Doctrina despre păcat

Generalităţi. Definiţii
Teofil din Antiohia şi Ioan Gură de Aur – păcat = neascultare
Păcat – îndepărtare voluntară de la ceea ce este potrivit cu natura la ceea ce este
împotriva naturii (Ioan Damaschin).
Augustin – păcatul = faptă, vorbă, dorinţă împotriva legii veşnice
Păcatul = încălcarea legilor lui Dumnezeu şi a legilor pământeşti când acestea nu
contravin legilor lui Dumnezeu.
Legea lui Dumnezeu – Legea elementară – tipărită în elemente, substanţă, fiinţe
raţionale şi iraţionale
Legea juridică – legea naturală, morală (Matei 5:48, 1 Petru 5:16).
Legea juridică = expresia voinţei lui Dumnezeu, exprimată în porunci.
Există 3 scopuri principale pentru care Dumnezeu a dat legea oamenilor:
ca omul să cunoască mai mult despre păcat (Romani 7:7-13)
pentru a revela sfinţenia lui Dumnezeu (Romani 7:12)
pentru a-l conduce pe păcătos la Hristos (Romani 10:4)
Legea lui Hristos – Romani 7:4 – “morţi faţă de Lege” (1 Corinteni, Galateni 2:20)

Natura păcatului

Păcatul este un rău moral – în lume răul îmbracă multe forme. Nu toate relele sunt
păcate:
Răul fizic (inundaţii, cutremure, calamităţi naturale) nu este păcat. Numai răul moral
este considerat păcat de către Dumnezeu, pentru că omul este o fiinţă raţională cu
posibilitate de discernământ.
Păcatul este o încălcare a Legii lui Dumnezeu. Domnul Isus Hristos spunea că toată
Legea se
cuprinde în porunca dragostei (Matei 22:37-40). A încălca Legea lui Dumnezeu este
păcat. Există o relaţie între Lege şi păcat. A nu face ceea ce porunceşte Legea este
în aceeaşi măsură păcat ca şi a face ceea ce este interzis de Lege.
Păcate – omitere (Iacov 4:17)
- comitere (Romani 14:23)
Necunoaşterea unei Legi nu-l scuză pe om de vina lui (Luca 12:47).
Insensibilitatea faţă de păcat (conştiinţă bolnavă şi pângărită nu înlătură realitatea
păcatului).
Păcatul este atât un principiu (natură), cât şi un act.
Păcatul – principiu = natura păcătoasă a omului.
Ex. Pomul sălbatic – Matei 7:17
Biblia face distincţie între păcat şi păcate (Romani 7:17, 1 Ioan 1:8). Termenul
“păcat” se referă la păcatul originar, care s-a transmis asupra tuturor generaţiilor, iar
termenul “păcate” se referă la păcatele săvârşite de fiecare individ de bună voie.
Opinia teologică generală este în acord cu această concepţie despre păcat. Oamenii
atribuie viciul şi virtutea dispoziţiilor şi stării omului.
Păcatul include atât pângărire, cât şi vinovăţie.
 În măsura în care păcatul este o încălcare a Legii, el produce vinovăţie. În
măsura în care este un principiu = pângărire. Pângărirea se manifestă prin
întunecarea înţelegerii, prin închipuiri rele (Genesa 6:5, Romani 1:21), pasiuni
păcătoase (Romani 1:26), printr-o vorbire stricată, voinţă pervertită (Romani 7:18).
Toate acestea sunt simptome ale unei naturi decăzute.
e) Păcatul este în esenţa sa egoist. Cercetătorii Sfintelor Scripturi şi-au pus mereu
întrebarea ce îl face pe om să păcătuiască: mândria, neascultarea, egoismul.
Concluzia la care s-a ajuns este că orice formă de păcat îşi are originea în egoism.
Domnul Isus Hristos ne cheamă să fim altruişti şi dă exemplu de altruism în Ioan
5:30.

