octombrie 1624,
Suceava

Mutare la 13 decembrie 1693,
Domnul (†) Jovkva, Ucraina

Localizare Mitropolit al Moldovei

Naționalitate

Date cult

Tip Ierarh

Data canonizării 6 iulie 2005

Prăznuire la data 13 decembrie

de

Recunoaștere Biserica Ortodoxă

Română

Biserici patronate

Sfântul Ierarh Dosoftei (1624-1693) a fost un călugăr cărturar din secolul al XVII-lea, mitropolit al

Moldovei (1671-1674; 1675-1686) și mărturisitor pentru credința ortodoxă. Prăznuirea lui se face la 13
decembrie.

Viața
Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut în anul 1624, la Suceava, în familia Barilă. Părinții săi Leontie și
Misira, binecredincioși creștini, români de neam, aveau rudenii în Transilvania și în ținutul Liovului.
La botez, pruncul a primit numele Dimitrie, pentru că se născuse în preajma zilei de 26 octombrie, când
Biserica îl sărbătorește pe sfântul Mare Mucenic Dimitrie din cetatea Tesalonicului de la începutul
veacului al IV-lea.
Tânărul Dimitrie Barilă a învățat carte de la cei mai renumiți dascăli din Moldova și la școala Frăției
Ortodoxe de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Liov. Dăruit de Dumnezeu cu o inteligență
deosebită și-a agonisit încă din anii copilăriei și ai tinereții multă știință de carte. A studiat cu multă
râvnă Sfintele Scripturi și învățăturile dumnezeieștilor Părinți ai Bisericii și a deprins cu mult drag
meșteșugul tâlcuirii textelor sfinte în limba română, pentru că învățase a vorbi și a scrie în alte limbi ca
să transmită tezaurul sfintei Ortodoxii: greacă, latină, slavonă bisericească, polonă și ucraineană.
Pe lângă învățătura adunată cu migală de la mulți dascăli, la școala mănăstirii Probota a deprins și
învățătura cea duhovnicească: rugăciunea, ascultarea, smerenia și nevoințele ascetice. A primit
îngerescul chip în această sfântă mănăstire la anul 1649, cu numele de monah Dosoftei. Iubitor de
înțelepciune și vrednic împlinitor al nevoințelor călugărești, cuviosul Dosoftei a sporit în dragoste și
rugăciune, devenind părinte duhovnicesc și începător al obștii de la Probota. Într-o însemnare în limba
română el scrie la 14 septembrie 1649: „Ieromonah Dosoftei de la Pobrata, feciorul lui Leontar
Barilovici”, iar alături, în limba greacă: „Dositheos, ieromonah, fiul lui Leontar Barila și al Misirei”.
Timp de mai mulți ani învățatul egumen a călăuzit pe monahi la Hristos, întărindu-i în buna nevoință și
în cunoașterea Sfintei Scripturi. A dezvoltat mult școala mănăstirii Probota și a crescut mulți ucenici
luminați, aducând în obștea sa o adevărată înnoire duhovnicească.
Datorită prestigiului său de cărturar și virtuților care-i luminau chipul și faptele, ieromonahul Dosoftei
este chemat de Dumnezeu la slujirea arhierească. În anul 1658 este episcop de Huși, după un an trece
în scaunul vlădicesc de la Roman, iar în 1671 este ales mitropolit al Moldovei. Blând și smerit, înaltul
ierarh uimea pe toți prin înțelepciune și bunătate: Cronicarul Ion Neculce îl descrie astfel: „Acest
Dosoftei mitropolit nu era om prost (simplu) de felul lui. Și era neam de mazâl. Prea învățat, multe limbi
știa: elinește, slovenește, și altă adâncă carte și-nvățătură. Deplin călugăr și cucernic, și blând ca un
miel. În țara noastră, pe ceasta vreme nu este om ca acela”.
Iubitor și trăitor al dreptei credințe, purtător de grijă față de păstoriții săi în vremuri „nepașnice pentru
țară”, cu dese schimbări de domnii, sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei și-a împlinit misiunea
pastorală prin punerea în lucrare a darurilor pe care i le-a dat Dumnezeu din belșug: traducerea și
tipărirea de carte sfântă în limba română. În liniștea chiliei sale din patria natală sau aflat în pribegie,
sfântul a dăruit Bisericii și neamului românesc lucrări de mare valoare. Primele cărți tipărite au
fost Psaltirea în versuri și Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (Uniev, 1673). Înțelegând în Duhul Sfânt
poezia psalmilor, i-a transpus în versuri românești, ca să apropie tot mai mult de sufletul poporului
comoara de lumină și de har a cuvântului dumnezeiesc. Recunoscut ca autoritate teologică, a revizuit
