1.

Terminologie omiletică și catehetică

Vocabularul bisericesc în limba română cuprinde multe cuvinte provenite din limba greacă, latină şi slavonă.
Spre exemplu, cuvintele pravoslovie, praznic, sobor, prescură, mucenic, pomană, maslu provin din slavonă.
Altecuvinte precum preot, episcop, diacon, parohie, evanghelie, cateheză, omilie, martir etc. provin din limba
greacă. De asemenea, cuvintele părinte, popă,păstor, predică au intrat în vocabularul limbii române din limba
latină. Verbul grecesc ομιλειν înseamnă „a comunica, a sta de vorbă cu cineva”, iar substantivul ομιλος
înseamnă „mulţime, adunare, popor”. În Noul Testament, cuvântul apare de trei ori în Lc 24, 14; FA 20, 11 şi
FA 24, 26. Verbul latin praedico,-are,-avi,-atum înseamnă „a spune în public, a declara, a afirma, a lăuda”, iar
substantivul predicator,-oris, se traduce prin „vestitor, crainic”. Interesant este că etimologic, prae-dico este
sinonim cu prae-dicere, „a prezice, a spune dinainte”.
În Noul Testament, termenul praedicare este întâlnit la Mt 4,17, unde Mântuitorul Iisus Hristos, după
încarcerarea Sfântului Ioan Botezătorul, „a început să propovăduiască şi să zică «Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat
împărăţia cerurilor » (Mt 4,17). Potrivit Lc 9,2, apostolii sunt trimişi în misiune de probă:„et misit illos
praedicare regnum Dei et sanare infirmos”, „să predice împărăţia lui Dumnezeu şi să tămăduiască pe cei
bolnavi”. Cuvântul praedicare, cu toate derivatele lui, apare în Sfânta Scriptură de peste optzeci de ori. O
observaţie importantă este că, în urma cuvântării Apostolului Petru în Cezareea şi a convertirii sutaşului
Corneliu, apostolul, amintind de porunca Domnului Iisus Hristos, „praecepit nobis praedicare populo” „ne-a
poruncit să predicăm poporului” (FA 10, 42), „Încă pe când Petru vorbea aceste cuvinte, Duhul Sfânt a căzut
peste toţi cei ce ascultau cuvântul” (FA 10, 44). Prin urmare, în urma predicii inspirate a Sfântului Petru, are loc
o cincizecime, o revărsare a Sfântului Duh peste cei prezenţi.
Termenul cateheză provine din grecescul κατεχειν care înseamnă „a suna, a răsuna, a spune ceva de la
loc înalt” şi îl întâlnim în Noul Testament de trei ori: FA 21,21; Rom 2, 18; Gal 6, 6. Cu toate că în limba greacă
este întrebuinţat şi cuvântul διδασκω cu sensul de „a învăţa pe cineva o ştiinţă oarecare”, prin sensul termenului
κατηχεω se înţelege „a învăţa pe cineva despre un conţinut special” .
Cuvântul pastoraţie provine din latinescul pastore –„păstor”, simbolizând pe Mântuitorul Iisus Hristos
care se prezintă ca fiind „Păstorul cel bun” (In10, 11). De aceea, din punct de vedere duhovnicesc, pastoraţia
reprezintă conducerea credincioşilor spre mântuire, după modelul Păstorului bun. Predica este o parte a lucrării
duhovniceşti, a misiunii preoţeşti şi a activităţii profeticeşi învăţătoreşti a Bisericii. Izvorul predicii îl reprezintă
revelaţia, respectiv Domnul Iisus Hristos, logosul veşnic înnomenit (In 1, 14). Vestea Evangheliei reprezintă o
poruncă dumnezeiască (Mt 28, 19-20) şi o misiune divină încredinţată apostolilor şi urmaşilor lor.

