IMPORTANȚA CULTULUI LITURGIC PENTRU VIAȚA

DUHOVNICEASCĂ A CREDINCIOȘILOR

I. Programul liturgic al bisericii parohiale – râvna misionară a preotului și nevoile

spirituale ale credincioșilor

Cheia succesului în lucrarea preoţească constă în râvna şi conştiinciozitatea pe care preotul le are
faţă de misiunea sa. Acestea sunt două calităţi absolut necesare în toate sectoarele de activitate şi
care implică multă dăruire de sine, pentru a face ca neîncetat calitatea muncii să crească. O astfel
de autojertfire trebuie să-l caracterizeze pe adevăratul preot, fiindcă, aşa cum arată Sfântul
Grigorie de Nazianz, „nimeni nu este vrednic de marele Dumnezeu, de jertfă şi de arhiereu, dacă
nu s-a adus mai întâi pe el lui Dumnezeu ca jertfă vie şi sfântă (Rom. 12, 1)”1.

Responsabilitatea slujirii sacerdotale este pe măsura sublimităţii Preoţiei, admirată de către

Sfântul Efrem Sirul în aceste cuvinte: „O, minune preaslăvită! O, putere negrăită! O,
înfricoşătoare taină a preoţiei! Spirituală şi sfântă, cinstită şi fără de prihană, pe care Hristos,
când a venit, a dăruit-o celor vrednici. Cad şi mă rog cu lacrimi şi suspine, ca să mă oglindesc în
această comoară a preoţiei. Că este o comoară pentru cei ce o păzesc cu vrednicie şi cuvioşie” 2.

Iată de ce preotul trebuie să dea dovadă de râvnă şi conştiinciozitate. Căci dacă el este încununat
cu şi conştiinciozitate. Căci dacă el este încununat cu neasemuită cinste, e împovărat şi cu
covârşitoare răspundere. Pe aceasta trebuie să o manifeste nu doar în faţa lui Dumnezeu, în
numele şi cu puterea Căruia el lucrează, ci şi în faţa oamenilor, dintre care el este ales şi pentru
care este rânduit sau investit cu „putere de sus”.

Prin râvnă se înţelege un imbold lăuntric şi puternic, o pornire aprinsă, o însufleţire în muncă,
dar şi ştiinţă şi zel. Iar când este vorba de preot, râvna presupune şi ardoare şi evlavie, căci
Hristos a venit să arunce foc pe pământ, iar preotul este torţa aprinsă care poate duce acest foc în
suflete. Prin râvnă, preotul este un înger al purităţii, care poate apăra candoarea sufletelor
răscumpărate de către Arhiereul Cel veşnic.

Râvna este evlavie şi renunţare, căci Sfinţii Părinţi adunaţi în Sinodul Trulan stabilesc prin
Canonul 29 aceasta: „Sfintele Altarului să nu se săvârşească decât numai de către persoane care
au ajunat”3. Lipsa de râvnă sau nepăsarea este condamnabilă, drept pentru care Canonul 58
apostolic dispune: „Episcopul sau preotul, nepurtând grijă de cler sau de popor şi neînvăţându-i

1
Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie, traducere, introducere
şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sophia, Bucureşti, 2004, p. 280.
2
Ibidem, p. 300.
3
Apud Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, s.n., Sibiu, 1992, p. 122.
pe ei dreapta credinţă, să se afurisească, iar persistând în lenevie şi neglijenţă, să se
caterisească”4.

Preoţia este slujirea de împăcare a credincioşilor cu Dumnezeu. Scopul ei ultim este mântuirea
credincioşilor. Ca să poată realiza aceasta, preotul trebuie să aibă o viaţă lăuntrică bogată, hrănită
prin rugăciuni şi meditaţie, o viaţă încununată de virtuţi. Întotdeauna, el trebuie să se apropie de
Sfântul Altar şi să săvârşească dumnezeieştile slujbe cu toată evlavia, demnitatea şi sfinţenia. De
asemenea, se cuvine ca preotul să fie mereu conştient că lucrarea pe care o face este sfântă şi
sfinţitoare, că cele ce se săvârşesc în Sfânta Liturghie sunt sfinte şi menite sfinţirii credincioşilor.

Ochii preotului trebuie să fie curaţi şi simpli ca porumbelul, iar mâinile lui să fie fără pată, spre a
putea îndrăzni să-L atingă şi să-L ofere pe Mielul divin Cel nepătat. Maica Domnului, prin
neprihănirea sa exemplară, a fost demnă să-L primească pe Fiul lui Dumnezeu în sânul ei şi să-L
poarte în braţele ei. Preotul se aseamănă Preacuratei în demnitate şi putere, fiind chemat să-L
nască pe Hristos-Domnul pe Altar, să-L ţină în mâinile sale şi să-L facă să Se nască în suflete,
precum S-a născut în Betleem.

Împodobit cu o astfel de sfinţenie şi râvnă dumnezeiască, preotul poate să-i facă fericiţi pe
credincioşii care suferă şi să le ofere acestora consolarea credinţei. În acest fel, el devine prieten
al oamenilor, înger al mângâierii şi împuternicit al Sfântului Duh, mijlocitor între Dumnezeu şi
oameni, spre a-i înnobila şi regenera pe păstoriţii săi. Tocmai acesta este scopul misiunii
preoţeşti, după cum afirma Sfântul Grigorie de Nazianz: „Preoţia urmăreşte să facă să locuiască,
prin Duhul Sfânt, Hristos în inimile oamenilor (Efes. 3, 17). Şi, în sfârşit, scopul cel mai de
seamă al preoţiei este să-l facă dumnezeu şi părtaş fericirii celei de sus pe cel ce aparţine cetei
celei de jos, pe om”5.

Prin conştiinciozitate, păstorul de suflete se comportă ca „lu¬mină a lumii”, adică el este

conştient că Hristos l-a pus pe culmile istoriei prezente ca să fie un far luminos, pentru ca pilda
sa bună să strălucească până la mari depărtări. El ştie că trebuie să fie liber de orice păcat, spre a
putea îmblânzi mânia lui Dumnezeu, pornită asupra lumii din cauza păcatelor oamenilor. Doritor
de a obţine pentru oameni harurile necesare, el înţelege că Dumnezeu nu l-ar asculta dacă ar fi
duşmanul Său.

Având această conştiinţă la nivelul cel mai înalt, preotul îşi va putea îndeplini îndatoririle
sacerdotale în mod serios, corect, scrupulos şi, deci, cu conştiinciozitate. Este de neconceput că
ar putea exista preot fără conştiinţa misiunii sale, deoarece când şi-a pierdut această conştiinţă
încetează, de fapt, a mai fi preot autentic, chiar dacă harul preoţiei nu se pierde niciodată. Preotul
fără conştiinţă preoţească devine piatră de sminteală pentru credincioşii încredinţaţi lui spre
păstorire.

Preotul este un om din lume, legat de trupul şi spaţiul în care trăieşte. El nu are fire de înger,
fiind un om ca şi ceilalţi oameni, supus ispitelor şi primejdiilor morale şi având conştiinţa
neputinţei sale omeneşti. Totuşi, această disproporţie între cerinţele misiunii lui sacre şi puterile
lui de om trebuie să constituie imboldul, biciul care să lovească inima de om a preotului, pentru
4
Ibidem, p. 37.
5
Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie…, p. 227.
a-l ţine continuu treaz, atent asupra sa, cu ochii şi gândul la sfinţenia, la măreţia şi la răspunderea
slujirii sale. Preotul nu poate trăi şi sluji cu mască sau travestit ca un actor. Dumnezeu nu poate fi
mulţumit sau amăgit cu aparenţe, cu forme, cu surogate. El cunoaşte, suportă şi iartă toate
slăbiciunile noastre, dar nu îngăduie prefăcătoria şi înşelăciunea. De aceea Mântuitorul a spus:
„Iar cine va sminti pe unul dintre aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne
de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării” (Mt. 18, 6). Aceste cuvinte ar trebui
să stea continuu în mintea clerului bisericesc.

Dacă preotul doreşte să-şi împlinească menirea sa extraordinară cu sporită conştiinciozitate, este
bine să cunoască modul în care era văzută şi exercitată demnitatea preoţească de către Sfinţii
Părinţi ai Bisericii. „Preoţia – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – se săvârşeşte pe pământ, dar are
rânduiala cetelor cereşti, şi pe bună dreptate, pentru că slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau un
înger sau un arhanghel, sau altă putere creată de Dumnezeu, ci Însuşi Mângâietorul. Sfântul Duh
a rânduit ca preoţii, încă pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeaşi slujbă pe care o
aduc îngerii în ceruri. Pentru aceea, preotul trebuie să fie atât de curat, ca şi cum ar sta chiar în
cer, printre puterile cele îngereşti”6. Acelaşi sfânt ierarh ne atenţionează astfel: „Spune-mi, te
rog, unde-l vom pune pe preot, când cheamă Duhul Cel Sfânt, când săvârşeşte prea
înfricoşătoarea jertfă şi când atinge necontenit pe Stăpânul tuturor? Gândeşte-te cum trebuie să
fie mâinile acelea care slujesc … când şi îngerii stau împrejurul preotului” 7.

Auzind aceste cuvinte, preotul nu trebuie să se descurajeze chiar dacă-şi vede slăbiciunea.
Hristos ştie că Şi-a încredinţat harul unui vas slab, ştie că firea acestuia este înclinată spre rău,
ştie şi cursele care i se întind din pricină că este preotul Său. Dar preotul trebuie să se roage şi să
ceară neîncetat ajutorul de la „Mai-Marele păstorilor”, Iisus Hristos, Care l-a investit cu o putere
formidabilă, încât însăşi mărirea Sa dumnezeiască atârnă de biruinţa preotului Său pecetluit cu
Duhul Sfânt. De aceea, adevăratul preot trebuie să fie pătruns de convingerea că Hristos Care l-a
trimis la apostolat i-a dat şi tăria să-¬şi împlinească sarcinile pastorale. Iadul nu are nicio putere
împotriva lui Hristos, nici împotriva celui ce crede în El şi Îl reprezintă pe arena istoriei, ca organ
sensibil al Preoţiei Sale veşnice.

