Dimensiunea religioasa a existentei

• Dimensiunea religioasa a existentei

• Mitropolitul Dosoftei al Moldovei
• Mitropolitul Varlaam
• “Cazania” lui Varlaam
• Scrisoaerea lui Neacsu din Campulung
• Antin IvireanuL
•
 • Dimensiunea religioasa a existentei

Inceputurile literaturii romane sunt legate de contextul ariei culturale din rasaritul Europei, un spatiu
complex format pe temeliile traditiei bizantine. Incepand cu secolul al XVII-lea, limba slavona, limba oficierii serviciului
divin in biserica, incepe sa fie inlocuita treptat cu limba romana. In aceasta perioada s-au tradus si s-au tiparit carti
religioase de care aveau nevoie toti credinciosii. Acestea au fost cazaniile (evanghelii explicate, cuprinzand invataturi
morale dezvoltate pe marginea textuluui biblic) si pravilele(corpuri de legi). Actele de cultura din cele 3 tari romane
demonstreaza ca mentalitatea religioasa, caracteristica Evului Mediu este dominanta

Domniile lui Matei Basarab, in Muntenia si Vasile Lupu, in Moldova, au marcat inceputul unei epoci de inviorare culturala. Prin
tipografiile infiintate cu sprijinul lui Petru Movila, fiu de voievod moldovean ajuns mitropolit al Kievului, cartile religioase se raspandesc si
contribuie la unificarea limbii romane literare. Zorii literaturii religioase poarta astfel amprenta cartilor religioase care au iesit din aceste tipografii.
Religia este o componenta importanta a culturii unui popor. Sentimentul religios se manifesta atat in cadrul bisericii, cat si dincolo
de zidurile ei. In biserica, legatura cu Dumnezeu se exprima public, prin mijlocirea clerului, dupa o anumita randuiala. Insa credinta se oglindeste
si in afara institutiei ecleziale, in modul de a gandi al oamenilor, in comportament, in modul de a se exprima, in obiceiurile lor, in ceea ce creeaza:
in arhitectura,in arte plastice, in muzica, in literatura.

Componenta religioasa a culturii romane este foarte vie in perioada premoderna. In Evul Mediu, crestinismul, care fusese
adoptat timpuriu de stramosii romanilor, devine o religie bazata pe carte. Cuvantul scris-mai intai, manuscris, apoi tiparit- circula prin
intermediul cartilor de cult in limba slavona. De ce nu in romana? Pentru ca traducerea cartilor de cult grecesti a fost determinata de nevoia
Bizantului de a crestina popoarele slave. In acest scop, Chiril si Metodiu au tradus Biblia si cartile liturgice in slavona si le-au facut sa circule
in tot spatiul sud-est european.
Religia si literatura dezvolta, incepand cu secolul al XVI-lea, un palier comun, in care prelati si carturari contribuie la
modelarea limbii romane in dorinta de a da glas credintei. La acest palier participa si cultura populara, prin componenta religioasa,
crestinismul popular, si prin creatia folclorica.
Cultura romaneasca intre secolele XVI-XVII poate fi abordata la nivelul culturii carturaresti (religie crestina, carte religioasa
si literatura) si la nivelul culturii populare (crestinism popular si folclor).
 • Dimensiunea religioasa a existentei

Inceputurile culturii scrise a romanilor sunt profund legate de viata lor spirituala, de credinta in
Dumnezeu si de raportarea la sacru a fiecarui individ, fie el om simplu, slujitor al bisericii sau voievod. Religia, alaturi
de istorie, este cel dintai fundal de manifestare a culturii scrise si a literaturii. Cartea religioasa romaneasca este mai
intai o carte de cult in limba slavona, apoi o carte de cult in limba romana. Traducerea ei prilejuieste cea dintai
exprimare a creativitatii prin cuvant in limba noastra, chiar daca timida, aproape insesizabila la inceput. Trairea
religioasa determina trecerea prin mai multe filtre a dogmei crestine si a cartilor sfinte; unul este cel al identitatii si al
culturii colective, altul al identitatii si al culturii individuale.