Teorii cu privire la păcat

În funcţie de concepţiile pe care le au despre Dumnezeu, oamenii împărtăşesc

următoarele concepţii cu privire la păcat:
Concepţia creştină autentică – susţine punctul de vedere biblic pe care l-am
prezentat în curs.
Teoria deterministă – afirmă că voinţa liberă este o iluzie. Ei susţin că faptele sunt
dictate de
impulsuri interne şi omul nu are nici un control asupra lor. Concepţia că omul poate
alege între bine şi rău – contravine determinismului. Determinismul consideră că
păcatul este o infirmitate, iar păcătosul ar trebui compătimit, nu pedepsit.
c) Teoria ateistă – singura vină a omului rezultă numai din relaţiile incorecte şi
neprincipiale cu semenii săi.
d) Teoria ştiinţei creştine – defineşte păcatul ca absenţa binelui şi ca o eroare a
gândirii umane. Ei spun că ceea ce ar trebui corectat la om este numai gândirea.
e) Teoria hedonistă – greceşte “hedon” – plăcere. Ei susţin că scopul vieţii este
plăcerea. A greşi e ceva omenesc.
f) Teoria evoluţionistă – păcatul este o moştenire a animalismului primar. Animalele
nu
păcătuiesc, ci trăiesc potrivit cu natura lor. Ele nu au experienţa conştiinţei şi
sentimentul vinovăţiei. Evoluţia îi scuză pe oameni pentru păcatele lor şi-i absolvă de
orice răspundere.

Păcatul originar (Originea păcatului)

În acest capitol vom analiza împrejurarea în care a apărut primul păcat în
Univers şi apoi primul păcat comis de om. Vom analiza, de asemenea, natura
acestor păcate.
Păcatul lui Lucifer
Biblia arată că nu întotdeauna a existat păcat în Creaţie. Din veşnicie şi până în
Genesa 1:1 nu a existat nici o formă de păcat. Totul era desăvârşit şi toate I se
supuneau în mod desăvârşit Creatorului. Primul păcat care a însemnat şi prima
fisură în Creaţie l-a comis Lucifer.
Ioan 3:8 – “Cine păcătuieşte este de la diavolul pentru că diavolul păcătuieşte de la
început. “
Cauza primului păcat a fost mândria, mândrie care a izvorât din frumuseţea
deosebită a lui Lucifer care era un fiu al zorilor (Ezechiel 28:13, 15, 17; Isaia 14:21).
Păcatul lui Lucifer a avut drept urmare împărţirea lumii angelice în 2 părţi. O parte
dintre îngeri (2/3 după toate probabilităţile) I-au rămas fideli lui Dumnezeu, iar 1/3 l-
au urmat pe Lucifer. Din momentul căderii sale, Lucifer a devenit adversarul
permanent al lui Dumnezeu şi duşmanul oricărui bine. De altfel, Lucifer poartă nume
care îi descriu poziţia de adversar al lui Dumnezeu şi duşman a tot ce este bine.

Păcatul lui Adam

Biblia ne învaţă că în rândul oamenilor primul păcat a fost comis de Adam şi
Eva. Diavolul s-a folosit de şarpe pentru a-i ispiti pe primii oameni. Metoda folosită de
diavol pentru a-i îndepărta pe primii oameni de Creatorul lor a fost ispita, păcatul
comis a fost neascultarea , iar consecinţele imediate au fost multe. Sfânta Scriptură
arată că ispititorul încearcă şi astăzi să-i doboare pe oameni prin cele 3 căi ale ispitei
(1Ioan 2:16). Ele sunt pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii. Porţile
de intrare ale ispitei sunt cele 5 simţuri cu care este înzestrat omul: văz, auz, pipăit,
miros şi gust.
În cazul primilor oameni, diavolul a exploatat şi pofta ochilor (Genesa 3:6) –
plăcut de privit – şi pofta firii pământeşti şi lăudăroşenia vieţii (de dorit să deschidă
mintea).
Păcatul comis de Adam a fost unul comis cu premeditare, de bună voie şi cu
bună ştiinţă. De aceea, păcatul lui a fost considerat deosebit de grav. Diavolul care
este un înşelător de la început se apropie şi azi de oameni într-un mod deosebit de
subtil şi îmbrăcând uneori chiar o haină îngerească. În 2 Corinteni 11:14 citim că la
nevoie se îmbracă în înger de lumină. Alteori el foloseşte Cuvântul lui Dumnezeu,
dar încearcă să-i schimbe adevăratul înţeles (ispitirea Domnului Isus). De foarte
multe, ca în cazul primilor oameni, diavolul încearcă să strecoare îndoieli faţă de
autoritatea lui Dumnezeu şi faţă de caracterul lui Dumnezeu.