Numai prin râvnă şi conştiinciozitate preotul îşi poate îndeplini eficient chemarea sa de a căuta
oiţele rătăcite, a le lua pe umeri şi a le aduce în staulul mântuirii. Dar dacă el nu este păstorul cel
bun, oiţele vor fugi departe de el, fiindcă ele nu cunosc glasul unui străin. În acest fel, din vina
preotului, Hristos va pierde acele suflete dragi pentru care Şi-a vărsat sângele Său, preţul
răscumpărării noastre.

Să ne gândim la spectacolul oferit de către Nero, când acesta privea nesimţitor din cel mai înalt
turn al Romei, cu un instrument muzical în mână, cetatea eternă cuprinsă de flăcări. Acest
spectacol ar fi în ochii lui Dumnezeu nu mai puţin respingător şi crud decât acel spectacol pe
care-l oferă un preot fără conştiinţă misionară, fără zel şi nepăsător faţă de atâţia oameni
păcătoşi, căzuţi în abisul imoralităţii, care mai târziu pot să ajungă în iad. Bine zice Domnul, prin
gura proorocului Iezechiel, către slujitorul Său, care nu-l va abate pe păcătos de la calea pierzării:
„Cel rău va pieri în nelegiuirea sa, şi Eu voi cere sângele lui din mâna ta” (Iez. 3, 18).

6
Ibidem, p. 74-75.
7
Ibidem, p. 169.
Atunci când preotul vede că nu dă randamentul dorit şi nu poate atrage, aceasta se întâmplă
probabil fiindcă oaia nu recunoaşte în el semnele adevăratului păstor, dulceaţa glasului, sfinţenia
vieţii. Poate că a speriat-o cu ameninţări nepotrivite şi cu nerăbdarea sa, ori cu mânie şi pretenţii
nedrepte. Exemplul personal dă măsura autenticităţii preotului. Exemplele conving mai mult
decât cuvintele. Preotul trebuie să fie pozitiv, entuziast, să dea speranţă, ca omul să vadă în el o
adevărată lumină. Viaţa pilduitoare a preotului este aceea care convinge, e argumentul cel dintâi
şi cel mai tare. Aşadar, râvna şi conştiinciozitatea, susţinute de către harul divin, sunt cele două
vâsle de aur prin care preotul cârmuieşte corabia cu credincioşii săi spre limanul neînviforat al
mântuirii şi fericirii veşnice.

I.1. Celebrarea Dumnezeieștii Liturghii în duminici, în sărbători și în zilele de peste

săptămână8

Dintre toate slujbele pe care credinciosul ortodox le cunoaște, respectiv despre care
poate spune câteva cuvinte, Sfânta Liturghie ocupă un loc de frunte. Încă de când creștinismul a
făcut primii săi pași pe terenul înțelenit de gândirea și viața păgână, de când Mântuitorul a
îndemnat pe Sfinții Apostoli la frângerea pâinii și la celebrarea acestei frângeri în memoria Sa,
Sfânta Liturghie a fost și este săvârșită. Este slujită de persoane consacrate și creează punctul
maxim de comuniune între participanți prin Sfânta Euharistie, Taină care reprezintă nucleul și
scopul celebrării.

În această scurtă prezentare ne vom apropia de istoria Sfintei Liturghii, încercând, prin
intermediul câtorva întrebări directoare, să ne lămurim cum s-a conturat ca slujbă bisericească.
Înainte de toate sublinierea unei realități trebuie făcută, Sfânta Liturghie a avut parte de
comentarii și tratate care au devenit monumente de exegeza liturgică, de aceea aceste cateheze
sunt doar o schița, o prezentare sintetică a unor realități ce au nevoie de mai mult timp decâ cel
pe care-l avem noi la dispoziție. Prin urmare, scopul nostru este să atingem punctele esențiale din
istoria și simbolistica Sfintei Liturghii.

1. Cine a fondat Sfânta Liturghie ?

2. Care era rânduiala Sfintei Liturghii în perioada Sf. Apostoli și în Biserica
Preconstantiniană?
3. Câte Liturghii cunoaștem în tradiția Ortodoxă?
4. Cine a definitivat Sfânta Liturghie pe care o celebrăm duminică de duminică ?
5. Ce Liturghie se săvârșește în Postul Sfintelor Pătimiri și cine a compus-o ?
6. Ce este anaforaua liturgică?

Cine a fondat Sfânta Liturghie ?

8
https://radiorenasterea.ro/repere-istorice-despre-sfanta-liturghie/; Pr. Liviu Vidican Manci Directorul Seminarului
Teologic Ortodox și lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.
 Sfânta Liturghie a fost întemeiată de Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Urmărind
textul din Matei 26, 26-28 ,,a luat pâine și, binecuvântând, a frânt și dând ucenicilor săi a zis :
Luați mâncați, acesta este trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind le-a dat zicând : Beți dintru
acesta toți, Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea
păcatelor”, vom întrezări in nuce, prima „rânduială” a sfintei Liturghii. Pentru a vedea și textele
paralele putem să ne îndreptăm privirea înspre, Marcu 14, 22-24 ; Luca 22, 19-20, I Corinteni 11,
22-25.

Care era rânduiala primei forme a Sfintei Liturghii ?

Fiind foarte atenți la textul din Sf.Matei, vom putea identifica o posibilă schemă a
Sfintei Liturghii : 1.Adunarea (Sfinții Apostoli s-au adunat împreună cu Mântuitorul în foișor) ;
2. Aducerea și primirea pâinii și a vinului (pâinea și vinul au fost aduse la masă de către gazdă
sau chiar de către participanți) ; 3. Rugăciunile de mulțumire și binecuvântare ; 4. Împărtășirea
cu Trupul și Sângele Domnului. Sigur, ceea ce nu se găsește în acest text din Matei, este
momentul citirii textelor scripturistice, Sfintele Evanghelii și Epistolele, dar în prezența
Cuvântului, mai era nevoie de lecturi? Totuși după Înălțare, Apostolii și Ucenicii aveau nevoie
de cuvânt, iar lucrul acesta este sugerat de alte texte : „Vă mai rugăm, fraților, să cinstiţi pe cei ce
se ostenesc între voi, care sunt mai-marii voștri în Domnul şi vă povățuiesc” (1 Tes. 5, 12).

Părintele Ene Braniște, dar și părintele Petru Pruteanu, liturgiști recunoscuți, ne oferă
următoarea schemă a Liturghiei apostolice și post-apostolice: 1.aducerea darurilor de pâine și
vin; 2.rugăciunea de laudă și mulțumire; 3.amintirea de pătimirile și moartea Mântuitorului;
4.binecuvântarea darurilor; 5. rugăciuni și mijlociri pentru toți; 6. Amin-ul credincioșilor „ca
semn de participare mistică a lor”; frângerea pâinii și împărtășirea din ea; 7.mulțumirea finală
8.colectele pentru nevoile Bisericii (Ieromonah Petru Pruteanu, Liturghia Ortodoxă …p.24;
Pr.prof.univ.dr.Ene Braniște, Liturgica Specială…, p.133).

În parte, această schemă liturgică este extrasă dintr-un text din secolul al IIlea, text ce
aparține Sfântului Iustin Martirul și Filozoful, „Apologia I – Către Antonius Plinuius”
aprox.155). Făcând referire la momentul liturghisirii a relatat următoarele: „Și pentru toate câte
ni s-au dat binecuvântăm pe Făcătorul a toate prin Iisus Hristos și prin Duhul Sfânt. Și în ziua
numită a soarelui (duminica) se face strângerea la un loc a tuturor celor din orașe și din țarini și
se citesc memoriile apostolilor și scrierile profeților până când se poate. După care, când cel care
citește încetează, întâistătătorul face prin cuvânt povățuirea și chemarea la imitarea acestor
frumoase lucruri. După care ne ridicăm și înălțăm toți rugăciuni în comun; și, precum spuneam
mai înainte, când încetăm rugăciunea, se aduce pâine și vin cu apă, iar întâistătătorul înalță în
chip asemănător, pe cât îi stă în putință, rugăciuni și mulțumiri, iar poporul aclamă spunând
„Amin”, și se face împărtășirea fiecăruia din (Darurile) cele euharistizate, iar celor ce nu sunt de
față li se trimite prin diaconi. Cei cu dare de mână și care vor, dau fiecare în mod liber din ale lor
cât vor; ceea ce se adună se depune la întâi-stătător, iar el vine în ajutorul orfanilor și al
văduvelor sau al celor lipsiți din alt motiv, celor ce sunt în închisori, străinilor aflați în trecere și,
simplu spus, devine îngrijitor pentru toți cei ce sunt în nevoi”. (Canonul Ortodoxiei I. Canonul
apostolic…, p. 369).
 Revenind la schema Sfintei Liturghii, ce vom putea observa? În primul rând ziua de
duminică aleasă pentru slujire, dinamica Liturghiei și accentul pus pe lecturile din Sfintele
Scripturi (Vechiul și Noul Testament), respectiv cuvântul de învățătură. Prezența lecturilor
trebuie interpretată ca dor după cuvântul Cuvântului, dar și ca moment de întărire a educației
religioase.

Constatăm cum, odată cu trecerea timpului, se conturează din ce în ce mai clar, forma
Liturghiei pe care ne-o vor oferi Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Vasile cel Mare.