traducerea făcută de spătarul Nicolae Milescu la Vechiul Testament, text care va fi inclus în Biblia de la
București, din 1688.
În toamna anului 1673 a plecat în pribegie în Polonia, din cauza schimbărilor de domn în țară și a
convingerilor sale antiotomane. În 1674 a fost înlocuit în scaunul mitropolitan de la Iași cu Sf. Teodosie,
episcopul de Roman. În anul următor, Mitropolitul Dosoftei este readus în demnitatea sa chiriarhală, iar
Teodosie se retrage la mănăstirea Bogdana și peste puțină vreme va cunoaște moarte martirică.
După refacerea tipografiei de la Iași, Mitropolitul Dosoftei a tipărit noi cărți de slujbă și de învățătură în
limba română: Dumnezăiasca Liturghie (1679 și 1683), Psaltirea de-nțăles (1680), cu text paralel în
română și slavonă, Molitvănic de-nțăles (1681). Între anii 1682-1686 a tradus după izvoare grecești și
slavone și a tipărit în limba română Viața și petrecerea sfinților, în patru volume. Lucrarea a rămas
neterminată datorită plecării forțate în Polonia. Această carte deosebit de necesară pentru misiunea
Bisericii arată darul de mare cărturar al mitropolitului Dosoftei dar și dragostea sa pentru sfinți și
pentru sfințenie. De aceea, el scrie despre sfinți cuvioși români pe care i-a cunoscut personal și despre
alții pe care poporul îi venera cu multă evlavie: „Dară tocma și din rumâni mulți sfinți sânt, carii am și
vădzut viața și traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneț, și Rafil de Agapia, i-am
sărutat și svintele moștii. Apucat-am în dzâlele noastre părinț nalț la bunătăț și-n podvig, și plecaț la
smerenie adâncă. Părintele Chiriac de Beserecani, gol și ticăloșit în munte 60 de ani. Și Chiriac de
Tazlău, Epifanie de Voroneț, Partenie de Agapia. Dară Ioan de Râșca, arhiepiscopul acel svânt și
minunat, Inochentie de Pobrata și Istatie!”. La îndemnul și cu sprijinul său, Mitrofan al Buzăului a pus
bazele unei tipografii grecești la Mănăstirea „Cetățuia” din Iași, unde a tipărit cartea patriarhului
Nectarie, „Întâmpinare în contra primatului papei” (1682), precum și cartea lui Simeon al Tesalonicului
„Dialog contra ereziilor”.
În 1686 regele polon Jan Sobieski, în campania sa antiotomană, a intrat în Moldova pentru a-l atrage
de partea sa pe voievodul Constantin Cantemir. Fiind nevoiți să se retragă, polonii au luat cu ei mulțime
de pietre scumpe, odoare din aur și argint. Luat ostatec împreună cu tezaurul Mitropoliei și
cu moaștele Sf. Ioan cel Nou, Mitropolitul Dosoftei a trăit ultimii ani ai vieții sale pământești departe de
țară. Aici a continuat lucrarea sa cărturărească și a păstrat mereu legătura cu ierarhii ortodocși de la
Moscova și de la Kiev. Pentru a aplana conflictele teologice privind epicleza euharistică mitropolitul
moldovean a tradus din elinește în slavo-rusă scrieri ale Sfinților Părinți Ioan Gură de Aur, Efrem
Sirul, Gherman I al Constantinopolului, Simeon al Tesalonicului, argumentând astfel dreapta învățătură
a Bisericii. Păstor dreptcredincios și jertfelnic, sfântul ierarh a îndurat cu demnitate asprimile și lipsurile,
purtând de grijă comunității sale ortodoxe care se afla în Polonia. Sfințenia vieții lui strălucea nu numai
asupra fiilor duhovnicești, chiar regele Jan Sobieski venea adesea la castelul de la Stryi, unde locuia
sfântul mitropolit al Moldovei, ca să participe la slujbe cu familia și să-i dea cinstire cuvenită. În ciuda
presiunilor care s-au făcut asupra lui, sfântul ierarh Dosoftei a refuzat trecerea la uniație și a rămas
ortodox până la trecerea sa la veșnicie, la 13 decembrie 1693. Din mărturiile călugărilor care l-au însoțit
în exil aflăm că sfântul și-a cunoscut vremea chemării sale la veșnicie de către Domnul. Blândul ierarh
Dosoftei a fost înmormântat la Biserica „Nașterea Domnului” din Jolkiew, astăzi în Ucraina.
Pătimind încercări și multe necazuri în această viață trecătoare, sfântul mitropolit Dosoftei al Moldovei
rămâne peste veacuri un teolog al întregii Ortodoxii, ierarh cu viață sfântă și neîntrecut învățător al
dreptei credințe în limba poporului său. Luminat de harul Duhului Sfânt, el a slujit cu dragoste Biserica
Mântuitorului Iisus Hristos, cu smerenie și fapte minunate, iar acum se roagă în ceruri pentru mântuirea
sufletelor noastre.