Dimensiunea religioasa a existentei capata treptat forme de expresie romaneasca mai intai prin actul traducerii, apoi prin
actul creatiei individuale, fie in cadrul bisericii, ca literatura religioasa, fie in afara ei, ca literatura de inspiratie religioasa.
Cultura romaneasca premoderna se constituie din interactiunea mai multor grupuri culturale: cel eclezial, cel carturaresc, cel
folcloric. Intre cele 3 zone de cultura si cei care participala la ele-prelati, carturari, oameni simpli- se produc schimburi, influente, asimilari,
determinate de mediul de formare si de mediile culturale pe care le traverseaza indivizii.
Primele forme de manifestare ale culturii romanesti scrise sunt legate de religia crestina, de institutia ecleziala si de
necesitatea comunicarii in interiorul comunitatii de credinta. Manuscrisele crestine in limba slavona si in limba romana, apoi tipariturile
deschid calea pentru exprimarea sentimentului religios.
Biblioteca crestinismului contine doua compartimente: cel destinat spatiului eclezial (literatura patristica, liturgica,
apologetica, teologala, canonica, pastorala, duhovniceasca) si cel destinat spatiului extraeclezial (pe de o parte, o literatura destinata
educatiei crestine si edificarii duhovnicesti a “bunului crestin”, legata de religia traita- Biblia, rugaciuni zilnice, cantari bisericesti, ode si
imnuri, canoane, acatiste, Psaltirea, catehismul; pe de alta parte, o literatura pioasa: carti de rugaciune, scrieri apocrife, creatii hagiografice,
literatura mistico-ascetica, calendare, literatura moral-edificatoare, literatura culta de inspiratie religioasa).
•Dimensiunea religioasa a existentei
 • Mitropolitul Dosoftei al
Moldovei

Mitropolitul Dosoftei era neam de boier mic sau de neguţător. D-l Iorga
crede că familia lui era greacă şi că el s-a născut pe la 1624. S-a călugărit de
tânăr poate la mănăstirea Probata (jud. Suceava), unde ştim sigur că a trăit
câtăva vreme şi a dobândit cunoştinţe serioase mai ales de limbi. Cronicarul
Neculce ne spune că ştia multe limbi: "elineşte, latineşte, slavoneşte şi alte".
Şi adaugă: "Adânc din cărţi ştia; şi deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un
miel; în ţara noastră pe acele vremuri nu se afla om ca acela".
Reputaţia aceasta de care se bucura explică cum ajunge la o vârstă
tânără episcop al Huşilor (1658-1660) de unde trece la episcopia Romanului,
unde stă până în 1671, când se înalţă la scaunul metropolitan.

De la Dosoftei avem un număr mare de lucrări. El este mai mare cărturar decât înaintaşul său Varlaam.
Negreşit, tot traduceri sunt şi operele sale, dar nu numai că avem nişte traduceri ceva mai libere, dar el este cel dintâi
care scrie versuri româneşti, traducând psaltirea. Înainte de el nu putem înregistra alte versuri decât stihuri ale
peceţilor, pe când Dosoftei ne dă o lucrare lungă de mai multe mii de versuri.
Psaltirea în versuri s-a tipărit în anul 1673 în tipografia mănăstirii Uniev din Podolia. Ediţie nouă, ajutându-se şi
de manuscrisul original, a publicat d-l I. Bianu în 1887. Lucrarea e precedată şi de un studiu introductiv.
Aceasta este opera cea mai preţuită a mitropolitului moldovean. Ea însă n-a exercitat o influenţă tot aşa de
mare, cum au exercitat psaltirile versificate în alte ţări creştine, pentru că citirea ei nu s-a introdus în biserică. Trebuie
să observăm însă, că unii psalmi au trecut în literatura poporană şi au devenit cântece de stea sau bocete.
 • Mitropolitul Dosoftei al
Moldovei
Versificaţia lui Dosoftei ne arată toate greutăţile începătorilor. Se pot deosebi mai ales trei feluri de versuri:
unele de 8 silabe în felul versurilor poporane însă având totdeauna numai rimă penultimă, cum sunt aproape toate
rimele lui Dosoftei.