Din secolul al III-lea nu avem texte care să ne descrie Sfânta Liturghie atât de
amănunțit ca în Apologia Sf.Iustin Martirul și Filosoful. Cu toate acestea avem cel puțin 3
izvoare care ne vorbesc despre Liturghia veacului al III-lea și care ne indică o oarecare evoluție
față de ceea ce avem prezentat în lucrarea pomenită. Cel mai probabil, cred specialiștii, totul a
fost cauzat de rigoarea „disciplinei arcane”. Această „disciplina arcana” interzicea credincioșilor
să vorbească despre Sfânta Euharistie și despre ceea ce se petrece în Sfânta Liturghie, datorită
Tainei, pe de o parte, dar și din cauza persecuției îndreptate împotriva creștinilor.(Karl Christian
Felmy, De la Cina de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe. Un comentariu
istoric, traducere pr.prof.Ioan I.Ică, ed.2, Ed.Deisis, Sibiu, 2008, pp. 61- 64)

Spuneam că forma Sfintei Liturghii a evoluat, dar s-a păstrat firul roșu. În acestă
cronologie a dezvoltării vom putea afla două Liturghii, Liturghia Sfântul Iacob și Liturghia
Sfântului Marcu, care vor influența pe cele pe care le cunoaștem astăzi. Liturghia Sfântului
Iacob specifică zonei siriace, respectiv a Sfântului Marcu, specifică zonei Egiptului. Una din
caracteristicile acestor liturghii era numărul de lecturi biblice, patru, iar o alta, anaforaua
liturgică, rugăciunile premergătoare și din timpul epiclezei, (a momentului pogorârii Duhului
Sfânt asupra Darurilor și a prefacerii acestora).

În secolul al IV-lea și al V-lea, au fost puse în circulație Liturghiile ce poartă numele

Sfinților Vasile cel Mare și Ioan Hrisostom.

Câte Liturghii cunoaștem în tradiția Ortodoxă ?

Căutând doar un răspuns simplu, fără să intrăm în toată istoria Sfintei Liturghii, vom
putea spune că în zilele noastre, în Biserica Ortodoxă Română, sunt 3 Liturghii care se săvârșesc,
Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare și Liturghia Sfântului
Grigorie Dialogul. Mai putem pomeni în celelalte Biserici Ortodoxe și Liturghiile Sfântului
Iacob și a Sfântului Marcu, dar acestea se săvârșesc foarte rar.

Ce Liturghie se săvârșește în Postul Sfintelor Pătimiri și cine a compus-o ?

Dat fiind faptul că vom avea o cateheză special dedicată Sfintei Liturghii a Darurilor
Înainte Sfințite, vom spune doar atât că Liturghia de peste săptămână din Postul Mare îl are ca
autor pe Sf. Grigore cel Mare, papă al Romei.

Ce este anaforaua liturgică?

 Revenind acum la istoria Sfintei Liturghii, la evoluția ei de la forma simplă pe care am
putut-o urmări din timpurile apostolice, până la complexitatea întâlnită în cel de-al patrulea veac,
am dori să ne oprim câteva clipe la Anaforaua liturgică, cea care face diferența între Liturghia
Sfântului Vasile și a Sfântului Ioan, dar și între acestea și celelalte Liturghii.

„Despre Anaforaua Sfântului Vasile, ca generalizată deja, menționau pe la anul

520 un oarecare diacon Petru, apoi Leonțiu de la Bizanț în 543 – numind-o „insuflată de
Duhul Sfânt” – și în cele din urmă Canonul 32 al Sinodului Trulan (691), Sfântul Ioan
Damaschin (+749) și Codexul Barberini, din secolul al VIII-lea”. (Ieromonah Petru Pruteanu,
Liturghia Ortodoxă…, p.50)

Dar ce este anaforaua? Conform liturgiștilor ortodocși, dar nu numai, anaforaua s-ar
deschide după formula liturgică „Să mulțumim Domnului!” și s-ar încheia cu Amin-ul!
ecfonisului „Și ne dă nouă cu o gură și o inimă a mări și a cânta preacinstitul și de mare cuviință
numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”(Pruteanu, 138). Cu alte cuvinte, este
partea centrală a Liturghiei, unde avem cele mai importante rugăciuni și momentul prefacerii.

În ce privește anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur, vom lăsa liturgiștii să vorbească
din nou:

„Cel mai probabil, atunci când Sfântul Ioan a ajuns arhiepiscop de

Constantinopol, el a redactat într-o variantă nouă Anaforaua pe care o slujise ca preot la
Antiohia și a introdus-o ca pe una secundară, alături de cea a Sfântului Vasile, care deja
exista la Constantinopol. (În duminici și sărbători se săvârșea Liturghia Sfântului Vasile cel
Mare, iar sâmbăta și în celelalte zile de rând – cea a Sfântului Ioan. De aici avem rânduiala
de astăzi a Liturghiilor în Postul Mare pentru sâmbete și duminici). Totodată, „putem
constata că Sfântul Ioan a urmărit în redactarea Anaforalei sale nu doar o formulare aparte,
ci mai ales apărarea dogmei trinitare, prin combaterea unor erezii ale timpului său: cea a lui
Arie, Macedonie, dar mai ales erezia lui Eunomie – și asta pentru că Anaforaua, la vremea
aceea, se citea în auzul tuturor și era nu numai o rugăciune, ci o mărturisire de credință”.
( Ieromonah Petru Pruteanu, Liturghia Ortodoxă…, p. 51).

Se pare că în secolele XI-XII, Liturghia Sf.Ioan a fost tradusă în latină și slavonă, dar,
încă nu ocupa locul central, principală fiind cea a Sf. Vasile cel Mare. Vă veți întreba de ce
Liturghia nu a păstrat cu fidelitate forma pe care a avut-o în perioada apostolică? Orice lucru,
pentru a-l înțelege cât de cât bine, e important să-l vedem în contextul istoric și cultural în care el
a apărut. Sfânta Liturghie a rămas aproape 300 de ani la nivelul descris de sfinții apologeți dintr-
o cauză simplă, persecuțiile. Pentru a săvârși Sfânta Liturghie, cum o facem astăzi, ar fi fost
nevoie de pace. Imediat ce au dobândit libertatea și pacea, au pus în practică forța creatoare
creștină și au scris, prin Sfinții Ioan Gură de Aur și Vasile cel Mare, dar și prin alți sfinți,
liturghia pe care o avem și astăzi.

Sunt multe alte aspecte de ordin istoric pe care le-am putea atinge aici, dar spațiul nu
ne permite. Vom încheia printr-un cuvânt al Sfântului Ioan de Kronstadt: „Liturghia este pentru
credincioși o pavăză și o ripostă în fața necontenitei dezamăgiri care domnește în lume; este
sfințirea celor întinați prin căderea în păcat, îndreptare pentru cei căzuți în greșeală, ajutor celor
înfrânți, izgonire a duhorii păcatului, revărsare a bunei-miresme a Duhului Sfânt”.(Sf.Ioan de
Kronstadt, Liturghia – cerul pe pământ, trad.Boris Buzilă, Deisis, Sibiu, 2002, p. 162)

I.2. Săvârșirea Laudelor bisericești9 în bisericile de enorie din mediul rural și din mediul
urban