Scrieri, traduceri
 Versuri
 Psaltirea în versuri, în format .pdf

Imnografie
Tropar (glasul al 8-lea):
Apărătorule al Ortodoxiei, și învățătorule al sfințeniei, păstor blând ca un miel și mare dascăl al Sfintei
Liturghii, Părinte Ierarhe Dosoftei, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!

Sursa
 Viața Sfântului Ierarh Dosoftei al Moldovei, de pe situl Mitropoliei Moldovei și Bucovinei.
Iacob Putneanul

Sfântul Iacob Putneanul

Sf. Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei

Date personale

Naștere 20 ianuarie 1719
Moldova

Mutare la Domnul 15 mai 1778

(†) Sihăstria Putnei

Localizare   România

Naționalitate română

Date cult

Tip ierarh

Data canonizării 7 iunie 2016

Prăznuire la data 15 mai

de

Recunoaștere Biserica Ortodoxă

Română

Biserici patronate

Sfântul Ierarh Iacob Putneanul (n. 20 ianuarie 1719 - d. 15 mai 1778) a fost mitropolit al Moldovei între

anii 1750-1760. El și-a închinat întreaga viață slujirii Bisericii, luminării poporului prin școală și tipar,
apărării celor nedreptățiți și povățuirii sufletelor spre mântuire, rămânând în amintirea poporului
credincios drept „păstorul celor săraci și smeriți, care a dus o viață de Sfânt”.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea
mitropolitului Iacob Putneanul în rândul Sfinților, cu zi de prăznuire la 15 mai, ziua trecerii sale la cele
veșnice.
Viața
Sf. Iacob Putneanul s-a născut la 20 ianuarie 1719 într-o familie dreptcredincioasă din nordul Moldovei.
La numai 12 ani a intrat în viața monahală, ca ucenic la Mănăstirea Putna. Formarea sa duhovnicească
este legată și de Mitropolitul Antonie al Moldovei (1730-1740), cel care, la Kiev, l-a convins pe Paisie
Velicikovski să vină în Moldova.
S-a remarcat printre monahii de la Putna prin „înțelepciune de bătrân și viață aleasă”,
fiind hirotonit preot la numai 17 ani și fiind apoi egumen al Mănăstirii Putna la vârsta de 25 de ani (în
1744). În anul 1745 a fost ales episcop de Rădăuți, unde s-a remarcat, printre altele, prin tipărirea
unui Liturghier bilingv (în slavonă și română) și unde a înființat o școală pentru învățarea limbilor
slavonă, greacă și română.
După doar cinci ani, vrednicia și râvna sa ca episcop, au fost hotărâtoare în alegerea sa ca mitropolit al
Moldovei. A păstorit această mitropolie, din scaunul de la Iași, timp de zece ani (1750-1760), într-o
perioadă dificilă pentru Țara Moldovei, în acest interval schimbându-se nu mai puțin de cinci domni:
Constantin Racoviță, Matei Ghica, Constantin Racoviță (a doua oară), Scarlat Ghica și Ioan Teodor
Callimachi.
În perioada cât a fost mitropolit, Iacob Putneanul a desfășurat și o intensă activitate culturală,
promovând tiparul românesc și veghind la traducerea de cărți folositoare sufletului. Reușind să
deschidă o tipografie, în 10 ani a tipărit 15 cărți de slujbă bisericească și învățătură în limba română,
care au fost folosite în bisericile și mănăstirile din toate ținuturile locuite de români. A avut grijă și de
românii din Transilvania, amenințați în acea perioadă să-și lepede credința strămoșească, grijă pe care
și-a manifestat-o atât prin tipărirea de cărți spre apărarea dreptei credințe, cât și
prin hirotonirea de preoți și trimiterea de antimise în parohiile lipsite de păstori sufletești din Maramureș