2. Predica și cateheza, o actualizare profetică

Predica este o poruncă divină şi un act de slujire a lui Dumnezeu. Părintele profesor Dumitru Belu,
încercând să ofere o definiţie a predicii, a spus următoarele: „Ce este predica? Predica este actualizarea
activităţii profetice a Mântuitorului. Dacă Liturghia este actualizarea jertfei Domnului, propovăduirea este
actualizarea, contemporaneizarea lucrării Lui profetice, învăţătoreşti.” Această actualizate profetică însă se face
liturgic, pentru că predica este şi un act de cult, un act sacramental. Nu se poate vorbi despre predică în afara
Liturghiei, pentru că predica îşi are originea în izvorul revelaţiei în persoana lui Hristos.
Împărtășirea cuvântului conduce la împărtășirea euharistică. Hristos în Sfânta Liturghie reprezintă
Cuvântul care se împărtăşeşte, aşa cum reiese din Parabola semănătorului (Lc 8, 11). În acelaşi timp, El îi şi
asistă pe predicatori: „Voi fi cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt 28, 20) şi lucrează în sufletele
ascultătorilor, după cum spune Sfântul Pavel tesalonicenilor: „De aceea şi noi mulţumim lui Dumnezeu
neîncetat, că luând voi cuvântul ascultării de Dumnezeu de la noi, nu l-aţi primit ca pe un cuvânt al oamenilor,
ci, aşa precum este într-adevăr, ca pe un cuvânt al lui Dumnezeu, care şi lucrează întru voi cei ce credeţi (I Tes
2, 13). Predica, spre deosebire de orice cuvântare, este rostită în cadru liturgic şi de persoane consacrate.
Preotul nu este iniţiatorul predicii, ci un continuator al activității învăţătoreşti a Bisericii. De aceea, predica nu
este o lucrare opţională, ci o datorie şi o împlinire a slujirii lui Dumnezeu, aşa cum spune Sfântul Pavel: „Căci
dacă vestesc Evanghelia, nu-mi este laudă, pentru că stă asupra mea datoria. Căci vai mie dacă nu voi binevesti”
(I Cor 9, 16). Predica reprezintă credinţa Bisericii, nu simple învăţături sau experienţe ale vorbitorului.
Activitatea învăţătorească a Bisericii se desfăşoară prin asistenţa acordată credinciosului şi călăuzirea lui spre
desăvârşire „Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?” va spune slujitorul etiopian Sfântului
Apostol Filip (FA 8, 31).
Mesajul revelat este transmis ascultătorului care se responsabilizează angajând-se într-un proces de
transformare, de „naştere din nou”, într-o dinamică a „vieţii în Hristos” până la desăvârşire. Elocinţa sacră
cristalizează noua realitate a credinciosului prin naştere în Hristos, prin întărire şi zidire duhovnicească:
„credinţa vine din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos”(Rom 10, 17). Experiența pelerinilor spre Emaus
ne dezvăluie natura discursului religios, a cuvântării sfinte, ca tâlcuire a Scripturilor, a „cuvântului care arde
în inimă” (Lc 24, 32). Congruenţa dintre „deschiderea ochilor”, „inima care arde” şi cunoaşterea în „frângerea
pâinii” sunt premisele axiologice ale vieţii în Hristos. Scopul predicii este această dinamică între naştere şi
desăvârşire, printr-o transformare cromatică neîncetată, dialogică, interpersonală, între om şi Dumnezeu, pe
baza cuvântului revelat. Manuel Stetter, liturgist şi imnolog, dascăl la catedra de Teologie Pastorală şi Liturgică
din Tübingen, consideră că predica reprezintă o practică a schimbării. Religia, în general, cuprinde elemente
suficiente pentru a facilita dinamica spirituală a omului. În special predica are dimensiunea transformatoare, ca
teologie a cuvântului, în noua matrice spirituală, a vieţii în Hristos.
Predica este un act sinergic, căci cuvântului omului se încarcă de har pentru a avea putere de
transformare. Puterea cuvântului lui Hristos este o manifestare a personalităţii divine. Esenţa puterii izvorăşte
din persoana lui Hristos şi se transmite prin har vorbitorului pentru a vesti Evanghelia: „îi învăţa pe ei ca Cel ce
are putere, iar nu în felul cărturarilor” (Mc 1, 22). Hristos este împărtăşit prin cuvânt, cu întreaga învăţătură
despre Sfânta Treime şi cu toate etapele necesare comuniunii dintre Dumnezeu şi om: „învăţătura Mea nu este a
Mea ci a Celui ce M-a trimis” (In 7, 16).
Predica nu este o expunere de învăţături, ci învăţătura despre Dumnezeu şi cum poate omul să se
îndumnezeiască. În acest sens, putem constata o unicitate a naturii şi formei predicii creştine, faţă de discursul
religios: „niciodată nu a vorbit un om, aşa cum vorbeşte acest Om” (In 7, 46).
Hristos Cuvântul se revelează ca să credem şi ne ajută să împlinim ceea ce credem. În acest sens,
ascultarea şi împlinirea Evangheliei transformă viaţa ascultătorilor. Naşterea duhovnicească este prima etapă a
convertirii ascultătorului. Urmează parcursul pascal al fortificării credinţei până la desăvârşire, prin Sfintele
Taine. Predica nu este o metodă educaţională, căci s-ar transforma într-o simplă metodă de comunicare.
Transferurile realizate în cadrul predicii au o întreită dimensiune, de la emiţător la receptor şi invers, prin
lucrarea Duhului Sfânt. Hristos pnevmatizat este Cel care iniţiază şi întreţine comuniunea dintre vorbitor şi
ascultător.