Liturgiştii ortodocşi pun de obicei numărul acesta simbolic în legătură şi cu cele şapte
daruri ale Sfântului Duh, deoarece rugăciunea este privită, în viaţa religioasă creştină, ca un dar
sau o roadă a Sfântului Duh: „Vremile orânduite şi rugăciunile sunt în număr de şapte, după
numărul darurilor Duhului, căci şi sfintele rugăciuni sunt prin Duhul”, zice Sfântul Simeon al
Tesalonicului.
Biserica aduce prinosul său de slăvire, laudă şi mulţumire lui Dumnezeu, printr-o serie de
slujbe care se săvârşesc în fiecare zi (în mănăstiri şi catedrale) sau cel puţin la fiecare sărbătoare
(în bisericile de enorie) şi care se numesc în general, cu un termen consacrat, cele şapte Laude.
Ele sunt următoarele:
1. Vecernia (slujba de seară);
2. Pavecerniţa sau După-cinarea (rugăciunea de după cină sau dinainte de culcare);
3. Polunoşniţa sau Miezonoptica (rugăciunea de la miezul nopţii);
4. Utrenia (slujba de dimineaţă) (cu Ceasul I);
5. Ceasul III;
6. Ceasul VI;
7. Ceasul IX
Şirul lor începe cu Vecernia, adică slujba de seară, pentru că, precum am văzut, Biserica
creştină a moştenit din Vechiul Testament, între altele, şi tradiţia de a socoti începutul zilei
liturgice sau bisericeşti nu de la miezul nopţii, ca în viaţa civilă, ci cu seara. De aceea, în Mineie,
Octoih, Triod şi Penticostar, lauda liturgică a fiecărui sfânt sau a fiecărei zile bisericeşti începe
cu slujba de seară, deci cu Vecernia.
De ce li se spune acestor slujbe cele şapte Laude? Ele sunt de fapt opt, dar Utrenia şi
Ceasul I se socotesc de obicei amândouă ca o singură Laudă, astfel încât ele rămân şapte. De
aceea Ceasul I se citeşte totdeauna îndată după Utrenie, înainte de otpustul acesteia şi fără
binecuvântarea obișnuită de la început. Ceasurile, în număr de patru (I, III, VI, IX), marchează
principalele momente (ceasuri) ale zilei.
De ce s-a fixat numărul Laudelor zilnice la şapte? Se ştie că la vechile popoare din
Orientul apropiat, ca asiro-babilonienii, şi apoi şi la evrei, numărul şapte juca un rol însemnat, ca
simbol în viaţa religioasă. Astfel, zilele creaţiei lumii erau socotite şapte (Ieşire 31, 15-17). Șapte
9
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Editura Basilica, București, 2016, pp. 36-38
zile avea şi săptămâna (erau şi săptămâni de luni şi de ani, conform Levitic 25, 3-12). Șapte braţe
avea sfeşnicul din Cortul Mărturiei şi şapte candele ardeau deasupra, ca simbol al plinătăţii
dumnezeieşti (Ieșire 25, 31). Șapte zile stăteau pâinile punerii înainte la altar, şapte zile ţinea
sărbătoarea Paştilor sau Azimile (Levitic 23, 4). De la evrei a moştenit şi Biserica Creştină
numărul de şapte al slujbelor sau momentelor din zi, în care ea se simte îndatorată să-şi aducă
aminte de Dumnezeu, să-L slăvească, să-I mulţumească şi să I se roage, după cuvântul
psalmistului: „De şapte ori pe zi Te laud, Doamne, pentru judecăţile Tale cele drepte” (Psalmi
118, 164).
Liturgiştii ortodocşi pun de obicei numărul acesta simbolic în legătură şi cu cele şapte
daruri ale Sfântului Duh, deoarece rugăciunea este privită, în viaţa religioasă creştină, ca un dar
sau o roadă a Sfântului Duh: „Vremile orânduite şi rugăciunile sunt în număr de şapte, după
numărul darurilor Duhului, căci şi sfintele rugăciuni sunt prin Duhul”, zice Sfântul Simeon al
Tesalonicului, referindu-se la spusele Sfântului Apostol Pavel: „Însuşi Duhul se roagă pentru
noi, cu suspine negrăite” (Romani 8, 26).
Pastoraţia din mediul urban s-a deosebit dintotdeauna de cea din mediul rural, datorită
contextului complet deosebit în care astăzi, datorită schimbărilor şi mutaţiilor care au avut loc în
structura societăţii româneşti, care ne oferă stări de lucruri noi în viaţa parohiei şi care cer o
adaptare la acestea, impun o serie de metode şi căi noi de activitate pastoral-misionară sau, dacă
vrem, un nou tip de parohie10. Fără îndoială, nu ne gândim nicidecum la schimbarea structurilor
parohiei, după cum de altfel nu socotim învechite sau perimate structurile organizatorice-
administrative ale Bisericii Ortodoxe Române,ci doar, la revigorarea şi dinamizarea activităţii
pastoral-misionare care trebuie să răspundă cerinţelor actualului context în care se desfăşoară
activitatea preotului în mediul urban. Pentru a înţelege necesitatea acestei revigorări şi activităţii
pastoral-misionare, spre a o face eficientă, este necesar să cunoaştem realităţile şi
situaţiile parohiale din mediul urban, stările noi de lucruri care s-au creat şi ce remedii putem
găsi pentru îndreptarea sau îmbunătăţirea lor. De aceea, în expunerea ce urmează vom căuta să
abordăm aceste două aspecte. Desigur, ele vor fi analizate de ansamblu, care nu ne va permite să
intrăm în amănunte, dar care au darul de a ne conştientiza de sarcinile multiple şi grele care ne
stau în faţă, pentru care trebuie găsite şi soluţiile. Chiar dacă prezentarea lor nu presupune o
rezolvare a lor, ele vor avea menirea să ne dea de gândit că pastoraţia în mediul urban nu este
deloc uşoară şi că ea cere şi pricepere şi dăruire, dusă până la jertfelnicie. Ea înseamnă apostolat.
Spre deosebire de parohia din mediul rural, unde comunitatea este alcătuită în general, din
credincioşi de acelaşi nivel religios, social, profesional şi cultural, parohia din mediul urban, şi în
special cele din marile oraşe, sunt un conglomerat de populaţie foarte diferită ca stare socială,
cuprinzând tot felul de categorii: bogaţi,săraci, oameni cu posibilităţi medii de trai, şomeri, fără
ocupaţie, cerşetori etc. Din punct de vedere profesional, parohia de oraş cuprinde toate profesiile:
muncitori, intelectuali, artişti, oameni de cultură, savanţi, academicieni etc., cu care preotul
trebuie să intre în dialog şi cu care trebuie să găsească puncte de comunicare.11 Dacă în mediul
rural credincioşii sunt legaţi, prin poziţia geografică, prin delimitarea foarte exactă a satelor şi
10
Gheorghios D. Metallinos, Parohia sau Hristos în mijlocul nostru, Edit. Institutului Biblic şi
de Misiune Ortodoxăal B.O.R. (EIBMBOR), Bucureşti , 2008, p.57.
11
Pr. prof. Nicolae NECULA, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, Edit. Episcopiei Dunării de
Jos, Galaţi, l996, p.118.
prin tradiţia creată şi păstrată cu conştiinciozitate de un singur preot, care le asigură întreaga
asistenţă religioasă şi îndrumare duhovnicească, ca şi de aceeaşi biserică, unde se desfăşoară şi se
trăiesc toate evenimentele din viaţa lor religioasă, în mediul urban situaţia este cu totul alta.Aici
întâlnim multe cazuri în care credincioşii nu se simt legaţi de o parohie, iar uneori nu ştiu că fac
parte sau trebuie să aparţină unei parohii, adică să fie ataşaţi sufleteşte de o biserică şi de un
preot. Mai ales, în aglomerările mari de populaţie din cartierele marilor oraşe din ţară, mulţi
credincioşi sunt complet străini de preot şi de biserică.12
Creştinii de la sate sunt dependenţi de Dumnezeu şi prin bunurile pe care le cer în primul rând de
la Acesta: roadele bogate ale ţarinei, creşterea şi înmulţirea turmelor de vite, etc. Unii dintre ei
cred în anumite practici şi obiceiuri la temelia cărora nu există nici un conţinut religios. Se
observă această religiozitate lipsită de miez lăuntric mai ales în marele contrast ce există adeseori
în actele externe ale cultului şi morala ţăranului, între îndeplinirea cu mare sfinţenie a unor
forme,a unor prescripţii cultice şi între faptele lui de zi cu zi. Pe lângă aceasta,religiozitatea
ţăranilor mai este copleşită de credinţe deşarte, de elemente provenite din păgânism precum şi de
anumite superstiţii. Toate acestea întunecă şi slăbesc adevărata credinţă a creştinilor de la sate.În
sfârşit, un alt aspect negativ al religiozităţii ţărăneşti este fatalismul, este credinţa oarbă în
predestinaţie, în ursita, în soarta omului. Elementul acesta, prezent mai degrabă în religia
islamică este cu totul potrivnic creştinismului.13 Ţăranii au fost şi încă sunt foarte refractari faţă
de inovaţii şi faţă de unele idei de progres. Unii dintre ei mai preferă să rămână, în cunoştinţele
lor, în metodele lor de muncă şi în felul lor de viaţă, aşa cum au crescut şi cum s-au învăţat.
Foarte greu pot fi scoşi din obiceiul lor atunci când este vorba de ceva novator sau superior. Se
feresc în special de a face experienţe pe piele proprie.Privesc şi primesc uneori cu neîncredere pe
un om necunoscut. Probabil că au această rezervă datorită experienţei seculare moştenite,
deoarece ţăranii au fost deatâtea ori înşelaţi, minţiţi şi exploataţi până la sânge, şi de aceea nu
mai acordă atenţie suficientă noilor probleme şi nu renunţă cu uşurinţă la ideile şi practicile
lor.Ţăranii ascultă şi urmează sfaturile Bisericii şi persoanelor bine cunoscute şi verificate de ei.
Mulţi preoţi sunt însă fii de ţărani şi ca atare ei cunosc mentalitatea, nevoile, durerile şi întreg
felul de viaţă al ţăranilor. Preotul va căuta să se identifice întru toate cu năzuinţele, cu eforturile
şi cu lupta pentru o viaţă mai bună a ţăranilor. Preotul se va interesa de nevoile credincioşilor săi
şi îi va ajuta în toate problemele lor. El va căuta să fie corect, drept, binevoitor, un om cu
adevărat al lui Dumnezeu. Se va apropia cât mai mult posibil sufleteşte de inima lor, de gândurile
lor de sufletul lor. Va stabili chiar intimitatea ideală care trebuie să existe între părintele cel bun
şi fiul său duhovnicesc. Această intimitate nu însemnează nicidecum colaborarea preotului sub
nivelul misiunii lui. Nu însemnează intimitatea în sensul rău al cuvântului, adică a-şi permite
preotul glume şi fapte nepotrivite. De altfel, ţăranilor nici nu le place să aibă ca preot un om care
nu-şi păstrează autoritatea şi demnitatea lui de părinte spiritual, de intelectual, de om mal învăţat
şi să fie mai moral decât ei. Ţăranii îl vor pe preot apropiat de ei, dar să fie totdeaunaşi să rămână
în rolul şi poziţia lui de părinte, de om superior, de om înţelept, serios şi cu deplină autoritate, în
felul acesta credincioşii îl iubesc, îl stimează, şi îi acordă încredere nelimitată. Câştigarea acestei
încrederi trebuie să fie deci cel dintâi obiectiv ai fiecărui preot care face pastoraţie şi lucrează

