Păcatul în Vechiul Testament

Prof. Adăscăliței Dumitru Andrei

Școala Gimnazială Nr. 3 Piatra-Neamț

Păcatul apare ca un act de revoltă împotriva lui Dumnezeu, dar care se întoarce împotriva celui ce îl
comite. El are uneori consecințe de-a dreptul catastrofale atât petru făptuitor cât și pentru mediul în care trăiește
acesta.1
Păcătuind, omul își pierde pacea interioară intrând în conflict cu sine însuși. Referitor la acest lucru cartea
Iov zice: „Nelegiuitul se chinuiește în toate zilele vieții sale și de-a lungul anilor hărăziți celui tiran.”(Iov 15,20-
25). Nici unul dintre muritori nu poate fi nevinovat de păcat și nu poate fi bun înaintea lui Dumnezeu. Pot fi
numiți mai puțin răi cei ce se luptă cu păcatul și sunt împlinitori ai poruncilor divine , deci credincioși înaintea
lui Dumnezeu.
Cărțile biblice arată că întreaga ființă umană este contaminată de păcat: gândurile, sentimentele, cuvintele și
faptele (Facere 6,5 ; Matei 15,19 ; Galateni 5,19-21). Însă atât păcatele cât și virtuțile au diferite stadii de
dezvoltare.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că diavolul pentru a-l duce pe om la păcat se folosește de multă viclenie
și stăruință. Diavolul nu se oprește niciodată până ce nu-l aduce pe om la culmea răutăților și de aceea noi trebuie
să ne împotrivim păcatelor.
Omul poate păcătui față de Dumnezeu și față de aproapele său. Cauza păcatului trebuie căutată în cele trei
mari ispite cu care satana l-a încrecat și pe Mântuitorul Hristos în pustie și anume: pofta cărnii, pofta ochilor și
mândria vieții. Aceste ispite nu apar însă deodată deoarece diavolul știe să le împartă în funcție de vârsta
omuluiși de preocupările acestuia. Prima ispită este destinată tinerilor, a doua omului matur, iar cea de-a treia
celor mai în vârstă.
Chiar dacă în intervalul dintre naștere și moarte putem face ceea ce dorim și ni se pare că este mai bine,
va trebui cândva să dăm seama înaintea lui Dumnezeu pentru ceea ce am făcut. Istoria mântuirii prezentată în
Biblie ne avertizează că dintotdeauna, păcatul a atras mânia și judecata lui Dumnezeu asupra omului, a
popoarelor și chiar a naturii înconjurătoare. 2
Pedeapsa pentru păcat a venit de multe ori asupra unora chiar în viața pământească. Despre acest lucru
profetul Naum spune: “Domnul nostru este un Dumnezeu Îndelung-răbdător și mult milostiv, totuși este și drept
deoarece nepedepsit nimic nu lasă”(Naum 1,2-3).
Și Sfântul Pavel ne arată că Dumnezeu îl judecă pe cel ce stăruiește în păcat: “Căci mania lui Dumnezeu se
descoperă din cer peste toată fărădelegea și peste toată nedreptatea oamenilor care țin nedreptatea drept
adevăr”(Romani 1,18).
Păcatele pot fi: grele, săvârșite cu bună știință și păcate mai puțin grave, săvârșite fără știință sau din
constrângere. Dar indiferent de felul păcatului noi vom fi trași la răspundere pentru el.
Aceste rezultă chiar din Sfănta Evanghelie, unde se relatează despre ultimele cuvinte e pe cruce ale
Domnului Iisus Hristos: „Tată iartă-i că nu știu ce fac!”(Luca 23,34). Prin aceste cuvinte trebuie să înțelegem că