3. Caracterul euharistic al predicii

Nevoia de predică este ontologică: „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura
lui Dumnezeu” (Mt 4, 4). Hrana omului este cuvântul lui Dumnezeu, care este dătător al vieţii, este creator şi
proniator în acelaşi timp: „cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (In 6, 63). Cuvântul este viață,
el creează şi înfăptuieşte prin Duhul lui Hristos cele necesare desăvârşirii. Cuvântul este Dumnezeu (In 1, 1) şi
are putere să îndumnezeiască. De aceea, este necesară predica pentru îndumnezeirea omului, căci „întru El era
viaţa şi viaţa era lumina oamenilor” (In 1, 4). Cuvântul lui Hristos este euharistic şi de aceea se poate afirma că
fără predică nu poate exista mântuire . Cuvântul s-a făcut trup (In 1, 14), dar s-a făcut şi pâine (I Cor 11, 24)
pentru ca să întrețină viaţa şi să o desăvârşească.
Natura predicii este liturgică, căci prin Hristos în Liturghie se lămuresc şi se reaşază toate în creaţie,
„căci cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor” (Ps 32, 6). Foamea şi
setea duhovnicească a omului sunt soluţionate hristic. Marile crize ale omenirii coincid cu foamea şi setea după
Dumnezeu. Profetul Amos avertiza poporul despre acest paroxism iminent, „căci vin zile, zice Domnul
Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele
Domnului. Şi ei se vor clătina de la o mare până la cealaltă, şi de la miazănoapte la răsărit şi vor cutreiera
pământul căutând cuvântul Domnului, dar nu îl vor afla” (Amos 8, 11-12).
Importanţa predicii şi catehezei pentru pastoraţie
Gura preotului la predică în Sfânta Liturghie devine „Gura lui Dumnezeu” (Mt 4, 4) care hrăneşte credinciosul
prin cuvânt. Aspectul sacrificial al preotului constă, în predică, în încredinţarea tuturor puterilor personale în
slujba Cuvântului, care se revelează poporului lui Dumnezeu. Această sinergie, împreună lucrare, a preotului cu
Duhul lui Hristos hrăneşte şi susţine viaţa spirituală a Bisericii. „Gura lui Dumnezeu” hrăneşte Biserica,
alimentează şi menţine trează conştiinţa mântuirii. Predica nu constrânge personalitatea omului, ci oferă
libertatea alegerii şi despovărării de nefolositor, „toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos” (I Cor 6,
12), orientându-l pe creştin soteriologic. Cuvântul, în general, are valoare demiurgică, sensibilitate în dialogul
interpersonal, dar poate avea şi aspecte decadente căci „oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor”
(Mt 12, 36). De aceea, credinciosul are nevoie de cuvânt, pentru ca şi cuvântul lui să capete valoare profetică şi
eshatologică, prin Biserică. Papa Benedict spunea că „locul original al interpretării scripturistice este viaţa
Bisericii” . În această ecuaţie, Biserica, Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură, se cuprinde elocinţa harică şi
conduita sacramentală a slujitorului. Predica nu poate fi separată de rugăciunea personală şi de rugăciunea
cultică. Există o interdependenţă a celor două experienţe şi o simetrie harică faţă de cuvântul predicat. Cuvântul
devine teologie prin umplere harică, prin rugăciune şi chenoză. Discursiv, prin amplitudine harică, cuvântul
predicii devine eufonic, capătă sens şi orientare. Cuvântul devine nemărginit, pentru că îşi are paradigma la