Păcatul strămoşesc şi păcatul personal

Prin păcatul strămoşesc înţelegem, păcatul adamic. Atunci când Adam a
păcătuit a făcut-o ca reprezentant al întregului neam omenesc. Păcatul lui a deschis
poarta păcatului în omenire. În teologie se vorbeşte despre universalitatea păcatului,
ceea ce înseamnă că păcatul odată intrat în lume a trecut asupra tuturor oamenilor
(Romani 5; Psalmul 51:6). Trecând asupra tuturor oamenilor păcatul a dus la
pierderea neprihănirii originale, coruperea naturii morale a omului, extinderea
corupţiei, păcatul a atins toate componentele vieţii umane.
Prin păcat personal înţelegem păcatul comis de fiecare în parte. Biblia ne învaţă
că oamenii vor fi judecaţi pentru păcatele personale şi pentru alegerea rea pe care o
face fiecare om în parte (Genesa 3:1-6; Romani 1:18-32; 1 Ioan 3:4).
În ce priveşte atitudinea lui Dumnezeu faţă de păcatul originar putem spune că
în cazul copiilor, Dumnezeu are o abordare specială. Se pare că Dumnezeu nu-i
aruncă în iad pe copilaşii care au numai păcatul originar. Există teologi care cred că
Dumnezeu are un har divin special pentru aceşti copilaşi.
Toate păcatele omenirii le-a purtat Domnul Isus Hristos pe cruce. Biblia ne
învaţă că Dumnezeu urăşte păcatul, dar iubeşte pe pe păcătoşi. Pedepseşte
păcătoşii care nu se pocăiesc de păcatele lor. Nu este vorba de o răzbunare a lui
Dumnezeu, ci de apărarea sfinţeniei şi dreptăţii lui.

VI. Consecinţele căderii omului

În acest subcapitol vom prezenta consecinţele păcatului originar. Consecinţele

sunt immediate şi îndepărtate. Astăzi la aproximativ 6000 de ani de la Creaţie vedem
foarte multe forme ale răului şi foarte multă durere. Toate acestea sunt consecinţe
ale păcatului. Consecinţele imediate sunt cele pe care le-au simţit Adam şi Eva
imediat după căderea în păcat. Prin consecinţe îndepărtate înţelegem toate
nenorocirile, necazurile şi toate pedepsele care au venit asupra oamenilor după
căderea în păcat şi cele care urmează să mai vină. Prezentăm în continuare
principalele consecinţe ale căderii omului în păcat.

