Imperiul Roman

Civilizația romană cunoaște o evoluție de aproape 12 secole integrate în etape ce corespund

celor 3 forme de organizare politică. Istoria statului roman, începe odată cu legenda oficială
de fondare a Romei, de către Romulus, în 753 î.Hr și se finisează cu căderea Imperiului
Roman de Apus, din 476 d.Hr.

1) Regatul (753 î.Hr. – 510 î.Hr.)

Regalitatea cunoaște guvernarea a 7 regi consecutivi. Prerogativele supreme aparțineau

adunării populare (adunarea curiata). Aceasta alegea regele (rex). Odată cu expedițiile militare
regele își consolidează statutul și este ales pe viață. Regele conducea prin consultarea
Senatului (Senex – “Sfatul celor bătrâni” ), format din reprezentanții vechilor familii
aristocratice ale Romei. Societatea romană era formată din patricieni (aristocrații, persoane
libere cu drepturi depline),și plebei (persoane libere fără dreptul de a participa la adunarea
populară).

2) Republica (509-27 în.Hr)

După înlăturarea moharhiei în 509 î.Hr, este instituită republica (res publica – “bunul public”)
prerogativele aparțineau Adunări Populare și Senatului. Puterea supremă de facto aparținea
senatului. Senatul controla activitatea adunărilor prin legea conform căreia senatul era în drept
să anuleze orice decizie a Adunării Populare ,dacă considera că aceasta vine în contradicție cu
interesele Romei. Tensiunile dintre patricieni și plebei, determină întocmirea în 449 î.Hr. a
Legii celor 12 table, care impiedica înterpretarea legilor în favoare aristocraților.

În situații de criză senatul numea un dictator , care avea prerogative absolute timp de 6 luni și
nu răspundea ulterior pentru acțiunile sale. În urma operațiunilor militare teritoriile dominației
romane, au fost extinse .Forma de guvernare republicană venea în contradicție cu realitatea
teritorială. Criza a fost accentuată de luptele dintre conducătorii militari. În războiul civil
contra lui Pompeius, învingător a devenit Iulius Cezar, cuceritorul Galiei și Egiptului. Acesta
uzurpează puterea de stat și centralizează administrația punând bazele viitorului imperiu.
Pentru aceasta a și fost asasinat de senatori.

3) Imperiul (28 î.Hr – 395 d.Hr)

Istoria imperiului începe în anii 30 î.Hr cu domnia lui Octavian Augustus. Impărații ierau
succesorii diferitor dinastii: Flaviilor, Iulia-Claudia, Severinilor. Apogeul Romei culminează
cu dinastia Antoninilor prin Traian (98-117) care aduce imperiul la maxima întindere și
apogeul dezvoltării economice. Acesta a alipit la imperiu Dacia (106 î.Hr), Armenia, Iordania
și Mesopotamia. Extinderea rapidă a posesiunilor determină apariția primele semne de criză.
Perioada imperiului se divizează în două etape, determinate de regimul politic adoptat.

a)Principatul (28în.Hr -284 d.Hr) regim politic în cadrul căruia instituțiile republicane
(Senatul, Adunarea populară) au funcționat de rînd cu cele imperiale, însă au fost micșorate în
prerogative. În fruntea statului se afla principele (împăratul), el deținea prerogative în fiecare
magistratură.

b)Dominatul a fost instituit de Deoclețian (din 284 în.Hr) și a reprezenat un regim politic
autocratic în cadrul căruia instituțiile republicane au fost lipsite de privilegii, iar puterea era
controlată total de împărat. Impăratul numit dominus (de la dominus – stăpân), pe lângă că
iera considerat șeful suprem al statului, puterii sale îi ierau atribuite calități supranaurale.
Consolidarea puterii împăratului a fost determinată de criza imperiului.

Criza și declinul imperiului (sec.III d.Hr)

Cauzele crizei imperiului:

4) Expansiunea teritorială care a presupus cheltuieli colosale pentru menținerea

administrației și armatei
5) Deficitul bugetar și criza financiară
6) Tendințe centrifuge și de separatism în regiunile îndăpartate de metropola romană
7) Decăderea autorității și puterii împăratului și statului roman
8) Criza valorilor și tradițiilor vechi ale romanilor și răspândire creștinismului
9) Incursiunile triburilor barbare

La Roma se observă o creștere a comploturilor, astfel între 235-285, s-au schimbat 20 de

împărați majoritatea fiind uciși prin complot. Împăratul Dioclețian (285-306) a inițiat reforme:
a introdus tetrarhia, a împărțit imperiul în dioceze și a limitat importanța Senatului. Constantin
cel Mare (306-337) a continuat reformele, lichidând Senatul a consolidat puterea centrală, a
întărit granițele de apus a le imperiului. Prin Edictul de la Milano (313 d.Hr) a oferit libertate
de cult creștinismului, acesta devenind mai târziu religie de stat a imperiului. În anul 330 a
construit o nouă Romă la Constantinopol, dar acțiunile sunt insuficiente pentru salvarea
imperiului a cărui cădere devine inevitabilă și ireversibilă.

Destrămarea și sfârșitul Imperiului Roman

Acțiunile barbare au slăbit granițele și potențialul militar. În anul 395 urmașii lui Theodosie
cel Mare - Honorius și Arcadius au împărțit imperiul în Apus și Răsărit. Către anul 400
asistăm la o acutizare a crizei politice, economice și militare. În anul 410 goții conduși de
regele lor, Alaric au dat foc Romei, iar în anul 455 vandalii au devastat Roma. La 23 august
476 germanicii regelui Odoacru l-au răsturnat pe Romulus Augustulus și Imperiul Roman de
Apus s-a prăbușit, iar odată cu el întreaga istorie antică. Imperiului Roman de Răsărit,
cunoscut deja în Evul Mediu, ca Imperiul Bizantin, a continuat să existe sub diferite forme
până la cucerirea Constantinopolului de către turcii-otomani în 1453 d.Hr.