„Cel ce a zis şi s-a făcut” (Fac 1), τα λογια (τα ρηματα) ειναι ξωη cuvintele sunt viaţă (In 6, 63), în sensul în
care dabar din Vechiul Testament şi logosul din Noul Testament „transformă exprimarea în existenţă” .
Cuvântul este creator şi proniator prin autoritatea şi manifestarea Celui care îl rosteşte dintru început, ca
premisă a comuniunii între Creator şi creaţie. Istoria creaţiei a apărut odată cu rostirea primului cuvânt creator.
Sfântul Vasile cel Mare glosează în omiliile sale, în ce a constat această poruncă creatoare: „când spunem glas,
cuvânt sau poruncă a lui Dumnezeu, nu înţelegem prin cuvântul dumnezeiesc, sunetul scos de organele vocale
[…], ci socotim că ia formă de poruncă sensul dat de voinţa lui Dumnezeu, pentru a fi înțeles uşor de cei cărora
li se adresează” 7. În lumina învăţăturii bisericeşti, predicarea Cuvântului şi frângerea pâinii se împlineau în
acelaşi context liturgic. De la întemeierea Bisericii, creştinii stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire,
în frângerea pâinii şi în rugăciune (FA 2, 42). Elocinţa Sfântului Petru şi misiunea învăţătorească a apostolilor
era împlinită euharistic şi de asemenea era însoţită de minuni şi semne care întreţineau pietatea creştină.
Cuvântul, care este duh, τα λογια (τα ρηματα) ειναι πνευμα dobândeşte calităţi taumaturgice, străbate
profunzimile omeneşti anatomic, restabilind echilibrul lăuntric prin harul divin: „cuvântul lui Dumnezeu este
viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi
duhului, dintre încheieturi şi măduvă şi destoinic este să judece simțirile şi cugetările inimii” (Evrei 4, 12).
Un teolog apusean, Rudolf Bohren, mărturiseşte că iniţiativa comunicării dintre om şi Dumnezeu o are
Dumnezeu. „El rupe tăcerea şi dacă tăcerea este întreruptă înseamnă că între Dumnezeu şi om există un
cuvânt” . Dialogul dintre Dumnezeu şi om, prin această întrerupere a tăcerii, reprezintă prototipul dialogului
dintre oameni prin lucrarea Duhului Sfânt. Pornind de la afirmaţiile lui Karl Barth, cum că prin poziţionarea
omului înaintea lui Dumnezeu, cele două persoane, omul şi Dumnezeu, au îndatorirea şi angajamentul
dialogului, al preamăririi lui Dumnezeu, putem afirma că, atunci când vorbim despre Dumnezeu, o facem în
calitate de teologi. Rudolf Bohren se întreabă ce putem predica atunci când Dumnezeu tace? Sau cum putem
propovădui dacă nu suntem dumnezei? Revelație - propovăduire, dialog - rugăciune, comunicare – comuniune,
împărtășire cuvânt – împărtășire euharistică sunt trepte din „scara lui Iacov” pe care urcă omul de la pământ la
cer. Numai cuvântul revelat, încărcat de har va putea menține echilibrul dialogului într-o lume fără cuvinte.
Respingerea cuvântului, a comuniunii va produce o decadență a sensului și o restrângere a semanticii
cuvântului. Tot mai mulți teologi vorbesc despre experiența contemporană a predicii și constată că „moartea lui
Dumnezeu” despre care se vorbea secolul trecut a putut fi produsă de “moartea cuvântului” sau „cuvântul
întunecat”. 10 Prin urmare, forța demiurgică și furnizoare de har a cuvântului este oferită de Dumnezeu și
împrumutată de predicator, pentru a acorda fratelui rătăcitor, calea spre „acasă”, întoarcerea la „sens”,
reașezarea în lumina harică și în starea de fericire și binecuvântare.