12
Pr. prof. Spiridon Cândea, Contribuţii la problema conducerii pastorale la oraşe, Sibiu, l939,
p.182
13
Pr. prof. Petru Rezuş, Teologia Ortodoxă contemporană, Cap. 12: Superstiţiile şi combaterea
lor, Edit.Mitropolia Banatului, Timişoara, 1989, p. 144-149
pentru mântuirea sufletelor.Religiozitatea ţăranului trebuie cultivată zi de zi şi trebuie plivită
întocmaicum cultivă şi pliveşte grădinarul straturile cu flori.14
Mântuitorul ne îndemnase însă să ne rugăm în toată vremea (Lc. XXI, 36), sfat pe care
Sfântul Apostol Pavel îl repeta, cu alte cuvinte, astfel : „ Rugaţi-vă neîncetat ! ”. De aceea, în
afară de participarea obligatorie la serviciul comun sau public şi oficial de noapte, primii creştini
au adoptat şi alte ore sau momente de rugăciune, în timpul zilei. Şi cum aceştia erau recrutaţi mai
ales dintre evrei, ei au păstrat orele oficiale iudaice de rugăciune, cu care erau deprinşi : în
primul rând Ceasul al treilea (ora de dimineaţă). Ceasul al şaselea (ora de amiază) şi Ceasul al
nouălea (ora de seară), care erau orele de rugăciune zilnică la mai toate popoarele antichităţii şi
pe care le adoptaseră şi evreii. Consacrarea oficială ca servicii divine publice şi, deci, obligatorii,
a orelor de rugăciune din timpul zilei, alături de cele din serviciul de noapte, s-a făcut în cursul
jumătăţii a doua a secolului al IV-lea. Orele de rugăciune din timpul zilei, care până aici
constituiau un sfat sau o problemă de pietate individuală, deveniră acum o poruncă valabila
pentru toţi credincioşii. La aceasta a contribuit, în cea mai mare parte, influenţa crescândă a
monahismului asupra vieţii religioase a laicilor. Se ştie că vechii asceţi din timpul primelor trei
veacuri creştine trăiau în general în mijlocul lumii, sub numele de solitari sau asceţi şi fecioare,
ducând o viaţă de înfrânare şi de continuă rugăciune; ei alcătuiau un fel de stare sau categorie
intermediară între clerici şi laici. Se înţelege că zelul lor pentru rugăciune, mult mai mare decât
al laicilor, era pilduitor şi molipsitor pentru mulţi dintre laici. Dar începând din epoca de pace a
Bisericii, în viaţa vechilor asceţi se întâmplă o schimbare fundamentală. Ei părăsesc de aici
înainte lumea, pentru a se retrage în pustie, punând temelia vieţii chinovitice şi eremitice
(idioritmice), pentru a se putea astfel consacra mai uşor şi deplin desăvârşirii spirituale, prin
asceză şi neîncetată rugăciune. În bisericile lor se îndeplinea în chipul cel mai complet şi mai
riguros, ba chiar cu prisosinţă, pravila de rugăciune zilnică, a cărei practică însă ei o aduceau de
fapt, după mărturia Sfântului Vasile cel Mare, tot din bisericile de enorie, de unde proveneau.
Prestigiul monahismului a făcut ca bisericile mănăstireşti să devină apoi exemple şi modele în
această privinţă, mai întâi pentru bisericile catedrale (din oraşe) cu cler mai numeros şi apoi şi
pentru bisericile de enorie.15

I.3. Oficierea Sfintelor Taine pentru credincioșii parohiei și a rugăciunilor special

Preoţia se înalţă deasupra noţiunii de meserie, ea fiind o misiune sfântă, înaltă prin temeiul său dumnezeiesc, care este
Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Ce S-a adus pe Sine pentru noi jertfă lui Dumnezeu Tatăl; astfel, El a devenit Mare
Arhiereu «după rânduiala lui Melchisedec» (Evr. 7, 17), uns de Dumnezeu şi «Care a şezut de-a dreapta tronului slavei în
ceruri» ca «Slujitor Altarului şi Cortului celui adevărat, pe care l-a înfipt Dumnezeu, şi nu omul» (Evr. 8, 1-2). Domnul nostru
Iisus Hristos, Marele Arhiereu, a predat apostolilorTaina sfinţirii prin trimiterea Duhului Sfânt în chipul limbilor de foc.
Conţinutul misiunii acestora este indicat de Însuşi Mântuitorul, Care le dă puterea de a boteza, de a ierta păcatele, de a
săvârşi Sfânta Euharistie, de a învăţa ceea ce au auzit de la El şi ceea ce au văzut la El, de a îndemna să fiepăziteporuncile
Sale. Aceşti noi sfinţiţi liturghisitori ai dumnezeieştilor taine au transmis mai departe prin harul şi lucrarea Duhului Sfânt
Taina Preoţiei.Aceasta o făceau prin rugăciuni şi prin punerea mâinilor peste cei chemaţi la vrednicia de urmaşi ai lor
(F.A.14,23).Sfântul Ioan Gură de Aur arată chipul îngeresc al preoţiei: „Preoţia se săvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala
cetelor cereşti. Şi pe foarte bună dreptate, că slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau înger sau un arhanghel sau altă putere
creată de Dumnezeu, ci Însuşi Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit ca preoţii, încă pe când sunt în trup,să aducă lui
Dumnezeu aceeaşi slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri”.Prin urmare, oameni pământeşti devin prin slujirea preoţiei
membrii ai ierarhiei celei mai presus de lume.Însă preoţii au primit de la Dumnezeu o putere pe care puterile îngereşti nu o
au, şi anume puterea de a lega şi de a dezlega sufletele: «Oricâte veţi lega

14
Ibidem
15
Ceaslovul cel mare.
pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer» (Mt. 18, 18). Această lucrare a
preotului străbate cerul întrucât Dumnezeu întăreşte în ceruri, ceea ce săvârşeşte preotul jos pe pământ. Omul care a
dobândit Taina Preoţiei îşi depăşeşte condiţia trupească şi urcă până în ceruri. 16

II. Cântarea bisericească în parohia contemporană – expresie a frumuseții cultului liturgic

1. Cântărețul bisericesc și responsabilitățile acestuia în cadrul cultului divin public

Cantaretul bisericesc (denumit regional dascal, tarcovnic, psalt, cantor) este potrivit canoanelor
un membru al clerului inferior, situat pe prima treapta a ierarhiei bisericesti. Pentru a evita
neoranduiala, citetul sau psaltul se hirotesesc de catre episcop, caci nu oricui ii este ingaduit sa
citeasca sau sa cante in biserica. (Canonul 15 Laodiceea)

In practica, acest lucru este din ce in ce mai rar intalnit, pe de o parte, multi dintre cantaretii
bisericesti din cadrul bisericilor de mir, nemaifiind hirotesiti citeti, iar pe de alta, cantarea in
comun dobandind o tot mai mare raspandire.

Acest fapt constituie una din cauzele pentru care unii dintre cei ce canta in biserica nu
constientizeaza indeajuns ca desfasoara o activitate liturgica, o lucrare sfanta, ce nu numai ca nu
poate fi comparata cu oricare alta profesie exersata in lume, ci mai ales, nu poate lua forme de
manifestare ale altor arte lumesti. Asa se face ca in cadrul cultului divin public pe calea cantarii,
isi fac aparitia o serie de posibile practici si gesturi, straine cadrului eclezial, care tind mai
degraba sa risipeasca duhul de rugaciune decat sa-l sustina. Cu alte cuvinte, deviaza sensul real
al cantarii liturgice, acela de a face o legatura intre popor si Dumnezeu.

Sminteala prin cantare vine de obicei din partea extremelor. Atat din partea celor care nu au
darul cantarii si pregatirea aferenta, dar care totusi aleg sa cante alaturi de ceilalti, cat si din
partea celor care au acest dar, cunosc foarte bine cantarea bisericeasca, dar aleg sa le "etaleze”.

Din acest motiv, Parintii Bisericii nu au dat insa numai canoane cu privire la “cine” trebuie sa
cante biserici, ci si cu privire la “ce” si “cum” trebuie cantat.

Un asemenea canon este 59 Laodiceea, potrivit caruia trebuie sa se interpreteze numai cantari
aprobate de Biserica. Interpretul bisericesc este dator sa execute cantarea bisericeasca fidel dupa
modelele cantarilor compuse de Sfintii Parinti, aprobate de Biserica. Modelele cantarii bisericesti
se cuprind in cartile de cult, in care, deasupra fiecarei cantari este mentionat glasul sau tonul, pe
care sa se cante.

Un alt canon, 75 Trulan, se refera la modul executarii cantarii liturgice - "sa nu se sileasca firea
spre racnire”.

Sfantul Ioan Gura de Aur, adresandu-se in una din omiliile sale catre poporul ce canta in biserica,
spune: “Oare iti vor ajuta tie rugaciunile mainilor, ce le ridici fara de randuiala, si strigarea cea
16
Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie, în Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie,
trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sophia, Bucureşti, 2004, p. 74
mare…lipsita de minte? Cum nu te rusinezi tu de cuvintele , ce le pronunti astazi: “Lucrati
Domnului cu frica si va bucurati Lui cu cutremur?”. Dara vei zice, prorocul porunceste, ca lauda
sa o facem cu strigare:”Strigati,” zice el, “Domnului tot pamantul”. Si noi nu oprim asa o
strigare, insa oprim strigarea fara de minte, nu oprim melodii de lauda, ci oprim melodii
nepioase, strigarile peste fire ale unui sau ale unuia inaintea altuia…”

In acest sens, cartile bisericesti prescriu ca unele cantari sa se execute cu glas mare sau inaltat,
altele cu glas lin, altele rar etc..

Vasile Mitrofanovici in "Liturgica Bisericii Ortodoxe” (1929) ofera o serie de indrumari practice
cu privire la conduita cantaretului bisericesc in biserica: " Cantaretul bisericesc trebuie sa
execute melodia bisericeasca si cu cuviinta, adica sa intrebuinteze vocea sa intre limitele puterii
ei naturale. Cantaretul bisericesc trebuie sa execute cantarea cu luare aminte, adica la cantare ia
seama la textul cantarii, pronuntandu-l astfel, ca sa se inteleaga de toti cei care il asculta. Prin
urmare, el sa pronunte cuvintele si silabele lamurit, sa paseasca la cantare in masura potrivita,
neapucand prea repede inainte si neramanans indarat, sa nu desparta cuvintele, ce se afla in
legatura gramaticala, sa nu altereze la cantare tonul cuvintelor ori al silabelor, ci sa-l puna acolo,
unde zace el la pronuntarea lor verbala, si intru toate acestea sa redea cu fidelitate ideea, sensul
textului cantarii. Cantaretul bisericesc trebuie sa execute cantarea cu umilinta si in mod natural.
La executarea cantarii, cantaretul trebuie sa fie patruns de cuprinsul ei si aceasta sa o arate prin
exteriorul sau. La acele cantari, care sunt impreunate cu inchinare, ori cu ingenunchere, ori cu
metanii, sa faca aceasta si cantaretul; la executarea cantarilor, sa se fereasca de toata necuviinta,
sa nu se intoarca cu fata spre popor, sa nu bata cu picioarele, sa nu-si schimonoseasca fata, sa nu
tot intinda partea ce dinainte a grumazului, sa nu gesticuleze necontenit cu mainile.”