și din ținutul Clujului. El era îndurerat pentru neștiința de carte a păstoriții săi, deoarece, după cum
spunea, „din creșterea copiilor, ca dintr-o rădăcină bună sau rea, toată viața curge”. De aceea a înființat
școli și a tipărit cărți de învățătură și de slujbă, dând la lumină primul Abecedar românesc (Bucvar) și
înființând, pentru copiii satului Putna, prima școală rurală din Moldova. A dispus și traducerea în
românește a „Vieților sfinților”, dar în vremea păstoririi sale s-a reușit doar traducerea primelor 6 din
cele 12 volume.
Pe lângă purtarea de grijă față de Mănăstirea Putna (pe care a restaurat-o între anii 1756-1760) și
așezămintele ei, Mitropolitul Iacob Putneanul a ajutat și alte mănăstiri și biserici, ca Mănăstirea Doljești,
biserica Sfântul Dumitru din Suceava, Catedrala episcopală din Suceava, Mănăstirea și spitalul Sfântul
Spiridon din Iași, precum și altele.
În vremea domniilor fanariote situația economică a țăranilor din Moldova era extrem de grea.
Mitropolitul Iacob Putneanul, împreună cu ceilalți ierarhi ai țării, a intervenit pentru eliminarea unor
forme de asuprire (desființarea „veciniei” - forma autohtonă a iobăgiei - de către Constantin
Mavrocordat în 1749) și a unor biruri împovărătoare, reușindu-se desființarea „vădrăritului” în 1756 și a
„văcăritului” în 1757, legând cu blestem pe domnii țării să nu mai revină asupra acestora.
În anul 1758 a avut loc o invazie a tătarilor în Moldova. Ca ocrotitor al poporului pe care îl păstorea,
Mitropolitul Iacob a cerut, cu mult curaj, hanului tătarilor să înceteze prădarea Moldovei. În în anul
următor (1759) a potolit o răscoală a poporului, impunând domnitorului Ioan Teodor Callimachi să
îndeplinească unele cerințe pentru pacificarea țării. A mustrat adesea pe unii conducători din acei ani,
din pricina cărora, în cele din urmă, a fost silit să-și lase scaunul mitropolitan în anul 1760, nevrând să
îngăduie impunerea din nou a birurilor împovărătoare.
Sf. Iacob Putneanul și-a petrecut ultima parte a vieții la mănăstirea sa de metanie, Putna. El a continuat
lucrările de refacere a mănăstirii începute în perioada cât fusese mitropolit, devenind astfel al doilea
mare ctitor al Putnei după Ștefan cel Mare și Sfânt, întărind-o duhovnicește și material. Astfel, acest
sfânt lăcaș a devenit unul dintre stâlpii Ortodoxiei românești în vremurile grele ce aveau să vină odată
cu răpirea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, în anul 1775. Retragerea sa la mănăstire i-a fost
prilej de adâncire în rugăciunea curățitoare și luminătoare de suflet. El a scris astfel despre rugăciune:
„Dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletele noastre și risipind dintru dânsul
negura ce-l vatămă pe el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea știut este că
cel ce vorbește cu Dumnezeu este mai sus de moarte și de stricăciune”.
Simțindu-și sfârșitul aproape, după Paștile anului 1778 el a mers la Sihăstria Putnei și a
primit tunderea în marea schimă prin mâna duhovnicului său, Cuviosul Natan, luând numele de Eftimie.
După patru zile, pe 15 mai 1778, a trecut cu pace la Hristos Domnul. Sf. Iacob Putneanul a fost
înmormântat în pridvorul mănăstirii de la Putna, ca un nou ctitor al acesteia.