1
Semen Petre, Păcatul-boală a sufletului, ed. Panfilius, Iași, 2004. pag. 14
2
Ibidem, pag. 18
așa cum cei ce l-au ucis pe Iisus neștiind ce fac, erau totuși vinovați și aveu nevoie de iertare, tot așa are nevoie
de iertare omul chiar și atunci când păcătuiește din neștiință.
Păcatul se săvârșește prin voia liberă a omului dar nașterea lui depide de unele pricini cum ar fi:ispita și
ocazia la păcat. Ispita este îndemnul la păcat, ea trezind pofta de a dobândi ceva prin încălcarea legii morale.
Acestă pornire vine sau dinăuntrul cuiva, adică din firea lui slăbită de păcatul strămoșesc sau dinafară.
Ispita dinăuntru este prilejuită de pofta trupului (mâncare, băutură, desfrânare), pofta ochilor (bogăție) și pofta
inimii (trufia și mândria).
Ispita din afară vine de la diavol și de la lume. Însă creștinul, ajutat de harul dumnezeiesc poate birui chiar
și ispitele cele mai puternice așa cum reiese din versetul de la I Corinteni 10,13 „Credincios este Dumnezeu; El
nu va îngădui să fiți ispitiți mai mult decît puteți ci odată cu ispita va aduce și scăparea din ea, ca să puteți
răbda”.
Pe pământ creștinul nu este ferit de ispite însă dacă le înfrântă cu bărbăție, ele îl întaresc ăn cuvinte :
“Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieții, pe care a făgăduit-o
Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”(Iacov 1,1). Dacă însă credinciosul nu se împotrivește ispitelor atunci acestea
îl vor duce la păcat.
În Sfânta Scriptură găsim pilde din care reiese că ispitele pot fi biruite. În Vechiul Testament, dreptul Iov
iese biruitor din lupta împotriva ispitelor cu care se apropie diavolul de el.
Păcatul aduce nenumărate suferințe, care slăbesc și otrăvesc puterile sufletești, nimicește viața trupească prin
patimi și boli, distruge buna înțelegere dintre oameni.
Pedeapsa păcatului este blestemul lui Dumnezeu. Dreptatea dumnezeiască cere ca fiecare faptă bună sau rea
să-și aiba plata ei. Însă adevărata răsplată și pedeapsă urmează în viața viitoare.
Păcatul este de două feluri: 1. Strămoșesc, săvârșit de strămoșii noștri Adam și Eva
2. Personal, săvârșit de fiecare în parte
Păcatele grele sânt acelea prin care cineva săvârșește lucruri oprite de poruncile dumnezeiești și pot fi:
capitale, împotriva Duhului Sfânt și stricătoare la cer.
Păcatele capitale sunt: mândria, iubirea de argint, desfrânarea, invidia, lăcomia, mânia și lenea.
Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acelea prin care creștinul se împotrivește poruncilor dumnezeiești și
tuturor lucrurilor Sfântului Duh. Aceste păcate se îndreaptă împotriva celor trei virtuți: credința, dragostea și
nădejdea.
Se numesc păcate stricătoatre la cer deoarece sunt păcate foarte grele: uciderea săvârșită cu voie, sodomia,
asuprirea văduvelor orfanilor și săracilor, oprirea plății lucrătorilor, lipsa de cinste și mulțumire față de părinți.
Deci păcatul se poate interpreta și ca revoltă împotriva Creatorului. Prin săvârșirea repetată a păcatului
acesta poate cauza grave boli fizice , morale și spirituale, păcatul însuși îmbolnăvind sufletul.
Creștinii mai trebuie să știe că săvârșind păcatul devin slujitori ai demonilor care , deși împreună cu
Satana , căpetenia lor, au fost înfrânți iremediabil de Hristos, se luptă din răsputeri să împiedice mântuirea
omului. Satana încurajează păgânismul , idolatria , necredința, vrăjitoria, erezia și apostazia . 3
Omul este obligat să poată alege între bine și rău.
Bibliografie

1. Semen, Conf. Dr. Pr., Petre, Păcatul-boală a sufletului, Editura Panfilius, Iași, 2004
3
Ibidem, pag. 227