Cantarea bisericeasca se invata, cel mai adesea, din participarea la slujbele bisericesti, apoi prin
apropierea de strana, interpretarea unor cantari simple, pana la dobandirea competentei de a
canta toate cantarile slujbelor din cadrul bisericii. Aceste etape presupun, dar nu in mod
obligatoriu, urmarea unor studii pentru a certifica statutul profesionist al cantaretului bisericesc.

Insa nu este de ajuns ca interpretul bisericesc sa fie un absolvent al unei scoli de muzica, fie
seminar pentru nivelul liceal, fie licentiat al nivelului universitar (teologie sau conservator),
pentru a fi garantul unei cantari bisericesti autentice. Pe langa darurile sale (vocea melodioasa si
cunostintele muzicale dobandite), cantaretul bisericesc trebuie sa fie de asemenea un om al
rugaciunii. Pentru a raspunde deplin atributiilor sale si obligatiilor, cantaretul trebuie sa-si
pastreze in sufletul sau o conduita precisa. Trebuie sa se straduiasca sa fie un model pentru toti,
prin conduita sa. Sa fie decent, modest si constiincios si sa aiba mai presus de toate un
comportament crestin. In timpul slujirii sale in biserica, trebuie sa participe la rugaciune, nu sa
caute sa ofere o demonstratie a calitatilor sale vocale.

Desi misiunea interpretului poate sa para una simpla - de reproducere a ceea ce sta scris in note
sau semne muzicale, cantaretul bisericesc devenind astfel un executant -, cantarea religioasa nu
este, ca la alte confesiuni crestine, o arta a sunetului, ci accentul este pus mai ales pe mesajul
transmis, pe modul de a comunica cu Dumnezeu. Cantaretul bisericesc nu este un artist, ci un om
de vocatie, cu o chemare spre a sluji, un canal de transmitere a mesajului mantuirii.
Incheiem acest articol printr-un text al Sfantului Ioan Gura de Aur, in care arata ce anume astepta
din partea celor care cantau in biserica in vremea sa, deoarece il consideram mereu actual: “Noi
dorim si cerem, ca voi, aducand dumnezeiasca cantare, sa fiti patrunsi de mare frica si insufletiti
de pietate si astfel sa o aduceti… caci din cei de fata sunt unii, care neonorand pe Dumnezeu si
socotind zisele Duhului Sfant neinsemnate, produc sunete nepotrivite, se prezinta ca si cei
bantuiti de spirite rele, se clatina si se sucesc cu tot corpul, si fac miscari, straine cantarii
duhovnicesti. Tie se cuvenea, ca cu pietate si cu frica sa aduci slavoslovie ingereasca, dar tu
introduci aici datinile dantuitorilor […] Cum, tu nu te temi si nu tremuri? Poate nu stii, ca aici in
mod nevazut e de fata insusi Dumnezeu, care cunoaste miscarea fiecaruia?... Dar tu nu intelegi
aceasta din cauza ca, cele ce le-ai auzit si le-ai vazut la privelistile publice au intunecat mintea ta,
si de aceea cele ce se fac acolo, le introduci in randuielile bisericesti. 17

2. Cântarea în comun a credincioșilor la Dumnezeiasca Liturghie și la sfintele slujbe

Prin sec. III-IV, nu existau cantareti bisericesti in intelesul de azi. Toata lumea din
biserici canta la Liturghie. Cantaretii au luat nastere, ca reprezentanti ai credinciosilor din
biserica, atunci cand, datorita dezvoltarii Cultului, a inceput sa se simta mai adanc nevoia
disciplinarii si a organizarii cantarii religioase in Cultul crestin. Ei erau meniti nu sa inlocuiasca
pe credinciosi in executarea cantarii rituale, ci sa-i ajute, sa-i reprezinte, sa-i instruiasca si sa-i
conduca, in calitatea lor de profesionisti si responsabili ai cantarii bisericesti, cantand Domnului
si dand raspunsurile la strana impreuna cu credinciosii, iar nu in locul lor. In Biserica de Rasarit,
ei au incetat, de altfel de timpuriu, de a mai face parte din randul clericilor (inferiori), ramanand
in randul laicilor.

Este adevarat ca rolul si importanta cantaretilor bisericesti a crescut cu timpul, in

defavoarea participarii active a credinciosilor la cantarea religioasa, cel putin in anumite regiuni
ale Ortodoxiei. Prin introducerea masiva a noilor produse ale poeziei imnognafice in Cult
(tropare, condace, canoane, etc), si mai ales in urma sistematizarii cantarilor noi prin gruparea lor
pe cele opt moduri de cantare ( sau glasuri) de catre Sfantul Ioan Damaschin (sec.VIII), cantarea
liturgica devine din ce in ce mai complicata si mai greu de invatat. Deoarece nu toata lumea isi
putea insusi - aceasta arta sau tehnica pretentioasa a muzicii bisericesti, ea a fost lasata, cu
timpul, pe seama cantaretilor de strana, cu pregatire anume, mai ales la slujbele serviciului divin
zilnic, in randuiala carora au fost incadrate de preferinta noile cantari (Vecernia si Utrenia).
Imprejurarile vitrege in care se desfasoara viata religioasa a popoarelor ortodoxe dupa caderea
lor susecesiva sub jugul robiei turcesti, stingheresc si reduc din ce in ce mai mult participarea
credinciosilor chiar la raspunsurile din slujba Liturghiei. Mai ales in Biserica romaneasca,
participarea activa a credinciosilor la cantarea bisericeasca n-a mai fost posibila dupa intro-
ducerea in Cult a limbii slave vechi (slava bisericeasca), pe care credinciosii n-o cunosteau. In
virtutea traditiei, situatia aceasta s-a mentinut, din nefericire, chiar si dupa ce limba slava a fost
inlocuita treptat cu cea romaneasca, prin traducerea in romaneste a cartilor de slujba, incepand cu
sec. XVI si terminand cu sec. XVIII.

Daca in majoritatea Bisericilor Ortodoxe (de rit bizantin) cantarea credinciosilor la

slujba a fost lasata de la o vreme (sec. XV inainte) pe seama cantaretilor sau a corurilor, ea s-a
17
https://www.crestinortodox.ro/liturgica/cantarea/cantaretul-bisericesc-sminteala-cantare-123917.html
pastrat cu fidelitate la eterodocsii rasariteni (Armeni, Sirieni, monofiziti, nestorieni), unde pana
astazi toata lumea canta in biserica, cele mai multe cantari fiind stiute de toti pe din afara.

De fapt, nici in Biserica Ortodoxa aceasta traditie nu s-a pierdut cu totul. De

exemplu, in Biserica Ortodoxa Rusa, ea s-a mentinut totdeauna si s-a practicat intr-o larga
masura. In Biserica Ortodoxa Romana, ea a reinviat - indata ce aceasta a fost posibil, adica dupa
reintroducerea limbei romanesti in slujba, mai intai in Ardeal, atat li ortodocsi cat si la uniti, ca o
reactie impotriva influentei Cultelor protestante si a prozelitismului sectelor, mai intens in
Ardeal, inca dinainte de primul razboi mondial. Cantarea obsteasca incepuse sa se practice de
multa vreme la una din slujbele mai scumpe pietatii ortodoxe, si anume la Prohodul din noaptea
sfanta a Vinerii Patimilor, cand credinciosii isi unesc glasurile curate, cu cele ale clerului si ale
cantaretilor, cantand "In mormant viata...", sau "Neamurile toate lauda ingroparii iti aduc,
Hristoase al meu", si celelalte.

Participarea laicilor la cantarea religioasa in Cultul ortodox nu este nici erezie, nici
inovatie si nici metoda de lucru neortodoxa sau necanonica. Ea nu este specifica sau proprie
Confesiunilor protestante sau Cultelor neo-protestante, cum se crede si cum se spune uneori, ci
constituie o traditie veche si un principiu perfect ortodox, a carui aplicare in practica a variat
dupa vremuri si imprejurari, dar care n-a fost niciodata desfiintat sau anulat.

Departe de a fi, deci, o inovatie cu caracter sectar, cantarea obsteasca a credinciosilor

in biserica nu e decat o "reintoarcere la crestinatate", sau o revenire la traditia Bisericii primare. 18

3. Promovarea cântecelor religioase ca sinteze ale spiritualității ortodoxe

Muzica, precum alte arte, este ea însăşi un răspuns la tiparele şi ordinii creaţiei lui
Dumnezeu. Muzica sacră are un loc bine conturat, ca principiu sonor, artistic şi cultic, în
circuitul valorilor perene ale culturii muzicale universale. Puterea muzicii este diversă, ea,
aproape, poate fi considerată permisivă, transformatoare şi curativă. Muzica acţionează asupra
ascultătorului în mai multe moduri: unii o asimilează pur şi simplu la nivel instructiv, alţii o
cercetează pentru a depista în ea indicii ale existenţei, iar cei mai mulţi o ascultă pentru mesajul
pe care-l transmite. Muzica poate fi plasată în cadrul a trei mari caracteristici: extatic, simbolic şi
retoric. Dimensiunea extatică a muzicii este o reacţie subliminală vis-a vis de mişcare şi ritmuri,
ce conduc către transformări psihice. Puterea simbolică a muzicii a fost exprimată de scriitorii
creştinismului timpuriu, care integrau tiparele muzicii, ca de altfel şi a altor arte, ca parte a marii
simfonii a ordinii iniţiată şi susţinută de Dumnezeu, simbolic Cel mai mare dintre toţi
compozitorii, Creatorul Universului Universurilor. Muzica creată de oameni este un simbol al
tiparului infinit de grandios al Creaţiei lui Dumnezeu. Acceptarea acestei dimensiuni mistice a
muzicii are consecinţe importante pentru creştinism. În accepţiunea sfântului Tommaso
d’Aquino frumuseţea este splendoarea ordinii1. Un ultim aspect este legat de funcţia liturgică a
muzicii sacre precum şi de destinaţia ei încadrul închinării religioase. Închinarea este o
caracteristică fundamentală a omului de celebrare a perfecţiunii divine, care începe odată cu
privilegiul descoperirii lui Dumnezeu. De aceea omul este dator să I se închine şi să-I înalţe lui