4. Ars predicandi. Arta predicării

Din punct de vedere pastoral, preotul nu are la îndemână decât două instrumente pe care le poate utiliza în
misiunea apostolică încredințată: propria viață și predica. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur afirma
următoarele în Tratatul despre preoție: „în afară de pilde prin faptă, preoții n-au decât un singur mijloc, o
singură cale de vindecare: învățătura cu cuvântul, predica. Aceasta este instrumentul, aceasta este hrana, aceasta
e cel mai bun aer, aceasta ține loc de medicament, aceasta ține loc de cauterizare, ține loc de bisturiu [...]. Prin
predică ridicăm sufletul deznădăjduit; prin predică smerim sufletul îngâmfat; prin predică tăiem ce-i de prisos;
prin predică împlinim cele de lipsă; prin predică lucrăm pe toate celelalte câte ne ajută la însănătoșirea
sufletului.”
Anticii aveau convingerea că nimeni nu se naște cu talent oratoric, ci această slujire se dobândește prin
osteneli și stăruință. Preotul este dator să-și pregătească predica și să evite improvizațiile, tocmai pentru a-și
împlini eficient misiunea.
Predica nu poate fi confundată cu expunerile unor păreri personale sau cu simpla parafrazare a textului
sacru. Reducerea predicii la anumite aspecte exegetice sau istorice, prezentarea unor informații arheologice sau
culturale care să producă emoție pot fi considerate pericole care desacralizează, golesc de sens și duh
cuvântarea bisericească. Orice procedeu oratoric prin care cuvântul este încastrat înseamnă o îndepărtare de
sensul liturgic și misionar al predicii. O altă posibilă capcană a predicatorului o reprezintă lipsa unui program
omiletic. Abstractizările, relativizările, orientarea excesivă spre trecut, angajamentele neîntemeiate, teoretizările
exagerate, ofensivele împotriva cuiva, opiniile politice, precum și alte considerații personale pot inhiba
ascultătorii predicii. A nu ține seama de nevoile sufletești ale credinciosului, de așteptările celui ce participă la
Sfânta Liturghie pentru a se hrăni duhovnicește poate provoca, între predicator și ascultător, o înstrăinare greu
de anticipat.
Receptarea predicii este mai bună atunci când nu se utilizează procedee stilistice sau oratorice complexe.
Prin predică, credinciosul trebuie să înțeleagă ce este necesar pentru desăvârșirea lui și tot ceea ce face trebuie
să simtă că împlinește în deplină libertate de alegere. Numai simțind credinciosul această libertate și oferindu-i-
se posibilitatea de a se implica personal prin propria voință într-o nouă experiență sufletească, poată să trezească
în conștiința lui bucuria vieții în Hristos. Aceste transformări interioare, chiar dacă întârzie să apară, nu sunt
datorate lipsei de implicare sau de inspirație a predicatorului. Este nevoie de stăruință și răbdare în misiunea
predicatorială. Sfântul Ioan Hrisostom, în Omilia la săracul Lazăr glosează: „Nu i-am convins astăzi? Dar
pesemne îi voi putea convinge mâine! Nu-i voi putea convinge nici mâine? Îi voi convinge poimâine sau poate
răspoimâine! Cel care a auzit astăzi cuvântul meu și nu l-a primit poate mâine îl va auzi și-l va primi. Iar cel
care l-a nesocotit și azi și mâine, poate că după mai multe zile va lua aminte la spusele mele.”
 Dragostea preotului pentru Dumnezeu și pentru împlinirea poruncilor Lui va responsabiliza slujitorul
pentru împlinirea misiunii cu „timp și fără timp” (II Tim 4, 2). „Nu voi înceta de a predica – spune iarăși Sfântul
Ioan Hrisostom – chiar de n-ar asculta nici unul. Sunt doctor, dau doctorii. Sunt învățător, mi s-a poruncit să
predic, să îndemn” . Stăruința în slujirea cuvântului nu trebuie confundată cu alocuțiunile lungi. Cuvântările
lungi slăbesc atenția ascultătorului care nu mai înțelege sau reține nimic. Dascălul antiohan glăsuia: „să știți că
nu caut cu orice preț să vă grăiesc mult, ci vreau să vă grăiesc atât cât puteți ține minte, ca să plecați cu folos
acasă. Ce folos am avea dacă eu aș vorbi mai mult decât trebuie, iar voi n-ați culege nicio roadă din spusele
mele?”
Parafrazându-l pe Sfântul Pavel care scrie galatenilor că „Legea ne-a fost călăuză spre Hristos pentru ca
să ne îndreptăm din credință” (Gal 3, 24), la fel și predica ne este pedagog spre Hristos. Preotul este cel ce are
putere să „nască în Hristos”, să învie sufletul rătăcit, „căci de ați avea zeci de mii de învățători în Hristos, totuși
nu aveți mulți părinți. Căci eu v-am născut prin Evanghelia în Iisus Hristos.” (I Cor 4, 15). Efortul slujitorului
prin cuvânt va fi răsplătit de Dumnezeu. El, predicatorul credinței, nu trebuie să se lase copleșit de mulțimea
ostenelilor sau de mulțimea aprecierilor. „Predicatorul care ajunge să fie robit de dorința de a fi lăudat fără
socoteală, nu mai are niciun folos nici de pe urma încordatei lui munci pentru alcătuirea predicii, nici de pe
urma talentului să oratoric [...]. Pentru a-ți păstra talentul oratoric nu-i de ajuns numai să ști să vorbești, mai
trebuie să ai și puterea să disprețuiești laudele.”
Receptarea predicii se va face „dincolo de cuvinte”. O predică în care s-a pierdut uimirea, este fără
putere de convertire. De aceea, prin cuvânt și prin faptă predicatorul trebuie să urmeze îndemnul paulin prin
care apostolul este încredințat de împreuna slujire cu Hristos. „Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se
desăvârșește în slăbiciune. Deci, foarte bucuros mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în
mine puterea lui Hristos”II Cor 12, 9). Prin acest apostolat vom fi bineplăcuți lui Dumnezeu.