Cărți tipărite
 Liturghierul (Rădăuți, 1745)
 Penticostarul (Iași, 1754)
 Antologhionul (1755)
 Apostolul (1756)
 Psaltirea (1757)
 Liturghierul (1759)
 Sinopsis, adică adunarea celor șapte laude ale sfintei Biserici (1751)
 Canoane din sfânta Pravilă ce sunt trebuincioase la taina duhovniciei (1751)
 Alfavita sufletească (1755)
 Sinopsis, adică adunare de multe învățături (1757)
 Bucvar (1755; retipărit - cu completări - la Viena, 1771)

Proslăvirea ca sfânt
Cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea mitropolitului Iacob Putneanul în
rândul Sfinților, cu zi de prăznuire la 15 mai, ziua trecerii sale la cele veșnice.[1]
La 14 mai 2017, a avut loc la Mănăstirea Putna, în prezența PF Daniel, proclamarea solemnă a
canonizării Sfinților Putneni: Sfântul Ierarh Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei, și Sfinții Cuvioși Sila,
Paisie și Natan.[2]

Imnografie
Tropar, glasul glasul al 3-lea, podobie „Mare apărător”:
Grija cea lumească lepădând și viața pustnicească trăind, ca un bun păstor turma cea
cuvântătoare a Moldovei ai păzit, pentru aceasta cu îngerii în ceruri te veselești, Sfinte Ierarhe
Iacob, Arhiereul lui Hristos, roagă-te pentru sufletele noastre.
Condac, glasul al 4-lea:
Cu fapte bune și cu virtuți împodobindu-te, Sfinte Ierarhe Iacob, dascăl iscusit al credincioșilor
te-ai arătat și înnoitor al mănăstirii Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Sfânt te-ai învrednicit.
Pentru aceasta, Hristos te-a preamărit în ceruri, unde te rogi neîncetat pentru sufletele noastre.
Silvestru Morariu Andrievici
Silvestru Morariu Andrievici

Silvestru Morariu Andrievici

Date personale

Născut 26 ianuarie 1818 
Mitocu Dragomirnei, Mitocu
Dragomirnei, Suceava, România 

Decedat 3 aprilie 1895 (77 de ani) 

Cernăuți, Austro-Ungaria 

Cetățenie  România
 Austria 

Religie creștinism ortodox[*] 

Ocupație politician
scriitor 

Funcția episcopală

Modifică date / text 

Silvestru Morariu Andrievici, născut Samuil Morariu, (n. 26 noiembrie 1818, Mitocu Dragomirnei —

d. 12 aprilie 1895, Cernăuți) a fost un cleric ortodox român, care a avut rangul de arhiepiscop
al Cernăuților și mitropolit al Bucovinei și Dalmației (1880-1895).