18
https://www.crestinortodox.ro/editoriale/cantarea-comun-credinciosilor-70003.html
Dumnezeu cântări de laudă şi mulţumire împreună cu toţi sfinţii. Prin muzică această apropiere
este realizabilă, atâta vreme cât ideea superioară a credinţei există, ca principiu vital călăuzitor
menit să combată răul esenţial.19

III. Frumusețea cultului liturgic în ambianța sacră a sfântului locaș de închinare

Acum 1700 de ani, cand imparatul Constantin cel Mare dadea libertate crestinilor
(Milan - anul 313), cultul Bisericii, savarsit aproape trei secole prin case si prin catacombe, trece
intr-o noua faza istorica de dezvoltare. Liturghia ajunge sa fie slujita in biserici si catedrale
marete, unde frumusetea spatiului si fastul liturgic pamantesc faceau trimitere la frumusetea
cereasca spre care Biserica inainteaza prin fiecare rugaciune, procesiune sau gest liturgic.

De-a lungul timpului, textul si randuiala Liturghiei au cunoscut o evolutie complexa, iar
cunoasterea si intelegerea acesteia sunt indispensabile in depasirea interpretarilor superficiale si
speculative asupra slujbei euharistice, dar si in evitarea unei slujiri inconstiente si formaliste atat
a preotilor, cat si a credinciosilor, care nu realizeaza in masura cuvenita sensul si valoarea
impreuna-slujirii lor.

De aceea, prezentam intr-o editie revizuita si completata cel mai vast tratat de istorie a Liturghiei
in limba romana, destinat nu doar preotilor si studentilor teologi, ci si tuturor celor interesati de
frumusetea cultului ortodox. Cartea contine si textul comentat al Liturghiei Sfantului Ioan Gura
de Aur, un studiu despre impartasirea sistematica cu Sfintele Taine, peste o mie de note
explicative si bibliografice si mai multe anexe legate de studiul stiintific si duhovnicesc al
Liturghiei ortodoxe.20

Cultul ortodox se distinge prin bogăția, varietatea și frumusețea elementelor de artă

puse în serviciul său, prin solemnitatea, fastul și strălucirea formelor sale externe, a riturilor și a
ceremoniilor care alcătuiesc rânduiala sfintelor slujbe și care sunt, de fapt, expresia văzută și
mărturia abundenței simțirii religioase, a evlaviei credincioșilor și a spiritualității ortodoxe în
general.

Cultul ortodox se distinge prin uniformitatea și stabilitatea sa. El este guvernat de

reguli sau norme precise și fixe, unanim admise, și se exprimă în forme definitiv stabilite, care
sunt aceleași pentru toți credincioșii ortodocși, din orice parte a lumii, constituind un limbaj
comun de exprimare a cinstirii lui Dumnezeu, deși el se folosește pentru aceasta de limbi
liturgice deosebite.

Pentru aceasta cultul ortodox se distinge prin bogăția, varietatea și frumusețea

elementelor de artă puse în serviciul său, prin solemnitatea, fastul și strălucirea formelor sale
externe, a riturilor și a ceremoniilor care alcătuiesc rânduiala sfintelor slujbe și care sunt, de fapt,
expresia văzută și mărturia abundenței simțirii religioase, a evlaviei credincioșilor și a
spiritualității ortodoxe în general.
19
“Revista MUZICA Nr.2/2012”, Rolul muzicii sacre în transformarea societăţii, Cristian CARAMAN.
20
“Liturghia Ortodoxă, istorie și actualitate”, ieromonah Petru Prutean.
 Aceste calități sunt vizibile mai ales acolo unde sfintele slujbe pot fi săvârșite în
condiții optime (la catedrale chiriarhale, în mănăstiri, la bisericile urbane). Acestea îi conferă o
mare forță de înrâurire asupra sufletului omenesc, sensibil totdeauna la simțul estetic. 21

1. Estetica locașului de cult, între normele canonice și utilitatea practică

După sec. IV, în înfloritoarea epocă constantiniană şi după ea, a început în

toată lumea creştină o emulaţie arhitecturală, mai întâi de edificare, apoi de viaţă creştină
liberă. Cultul capătă forme precise, apar liturghiile Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale
Sfântului Vasile cel Mare. În sec. V, lucrarea apocrifă „Testamentum Domini“
(aproximativ 475d.H.), cerea ca „biserica să fie astfel: să aibă trei intrări, pentru
închipuirea Treimii. Diaconiconul să fie în partea dreaptă a intrării care se află la dreapta,
pentru ca să se poată separa darurile ce se aduc pentru Euharistie... să fie o intrare, dar
trei ieşiri... biserica să aibă o despărţitură pentru catehumeni, care să fie şi locul celor
exorcizaţi... Să fie apoi, în partea de răsărit, tronul episcopului... dar locul tronului să fie
înălţat cu trei trepte, fiindcă şi altarul tot aşa trebuie aşezat... Toate să fie luminoase şi
rânduite în ordine, după cum se cuvine să fie un loc sfânt şi să fie luminate prin ferestre
multe, ca închipuire a celor cereşti...“22 .
În acelaşi secol, Eusebiu de Cezareea nota în a sa „Istorie bisericeas- că“
despre sfinţirea bisericii din Tyr, abordând destul de complex pentru acea vreme şi
problema simbolicii bisericii, în Cartea X, cap. IV. Tema generală este „noi vedem în
biserică ceea ce şi ascultăm“. Pentru Eusebiu, biserica văzută este construită după chipul
celei nevăzute şi este casa lui Dumnezeu. O definiţie de forţă teologală, dar şi literară,
este aceea de „cer pământesc al veacului ce va să fie, unde Dumnezeu petrece cu toate
întru toţi“. Frumuseţea bisericii este ca şi cum s-ar ridica perdeaua de deasupra frumuseţii
Ierusalimului ceresc.
În sec. VII găsim cea mai sistematică interpretare a simbolicii bisericii în
„Mystagogia“ Sfântului Maxim Mărturisitorul, care vede în biserică imaginea lumii
spirituale şi a lumii sensibile, adică imaginea a ceea ce cade sub incidenţa simţurilor
noastre. Sfântul Maxim subliniază semnifi caţia cosmică a bisericii, ca icoană a întregii
lumi create, purificată, transfigurată: „biserica are drept cer dumnezeiescul ieration
(altar), iar ca pământ frumuseţea naosului“ 23. Totodată, aflăm că biserica închipuieşte pe
om, prin naos scoate la înfăţişare, ca prin trup, înţelepciunea practică; prin altar, ca prin
suflet, tălmăceşte cunoaşterea naturală, iar prin acelaşi altar, ca prin minte, străbate la
cunoaşterea tainică de Dumnezeu, la teologia du hovnicească. „Prin trup, ca printr-un
naos, iradiază partea activă a sufletului în împlinirea poruncilor prin înţelepciunea
practică; prin suflet se aduc, ca printr-un altar, lui Dumnezeu, folosindu-se de raţiune, în
cunoaşterea naturală, sensurile desprinse de simţuri, după ce a îndepărtat din ele, în duh,
tot ceea ce este material şi necurat. Iar prin minte, ca printr-un altar, cheamă tăcerea
21
Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Liturgica Generală, vol. I, Editura Basilica, București, 2015, pp. 120-121
22
Testamentul Domnului nostru Iisus Hristos, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, cap. XIX, p. 45-47.
23
Leonid Uspenski, Simbolica bisericii,în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei“, XXXV, nr.5-6/1960., p. 319
 prealăudată a ascunsei şi recunoscutei mari grăiri a dumnezeirii cea din adâncurile
nepătrunse prin altă tăcere şi prearăsunătoare“ (Mystagogia, cap. IV).
Contemporan acestei scrieri este şi Sfântul Gherman I, Arhiepiscopul
Constantinopolului, care a lăsat o „Tâlcuire a Sfintei Liturghii“. În prima din cele cinci
părţi ale comentariului său, Sf. Gherman vorbeşte despre locaşul de închinăciune şi
despre unele părţi distincte: absida altarului, sfânta masă, ciborionul, tâmpla, amvonul. Se
găsesc două sensuri ale cuvântului „biserică“: trupul lui Hristos şi lăcaş, uneori îmbinate
chiar în aceeaşi frază:„ea (biserica) este preînchipuită de patriarhi, întemeiată de apostoli,
este prezisă de prooroci, împodobită de ierarhi, sfinţită de martiri şi îşi aşază prestolul pe
moaştele lor sfinte“. În ceea ce priveşte chiar sensul de lăcaş, Sfântul Gherman arată că
„biserica este casa dumnezeiască în care se săvârşeşte jertfa cea tainică şi de viaţă
dătătoare, în care se afl ă sanctuarul cel mai dinlăuntru şi tronul cel sfânt, mormântul şi
masa cea mântuitoare de suflet şi de viaţă dătătoare, în care se găsesc mărgăritarele
dumnezeieştilor dogme, cu care Domnul a învăţat pe ucenicii Săi“ 24. Învăţătura Sfântului
Gherman este atât de viguroasă, încât accente din ea se vor întâlni, mult mai târziu, în
operele lui Teodor din Andida (sec. XII) şi chiar Nicolae Cabasila (sec. XIV).
La sfârşitul sec. XIV şi începutul sec. XV, de aceeaşi problemă s-a ocupat,
mult mai amănunţit decât toţi înaintaşii săi, mai sistematic, Sfântul Simeon,
Arhiepiscopul Tesalonicului († 1429), „liturgist de valoare incontestabilă, care încheie
şirul tâlcuitorilor originali ai Sfintei Liturghii şi ai cultului ortodox, în general, situându-
se cu cinste alături de înaintaşii săi, care au ridicat teologia ortodoxă pe culmile ei cele
mai înalte“25. Din vasta sa operă, se evidenţiază tratatul liturgic în care Sfântul Simeon
abordează autorizat problema simbolisticii lăcaşului de cult în capitolele: „Pentru sfânta
biserică şi pentru târnosirea ei“ 26 şi „Explicare a aceluiaşi părinte, pentru Sfânta biserică
şi pentru cei ce slujesc într-însa, diaconi, preoţi, arhierei şipentru odăjdiile cu care slujesc
oricare dintr-înşii...“27 .
Ca locaş de închinăciune Sfântul Simeon învaţă că biserica are întreită
semnificaţie. Mai întâi este icoană a împărăţiei lui Hristos din ceruri: „biserica este casa
lui Dumnezeu, alcătuită din lucruri neînsufleţite, căci se sfinţeşte cu dumnezeiescul dar şi
cu rugăciunile cele preoţeşti şi nu este ca celelalte case, ci este făcută pentru Dumnezeu şi
pre Dânsul are locuitor şi într-însa este puterea, slava şi darul Lui“ 28. În altă parte scrie:
„Biserica lui Dumnezeu închipuieşte cerul cu raiul care dăruieşte darurile cereşti, pentru
că are în ea nu lemnul vieţii de atunci, ci pe însăşi Viaţa care Se jertfeşte şi Se dă... Căci
noi intrăm în dumnezeiasca biserică ca în rai sau ca în cer...“ 29. În al treilea rând, biserica