5. Ce este comunicarea?
Comunicarea este considerată un proces complex de transmitere a informaţiilor, ideilor, opiniilor de la
un individ la altul, de la un grup la altul
În general, relaţiile dintre oameni sunt de natură comunicaţională, deoarece, convieţuind interacţionăm
şi ne influenţăm direct sau indirect, voit sau nevoit. Uneori împărtăşim aceleaşi valori, aceleaşi credinţe, culturi,
având trăsături comunicaţionale comune. Acordăm semnificaţie lucrurilor prin interacţiune socială, modificăm,
completăm şi analizăm simbolic orice lucru, stare sau acţiune. Semnificaţiile sunt utilizate în procesul
interpretărilor efectuate de persoane în raport cu obiecte sau lucruri. De aceea, observăm că toate acţiunile
organizate de oameni îşi au suportul în comunicare. Lumea în ansamblu ei emite semnale, inclusiv omul emite
în exteriorul lui sau în interiorul personal. Semnalele sunt emise, captate şi interpretate prin valori prestabilite.
Astfel, putem spune că există semnale captate care ne sunt sau nu ne sunt destinate.În general, o informaţie
dirijată devine mesaj şi este emisă de un destinatar şi se adresează unui captator sau acceptator printr-un sistem
numit cod, care este înţeles şi acceptat printr-un alt sistem numit decodor. Grafic, comunicarea este reprezentată
linear, existând un emiţător ce transmite informaţie sau mesaj unui receptor. Dacă în acest proces există retur,
atunci afirmăm că ne aflăm întru-un sistem comunicaţional.
Emiţător-----cod(mesaj)-----Receptor
Comunicarea presupune reversibilitate în cadrul reţelei, reunind două entităţi, dând sens în funcţie de
capacităţile de percepţie. Oamenii se înţeleg între ei în moduri variate: prin cuvinte şi gesturi când se află în
contact direct, prin scriere şi alte mijloace când se află la distanţă (internet, telefonie etc.). Însă, principalul
element prin care se realizează comunicarea este limbajul sonor. Limbajul sonor are la bază un sistem de semne
şi convenţii, se bazează pe elemente comune preştiute de interlocutori. Istoria mijloacelor de comunicare este
împărţită în trei mari perioade: o perioadă prelingvistică, în care indivizii stabileau comunicare prin semne ce nu
alcătuiau un sistem bine definit, perioada comunicării lingvistice şi perioada comunicării postlingvistice. Astăzi
se discută tot mai mult de sisteme de comunicare postlingvistică, create pe baza limbajului sonor, dar cu grad
mare de eficienţă, reuşind să învingă spaţiul şi timpul. De-a lungul vremii, oamenii au dorit să transmită mesaje
la distanţă folosind zgomotul, strigătul, percuţia (sunetul ajungea şi la 30 km distanţă) sau instrumente muzicale.
Uneori, prin limbaj sonor este dificilă transmiterea sunetelor la distanţă şi astfel a fost necesară alcătuirea unor
noi sisteme şi semne de comunicare (limbajul morse în armată sau limbajul surdo-muţilor).
Orice formă de limbaj se caracterizează printr-o polisemie ce determină semnificaţii enigmatice sau
eronate. Niciun sens nu este deplin formulat de emiţător şi nici corect recepţionat. Este nevoie de un retur al
informaţiei pentru o apropiere de sensul dorit, deoarece orice mesaj constituie în sine o pluralitate de sensuri.
De aceea, spunem că sistemul comunicaţional are un înţeles general şi cuprinde toate procedeele prin care un
spirit influenţează alt spirit. Nu numai limbajul scris sau vorbit, ci şi cel simbolic, muzica şi artele vizuale, fac
parte din sistemul comunicaţional. Toate comportamentele umane realizează un transfer de semnificaţii, o
aşezare în comun a unui ansamblu de semne informaţionale, o împărtăşire reciprocă a doi sau mai multor
oameni între care se realizează comunicarea.

6. De câte feluri este comunicarea?

În funcţie de modul de comunicare, comunicarea poate fi intrapersonală (înforul interi or),
interpersonală (între două sau mai multe persoane) şi în grup (sau organizaţii). În comunicarea interpersonală şi
de grup există mai multe scheme de comunicare: lineară, în cerc, stratificată, în funcţie de rolul egal sau inegal
pe care îl joacă fiecare partener de comunicare. Aceste observaţii au fost făcute în 1973, când cei mai mulţi
oameni foloseau cele cinci surse de informare. Concluzia este că indivizii folosesc diferite medii de informare şi
comunicare şi reacţionează diferit în funcţie de propriile nevoi.
Un alt cercetător, Jakobson, fiind lingvist, a fost interesat de semnificaţia şi structura internă a mesajului
arătând că între emiţător şi destinatar, mesajul sau codul este în funcţie de context şi contact.

7. Factorii care influențează comunicarea interpersonală

Observăm că cei preocupaţi de ştiinţele comunicării au evaluat fie elementele ce alcătuiesc sistemul de
comunicare (emiţător şi receptor), fie mesajul sub toate aspectele lui, ca punte între transmiţător şi receptor. S-a
precizat şi faptul că nu orice relaţie cu semenii are un caracter interpersonal, deoarece majoritatea comunicărilor
şi schimburilor de informaţie sunt impersonale. Dar, pentru stabilirea de relaţii de comunicare interpersonale
este nevoie de cunoaşterea interlocutorului, a comportamentului previzibil şi a factorilor socio-culturali ce îl
caracterizează pe celălalt, pentru a avea explicaţii asupra modificării comportamentului interlocutorului şi a
cadrului în care s-a produs această modificare. Pentru că relaţiile de comunicare cu fiecare partener au
particularităţile lor, este oportună aplicarea de reguli individuale în funcţie de interlocutor, temperament şi profil
psihologic.
Orice relaţie de comunicare cuprinde mai multe obiective pentru dezvoltarea şi cunoaşterea în cadrul
comunicării interpersonale. Astfel, cunoaşterea interioară reciprocă trebuie să fie sinceră prin „autodezvăluire”
cu comunicatorul în vederea menţinerii relaţiei. Cunoaşterea lumii exterioare se va face prin schimb de
informaţii, iar ajutorarea semenului în plan social, cognitiv şi afectiv se va realiza prin informare, consiliere şi
învăţare. De asemenea, comunicarea interpersonală are ca efect influenţarea credinţelor, opiniilor şi conduitei
interlocutorului.
Profesorul Mihai Dinu surprinde câteva trăsături, pericole şi efecte ale comunicării interpersonale.
Condiţiile comunicării interpersonale eficiente sunt:
- francheţea
- solicitudinea manifestată prin dispoziţia de a ajuta interlocutorul.
- empatia, prin transpunerea eului în profilul psihologic al celuilalt
- atitudinea pozitivă
- egalitatea
De asemenea, suntem atraşi în comunicarea interpersonală în funcţie de:
- trăsăturile celuilalt care ne plac sau ne convin
- proximitate
- asemănare
- consolidare
Suntem influenţaţi în comunicarea interpersonală de:
- competenţa
- caracterul
- intenţia
- personalitatea
- dinamismul interlocutorului