Biografie[

Mitropolia din Cernăuți

Samuil Morariu s-a născut în Mitocul Dragomirnei lângă Suceava ca fiu al preotului de acolo George
Andrievici și al soției sale Zamfira, fiica parohului din loc George Grigorovici. La botez primi numele
Samuil. Numele adevărat al familiei era Morariu, pe care-l poartă până în ziua de azi toate rudele
răposatului. Iar numele Andrievici e o reminisciență din epoca tristă de slavizare, patronată de factorii
lumești și bisericești. Primele cunoștințe de carte le-a primit în casa părintească, după aceea în școala
primară din Suceava, iar studiile liceale le-a terminat la liceul de stat din Cernăuți, pe atunci unicul din
întreaga țară[1]. După liceu și studii ulterioare ale teologiei ortodoxe grecești din Cernăuți, a primit
numirea ca preot în Ceahor (1843-1862). Aici i se oferi tânărului preot un teren larg de activitate. Cu zel
apostolic se dedică el misiunii sale, pătruns de intențiile cele mai curate pentru binele bisericii și al
poporului încredințat păstoriei sale. Pătruns de convingerea fermă că soldatul bun și credincios trebuie
să se înarmeze totdeauna cu armura cea mai modernă, pentru ca să-și poată împlini misiunea grea și
plină de responsabilitate, căuta tânărul paroh Samuil să se cultive necontenit și să-și câștige toate
acele cunoștințe, care îi sunt necesare unui păstor adevărat.[2]
Din 1862-1877 a fost consistoriu consistoriului arhiepiscopal și profesor de muzică la seminarul
diecezan și școala pentru cântăreți bisericești din Cernăuți.[3] 1877-1880 a devenit mitropolit vicar, 1879
administrator al Bucovinei.
De la 1870 la 1880 a fost deputat ales în Camera Reprezentanților a Reichsratului austriac.
În anul 1874, cu ocazia ridicării în rangul de arhimandrit onorific, sau în 1877, cu ocazia ridicării în
treapta de arhimandrit propriu zis, și-a luat numele de Silvestru.[4] Când anume și-a adăugat numele
de Morariu nu poate fi stabilit. Cert este că în anul 1877 a fost numit vicar mitropolitan la Cernăuți sub
numele Silvestru Morariu-Andriewicz.[4]
În data de 12 martie 1880 a fost numit prin decretul împăratului Franz Joseph arhiepiscop
de Cernăuți și mitropolit al Bucovinei și Dalmației. Slujba de sfințire a avut loc în 16
aprilie 1880 în Biserica Sf. Treime din Viena. Din causa aceasta, în calitatea sa de demnitar spiritual
înalt, a devenit membru în Herrenhaus, camera superioară a Reichsratului Imperiului Austriac, "pe
viață". În acest timp el și Alexandru Baron Wassilko de Serecki au fost singurii reprezentanți al
Ducatului Bucovinei în acest organ.[4][5][6]
În anul 1885 a publicat în tipografia sa lucrarea lui Iraclie Porumbescu intitulată Kloster Putna in der
Bucovina. [7] În același an Morariu a devenit membru fondator al societății „Concordia“, care s-a
concentrat pe activitatea culturală. Sub influența sa a fost înființată și asociația de muzică „Armonia“, iar
apoi uniunea literară a studenților ortodocși de teologie, „Academia ortodoxă“, în 1889.[8][9]
Faptul că preoțimea a colaborat la aceste jurnale, a fost pentru apărarea intereselor Bisericii și a
culturii, într-o mică măsură aceștia au acționat politic. „Preoțimea nu avea propriul său organ de presă
prin care să facă cunoscută poziția sa în diferitele chestiuni care priveau viața socială, culturală etc. a
românilor, lucru care a determinat intensificarea eforturilor pentru realizarea acestui vis, împlinit după
ocuparea scaunului mitropolitan de către Silvestru Morariu Andrievici”.[10]
Mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici împreună cu întreaga Biserică ortodoxă din Bucovina a reușit
să mențină nealterat patrimoniul spiritual sub stăpânirea habsburgică pe perioada întregului secol XIX,
fiind caracterizat ca un secol al rezistenței. Lupta pentru identitatea națională și culturală românească, a
devenit mai vizibilă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.  Odată ajuns în fruntea Bisercii ortodoxe
din Bucovina, Silvestru era „un vrednic reprezentant al curentului naționalist român”[11], numirea sa a
fost salutată cu mare bucurie de către toți locuitorii români ai provinciei. De la el se aștepta că va pune
capăt politicii confesionale și va inaugura o nouă eră națională românească.
Un dintre principalele căi spre afirmarea culturală și națională a fost înființarea și redactarea revistei
„Candela jurnalu bisericescu” la inițiativa mitropolitului Silvestru Morariu, deoarece a fost prima
publicație finanțată din resursele Fondului bisericesc și putea fi accesibilă tuturor preoților din eparhia
Bucovinei. Ea a apărut într-un moment favorabil pentru că mitropolitul a avut deja câteva încercări de a
contribui la înființarea unor lucrări de presă, încă din tinerețe redactase „Calendariu poporului
bucovinean”, editase „Amicul poporului” (12 iunie 1878-martie 1896), după ce, în 1864, împreună cu
Veniamin Iliuț, întocmise proiectul de apariție a ziarului „Steaua Bucovinei”, nerealizat însă”.[12]