Slobozi, Doamne, 'n urechi sfinte,

Graiu cu de jale cuvinte.
Iată Domnul i să ştie
Că-i Dumnezeu în vecie...

Altele de la 10 silabe, fără emistih, cu construcţie greoaie şi amestecate câteodată cu câte un vers de 11;

Cu urgia cea neastâmpărată

Ce-i ca focul peste voi vărsată,
Mută-ţi, Doamne, pe păgâni mânia
Şi peste dânşii îţi varsă urgia...

Altele de 12 silabe, cu construcţie obişnuită din punct de vedere al măsurii şi cu cenzură după 6:

Tăcut-am ca mutul şi nu i-aş mai zice

Să-i cuvintez bine, că ce stă cu price,
De mi se-nnoeşte durerea cu boale,
Jalea mea şi tânga nu se mai potoale.

Noţiunea ritmului e tot atât de puţin cunoscută lui Dosoftei ca şi primilor poeţi ai noştri de la începutul sec. XIX. D-l Iorga observă, cu
drept cuvânt, că în altă parte se poate vedea meritul literar al psaltirii de care vorbim: în libertatea cu care traduce. În adevăr, cu cât se
depărtează de original, cu atât e nevoit să pună şi idei şi imagini de la sine - am putea zice: originale. Iată un exemplu: În loc de "Minunate-s
înălţările mării, minunat este întru cele înalte Domnul" zice:

Minunată-i unda mării,

Ce-i mai mare craiul ţării,
Că pe toţi craiul potoale
Ca spuma mării cea moale.
• Mitropolitul Dosoftei al
Moldovei

Tot la Uniev a tipărit în 1673 Acatistul Născătoarei de Dumnezeu, o mică lucrare de 43 de foi, cu
câteva titluri slavoneşti, fiind lucrarea însăşi tradusă din slavoneşte.
A treia lucrare, Dumnezeiasca Liturghie, tradusă din greceşte, o tipăreşte în Iaşi în anul 1679.
Tot la Iaşi tipăreşte în 1680 altă traducere a psaltirii, de astă dată în proză şi însoţită de textul slavon;
după care urmează un Molitvenic în 1681 şi Parimiile în 1683.
Peste un an începe, tot în Iaşi, să tipărească marea sa lucrare în 4 volume: Vieţile Sfinţilor, pe
care o termină în 1686.
Este, împreună cu Psaltirea în versuri, cea mai importantă operă a lui Dosoftei. Stilul
înfrumuseţat de expresiuni colorate, energice, duioase; sentimentul cu care povesteşte adânca
satisfacţie sufletească a celor ce se dau jertfă pentru ideea creştinismului, modul dibaci cu care
conduce acţiunea, fac din această lucrare - deşi nu pe deplin originală - o scriere în care se vede un
talent şi care astăzi încă se poate citi cu interes.

Ultimele lucrări ale lui Dosoftei sunt mai puţin importante din
punctul de vedere literar; o colecţiune de rugăciuni şi sfaturi liturgice,
1683, un octoih, tipărit probabil tot în 1683, dar din care nu se găseşte
nici un exemplar. După plecarea sa din ţară nu se mai află nimic tipărit
de dânsul.
Amănunte biografice asupra lui Dosoftei se găsesc în broşura d-
lui Dinulescu, iar valoarea literară e stabilită în cartea de istoria literaturii
religioase a d-lui Iorga.
 • Mitropolitul Varlaam

Mitropolitul Varlaam Moţoc a fost unul din cei mai mari

ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, din întreaga sa istorie. S-a născut în
judeţul Vrancea, în anul 1580, dintr-o familie de ţărani răzeşi foarte iubitori
de Hristos. Din botez se chema Vasile. Deci, fiind chemat să slujească
Biserica lui Hristos şi primind o educaţie aleasă, din copilărie a intrat în
obştea Mănăstirii Neamţ