8. Piedicile care influențează comunicarea interpersonală

Sunt şi piedici în comunicarea interpersonală:
- suficienţa manifestată sau mândria
- polarizarea prin opoziţii binare, rău-bun, frumos-urât.
Omul trebuie privit nuanţat pentru că e greu de stabilit o „stare de normalitate”.
- evaluare statică – prima impresie este cea care contează.
În afara acestor piedici ce alterează comunicarea au fost precizate şi alte obstacole:
- prejudecarea comunicării şi subestimarea interlocutorului sau a subiectului.
Aceasta poate genera o anume „predispoziţie” faţă de situaţia de comunicare.
- repetarea mentală a răspunsului poate duce la autoblocaj în comunicare şi la repetarea fără folos a unor idei
prestabilite
- filtrarea mesajelor şi reţinerea mesajului care ne convine
- utilizarea ineficientă a decalajului temporal dintre gândire şi vorbire.
Aducerea în discuţie a unor răspunsuri după ce a trecut momentul potrivit.
- concentrarea atenţiei pe limbaj sau pe dicţie.

9. Tehnologia informației și comunicării (T.I.C.). Cyberlume și cybercultură

Dezvoltarea tehnologiei informaţiei şi comunicării (TIC) a dus la dezvoltarea unor studii efectuate de sociologi,
psihologi, economişti, specialişti în ştiinţele informaţiei şi comunicării. Azi ne aflăm într-o epocă a internetului
şi a spaţiului virtual, într-un apogeu al ştiinţelor şi mijloacelor de comunicare. Care sunt efectele revoluţiei
telecomunicaţiilor în secolul nostru şi cum s-au modificat formele de comunicare interpersonală sau de grup?
Munca şi comunicarea în grup sunt facilitate de utilizarea tehnologiilor informative, astfel că munca în reţea
uşurează efortul unor grupuri, organizaţii sau întreprinderi încât acestea pot să lucreze la distanţă cu un efort
mic şi mult mai eficient. Se simte nevoia de a avea o comunicare mediată, cu comerţ, educaţie sau cu
posibilitatea de îngrijire a sănătăţii la distanţă. Internetul a devenit locul marilor comunităţi virtuale în care se
structurează şi se comunică opiniile. Ne aflăm într-o lume în care nu mai există spaţiu. Viaţa publică şi
comunicarea s-au transformat din convivialitate într-un spaţiu în care oamenii convieţuiesc în tăcere. S-a făcut o
trecere de la spaţiul public la cel privat, s-au stricat legăturile sociale și au slăbit cele familiale. Neoteleviziunea
a renunţat la personalităţile culturale care influenţau viaţa şi coeziunea socială. Acum se practică un sistem unde
conţinutul discuţiilor sau personalitatea participanţilor nu contează, importantă fiind doar prezenţa în spaţiul
public. În acest nou mediu televizual, familia ajunge să trăiască şi să comunice împreună [Link]ătura
strânsă dintre telefon, televizor şi computer dă naştere unui nou instrument interactiv ce influenţează aria
comunicării, încât unii teoreticieni se întreabă dacă nu ne aflăm în faţa unui mesianism mediatic. Mimetismul
mediatic, hiper-emoţia, jurnalismul de divulgare, informaţia despre informaţie şi comunicarea convenţională
sufocă omul contemporan care devine din ce în ce mai vulnerabil şi depresiv. Traversăm o eră a bănuielii unde
oameni nevinovaţi sunt supuşi cenzurii democratice, obligaţi să spună ce nu ştiu şi să tacă atunci când pot da
mărturie, toate acestea producând un tam-tam planetar inutil şi distrugând puterea interioară de comunicare cu
celălalt. Ne întrebăm dacă astăzi asistăm neputincioşi la schimbarea unor paradigme ale comunicării? O
cyberlume cu o cybercultură poate linişti şi găsi soluţii la o isterie colectivă? Putem renunţa la trucaje şi falsuri,
la războaie invizibile, la jurnale necrofile, redescoperind fratele de lângă noi? Sau continuăm să privim spre
noile imperii media şi de comunicare ce propun pentru profitul lor imediat piste false de comunicare? Piaţa
mediilor de informare este ocupată în proporţie de 40% de Europa,40% de SUA, iar 20% de restul lumii. Se