Opere[13][modificare | modificare sursă]
 Micul Komenic pentru întâia claslă a școalelor poporene / Der Kleine Komenius für die erste
Klasse der Volksschulen, Wien, 1851, 77 S. (altă ediție 1862)
 Carte de cetire sau Legendariu românesc pentru întâa clasă a școalelor poporene, Wien, 1852,
110 S.
 Pentru a doua clasă, Wien, 1855, 164 S. (alte ediții în 1858, 1865,1869,1873)
 Pentru a treia clasă, Wien, 1861, 162 S. (alte ediții în 1862, 1866, 1868, 1877)
 Pentru a patra clasă, Wien, 1856, 206 S. (alte ediții în 1860, 1862, 1869)
 Metodica și calculăciunii cu cifre, Wien, 1858, 229 S.
 Metodica calculăciunii în cap, Wien, 1860, 202 S.
 Aritmetica pentru școalele sătești, Wien, 1868, 140 S.
 Die orthodoxe Lehre der christlichen Religionen, 3 Bände, Wien 1862-1864
 Învățătura ortodoxă din religiunea creștinească pentru clasele superioare ale gimnaziului
 Învățătura dogmatică generală, Wien, 1862, 166 S.
 Învățătura dogmatică specială, Wien, 1862, 182 S.
 Învățătura morală, Wien, 1864, 212 S.
 Catehism mic pentru tinerimea ortodoxă din I și a II-a class a școalelor naționale din Bucovina,
Wien, 1865, 38 S. (alte ediții 1889,1892)
 Istoria sfântă a Testamentului Vechi și Nou pentru clasa a II-a a școalelor poporene, Wien,
1865, 282 S. (ed. a II-a, 1886, ed. a III-a, 1890)
 Micul Catechism carele cuprinde învățătura creștinească despre dogmele Bisericii
dreptcredincioase a Răsăritului pentru a III-a clasă a școalelor poporene, Wien, 1865, 87 S. (alte
ediții 1877 și 1890);
 Istoria sfântă a Testamentului Vechiu și celui Nou cu aplicări din învățătura religiei... pentru a
IV-a clasă a școalelor poporene, Wien, 1865, 281 p. (ed. a II -a, Viena, 1890),
 Epistoliia și Evangheliile de toate duminicile și sărbătorile de peste an... pentru clasa III-a
școalelor poporene, Wien, 1965. 166 p.
 Liturgica care cuprinde scurta tâlcuire a râduielilor liturgice după tipicul Bisericii drept
credincioase a Răsăritului, Cernăuți, 1860, 113 p.
 Cuvântări bisericești pe toate duminicile și sărbătorile de peste an, Cernăuți, 1860, 329 p.
 Psaltichia bisericeasă așezată în note muzicale, Wien, 1879, 97 p.
 Tipiconul Bisericii Ortodoxe orientale pentru rânduielile liturgice în toate zilele anului pascal
bisericesc, Cernăuți, 1883, XI + 214 + VII p.
 Apologie der orthodoxen griechisch-orientalischen Kirche der Bukowina, Cernăuți, 1883 und
1890
 Anastasie Crimca
Anastasie Crimca

Date personale

Născut 1560 
Suceava, Moldova 

Decedat 19 ianuarie 1629
Suceava, Moldova 

Cetățenie  România 

Religie creștinism ortodox[*] 

Ocupație preot
pictor 

Funcția episcopală

Modifică date / text 

 Anastasie Crimca (n. circa 1560, Suceava - d. 19 ianuarie 1629, Suceava) a fost

mitropolit al Moldovei și unul dintre oamenii de cultură de la cumpăna secolelor al XVI-lea
și al XVII-lea.