24
Sfântul Gherman, Arhiepiscopul Constantinopopului, Tâlcuirea Sfi ntei Liturghii, în„Mitropolia Olteniei“, XXVI
(1974), nr. 9-10, p. 825, traducere de pr. prof. Nicolae Petrescu.
25
Pr. prof. dr. Nicolae Necula, Simbolismul locaşului de cult în opera liturgică a Sfântului Simeon, Arhiepiscopul
Tesalonicului (sec.XV), în „Glasul Bisericii“, XLII (1983), nr. 9-12, p. 637.
26
Sfântul Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tututor dogmelor credinţei noastre ortodoxe după
adevăratele pricini puse de Domnul nostru Iisus Hristos, traducere de Toma Teodorescu, Bucureşti, 1865, p. 109-
190.
27
Ibidem, p. 251-269.
28
Ibidem, cap. 128, p. 120.
29
Ibidem, cap. 98, p. 103.
 este simbol al împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, Sfântul Simeon preluând simbolistica
primară a corabiei noahitice, izbăvitoare de potop şi de valuri. Corabia este condusă de
Însuşi Hristos „Care este cap Bisericii, iar Biserica este Trupul Său“ (Efeseni, cap. V), de
aceea, lăcaşul de închinăciune este numit „chip al bisericii celei preasfinţite şi vii“ 30. În
fine, biserica este împărăţia lui Dumnezeu din inimile credincioşilor, care sunt „temple
ale Duhului Sfânt“ (I Corinteni 3, 16), dar este şi „casă de lucruri dumnezeieşti, liman şi
doctorie a sufletelor, mijlocitoare rugăciunilor către Dumnezeu şi organ al Tainelor Lui,
rămânând în veci neclintită“31. Prin faptul că Sfântul Simeon simbolizează prin biserică
toate cele văzute şi cele nevăzute, lăcaşul de închinăciune devine un simbol chiar al lui
Hristos „care este şi el om, dar şi un simbol al tainei Sfintei Treimi, neapropiată după
fiinţă, dar cunoscută prin purtarea de grijă şi prin puterile Ei“ 32. Sfânta Biserică este
definită şi prin alte sintagme profunde şi expresive: „candela lui Hristos“, „casă de lucruri
dumnezeieşti“, „casă a Jertfei celei mari“, „dătătoare a multor bunătăţi“ 33 . Şi hramul pe
care-l poartă biserica face din aceasta un sfânt lăcaş şi se merge într-acel lăcaş ca în casa
lui Dumnezeu. Iar dacă un sfânt patronează o biserică, „acesta petrece într-însa ca într-un
lăcaş al său şi se află nevăzut, acolo, în biserică, cu sufletul, iar de multe ori şi prin
moaştele sale, va fi acolo şi lucrează cu dumnezeiască putere şi cu daruri“ 34.

2. Grija permanentă a preotului pentru înfrumusețarea locașului de rugăciune

3. Semnificațiile spirituale ale obiectelor de cult și utilizarea acestora în cultul divin

Bibliografie

30
Ibidem, cap. 122, p. 117.
31
Ibidem, cap. 120, p. 116.
32
Ibidem, p. 253.
33
Ibidem, cap. 128, p. 120, cap. 101, p. 109, cap. 131, p. 121.
34
Ibidem, cap. 121, p. 120-121.
1. † Irineu, Arhiepiscop al Alba Iuliei, Poruncile bisericești, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2016.
2. Braniște, Ene, Liturghia – sufletul etern al Ortodoxiei în rugăciune: Studii de teologie liturgică, vol. 1,
Ed. Andreiana, Sibiu, 2013.
3. Braniște, Ene, Bucuria sfințitoare a Liturghiei: Studii de teologie liturgică, vol. 3, Ed. Andreiana, Sibiu,
2014.
4. Necula, Nicolae D., Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. 1, Ed. Trinitas, București, 2014.
5. Necula, Nicolae D., Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. 2, Ed. Trinitas,București, 2014.
6. Belea, Nicodim, Contribuții la problema conducerii pastorale a credincioșilor de la sate, ed. a 2-a, Ed.
Reîntregirea, Alba Iulia, 2019.
7. Belea, Nicodim, Cultul ortodox, factor de ascensiune spirituală și morală, în vol. „Teologie, pastorație
și repere spirituale: studii și articole”, Ed. Reîntregirea, Alba
Iulia, 2021.
8. Schmemann, Alexander, Liturghie și viață: Desăvârșirea creștină prin intermediul
experienței liturgice, Ed. Basilica, București, 2014.
9. Gavrilă, Vasile, Mai este atractivă viața liturgică pentru tineri? în vol. „Pentru
tineri: teologie liturgică”, Ed. Fundația Tradiția Românească, București, 2009.
10. Smith, David R., Ajutor! Mă plictisesc în biserică: Cum să participăm cu toată
ființa noastră la Sfânta Liturghie, Ed. Doxologia, Iași, 2015.
II
11. Petrică, Vasile, Cântăreții bisericești în viața parohială, în „Mitropolia
Banatului”, Anul XXXIV, nr. 9-10, 1984, p. 591-594.
12. Buta, Ioan-Eugen, Reglementări canonice privind cântarea liturgică în Biserica
Ortodoxă Română, Ed. Andreiana, Sibiu, 2016.
13. Călugăr, Dumitru, Gânduri pentru cântăreții bisericești, în „Îndrumător
bisericesc, misionar și patriotic”, Sibiu, 1988, p. 67-69.
14. Stanciu, Vasile, Cântarea cultică ortodoxă, mijloc de activitate misionară, în
„Studii Teologice”, Anul XXXVII, nr. 7-8, 1985, p. 539-553.
15. Lungu, Nicolae, Cântarea în comun ca mijloc de lămurire a dreptei credințe, în
„Biserica Ortodoxă Română”, Anul LXX, nr. 11-12, 1952, p. 890-899.
16. Lossky, Nicolas, Teologia muzicii liturgice: o perspectivă ortodoxă, Ed.
Renașterea, Cluj-Napoca, 2013.
17. Adam, Domin, Cultura muzicală bisericească în Eparhia Alba Iulia, Ed.
Aeternitas, Alba Iulia, 2003.
18. Grăjdian, Vasile, Erori acustice în biserici, în „Îndrumător bisericesc”, Sibiu,
2009, p. 157-167.
19. Yameos, Iacob, Principalele aspecte ale istoriei muzicii bisericești, Ed.
Reîntregirea, Alba Iulia, 2010.
20. Moldoveanu Nicu, Istoria muzicii bisericești la români, Ed. Basilica, București,
2010.
3
III
21. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, Ed. Institutului Biblic și de Misiune
Ortodoxă, București, 2017.
22. Stăniloae, Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă,
EIBMBOR, București, 2004.
23. Constas, Maximos, Arta de a vedea: Paradox și percepție în iconografia ortodoxă,
Ed. Doxologia, Iași, 2017.
24. Braniște, Ene, Liturgica generală cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și
pictură creștină, vol. 1, Ed. Basilica, București, 2015.
25. Braniște, Ene, Nițoiu Ghenadie, Neda Gheorghe, Obiectele liturgice și locașurile
de cult, în vol. „Liturgica teoretică”, EIBMBOR, București, 2002, p. 93-152.
26. Morar, Nicolae, Spre o mai sporită atenție față de obiectele de cult, în „Mitropolia
Banatului”, Anul XXXVII, nr. 1, 1987, p. 58-60.
27. Bizău ,Ioan, Liturghie și teologie, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2009.
28. Vasilios, Arhimandritul, Intrarea în Împărăție sau modul liturgic, Ed. Deisis,
Sibiu, 2007.
29. Palade, Mihaela, Iconoclasmul în actualitate: de la „moartea lui Dumnezeu” la
moartea artei, Ed. Sophia, 2005.
30. Cândea, Spiridon, Preotul și icoanele religioase din casele credincioșilor, Preotul
și icoanele eterodoxe, în vol. „Studii și articole de pastorală ortodoxă”, Ed.
Arhiepiscopiei Sibiului, 2002, p. 193-201.