urmăreşte ca numărul sateliţilor folosiţi pentru sisteme de comunicare să crească de la câteva sute la câteva mii,
încât toţi oamenii de pe pământ să aibă acces la sisteme comunicaţionale. În prezent,mai bine de jumătate din
populaţia Terrei foloseşte unul sau mai multe mijloace moderne de comunicaţie, din care peste un miliard sunt
utilizatorii web.
Telefonul mobil produce şi el un proces de individualizare a comunică[Link] 30% dintre posesori şi-au
împrumutat telefonul, încât s-a observat că utilizatorii dezvoltă o sociabilitate telefonică specifică. Cel mai
periculos proces însă este cel în care informaţia se confundă cu comunicarea. Informaţia, chiar dacă înseamnă
putere, trebuie să fie folosită într-o lucrare civică al cărei obiectiv este să-i înalţe pe cetăţeni. Suntem azi mai
aproape unul de celălalt, comunicăm eficient, ne cunoaştem,comunicăm bine în spaţiul virtual? Suntem aproape
de ce se întâmplă lângă noi sau trăim într-o „proximitate lărgită”? Cum comunicăm strict în mediul virtual fără
să folosim toate formele comunicării, gesturi, îmbrăţişări, surâs, sărut? Care vor fi efectele psiho-sociale şi
afective pentru cei din cyberspaţiul unei lumi tehnice libere sau controlate? Nu cumva acest sistem va da naştere
unor utopii, unui fals imaginar şi unor false mituri? Există şi păreri optimiste vis-a vis de aceste substituţii
brutale ale comunicării. Este cazul prof. Manuel Castells de la Universitatea Berkeley California, recunoscut pe
plan mondial ca specialist în sociologie urbană, şi care răspunde futurologilor pesimişti că tehnologiile moderne
şi în special internetul nu ne transformă în „sedentari legaţi de ecranele calculatoarelor”. Această opulenţă
informaţională poate fi benefică pentru că intensifică mobilitatea multiplă şi omul poate să câştige din multe
puncte de vedere. Chiar dacă s-au realizat artificii prin înlocuirea spaţiului cu imaginarul şi virtualul, textul scris
cu multimedia, tiparul cu digitalul, în acest spaţiu comunicaţional omul nu este desfiinţat. Aceste noi tendinţe
vor veni suprapuse peste vechi teorii, deoarece se aplică noi metode de deschidere şi împărtăşire cu ceilalţi
semeni, prin semnificaţii comune acceptate, ca un prim pas de relaţie.
10. Cercetătorii atașamentului și modelul Sfintei Scripturi
Trebuie redescoperită dragostea pentru aproapele şi aplicate stiluri de ataşament.
Cercetătorii ataşamentului propun mai multe exemple de întărire a personalităţii încât să se poată evita
inconsecvenţele şi comportamentele variabile ce slăbesc echilibrul emoţional şi comunicaţional. Tot mai des se
vorbeşte de comunicare nonviolentă (CNV), disciplină ce pune accentul pe „ascultarea profundă” a propriei
persoane şi a semenilor noştri, prin respect, empatie şi dorinţă de a oferi din inimă. Aceste elemente integrate
sunt cunoscute de secole şi se pot aplica printr-un limbaj al compasiunii, prin bucuria de a dărui pentru crearea
unor relaţii durabile. Este nevoie de însuşire a unui vocabular al sentimentelor şi al relaţiei, de redescoperirea
celuilalt, a vocaţiei de împreună-lucrare.
 Sfânta Scriptură oferă un model de comunicare şi înţelegere umană. Dacă la turnul Babel se spune că
limbile au fost amestecate şi oamenii nu se mai înţelegeau între ei, după Cincizecime avem posibilitatea de a
„vorbi aceeaşi limbă” şi de a fi împreună chiar dacă trăim separaţi. În FA 2,42 sunt date câteva exemple de
înţelegere în situaţii speciale: credincioşii se rugau şi se împărtăşeau în comuniune. Astfel, creştinii se înţeleg,
comunică şi trăiesc în comuniune adevărurile de credinţă. De altfel, comuniunea poate fi înţeleasă ca formă
desăvârşită de comunicare. Prin înţelegerea duhovnicească, legăturile dintre oameni sunt strânse şi fiecare îl
înţelege pe aproapele său.
Rămâne în sarcina specialiştilor să cerceteze şi să evalueze efectele benefice şi să anticipeze şi să
prevină efectele malefice ale unor forme de comunicare contemporană.