În anul 1606, egumenul Dosoftei se mută din viaţa aceasta, iar în anul 1608, ieromonahul Varlaam este ales egumen al
Mănăstirii Secu. În toamna anului 1632, arhimandritul Varlaam este ales, hirotonit şi aşezat mitropolit al Moldovei în locul înaintaşului său
Atanasie, atunci răposat, păstorind Biserica lui Hristos timp de 21 de ani.
Apăsat de bătrâneţe, în anul 1653 se retrage la metanie, iar în 1657, la 19 decembrie, se mută din viaţa aceasta şi este înmormântat alături de
biserică

In activitatea sa culturara Vasile Lupu fu secondat de catre mitropolitul Varlaam, un carturar distins din acea epoca. Ca scriitor,
mitropolitul Varlaam se remarca prin claritatea si plasticitatea limbii pe care el si-o formeaza in regiunea Neamtului. Mitropolitul Varlaam, ca toti
carturarii epocii, cunostea bine si limba slava bisericeasca si, probabil, si limba rusa.

Prin activitatea sa carturareasca, mitropolitul Varlaam deschide sirul traducerilor in limba romana a unui numar mare de carti religioase, care
umplu sec al XVII-lea si, al XVIII-lea. Desigur, aceste carti astazi au un interes pur stiintific. Ele insa contribuie la dezvoltatrea limbii literare
romanesti. Limba romana in aceste traduceri capata putere de expresivitate pe care noi n-o gasim in sec. al XVI-lea. Ea gaseste o larga
raspindire printre carturari.
 • “Cazania” lui Varlaam

Cazania lui Varlaam cuprinde 74 de predici pentru toate duminicile dintr-un an şi pentru sărbătorile mai însemnate ale
bisericii. Cele mai multe pleacă de la explicarea pasajului de Evanghelie citit în ziua respectivă şi cuprind sfaturi de înfrânarea viciilor şi a
patimilor, de înfrăţire şi ajutorarea aproapelui. Sunt însă şi câteva legende hagiografice care povestesc viaţa marilor mucenici ai
ortodoxiei.

Originalul Cazaniei venea, probabil, din Ucraina. Dacă nu se poate delimita partea personală a lui Varlaam în structura
predicilor, totuşi este cunoscut faptul că şi-a adus aportul în formarea limbii literare. Se susţine în genere că limba Cazaniei lui Varlaam
este limba populară, pe care el a deprins-o în copilărie în munţii Putnei. În textul lui Varlaam, cuvintele şi expresiunile slave se întâlnesc
rar, la distanţe mari; şi înţelese într-o vreme când cultul divin se săvârşea în limba slavă, ele dau azi scrisului său un uşor caracter arhaic.
Limba Cazaniei lui este limba românească scrisă, aşa cum fusese statornicită prin tipăriturile coresiene, care circulau încă pe vremea sa
în Iaşi. Străduinţa lui Varlaam de a se dezbăra în scris de unele moldovenisme cu care era obişnuit – alături de formele cu h iniţial - scrie
adesea fireţi, firea, fiară – dovedeşte munca lui de a-şi însuşi din tipăriturile coresiene formele munteneşti, care de fapt păstraseră mai
bine fonetismul latin al limbii române. Dar tocmai aici stă marele său merit: că scriind pentru întreaga “seminţie românească”, cu simţul
pentru limba literară în devenire, nu a rupt unitatea spirituală a neamului şi nu s-a abătut de la tradiţia stabilită cu o jumătate de veac
înaintea lui de Coresi. Astfel munca lui de traducător reprezintă în procesul de formare a limbii noastre literare un mare pas înainte
curăţind-o de slavonisme şi apropiind-o de limba vie.
 • “Cazania” lui Varlaam

Încă din 1637 mitropolitul Varlaam cerea „ajutor pentru lucrul acesta” – adică înfiinţarea unei tiparniţe, de la ţarul
Moscovei. În 1640 Petru Movilă a trimis la Iaşi primele matriţe şi meşteri tipografi de la Kiev. În 1643 (a fost dată în lucru în 1641), a ieşit
de sub teascurile tiparniţei de la Trei Ierarhi Cazania, prima carte tipărită în limba română în Moldova şi una din cele mai de seamă din
istoria vechii culturi româneşti. Este o lucrare masivă, cu 506 file (1012 pagini), ilustrată cu numeroase gravuri în lemn, reprezentând
scene biblice, chipuri de sfinţi, frontispicii, viniete, iniţiale înflorate etc. Cazania a cunoscut cea mai largă răspândire între vechile tipărituri
româneşti, a fost „cea mai citită carte din trecutul nostru” (Dan Simonescu). A circulat intens în toate cele trei provincii istorice româneşti,
este interesant că ea s-a răspândit mai mult în Transilvania, Banat, Bihor şi Maramureş, unde s-au găsit peste 350 de exemplare,
contribuind nu numai la apărarea Ortodoxiei, ci şi la întărirea conştiinţei de unitate naţională românească.