Moartea spirituală şi stările sufleteşti specifice omului mort din punct de vedere
spiritual.
Moartea spirituală înseamnă despărţire de Dumnezeu. Primii oameni au fost
preveniţi de Dumnezeu să nu mănânce din pomul oprit pentru că în ziua în care vor
mânca din el vor muri (Genesa 2:17).
După comiterea păcatului neascultării, Adam şi Eva au murit spiritual. Au încetat
părtăşiile zilnice pe care le aveau când Dumnezeu îi vizita. Au trăit sentimente pe
care nu le-au cunoscut înainte, care pentru ei au constituit o mare povară
sufletească. Senzaţia că sunt goi, frica din suflet i-a determinat să se ascundă după
pomii din grădină şi să-şi coase şorţuri din frunze de smochin. Până atunci primilor
oameni nu le-a fost niciodată frică, ruşine şi nici n-au fost deranjaţi în vreun fel de
condiţia lor fizică.
Osândirea şarpelui (Genesa 3:14)
Înainte de căderea omului în păcat, şarpele nu era un animal periculos cum este
azi. Nu se târa pe pământ şi nu era blestemat aşa cum este din momentul căderii
omului şi până azi. Fiindcă a fost instrumentul de care diavolul s-a folosit pentru a-l
amăgi pe om, şarpele suportă consecinţele pe care Dumnezeu le-a hotărât.
Suferinţa femeii (Genesa 3:16)
Constă în naşterea de fii cu durere şi dependenţa ei de bărbat.
Suferinţa bărbatului (Genesa 3:17-19)
Ea constă în munca foarte grea pe care avea să o presteze pentru câştigarea
existenţei. În mod deosebit în Genesa 3 se vorbeşte despre truda omului care
munceşte pământul. Datorită condiţiilor grele care au apărut pe pământ şi-au făcut
apariţia bolile de care au parte oamenii.
Blestemul pământului
Genesa 3:17 arată că din pricina oamenilor care au păcătuit, Dumnezeu a
blestemat pământul. Blestemul asupra pământului a avut următoarele consecinţe:
a apărut duşmănia între animale. Înainte de căderea în păcat nu existau animale
domestice şi animale sălbatice. Nu exista nici un fel de duşmănie şi nici un fel de
dezbinare în regnul animal În rândul animalelor era armonia care exista în întreaga
Creaţie. Datorită păcatului originar a fost afectat şi regnul animal, a apărut ferocitatea
la unele animale şi lucrurile s-au degradat până a ajuns în situaţia de azi.
S-au produs perturbări şi în vegetaţie. Au apărut spinii şi pălămida. În Creaţia
originară nu era nimic nefolositor, nimic ce să fie împotriva omului. Spinii, pălămida şi
toată vegetaţia care dăunează azi sunt consecinţe ale păcatului.
Pământul care a fost pregătit pentru viaţă în cele 6 zile de creaţie a fost perfect
echilibrat până la căderea în păcat. După aceea au început să apară inundaţii,
cutremure, secete, furtuni mari ş.a.. Toate acestea sunt dezechilibre ale naturii şi
pământului. Poluarea care se găseşte azi în aer, în ape şi în pământ, este tot o
consecinţă a păcatului.
Izgonirea din Eden
Până la căderea în păcat, primii oameni au trăit fericiţi în Eden, o grădină
special amenajată de Dumnezeu pentru ei între râurile Tigru şi Eufrat. După cădere
Dumnezeu i-a izgonit din Eden şi a aşezat la răsăritul grădinii Eden, heruvimi cu săbii
învăpăiate ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii (Genesa 3:24).
După toate probabilităţile, grădina Eden a existat pe pământ până la potop.
Moartea fizică
Imediat după comiterea păcatului, Dumnezeu i-a spus omului “ţărână eşti şi în
ţărână te vei întoarce” (Genesa 3:19). Primul om care a murit din punct de vedere
fizic a fost Abel, copilul bun al primilor oameni. De atunci şi până astăzi au murit toţi
oamenii care au trăit în istorie, cu excepţia lui Enoh şi Ilie. Moartea fizică este un
tribut pe care oamenii îl plătesc datorită păcatului. Chiar şi cei născuţi din nou, care
au scăpat de moartea spirituală şi moartea veşnică plătesc acest tribut. Din punct de
vedere al morţii există simetrie perfectă în Biblie. Moartea lipseşte din primele două
capitole ale Sfintei Scripturi şi din ultimele două capitole. În primele două nu apăruse
încă, iar în ultimele 2 capitole este dispărută (distrusă).
Moartea veşnică
Este numită în Biblie “moartea a doua” şi “iazul de foc”. Ea înseamnă
despărţirea pentru totdeauna de Dumnezeu a celui nemântuit. În Apocalipsa 20:13-
15 citim că toţi cei care n-au fost găsiţi scrişi în Cartea Vieţii vor fi aruncaţi în iazul de
foc, după Judecata finală de la Tronul Mare şi Alb.