Lecţia ţinută de Iisus – prin prezentarea fiului neascultător, care în cele din

urmă ştie să preţuiască iubirea tatălui, şi a fiului ascultător, care, prin

îndreptăţirea de sine, devine batjocoritor faţă de dragostea părintească – a vrut să-
i asigure pe ascultătorii Săi şi, prin ei, pe noi, că orice întoarcere de pe calea
păcatului este posibilă, pe de o parte, iar pe de alta, că „în cer va fi mai multă
bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru nouăzeci şi nouă de
drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15, 7).
Capitolul al XV-lea al Evangheliei după Sfântul Evanghelist Luca ne
prezintă trei parabole: Oaia cea pierdută (Luca 15, 3-7), Drahma cea
pierdută (Luca 15, 8-10) şi Fiul risipitor (Luca 15, 11-32).
De remarcat este faptul că dacă la bucuria aflării oii şi a drahmei pierdute
participă prietenii şi vecinii (Luca 15, 6 şi 9), la cea a întoarcerii fiului risipitor
participă doar tatăl acestuia, care pregăteşte un festin pe măsura bucuriei
întoarcerii fiului apostat (Luca 15, 22-24).
Tatăl este imaginea lui Dumnezeu. Şi dacă tatăl Îl simbolizează pe
Dumnezeu, atunci Dumnezeu este singurul Care cunoaşte întreaga dramă
interioară prin care a trecut tânărul, care rătăcise „într-o ţară îndepărtată”
(Luca 15, 22). Ţara îndepărtată este expresia distanţei incomensurabile dintre
Dumnezeu şi fiul nerecunoscător, – imagine a omului păcătos –, trăind în afara
prescripţiilor divine, anesteziat de iluziile câştigate dintr-un trai hedonist, pur
instinctual, la care aderase şi care i-a fost răsplătit, după un timp, cu paşterea
porcilor.
Această profesie, înjositoare şi dispreţuită de evrei, l-a umilit şi l-a făcut să
trăiască încercarea lipsei celor elementare vieţii (Luca 15, 15-16). Ajunsese
până acolo încât nici porcii, cărora le acorda îngrijire şi protecţie, nu-şi
împărţeau roşcovele cu el, spune versetul 16.
Pe fondul acestei asceze spirituale şi materiale, tânărul „şi-a venit în sine”
(Luca 15, 17), recunoscându-şi vina, pe care a transformat-o într-o rugăciune
de pocăinţă formulată ad-hoc: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai
sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul dintre argaţii
tăi!” Luca 15, 18-19).
Sfântul Chiril al Alexandriei spune că începutul curăţiei este legat de
mărturisirea păcatului. Iar prorocul Isaia zice: „Adu-Mi aminte ca să judecăm
împreună, fă tu însuţi socoteala, ca să te dezvinovăţeşti.” (Isaia 43, 26
Tatăl este campionul unei iubiri care, deşi a rămas acasă, l-a însoţit pe
copilul său chiar şi când acesta şi-a pierdut înfierea, mergând în acea ţară
îndepărtată de Dumnezeu.
Sinele este o sinteză între idealitate şi realitate. Prin cunoaşterea sinelui,
existenţa capătă sens. Descoperindu-şi sinele, omul îşi află sensul interior şi îşi
autentifică atributul său de fiinţă spirituală.
Tatăl transformă cuvintele rugăciunii celui întors în opusul lor, În acest
sens, i-a dat cele trei însemne pe care Iosif le primise din mâna lui Faraon,
atunci când l-a numit mai mare peste tot pământul Egiptului (Facerea 41, 42).
Astfel, i-a dat haina cea mai bună, „cea dintâi”, simbolul redobândirii darurilor
pierdute prin păcat (II Corinteni 5, 4); inelul, simbolul autorităţii (I Macabei 6,
15) şi al logodirii cu Dumnezeu; şi încălţămintea, simbolul omului liber
(Ieşirea 12, 11).
Căinţa şi întoarcerea – „venindu-şi în sine … sculându-mă, mă voi duce” –
sunt răsplătite cu iertarea imediată a tatălui; Viţelul adus în discuţia parabolei,
spun Sfinţii Părinţi, este simbolul Fiului lui Dumnezeu, iar prăznuirea este
Sfânta Liturghie, la care participă adunarea credincioşilor şi din care izvorăşte
viaţa Bisericii.

HOTARAREA o faci acasa, intalnirea cu tatal o ai acasa in biserica in

timpul rugaciunii, iar vitelul cel ingrasat este Sfanta LITURghie

Căinţa şi întoarcerea fiului risipitor primesc răspunsul iertării imediate a

tatălui. I se oferă din partea tatălui acea bucurie ce sporeşte neîncetat. Aşa este
şi iubirea lui Hristos Care trăieşte înlăuntrul nostru.
Din păcate, atmosfera bunei vestiri a fost umbrită de atitudinea ingrată,
manifestată în mod nejustificat de fiul mai mare, care a adus iubirii tatălui
numeroase reproşuri, deşi a fost asigurat că toate cele ale tatălui sunt ale lui
(Luca 15, 31).
Este ceea ce spune Dumnezeu prin gura profetului Isaia: „De vor fi păcatele
voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna
albă le voi face.” (Isaia 1, 18).
Întoarcere de pe calea păcatului este posibilă, pe de o parte, iar pe de alta,
că „în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte decât
pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15, 7).
Venirea în sine echivalează cu o judecare a faptelor de către propria
conştiinţă: „Bogăţia sufletului cheltuind-o întru păcate, pustiu sunt de virtuţi şi,
flămânzind, strig: Părinte al îndurărilor, apucând înainte, miluieşte-mă!”
(Cântarea întâi, troparul 21).
Sufletul se vede pe sine gol, flămând, râvnind iertarea pe care o poate primi
atât din partea judecătorului nemitarnic, care este propria conştiinţă, cât şi a
Judecătorului drept şi milostiv, Care este Dumnezeu.
Biserica – statornica şi râvnita Casă părintească – este întotdeauna
pregătită să ofere ospăţul cuvenit în cinstea întoarcerii fiilor risipitori. De aici şi
actualitatea nedezminţită de-a lungul veacurilor a Parabolei Fiului risipitor.
POVESTEA UNEI FEMEI SARACE

CAND DUMNEZEU DA ORDIN CHIAR SI DIAVOLUL SE SUPUNE