Izvorul principal al Cazaniei lui Varlaam l-a constituit Cartea intitulată Comoara a lui Damaschin Studitul, teolog grec din
secolul al XVI-lea. Din această carte au fost traduse şi prelucrate 20 de cuvântări. Alte cuvântări au fost preluate după manuscrise care
circulau în vremea respectivă. S-a constatat că mitropolitul Varlaam „nu este traducătorul – şi cu atât mai puţin autorul – Cazaniei, care-i
poartă numele. El numai a adunat traducerile mai vechi […] el are totuşi meritul că a strâns într-o lucrare unitară vechile cazanii […] le-a
stilizat şi le-a dat la tipar, ca «dar» întregului neam românesc” (Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu).
 • Scrisoarea lui Neacsu din Campulung
(1521)

Limba română în vremea lui Neacşu

Spre deosebire de primele documente ale altori limbi, cum ar fi spre exemplu Cartea capuană pentru limba italiană, sau
Jurămintele de la Strassburg pentru cea franceză, - texte mult îndepărtate de limba vorbită, precum şi în timp - , limba scrisorii
lui Neacşu este foarte puţin deosebită de româna vorbită astăzi. Excepţie fac numai formulele de introducere şi de încheiere
ale mesajului ce trebuia transmis, se vede, cu cea mai mare repeziciune şi claritate, fără intermediul vreunui scrib, la mijloc
fiind un document secret de mare importanţă. Din capul locului trebuie observate precizia şi laconismul expresiei.

Slavonismul "I pak" ( =şi, şi iarăşi, din nou, de asemenea) ne poate conduce la bănuiala că misiva din 29-30 iunie 1521 urma altora de
aceaşi natură. Această concluzie duce şi adaosul din atributiva: "că au trecut ceale corăbii ce ştii şi domniia ta". Formula "I pak" este utilizată
aici cam în felul latinismului modern idem, dar şi, în lipsa regulilor şi semnelor de punctuaţie, pentru marcarea începutului fiecăreia din cele
şapte fraze care compun textul.
Caracterul eminamente oral al mesajului se poate observa prin intrarea grabnică în subiect, realizată cu construcţia în dativ "dau ştire
domniei tale", ori prin expresia la pers. I şi a III-a "cum am auzit eu", "au venit un om de la Nicopole de mie mi-au spus că au văzut cu ochii",
"cum am auzit de boiari şi de genere-miiu Negre". Orală, garantând autenticitatea ştirilor, este şi expresia parantetică "şi aimintrea nu e".
Clară, concisă, cursivă, expresivitatea limbii române în Scrisoarea lui Neacşu este datorată şi elementelor latine. Fondul latin, arată
lingviştii care se ocupă cu statistica, reprezintă 92,31%, cu o frecvenţă absolută de 89,47%. Se mai constată că, din cele 112 unităţi ale
textului, 67 cuvinte de origine latină pot fi aflate şi în alte 7 limbi neolatine. Concluzia este că limba română, la momentul apariţiei ei în scris,
era pe deplin şi de multă vreme participantă la panromanismul european.