Biografie
Familie
Anastasie Crimca era fiu de negustor bogat din Suceava, nepot de soră al vestiților boieri
Stroicești posibil nepotul boierului Luca Stroici. Pe tatăl sau îl chemase Ion, iar pe mama
sa Cristina (care a decedat la 14 decembrie 1594, fiind îngropată în bisericuța veche de la
Pătrăuți de lângă Suceava).
Viață bisericească
Născut aproximativ în jur de 1560, în Suceava, decedat la 19 ianuarie 1629, în Suceava,
înmormântat la Dragomirna, este atestat în februarie 1587 ca "Ilie diac". Documentul în
care apare prima dată este un act de danie a domnitorului Petru Șchiopu pentru "Ilie, fiul
Crimcoaei din Suceava" a seliștei Ungurașii de pe apa Sucevei, pentru participarea sa la
respingerea unui atac căzăcesc asupra Moldovei. Doi ani mai târziu, i se schimbă dania la
cererea sa cu moșia Dragomireștii, unde va ctitori viitoarea mănăstire.
În 1599 este preot la Biserica domnească (Biserica Înălțării) din Suceava. Nu se cunoaște
data intrării în monahism (la mănăstirea Putna).
În timpul stăpânirii lui Mihai Viteazul în Moldova, este ales episcop al Rădăuților
(iunie 1600); în septembrie 1600 a pierdut scaunul, retrăgandu-se la moșia sa
Dragomirești, lângă Suceava. În 1602 a ctitorit (împreună cu frații Lupu și Simion Stroici) o
bisericuță, devenită apoi bolniță, iar mai tîrziu biserica monumentală a mănăstirii care se
va numi Dragomirna, cu hramul "Pogorarea Duhului Sfânt", una dintre cele mai de seamă
creații arhitectonice ale începutului de epocă modernă în spațiul românesc.
În primăvara anului 1606 este ales episcop de Roman, iar în primăvara lui 1608 mitropolit
al Moldovei, cu reședința în Suceava, păstorind până la moarte (cu o întrerupere în
anii 1617 - 1619).
În calitate de mitropolit a luat măsuri pentru o mai bună desfășurare a vieții mănăstirești și
pentru scutirea slujitorilor Bisericii de dări; a avut o atitudine potrivnică închinării lăcașurilor
așezămintelor din afara țării și împotriva călugărilor străini aflați în mănăstirile moldovene
(în marea lor majoritate greci).
A îndeplinit două misiuni diplomatice în Polonia, din încredințarea domnilor țării; a înființat,
cu cheltuiala sa, un spital în Suceava (1619), acesta fiind primul atestat documentar în
mediul urban de la noi. A purtat o grijă deosebită ctitoriei sale Dragomirna.
Aici a creat o adevarată școală de caligrafi miniaturiști, Crimca însuși fiind înzestrat cu
talent artistic deosebit. Se constată o similitudine între decorațiile picturale ale lăcașului
și miniaturi, evidențiind influența pe care a exercitat-o asupra picturii murale a
Dragomirnei.
Se cunosc peste 25 de manuscrise din timpul său, majoritatea împodobite cu miniaturi: 3
Tetraevanghele, 3 Liturghiere și o Psaltire la Dragomirna, iar restul (cărți de cult, vieți de
sfinți etc.) în biblioteci de peste hotare (7 în Moscova, 3 în Sant Petersburg, 3 în Lvov, 1 în
Viena s.a.),
Manuscrisele din țară: "Apostolul de la Viena" și un Tetraevanghel din Lvov cuprind peste
250 de miniaturi (scene și portrete biblice), la care se adaugă frontispicii și inițiale înflorate
și 15 autoportrete lucrate de mitropolit sau de ucenicii lui.