Descoperirea scrisorii
Ca multe alte documente privind istoria culturii naţionale, Scrisoarea boierului Neacşu a fost descoperită de neobositul Nicolae Iorga, la
începutul secolului nostru, în Arhivele Braşovului.
Semnificaţia documentului
Actul de naştere al limbii române scrise are, prin chiar conţinutul său, o valoare deosebit de semnificativă, definitorie pentru misiunea
poporului nostru de-a lungul veacurilor: un român de dincoace de munţi avertiza pe ardeleni de pericolul unei invazii turceşti. Indirect, în planul strict
al culturii şi în genere al vieţii spirituale, de care fenomenul limbii este atât de intim legat, evenimentul consemnat aici explică totodată şi cauza
pentru care cuvântul românesc scris a apărut relativ atât de târziu. (Scrisoarea lui Neacşu e contemporană cu Luther, cu Nicolaus Copernic şi
Ludovigo Ariosto, cu Margareta de Navara, François Rabelais şi Albrecht Dürer; la apariţia ei Leonardo da Vinci murise de doi ani!). Starea aceasta
de lucruri va continua încă multă vreme de aici înainte.
• Scrisoarea lui Neacsu din
Campulung (1521)
 • Antim IvireanuL

Cel mai învăţat şi talentat mitropolit care a stat vreodată pe scaunul mitropoliei Ţării
Româneşti, bărbat de cinste, evlavios şi împodobit cu virtuţile ce se potrivesc cu vrednicia arhierească,
Antim Ivireanul a rămas o icoană înconjurată cu evlavie şi cu recunoştinţă pentru tot ce a înfăptuit în ţara
şi Biserica Ortodoxă Română, şi împodobită cu nimbul muceniciei.
Din izvoare sigure se ştie că era de origine georgiană (din Iviria, denumire veche a
Georgiei sau Gruziei de azi, din sudul Rusiei). Părinţii săi se numeau Ioan şi Maria, iar el a primit la botez
numele de Andrei. Din fragedă tinereţe a căzut rob la turci, pe aceea vreme ţara fiind sub stăpânire
otomană

Ca episcop nu-i va fi uşor, deoarece în eparhia sa propaganda catolică câştigase teren. A

trebuit, ca atare, să întărească disciplina în rândurile clerului şi ale mânăstirilor, să ridice nivelul de
pregătire al slujitorilor, să desfăşoare o activitate pastorală intensă, atât la centru cât şi în cuprinsul
eparhiei., pretutindeni fiind „ostenitoriu Kir Antim, episcopul Râmnicului”, aşa cum arată pisania din
pridvorul mânăstirii Cozia, care a fost repictată şi căruia i s-a adăugat un pridvor.
Dar cea mai bogată activitate desfăşurată de Antim la Râmnic a fost tot aceea de tipograf,
marele merit al lui fiind acela că va tipări în româneşte cărţile de importanţă capitală pentru slujbele
bisericeşti. Motivul îl constituia faptul că Antim a înţeles că tipăriturile în limba greacă erau pe cale de a
deveni un pericol pentru limba română, pericol asociat şi cu pericolul prozelitismului catolic.
Activitatea sa la Râmnic va fi întreruptă însă, deoarece meritele sale personale, cât şi
înaltul prestigiu de care se bucura atât în ţară cât şi în Orientul ortodox, îl vor propulsa pe cea mai înaltă
treaptă a ierarhiei bisericeşti, şi anume aceea de mitropolit al Ungrovlahiei.
La 21 februarie 1708, după confirmarea alegerii sale în această înaltă demnitate
bisericească, a fost strămutat de la Râmnic la Bucureşti, iar a doua zi, în Duminica Ortodoxiei, a fost
instalat în scaunul de Mitropolit al Ungrovlahiei. Activitatea şi opera lui ca mitropolit este bogată şi variată
şi despre ea s-au scris multe articole şi studii, dar fără să se poată spune că a fost epuizat tot ce putea fi
spus în această privinţă.

Ştirea asasinării Mitropolitului Antim, spune Del Chiaro, a produs în întreaga Valahie o
generală îngrozire, deoarece toţi îl credeau surghiunit la Muntele Sinai. Lumina vieţii lui însă nu s-a stins
niciodată în conştiinţa neamului pe care el l-a slujit până la sacrificiu.
Astăzi putem afirma cu tărie că opera tipărită, ca şi cea rămasă în manuscrise, îl arată ca
patriot până la sacrificiul vieţii sale, luptător angajat pentru triumful deplin al limbii române în Biserică şi
pentru respectarea autonomiei ei, educator al clerului şi credincioşilor.